MASTERAT NEGOCIEREA CONFLICTELOR ȘI DIPLOMAȚIE ECONOMICĂ [605336]

1 UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR
MASTERAT NEGOCIEREA CONFLICTELOR ȘI DIPLOMAȚIE ECONOMICĂ

Turcia – noua putere regională a Orientului Mijlociu

Coordonator:
Conf.univ.dr. Gabriel GABOR
Absolve nt: Petrilă E. Eugen

București – 2016

2 Cuprins

Cap. 1. Turcia – tradiție și modernism
1.1. Evoluția Turciei de la Atatürk până în prezent
1.2. Contextul geopolitic actual
Cap. 2. Turcia – actor regional în plină ascensiune
2.1. Relația Turciei cu SUA și NATO
2.2. Turcia și Uniunea Eeuropeană
Cap. 3. Turcia un actor care poate influența mediul de securitate contemporan atât la
nivel regional cât și global
3.1. Relația între Turcia și țările Asiei Centrale
3.2. Relațiile Turciei cu Federația Rusă
3.3. Rela țiile Turciei cu Cipru
Studiu de caz: Kurzii – despre destinul unui popor fără țară

3 INTRODUCERE

Turcia, o punte de legătură între Est și Vest, a apărut ca o adevărată putere regională și un
actor semnificativ la sfârșitul Războiului Rece. După anu l 2000, în mod special, Turcia a devenit
o poveste de succes în fiecare aspect al aspectrelor sociale, politice și economice.
Prin analiza amprentei reale a renașterii puterii Turciei precum și a limitărilor și
oportunităților cu care s -a confruntat în ult imele decenii, această lucrare intenționează să ajute la
înțelegerea impactului strategic al activităților la nivel regional pentru viitorul regiunii.
Capitolul 1 al lucrării de disertație ,, Turcia – tradiție și modernism ” prezintă nu numai
un scurt istori c al evoluției statului turc pe calea europeană deschisă de Atatürk dar și situația
actuală prin prisma evenimentelor din regiune care se succed cu repeziciune. Aspirantă la
statutul de lider regional și dorind a fi un exemplu de urmat pentru democrațiile musulmane,
Turcia duce o politică contemporană plină de neliniște și de imprevizibil.
Capitolul 2 prezintă relațiile construite de -a lungul timpului în spațiul euro -atlantic de
Turcia cu două dintre cele mai importante alianțe care reprezintă lumea civiliz ată: NATO și
Uniunea Europeană. Parteneriatul stategic cu Statele Unite ale Americii, în care Turcia își
promovează curajos interesele dar și lupta Turciei pentru integrarea europeană, în modul văzut
de turci și nu impus de Uniunea Europeană, demonstrează perseverența și răbdarea poporului
turc pe calea, uneori anevoioasă, de promovare a interesului național.
Capitolul 3 prezintă o imagine a Turciei prin prisma relațiilor cu ceilalți actori care pot
promova Turcia în dorința acesteia de a se impune nu numa i ca putere regională dar și ca actor
care poate influența mediul de securitate la nivel global.
Ofensiva diplomatică și economică a Turciei în spațiul fostelor granițe ale Imperiului
Otoman, posibilă după destrămarea Uniunii Sovietice, relevă interesele s trategice ale Ankarei de
unificare inter -turcică națională -statală. Deteriorarea relațiilor Turciei cu Federația Rusă dar și
problema cipriotă sunt doar o piedică temporară în drumul urmat de Ankara.
În Studiul de caz ne-am concentrat pe problema kurdă, ca re poate reprezenta o problemă
majoră pentru Turcia, dacă nu este tratată cu diplomație . Pentru a depăși problema kurdă, ambele
părți vor trebui să facă concesii dar Ankara aflându -se în poziția dominantă în acest conflict cu
rădăcini adânci în istorie, tr ebuie să preia inițiativa și să demonstreze voință pentru găsirea unei
soluții.
În încheierea lucrării de disertație ,, Turcia – noua putere regională a Orientului
Mijlociu ” am sintetizat principalele concluzii desprinse din cercetarea acestei teme.

4 Capit olul 1

TURCIA – TRADIȚIE ȘI MODERNISM

1.1. Evoluția Turciei de la Atatürk până în prezent

Evoluția Turciei la începutul anilor 1900 este una dintre schimbările culturale și sociale
cele mai derutante din istoria islamică. În câțiva ani, Imperiul Otoman a fos t pus la pamânt din
interior, dezbrăcat de istoria sa islamică și transformat într -o nouă națiune seculară cunoscută sub
numele de Turcia. Consecințele acestei schimbări sunt încă resimțite astăzi în întreaga lume
musulmană și mai ales într -o Turcie foarte segmentată ideologic și polarizată.
Ce a determinat această schimbare uriașă în societatea și forma de guvernare turcă? La
originea tuturor acestor schimbări este Mustafa Kemal, mai bine cunoscut sub numele de
Atatürk. Prin conducerea sa , în anii 1920 – 1930, s -a născut Turcia modernă și seculară, o țară
ancorată în valorile și tradițiile occidentale, iar Islamul a făcut un pas înapoi în societatea turcă.
Decizia Imperiului Otoman de a intra în primul război mondial, în 1914, s -a dovedit a fi o
greșeală. I mperiul era condus de o dictatură formată din trei pașale, care au hotărât , în mod
unilateral , intrarea în război de partea germană, împotriva britanicilor, francezilor și rușilor.
Imperiul Otoman a fost invadat la sud de către britanici, la est de către r uși și la vest de către
greci. Până în 1918 , când s -a încheiat războiul, imperiul a fost împărțit1 și ocupat de către aliații
victorioși, lăsând sub controlul Turciei doar zonele muntoase din centrul Anatoliei.
Anatolia Centrală este locul de unde Mustafa Kemal se ridică pentru a deveni un erou
național pentru turci. Ca ofițer în armat a otomană, el a manifestat abilități extraordinare în luptă,
în special la Gallipoli, unde turcii au reușit să oprească o invazi e britanică care viza capitala
Istanbul. După r ăzboi, Kemal și -a făcut cunoscute prioritățile. Scopul său principal a fost
folosirea naționalismului turc ca forță unificatoare a poporului. Spre deosebire de Imperiul multi –
etnic otoman, Kemal a intenționat crearea unui stat monolit bazat pe identitatea turcă.
Punctele de vedere ale lui Mustafa Kemal despre istoria islamică au stat la baza agendei
sale naționaliste. Folosind identitatea turcă , ca factor coagulant, el a reușit să unească, sub
comanda sa, foști ofițeri otomani în Războiul de Independență al Turciei, la începutul anilor
1920 și să alunge forțele de ocupație ale grecilor, britanicilor și francezilor, care ocupaseră mare
parte a teritoriilor turcești după Primul Război Mondial. În 1922, Kemal a reușit să elibereze
complet turcii de ocupație str ăină și a folosit această oportunitate în scopul fondării republicii
moderne Turcia, condusă din Ankara de Marea Adunare Națională. Odată cu abdicarea
sultanului la 1 noiembrie 1922 se închei e 631 de ani de stăpanire otomană. În 1923 Tratatul de la
Lausann e2 a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce.

1 Tratatul de la Sèvres, semnat de Sultan în august 1920, reducea dramatic teritoriul turc în beneficiul Greciei și al
unui stat armean independent. Mustafa Kemal refuză să recunoască acest tratat și, cu ajutorul Rusie i sovietice,
rezistă ofensivei grecești
2 http://wwi.lib.byu.edu/index.php/Treaty_of_Lausanne , accesat în 4 ianuarie 2016

5 În fruntea noului guvern turc era un președinte ales de Marea Adunare Națională.
Alegerea naturală a fost Mustafa Kemal, eroul Războiului de Independență, care a luat titlul de
„Atatürk ”, însemnând „Tatăl turcilor ”.
La început, noul guvern turc părea să moștenească rolul guvernului otoman de susținător
al Islamului. O nouă Constituție elaborată de către Marea Adunare Națională declara că Islamul
este reli gia de stat oficială din Turcia și că toate legile t rebuiau să fie supuse examin ării unui
grup de experți în drept islamic, care să se asigure că nu contravin legii islamice Sharia.
Acest nou sistem de guvernare nu putea funcționa, pentru că, în același timp un guvern
rival, condus de sultan, funcționa la I stanbul. Ambele guverne pretindeau suveranitatea asupra
Turciei, și aveau obiective contradictorii. Atatürk a eliminat această problemă la 1 noiembrie
1922, când a abolit sultanatul otoman, care existase încă din 1299 și a transferat oficial puterea
Marii Adun ări Național e. Având în vedere faptul că sultanul nu era numai conducătorul
Imperiului Otoman dar și calif – conducătorul lumii islamice, Atatürk nu a desființat imediat
califatul permi țând acestuia să continue să existe, deși fără puteri oficiale.
Știind că această mișcare ar fi foarte nepopulară pentru poporul turc, Atatürk a justificat –
o pretinzând că a fost pur și simplu o întoarcere la o formă tradițională de guvernare islamică.
Între anii 900 -1500 califii Abbasizi au fost în mare parte conducători de fațadă, puterea reală
fiind în mâinile vizirilor sau a dictatorilor militari. Atatürk a folosit acest exemplu pentru a
justifica califatul lipsit de putere.
Califatul a existat încă de după moartea profetului M ohamed, când Abu Bakr a fost ales
primul l ider al lumii musulmane. Pentru musulmanii din afara Turciei, acțiunile lui Atatürk au
pus în mod clar califatul în pericol. În India3, în special, musulmanii și -au exprimat indignarea
față de acțiunile lui Atatürk și au organizat Mișcarea Khilafat4, care a încercat să protejeze
califatul de pericolul exprimat fie de către invadatorii străini fie de către guvernul turc în sine.
Pentru Atatürk, susținerea califatului de către musulmanii din afara Turciei a fost văzut
ca un amestec în treburile interne turceș ti. Folosind acest presupus amestec internațional, în data
de 3 martie 1924, Atatürk și Marea Adunare Națională au abolit califatul și au trimis toți
membrii rămași ai familiei otomane în exil.
Cu abolirea califatulului, guvernul turc a avut o mai mare lib ertate de a impune politici
care au atacat instituțiile islamice. Sub pretextul „curățării Islamului de interferență politică ”,
sistemul educațional a fost complet revizuit. Educația islamică a fost interzisă în favoarea
școlilor seculare, non -dogmatice. A lte aspecte ale infrastructurii religioase au fost, de asemenea,
distruse. Consiliul Șaria care abia fusese înființat cu scopul de a examina legile inițiate de către
Marea Adunare Națională a fost desființat. Toate bunurile instituțiilor religioase au fost
confiscate și puse sub control guvernamental. Loji le sufiste5 au fost închise forțat. Toți

3 Actualul Pakistan
4 Gail Minault, The Khilafat Movement: Religi ous Symbolism and Political Mobilization in India, Columbia
University Press, 1982
5 Sufismul este un curent apărut în secolul VIII și răspândit mai ales în Persia . În centrul vieții religioa se a acestei
doctrine se află iubirea reciprocă dintre Dumnezeu și oameni, respingând, prin urmare, ideea inaccesibilității lui
Dumnezeu. Doctrina sa este influențată de mai multe religii: budism , zoroastrism , hinduism și are la bază apropierea
față de Dum nezeu prin cunoaștere mistică, iubire și asceză.

6 judecătorii legii islamice din țară au fost concediați imediat iar toate instanțele Sharia au fost
închise.
Reformele lui Atatürk asupra Islamului nu s -au limitat l a numai la guvern. Viața de zi cu
zi a turcilor a fost transformată de ideile seculare ale lui Atatürk.
Formele islamice tradiționale, cum ar fi turbanul și fesul au fost scoase în afara legii în
favoarea pălăriilor de tip occidental. Hijaabul femeilor a f ost catalogat drept un „obiect ridicol ”
și a fost interzis în instituțiile publice.
Calendarul oficial a fost schimbat, din calendarul tradițional islamic, bazat pe Hijrah –
călătoria Profetului Mohamed la Medina – în calendarul Gregorian, bazat pe naștere a lui Isus
Hristos.
În 1932, „adhan” – chemarea la rugaciune a musulmanilor – a fost interzisă a fi rostită în
limba arabă. În schimb, a fost rescrisă folosind cuvinte turcești și introdusă forțat în toate
moscheile din țară.
Ziua de vineri nu a mai fost c onsiderată ca zi de sărbătoare , turcii fiind obligați să urmeze
normele europene care impuneau zilede de sâmbătă și duminică ca fiind zile libere.
După toate aceste schimbări, în anul 1928, Marea Adunare Națională a eliminat clauza
din Constituție care dec lara Islamul ca religie de stat fiind înlocuit cu ideologiile seculare ale lui
Atatürk.
În scopul creșterii gradului de alfabetizare în rândul turcilor, Atatürk a pledat pentru
înlocuirea alfabetului arab cu alfabetul latin. La fel ca limba persană6, limba turcă a fost scrisă cu
litere arabe timp de sute de ani după convertirea turcilor la Islam, în anii 900. Astfel , turcii
puteau citi Coranul și alte texte islamice cu relativă ușurință, conectarea acestora la o identitate
islamică – fiind văzută ca o amen ințare de către Atatürk.
În plus față de introducerea alfabetului latin, Atatürk a creat o comisie însărcinată cu
înlocuirea cuvintelor împrumutate din limbile arabă și persană. În conformitate cu agenda sa
naționalistă, Atatürk a dorit o limbă care să fie pur turcă, ceea ce a însemnat că unele cuvinte
turcești vechi, considerate învechite în timpul erei otomane, să fie din nou folosite în dauna
cuvintelor arabe. De exemplu, Războiul de Independență al Turciei, anterior știut ca „Istiklal
harbi”, este acum cunoscut sub numele de „Kurtuluș Savașı”, pentru că „Istiklal ” și „Harb ” sunt
cuvinte împrumutate din arabă.
Din perspectiva lui Atatürk, reforma limbii a fost plină de succes. În termen de câteva
decenii, vechiul „turc otoman” a disparut.
Toate aceste ref orme luate împreună au șters în mod eficient Islamul din viața de zi cu zi
a turcilor. De mai bine de 90 de ani, guvernul turc a rămas cu vehemență secular. Încercări de a
aduce înapoi valorile islamice în guvern au fost întâmpinate cu rezistență de către armată, care se
consideră protectoarea statului laic fondat de Atatürk.
În 1950, Adnan Menderes a fost ales în mod democratic prim -ministru al Turciei pe o
platformă care stipula să readucă chemarea la rugăciune în limba arabă. Cu toate că inițial a avut
succes, a fost răsturnat printr -o lovitură militară în 1960 și executat după un proces sumar. Mai

6 Limba farsi

7 recent, în 1996, Necmettin Erbakan a fost ales prim -ministru, acesta proclamându -se în mod
deschis drept un „islamist ”. Încă o dată, armata a intervenit și l -a răsturnat de la putere, după
doar un an în funcție.
Ismet Inönü (1938 -1950), tovarăș de arme și ideologie al lui Atatürk, este moștenitorul
său firesc. Cea mai mare reușită a sa este păstrarea neutralității Turciei în timpul celui de -al
Doilea Război Mond ial. El joacă un rol preponderent în lansarea pluripartidismului în Turcia.
Timpuriu, în cariera sa, Mustafa Ismet a reușit să iasă în evidență ca un ofițer precaut și
organizat, adept al planificării atente și detaliate. Aceste calități au constituit un m odel de urmat,
atât pentru ofițerii de rang înalt aflați în căutarea gloriei, cât și de grupul orientat profesional spre
întinerirea armatei și separarea sa de politică. Deși el ținea legătura cu membrii Comitetului
secret al Unității și Progresului7 (CUP) , Ismet nu și -a asumat o poziție de răspundere în această
organizație revoluționară. Totuși, după lovitura de stat reușită de CUP în 1908, el s-a alătur at
grupului format din Mustafa Kemal și alți ofițeri în bătăli a fără succes în scopul asigur ării
neutral ității politic e a armatei.
În 1910, Mustafa Ismet este trimis în Yemen, pentru reprima rea revolt ei imamului
Yahya8. În 1913, ca ofițer de stat major , se întoarce la sediul armatei din Istanbul. După un an,
pleacă într -o călătorie de stat major în Europa, v izitând Viena, Berlin, Paris și Elveția. La
întoarcere, în calitatea sa de ofițer de stat major , este însărcinat cu pregătirea pentru război, în
cadrul Armat ei I, comandată de către ofițerul german Liman von Sanders.
În timpul Primului Război Mondial, lupt ând în armata Imperiului Otoman de partea
Germaniei, Mustafa Ismet își îndeplin ește cu rigurozitate misiunile încredințate . Aflat în misiune
pe frontal rusesc, în Munții Caucaz, în 1917, s e revede cu Mustafa Kemal, acesta din urmă
îndeplinind funcția de comandant regional . Cei doi leagă o prietenie pe toată viața, p ersonalitățile
și temperamentele lor foarte diferite fiind complementare . Mustafa Kemal era un geniu militar cu
orientări politice, capabil de planificări largi și vizionare, în timp ce Ismet era ofițerul de stat
major capabil să implement eze cu succes aceste planuri. Împreună, cei doi au marcat istoria
Turciei republicane.
La sfârșitul Primului Război Mondial, Mustafa Ismet aflat pe frontal siriano -palestinian,
unde armata otomană suferise înfrân geri umilitoare în fața britanicilor și urma să semneze, în
octombrie 1918, armistițiul prin care se recunoștea perdantă. În perioada 1918 -1920, Ismet ocupă
diferite posturi în guvernul de la Istanbul. În final, s e alătur ă mișcării naționaliste în Anatolia ,
care începuse ca o rezistență populară în fața invaziei trupelor britanic e, francez e și grecești. În
curând, sub comanda lui Mustafa Kemal, această rezistență dev ine o mișcare unită, na ționalist –
islamică cu scopul eliber ării teritoriilor turcești de cătr e trupele invadatoare . Armata greacă,
debarcă în Izmir în mai 1919, dor ind să anex eze vestului Anatoliei și își începuse marșul în
interiorul Turciei pentru a elimina mișcarea națională de rezistență.

7 Organiza ție politic ă care a dominat și condus administra ția de stat a Imperiului Otoman , cu scurte întreruperi , în
anul 1908 și între anii 1908 -1918.
8 Yahya Muhammad Hamideddin (1869 -1948) a fost imamul comunității Zaidi din 1904 și rege al Yemenului în
perioada 1918 -1948. A condus un război împotriva Imperiului Otoman în perioada 1910 – 1911 în urma căruia
devine rege și un supus loial imperiului.

8 Mustafa Ismet se afla în funcția de ministru de război în cabinetul constituit la Ankara, la
scurtă vreme după ce britanicii ocupaseră Istanbul și desființaseră parlamentul ales liber,
arestând mulți deputați iar pe alții forțându -i să fugă. Aceștia din urmă ajung la Ankara, unde s e
alătur ă deputaților aleși p entru a forma o adunare națională populară, convocată la 23 aprilie
1920. Convocarea acestei adunări constituie ruptura finală dintre sultanat și susținătorii săi din
Istanbul și mișcarea naționalistă ce își avea centrul în Ankara. Atât Ismet cât și Kemal au fost
condamnați la moarte, în absență, de către guvernul sultanului Mehmed al VI -lea.
În acest moment de criză profundă , Mustafa Ismet este numit în fruntea armatei
naționaliste, cu misiunea de a opri ofensiva grecească. Acest lucru se materializează în două
bătălii, care au avut loc în iarna anilor 1920 -1921 la Inönü, în vestul Anatoliei. Astfel, numele
„Inönü” îi este desemnat de către Mustafa Kemal, î n momentul adoptării legii numelui de
familie, în 1934, în semn de apreciere pentru isprava sa de a co nduce luptătorii Junilor Turci în
prima lor victorie crucială asupra grecilor. Ismet Pașa a comandat ulterior trupele în victoria din
bătălia de la Sakarya, și la înfrângerea finală a armatei grecești, în 1922. Apoi, după eliberarea
țării de sub ocupație s trăină, Inönü și -a atribuit importante responsabilități diplomatice și
politice, în calitate de conducător al delegației turcești la negocierile de pace de la Lausanne, în
Elveția. Tratatul de la Lausanne din 1923 a dus la stabilirea păcii între Turcia, Al iați și Grecia și
la redefinirea granițelor republicii.
Atatürk devenise primul președinte, iar Inönü prim -ministru al nou -proclamatei republici.
Acesta din urmă a renunțat la funcția sa pentru o scurtă perioadă de timp, dar s -a întors la postul
său în mar tie 1925, în mare parte pentru aplicarea de măsuri aspre împotriva rebeliunii lui Seyh
Sait9, și a rămas în funcție până la 25 octombrie 1937. Astfel, majoritatea reformelor legate de
republică după 1925 au avut loc în timp ce Inönü era premier și membru c onducător al Partidului
Popular Republican (PPR), aflat la putere. Inönü se ghida după instrucțiunile președintelui
Atatürk , dar se descurca și în a imprima guvernului numeroase dintre viziunile sale ideologice și
caracteristicile personale. Conservator so cial, s -a bazat pe controlul birocrației asupra economiei
și societății, inclusiv industrializarea începută în 1931.
În domeniul economic, a eșuat. Politica sa de construire de căi ferate și promovare a
întreprinderilor economice monopoliste sunt cele mai bune exemple ale lipsei sale de cunoștințe
în materie de economie. Totuși, din punct de vedere politic, Inönü a fost în favoarea unor politici
liberale prin recunoașterea sferei de liberă activitate a individului (dar întotdeauna sub
supravegherea guvernul ui). În cele din urmă, stagnarea economică și creșterea necontrolată a
birocrației rigide și neproductive, care devenise unealta de control atât a regimului cât și baza de
putere principală a lui Inönü, au dus la ruptura dintre el și Atatürk
În 1937, Inönü a fost înlocuit din funcția de premier de către Celal Bayar, șeful grupului
privat economico -financiar cunoscut ca „Banca Iș” („muncă”), care folosind metode ale
întreprinderii private obținuse rezultate remarcabile. Totuși, moartea lui Atatürk survenită în
1938 a pus capăt la ceea ce părea a fi un curent economic liberal, după ce Inönü a devenit

9 Personalitate de origine kurdă, p rofesor u niversitar, sufi st, lider al unei revolte a kurzilor începută în anul 1925 în
estul Turciei.

9 președintele republicii și al partidului conducător. Acesta a fost proclamat „milli baș”
(conducător național) și conducător pe viață al Partidului Popular Republ ican. Nu au existat
neînțelegeri cu privire la succesorul lui Atatürk, Inönü fiind omul care îl ajutase cel mai mult în
modernizarea națiunii. Astfel, a fost ales în unanimitate de către Marea Adunare Națională în
noiembrie 1938.
În timpul celui de -Al Doil ea Război Mondial, Inönü a dus o politică de neutralitate, în
ciuda alianței ce îl lega de Marea Britanie și Franța, semnată în 1939. Acest fapt i -a făcut pe
Aliați să fie prudenți față de Turcia, ducând la o răcire a relațiilor, încât în 1944 /1945 țara a ajuns
izolată, făcând posibile revendicări teritoriale din partea Uniunii Sovietice în nord, care dorea de
asemenea, baze militare în strâmtorile Bosfor și Dardanele. Expansionismul sovietic și
nemulțumirile interne față de regim, l -au determinat pe Inönü să alinieze politica externă a
Turciei către Occident și să opteze pentru o liberalizare în politică internă.
În 1945 /1946 a luat decizii care i -au permis formarea de partide politice opozante și
crearea cadrului legal care să ducă la apariția unui sistem pluralist din punct de vedere social și
politic. Dezvoltarea sistemului pluralist socio -economic a reprezentat revoluția cea mai profundă
și îndelungată prin care a trecut Turcia. Inönü este considerat arhitectul acestei transformări și lui
i se asumă aces te merite, deși în anii ce au urmat, aflându -se în lupta politică, nu a ezitat să joace
un rol destabilizator.
Înfrânți în alegerile legislative, Inönü și partidul său pierd puterea în 1950 iar Inönü
refuz ă oferta a patru generali de a păstra puterea prin forță armată, acceptând rolul de conducător
al opoziției față de câștigătorul în alegeri, Partidul Democrat (PD). Totuși, Inönü a acceptat cu
greu pierderea puterii și asumarea unui rol secundar în viața publică turcă. Acesta considera că
și-a păstrat repu tația sa și a partidului său de adevărații făuritori ai țării, apărătorii
modernismului, intitulat astfel prin tradiție și posibilitatea de a decide destinul final al statului, în
ciuda voinței electoratului.
Această atitudine a iritat și a părut amenințăt oare față de Partidul Democrat, mai ales din
cauza faptului că armata, presa și birocrația simpatizau viziunile lui Inönü. Conducerea PD a
reacționat încercând să reducă la tăcere pe Inönü și opoziția. Escaladarea confruntării dintre PPR
aflat în opoziție și partidul conducător a dus la o lovitură de stat armată reușită, în mai 1960.
Deputații PD au fost arestați și judecați.
Din 1961 până în 1965, Inönü a deținut din nou funcția de premier, conducând trei
coaliții guvernamentale diferite, jucând un rol sem nificativ în neutralizarea a două lovituri de stat
eșuate și în obținerea gradului de balanță între partizan al economiei de piață și a statalismului
expansiv. Însă, după 1965, Inönü a încurajat ascensiunea birocrației statale de stânga în propriul
partid, susținându -l pe Bülent Ecevit, care a devenit secretarul partidului. Această politică a avut
ca rezultat dorința unor diverse grupuri care doreau o politică economică mai liberală și
pluralism politic să părăsească PPR. Pentru a -și asuma o poziție mai pop ulistă, PPR a abandonat,
cu timpul, secularismul strident și, în cele din urmă, naționalismul și kemalismul. Din 1963 până
în 1969, Inönü a susținut adesea elementele radicale ale partidului împotriva kemaliștilor
conservatori. Până în 1969, președintele c u drepturi depline văzut ca „părintele” partidului,

10 deținea controlul complet și încă era capabil să ducă o politică precaută. Poziția sa printre
elementele tinere, radicale s -a erodat, întrucât partidul nu părea capabil să atragă tineretul, chiar
proprii membri tineri fiind atrași de partide radicale de stânga.
Intervenția militară din 1971, cauzată de ascensiunea stângii, a dus la ruptura dintre Inönü
și radicalii din partidul său. Birocrația de stânga și elementul statismului condus de Ecevit au
adoptat poziții din ce în ce mai socialiste. Inönü opunându -se intervenției militare, s -a folosit de
aceasta pentru a câștiga sprijin popular. Ecevit, protejatul lui Inönü, care părea „copilul teribil” al
politicii turcești din acel timp, a condamnat acțiunea mil itară. În cele din urmă conflictul dintre
Inönü și Ecevit s -a rezolvat prin convențiile partidului din 1971 și 1972. Candidatul lui Inönü
pentru secretariat a fost înfrânt de gruparea condusă de Ecevit.
Inönü a încercat oprirea ascendenței continue a marxi știlor, însă eforturile sale s -au
dovedit în zadar, astfel că a ajuns să demisioneze din poziția de conducător al partidului. Bülent
Ecevit a fost ales șef al partidului, fiind în postura de a schița drumul PPR și a țării, care s -a
dovedit în cele din urmă un dezastru. Ecevit se aliase cu marxiștii în partid și a dus un curs
dezordonat economic și politic, care a dus Turcia în pragul dezintegrării. Partidul Popular
Republican a fost în cele din urmă desființat de armată, după 1980.
În timpul președinției lu i Celal Bayar (1950 -1960), Turcia b eneficiază de planul
Marshall, aderă la NATO în 1952 și trimite trupe în Coreea. Ca urmare a primei din cele patru
lovituri de stat pe care le -a cunoscut Turcia, Bayar este destituit în 1960. Prim -ministul
conservator Adn an Menderes, împreună cu alți trei miniștri, este judecat sumar de către junta
militară, condamnat la moarte prin spânzurare și executat la 17 septembrie 1961. Președintele
Bayar este condamnat la moarte apoi pedeapsa este comutată în închisoare pe viață i ar în anul
1966 este grațiat.
Punct strategic foarte important în timpul războiului rece, Turcia a fost mereu un punct de
interes pentru cele două blocuri politice și militare concurente. Din punct de vedere militar și
politic statul Turc reprezenta princi pala ancoră a NATO în Europa de Est și în Orientul Mijlociu,
având graniță comună cu Uniunea Sovietică și cu Iranul. Combinația specifică de militarism și
naționalism secular turc se potrivea cu interesele și sistemul de alianțe din regiune asigurând o
delimitare a Turciei de blocul Sovietic și mai târziu față de regimurile Islamice din Orientul
Mijlociu, mai ales după revoluția islamică din Iran.
Pentru a menține Turcia în sfera sa de influență, blocul militar vestic a încurajat și a
sprijinit controlul pu terii politice de către armată – un fel de „democrație seculară garantată ”,
alternativele politice în Turcia fiind mai puțin avantajoase pentru blocul occidental. Pentru a
asigura status -quo-ul, în acea perioadă armata turcă a intervenit de mai multe ori p entru a înăbuși
revolte sau pentru a efectua lovituri de stat. De cele mai multe ori violența armatei a fost
direcționată către grupuri ca făceau o opoziție de stânga la Kemalism.
În perioada 1960 -1966, la putere se află generalul Cemal Gürsel, șeful junte i militare,
fiind cunoscut ca progresist și care a avut o contribuție importantă în procesul de redactare a noii
Constituții , mai liberale, precum și al tranziției puterii din m âna militarilor către partea civilă a

11 societății turce. Parlamentul turc pune c apăt președinției sale în 1966 în urma unui atac cerebral
suferit de acesta.
Urmează o perioadă de crize politice pe timpul președinției unui alt general ales șef de
stat, Cevdet Sunay (1966 -1973) și care culminează cu o nouă lovitură de stat a armatei în anul
1971 .
Al șaselea președinte al Turciei10, Fahri Körutürk (1973 -1980), fost comandant al marinei
și ambasador, conduce Turcia pe timpul invaziei Ciprului de Nord de către armată, în 1974.
Mandatul său este marcat de violențe politice care ating apogeul, armata folosindu -se de acest
pretext pentru a confisca, din nou, puterea în 1980.
Șeful juntei militare, Kenan Evren (1982 -1989), își aduce contribuția printr -o nouă
Constituție autoritară. În iunie 2015, generalul, în vârstă de 96 de ani, fostul om puter nic al
Turciei, este condamnat la închisoare pe viață pentru conducerea unui puci sângeros.
Din punct de vedere economic elita birocratică secular ă turcă și antreprenoriatul său de
companie dezvoltase o copie a capitalismului vestic. Astfel, principala viz iune de dezvoltare
economică susținută de clasa politică turcă și armată încă din anii 1970 se numea „Import
Substitution through Industrialization ” (ISI), o politică economică adoptată de mai multe țări
periferice ale capitalismului industrial vestic.
Conform acestei politici, în anii ’80, Turcia începuse să producă bunuri de consum ce
erau copii mai mult sau mai puțin reușite ale bunurilor de consum „vestice” (de la produse
alimentare și vestimentare până la automobile). Unele dintre aceste mărfuri erau p roduse prin
joint-venture -uri între antreprenori locali și mari companii din SUA, Europa de Vest și Japonia
ce își vindeau licența pentru denominarea locală a produselor lor. Protecționismul era
fundamental pentru această strategie de a copia modernitatea vestului nu numai prin birocrație,
ideologie și democrație reprezentativă dar și prin consum. Putem spune că existau mai multe
laturi ale protecționismului în Turcia – pe de o parte era protecția față de ideologiile și mișcările
politice alternative la ord inea stabilită de Ataturk și de alianțele politice și militare ale statului
turc și din punctul ăsta de vedere Turcia era înconjurată de state fie comuniste, fie islamice, până
la căderea URSS, și pe de altă parte, față de interesele comerciale străine.
Politica ISI a generat o clasă de industriași și comercianți locali ce era de multe ori în
strânse legături cu aparatul birocratic și militar și aveau funcția de a domestici produsele
industriei capitaliste vestice pe piața turcă. Încă din anii ’70 armata în cepuse să delege o parte
din funcțiile ei către o nouă clasă de antreprenori ce își dezvolta afacerile beneficiind de protecția
statului. În principal statul garanta cvasi -monopoluri pentru industriașii locali alocând astfel
bucăți din piața internă acesto ra și făcând accesibile la prețuri modice „originalele” din vest.
Astfel, antreprenoriatul industrial focusat în principal pe bunuri de consum produse în masă a
fost susținut de elita militară și birocratică în așa măsură încât acuzele din partea stângă er au
focusate pe faptul că statul turc este un stat neo -fascist în care marile afaceri sunt deținute de
armată și de birocrații importanți. Dar criticile acestea mai exemplificau ceva, și anume faptul că
puterea și critica ei erau exercitate de către clasele urbane și relativ înstărite ale societății turce –

10 https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Presidents_of_Turkey , accesat în 4 ianuarie 201 6

12 fie că proveneau din mediul birocratic și/sau militar (mai degrabă Kemaliștii) sau din mediile
profe siilor liberale: profesori, medici și mici comercianți.
Türgüt Ozal (1989 -1993), acest civil repune Turc ia pe calea normalizării politice și
dezvoltă economia de piață. El depune oficial candidatura Turciei pentru intrarea în Comunitatea
Europeană în 1987 și sparge tabu -ul kurd, însă moare din cauza unui infarct controversat.
Spre sfarsitul razboiului rece T urcia era incă puternic ancorată în proiectul statului
Kemalist. Principalii stâlpi ai acestui regim, secularismul și naționalismul erau încă garantate și
definite dintr -o perspectivă iluministă. O dată cu căderea URSS -ului peisajul politic și economic
începe să se schimbe. Câțiva factori, atât interni cât și externi, încep să contribuie la schimbare.
În primul rând Turcia este invadată, începând cu sfârșitul anilor ’80 (Perestroika lui
Gorbaciov care legalizează micul comerț) și apoi anii ’90, de micii com ercianți din spațiul ex –
Sovietic în căutare de bunuri pentru a le vinde în propriile țări. Comerțul cu valiza aduce bani în
micile orașe și sate de -a lungul frontierei cu țările din URSS. Istanbulul cunoaște cea mai mare
explozie demografică și economică d e după căderea Imperiului Otoman. Din afluxul acesta de
bani aduși de cetățenii fostului spațiu socialist atât din Balcani cât și din fosta URSS, Turcia
devine la sfârșitul anilor ’80 și pe tot parcursul anilor ’90, un pol regional al micului comerț cu
valiza (suitcase -trade11) ce absoarbe cantități uriașe de bunuri produse inițial pentru piața locală.
Întâmplarea a făcut ca politicile ISI de dezvoltare a unei producții locale de bunuri de
consum să răspundă unei piețe regionale mult mai ample formate în spa țiul post -Sovietic. Turcia
devine astfel nu numai un centru comercial dar și un producător important pentru imensa piață ce
s-a deschis la sfârșitul anilor ’80 în fostul spațiu Sovietic. Avantajele industriei de bunuri de
consum turce (dar și a celei chine zești și coreene) erau evidente: erau copii ieftine ale produselor
de consum atât de mult dorite în această parte a lumii. Industria de consum turcă reușise să
acopere astfel dorințele nesatisfăcute ale cetățenilor fostelor state socialiste, asigurându -le
produse mai ieftine.
Astfel, mici orășele de provincie uitate până atunci la periferia modernismului birocratic
Kemalist, până atunci marginale și disprețuite de către elita urbană pentru conservatorismul lor
religios și ținute sub observație de către stat pentru potențialul de recrutare a teroriștilor de
extremă stânga sau islamică, încep să prindă viață. Afluxul de bani și resurse, către o parte a
populației exclusă până atunci prin sărăcie și imposibilitatea de a concura cu elita urbană și
descendenții e i în sistemul modern și birocratic al Turciei Kemaliste, furnizează pentru prima
oară de la căderea Imperiului Otoman claselor dezavantajate căi de mobilitate socială. La această
infuzie de bani și cerere s -a adaugat și posibilitatea de a -și extinde afacer ile în statele fostelor țări
comuniste plus mai vechea emigrație în țările din Uniunea Europeană, în special în Germania,
emigrație ce începuse deja din anii ’70.
În următoarele decenii începe ascensiunea mai rapidă a unei buni părți a populației care
nu avusese acces la căile de ascensiune socială din perioada războiului rece, tocmai pentru că
aceste canale erau definite și acaparate de birocrația de stat și armată și în mai mică parte de

11 Reșit Ergener, About Turkey: Geography, Economy, Politics, Religion, and Culture, 2002, p 67

13 clasa urbană a profe siilor liberale. Aceste grupuri erau cei ce defi niseră și cons truiseră
modernitatea t urcă.
O dată cu căderea Uniunii Sovietice populația rurală și a micilor orașe de provincie din
întinsele podișuri Anatoliene intră în scena spațiului public. Noile posibilități economice
accelerează și creșterea populaț iei astfel că în urmă cu cațiva ani peste 75% din populația Turciei
era populație activă12. Această populație a constituit un rezevor pentru migrația internă către
marile orașe dar și pentru emigrația externă. Produsul intern turc a crescut de aproape cinci ori în
ultimele două decenii13, iar Istanbulul s -a populat cu cartiere rezidențiale luxoase (numite „gated
communities ”14) și cu centre financiare și comerciale ultra -moderne.
Dincolo de această gentrificare, o masă și mai mare de oameni se mutase în vechil e
cartiere ale Istanbulului – în mare parte insalubre – sau în noile mahalale construite din resturi de
materiale ( „shanty towns ”15) de la marginea metropolei. Veniseră să -și urmeze visul vieții urbane
și afluente. Ei erau și țărani Anatolieni turci, Kurzi și Romi din provinciile de est și de sud -est ale
țării.
Următorul președinte, Süleyman Demirel (1993 -2000), v eteran în politică și de șapte ori
premier are un mandat agitat din cauza unei recrudescențe a luptelor între armată și rebelii
separatiști din Par tidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), al cărui șef, Abdullah Öcalan, este
capturat și încarcerat în 1999.
Urmează Ahmet Necdet Sezer (2000 -2007), fost șef al Curții Constituționale turce, și
care este, din convingere, un apărător fervent al laicității. P e timpul mandatului are numeroase
tensiuni cu Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP, islamist -conservator), partidul care preia
puterea în 2002.
Preluarea președinției de către Abdullah Gül (2007 -2014), acest fost militant islamist, a
cărui soție poartă v ăl, generează o dispută cu opoziția laică. Dar personalitatea sa deschisă la
dialog îl impune drept un moderat în fața intransigentului premier Erdoğan.
Relațiile moderne ale Turciei cu Islamul precum și cu propria sa istorie sunt complicate.
Porțiuni ale societății susțin cu fermitate ideologia lui Atatürk și cred că Islamul nu ar trebui să
aibă niciun rol în viața publică. Alte segmente ale societății susțin o revenire la o societate și un
guvern de orientare islamică, precum și relații mai strânse cu res tul lumii musulmane.

1.2. Context ul geopolitic actual
Până la căderea Imperiului Otoman, la sfârșitul primului război mondial, și timp de
secole până atunci, Turcia a fost atât puterea musulmană dominantă cât și o mare putere în
Africa de Nord, Europa de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Turcia a fost centrul unui imperiu
multinațional, care încă din secolul al XV -lea a dominat Marea Neagră și Marea Mediterană.
Acesta a fost pivotul economic a trei continente, facilitând și controlînd comerțul în mare parte
din emisfera estică.

12 http://www.tuik.gov.tr/PreIstatistikTablo.do?istab_id=945 , accesat în 4 ianuarie 2 016
13 http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD , accesat în 4 ianuarie 2016
14 http://www.dictionary.com/browse/gated -community, accesat în 4 ianuarie 2016
15 http://www.dictionary.com/browse/shantytown , accesat în 4 ianuarie 2016

14 Evoluția Turciei în ultimii 90 de ani nu este tocmai modelul normal în regiune, și are de a
face cu crizele interne din Turcia, crize care nu se mai sfârșesc de la căderea imperiului, apariția
puterilor franceze și britanice în Orientul Mijlociu, urmat ă de puterea Statelor Unite ale Americii
apoi de Războiul rece, care a blocat Turcia în poziție. În timpul Războiului Rece, Turcia a fost
prinsă între americani și sovietici, și extinderea puterii sale era de neconceput. De atunci, Turcia
are un curs lent în dezvoltare a sa ca o putere regională.
Turcia nu este China, dar în dorința ei de a deveni cea mai mare economie musulmană,
precum și cea mai mare economie din estul Mediteranei, Europa de Sud -Est, Orientul Mijlociu și
la est Caucaz, Turc ia este în mișcare pentru a -și recăpăta poziția sa tradițională de supremație în
regiune. Cre șterea sa este încă fragilă și poate fi perturbată, dar nu există nicio îndoială că ea a
devenit liderul economiei regionale, precum și una dintre cele mai dinamic e economii. În plus,
poziția geografică a Turciei îi permite în mare măsură, să devină principal centru de tranzit al
Europei pentru aprovizionarea cu energie, mai ales într -un moment în care Europa încearcă să -și
reducă dependența de Rusia.
Acest lucru, e vident, i -a sporit influența regională. În Balcani, de exemplu, unde din
punct de vedere istoric a fost o putere dominantă, turcii au apărut din nou, cu o influență majoră
asupra a două state musulmane din regiune și au reușit să -și croiască o poziție proe minentă în
ceea ce privește alte țări din regiune. Dinamismul economic al țării a ajutat reorientarea unei
părți a regiun ii, departe de Europa Occidentală , spre Turcia. În mod similar, influența economică
a Turciei poate fi resimțită oriunde în regiune, în special ca supliment la relațiile sale strategice
cu Israelul.
Problema Turciei este faptul că în fiecare direcție în care se îndreaptă, expansiunea sa
economică este blocată de fricțiunile politico -militare. Astfel, de exemplu, influența în Balcani
este blocată de fricțiunile de lungă durată cu Grecia. În Caucaz, problemele cu Armenia
limitează capacitatea sa de a influența evenimentele. Tensiunile cu Siria și Irak blochează
influența siriană, la sud. Spre est, un Iran precaut, care este ideologic opus Tu rciei, blochează
influența Ankarei.
În timp ce Turcia crește, un dezechilibru interesant se va dezvolt a în zonă . Capacitatea
Greciei, Armeniei, Siriei, Irakului și Iranui să rămână ostili Turciei scade pe măsură ce economia
turcă crește. Ideologia și istor ia sunt lucruri foarte reale, dar așa este și puterea economică a unei
economii dinamice. La fel de important, dorința Turciei de a -și accepta rolul său extrem de
constrâns pe termen nelimitat, în timp ce economic și, prin urmare politic , influența crește .
Puterea economică a Turciei, împreună cu puterea sa militară regională substanțială, în timp va
schimba echilibrul de putere în fiecare dintre regiunile în care Turcia are dificultăți.
Nu numai ca interfață cu un număr mare de regiuni, dar economia sa es te, de asemenea,
cea mai mare, în fiecare dintre aceste regiuni, în timp ce puterea militară turcă este, de asemenea,
proeminentă . Când Turcia se dezvoltă din punct de vedere economic, se dezvoltă și militar.
Atunci devine puterea lider în multe regiuni. A ceasta este ceea ce înseamnă să fie o putere pivot.

15 Doborârea unui avion rusesc de către armata turcă deasupra Siriei aduce la un
deznodământ trist o agendă de relații internaționale până în prezent promițătoare, al cărei autor
este nimeni altul decât Ahme t Davuto ğlu, fostul prim -ministru turc.
În urmă cu doar câțiva ani, ministrul de externe Davutoğlu își lansa agenda diplomatică
cu titlul „zero probleme cu vecinii ”16. Relațiile economice și diplomatice ale Turciei cu Moscova
au evoluat de la bine spre exce lent, așa cum era de așteptat de la două mari puteri eurasiatice cu
obiective similare de dezvoltare și interese în regiune.
Cele două țări – Rusia și Turcia – nu sunt nici europene, nici în întregime asiatice. Ele nu
sunt nici bogate, nici sărace și ambel e s-au confruntat cu islamismul radical sau terorismul. Chiar
și din punct de vedere militar, cu câțiva ani în urmă, Erdo ğan a susținut că tratează
cu „seriozitate”17 invitația Federației Ruse de a adera la SCO18, noua promițătoare organizație de
securitate concepută special pentru a face față provocărilor regiunii eurasiatice. Acum nu mai
este cazul.
De la începerea războiului din Siria, agenda geopolitică a conducerii turce a devenit
confuză. Ambiția Ankarei de a exporta brand -ul său islamic democratic în toată lumea arabă, din
Tunisia până în Egipt sau Siria, este acum în derivă.
Pe plan intern, Turcia este în prezent o țară divizată în urma alegerilor parlamentare din
noiembrie 2015, partidul lui Erdo ğan obținând totuși un nou mandat.
Victoria politică a islamului din 2002 a fost o consecință directă a eșecului brandului turc
secular de a construi o societate cu adevărat democratică și deschisă. Eforturile ulterioare ale
AKP de a acorda kurzilor mai multă autonomie precum și recunoașterea drepturilor mi norității
religioase alevi au eșuat în mod similar, transformând Turcia într -un aliat reticent și nesigur al
NATO, un vecin amenințător pentru Grecia și Uniunea Europeană în ansamblul său și, în cursul
anului 2015, un dușman al Rusiei.
Recep Tayyip Erdo ğan nu a reușit să vadă calea greșită urmată de AKP și își împinge
orbește partidul să rescriere Constitu ția Turciei, care ar schimba țara dintr -un regim parlamentar
într-o republică preziden țială pe care nimeni nu pare să o dorească, nici măcar unele persona lități
importante din partidul de guvernământ.
Începând cu războiul din Kosovo și invazia Irakului, lumea încet, a abandonat
globalizarea ca obiectiv universal al dezvoltării economice și politice. În prezent asistăm la ceea
ce ar putea fi catalogat drept debutul secolului geopoliticii, caracterizat printr -o serie de războaie
civile, cum ar fi în Siria, Irak sau Libia, și de războaie „proxy”19 între blocuri militare, cum ar fi
cel din Georgia (în 2008) sau războiul de astăzi din Ucraina, ca să nu mai vorbim de conflictele
din Yemen și din Orientul Mijlociu.

16 Corneliu Vlad, “Zero probleme” cu vecinii, în Karadeniz Press, 3 noiembrie 2010, http://karadeniz –
press.ro/kara/%E2%80%9Czero -probleme%E2%80%9D -cu-vecinii/ , accesat în 5 ianuarie 2016
17 Sami KOHEN, „Erdoğan face ochi dulci clubului din Shanghai”, în Milliyet, 31 ianuarie 2013,
http://www.voxeurop.eu/ro/content/article/3347221 -erdogan -face-ochi-dulci -clubului -din-shanghai , accesat în 5
ianuarie 2016
18 Organizația de Cooperare de la Shanghai – organizație din care fac parte Rusia , China și patru foste republici
sovietice din Asia Centrală: Kazahstan , Tadjikistan , Uzbekistan și Kârgâzstan
19 Conflict între două națiuni unde nicio țară nu o anga jează în mod direct pe cealaltă

16 În astfel de vremuri tulburi, este imperativ pentru țări mari ca Turcia să -și definească o
agendă geopolitică restructurată care să fie urmată de către autoritățile responsabile. Continuarea
islamizării so cietății turce nu este cu siguranță răspunsul la situația dificilă actuală, în timp ce un
conflict economic și militar cu vecinul mai mare și mai puternic din spațiul eurasiatic – Rusia –
ar fi trebuit evitat cu orice preț.
Mai mult decât atât, poziția îng ăduitoare față de ISIS, vânzarea de arme și cumpărarea de
petrol de la aceștia – un fapt dezvăluit nu numai de către serviciile de informații ruse dar și
americane – nu va duce la o prăbușire rapidă a regimului Assad, cum se așteptă Ankara. După
cum au men ționat, în mod corect, unii analiști, situația militară din Siria nu se poate schimba
numai prin campanii de bombardament20. Din moment ce toate țările interesate în rezolvarea
crizei siriene sunt reticente în a oferi forțe terestre, armata lui Assad, cu as ociații Hezbollah, este
singura forță implicată în operații majore terestre împotriva ISIS și a altor grupări teroriste.
Nu în ultimul rând, Turcia ar fi bine sfătuită să -și schimbe practica curentă de a permite
valuri lor de imigranți sirieni să treacă în Europa cu sutele de mii. Abordarea recentă adoptată de
către AKP în negocierile lor cu UE are o importantă componentă de șantaj care ar putea întoarce
împotriva Turciei, în mod decisiv, întreaga Uniunea Europeană, incluzând aici germanii , chiar
dacă dețin una dintre cele mai mari comunități turce din Europa. Turcia deja pierde zeci de
miliarde de dolari din turism în urma conflictului cu Rusia, precum și din exporturile și
proiectele aflate în derulare în această țară. În cazul în care turiștii europeni și -ar propune să
pedepsească Ankara pentru că permite exodul de migranți spre Europa, atunci întreaga economie
a Turciei s -ar prăbuși.
Se poate doar spera că bunul -simț va prevala în cele din urmă, că Turcia va găsi o
modalitate de împăcare a Rusiei și va în ceape să conlucreze, pe baze reale, cu Europa în
problematica opririi valului de sirieni aflați în drum spre Europa.
Politica contemporană a Turciei este plină de neliniște și este dificil să se știe când
tulburările actuale vor înceta sau părțile vor aju nge la un fel de acord politic.
Există mai multe motive interne pentru relațiile ostile actuale între partidele politice din
Turcia. Există, de asemenea, relații extrem de amare dintre partidul de guvernământ Dreptate și
Dezvoltare (AKP) și mișcarea Hizmet , în ciuda originii lor comune – etno-naționalismul
conservator religios. O provocare chiar mai sup ărătoare este deteriorarea relației dintre AKP,
celelalte partide politice și Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) / Uniunea Comunităților
din Kurdistan (KCK) (Koma Civakên Kurdistan), să nu mai vorbim de Partidul Democrat al
Poporului (HDP).
Politica internă este unul dintre cei mai importanți factori care arată direcția în care se
îndreaptă o țară – cel puțin din punctul de vedere politic. De asemenea, poziția geopolitică și geo –
economică în care se află o țară, în orice perioadă dată, este esențială pentru oamenii și liderii
țării, precum și pentru alte țări străine, pentru a înțelege ce forțe geopolitice există sau, în ce

20 Andrew J. Bacevich , „The pretend war: why bombing ISIL won't solve the problem ”, în The Spectator, 28
noiemb rie 2015, http://www.spectator.co.uk/2015/11/sorry -but-just-bombing -isis-in-syria -wont -help-anyone/ ,
accesat în 5 ianuarie 2016

17 măsură ele contribuie, la lupt ele interne curente, diferendele, conflictele armate și chiar, în unele
cazuri, război civil.
În această privință, aș dori să abordez câteva provocări geopolitice în care Turcia se
găsește și care trebuie să fie discutate, negociate și soluționate.
Prima p rovocare vine din nevoia pe care Turcia se pare că o are de a elimina PKK / KCK.
Acest lucru este evident din luptele curente care au loc acum între stat, PKK / KCK și Mișcarea
Patriotică Revoluționară a Tinerilor (YDG -H) (Yurtsever Devrimci Gençlik Hareke t / Tevgera
Ciwanen Welatparêz Iene Soresger). Implicarea tinerilor de naționalitate kurdă neafiliați la PKK
în rezistența îndreptată împotriva statului și a forțelor de poliție ale Turciei în provinciile din sud –
estul țării și nu numai, indică amploarea p rovocării.
În plus față de provocările forțelor și grupărilor naționaliste kurde, AKP și statul turc au
acum, de asemenea, o nouă provocare și anume o parte a societății civile liberale și dizidente a
Turciei precum și a cadrelor sale profesionale și acade mice. Recenta arestare, interogare și
intimidare a peste treizeci de academicieni21 de la unele dintre cele mai bine cunoscute
universități ale Turciei pentru semnarea unei petitii (1.128 de semnături), subliniază provocările
tot mai mari a le Turciei și act ualul război al AKP în sud -estul țării.
Intenția partidului de guvernământ AKP și a statului turc pare să fie ruperea, în măsura în
care este posibil, cooper ării dintre PKK și YPG, forțele armate ale Partidului Uniunii Democrate
(PYD) aparținând kurzilor s irieni. Turcia știe că trebuie să facă acest lucru pentru ruperea
legăturii dintre cele două formațiuni PKK și HDP/ KCK. Ankara nu dorește nicio amenințare
care să-i pericliteze controlul frontierei dintre Turcia și Siria, ruperea legăturii dintre cele dou ă
formațiuni fiind implicit soluția necesară. În combaterea acestei provocări, Ankara are sprijinul
SUA și UE.
A doua provocare majoră cu care se confruntă Turcia este de a implementa politici
viabile față de cei aproximativ 2, 7 milioane de refugiați sirie ni din țară22, mulți dintre ei încă
aflați în sud -est, dar parte din aceștia răspândiți în sudul și vestul țării, inclusiv în orașele mari
ale Turciei. Turcia ar dori să utilizeze o parte dintre acești refugiați pentru încurajarea relațiil or
economice dintr e aceștia și oamenii de afaceri turci și kurzi din Turcia, cu scopul de a pătrunde
în economia din nordul Siriei, atunci când condițiile o vor permite.
Conform datelor publicate în Turcia23, s-au stabilit mai mult de 1.000 de parteneriate
economice și comer ciale. Stabilirea unor astfel de parteneriate, de asemenea, explic ă
comportamentul generos al Turciei față de refugiați, comportament total diferit de cel al țărilor
europene și SUA. În orice caz, spre deosebire de UE și SUA, obiectivele geopolitice ale
economiei Turciei susțin că aceasta trebuie să joace un rol proeminent în evoluția economică a

21 ***, „Barıș için Ak ademisyenler'e gözaltı ve baskınlar”, în BBC Türkçe, 15 ianuarie 2016,
http://www.bbc.com/turkce/haberler/2016/01/160115_akademisyenler_gozalti_kocaeli , acce sat în 20 ianuarie 2016
22 Diana Toea , „Turcia ne minte? Gazduieste mult mai putini refugiati decat pretinde, dar vrea bani mai multi”, în
ziare.com, 11 martie 2016, http://www.ziare.com/invazie -imigranti/turcia/turcia -ne-minte -gazduieste -mult-mai-
putini -refugiati -decat -pretinde -dar-vrea-bani-mai-multi -1412622 , accesat în 20 martie 2016
23 Dasha Afa nasieva , „In Turkey's borderlands, Syrians show refugees' economic potential” , în reuters.com, 6
ianuarie 2016, http://in.reuters.com/article/mideast -crisis-refugees -turkey -test-idINKBN0UK25520160106 , accesat
în 15 ianuarie 2016

18 Siriei, în deceniile următoare. Acest lucru explică de ce Guvernul Turciei a fost atât de generos
în furnizarea de permise de muncă și posibilități de învățare a l imbii turce pentru tinerii sirieni.
Cu alte cuvinte, relațiile Turciei cu nordul Siriei v or semăna cu relațiile sale cu Guvernul
Regional din Kurdistanul Irakian (KRG), care acum are aproximativ 1. 500 de companii din
Turcia, care domină piața energetică și non-energetică din KRG24.
Mărinimia Turciei față de refugiați permite Ankarei să -i utilizeze împotriva provocărilor
PKK / KCK și PYD / YPG. Refugiații sirieni din Turcia s -au dovedit a fi cel mai eficient antidot
la provocările organizațiilor naționaliste kurde, atât în Turcia, cât și în Siria. Politicile Turciei
față de refugiații sirieni se pot transforma în unul dintre cele mai puternice avantaje geopolitice
ale Ankarei în competiția pentru acapararea economiei Siriei după înfrângerea militară a ISIS.
Prepoziționarea economiei Turciei astfel încât să profit e de oportunitățile economice
după încheierea războiului civil sirian, de asemenea, coincide cu evoluțiile din sectorul energetic.
Dificultățile actuale ale Turciei în ceea ce privește relația sa cu R usia face imperativ , în anii
următori , găsirea unei soluții pentru a crește aprovizionarea cu petrol și gaze naturale din alte
surse. Acesta este același imperativ care conduce la eforturile Turciei pentru resetarea relațiilor
cu Israelul.
Potrivit lui Sel in Nasi25, președintele Bosphorus Energy Club, Mehmet Ögüçü, a declarat
că infrastructura destinată „transport ului gazelor naturale din KRG în Turcia va fi gata în trei ani
și că licitația pentru construirea conductei de gaze naturale Șirnak este de aștepta t să aibă loc în
anul 2016 ”. Șirnak este chiar în mijlocul luptelor curente dintre armata și poliția turcă și forțele
PKK din sud -estul țării. De asemenea, este chiar între forțele PKK și YPG. Accesul la resursele
energetice este un factor major în lupta a ctuală dintre forțele militare și de poliție turcești și
PKK. Această situație se aseamănă cu războiul dintre aceleași forțe în anii 1980 – 1990, când
Turcia și Azerbaidjanul construiau conductele de petrol și gaze naturale de la Baku la Erzurum.
Chestiuni le energetice sunt, de asemenea, unul dintre motivele pentru izbucnirile recente
ale președintelui Recep Tayyip Erdo ğan și limba jul dur împotriva PKK și a rezistenței kurde din
sud-estul Turciei, cum ar fi afirmația sa26 că PKK ar fi încercat să distrugă s au să slăbească cele
99 de baraje și centrale hidroelectrice aflate în sud -estul țării, esențiale pentru viitorul economic
al Turciei. Construirea de mai multe baraje și hidrocentrale în sud -estul și nordul Turciei pe
râurile Eufrat și Tigru este, de aseme nea, o încercare de slăbire și amenințare a economiei
kurzilor în sud -est.
Naționaliștii kurzi și PKK sunt , de asemenea , preocupați de sutele de secții de poliție
(Karakol) pe care forțele armate ale Turciei le -au construit în regiune în ultimii 10 ani, în special,
pentru protejarea barajelor și pentru prevenirea sabotajelor la acestea și la centralele
hidroelecrice. Barajele împiedică manevrabilitate a PKK și afectează iremediabil mediul
înconjurător. În plus, acestea facilitează și consolidează relația și cooperarea cu KRG, în special

24 Christina Bache Fidan, „Turkish business in the Kurdistan Region of Iraq”, în turkishpolicy.com, 7 martie 2016,
http://turkishpolicy.com/article/790/turkish -business -in-the-kurdistan -region -of-iraq, accesat în 15 marie 2016
25 Selin Nasi, „Ready for an independent Kurdistan?“, în Hürriyet Daily News, 11 ianuarie 2016,
http://www.hurriyetdailynews.com/ready -for-an-independent –
kurdistan.aspx?pageID=449&nID=93676&NewsCatID=570 , accesat în 15 martie 2016
26 Ibidem

19 cu Partidul Democrat din Kurdistan (KPD) al președintelui Masoud Barzani, un aliat solid al
Ankarei, în lupta împotriva PKK / KCK. De asemenea, KPD nu vrea război între PKK și forțele
armate ale Turciei care să împiedice trans portul de gaze naturale și petrol din KRG pe piața
turcească.
Există o legătură strânsă între considerațiile geopolitice menționate mai sus și acuzele
președintelui Erdo ğan, din 14 ianuarie 2016, privind arestarea și reținerea a zeci de academicieni:
„Un g rup de oameni care se numesc academicieni a apărut și a împrăștiat ură împotriva statului
și națiunii lor prin luarea părții, în mod public, unei organizații teroriste (PKK). Frații mei, știți
cine, ce grup, este cel mai mare dușman al acestor baraje? Este organizația teroristă separatistă și
politicienii și academicienii care o susțin. ”27
Ranchiuna cauzată de unele dintre aceste obiective geopolitice ale Turciei și ale
mișcărilor naționaliștilor kurzi din Turcia, Siria și Irak ar trebui abordate pentru a se ajunge la un
acord pașnic între părțile aflate în dispută.
În concluzie, putem spune că Turcia, o putere regională în teritoriul Eurasiatic, cu
influențe economice și culturale în zona situată între Marea Adriatică în vest, China în est, Rusia
în nord și Orientul Mijlociu în sud, a căpătat din ce în ce mai multă importanță strategică.

27 ***, „Erdoğan: Ilgili kurumlar bu akademisyenlerin ihaneti karșısında gerekeni yapacaktır”, în İleri Haber, 15
ianuarie 2016, http://ilerihaber.org/erdogan -ilgili -kurumlar -bu-akademisyenlerin -ihaneti -karsisinda -gerekeni –
yapacaktir/28661/ , accesat în 25 ianuarie 2016

20 Capitolul 2

TURCIA – ACTOR REGIONAL ÎN PLINĂ ASCENSIUNE

Decizia surprinzătoare (decembrie 2014) a președintelui rus, Vladimir Putin , de a
suspenda pro iectul gazoductului South Stream, care urma să lege Federația Rusă de sud -estul
Europei , și a -l înlocui cu un nou proiect sub denumirea Turkish Stream a generat surprindere la
Bruxelles .
Temerile că Turkish Stream va bloca Coridorul Sudic de gaz sprijinit de UE, care va
evita Federația Rusă și va transporta gaz direct din Asia Centrală și Orientul Mijlociu în Europa
și va submina securitatea energetică a UE s -au dovedit a fi exagerate și eronate din punct de
vedere conceptual. Însă problema reală legată de noua conductă propusă era aceea că era parte a
unei dileme a securității energetice în care au fost blocate UE și Federația Rusă .
Construcția Turkish Stream poate fi subiectul unor schimbări și nu a fost surprinzător
când proiectul a fost în final suspend at28. Aceasta nu este prima rețea de transport de resurse
energetice intens mediatizată de Moscova , dar niciodată implementată. Mai mult decât atât,
viabilitatea economică a conductei era discutabilă în contextul în care era neclar cine va finanța
proiectul , cum va fi transportat gazul în Europa și ce contracte de achiziție vor fi semnate.
Însă chiar dacă Turkish Stream ar fi fost finalizat, afirmațiile potrivit cărora acesta
reprezint a o amenințare directă la adresa strategiei de securitate energetică a UE pot fi contestate.
Turkish Stream poate fi considerat drept o rută alternativă pentru transportul gazului rusesc, care
va continua să fie un element de bază al combinației energetice europene pentru viitorul apropiat.
În pofida faptului că depune eforturi pentru diversificarea tot mai mare a surselor sale de
aprovizionare cu resurse energetice, UE este aproape de a -și realiza obiectivul privind
independența totală de gazul rusesc.
Robin Dunnigan , secretarul de stat american pentru diplomație energetică, a sugerat că în
timp ce ar trebui să se urmărească diversificarea energetică, Federația Rusă ar putea rămâne un
furnizor primar de gaz natural în Europa29. Recent, Mario Mehren , director executiv al
producătorului german de petrol și gaze Wintershall , care ar e contacte apropiate cu Gazprom , a
argumentat că asigurarea securității energetice europene este posibilă doar cu ajutorul Federației
Ruse în contextul în care statul rus este parte integrală a alimentării cu resurse energetice a
Europei de Vest30.
Și mai i mportant, date fiind climatul energetic european și capacitatea rețelei de conducte
existente, există un spațiu amplu pentru ambele proiecte – Turkish Stream și Coridorul Sudic de

28 ***, „Russia halts Turkish Stream project over downed jet”, în Russia Today, 2 decembrie 2015,
https://www.rt.com/business/324230 -gazprom -turkish -stream -cancellation/ , accesat în 15 aprilie 2016
29 ***, „Southern European energy corridor: status, prospects and geopolitics”
https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/Energy%20Event%20Summary_formatted.pdf , accesat în 15 aprilie
2016
30 ***, WGC Paris 2015 -Press conferen ce with Wintershall CEO Mario Mehren,
https://www.youtube.com/watch?v=TQZpTZI66WQ , accesat în 15 aprilie 2016

21 gaz. În 2013, compania energetică rusească Gazprom a aprovizionat UE cu 80 m ld metri cubi de
gaze prin Ucraina31. Fie că blufează sau nu, directorul Gazprom , Aleksei Miller , a anunțat că
firma va suspenda livrările de gaz către Europa prin această rută până în 201932. Drept rezultat,
UE trebuie să asigure o rută alternativă sigură d e transport pentru această cantitate de gaz.
În condițiile în care ar fi fost realiza t, gazoductul Turkish Stream putea transporta anual
47 mld metri cubi de gaze, în timp ce capacitatea preconizată a Coridorului Sudic de gaz nu
depășește 20 mld metri cubi anual. Chiar dacă capacitatea totală anuală a Coridorului Sudic va
depăși, în viitor, 60 mld metri cubi, așa cum s -a sugerat, cantitatea în exces va acoperi nevoile
preconizate în contextul în care dependența europeană de importurile de gaze se așteaptă s ă
crească în următoarele decenii de la 64% din necesarul total actual până la peste 80%33.
Mai mult decât atât, proiectul Turkish Stream nu poate submina interesul Bruxellesului
privind diversificarea resurselor sale energetice. Cantitățile corespunzătoare întregii capacități
curente a conductei de gaz Trans -Adriatic, un proiect al Coridorului Sudic de gaz, au fost deja
vândute pentru următorii 25 de ani.
UE nu s -a opus gazoductului Nord Stream care conectează câmpurile petrolifere rusești
de piața energet ică germană și politicii „Germania în primul rând ” promovate de fostul cancelar
german, Gerhard Schroeder . Mai recent, o serie de firme europene din domeniul energetic,
inclusiv Shell , au semnat un acord cu Gazprom pentru extinderea cu două segmente a
gazo ductului Nord Stream34. Însă informația nici măcar nu a constituit titlul unor articole din
media.
În acest context se ridică întrebarea de ce este UE atât de ostilă față de proiectul Turkish
Stream. Dintr -un motiv anume, problema constă în natura relației de securitate energetică dintre
UE și Federația Rusă , care are caracteristicile unei dileme de securitate. Niciuna dintre părți nu –
și poate consolida securitatea energetică fără a submina securitatea celeilalte.
Contrar așteptărilor susținătorilor libera lismului, relațiile mai apropiate în comerțul cu
resurse energetice nu au determinat diminuarea fricțiunilor politice și economice dintre cei doi
actori. În schimb, dependența energetică dintre UE și Federația Rusă a crescut lipsa de încredere
și a intensi ficat conflictele dintre acestea. În prezent, relațiile din domeniul securității energetice
au devenit o problemă de securitate națională pentru ambele părți.
Europa a fost tot mai preocupată de dependența excesivă de gazul rusesc. Temerile
potrivit căror a Moscova ar putea folosi energia drept armă politică pentru a șantaja Europa au
fost exacerbate în urma disputelor din domeniul, gazelor dintre Ucraina și Federația Rusă din
2006 și 2009. Răspunsul UE la aceste evenimente a inclus promovarea Coridorului S udic de gaz,

31 ***, „Russian gas imports to Europe and security of supply – factsheet”,
http://www.clingendaelenergy.com/files.cfm?event=files.download&ui=9C1DEEC1 -5254 -00CF –
FD03186604989704 , accesat în 15 aprilie 2016
32 ***, „Russia to stop gas delivery via Ukraine by 2019, push ahead with Turkish Stream – Miller”, în Russia
Today, 13 aprilie 2015, https://www.rt.com/business/249273 -gazprom -ukraine -gas-transit/ , accesat în 15 aprilie
2016
33 ***, „A tale of two pipelines: why TAP has won the day”, www.naturalgaseurope.com/, 2 iulie 2013,
http://www.naturalga seurope.com/southern -corridor -strategic -importance -tap-nabucco , accesat în 15 aprilie 2016
34 Anca Dumitrescu, „Gazprom va construi două noi conducte Nord Stream, împreună cu Shell, E.ON și OMV”, în
mediafax.ro, 19 iunie 2015, http://www.mediafax.ro/economic/gazprom -va-construi -doua -noi-conducte -nord-
stream -impreuna -cu-shell -e-on-si-omv-14474803 , accesat în 15 aprilie 201 6

22 pe care Federația Rusă îl consideră parte a strategiei occidentale de a submina economia rusă și
penetra sfera de influență a Moscovei .
În consecință, pentru Moscova , Turkish Stream era o opțiune ce ar fi asigurat cota de
piață europeană a Fe derație Ruse , care este de importanță vitală pentru economia rusă. În
definitiv, Federația Rusă exportă 70% din gazul său către Europa35, iar excluderea Moscovei de
pe piața energetică a UE ar fi o amenințare majoră la adresa supraviețuirii economice a stat ului
rus. În ceea ce privește planurile rusești, Bruxellesul considera Turkish Stream drept o încercare
de a submina proiectul Coridorul Sudic – și aceasta a determinat obiecția UE la planurile Greciei
de a susține proiectul.
Ceea ce ar fi făcut Turkish S tream diferit de Nord Stream era strategia guvernului grec
față de proiect. Spre deosebire de Germania , care s -a concentrat doar asupra beneficiilor
economice și energetice ale conductei Nord Stream, Grecia intenționa să folosească Turkish
Stream drept „monedă de schimb ” în cadrul negocierilor cu creditorii internaționali ai Atenei .
Apropierea graduală dintre Atena și Moscova a fost însoțită de o serie de relatări,
documente neoficiale ale guvernului grec și declarații ale oficialilor greci care sugerau că
Turkish Stream va aduce schimburi importante în plan economic și geopolitic. În aprilie 2015,
oficiali de la Atena au susținut că veniturile obținute din taxele de tranzit ar atinge valori
cuprinse între 3 și 5 mld EUR36, valori care nu corespund considera tiilor financiare ale
proiectului.
În paralel cu consultările privind Turkish Stream, Atena a pus sub semnul întrebării în
mod repetat sancțiunile impuse de UE asupra Federației Ruse pe fondul acțiunilor sale în estul
Ucrainei . Aluziile privind o orientar e a politicii externe a Greciei către Federația Rusă s-au
intensificat după ce fostul ministru grec al energiei, Panagiotis Lafazanis a declarat că țara sa nu
aparține niciunei sfere de influență și că guvernul va promova o politică de securitate energetic ă
independentă37.
Drept rezultat, politica Greciei , alături de interpretările eronate ale Federației Ruse și UE,
au plasat Moscova și Bruxellesul pe o direcție descendentă cu caracteristicile unei dileme de
securitate. Este în interesul tuturor părților să identifice o modalitate de ieșire din această
capcană.

2.1. Relația Turciei cu SUA și NATO
Relațiile turco -americane sunt de natura unui parteneriat strategic durabil. Având în
vedere decizia SUA privind amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în estul Europei,
Turcia , începând cu 17 ianuarie 2012 este beneficiar și stat -gazdă pentru elemente terestre ale

35 Zuzanna Nowak, Jakub Godzimirski și Jaroslaw Ćwiek -Karpowicz , „Russia’s Grand Gas Strategy – the power to
dominate Europe?”, 25 martie 2015, http://www.energypos t.eu/russias -grand -gas-strategy -power -dominate -europe/ ,
accesat în 17 aprilie 2016
36 ***, „Greece hopes for 5 billion euros from Russia as debt deadline looms”, themoscowtimes.com, 28 aprilie
2015, http://www.themoscowtimes.com/business/article/greece -hopes -for-5-billion -euros -from -russia -as-debt-
deadline -looms/519903.html , accesat în 17 aprilie 2016
37 Sarah Spicke rnell, „Greece could be about to enter a €2bn energy deal with Russia”, în cityam.com, 9 iulie 2015,
http://www.cityam.com/219854/greece -could -be-about -enter -2bn-energy -deal-russia , accesat în 17 aprilie 2016

23 sistemului regional de apărare antirachetă. Sistemul este amplasat în Malatya, la aproximativ 640
km. S -E de Ankara.
Turcia și SUA cooperează în domeniul comerțului cu tehnică militară. Unul dintre cele
mai importante contracte, finalizat la sfârșitul anului 2013, l-a reprezentat achiziționarea de către
Turcia a 30 de aeronave de tip F -16 Block 50. Acest contract îl completează pe cel de
moderni zare a avioanelor F -16 aflate în înzestrare.
Administrația americană încurajează cooperarea turco -irakiană, SUA dorind ca odată cu
retragerea trupelor americane din Irak să existe stabilitate în zonă, în special în nordul Irakului.
Încă din 2008, Turcia a efectuat operații limitate în nordul Irakului, majoritatea acestor acțiuni
bazându -se pe informații provenind de la SUA, care au încercat totuși să tempereze Turcia în
lansarea raidurilor pe teritoriul irakian, pentru a nu pune în pericol stabilitatea frag ilă a Irakului.
Turcia, Irakul și SUA au înființat în ianuarie 2009 un Centru Întrunit de Comandă în
nordul Irakului la Erbil, pentru a lupta împotriva PKK și pentru a întări securitatea la frontieră
prin schimbul de informații. Centrul are în componență o ficialități militare și civile din Turcia,
SUA, din cadrul guvernului central irakian și al guvernului regiunii autonome kurde. În acest
context trebuie menționat efortul populației kurde care se află în prima linie a luptei comune
împotriva ISIS.
Turcia este un actor cu influență regională, implicat în majoritatea acțiunilor Alianței
privind managementul întregului spectru de riscuri la adresa securității internaționale. La baza
acestei colaborări în cadrul NATO se află un set de interese comune, care ast fel sunt mai aproape
de materializare. Turcia beneficiază de o umbrelă de securitate într -o zonă cu stabilitate precară,
iar pentru NATO, Ankara constituie, prin relațiile cu statele din zonă -respectiv Irak, Iran, Siria,
dar și Afganistan, Pakistan -un prom otor al stabilității și cooperării regionale, contribuția acesteia
la asigurarea securității comune a aliaților fiind considerată semificativă.
Forțele Armate turce, bine echipate și antrenate, se află, din punct de vedere al
efectivelor, pe locul doi în c adrul Alianței, după SUA. Turcia pune la dispoziția Alianței un Corp
de Reacție Rapidă (NRDC -T), dislocat la Istanbul, iar Alianța are dislocat la Izmir,
Comandamentul Componentei Terestre , subordonat SHAPE .
NATO recunoaște contribuția Turciei la lupta împ otriva terorismului în general (unul
dintre cei mai mari contribuitori la Operațiunea Active Endeavour) și apreciază calitatea sa de
gazdă a Centrului de Excelență al NATO în domeniul luptei împotriva terorismului (Ankara) și
co-inițiator al Alianței Civil izațiilor (alături de Spania).
Referitor la contribuția cu militari în teatrele de operații, NATO apreciază eforturile
Turciei de a sprijini operațiunile conduse de NATO și NRF, însă consideră că Ankara are
capacitatea de a face mai mult în acest sens.
Anul 1989 avea să însemne pentru Europa ceea ce a însemnat revoluția de la 1848.
Europa de est, părăsită și abandonată de Europa occidentală, avea să se reintegreze în granițele
naturale, fragmentată timp de peste cinci decenii de tipare atipice specifice ide ologiilor pe care
le-a trăit: fascismul, nazismul și bolșevismul, încetarea războiului rece și prăbușirea dictaturilor
est-comuniste în paralel cu disoluția URSS a schimbat rolul actorilor globali. Vocația de stat

24 pivotal38 a Turciei rezultă pe de o parte d in poziția sa geostrategică, de punte între Europa
balcanică și Orientul Apropiat.
Trecerea de la multip olarism la unipolarism avea să propulseze SUA ca stat hegemonie,
în condițiile unei restructurări profunde a comunității internaționale. În această lum e care tinde
spre globalism coexistă tendința contradictorie de fragmentare și ierarhizare a statelor pe criterii
noi determinate de centrele globale de putere.
Cu toate că poziția importantă în cadrul strategiei SUA în Orientul Mijlociu a fost
reactivată , Turcia a fost afectată de criza economică ce a succedat după război în regiune.
Dispariția pieței irakiene – un foarte important partener al statului turc – prin embargoul impus de
Națiunile Unite Irakului a adus pierderi de peste 2,5 miliarde de dolari pe an.
După revolta kurzilor irakieni din 1991, problema kurdă revine în actualitatea
organizațiilor internaționale, iar politica violentă a Turciei apare mult mai vizibilă, stârnind
criticile Occidentului și ascensiunea PKK în regiunea kurdă a Turciei, pr ecum și intensitatea
atentatelor teroriste39. În același timp Siria va adăposti și facilita antrenarea grupărilor militante
anti-turcești (PKK și ASALA), contribuind la creșterea intensității relațiilor conflictuale dintre
cele două state, în condițiile în care disputele istorice aveau rădăcini teritoriale (acordarea
sangeacului Alexandretta Turciei de către Franța în anul 1939), diferențelor culturale speculate în
mod iredentist și controverselor legate de împărțirea apelor Eufratului40.
O altă criză cu lume a islamică este datorată relațiilor diplomatice pozitive cu Israelul, în
materie de cooperare militară, și datorită poziției de echilibru în problema conflictului israelo –
palestinian. „în acest context general, Turcia este considerată de Washington ca vitr ina ideală a
modelului de societate occidentală versus modelul de republică islamică prezentat de Iran”41.
Alianța militară dintre Israel și Turcia a fost percepută ca fiind antiarabă în special de către Siria
care se „îngrijorează de faptul că ajunge să fie încercuită de state neprietenoase” .42
Turcia seculară a lui Kemal Ataturk este în prezent guvernată de un partid islamic.
Această stare de fapt a scos în evidență o lacună care a stat la baza statului modem turc: armata a
impus reformele de modernizare a societății turce și a elaborat organizarea statală – militarii
fiind, de altfel, gardienii laicității statului -, prin kemalism turcii au separat, din nefericire,
modernitatea de democrație, pluralismul de libertate. Ca o ironie a istoriei, kemalismul – susținut

38 Statul pivot este un stat ce are capacitatea sa de a influența stabilitatea regională și internațională (Chase et al.,
Pivotai States and US Strategy, în Foreign Affairs, 75, 1, 1996. Statul pivot este at ât de important pentru regiunea în
care este situat, încât destabilizarea sa ar avea consecințe la nivel macroteritorial inducând haos la nivelul întregului
sistem geopolitic din care face parte. În egală măsură, dacă statul pivotal cunoaște o stabilitate politică și o
dezvoltare economică, acestea sunt „exportate” la nivelul întregului sistem geopolitic. Principalul criteriu ce
caracterizează un stat pivotal este dat de capacitatea sa de a influența stabilitatea regională și globală, acesta
rezultând din î nsumarea altor seturi de criterii, ce se referă la: poziția geografică și geostrategică; potențialul
demografic și rata de creștere a populației; potențialul economic; puterea militară; capacitatea organizatorică și
mărimea teritoriului.
39 Gilles Dorronsor o, „Les Kurdes de Turquie: revenolcations identitaires, espace național et globalisation ”, Les
Etudes du CERI, no 62, 2000
40 Natasha Beschorner, „Le role de l'eau dans la politique regionale de la Turquie", Monde arabe: Maghreb –
Machrek , n° 138, 1992
41 Robe rt Anciaux, La République laïque de Turquie trois quarts de siècle après sa fondation par Atatürk, 2003, p 48
42 Alain Gresh, „Turkish -Israeli -Syrian Relations and Their Impact on the Middle East”, The Middle East Journal ,
Vol. 52, Nr. 2, 1998

25 de societățile occidentale – a modernizat societatea turcă dar nu a elaborat și sistemul care să
impună democratizarea statului turc. Structurile pluraliste înființate nu au acordat libertatea
cetățeanului, ajungându -se astfel într -un cerc vicios în care kemalismul a impus, în numele
modernității (bazate pe democrația militară și pe autoritarismul civil), exclusivismul religios, iar
acesta, în numele democrației (adică al unui pluralism și al unei toleranțe neconforme cu
fundamentalismul credinței) a alimentat puterea armatei asupra societății.
Secolul al XX -lea a demonstrat că manifestările fundamentaliste pot fi contracarate, de
multe ori, și cu „armele” democrației. Prin abordarea democratică, manifestările fundamentaliste
politice trebuie să fie combătute de modernitatea culturilor și religiilor (capabile să sintetizeze
credința cu toleranța, principiile cu pragmatismul și tradiția cu modernitatea lumii globale). În
acest context, Turcia modernă trebuie să integreze manifestările fundamentaliste modernismului
sistemelor politice democratice fundamentale ale statului și nu să se îndepărteze de acestea.
Neintegrarea fundamenta lismului cultural, religios și politic poate avea, ca reacție, o
incompatibilitate între Islam și democrație, cu efecte gre u de controlat pentru statele din regiune.
Integrarea fundamentalismului pe baza modernității Islamului va aduce beneficii statului turc,
candidat la integrarea în spațiul cultural al Uniunii Europene. În același timp, prin intermediul
Turciei – care are u n rol important și în gestionarea zonei Caucazului de Sud, cu importantele
sale resurse energetice – se poate aprecia că realizarea unei punți specifice între lumea
euroatlantică și țările turcofone ale Asiei Centrale este o realitate a zilelor noastre43.
Procesul de globalizare a adus în arena internațională noi state cu valențe de centre de
putere polare și a redeschis conflicte considerate închise sau latente. Unul dintre acestea este dat
de amplificarea riscurilor asimetrice care generează din ce în ce m ai des motive de conflict.
Aceste noi manifestări evoluează în condițiile diminuării rapide a resurselor naturale (în special
energetice și alimentare), concomitent cu creșterea demografică accentuată și lupta pentru
deținerea supremației regiunilor strate gice și a piețelor de desfacere.
Apariția noilor tehnologii și modificările ciclice de mediu ale Terrei au determinat
regruparea statelor, în funcție de interese, în jurul noilor centre de putere și a accentuat lupta
dintre unele state cu valențe de puter i regionale sau chiar globale.
Afirmarea și presiunea impusă de acestea asupra actorilor regionali și globali clasici este
foarte mare și au determinat reacții diferite pentru atragerea în sfera lor de influență a unui număr
cât mai mare de state, în scop ul de a ocupa un loc cât mai avantajos în noua ordine mondială.
Această configurație va fi hotărâtă de interese, de capacitatea de cunoaștere, de volumul
și calitatea informațiilor, de puterea tehnologică și de accesul la resurse. La masa centrelor
clasice de putere – între Statele Unite și Rusia – și-au făcut loc Uniunea Europeană (ca partener
strategic al SUA), China și Japonia, la care se vor adăuga din ce în ce mai evident Liga Arabă,
Iranul și India. Chiar dacă se vor dezvolta atât relații de acceptare , dar și de contestare, pe baza
parteneriatului activ inițiat odată cu declanșarea campaniei mondiale împotriva terorismului, nu

43 Adrian Seve rin, „Rolul statelor din spațiul ex -sovietic, balcanic și caucazian în contextul globalizării ”,
http://www.fisd.ro/art/State.html, accesat în 15 aprilie 2016

26 înseamnă că acești actori globali vor evita dezvoltarea și derularea unor conflicte politico –
militare.
Deși SUA și Turcia au în comun un număr de interese, de la limitarea ambițiilor ruse
până la stabilizarea Orientului Mijlociu, parteneriatul lor a rămas unul tensionat în anul 2015.
Turcia și-a menținut o poziție militară defensivă de -a lungul granițelor sale în pofida solicitări lor
ambițioase ale guvernului de la Ankara privind implementarea unei zone de interdicție aeriană în
Siria , o propunere față de care SUA s -au menținut distante, în condițiile în care au rămas
concentrate asupra luptei împotriva ISIS. Susținerea de către Turcia a grupurilor islamiste create
după modelul organizației Frații Musulmani, împreună cu reticența sa în plan militar, a
îndepărtat acest stat de cea mai mare parte a lumii arabe, refuzând Turciei o susținere mai mare
pe care urmărește să o obțină și car e i-ar permite legitimizarea rolului său de lider regional.
De asemenea, Turcia s-a menținut distantă față de efortul condus de SUA de ținere sub
control a acțiunilor Federației Ruse , preferând în schimb să mențină un echilibru atent între
Federația Rusă și Occident. De exemplu, Turcia a continuat proiecte precum gazoductul Trans –
Anatolian, Trans -Adriatic și altele din coridorul sudic care ocolesc Federația Rusă ,
consolidându -și simultan relația din domeniul energetic cu Federația Rusă . Incapabilă să elimin e
dependența energetică de Moscova , Turcia s-a bucurat mai degrabă de beneficiile comerciale ale
statutului său de țară de tranzit și a profitat în același timp de climatul politic tensionat pentru a
spori nivelul schimburilor comerciale cu Federația Rusă în condițiile în care cererea pieței
europene continuă să scadă.
Turcia a fost de asemenea, preocupată de campania pentru alegerile generale din iunie
2015 . Acestea s -au desfășura t pe fondul unei creșteri economice în scădere, a unei rate crescute a
șomaju lui și a criticilor din ce în ce mai numeroase la adresa politicii externe promovate de
Partidul Justiției și Dezvoltării. Opoziția s -a mențin ut destul de fragmentată pentru a împiedica
obținerea unei victorii de către partidul aflat la conducere, însă pop ularitatea Partidului Justiției
și Dezvoltării în cadrul alegerilor a înregistra t o scădere, ceea ce a fac ut imposibilă obținerea de
către partid a unei majorități de două treimi în parlament. Totuși, aceasta nu l -a împiedica t pe
președintele turc, Recep T ayyip Erdoğan , să recentralizeze pu terea în timpul mandatului său.
Erdoğan s-a confrunta t cu acuzații privind încălcarea Constituției, însă acestea nu au fost
suficient susținute la nivel instituțional încât să paralizeze guv ernul sau să -l împiedice pe
Erdoğan să gestioneze situația din țară.
Partidul Justiției și Dezvoltării a încerca t să obțină votul ku rzilor prin procesul de pace în
desfășurare cu PKK, iar facțiunile kurde din Turcia au folosi t la rândul lor acest an electoral
pentru a -și face cunoscute solicitările prin demonstrații stradale și atacuri ocazionale. Ar putea
exista afirmații retorice referitoare la înregistrarea unor progrese în anumite puncte, însă aceste
negocieri au fost în continuare subminate de un număr de constrângeri. Având în vede re
existența unor câmpuri de luptă active la granițele Turciei , Ankara nu a reuși t să dezarmeze
PKK, iar Partidului Justiției și Dezvoltării nu a beneficia t de suficientă putere politică pentru a
aproba în mod unilateral elemente sensibile ale acordului de pace.
Turcia și-a schimb at poziția privind Siria atât în plan militar, cât și politic. Timp de mai

27 mulți ani, pe măsură ce războiul civil din Siria s-a intensificat, Turcia și-a concentrat în primul
rând atenția asupra înlăturării de la putere a guvernulu i lui Bashar al -Assad mai degrabă decât
asupra contracarării ISIS. Ankara a evitat să participe direct la lupta împotriva lui B ashar al-
Assad și a ISIS, limitându -și rolul în mare măsură la sprijinirea anumitor facțiuni rebele siriene.
Un motiv al acestei poziții a fost ceea ce s -ar putea numi un acord neoficial cu ISIS, în baza
căruia Ankara a ignorat activitățile grupării în Turcia atât timp cât militanții nu executau atacuri
pe teritoriul său. Turcia a refuzat de asemenea să găzduiască pe teritoriul său orice capabilitate
operațională aeriană substanțială a coaliției conduse de SUA. Lipsa accesului la spațiul aerian
turc, combinată cu politica de neimplicare a Ankarei față de ISIS, au intrat direct în contradicție
cu principala misiune a SUA de deteriorar e, dacă nu de distrugere a ISIS ca principală
amenințare percepută în regiune.
După câteva intrevederi între oficiali turci și americani de rang înalt din domeniul politic
și militar, se pare că cele două state au ajuns la o reconciliere. În decursul anul ui 2015 , Turcia a
dislocat un număr considerabil de forțe în sud, securizându -și secțiunile de fron tieră adiacente
pozițiilor ISIS. În Siria, în plus, Ankara a deschis în cele din urmă B aza Aeriană Incirlik , și
posibil alte baze aeriene pentru a fi folosit e de avioane ale coaliției conduse de SUA în cadrul
misiunii primare sau de urgență. Mai mult, Turcia a început să execute atacuri aeriene împotriva
pozițiilor ISIS din Siria .
În ceea ce privește securizarea frontierelor; forțele de securitate internă au început să
acționeze în scopul distrugerii rețelelor ISIS (și ale militanților PKK) din Turcia . Momentul
executării acestor acțiuni a demonstrat că Ankara se așteapt a la o ripostă din partea jihadiștilor.
Odată ce Turcia a decis că este în interesul său să combată în modactiv ISIS, a acționat prompt.
Negociind un acord cu Washingtonul , care implică eforturi pro -active împotriva ISIS, Ankara a
fost nevoită să accepte consecințele. Acea ripostă anticipată s -a materializat într -un atentat cu
mașină -capcană în apropiere de Kobane și o confruntare la frontieră între forțele armate turce și
ISIS.
Președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan , a pus Administrația Obama într-o poziție
delicată, crescând implicarea statului turc în lupta împotriva ISIS tocmai în momentul în care s -a
angajat într -o acțiune de forță pentru consolidarea poziției sale de lider al Turciei .
În luna august 2015 , SUA și Turcia au anunțat finalizarea planurilor pentru executarea de
operații aeriene comune împotriva ISIS, consolidând astfel un acor d care prevedea o colaborare
mai extinsă în vederea combaterii grupării teroriste din Siria și Irak.
Noul acord încheiat cu SUA a survenit la doar o zi după ce Erdoğan a adoptat măsura
politică, fără precedent, de organizare a unor noi alegeri, după ce fo rmațiunea sa politică,
Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), nu a reușit să formeze un guvern de coaliție în pofida
obținerii celor mai multor voturi în cadrul scrutinului din iunie 2015 .
Mulți observatori occidentali au consider at aceste noi alegeri d rept o tentativă a lui
Erdoğan de a -și consolida controlul asupra puterii prin încercarea de a obține majoritatea
parlamentară mai degrabă decât să accepte un guvern de coaliție.

28 Confluența evenimentelor subliniază necesitatea identificării de către Admin istrația
Obama a unui compromis între dorința de promovare a incluziunii democratice în Turcia și
dependența tot mai mare de guvernul lui Erdoğan în scopul combaterii ISIS.
În lunile care au urmat alegerilor din iunie 2015 , Turcia și-a extins semnificativ
angajamentele în cadrul efortului de combatere a ISIS, permițând SUA să execute operații
aeriene de la B aza Aeriană Incirlik și alătur ându -se acestei campan ii.
„Faptul că Turcia particip ă alături de coaliție, reprezintă un pas important înainte, unul pe
care îl așteptam ”, a afirmat Peter COOK, purtător de cuvânt al Pentagonului44.
SUA au așteptat de mai mult timp implicarea Turciei într-o măsură mai mare în lupta
împotriva ISIS, pe de o parte pentru că B aza Aeriană Incirlik este o opțiune mult mai
convena bilă pentru decolările avioanelor americane care operează în spațiul aerian sirian decât
alte baze și pentru că granița Turciei cu Siria este un punct important de tranzit pentru luptătorii
străini care încearcă să se alăture ISIS, iar SUA ar dori ca Turci a să adopte măsuri mai ferme
împotriva acestora.
Cook a mai afirmat că această cooperare cu Turcia „rămâne o activitate în derulare ”45,
dar a subliniat și că „SUA cred că Turcia este fermă în angajamentul său de a lupta împotriva
ISIS”46.
O parte din difer ențele dintre abordarea SUA și respectiv abordarea Turciei , cu privire la
ISIS, este cauzată de obiectivele divergente ale celor două state în regiune.
În timp ce Washingtonul pune pe primul loc eradicarea ISIS, Ankara este cel puțin la fel
de preocupată în legătură cu PKK, care a lansat atacuri frecvente împotriva Turciei și deține
poziții în Siria și Irak.
De fapt, unii analiști occidentali percep această cr eștere a sprijinului acordat de Erdoğan
coaliției anti -ISIS, conduse de SUA drept o „extensie ”47 a manevrelor sale politice.
Campania împotriva ISIS, alături de acțiunile împotriva PKK, sunt „parte integrantă ”48 a
eforturilor electorale ale lui Erdoğan , a declarat Soner Cagaptay , director al Programului de
Cercetare pentru Turcia din cadrul Institutulu i Washington pentru Politici ale Orientului
Apropiat, în condițiile în care Erdoagan urmărește să promoveze sentimentul naționalist în
scopul reconsolidării influenței partidului său. „Erdoğan nu a dorit niciodată un guvern de
coaliție ”49, a mai adăugat Cagaptay .
Un motiv cheie pentru intrarea AKP într -o coaliție după votul din iunie 2015 a fost
crearea unei alianțe fără precedent între turcii laici și kurzi în sprijinul Partidului Democratic al
Poporului, care a depășit pragul de 10% necesar pentru a fi re prezentat în parlament și a

44 Pentagon Press Secretary Peter Cook, „Department of Defense Press Briefing by Pentagon Press Sec retary Peter
Cook in the Pentagon Briefing Room”, 25 august 2015, http://www.defense.gov/News/News -Transcripts/Transcript –
View/Article/614829/department -of-defense -press -briefing -by-pentagon -press -secretary -peter -cook -in, accesat în 15
aprilie 2016
45 Ibide m
46 Ibidem
47 Laura Koran , „U.S. works with Turkey on ISIS but is wary of its politics”, 25 august 2015,
http://edition.cnn.com/2015/08/25/politics/turkey -elections -isis-syria -iraq/, accesa t în 16 aprilie 2016
48 Ibidem
49 Ibidem

29 împiedicat obținerea unei majorități de către AKP. „Această situație a subminat ambițiile
prezidențiale ale lui Erdoğan ”50 a afirmat Cagaptay . Dorind să depășească această situație,
Erdoğan programează noi alegeri parlamentare în noiembrie 2015.
Ulterior alegerilor din luna iunie, Turcia și PKK au fost implicate într -o serie de atacuri și
acțiuni de represalii. Sentimentele anti -kurde accentuate din Turcia au ajuta t la obținerea unui
număr mai mare de voturi de către AKP , în detri mentul noului partid pro -kurd.
Washingtonul era preocupat de faptul că, Erdoğan identifică modalități de a stabili o
legătură între PKK, pe de o parte, și kurzii moderați și partidele pro -kurde, pe de altă parte, ca și
element al campaniei anti -ISIS. Obie ctivul ar fi fost acela de a schimba poziția partidelor pro –
kurde și pe cea a turcilor cu vederi liberale care s -au alăturat kurzilor moderați.
Oficialii americani sunt îngrijorați de tendințe le mai extinse din Turcia , care au
determinat o limitare a spaț iului politic prin impunerea de restricții asupra libertății presei și
accesului la media socială.
În plus, Erdoğan spera să poată aduce amendamente constituției Turciei în scopul
consolidării propriei autorități, care în prezent este limitată de actualul sistem parlamentar turc.
De asemenea, AKP a adoptat numeroase politici care sunt mai puțin favorabile SUA și
aliaților săi apropiați, așa cum este cazul Israelului , după ce au înlocuit la conducere în urmă cu
13 ani partidul laic aflat la guvernare, iar de atunci a dispus mereu de majoritatea parlamentară.
Criticii din Turcia susțin că demersuri le lui Erdoğan sunt parte a tendinței sale extinse de
limitare a deschiderii democratice.
„Urmărim aceste evoluții ca și altele de acest fel de pe scena politică mondială ”51 a
afirmat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA, John Kirby , pe 24.08 .2015 , după
adoptarea deciziei privind desfășurarea de noi alegeri. „Consider, din nou, că poziția noastră la
nivel mondial privind guvernarea reprezentativă, alegerile corecte, libere și credibile, este
fermă. ”52
Însă Kirby nu a făcut niciun fel referiri despre alegeri anticipate, catalogându -Ie drept
„probleme de politică internă ”53, preferând să readucă în atenție sprijinul oferit SUA de către
Turcia în Orien tul Mijlociu, afirmând că statul turc „este un aliat și un partener ”54 și că „SUA
vor continua să colaboreze cu orice guvern aflat la conducere în acest stat… . Statul turc continuă
să sprijine eforturile SUA și vom continua să fim recunoscători pentru ac easta ”55.

2.2. Turcia și U niunea Europeană

După cei zece membri fondatori, Turcia a fost una dintre primele țări care a devenit
membru al Consiliului Europei în 1949, și a fost de asemenea membru fondator al Organizației

50 Ibidem
51 John Kirby, „Daily Press Briefing”, 24 august 2015,
http://www.state.gov/r/pa/prs/dpb/2015/08/246309.htm#TURKEY, accesat în 16 aprilie 2016
52 Ibidem
53 Ibidem
54 Ibidem
55 Ibidem

30 pentru Cooperare și dezvoltare eco nomică (OECD) în 196156 și al Organizației pentru Securitate
și Cooperare în Europa (OSCE) în 1973. Turcia a fost, deasemenea membru asociat al Uninii
Europei Occidentale din 1992 până la sfârșitul său în 2011.
Turcia a solicitat prima dată calitatea de mem bru asociat în Comunitatea Economică
Europeană în 1959, iar la 12 septembrie 1963 au semnat „Acordul de asociere dintre Republica
Turcia și Comunitatea Economică Europeană ”57, de asemenea, cunoscut sub numele de Acordul
de la Ankara. Acest acord a intrat în vigoare în anul următor, la 12 decembrie 1964. Acordul de
la Ankara a căutat să integreze Turcia într -o uniune vamală cu Comunitatea Economică
Europeană (EEC) recunoscând în același timp obiectivul final al aderării.58 În noiembrie 1970 un
protocol denumit „protocolul adițional ” a stabilit un calendar pentru eliminarea tarifelor și a
cotelor pentru bunurile comercializate între Turcia și EEC.
După lovitura de stat militară din 1980, Uniunea Europeană a înghețat relațiile cu Turcia
dar la 14 aprilie 1987 Tur cia a depus cererea de aderare formală în Comunitatea Economică
Europeană. Comisia Europeană a răspuns în decembrie 1989 confirmând eventuala aderare a
Ankarei, dar amânând problema pentru timpuri mai favorabile, invocând situația economică și
politică a T urciei, precum și relațiile proaste cu Grecia și conflictul cu Cipru care ar fi creat un
mediu nefavorabil cu care să înceapă negocierile de aderare.59 Alte probleme invocate de către
UE vizau: folosirea amendamentelor constituționale privind libertatea cuv ântului, abolirea
pedepsei cu moartea, limitare a influenței politice a armatei precum și acordarea de drepturi mai
largi minorității kurde de folosire a limbii materne .
Această poziție a fost confirmată din nou, în cadrul Consiliului European de la
Luxembu rg, din 1997, în care discuțiile de aderare au fost inițiate cu state central și est europene,
Ciprul dar nu și Turcia.
În decursul anilor 1990, Turcia a continuat cu o integrare mai strânsă cu Uniunea
Europeană prin acceptarea unei uniuni vamale în 1995. Mai mult decât atât, Consiliul European
de la Helsinki din 1999, s -a dovedit un punct de referință UE recunoscând Turcia în calitate de
candidat pe picior de egalitate cu alți potențiali candidați.
Următorul pas important în relațiile UE -Turcia a venit cu Consiliul European de la
Copenhaga din decembrie 2002. Conform acestuia , „UE ar deschide negocieri cu Turcia ”60 fără
întârziere în cazul în care Consiliul European din decembrie 2004, pe baza unui raport și a unei
recomandări din partea Comisiei, va decide că Turcia îndeplinește crit eriile politice de la
Copenhaga .

56 http://www.oecd.org/general/ conventionontheorganisationforeconomicco -operationanddevelopment.htm
57 ***, „EU -Turkey relations”, 14 noiembrie 2005, http://www.euractiv.com/section/enlargement/linksdossier/eu –
turkey -relations/#ea -accordion -timeline, accesat în 16 aprilie 2016
58 ***, „Tu rkey and EU”,
https://web.archive.org/web/20070927211417/http://www.turkishembassy.org/index.php?option=com_content&task
=view&id=57&Itemid=235, accesat în 16 aprilie 2016
59 ***, „ European Commission Press Release ”, http://europa.eu/rapid/press -release_MEMO -96-42_en.htm, accesat
în 16 aprilie 2016
60 ***, „Copenhagen European Council 12 and 13 december 2002”, 29 ianuarie 2003,
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/73842.pdf, accesat în 16 aprilie 2016

31 Liderii europeni au convenit la 16 decembrie 2004 să înceapă negocierile de aderare cu
Turcia la 3 octombrie 200561 dar au adăugat, de asemenea, diferite măsuri de precauție.
Negocierile au începu t la 3 octombrie 2005 și din 35 de capitole necesare pentru a
finaliza procesul de aderare, 15 au fost deschise și unul a fost închis. Oferta de membru a devenit
o controversă majoră a extinderii continue a Uniunii Europene.62
În timp ce Austria și Germania , au vrut inițial să lase deschisă posibilitatea ca negocierile
cu Turcia să conducă la un parteneriat privilegiat, și nu la un statut de membru cu drepturi
depline, negocierile de aderare au fost lansate în cele din urmă, cu obiectiv comun al aderării.
Ulterior, discuțiile de aderare ale Turciei au stagnat datorită unei serii de probleme
interne și externe. Atât Austria, cât și Franța au declarat că vor organiza un referendum cu privire
la aderarea Turciei. În cazul Franței, o schimbare în Constituție a fo st făcută pentru a impune un
astfel de referendum, dar mai târziu o altă schimbare constituțională a permis Parlamentului (în
cazul în care o mare majoritate a membrilor săi este de acord) să prevină un astfel de
referendum .63 Problema Ciprului continuă să fie un obstacol major în calea negocierilor de
aderare64. Din cauza acestor regrese, negocierile au fost stopate din nou în decembrie 2006, 8 din
cele 35 de domenii -cheie în curs de negociere fiind înghețate65. Oficialii europeni au comentat cu
privire la în cetinirea reformelor din Turcia, care, combinat cu problema Ciprului, l -a condus pe
Comisarul pentru extindere, Olli Rehn, ca în martie 2007, să avertizeze despre blocajul din
cadrul negocierilor comparându -l cu un „ accident de tren ”66.
În decembrie 2009, R epublica Cipru a blocat 6 capitole ale negocierilor de aderare din
Turcia, inclusiv cele privind sistemul judiciar și drepturile fundamentale, energie , educație și
cultură, argumentând că Turcia trebuie să normalizeze mai întâi relațiile cu Cipru67. Ca rezu ltat,
niciun capitol nu a fost deschis din iunie 201068. Prin urmare, nu mai exista niciun capitol pe care
Turcia să -l poată deschide , altele decât capitolele dificile precum politica în domeniul
concurenței, politica socială și de ocupare a forței de muncă , precum și achizițiile publice pe care
majoritatea țărilor candidate le deschideau la sfârșitul procesului de aderare.
În februarie 2013, Ministerul Afacerilor Europene al Turciei a afirmat că UE ar fi trebuit
să comunice Turciei criteriile de referință p entru deschiderea capitolelor 23 (Justiție și Drepturile
judiciare și fundamentale) și 24 (libertate și securitate), care ar fi trebuit să se facă după

61 Martti Ahtisaari and Alber t Rohan, „Start EU Negotiations With Turkey!”, 31 august 2005,
http://www.independentcommissiononturkey.org/oped_20050831.html, accesat în 2 mai 2016
62 Leo Cendrowicz, „ Fifty Years On, Turkey Still Pines to Become European”, 8 septembrie 2009,
http://conte nt.time.com/time/world/article/0,8599,1920882,00.html, accesat în 2 mai 2016
63 *** „Turkey, with eye on EU, says determined to reform”, 15 aprilie 2009, http://www.hurriyet.com.tr/turkey –
with-eye-on-eu-says-determined -to-reform -11441349, accesat în 2 mai 2 016
64 Mark Beunderman „Cyprus threatens to block EU deal on Turkey talks”, 1 decembrie 2006,
https://euobserver.com/enlargement/23008, accesat în 2 mai 2016
65 Stephen Castle , „EU freezes talks on Turkey membership”, 12 decembrie 2006,
http://www.independent.co.uk/news/world/europe/eu -freezes -talks -on-turkey -membership -428085.html, accesat în
66 *** „The ins and outs: The EU's most effective fo reign -policy instrument has been enlargement. But how far can
it go?”, 15 martie 2007, http://www.economist.com/node/8808134, accesat în 2 mai 2016
*** „Cyprus won't open EU accession chapters for Turkey”, 31 martie 2012,
http://news.pseka.net/index.php?mo dule=article&id=12350, accesat în 2 mai 2016
68 Amanda Paul, „Turkey -EU relations: time to rebuild trust”, 19 octombrie 2012,
http://www.epc.eu/documents/uploads/pub_3021_turkey -eu_relations.pdf, accesat în 2 mai 2016

32 screening -ul capitolelor finalizate în 2006, făcând astfel imposibil să se conformeze acestora. De
aseme nea, a sugerat că acest lucru a fost o încercare deliberată de a incetini procesul de aderare
al Turciei69.
După mai mult de 2 ani în care nu a deschis niciun capitol, Comisia Europeană a creat o
„agendă pozitivă ”, proiectată să se concentreze asupra intere selor comune UE -Turcia. Comisarul
UE pentru extindere Stefan Füle a precizat că obiectivul a fost „menținerea procesului de aderare
în viață și că procesul de aderare este din nou pe drumul cel bun, după o perioadă de stagnare,
care a fost o sursă de frust rare pentru ambele părți ”70. Comisia UE a menționat o gamă largă de
domenii ca principalele elemente ale agendei, cum ar fi intensificarea dialogului și cooperării în
materie de reforme politice , vize, mobilitatea și migrația, energie, lupta împotriva teror ismului ,
participarea Turciei în programele Comunității, orașe înfrățite, comerț și Uniunea vamală și
sprijinirea eforturilor în vederea alinierii la acquis comunitar, inclusiv în ceea ce privește
capitolele de aderare nu pot fi deschise pentru moment. Pro punerea a fost considerată favorabilă
cu condiția ca acesta să servească ca instrument în sprijinul procesului de negociere.
În cadrul acestei „a gende pozitive ”, Grupurile de lucru au fost stab ilite pe 8 capitole
(dreptul de stabilire și libertatea de a p resta servicii, dreptul societ ăților comerciale, societatea
informațională și mass -media, statistica , judiciar și drepturile fundamentale, justiție, liberta te și
securitate, protectia consumatorilor și a sănătății și control financiar ). Reuniunea a avut lo c la 17
mai 2012, la Ankara, cu participarea lui Ștefan Füle, Comisarul UE pentru extindere și politica
europeană de vecinătate. Ca urmare a reuniunilor grupurilor de lucru desfășutate până la acel
moment, unele criterii au fost confirmate ca îndeplinite d e către Turcia (dreptul societăților
comerciale, protectia consumatorilor și a sănătății și control financiar )72.
În luna martie 2016, UE a apreciat că Turcia, a îndeplinit 35 din cele 72 de cerințe
necesare pentru călătoriile fără viză în toată Europa. În mai 2016, acest număr a crescut la 6 7 din
72.73
Încă din 1999 și în special din 2002, de la venirea la putere a AKP, Turcia a inițiat
reforme politice rapide și radicale. Multe dintre acestea au promovat democratizarea sistemului
și consolidarea pașilor făc uți spre domeniul respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile
minorităților precum și controlul civil asupra armatei. Toate aceste reforme au fost făcute pentru
realizarea cerințelor necesare integrării în Uniunea Europeană.
Aceste reforme sunt dep arte de a fi finalizate, ele se află în desfășurare, întâmpinând
multe probleme în implementarea lor, mai ales în domeniul drepturilor omului.

69 Samuel Doveri Vesterbye, „Turkey: EU political benchmarks ‘were never given to us’”, 7 februarie 2013,
http://www.euractiv.com/section/global -europe/news/turkey -eu-political -benchmarks -were -never -given -to-us/,
accesat în 3 mai 2016
70 *** „EU Commissioner Fule: Positive Agenda to put EU proces s back on track”, 17 mai 2012,
http://aa.com.tr/en/turkey/eu -commissioner -fule-positive -agenda -to-put-eu-process -back -on-track/367648, accesat
în 3 mai 2016
71 Ibidem
72 *** „Turkey -EU Relations”, http://www.mfa.gov.tr/relations -between -turkey -and-the-europe an-union.en.mfa,
accesat în 3 mai 2016
73 *** „Third Report on Progress by Turkey in fulfilling the requirements of its Visa Liberalisation Roadmap”, 4
mai 2016, http://europa.eu/rapid/press -release_MEMO -16-1625_en.htm, accesat în 23 mai 2016

33 Resursele naturale din Bazinul Caspic reprezintă atracția pentru interesul politic și
economic al puterilor din r egiune. Petrolul și gazele sunt principalele active cu poten țial de
redresare regională și factor de integrare mondială prin competiția intensă dintre marile puteri.
Dezvoltarea resurselor din regiunea caspică este deosebit de importantă pentru dezvoltarea
economiilor asiatice și caucaziene.
Mai mult decâ t atât, regiunea este importantă și din punct de vedere geopolitic și
geoeconomic. Rusia controlează majoritatea rutelor de export din rezervele Asiei Centrale și
Caspice. Mai mult, prezența companiilor ves tice în zonă și în special dezvoltarea rutei de
transport Baku – Tbilisi – Ceyhan se pare că au redus monopolul tranzitului deținut de Rusia, dar
au deschis competiția regională pentru resurse a economiilor consumatoare de aceste resurse.
La prima vedere, implicațiile aderării Turciei la UE par simil are celor unei măriri de
genul „ big bang ”. Ca populatie, Turcia este aproximativ de mărimea a zece state membre recent
aderate, dar abia de mărimea Poloniei, dacă judecam în termeni economici. Acest lucru
sugere ază ca ar fi vorba doar de încă „o largire” a UE. Dar faptul că Turcia este doar o singură
țară, și nu zece, va avea implicații în special în sfera politică. În multe privințe, a absorbi o
singură țar ă este mult mai simplu decât să absorbi zece, dar când e ste vorba de un stat așa mare
ca Turcia, termenii politici sunt diferiți fiind necesară reconsider area implica țiilor pe care le
poate avea. Alte două elemente care trebuie luate în calcul și analizate temeinic sunt
potențialul impact geopolitic și în polit ica externă, având în vedere nu numai localizarea
geografică a Turciei dar și populația majoritar musulmană. Părerile analiști lor sunt împărțite în
pro și contra aderării Turciei, unii considerând că aceste elemente reprezintă avantaje în sprijinul
aderări i, alții nu o acceptă ca și membru, în ciuda dobândirii statutului de candidat în 1999 și
deschiderii negocierilor înca din 2005. Motivul ar fi că Turcia este prea mare și prea săracă
pentru a accede în UE, are granițe periculoase, și, dacă privim mai cu a tenție, nu este chiar
europeană nici în termeni culturali, geografici și nici istorici, putând crea probleme procesului de
integrare europeană.
Calitatea Turciei de membră a UE va avea și o serie de implicații politice pe care unii
europeni nu sunt gata să le accepte . Pe lângă implicațiile geopolitice și geostrategice, impactul
aderării Turciei se va regăsi și în dinamica instituțiilor europene , a politicilor interne și externe.
Unele dintre aceste impacte sunt relativ ușor de estimat acum, însă altele vor depinde nu numai
de modul în care Turcia își va juca rolul de stat membru, dar și de schimbările pe care le va
suferi Uniunea în următorii 10 -20 de ani, ceea ce este destul de greu de estimat acum.
Acest lucru este reîntărit de poziția strategică a Turciei la intersecția unui număr de
state și regiuni importante, dar potentțial instabile (Iran, Irak, Siria, Armenia, Georgia,
Azerbaidjan). Unii analiști au sugerat ca Turcia să constituie un „buffer zone ”74 în afara UE, dar
nu numai că Turcia nu este dispusă s ă accepte un așa rol, dar cu siguranță nu va dori să
coopereze sau să devină un partener viabil dacă este lăsată în afara Europei.

74 Megan Greene and R. Daniel Kelemen , „Europe's Lousy D eal With Turkey”, 29 martie 2016,
https://www.foreignaffairs.com/articles/europe/2016 -03-29/europes -lousy -deal-turkey , accesat în 23 mai 2016

34 Faptul că Turcia va deveni cel mai mare stat al UE în termeni demografici după aderare
este una dintre cele mai importante co nsecințe ale aderării acesteia la UE. Localizarea geografică
a Turciei la granițele Europei precum și populația musulmană vor avea de asemenea implicații
pentru Uniune . Printre intresele strategice ale UE se regasește și o Turcie democratică, stabilă și
prosperă și un aliat de nădejde. Iar aderarea Turciei la UE poate contribui la îndeplinirea acestor
obiective strategice. Pe de altă parte însă, impactul strategic al aderării Turciei va fi în
demonstrarea unei Uniunii Europene seculare, multiculturale și nu numai un „club creștin”.
Institutional, Turcia va avea un mare impact asupra Consiliului și Parlamentultui
European, dar nu și asupra Comisiei Europene. Asumând un sistem de votare al dublei majorități
ce va opera în Consiliu, într -o UE cu 28 de membri, a tât Turcia cât și Germania vor avea 14%
din voturi fiecare75. Ele vor deveni actori puternici și vor fi în măsură să blocheze propuneri în
cooperare cu o a treia țară. Așadar, Turcia va deveni un important actor în sfera politică și se va
adăuga setului co mplex de alianțe prin blocarea combinațiilor posibile. Dar într -o UE cu 28 de
membri, în ciuda mărimii ei, nu va putea manifesta o puternică dominație asupra statelor mari.
În ceea ce privește numărul locurilor din Parlamentul European, dacă acestea sunt
relocate proporțional și luând în considerare și Turcia, atunci Turcia și Gemania vor avea fiecare
82 locuri – 11.2 % fiecare din numărul total de locuri76.
Nu în ultimul rând, Turcia va avea un impact major în redefinirea granițelor UE și
implicit, în formu larea intereselor de politică externă. Prin aderarea Turciei, UE va avea
deschidere la Orientul Mijlociu și Caucaz. Acest lucru înseamnă impingerea granițelor către sud –
est și sporirea interesului pentru gestionarea relațiilor cu aceste regiuni. În acest s ens, Turcia
capătă o și mai mare importanță în dezvoltarea politicii externe a UE, dar nu pe atât de mult pe
cât tind unii să creadă. Mulți sunt de părere ca influența ei se va regăsi mai mult în dinamica
politică a statelor membre, mai ales a celor mari.
Aderarea Turciei la Uniunea Europeană va avea impact relevant și asupra relațiilor UE –
Rusia. Deși Turcia este deja membră NATO, Rusia nu poate vedea cu ochi buni extinderea UE
de-a lungul coastelor de sud ale Mării Negre. Cu atât mai mult cu cât relațiil e Turcia – Rusia ,
mai puțin cele economice, nu au fost ușoare de -a lungul timpului. Spre exemplu, î nainte de
incidentul din noiembrie 2015, Turcia importa majoritatea necesarului intern de petrol din Rusia,
și nu din țările arabe , în ciuda rigorilor politi cii externe privind acest schimb.
Aderarea Turciei nu va însemna numai modificarea granițelor UE, ci și a relațiilor
Turciei cu vecinii și cu alte țări terțe în ceea ce privește regimul vizelor. Și la acest capitol,
politica de graniță a UE va fi testată – dacă ea este capabilă să creeze și să gestioneze bune relații
în regiune și nu noi divizări și bariere. Totodată , multe state ale Uniunii sunt preocupate de
posibilitatea ca Turcia să devină parte a spațiului Schengen, având în vedere faptul că granițele
estice ale Turciei sunt destul de dificil de monitorizat și apărat dată fiind regiunea preponderent
muntoasă. Turcia este o țară de tranzit pentru multe dintre problemele de crimă organizată cu

75 Kirsty Hug hes, „Turkey and the European Union: Just another enlargement? Exploring the implications of
Turkish accession”, iunie 2004, http://edz.bib.uni -mannheim.de/daten/edz -k/gde/04/TurkeyandtheEuropeanUnion –
WorkingPaperFoE.pdf, accesat în 23 mai 2016
76 Ibidem

35 care se co nfruntă UE momentan, gen traficul de droguri și de carne vie, migrație ilegală precum
și producția bunurilor contrafăcute . În schimb Uniunea ar putea avea mai multă influență asupra
chestiunilor juridice și administrative, gen imigrație ilegală, odată cu accederea Turci ei în UE dar
această problematică se arată dificilă pentru negocieri.
Turcia, odată ajunsă membră UE, probabil își va dori un rol mai activ în politica externă
a UE și luând în considerare armata sa numeroasă, ar putea avea o poziție puternică la
contribuirea dezvoltării forțelor de menținere a păcii în contextul politicii de securitate
europeană.
Turcia este o țară mare în termeni demografici, dar mică în termeni economici . Dacă ea
va adera la UE, până în 2025, Turcia va deveni statul european cu cea mai mare populație.
Economia Turciei repr ezenta în anul 2004 1.9% din produsul intern brut al Uniunii
Europene77. Dacă luăm în calcul o creștere anuală de 5%, aceasta ar putea ajunge la 2.95% din
PIB-ul UE în următorii an i. De asemenea, economia Turciei este caracterizată de inegalități
regionale majore. Situația macroeco nomică s -a stabilizat după criza din 2001, dar multe alte
reforme eco nomice sunt necesare.
Dată fiind mărimea sa mică, aderarea Turciei la UE va avea un impact minim la
economia UE. Impactul poate să fie mic, dar pozitiv cu o creșt ere de 0,1 – 0,3 % a produsului
intern brut, un impact care va crește pe măsură ce vor exista migrații majore către statele
membre. Un beneficiu pe care îl poate avea UE în privința demografică este dat de profilul
demografic al Turciei, care este unul tână r, în creștere. Totodată, nu se poate omite că migrația
resurselor umane se va face sigur și mult mai ușor dinspre țara proaspăt aderată și celelalte state
membre, în căutarea unui nivel de trai mai ridicat și în accederea la nivele de dezvoltare mai
înalte.
Turcia s -a confruntat cu o serie de crize financiare, dintre care cea mai recentă a fost în
2001. Această instabilitate constituie în mod inevitabil o preocupare pentru UE, cu atât mai mult
cu cât se așteaptă ca intrarea euro pe piața să se facă la c âțiva ani după aderarea Turciei, după o
stabilitate financiară solidă și prin îndeplinirea criteriilor monetare. În acest sens, este de înțeles
ca UE să nu manifeste interes pentru un stat cu o instabilitate economică și financiară, chiar și în
afara folosiri i euro. În plus, unul din criteriile economice de la Copenhaga este acela de a opera o
economie de piață competitivă la nivelul piețelor interne și prin aquis.
Estimările privind impactul economic pe care îl va avea aderarea Turciei la UE au fost
făcute de Biroul Olandez pentru Analiza Politicii Economice78. În primul set al estimărilor,
rezultatele sugerează o potențiala creștere cu 34% a comerțului bilateral UE – Turcia. Prin
folosirea modelelor comprehensive de simulare economică s -au facut previziuni pri vind evoluția
economică a Turciei în 2025. Astfel, accesul pe piața internă va determina o creștere cu 0.8% a
produsului intern brut al Turciei, cu 1,4% o creștere a consumului și cu 8.1% o creștere a

77 Ibidem
78 *** „Turkish accession to the European Union yields economic benefits, especially if Turkey reforms”,
http://www.cpb.nl/en/pressrelease/3213068/turkish -accession -european -union -yields -economic -benefits -especially –
if-turkey -, accesat în 23 mai 2016

36 exportului. Studiile scot în evidență un impact major î n sectorul textil. Impactul pentru UE va fi
redus, dată fiind economia redusă a Turciei.
Având în vedere mărimea și economia Turciei despre care am vorbit mai sus,
preocupările au fost îndreptate în special în aprecierea costurilor UE privind potențiala a derare a
Turciei. Estimarea impactului asupra bugetului UE este greu de precizat însă Turcia face
progrese și acestea se vor vedea pregnant în următorii ani până la aderare. Deși Turcia dispune
de o treime din forța de muncă în sectorul agricol, în ceea ce privește suprafața agricolă nu stă
chiar atât de bine, fiind estimată puțin mai mare decât cea a recentelor state membre aderate și
doar 1/3 din suprafața agricolă totală a UE.
Actualii adversari majori ai aderării Turciei sunt Germania (deși există unele dispute
interne), iar președintele Comisiei Europene Jean -Claude Juncker, Franța și Regatul Unit sprijină
aderarea Turciei, deși numai Marea Britanie a fost o continuă susținătoare a aderării Turciei. Atât
democrații, socialiștii dar și Partidul Popular E uropean sunt împotriva aderării Turciei. În afara
UE, Statele Unite ale Americii a fost mult timp unul dintre principalii susținătorii ai aderării
Turciei.
Expertul turc Meltem Ahıska evidențiază poziția Turciei vis -à-vis de Europa, explicând
modul în care „Europa a fost un obiect al dorinței precum și o sursă de frustrare pentru
identitatea națională turcă într -o lungă și tensionată istorie ”.79
Formula pentru succesul politic al lui Recep Tayıp Erdoğan a fost întotdeauna creșterea
economică a Turciei . În co ndițiile în care economia turcă se confruntă cu probleme, nu a existat
niciodată un moment mai oportun pentru a profita de relația unică a Turciei cu UE ca aspirant la
statutul de membru și cel mai semnificativ, partener comercial. SUA rămân partenerul str ategic
cel mai important al Turciei , dar tocmai datotită faptului că, Washingtonul nu se implică în
politicile interne așa cum a făcut -o Bruxellesul , Recep Tayıp Erdoğan trebuie să demonstreze din
nou angajamentul său față de vocația europeană a statului t urc. Deși a creat un minister pentru
relațiile cu UE și a promovat aderarea la această entitate în numele mediului de afaceri turc,
relațiile dintre Ankara și Bruxelles nu au fost cele mai bune în condițiile în care în ultimii ani nu
au fost deschise noi c apitole. Dacă se va concentra asupra reluării demersurilor pentru extinderea
Uniunii Vamale, soluționarea problemei Ciprului și transparența în cadrul Parteneriatului
Transatlantic de Comerț și Investiții, Recep Tayıp Erdoğan va avea abilitatea de a recalibra
relațiile.
În iunie 2015, electoratul turc a zguduit climatul politic al țării. Partidul Justitiei și
Dezvoltării aflat la guvemare a pierdut majoritatea în parlament, în timp ce Partidul Democratic
al Poporului (HDP) a in trat pentru prima odată în legislativ. După aproape 13 ani de guvernare în
sistem monopartid, Turcia intră într -o eră a coalițiilor.
Niciun partid nu a reușit să obțină o majoritate absolută în cadrul alegerilor legislative
desfășurate, acest rezultat repr ezentând o înfrângere pentru ambițiile AKP de a crea un alt guvern
în sistem monopartid.

79 Ahıska Meltem (2003) , „Occidentalism: The Historical Fantasy of the Modern” South Atlantic Quarterly 102/2 -3,
Spring -Summer 2003 (Special Issue on Turkey: “Relocating the Fault Lines. Turkey Beyond the East -West
Divide”), pp. 351–379

37 Rezultatele alegerilor din 2015 ar putea marca începutul sfârșitului obiectivului lui Recep
Tayıp Erdoğan privind o președinție turcă rnai putemică însă aceasta nu îns eamnă că moștenirea
sa s-a încheiat. Respectând voința națională, pe care -a proclamat -o după alegeri, va ajuta la
repoziționarea politicii externe a Turciei drept model cuprinzător de compromis politic în pofida
divergențelor personale. Această poziție va fi foarte utilă în a demonstra că mulți dintre cei care
l-au criticat s -au înșelat în privința sa. Electoratul turc a insuflat o nouă dinamică unei democrații
care s -a confruntat cu probleme legate de libertatea presei, mișcări urbane de protest legate de
Parcul Gezi, unitatea kurdă privind localitatea Kobane și Siria . Cu toate acestea, opoziția față de
Recep Tayıp Erdoğan nu a fost niciodată o direcție încununată de succes în Turcia , iar acesta
încă beneficiază de numeroase oportunități la nivel mondial, printre care se numără și găzduirea
Summit -ului G -20 în luna noiembrie 2015. Indiferent de situație, rezultatele alegeri lor din 2015
au modifica t în mod fundamental partidul președintelui, președinția și moștenirea lui Recep
Tayıp Erdoğan precum și viitoru l statului turc. Tipul de moștenire , pe care președintele turc o va
lăsa depinde de comportamentul acestuia: fie va fi un om de stat moderat, fie un polemist plin de
resentimente. Nu se poate decât spera că începând cu vizitele efectuate de Recep Tayıp Erdoğan
peste hotare și cu noua politică externă, o nouă eră se prefigurează în Turcia .
La începutul lunii iulie 2015, Turcia , al cărei ministru pentru afaceri europene, Volkan
Bozkir , a efectuat o vizită la Bruxelles pentru a reafirma ambițiile statului cu p rivire la accederea
în UE, a realizat două demersuri de importanță crucială pentru UE și Occident: formarea unui
guvern nou și intensificarea luptei autorităților de la Ankara împotriva autoproclamatei grupări
Statul Islamic în Irak și Levant (ISIS).
Însăr cinarea lui Ahmet Davutoğlu cu formarea unui guvern de coaliție , pe baza
rezultatelor alegerilor legislative din iunie 2015 în urma cărora AKP a pierdut abilitatea de care a
beneficiat începând cu 2002 de a forma singur guvernul, este un demers normal și d emocratic
ulterior alegerilor. Totuși procesul a eșuat din mai multe puncte de vedere. După 12 ani de
guverne stabile conduse de AKP, o mare parte, din populația turcă avea temeri privind o
presupusă instabilitate pe care ar aduce -o un guvern format din do uă sau mai multe partıde.
În același timp, toate cele trei partide de opoziție Partidul Republican al Poporului (CHP),
cu orientare social democrată, Partidul Acțiunii Naționaliste (MBP) și Partidul Democratic al
Poporului (HDP), pro -kurd, au înaintat soli citări importante noului premier: să fie relansate
acuzațiile de coru pție împotriva a patru miniștri, rolul președintelui să nu depășească l imitele
definite de constituție și să fie făcute schimbări substanțiale la nivelul politicii externe a Turciei .
De asemenea, toate cele trei partide de opozitie s -au opus ideii organiz ării de noi alegeri
legislative consider ând că exprimarea unei astfel de perspective în mod public este o amenințare
inacceptabilă la adresa democrației sau chiar o negare a acesteia. Îns ă președintele Erdoğan era
ferm atașat de ideea creării unei președinții cu privilegii executive puternice. Deoarece noua
structură a parlamentului îl împiedic a să obțină această transformare constituțională, preferința sa
era reprezentată de organizarea d e noi alegeri despre care presupune a că ar conferi din nou AKP
majoritatea simplă.

38 Aceasta a fost dilem a Turciei din vara an ului 2015 și anume un parlament ales în mod
democratic blochează un președinte ales în mod democratic în demersurile sale de a -și atinge
obiectivul suprem al unei președinții executive. Era mai mult ca sigur că o coaliție ar respinge
acest obiectiv al președintelui iar o repetare a alegerilor nu doar că ar crea alte incertitudini și
disensiuni, dar ar putea de asemenea să diminueze și mai mult puterea AKP.
Evoluții le politice interne s -au derulat simultan c u noile demersuri de pe frontul anti –
ISIS. În iulie 2015, generalul John Allen , reprezentantul special al președintelui american pentru
coaliția globală împotriva ISIS, și Christine Wormuth , subsecretar al apărării pentru politică, au
vizitat Ankara .
Deși nu au fost rostite declarații oficiale ulterior întrevederilor de la Ankara , nu este
dificil de identificat obiectivul principal al vizitei în contextul în care președintele america n,
Barack Obama , a fost foarte explicit în privința cooperării împotriva ISIS, declarând pe marginea
Summit -ului G7 desfășurat în iunie 2015 în Germania că „SUA urmăresc să -și intensifice
cooperarea cu autoritățile turce, care admit că aceasta ( ISIS) este o problemă, dar recunosc
totodată că nu și -au sporit pe deplin capacitatea necesară ”80.
Ulterior au avut loc următoarele evenimente: în iulie autoritățile turce au reținut
aproximativ 1.600 de persoane care încercau să pătrundă de pe teritoriul Turciei în Siria, apoi au
reținut aproximativ 30 de persoane suspectate de acțiuni de recrutare pentru ISIS și alte
organizații teroriste. Câteva zile mai târziu, autoritățile turce au blocat o serie de web site -uri
pro-ISIS. În final, au circulat zvonuri conform că rora Turcia , a permis SUA să folosească Baza
Aeriană Incirlik nu doar pentru UAV – uri destinate misiunilor de supraveghere ci și pentru
UAV -uri echipate cu armament.
Luate împreună, aceste evoluții ilustrează o schimbare la nivelul politicii turce împotr iva
ISIS, una care aduce poziția țării mai aproape de politicile aliaților săi occidentali. De o perioadă
îndelungată Turcia a fost percepută în Occident ca având o atitudine ambivalentă față de
luptătorii rebeli din Siria . În percepția Occidentului, Ankar a și-a concentrat atenția în cea mai
mare parte asupra demersurilor care s -ar putea întreprinde pentru înlăturarea de la putere a
regimului președintelui sirian Bashar al -Assad și a ignorat într -o anumită măsură amenințarea
considerabilă pe care agenții ISIS în Turcia , UE și SUA o reprezintă pentru aceste națiuni aliate.
După atentatul din localitatea turcă Suruc , din iulie 2015, este clar faptul că ISIS,
cunoscut și sub denumirea DAESH este și pentru Turcia o amenințare la fel de mare precum este
pentru a liații occidentali ai Ankarei .
Cei mai eficienți luptători împotriva ISIS, Unitățile de Apărarea Poporului (YPG), aripa
militară a Partidului Uriiunea Democratică Kurdă din Siria (PYD) au obținut progrese
semnificative în acțiunile împotriva militanților, beneficiind de sprijin aerian american. Acest
succes nu numai că a generat surprindere în rândul autorităților de la Ankara , dar a demonstrat că
ISIS nu este forța invincibilă care se pretinde a fi și că poate fi respinsă când sunt folosite
mijloacele mili tare adecvate.

80 *** „Remarks by P resident Obama in Press Conference after G7 Summit”, 8 iunie 2015,
https://www.whitehouse.gov/the -press -office/2015/06/08/remarks -president -obama -press -conference -after-g7-
summit, accesat în 23 mai 2016

39 Și exact acesta este aspectul în care Turcia își poate aduce contribuția. Participarea
Ankarei în cadrul coaliției împotriva ISIS va fi un alt test crucial pentru relația Turciei cu statele
occidentale.
Rezultatul alegerilor din iunie 2015 a reprezentat chiar un regres mai mare pentru
planurile președintelui Recep Tayyip Erdoğan de a schimba Constituția Turciei și de a introduce
o președinție executivă. Deși scrutinul nu a reușit să înlăture incertitudinea privind natura
viitorului guvern, acesta a elimin at posibilitatea introducerii unei președinții executive. În
consecință, primul mesaj clar al alegerilor a fost o reacție negativă fermă la aspirațiile guvernului
de a schimba sistemul parlamentar al Turciei .
Cel de -al doilea mesaj clar al a cestor alegeri a fost entuziasmul cu care HDP,
predominant kurd, s -a transformat într -un partid național. În mod tradițional, HDP și predecesorii
săi politici au aderat strâns la politicile etnice. Aceștia și -au creat un loc în sistemul turc prin
promovare a drepturilor kurzilor. Patru întrebări se evidenția u după acest moment , răspunsurile
fiind așteptate cu interes nu numai de către Occident :
1. Cât de rapid și de extins va fi reimpusă respectarea principiilor statului de drept, în
particular independența sistemului judiciar?
2. În ce măsură va fi reimpusă libertatea presei și dacă îi va fi garantată existența,
indiferent de situația politică?
3. Cât de extinse vor fi propunerile economice ale următorului guvern, în special privitor
la independența băncii c entrale, un ingredient crucial pentru investiții le străine de succes?
4. Cât de compatibilă va fi viitoarea politică externă a Turciei cu orientarea occidentală a
Ankarei ? Aceasta se aplică în particular în cazul luptei împotriva ISIS, al soluționării
problemelor legate de di vizarea Ciprului , al relațiilor Turciei cu Armenia , al angajamentelor
Turciei ca stat, membru al NATO și respectiv în cazul criteriilor politice și
tehnice pentru negocierile de accedere a statului turc la UE.
În Turcia s -a dus o lupt ă pentru putere între președintele Recep Tayyip Erdoğan și
premierul Ahmet Davuto ğlu pe care cel din urmă a pierdut -o.
Davutoğlu , diplomat și pro fesor, este văzut în Occident ca un reformator interesat să ducă
la un nivel superior cooperarea de durată cu Europa și ca un interlocutor important al Ankarei cu
Washingtonul. În schimb, Erdoğan , care încearcă să -și întărească puterea înlocuind actualul
sistem parla mentar cu o președinție executivă, plan sprijinit fără entuziasm de premier, este privit
cu scept icism de liderii europeni critici în privința durității cu care blochează opoziția, chiar și pe
cea populară, scrie The Wall Street Journal81.
Această luptă pentru putere aruncă într -o nouă eră de incer titudine politică o țară cu o
economie fragilă, cu un război de durată la granițe și o insu recție violentă în orașele mari, Turcia
fiind una din marile economii emergente ale lumii.
Mai grav, Turcia este un ele ment important în planul liderilor europeni de a rezolva criza
refugiaților sirieni care dezbină Uniunea.

81 Dion Nissenbaum și Emre Peker , „Turkish Power Strug gle Threatens Ties to West ”, 4 mai 2016,
http://www.wsj.com/articles/turkish -prime -minister -to-step-aside -in-feud-with-erdogan -1462391014 , accesat în 23
mai 2016

40 „Procesul de reformă va încetini deoarece întreaga energie a noului guvern va fi
consumată de chestiuni politice, precum sistemul prezi dențial. Spațiul în care banca centrală va
putea tăia dobânzile va fi limitat, dacă nu va lipsi complet, în tim p ce discuțiile despre alegerile
anticipate și o liră probabil în depreciere vor afecta negativ creș terea economică“, crede Ozgur
Altug, economist -șef la BGC Partners, citat de Bloomberg82.
Piețele au reacționat negativ la schimbările din politica turcă. Principalul indice al bursei
de la Istanbul a dat semnalul neîncrederii . Lira turcească a înregistrat cea mai abruptă scădere din
ultimii opt ani. Randamentul obligațiunilor guverna mentale, indicator al costurilor de finanțare, a
înregistrat o ușoară scăde re. Reacția piețelor este importantă pentru că Turcia este o economie
dependentă de investițiile străine. „Va urma paralizie politică și, după ce va fi ales un nou lider
de partid, ar putea fi făcut un efort mai agresiv pentru schimbarea Consti tuției “, a spus pentru
Reuters Wolfango Piccoli83, analist la Teneo Intelligence. Davutoğlu a devenit liderul partidului
AKP înființat de Erdoğan cînd acesta a trecut de la funcția de premier la cea de pre ședinte.
Ulterior, Davutoğlu a demisionat și a fost înlătu rat de la conducerea partidului .
UE contează pe Ankara să o ajute să stopeze criza refugiaților grație unui acord
intermediat de Davutoğlu , iar Washington contează pe sprijinul Turciei, membră a NATO, în
războiul cu ISIS.
Cei doi lideri turci avea u păreri dif erite în privința acordului cu UE de a opri fluxul de
imigranți care pleacă din Turcia pentru a ajunge în Grecia, în schimbul căruia Ankarei i -au fost
promi și bani, eliminarea vizelor și accelerarea discuțiilor pentru aderarea la UE. Înțelegerea a
fost pro iectul lui Davutoğlu , iar viitorul ei s-a dovedit nesigur după plecarea sa.
Erdoğan este un personaj care critică adesea UE și uneori părea că minimalizează
progresele făcute de Davutoğlu . Ca premier, Davutoğlu era așteptat să acționeze astfel încât să
dea puteri mai mari președintelui și în acord cu acesta în ceea ce privește chestiuni precum
numirile de la banca centrală, negocierile cu UE și acuzarea criticilor și opozanților politici. Însă
premierul lua adesea decizii fără să -l consulte pe Erdoğan , note ază Financial Times.84
În concluzie, aderarea Turciei la Uniunea Europeană poate și trebuie să se realizeze
aceasta fiind justificată din punct de vedere geografic, istoric, economic, politic și cu certitudine
va aduce beneficii atât Turciei cât și Uniunii Europene.
Pornind de la această certitudine, aderarea trebuie pregătită cu rigurozitate luând în
considerare dimensiunile statului turc. Dacă în cazul ultimelor state est -europene care au intrat în
acest club select, aderarea la un stadiu incomplet de preg ătire a putut fi tolerată și susținută, în
mod clar Turcia nu se află în aceeași situație. Este o altă certitudine de care părțile implicate
trebuie să țină cont.

82 Asli Kandemir, „Turkey's political turmoil casts a pall on reforms and investor confidence ”, 5 mai 2016,
http://www.reuters.com/article/turkey -politi cs-economy -idUSL5N1822BO , accesat în 23 mai 2016
83 Orhan Coskun și Ercan Gurses, „Turkish ruling party preparing to replace PM Davutoglu: officials ”, 4 mai 2016,
http://www.reuters.com/article/us -turkey -politics -leadership -idUSKCN0XV2EM , accesat în 23 mai 2016
84 Mehul Srivastava, „Why did Turkey’s prime minister Ahmet Davutoglu step down? ”, 5 mai 2016,
https://next.ft.com/content/f7ac76e2 -1294 -11e6 -839f-2922947098f0 , accesat în 23 mai 2016

41 Capitolul 3

TURCIA UN ACTOR CARE POATE INFLUENȚA MEDIUL DE
SECURITATE CONTEMPORAN ATÂT L A NIVEL REGIONAL CÂT ȘI
GLOBAL

3.1. Relați a Turciei cu țările din Asia Centrală

În politica regională a Asiei Centrale precum și în regiunea de frontieră a Europei și
Asiei , factorul turc este un fenomen care s-a făcut auzit la începutul anilor 1990. Des compunerea
URSS a produs modificări considerabile în geopolitica globală și regională. Ambițiile Turciei se
răsfrâng asupra regiunilor cel e mai importante ale Euro -Asiei: Balcanii, zona Mării Negre și a
Mării Egee, Marea Mediterană de Est, Orientul îndepăr tat și cel Apropiat, Caucazul, Crimeea,
Regiunea Volgăi, o parte din Ural, sudul Siberiei și Asia Centrală. Acum, totuși, ambițiile turce
ale anilor 1990 nu par să fi fost atât de justificate. Cu toate acestea, acest factor nu a dispărut, nu
este închisă d irecția respectivă în politica externă turcă iar acest factor trebuie privit cu multă
atenție .
Premisă inițială pentru a duce o asemenea politică a constituit -o presupunerea conducerii
turce că odată cu descompunerea Uniunii Sovietice și cu slăbirea Rusiei a apărut o șansă unică
de a readuce în forme noi influența sa politică, economică, culturală în granițele fostului Imperiu
Otoman, să realizeze țelurile strategice și să creeze unificarea inter -turcică națională -statală
„Turan” sub egida Ankarei. Nu întâm plător liderilor turci le place să vorbească că „secolul al
XXI-lea va deveni un secol de aur pentru turci”85. În lume sunt șase state suverane, unde etniile
turcice sunt purtătorii organizării statale (Turcia, Azerbaidjan, Kazahstan, Kârghâzstan,
Turkmenis tan, Uzbekistan) , opt republici naționale și autonomii în componența Rusiei
(Bașkoostan, Kabardino -Balkaria, Karaciaevo -Cerchesia, Saha -laruti a, Tatarstan, Ciuvașia),
Ucrainei (Crimeea) și Chinei (regiunea autonomă Sinițzian -Uigur), precum și o republică t urcă
nerecunoscută – Ciprul de Nord. Ca origine, apropiat de popoarele turcice, reprezentanții familiei
de limbă din Altai au un stat suveran (Mongolia), patru autonomii în Rusia (Altai, Buritia, Tava,
Hakasia) și una în China (regiunea autonomă Mongolia I nterioară).
Politica Turciei urmărește îndeaproape crearea bazelor instituționale de integrare turcică
globală, în scopul form ării unui spațiu economic și general – cultural turc, capabil să asigure o
nouă piață de desfacere pentru economia turcă și care să surclaseze din punct de vedere
geopolitic asupra rivalii Turciei în această zonă de interes: Greci a, Federația Rusă, Iranul și
Chin a. La asemenea inițiative ale Turciei se pot adăuga ideile de creare a micro -blocurilor
regionale de tipul „Casa Caucazian ă”, „Confederația islamică a Caucazului”, „Confederația
Islamică Cecenia -Daghestan”, „Piața Caucaziană generală euroastiacă”, Uniunea regională

85 Adnan Oktar, „21. yy. Türkiye’nin altın çağı olacak”, 11 august 2008,
http://yaratilisatlasi.com/tr/Makaleler/8754/21 -yy-turkiyenin -altin-cagi, accesat în 23 mai 2016

42 economică a Gruziei (Georgiei) – Ucrainei – Azerbaidjanului – Moldovei (GUAM), Colaborarea
economică Marea Neagr ă, Uniunea Centrală Asiatică a republicilor din Asia Centrală și
Kazahstanului. Turcia simte un sprijin puternic din partea aliatului strategic SUA. Analiștii turci
cred că toate cercurile securității regionale și continentale euro -asiatice (care cuprind E uropa de
Sud-Est, Balcanii, Marea Neagră, Marea Adriatică și Marea Egee, Regiunea Mediteraneană de
Est, Orientul Apropiat și Mijlociu, Asia Mică, Caucaz și Asia Centrală) se suprapun și se
intersectează în acel loc unde este așezată Turcia.
Într-un orizont de timp apropiat , opoziția „Vest -Est” probabil că va avea o tendinț ă de
escaladare nu numai în Balcani dar și în Orientul Apropiat și Caucaz – ținând cont de
expansiunea NATO spre Răsărit, resursele energetice din zona Mării Caspice, războiul de
comunicaț ii pentru controlul spațiului post -socialist și post -sovietic și modificările geostrategiei
în Europa de Est și în regiunile sudice ale defunctului URSS.
Proiectul energetic transcaspic, restabilirea Marelui drum al mătăsii sau programul
coridorului de tra nsport Euroasiatic Europa – Caucaz – Asia (TRACECA), planul unei federații
cu numele de „Casa Caucaziană”, „Piața Generală Caucaziană Euro -asiatică”, colaborarea
militar -politică a blocului NATO cu subiecții din Transcaucazia (mai ales cu Azerbaidjan și
Gruzia (Georgia) – toate acestea reprezintă o rețea -cheie a geopoliticii americane, NATO și
Panturcice.
Experții pe probleme energetice americani consideră Marea Caspică „al doilea Golf
Persic”86 iar Washington -ul este îngrijorat nu atât de ruta de transporta re a țițeiului și gazelor de
pe malurile Mării Caspice, cât de ideea comunicațiilor strategice ale regiunii, de înlăturarea din
proiectele caspice a Rusiei și Iranului, de slăbirea rolului acesta în Balcani, Orientul Apropiat și
Mijlociu, Caucaz și în Asia Centrală. Experții americani susțin că dacă rezervele petrolului și
gazului caspic din Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan vor curge în occident prin
Azerbaidjan, Gruzia în Turcia, atunci este absolut clar că SUA vor câștiga, vor câștiga și țările
Occi dentului dezvoltate din punct de vedere industrial. Dacă, însă, aceste rezerve vor curge doar
spre nord către Rusia, sau spre orient, spre China, sau spre sud – în Iran, atunci țările industriale
ale Occidentului nu vor câștiga, ci, este posibil, că vor câ știga alții, acei care nu împărtășesc
scopuri civilizate pe care le mențin Statele Unite .87
Devine clar, de ce Washington -ul se pronunță pentru orientarea europeană a Ankarei,
doar SUA însuși, ca un lider mondial, își îndreaptă privirile spre Orient, încear că temeinic să
pătrundă în Eurasia. Și în această problemă au nevoie de un aliat cum este Turcia.
Washington -ul folosește ambițiile Turciei și ale Euro -Asiei în zona balcanic ă ca o contra –
balanță în fața unei Europe unite și puternice, încerc ând să păstr eze și și să consolid eze NATO
nu doar ca un simplu bloc politico – militar dar și ca pe o structură unică reformată a securității
internaționale, chemată să asigure , pentru SUA posibilitatea de a -și impune influența politică și
militară asupra Europei . Din p ăcate, Balcanii au devenit un poligon original pentru

86 Loredana Costina, „Zona Mării Caspice: premise”, 8 aprilie 2011, http://geopolitics.ro/zona -marii -caspice –
premise/, accesat în 23 mai 2016
87 Luke Coffey, „A secure and stable Caspian Sea is in America’s interest”, 4 decembrie 2015,
http://geopolitics.ro/zona -marii -caspice -premise/, accesat în 23 mai 2016

43 experimentarea acțiuni lor internaționale politice în vederea rezolvării problemelor, analoage
celor care există atât în Rusia, cât și în CSI. Cercurile politice din SUA și Turci a pot folosi
experiența rezultată din dezmembrarea URSS în așa -numitul spațiu post -sovietic (Karabakh,
Osetia de Sud, Abhazia, spațiul de lângă Nistru, Tadjikistan, Crimeea), inclusiv, în mod direct,
pe teritoriul Federației Ruse (Cecenia, Ingușetia, Osetia de Nord, Daghestan, Kar aceaevo –
Cerkesia, regiunea Volgăi).
Dezmembrarea URSS și câștigarea suverani tății fostelor republici sovietice sudice au
lipsit Turcia de rolul avanpostului Occidentului împotrivă „expansiunii sovietice”. În al doilea
rând, Ankara nu dispune de suficiente posibilități financiare și economice pentru acapararea
piețelor de desfacere și a surselor de materii prime în spațiul post -sovietic.
Ankara evaluează situația economică actuală în Rusia din pozițiile intereselor de scurtă și
de lungă durată. În planul de scurtă durată, Ankara este interesată ca pe calea acordării unui
anumit ajutor economic Rusiei, exprimat în cumpărarea bunurilor imobile, de acțiuni ale unor
întreprinderi știute ca rentabile, de acordarea creditelor companiilor și firmelor care fac comerț
cu Turcia, să obțină de la Moscova unele concesii palpabile în politica regională și, înainte de
toate, în privința prezenței în Crimeea și Asia Centrală. În privința proiectelor geo -economice de
transcomunicații în planul pe termen lung , Turcia , la fel c a toate țările dezvoltate din punct de
vedere economic, vede în Rusia mai curând o sursă de materii prime (mai ales a resurselor
energetice) și o piață de desfacere pentru producția sa economică . Turcia ar dori să realizeze
unele acorduri politice, care să -i asigure un regim mai favorabil în Rusia și în întreg spațiul post –
sovietic.
Parte din programul Turciei de apropiere de statele Asiei Centrale este îndeplinită.
Integrarea lor diversificată, realizată cu mobilitate diferită depinde de mulți factori geop olitici, de
cultură tradițională și social -economici și poate fi explicată astfel: Azerbaidjanul, în mod ascuns,
simte amenințarea intereselor Rusiei dinspre nord în sfera politicii energetice. Rusia dorește să -și
construiască relațiile cu țările CSI în co ndițiile pieței libere, unde drept instrument de acțiune
sunt prețurile pentru hidrocarburi rusești și din Asia Centrală. În sud, există deja sprijinul
prezentat de Turcia. De aceea Azerbaidjanul nu este împotrivă integrării în direcția sudică.
Kazahstanul . Desigur, în cadrul politicii multilaterale a conducerii Kazahstanului
apropierea cu Turcia este de așteptat. Însă Astana se află într -o situație mai ambiguă decât Baku.
În interiorul țării există o numeroasă populație vorbitoare de limbă rusă, care nu ar e iluzii în ceea
ce privește „unitatea turcică”. Iar această parte a conglomeratului vorbitorilor de limbă rusă în
prezent este foarte organizată. De aceea Astana este nevoită să acționeze privind „în spate”.
Turkmenistanul. A ales o orientare mai curând p ro-iraniană decât pro -turcă ținând seama
de apropierea teritorială de Iran, de dependența față de comunicațiile de transport iraniene, de
dinamica creșterii economiei acestuia, de lipsa pretențiilor Teheranului la teritoriu l turkmen și de
problemele discut abile cu Azerbaidjanul – vorbitor de limbă turcică – în ceea ce privește
împărțirea platformei continentale a Mării Caspice.
Uzbekistanul. Intenționa și va tinde către statusul unui stat regional. De aceea
participarea lui în proiectul pan -turcic nu prea a re perspective, deoarece în acest proiect nu există

44 un rol independent pentru Uzbekistan. Și în acest sens, în prezent, Uzbekistanul (în ciuda
anumitor speranțe legate de Turcia cu Uzbekistanul la începutul anilor 1990) s -ar putea constitui
ca un moment im portant în opoziția la planurile turce.
De fapt, este evident că toate țările Asiei Centrale înțeleg adevărul comun și anume faptul
că apropierea acestora de Ankara înseamnă apropierea de SUA. Abiția Ankarei pentru Asia
Centrală așa numita „alianț ă turcică ” este percepută diferit de către fiecare actor implicat . Dacă
Astana tinde doar să facă mai puțin dură influența chinezo -rusă pe calea apropierii cu Turcia,
Tashkentul evită pe orice cale orice fel de apropiere, chiar prin contacte de mijlocire cu SUA.
Până în ultimul timp Turkmenistanul reducea în mod deschis rolul „frăției turcice” (deși pozițiile
business -ului turc – mai ales al celui de construcții – în Turkmenia sunt sigure, acesta poate fi
legat și de ambiții personale și de convingerile Turkmenbash -ului, care, probabil, s -a convins pe
sine de rolul de conducător al turkmenilor în istoria mondială).
Deocamdată, chiar și cu sprijinul SUA, resursele Turciei nu sunt suficiente pentru a duce
jocuri de asemenea amploare. Acest lucru părea posibil la începu tul anilor 1990, când situația
țărilor din Asia Centrală după prăbușirea URSS a fost deosebit de grea iar atragerea guvernelor
acelor țări spre Turcia se putea realiza doar prin promisiuni și investiții foarte modeste. În acest
moment situația este schimba tă ceea ce nu anulează necesitatea de a se opune expansiunii
Turciei în regiune, care pare de nedorit pentru Rusia.

3.2. Relați a Turciei cu Federația Rusă

Dintre toate statele cu care se învecinează, Turcia se teme cu adevărat doar de unul:
Federația Rus ă. Motivul acestor temeri își are rădăcinile în istorie, încă din perioada Imperiului
Otoman. Într -un anumit moment din trecut, turcii otomani conduceau sau învinseseră toți vecinii
moderni ai Turciei, din Grecia până în Siria, c u excepția Rus iei.
Între s ecolul al XV -lea, când Imperiul Rus și cel Otoman au devenit vecine, și 1917, anul
Revoluției Bolșevice, turcii și rușii au purtat cel puțin 17 războaie. Fiecare dintre acestea a fost
provocat de ruși, iar turcii le -au pierdut pe toate. În mod justificat, de-a lungul timpului, elitele
turce au avut un sentiment puternic de frică față de Moscova.
De fapt, puterea militară impresionantă a Federația Rusă a acționat adesea drept element
catalizator în elaborarea politicii otomane și turce. Așa cum scrie Akin Unver în revista Foreign
Affairs88, când rușii au capturat Crimeea, în 1783, primul teritoriu cu populație majoritar
musulmană pe care turcii l -au pierdut în fața unei puteri creștine, s -a declanșat orientarea spre
Occident a Turciei. Turcii s -au simțit atât de umiliți de Rusia încât s -au decis să adopte
modalități europene pentru a o contracara. Acest proces de modernizare l -a adus într -un final la
putere pe Mustafa Kemal Atatürk , părintele Republicii Turce.
Mai recent, când Iosif Stalin a pretins teritorii Turciei (precum Strâmtoarea Bosfor, în
1946), Ankara a adoptat o decizie cu repercusiuni majore, optând să treacă de partea SUA în

88 Akin Unver, „Clash of Empires. Why Russia and Turkey Fight ”, 29 noiembrie 2015,
https://www.foreignaffairs.com/articles/turkey/2015 -11-29/clash -empires , accesat în 23 mai 2016

45 cadrul Războiului Rece. Se pare că teama de Federația Rusă îi poate determina pe turci să facă
orice este necesar pentru a -și asigura protecția împotriva Moscovei. În 1950, Turcia a dislocat
forțe în Republica Coreea pentru a lupta împotriva comuniștilor, demonstrându -și angajamentul
luat față de SUA. Washingtonul a recompensat Ankara pentru acest demers în 1952 cu oferirea
statutului de membru în cadru NATO.
Rusofobia a acționat drept catalizator cheie pentru manevrele politice turce timp de sute
de ani. Acesta este motivul pentru care capătă sens decizia autorităților de la Ankara de a doborî
un avion rus, care a violat doar p entru puțin timp spațiul aerian turc. .
Ca și putere militară în plină ascensiune, Federația Rusă a violat spațiile aeriene ale
statelor NATO în mod regulat, din Estonia până în Marea Britanie, însă niciunul dintre aceste
state nu a doborât un avion rus. Federația Rusă nu este singurul stat care violează spațiul aerian
turc. Avioanele grecești și turce își violează reciproc spațiul aerian în mod regulat și, cu toate
acestea, Turcia nu doboară niciun avion grec. Cu alte cuvinte, există un element unic în d ecizia
Turciei de a doborî avionul rus: acest comportament nu este unul obișnuit pentru Turcia și nu
este nicio reacție tipică a NATO. În plus, având în vedere istoria, Ankara trebuie să fie conștientă
că șansele de a câștiga singură o confruntare militară cu Federația Rusă sunt aproape nule.
Atitudinea agresivă a Turciei față de Federația Rusă poate fi explicată prin războiul din
Siria, unde Ankara și Moscova au politici diametral opuse. Din 2011, politica Turciei privind
Siria a avut o singură premisă: î ndepărtarea de la putere a regimului Assad , pe care în schimb
Federația Rusă l -a susținut cu succes. Până la acest moment, politica guvernului de la Ankara
privind Siria a eșuat, iar cea a Moscovei a înregistrat succes.
În condițiile în care Federația Rus ă îl susține pe Bashar al -Assad , este evident că regimul
său nu va cădea. Ankara nu a recunoscut încă în mod public acest eșec, însă în realitate Turcia a
diminuat intensitatea politicii sale privind Siria.
Politica Turciei privind statul sirian vizează în prezent asigurarea guvernului de la
Ankara unui loc la masa negocierilor privind viitorul Siriei, atunci când acestea vor avea loc.
Acestea se pot desfășura însă doar dacă rebelii susținuți de turci continuă să dețină controlul
asupra zonelor strategice d in nord -vestul Siriei. Aceasta oferă o altă semnificație atacuri lor
aeriene ale Federației Ruse împotriva acestor rebeli. Astfel de atacuri amenință să diminueze
puterea acestor grupări rebele și simultan subminează politica Turciei față de Siria. Această
teamă de a fi exclusă din Siria ca urmare a atacurilor ruse asupra rebelilor susținuți de turci a fost
cea care a determinat Turcia să devină atât de agresivă față de Federația Rusă și să doboare
impulsiv un avion rus pe 24.11.2015. Întrebarea la acest mom ent este următoarea: cum
reacționează Moscova? În timp ce Federația Rusă este singurul vecin de care se teme cu adevărat
Ankara, rușii consideră dintotdeauna Turcia o problemă pentru ei, și nu pot permite ca aceasta să
intervină în calea realizării obiecti velor sale. Astfel, Moscova nu se va mulțumi decât cu
retragerea implicării Turciei în Siria și cu oferirea de scuze oficiale din partea acestui stat. Până
la acest moment, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan a exclus posibilitatea de a oferi scuze
oficiale.

46 Este posibil însă ca Federația Rusă să întreprindă un set de măsuri destinate să umilească
Ankara. În acest sens, Federația Rusă va viza nord -vestul Siriei cu o intensitate mai mare pentru
a-i elimina pe rebelii susținuți de Turcia. Vladimir Putin urmărește să îi determine pe acești
rebeli să se retragă din Siria, un scenariu care ar însemna înfrângerea totală a politicii turce
privind Siria. Aceasta ar putea, de asemenea, determina un nou val masiv de refugiați, ceea ce ar
spori într -o măsură și mai mare povara actuală a Turciei de aproape 2,5 milioane de refugiați.
Federația Rusă ar putea de asemenea folosi războiul asimetric împotriva Turciei, care ar
putea, din păcate pentru Turcia, include sprijin pentru PKK, grupare cu care Ankara se luptă.
Federația Rusă ar putea de asemenea furniza arme francizei siriene a PKK, Partidul
Uniunii Democratice (PYD), care a urmărit obținerea controlului asupra unui cordon de
aproximativ 97 de km (coridorul Jarablus -Azaz) de -a lungul graniței turco -siriene pentru a stabili
o legătură între cele două enclave ale sale din nordul Siriei. Asistența rusă ar permite PYD să
stabilească un cordon lung de aproximativ 645 de km pro -PKK în partea de sud a Turciei.
Dacă actuala criză ruso -turcă se intensifică, aceasta va avea ramificații majore: Turcia va
reacționa la demersurile ruse cu o acțiune de importanță posibil istorică.
Washingtonul trebuie să se pregătească pentru posibilele viitoare acțiuni ale Turciei.
După un deceniu în care a încercat să devină un actor cu drept uri depline în Orientul Mijlociu,
este posibil ca în prezent Ankara să se simtă confortabil în alianța NATO având în vedere că se
confruntă cu amenințarea rusă, apropiindu -se și mai mult de SUA.
Turcia ar putea încerca să contracareze acțiunile Moscovei, intensificând războiul din
Siria prin inserția de agenți din Asia Centrală, Cecenia și alte zone din Caucazul de Nord pentru
a lupta împotriva Rus iei în Siria. O astfel de politică i -ar putea mulțumi pe naționaliștii turci
precum și elementele islamiste di n cadrul electoratului care sustin administratia Erdoğan de la
Ankara, consolidând și mai mult demersurile acestora în vederea unei politici externe autocrate.
Indiferent de cum va decide Turcia să acționeze, Ankara ar putea fi pe punctul de a lua o
decizi e majoră în ceea ce privește politica externă .
Federația Rusă știe foarte bine cum să exploateze vulnerabilitățile geopolitice ale
oponenților săi. De la momentul doborârii avion ului de tip Su -24, exacerbând o rivalitate deja
tensionată centrată pe domina ția regională, Moscova a început să „pedepsească ” Ankara politic
și economic. Acum, ca parte a demersurilor sale care vizează provocarea a cât mai multor
probleme Turciei, Moscova își exercită influența considerabilă asupra unui element extrem de
sensibil pentru statul turc: etnia kurdă.
În decembrie 2015, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov , s-a întâlnit cu Selahattin
Demirtaș , liderul Partidului Democrat al Poporului, cea mai importantă formațiune politică kurdă
din Turcia. Potrivit lui Demirta ș, care a anunțat întâlnirea pe când se afla în provincia sud -estică
Diyarbakir, principalul spațiu de confruntare între forțele turce și cele kurde, Partidul Democratic
al Poporului va constitui un birou la Moscova. Politicianul a mai afirmat că poate realiza ceea ce
președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan , nu poate: în speță să remedieze relațiile Turciei cu

47 Federația Rusă89. Însă aspectul care nu se spune este acela că Demirtas dorește să -i arate lui
Erdoğan că minoritatea kurdă reprezintă o forță politică, un a care nu poate fi marginalizată în
alegeri sau zdrobită pe străzi. Această întâlnire, la cel mai înalt nivel între Federația Rusă și
Turcia după deteriorarea relațiilor în cursul anului 2015, survine anunțării de către Moscova a
refuzului său univoc de a -și reconcilia relațiile cu Ankara.
Însă problemele Federației Ruse cu Turcia depășesc doborârea avionului de tip Su -24.
Dorința Moscovei de a -și spori prezența în Orientul Mijlociu este în mod fundamental contrară
dorinței Turciei de a face la rândul său același lucru. Federația Rusă conștientizează că prin
sprijinirea kurzilor practic vulnerabilizează poziția Ankarei. Iar pentru atingerea acestui obiectiv,
Federația Rusă a insistat că PYD , kurzii sirieni asociați cu PKK , trebuie să participe la masa
negoc ierilor alături de alte grupări siriene de opoziție. În octombrie 2015, Federația Rusă a
invitat grupul kurzilor sirieni să deschidă un birou la Moscova, subliniind dorința de a se
coordona cu Partidul Democrat al Poporului și guvernul sirian pentru a atac a ISIS.
Federația Rusă și -a anunțat în cursul anului 2015 sprijinul pentru aripa armată a
Partidului Democratic al Poporului, cunoscută sub denumirea de Unitățile de Apărare a
Poporului, în lupta lor împotriva ISIS și rebelilor care controlează teritorii din jurul orașului
Azaz. Însă grupul kurzilor sirieni s -a grăbit să nege acest lucru, temându -se de consecințele care
ar apărea în cazul unui sprijin deschis din partea Moscovei. Această poziție este ușor de înțeles
dată fiind importanța sprijinului oferit de SUA prin intermediul Forțelor Democratice Siriene.
Rușii au lansat atacuri de interdicție a prezenței ISIS în regiunea nordică Aleppo, însă au evitat
sistematic liniile Unităților de Apărare a Poporului. Avioanele ruse ar putea totodată ataca rutele
logistice ale rebelilor care încep din Turcia. Cu toate acestea, participarea Partidului Democrat al
Poporului la negocieri ar putea în cele din urmă conduce la impunerea autonomiei kurde în
nordul Siriei, regiune care ar deveni astfel un bastion prolific al kurzilor din care PKK ar putea
iniția atacuri. Acesta ar fi un deznodământ extrem de nefericit pentru Turcia, iar Federația Rusă
conștientizează pe deplin acest aspect.
Pentru Demirtas , o întâlnire cu ministrul rus de externe demonstrează relevanța Partid ului
Democratic al Poporului și potențialul său de a obține sprijin din partea Moscovei, sprijin de care
PKK se bucură de decenii. În timp ce SUA și UE au desemnat PKK drept o organizație teroristă,
Partidul Democrat al Poporului este un partid politic leg al cu reprezentare în parlamentul turc.
Deși oficial Partidul Democratic al Poporului se distanțează de PKK, ambele împărtășesc
anumite idealuri, obiective și susținători.
Federația Rusă are o istorie bogată în ceea ce privește sprijinirea PKK și a altor g rupări
kurde. PKK a fost creat în perioada sovietică și a împărtășit ideologia de stânga a Moscovei.
Uniunea Sovietică a oferit refugiu în întregul său teritoriu pentru populațiile kurde aflate în mod
constant în mișcare. În fapt, primul film în limba kurd ă, „Zare”, ecranizarea romantică filmată în
alb și negru a eforturilor unui tânăr țăran curajos de a -și proteja soția de un conducător feudal
malefic, a fost produs în fosta Uniune Sovietică în anul 1926. Sovieticii au facilitat media și

89 Geopolitical Diary, „Why a Pro -Kurdish Russia Infuriates Turkey ”, 23 decembrie 2015,
https://www.stratfor.com/geopolitical -diary/why -pro-kurdish -russia -infuriates -turkey , accesat în 23 mai 2016

48 propaganda kurdă î ncepând din anii 1940. În anii 1980, Siria, aliatul sovieticilor, a oferit
găzduire PKK, iar gruparea a operat în mod legal în Federația Rusă post -sovietică în anii 1990.
Ingerința rusă în problemele turco -kurde survine într -o perioadă sensibilă. După ce
acordul de încetare a focului dintre turci și PKK a fost încălcat în iulie 2015, confruntările între
forțele de securitate turce și PKK s -au intensificat. În anul 2015 Forțele Armate turce au lansat
una dintre cele mai mari operații militare interne din ul timii ani împotriva PKK. Ankara a
dislocat aproximativ 10.000 de militari, susținuți de tancuri. Erdoğan chiar a promis să -i
„anihileze ”90 pe membrii PKK în propriile locuințe. De la renunțarea la acordul de încetare a
focului în iulie au fost impuse numero ase interdicții de liberă circulație și mii de persoane au fost
ucise în diferite operații, inclusiv în urma unor atacuri aeriene turce împotriva PKK în Munții
Qandil din Kurdistanul irakian.
În pofida acțiunilor precipitate ale Ankarei împotriva PKK, mem brii parlamentului turc
își doresc detensionarea crizei prin intermediul dialogului. Legislat ivul de la Ankara solicită
reluarea convorbirilor cu kurzii în contextul intensificării confruntărilor în sud -estul Turciei. În
decembrie 2015, vicepreședintele ce lui de al doilea cel mai mare partid politic turc a lansat un
apel la dialog deschis în cadrul Parlamentului în locul violențelor. Și Partidul Justiției și
Dezvoltării aflat la guvernare a solicitat purtarea de convorbiri. Tonul politic conciliant al
Turci ei față de Partidul Democrat al Poporului vizează stabilirea unei distincții între partidul
politic kurd și militantismul PKK, cu scopul de a determina astfel Partidul Democrat al
Poporului să -și schimbe poziția. Însă acest demers se va dovedi probabil unu l dificil. Tot în
decembrie 2015, Demirtas a anunțat că regiunea sud -estică turcă Anatolia îmbrățișează ideea de
autonomie ca urmare a ceea ce a catalogat drept dictatură a Ankarei. Mai mult, acesta a catalogat
alegerile anticipate decretate de Partidul Ju stiției și Dezvoltării, după ce nu a reușit să obțină
majoritatea, drept „o lovitură de stat ”91.
Astfel, în contextul în care kurzii beneficiază de sprijin rus din ce în ce mai mare, Turcia
trebuie să se confrunte cu anumite realități. O prezență și influe nță politică kurdă mai însemnate
ar putea promova inițiativa autonomiei, în timp ce o regiune siriană nordică controlată de kurzi
are potențialul de a sprijini PKK în cadrul atacurilor sale peste granița cu Turcia. La fel de
important, obiectivul Ankarei d e a-și crește influența în Orientul Mijlociu nu poate fi susținut în
cazul în care există probleme politice și de securitate la nivel intern. Turcia nu a reușit să
amelioreze criza cu Federația Rusă, deoarece Ankara refuză să -și accepte greșeala prin anunț area
de scuze publice și plătirea unei despăgubiri. Moscova a decis astfel să răspundă prin impunerea
de sancțiuni împotriva exporturilor turce și lansa rea de acuzații potrivit cărora Erdoğan are
legături cu afacerile ISIS din sectorul petrolifer.
Federaț ia Rusă este foarte abilă în ceea ce privește identificarea punctelor slabe ale
oponenților și apoi în exercitarea de presiuni. În cazul Turciei, Moscova a identificat un punct
pentru exercitarea de presiuni în forma kurzilor. Este sugestiv în acest contex t un proverb citat de

90 Ibidem
91 Ibidem

49 jurnalistul turc Cengiz Candar în cotidianul Radikal: „Dacă inviți un urs la dans, atunci nu tu ești
cel care decide când s -a terminat dansul, ci ursul ”92.
În pofida confruntărilor militare istorice din vremea otomană și a ostilitățilo r din perioada
Războiului Rece, relațiile ruso -turce s -au ameliorat în ultimii opt ani. În august 2010, o delegație
turcă condusă de Erdoğan s-a întâlnit la Moscova cu președintele Dmitri Medvedev și cu
premierul Vladimir Putin într -o atmosferă cordială. D emnitarii respectivi au decis să intensifice
tranzacțiile comerciale anuale dintre cele două țări de la o valoare de 35 la 100 de miliarde de
dolari în următorii 5 ani, să încurajeze investițiile externe reciproce și să extindă colaborarea în
domeniul ener getic. La sfârșitul anului 2015, Turcia importa din Rusia aproape 70% din gazele
naturale consumate intern. Ankara a permis companiei ruse Gazprom să construiască prin Turcia
gazoductul South Stream spre Europa, ocolind Ucraina și Belarus. În schimb, Mosco va a promis
să participe la construirea unui oleoduct de la portul Samsun de la Marea Neagră până la
terminalul Ceyhan de la Marea Mediterană, ca să reducă traficul prin strâmtorile Dardanele.
Erdoğan a fost receptiv la oferta lui Putin de a construi o cen trală nucleară producătoare de
electricitate în Turcia.

3.3. Relați a Turciei cu Republica Cipru

Cipru a reprezentat întotdeauna o problemă pentru politica externă a Turciei. Turcia nu
recunoaște Republica Cipru și consideră că acest stat n -a durat decât trei ani în forma sa
originară93; Republica Cipru era un stat fondat pe principii bicomunitare. Situația s -a schimbat
din 1963, când s -au format două entități etnice și politice separate, „Republica Turcă a Ciprului
de Nord” (RTCN) și „Administrația cipriot ă greacă a Ciprului de Sud”. Această poziție, care
creează pe de o parte sursă de tensiune între ele, devine din mai 2004 o problemă europeană
împreună cu noul statut european al Republicii Cipru. În aceeași ordine de idei, chestiunea
cipriotă joacă un rol crucial în candidatura turcă la Uniunea Europeană. După intervenția militară
turcă în Cipru în iulie -august 1974, șansele Turciei de a deveni membru al Uniunii Europene s –
au redus considerabil94. Unele medii politice și intelectuale turce au estimat, după decizia
Uniunii Europene de a accepta Republica Cipru printre membre, fără să aștepte o soluție la
această problemă, că aceasta măsură se traduce prin eșecul țării lor în direcția problemei cipriote.
Această politică viza recunoașterea internațională a RTC N sau instaurarea unei confederații pe
insulă95 în opinia lor, cea mai bună soluție ar fi fost susținerea unei soluții federale.
Pentru Turcia, problema cipriotă este una de ordin geopolitic clasic. Astfel, în cazul în
care Grecia ar aplica regula de 12 mil e maritime în Marea Egee și Republica Cipru ar delimita
platoul său continental, Turciei îi va fi dificil să se deplaseze în Mediterană Orientală. Această
extindere a apelor teritoriale grecești este puternic contestată de Turcia care se teme că Marea

92 Cengiz Çandar, „Ayı i le dans …”, 3 decembrie 2015, http://www.radikal.com.tr/yazarlar/cengiz -candar/ayi -ile-
dans-1484885/, accesat în 23 mai 2016
93 Gilles Bertrand, „Chypre: l'adhesion ratee ”, Outre -Terre , Nr 10, 2005, p. 485
94 Ibidem, p. 483
95 Yiannis Papadakis, „Greek Cypr iot Narratives of History and Colective Identity: Nationalism as a Contested
Process ”, American Ethnologist , Vol 25, nr.2, 1988, pp.149 -165

50 Egee poate deveni un „lac grecesc”96. Un alt dezacord se naște odată cu Convenția de la
Montreux .97 Când a fost semnată această convenție, în 1939, Cipru era încă o colonie a Marii
Britanii, care este una din țările semnatare ale convenției. Guvernul Republicii Cipru a informat,
printr -o notă remisă guvernului francez, că se consideră legat prin această convenție, care se
aplica teritoriului său înainte de independență. În momentul în care convenția a fost ratificată, în
anul 1969, Turcia nu a ridicat obiecții și a trimis până în 1974, scrisori de informare guvernului
cipriot. Dar când acesta din urmă a vrut să transfere, în timpul negocierilor asupra planului
Annan, noul drept viitorului stat federal, Turcia a cerut Republicii Cipru să depună o nouă cerere
pentru viitor. Fiecare parte a insistat asupra cererii sale, iar Kofi Annan a hotărât în favoarea
Turciei. Partea greco -cipriotă a interpretat poziția ca pe o decizie unilaterală a ONU.
În ciuda susținerii și acceptării planului Annan de către partea turco -cipriotă, aceasta se
repercutează negativ asupra imaginii comunității. La 1 iunie 2005, Turcia stabilește noi relații cu
cele 10 noi state membre ale Uniunii Europene, printre care figura și Republica Cipru, fără însă a
o recunoaște politic. Uniunea Europeană a instalat atunci, în iunie 2005, cadrul negocierilor
pentru o viitoare aderare a Turciei. Aceasta a contrariat Republica Cipru prin refuzul de a -și
deschide porțile navelor cipriote grecești. La rândul său, Republica Cipru a cerut asocierea
negocierilor de aderare ale Turciei cu negocierile din jurul chestiunii cipriote, în vederea
exersării unei presiunii suficiente asupra Ankarei pentru a normaliza relațiile între ele. Turcia a
replicat că va recunoaște Republica în cauză, doar după un acord interna țional asupra „problemei
cipriote”, sub auspiciile Națiunilor Unite. Ca reacție, Republica Cipru blochează din iunie 2006
toate negocierile UE cu Turcia. Aceasta din urmă susține o soluție a „ problemei cipriote” sub
egida ONU și nu a UE.
În Turcia, noțiunile eur opene de federalism și regionalism sunt încă privite cu prudență,
pentru că ele sunt sinonime separatismului, deci amenințătoare integrității statale. Această opinie
este ancorată în memoria colectivă a poporului turc de la Tratatul de la Sevres, cunoscut sub
formula de „Fobia de Sevres”. Acest tratat, pe care sultanul a fost nevoit să -l semneze cu Aliații,
ca urmare a înfrângerii suferite în timpul primului război mondial, a decis dezmembrarea
Imperiului și împărțirea sa între diversele comunități etnice, comunitatea creștină obținând cea
mai mare parte. Este, probabil, motivul pentru care intransigența în rândul populației turce este
proporțională cu presiunile UE asupra Turciei referitoare la chestiunea minorităților și a
genocidului armean. Preocupările strategice ale Turciei privitoare la Cipru explică, în aceeași
măsură, insistența ei pentru excluderea Ciprului și Maltei de la acordul de cooperare între UE și
NATO din decembrie 2002. Conform dorinței Turciei cele două insule nu vor beneficia nici de
informații, nici de participarea la operațiuni militare conduse de UE, atunci când aceasta
utilizează instalațiile NATO. Neîncrederea Turciei față de Republica Cipru își are originea și în
susținerea, adusă mișcării separatiste kurde din Turcia, de către acea sta din urmă.

96 Gilles Bertrand, „Mutations de l'antagonisme helleno -turc apres la Guerre froide et â l'ere de la morefialisation ”,
Les Ouîgours au vingtieme siecle
97 Tranzitul internațional în strâmtori este reglat prin Convenția de la Montreux, semnată la 20 iulie 1936. În 29 de
articole, 4 anexe și un protocol, ea garantează, în timp de pace, libertatea de navigație comercială, in diferent de
pavilion și încărcătură. Condițiile se modifică în cazul în care Turcia devine beligerantă: ea poate, atunci, sa impună
restricți i de trecere navelor de război.

51 KURZII: DESPRE DESTINUL UNUI POPOR FĂRĂ ȚARĂ
– Studiu de caz –

Kurzii, numără aproximativ 15 milioane de persoane, împrăștiate pe teritoriile a cinci
state. În ciuda unei lungi istorii de luptă pentru autonomie și independență, aceștia sunt încă
departe de a avea un stat al lor. Numai în nordul Irakului kurzii se guverneză ei înșiși, iar această
situație precară depinde în mare măsură de capriciile politicienilor turci și americani. Cu
siguranță pentru kurzi care vorbesc o limbă diferită, pr actică o religie diferită, subscriu la
ideologii politice diferite și dețin pașapoarte diferite, cetățenia nu este o chestiune simplă.
Kurzii sunt un popor vechi din Orientul Mijlociu. Ei trăiesc într -o regiune muntoasă, care
include părți din Turcia, Ira n, Irak, Siria, Azerbaidjan și Armenia. Kurzii, care sunt musulmani și
vorbesc o limbă apropiată de limba persană , au trăit în această regiune de mii de ani, dar ei nu au
avut niciodată o țară a lor. În schimb, ei au fost asupriți de vecinii mai puternici.
Astăzi există aproximativ 30 de milioane de kurzi, formând al patrulea, ca mărime, grup
etnic din Orientul Mijlociu. Aproape jumătate dintre ei trăiesc în Turcia, unde reprezintă 18%
din populație98. Alte țări din Orientul Mijlociu, cu o populație kurdă se mnificativă sunt Iran, Irak
și Siria. Mulți kurzi au venit în Europa și trăiesc în Germania, Franța, Suedia și Țările de Jos.
Kurzi trăiesc adesea în triburi în mediul rural ocupîndu -se cu creșterea bumbacului,
tutunului și sfeclei de zahăr. Unii dintre e i sunt nomazi care cresc oi și capre, vara fiind cu
animalele pe pășunile montane iar iarna întorcându -se în satele lor de origine. Mulți kurzi s -au
specializat în producția de textile și artizanat, în special covoare și carpete. În ultimele decenii,
parte din aceștia au migrat spre orașele mari, precum Istanbul sau Ankara.
După ce Imperiul Otoman s -a prăbușit la începutul secolului al XX -lea, noi state, precum
Irak sau Siria au luat ființă în Orientul Mijlociu, dar nu și un stat al kurzilor. Care au fost
condițiile înainte și după Primul Război Mondial (când au fost delimitate cele mai multe țări
„moderne ” din Orientul Mijlociu), care a condus la distribuirea populațiilor kurde între mai
multe țări în loc de proclamarea unui stat independent și omogen? Prob abil pentru că ei nu au
avut o mare putere care să lupte pentru ei la masa negocierilor.
Kurzilor li se promisese99 propria lor țară, dar noile state apărute în Orientul Mijlociu nu
au dorit un stat kurd independent. Țara promisă a fost o zonă mult mai mică decât Kurdistanul
istoric, și nu ar fi făcut prea mult pentru kurzii care ar fi ajuns sub stăpânirea Irakului britanic sau
a Siriei franceze, dar cel puțin ar fi căpătat o patrie.
Cu toate acestea, înainte ca Tratatul de la Sevres să fie ratificat, armat a lui Kemal Ataturk
deja câștigase Războiul de Independență și nu a fost nicio cale să renunțe la teritorii pe care turcii
le considerau țara lor, astfel încât acesta a fost renegociat sub forma Tratatului de la Lausanne.
Cu granițele deja stabilite pentru Irak și Siria, nu a mai fost nimic rămas pentru kurzi.
Din acel moment kurzii lupt ă pentru independență. acest lucru condu când la conflicte în
țările în care trăiesc.

98 https://www.cia.gov/library/publications/the -world -factbook/geos/tu.html#People
99 https://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_14_puncte_ale_pre%C8%99edintelui_Wilson

52 Kurzii au fost tratați foarte prost, mai ales de către guvernul turc care le -a interzis să-și
vorbească limba și să nu poarte hainele tradiționale kurde în orașe.
În Irak, kurzii s -au confruntat cu o represiune similară. În 1980 au ajutat Iranul în
războiul împotriva Irakului. Saddam Hussein i -a pedepsit pe kurzi prin atacarea satelor cu arme
chimice. Mii au fost uciși, mulți au fugit în Iran. După Razboiul din Golf, în care kurzii au
început din nou o revoltă împotriva guvernului irakian, Statele Unite ale Americii a creat o zonă
sigură pentru kurzii din nordul Irakului.
În 1978, Abdullah Oc alan a fondat Partidul Muncitorilor din Kurdistan, considerat a fi o
organizație teroristă și care a luptat împotriva armatei turce. În 1999 autoritățile din Turcia l -au
capturat pe Ocalan în Kenya, fiind judecat și condamnat la moarte, sentință ulterior t ransformată
în închisoare pe viață.
În 2012, guvernu l și PKK încep discuții de pace și în anul următor o încetare a focului a
fost convenită, cu toate că ciocnirile au continuat.
Încetarea focului se sfârșește în iulie 2015, la cîteva zile după ce un aten tat sinucigaș pus
pe seama ISIS ucide 33 de tineri activiști în orașul kurd Suruc, în apropiere de granița cu Siria.
PKK a răspuns prin atacarea soldaților și forțelor de poliție turcă, iar guvernul turc a lansat ceea
ce au numit „un război sincronizat împ otriva terorii ” împotriva PKK și ISIS. De atunci, sute de
oameni au fost uciși în confruntări în sud -estul Turciei și în atacurile aeriene turce asupra
taberelor PKK din nordul Irakului.
Unii lideri turci și -au dat seama că mai multă democrație și mai puți nă represiune poate fi
singura modalitate de îmbunătățire a vieții kurzilor din Turcia. Alții sunt de părere că succesul
kurzilor irakieni i -ar putea încuraja pe vecinii lor turci.
O dată cu formarea Turciei în 1923, Kemal Ataturk, noul președinte turc, a aruncat
Tratatul100 și a negat kurzilor propriul lor stat. Acesta a fost începutul conflictului turco -kurd.
Cam în același timp, kurzii au încercat să stabilească un stat semi -independent, și de fapt, au
reușit să formeze Regatul Kurdistan, care a durat din 1922 până în 1924. Mai târziu, în 1946, unii
kurzi au înființat Republica Ma habad, care a durat doar un an.
În 1924, Turcia a adoptat o lege care să interzică utilizarea limbii kurde în locuri publice.
Spre deosebire de Turcia, în Irak, un conflict major între kurzi și irakieni nu a început până în
1961, când a izbucnit un război care a durat până în 1970. În această perioadă, Saddam Hussein a
venit la putere în Irak. În 1975, Hussein a adoptat o politică de eradicare a kurzilor din țara sa.
De-a lungul ur mătorilor cincisprezece ani, armata irakiană a bombardat satele kurzi, și i -a otrăvit
cu cianură și alte gaze toxice. Se estimează că, în cursul anilor 1980, irakienii au distrus
aproximativ 5000 de sate de kurzi.
Kurzii sunt, din punct de vedere etnic și cultural, diferiți de turci și irakieni. Vorbesc o
altă limbă și cu toate că toate cele trei grupuri sunt de religie musulmană, practică diferite forme.
Kurzii au folosit această diferență culturală ca un argument pentru o patrie. Cu toate acestea,
turcii și irakienii privesc contrastul etnic într -un sens mult diferit. Guvernul Turciei consideră
orice identitate religioasă sau etnică, care nu aparține lor, ca pe o amenințare la adresa statului.

100 Este vorba despre Tratatul de la Sèvres care stipula că pot avea o țară numai a lor dacă doresc.

53 Saddam Hussein considera că aceștia îi stau în cale și i -a per ceput drept o amenințare la „gloria
arabilor ”. Acesta este motivul pentru genocidul kurzilor din Irak. Un al treilea factor în aceste
conflicte este geografia economică. Kurdistanul este o zonă de importanță strategică atât pentru
Turcia, cât și pentru Ira k, deoarece conține importante resurse de petrol și apă pe care nu își pot
permite să le piardă. În acestă regiune, nu a existat activitate economică semnificativă, ca urmare
a embargoului împotriva Irakului, intrat în vigoare în 1991. Cu toate acestea, un stat kurd
independent, ar fi viabil din punct de vedere economic . Turcii și irakienii nu doresc să piardă
controlul asupra teitoriilor kurde, și au recurs la diverse măsuri, cum ar fi cele descrise anterior.
Kurzii, pe de altă parte, au propriile probleme politice. Există o diferen ță mare de opinii
între cele două principale partide politice kurde, Partidul Democrat din Kurdistan (KDP), și
Uniunea Patriotică din Kurdistan (PUK). Părțile nu sunt de acord cu privire la modul de
rezolvare a conflictelor în ca re sunt implicați. Până la soluționarea acestui conflict intern între
kurzi, va fi dificil pentru ei să negocieze cu partea turcă și irakiană.
În 1991, după înfrângerea țării sale în razboiul din Golful Persic, armata lui Saddam
Hussein a atacat din nou k urzii irakieni. Ca urmare, Statele Unite și aliații săi au lansat operația
„Oferă confort” în aprilie 1991, care a creat un refugiu sigur pentru kurzii din Irak. În cele din
urmă, kurzii au putut să obțină într -o mică măsură autonomia în teritoriile stăpân ite și pe 19 mai
1992, kurzii au organizat primele alegeri libere din Irak. Kurzii au obținut suveranitatea în partea
din Irak, denumită Kurdistanul liber, dar nu în așa măsură încât să fie recunoscuți ca stat
independent. Văzând cum kurzii din Irak au fos t capabili să organizeze alegeri, turcii s -au speriat
și au interzis Partidul Muncii Poporului, un partid parlamentar kurd legal în Turcia. În Turcia, un
război civil între kurzi și turci este în plină desfășurare în ultimii zece ani. Aproximativ 15.000
de persoane au fost ucise până în prezent. Turcii au lansat o acțiune militară numită „Operația de
oțel” împotriva kurzilor în martie 1995, trimițând aproximativ 35.000 de soldați în regiunile
kurde, dar planul a eșuat, prin rezultatele slabe obținute. Pentr u a rezuma atitudinea turcilor față
de kurzi, președintele Ergogan , a declarat: „Turcia nu are nicio problemă kurdă, doar o problemă
teroristă ”101. În ceea ce privește Statelor Unite, Kurdistanul, probabil, nu ar trebui să existe. În
timpul operației „Oferă Confort”, SUA au ajutat kurzii din Irak, dar nu a făcut nimic pentru a
ajuta kurzii din Turcia. Motivul a fost faptul că Turcia era un aliat al NATO, în timp ce Irakul era
unul dintre cei mai răi dușmani ai SUA. Prin ajutorul dat kurzilor turci, SUA ar fi devenit
dușmani ai turcilor, care ar fi putut crea o problemă de care guvernul SUA ar fi preferat să nu se
ocupe. Această situație nu exista în Irak, din moment ce SUA nu era în termeni de cooperare cu
regimul Hussein. Există două principale puncte de vede re cu privire la modul de a face față
conflictelor. KPD, condus de Masoud Baranzi, urmărea un tip de autonomie politică limitată în
granițele Irakului. Interesant este că mulți kurzi ar fi acceptat să fie parte a statului irakian, și să
deține o anumită au tonomie, cu condiția ca Hussein să fie în lăturat de la putere, democrația să fie
instaurată, iar kurzii să fie tratați în mod egal cu ceilalți cetățeni irakieni. Acest lucru înseamnă
că unii dintre kurzi nu credeau că este absolut necesar să aibă propriul lor stat, dacă sunt

101 *** „There’s no Kurdish issue in Turkey, just terrorism: Erdoğan”, 6 ianuarie 2 016,
http://www.hurriyetdailynews.com/theres -no-kurdish -issue -in-turkey -just-terrorism –
erdogan.aspx?pageID=238&nID=93511&NewsCatID=338, accesat în 23 mai 2016

54 recunoscuți ca fiind egali de către guvernul irakian. Pe de altă parte, președintele irakian Jalal
Talabania sugera că aceștia ar trebui să se rețină de la mai multe concesii politice din partea
statului irakian. Este posibil ca populaț ia kurdă să încerce să folosească tacticile războiului de
gherilă pentr u satisfacerea cerințelor sale.
Privind la starea actuală a conflictului, sfârșitul nu pare să fie aproape. Pe de o parte, de
ceva timp, kurzii forțează obținerea independenței și chiar dacă sunt blocați într -un război de
gherilă cu turcii, au ajuns prea departe pentru a opri lupta și pentru a accepta tratamentul aspru
pe care l -au primit de la turci și irakieni. Chiar dacă Turcia a pierdut un mare număr trupe care să
se ocupă cu „amenin țarea” kurdă percepută, ei nu au sprijinul SUA, dar pare a fi un motiv
suficient de bun pentru a menține războiul. În ceea ce privește situația din Irak, situația este un
pic mai complicată. Planu l KDP pare o soluție plauzibilă dar cu toate acestea, planul nu este de
natură să reușească până când situația din zonă nu este stabilizată. Irakienii, la fel ca și turcii, nu
par a fi foarte dispuși să renunțe la teritoriile kurde. Planul PUK are o mică șansă de reușită,
presupunând că tacticile de gherilă ar desc uraja guvernul irakian. Prin simpla rezistență, kurzii n –
ar câștiga nimic dar prin atacarea irakienilor, aceștia riscă acțiuni pe măsură din partea
guvernului irakian iar pentru aceasta nu sunt pregătiți să le facă față în mod eficient. Practic, se
poate s ă înrăutățească situația kurzilor irakieni.
La mijlocul anului 2013, ISIS se concentreză pe trei enclave de kurzi care mărgineau
teritoriul său în nordul Siriei. ISIS a lansat atacuri repetate până la jumătatea anului 2014 când au
fost respinși de către U nitățile Populare de Protecție (YPG) – aripa armată a Partidul Unității
Democratiec a Kurzilor din Siria (PYD).
Înaintarea jihadiștilor în Irak a atras kurzii în conflict. Guvernul Regiunii semi -autonome
Kurdistan din Irak a trimis forțele sale Peshmerga în zonele abandonate de armată.
Pentru un timp au existat doar ciocniri minore între ISIS și Peshmerga, dar în august
2014, jihadiștii au lansat o surprinzătoare ofensivă. Forțele Peshmerga s -au retras în dezordine,
permițând mai multor orașe locuite de mi norități religioase să cadă în mâna jihadiștilor.
Alarmată de avansul ISIS și amenințarea genocidului împotriva yazidiților care fugeau
din Sinjar, o coaliție multinațională condusă de SUA a lansat atacuri aeriene în nordul Irakului și
a trimis consilieri militari pentru a ajuta Peshmerga. YPG și PKK, anterior active în Turcia, au
venit, de asemenea, în ajutorul lor.
Cu toate că avansul ISIS pe teritoriul kurd din Irak a fost în cele din urmă oprit de
Peshmerga și aliații lor, nu i -au oprit în încercarea lo r de a captura enclavele kurde din Siria. La
mijlocul lunii septembrie 2014, ISIS a lansat un atac asupra enclavei kurde din Kobane, forțând
zeci de mii de oameni să fugă peste graniță în Turcia.
În ciuda apropierii câmpului de luptă și amenințării repreze ntate de ISIS, Turcia a refuzat
să atace pozițiile grupului jihadist, din apropierea frontierei sale sau să permită kurzilor turci să
treacă în Siria, declanșând astfel protestele kurzilor. În luna octombrie 2014, Ankara parțial
înduplecată a fost de acord să permită luptătorilor Peshmerga să se alăture luptei pentru Kobane,
acesta după ce loviturile aeriene executate sub comanda SUA a stopa t avansul ISIS.

55 În ianuarie 2015, după o luptă care a lăsat cel puțin 1 800 de morți102 și peste 3.200 de
clădiri distrus e sau deteriorate103, forțele kurde au recâștigat controlul asupra orașului Kobane.
De atunci, kurzii au provocat o serie de înfrângeri ale ISIS, în nordul Siriei, cu ajutorul
loviturilor aeriene ale coaliției conduse de SUA. Kurzii au preluat controlul unei fâșii de
aproximativ 400 km de -a lungul graniței Turciei și au avansat aproximativ 50 km către Raqqa,
fortăreața ISIS.
Luptând sub comanda Forțelor Democratice siriene (SDF), YPG s -a prefigurat ca un
aliat-cheie al coaliției conduse de SUA, pe care SUA îl consideră unul dintre puținii parteneri
eficienți din Siria.
În momentul în care în iulie 2015 a apărut informația privind încheierea unui acord între
Turcia și SUA privind Siria , aceasta a fost aprec iată drept una care poate schimba situația. Însă a
deve nit clar faptul că acordul este caracterizat de ambiguitate, iar agendele părților sunt
divergente. Acest fapt nu ar trebui să surprindă, ideea că două state cu o relație marcată recent de
tensiuni trec peste divergențe pentru a înfrânge ISIS a fost întotd eauna puțin probabilă.
Schimbarea evidentă a atitudinii autorităților de la Ankara a survenit incidentului de la un
centru cultural kurd din localitatea Suruc , soldat cu moartea a 32 de tineri activiști. După ce a
tolerat o perioadă îndelungată activități le ISIS (și ale altor grupări jihadiste sunnite care luptă
împotriva regimului lui Bashar al-Assad în Siria ), se pare că guvernul turc a fost șocat de faptul
că nu a conștientizat amenințarea reprezentată de această grupare.
De fapt, Turcia s-a îndreptat către un rol mai activ în cadrul coaliției împotriva ISIS cu
mai multe săptămâni înainte de atacul terorist, ceea ce ar fi putut determina executarea
atentatului sinucigaș de la SURUC. Motivele au inclus accentuarea temerilor privind
consolidarea relației dintre americani și kurzi, eforturile active de recrutare ale ISIS în marile
orașe ale Turciei și temerile privind afectarea reputației Ankarei în contextul toleranței
manifestate față de ISIS. În iunie 2015, președintele american, Barack Obama , a criticat în mod
public Turcia104 pentru că nu a reușit să oprească transferul de luptători străini și de arme dincolo
de granițele sale în Siria .
Deși detaliile acordului nu sunt clare, Turcia a fost de acord în privința a două solicitări
formulate de o perioadă în delungată de Washington . Prima a fost aceea de a permite avioanelor
americane să execute de la Baza Aeriană Incirlik misiuni de atac asupra pozițiilor ISIS. În
contextul în care distanța de zbor până la teritoriile ocupate de ISIS este cu mult mai mică faț ă de
cea parcursă de la bazele din Golf, avioanele pot zbura mai mult timp deasupra țintelor, pot
răspunde mult mai rapid informațiilor furnizate în timp real de UAV -uri și pot menține un ritm

102 *** „Telegraph Video, and agencies , Isil driven out of Kobane: Watch live coverage of Turkey's border with
Syria near the liberated town”, 3 februarie 2015, http://www.telegraph .co.uk/news/worldnews/islamic –
state/11146251/Isil -advance -Watch -live-coverage -of-the-Turkey -border -with-Syria -near-embattled -Kobane.html ,
accesat în 23 mai 2016
103 Liz Sly , „The ruins of Kobane ”, 13 noiembrie 2015,
http://www.washingtonpost.com/sf/world/2015/11/13/kobane/ , accesat în 23 mai 2016
104 Ragip Soylu, „Obama personally presses Turkey following elections”, în Daily Sabah, 9 iunie 20 15,
http://www.dailysabah.com/elections/2015/06/09/obama -personally -presses -turkey -following -elections , accesat în
23 mai 2016

56 mai rapid al operațiilor. Cea de -a doua solicitare a fost ca a vioanele turce de tip F -16 să se
alăture eforturilor coaliției împotriva ISIS.
În schimb, americanii au convenit să sprijine impunerea unei zone libere de 104 km de -a
lungul unui segment vestic al frontierei dintre Turcia și Siria , din nordul localității Aleppo până
la Fluviul Eufrat . Aceasta a ajutat Ankara să-și salveze reputația, însă nu este vorba despre zona
de interdicție aeriană pe care turcii au solicitat -o de când a izbucnit războiul civil din Siria . Acea
zonă urma să fie impusă pentru a asigura a părarea împotriva forțelor lui al-Assad , în special
împotriva avioanelor din înzestrarea acestora, în timp ce obiectivul creării zonei sigure de -a
lungul segmentului vestic al frontierei turco -siriene vizează doar excluderea ISIS.
Autoritățile turce și -au exprimat speranța că zona va asigura în final un refugiu pentru o
parte din cei 2,5 milioane de refugiați sirieni din Turcia . Totuși, înainte de stabilirea acestei zone,
principalul obiectiv de a elimina membrii ISIS din zonă poate fi atins prin întreruper ea rutei de
acces prin care sunt transferați luptătorii străini în Turcia . Militanții uciși de atacurile aeriene (se
consideră că aproximstiv 1.000 de militanți sunt uciși în fiecare lună105) au fost înlocuiți imediat.
După ce în iunie 2015 ISIS a pierdut co ntrolul asupra unui punct de trecere a frontierei în est, la
Tell Abyad106, acesta fiind preluat de kurzi, gruparea se bazează pe altul, la vest, Jarabulus107,
aflat în interiorul zonei tampon propuse.
Turcii au sperat să obțină și alte beneficii. Aceștia dor eau ca zona să fie una liberă de
elementele ISIS și kurzii sirieni, împiedicând astfel planurile kurzilor de a prelua controlul
asupra teritoriului adiacent de care au nevoie pentru a forma o entitate auto guvernată la frontiera
Turciei , similară Regiunii Autonome Kurdistan din nordul Irakului . Aceasta este o perspectivă
de care președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan , încă se teme mult mai mult decât de
posibilitatea unui masacru executat de ISIS. Deși strategia declarată a Turciei față de Siria a fost
aceea de a -l înlătura pe al-Assad , sprijinul acordat de Turcia jihadiștilor a vizat întotdeauna cel
puțin menținerea kurzilor sub control.
Ținta reală este evidențiată de țintele alese de Forțele Aeriene turce. Acestea au executat
atacuri limitate împotriva asupra pozițiilor ISIS în nord -vestul Siriei , însă au manifestat mai mult
interes față de lovirea pozițiilor deținute de presupuse elemente ale Partidului Muncitorilor din
Kurdistan din nordul Irakului , punând capăt unui acord de încetare a focului cu unul dintre cei
mai aprigi adversari ai ISIS, acord aflat în vigoare de doi ani. Forțele turce nu au executat atacuri
asupra obiectivelor ISIS din Valea Fluviului Eufrat din Siria , unde această grupare luptă
împotriva milițiilor kurde siriene (Unitățile de apă rare a Poporului – YPG). Totuși, avioanele
americane au executat misiuni de sprijin pentru unitățile YPG care luptă împotriva ISIS în
apropierea localității Tell Abyad .
SUA, care au cooperat îndeaproape cu unitățile YPG în timpul misiunii dificile de
apărare a localității Kobane din anul 2014, consideră milițiile kurde drept cel mai de încredere
aliat împotriva ISIS din Siria și intenționează să intensifice cooperarea cu acestea. Turcii susțin

105 Nolan Peter son, „Hunting ISIS: We’re killing 1,000 fighters a month”, în Newsweek, 16 septembrie 2015,
http://www.newsweek.com/hunting -isis-were -killing -1000 -fighters -month -372663 , accesat în 23 mai 2016
106 https://en.wikipedia.org/wiki/Tell_Abyad_offensive
107 https://en.wikipedia.org/wiki/Jarabulus

57 că, deși percep PKK drept o organizație teroristă, ca și ISIS, nu intenționează să vizeze YPG.
Totuși, există informații (dezmințite de Ankara ) potrivit cărora la începutul lunii august 2015,
tancuri aparținând F orțelor Armate turce au atacat poziții ale YPG în apropiere de localitatea
Jarabulus . Oficialii americani a u avertizat că executarea unui atac de către Turcia asupra YPG nu
ar fi de dorit și că ar depăși o linie roșie în relațiile dintre cele două state . Totuși, în pofida
acțiunilor majore în zonele pe care dore a să le controleze, YPG nu intențion a să lanseze o
ofensivă asupra pozițiilor de rezistență ale ISIS din Raqqa , pentru care coaliția trebuie să -i
includă pe arabii sunniți.
Nici alte divergențe nu vor fi mai ușor de soluționat. Una este aceea că turcii și
americanii nu sunt de acord cu privire la grupare a de forțe rebele cu care vor coopera în vederea
eliminării ISIS din zonă, aspect de importanță vitală, deoarece niciun stat nu are intenția de a
disloca militari în teren. Turcii au fost mult timp apropiați de gruparea Ahrar al -Sham108, o
grupare islamistă bine organizată care a primit armament din partea agenției de informații a
statului și din Qatar . Este posibil ca americanii să fie chiar în măsură să accepte gruparea Ahrar
al-Sham și filialele acesteia (aceasta este cel puțin autentic siriană și nu are p lanuri privind
Occidentul, deși legăturile sale neoficiale cu ramura siriană a Al – Qaeda sunt foarte
problematice).
Un alt obiectiv al Turciei este de a aduce avioanele americane într -o confruntare directă
cu forțele aeriene siriene ale lui Al-Assad , care deși se află în declin, sunt încă eficiente (cel
puțin pentru a teroriza populația civilă). Americanii ar dori să evite această situație în contextul
în care nu intenționează să execute o operație majoră pentru a distruge sistemul de apărare
antiaerian s irian. Executarea de operații în zonele din Siria care nu se mai află sub controlul
regimului nu a fost dificilă, însă partea de sud -vest a zonei include teritorii care încă sunt
disputate.
De asemenea, Erdoğan speră să obțină avantaje politice pe plan int ern în urma acordului
cu americanii. Prin uciderea ofițerilor de poliție și a militarilor, PKK i -a oferit lui Erdoğan
motivația de care avea nevoie pentru a executa lovituri aeriene asupra pozițiilor grupării.
Gruparea susține că forțele de poliție sunt im plicate în atentatul terorist din localitatea Suruc.
Dacă PKK răspunde cu executarea mai multor atacuri, aceasta va fi în avantajul președintelui.
Reluarea acțiunilor teroriste de către PKK afectează imaginea Partidului Popular Democrat
(HDP), principalul partid politic kurd, adversar al AKP al lui Erdoğan .
Realizând că strategia sa anterioară a eșuat, Turcia s-a alăturat acum coaliției împotriva
ISIS ca participant activ. Nici măcar conceptul unei zone foarte limitate împotriva ISIS nu este
bine definit. Nimeni nu a oferit explicații legate de momentul sau modalitatea în care aceasta va
fi creată sau administrată. Coaliția împotriva ISIS a fost mult timp afectată de obiectivele
divergente și angajamentul redus, iar această situație nu se va schimba.
Confli ctul dintre statul turc și kurzi are rădăcini foarte adânci. Pentru a face orice progres
înainte spre schimbare, ambele părți vor trebui să facă unele concesii pentru a demonstra voința
de a găsi o soluție. O dată ce aceste mișcări au fost făcute, principa lele partide se pot reuni pentru

108 https://en.wikipedia.org/wiki/Ahrar_al -Sham

58 a începe procesul de reconciliere propus de Consiliul Europei. După ce începe acest proces,
poate fi timp pentru realizarea obiectivul președintelui Ozal de a crea administrații locale la
nivelul statului, care să răspundă atât în fața statului cât și în fața populației locale. Prin plasarea
implementării unor politici de stat în mâinile populației locale, guvernul turc poate realiza un stat
mai puternic și mai pașnic , demonstrând angajamentele luate pentru evitarea folosiri i forței
armate la nivel intern, dezvoltarea partidelor, a democrației și a drepturilor minorităților. În
același timp, kurzii vor fi capabili să coopereze cu guvernul turc în definirea mai clară a poziției
lor în calitate de cetățeni cu drepturi depline, angajându -se la menținerea unității statului și a
legilor sale, diversificarea instituțiilor și structurilor lor politice, precum și crearea capacităților
necesare care să -i angajeze în calitate de membri cu drepturi depline în societatea turcă.
Nu este în că clar cum va arata administrația locală sau ce responsabilități vor acope ri dar
este clar că există beneficii pentru ambele părți în acest tip de acord. Incluse în aceste beneficii
putem găsi interesele majorităților precum și interese de clasă. Benefici i suplimentare vor
include un sentiment de apartenență la nivel local și o voce pentru kurzi în interiorul statului turc.
Toate acestea au lipsit cu desăvârșire kurzilor din Republica Turcia. Ce va fi important pentru
părți, atât sud -estul kurd al țării pr ecum și guvernul central este să lucreze împreună pentru
stabilirea obiectivelor specifice, responsabilităților și îndatoririlor. Fără o viziune împărtășită de
către ambele părți, acest proces va eșua cu siguranță. În cazul în care statul turc este de acor d cu
descentralizarea administrației sale, toate părțile implicate trebuie să se afle la bord și să
înțeleagă specificul planului.
Unul dintre principalele avantaje ale acestui proces de cooperare între părți este că va
canaliza toate forțele spre o stare activă. În loc de impunerea unui acord de împărțire a puterii în
regiunile kurde fără a -i înzestra cu pârghii și resurse de a reuși, acest proces va da kurzilor un rol
în succesul statului. Partidele minoritare trebuie să fie avute în vedere în procesul de administrare
a statului. În acest caz procesul de construire a păcii se intensifică pe măsură ce administrația
crește, cauza fiind faptul că mai multe interese care se regăsesc la nivel local fiind posibil a fi
satisfăcute. În acest sens, prin crearea adm inistrațiilor locale, p ot fi angaja te mai multe niveluri
ale societății care să le dea roluri și mize în acest proces.
În cele din urmă, trebuie să ne întoarcem la început. Rolul reconcilierii este acolo unde
trebuie să înceapă acest proces de restructurar e politică. Trebuie să existe un proces de
reconciliere în etapele de început, pentru ca ceva semnificativ să se întâmple mai târziu.
Reconciliere înseamnă reconstruirea relațiilor care au fost distruse de -a lungul timpului pentru a
construi o înțelegere c omună, împărtășită a viitorului.
Acest lucru se poate face numai în cazul în care trecutul este discutat și înțeles. Din acest
proces, un set de lecții trebuie să apară de genul cum părțile pot construi o viziune comună
asupra viitorului. Acest lucru va p ermite o mai mare coordonare la mai multe niveluri de
implicare. Reconcilierea este un proces continuu, care trebuie să fie urmărit pe parcursul unei
perioade de timp foarte lungi. Pentru kurzi și turci, aceasta va include în mod necesar un set
constant de negocieri și continuă cunoaștere a nevoilor, identităților și resurselor. Acesta va fi un
proces lung care să schimbe natura conflictului din Turcia și va costa resurse și răbdare. Pe

59 termen lung însă, putem vedea că există un mare potențial pentru a trec e de la acest conflict la o
stare unde kurzii și turcii pot trăi împreună în același stat.
În concluzie, fără sprijinul unei națiuni puternice, cum ar fi SUA, probabil, niciodată
kurzii nu vor fi în măsură să -și înființeze un stat kurd independent.
Kurzii nu au suficientă putere militară pentru a lupta împotriva turcilor și irakienilor fără
ajutor. Irakienii și turcii nu ar fi dispuși să renunțe ușor la teritorii importante din punct de
vedere economic pentru oamenii pe care îi percep ca pe o „amenințare” la modul lor de viață și,
cel mai probabil, vor continua să lupte împotriva kurzilor. Kurzii nu au nicio alegere decât să
continue lupta până când fie ei sau turcii și irakieni sunt învinși. Viitorul arată cu siguranță
sumbru pentru kurzi.

Concluzii:
Turc ia a fost o putere tăcută timp de aproape un secol. Cu toate acestea, ultimii ani au
arătat că Turcia devine o putere regională cu influență semnificativă și într -o oarecare măsură un
actor global datorită evoluțiilor sociale, economice și politice realiza te de -a lungul ultimelor
decenii.
Turcii nu se mai tem de istoria lor așa cum s -a întâmplat în trecut. De asemenea,
patrimoniul islamic din Turcia nu mai este subestimat sau ignorat iar minoritățile etnice nu mai
sunt văzute ca o amenințare, ci ca o bogăți e a culturii și patrimoniului turc.
Kurzilor le -au fost asigurate cele mai multe dintre drepturile pe care aceștia și le doreau
de zeci de ani și, probabil, un acord final de pace va aduce, tot mai aproape, cele două popoare,
care trăiesc împreună de peste o mie de ani.
Turcia, punte de legătură între 70% din resursele energetice mondiale și cei mai
importanți consumatori de energie, este destinată pentru un rol de actor global. Țară cu o
populație și suprafață mare, înțelegând că trebuie să facă pace cu tr ecutul și viitorul, Turcia este
destinată să -și îndeplinească ambițiile de actor influent în următoarele decenii.
Balanța puterii în relațiile internaționale este modelată de idei și credințe. Aceasta
înseamnă că oamenii trebuie să creadă în propriile pute ri. Modul de a face comunitatea
internațională să creadă în Turcia vine din respectarea normelor internaționale în fiecare aspect al
vieții cotidiene.
Acum, Turcia participă în mod activ la problemele internaționale și a construit relații cu
numeroase țări din întreaga lume. Africa, America de Sud și Asia de Sud -Est, altădată
considerate ca fiind prea departe, acum se apropie din ce în ce mai mult de Turcia și de poporul
turc.
Cu toate că aceste schimbări au avut loc într -o perioadă foarte scurtă de timp, se poate
observa cu ușurință că Turcia este o putere regională în plină ascensiune.

…………………………………………………………………………………………………………….. ……

60 BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI DE AUTOR I

1. Anciaux Robert, La République laïque de Turquie trois quarts de siècle après sa fondation
par Atatürk, 2003 ;
2. Bertrand Gilles, Chypre: l'adhesion ratee, Outre -Terre, nr. 10, 2005;
3. Bertrand Gilles, Mutations de l'antagonisme helleno -turc apres la Guer re froide et â l'ere
de la morefialisation, Les Ouîgours au vingtieme siecle;
4. Beschorner Natasha, Le role de l'eau dans la politique regionale de la Turquie, Monde
arabe: Maghreb -Machrek, nr. 138, 1992;
5. Dorronsoro Gilles, Les Kurdes de Turquie: revenolca tions identitaires, espace național et
globalisation, Les Etudes du CERI, nr. 62, 2000;
6. Ergener Reșit, About Turkey: Geography, Economy, Politics, Religion, and Culture, 2002;
7. Gresh Alain, Turkish -Israeli -Syrian Relations and Their Impact on the Middle E ast, The
Middle East Journal, vol. 52, nr. 2, 1998;
8. Meltem Ahıska, Occidentalism: The Historical Fantasy of the Modern, South Atlantic
Quarterly 102/2 -3, Spring -Summer 2003 (Special Issue on Turkey: “Relocating the Fault
Lines. Turkey Beyond the East -West Divide”), 2003;
9. Minault Gail, The Khilafat Movement: Religious Symbolism and Political Mobilization in
India, Columbia University Press, 1982;
10. Papadakis Yiannis, Greek Cypriot Narratives of History and Colective Identity:
Nationalism as a Contested Proc ess, American Ethnologist, vol 25, nr.2, 1988.

SURSE INTERNET

1. *** http://aa.com.tr/ ;
2. *** http://www.bbc.com/turkce ;
3. *** http://data.worldbank.org ;
4. *** http://edition.cnn.com/ ;
5. *** http://edz.bib.uni -mannheim.de /;
6. *** https://en.wikipedi a.org ;
7. *** https://euobserver.com/ ;
8. *** http://europa.eu/ ;
9. *** http://ilerihaber.org/ ;

61 10. *** http://in.reuters.com/ ;
11. *** http://karadeniz -press.ro/kara/ ;
12. *** https://next.ft.com/ ;
13. *** http://news.pseka.net/ ;
14. *** http://time.com/ ;
15. *** http://turkishpolicy.com/ ;
16. *** https://web.archive.org ;
17. *** http://wwi.lib.byu.edu/index.php ;
18. *** https://www.cia.gov ;
19. *** http://www.cityam.com/ ;
20. *** http://www.clingendaelenergy.com/ ;
21. *** http://www.consilium.europa.eu/en/splash/?requested=%2f ;
22. *** http://www.cpb.nl/ ;
23. *** http://www.dailysabah.com/ ;
24. *** http://www.defense.gov/ ;
25. *** http://www.dictionary.com ;
26. *** http://www.economist.com/ ;
27. *** http://www.energypost.eu/ ;
28. *** http://www.epc.eu/ ;
29. *** http://www.euractiv.com/ ;
30. *** https://www.foreignaffairs.com/ ;
31. *** http://www.hurriyet.com.tr/ ;
32. *** http://www.independentcommissiononturkey.org/ ;
33. *** http://www.independent.co.uk/ ;
34. *** http://www.mediafax.ro ;
35. *** http://www.mfa.gov.tr/default.en.mfa ;
36. *** http://www.naturalgaseurope.com/ ;
37. *** http://www.newsweek.com ;
38. *** http://www.oecd.org ;
39. *** http://www.radikal.com.tr ;
40. *** http://www.reuters.com/ ;
41. *** https://www.rt.com/ ;
42. *** http://www.spectator.co.uk/ ;
43. *** http://www.state.gov/ ;
44. *** https://www.stratfor.com ;

62 45. *** http://www.telegraph.co.uk/ ;
46. *** http://www.themoscowtimes.com/ ;
47. *** http://www.tuik.gov.tr ;
48. *** http://www.voxeurop.eu/ro ;
49. *** http://www.washingto npost.com ;
50. *** https://www.wilsoncenter.org/ ;
51. *** http://www.wsj.com/ ;
52. *** https://www.youtube.com ;
53. *** http://www.ziare.com .