Master: Teoria și Practica Formării Religioase [624285]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”
Master: Teoria și Practica Formării Religioase

Aspecte creștine în opera lui Ion Creangă

Coordonator științific :
Prof. Dr. Carmen – Maria Bolocan

Masterand: [anonimizat]
2017

2
Cuprins:

Introducere ………………………………….. …………………………………………………………………… ………… 4
Capitolul I : Viața și opera lui Io n Creangă – o perspectivă de ansamblu ………………… …….. 8
I.1. Viața marelui povestitor ……………………………………………………………………… ………. 8
I.2. Opera …………….. …………………………………………………………………………………. …….. 23
Capitolul al II-lea: Aspecte Creștine în „Amintiri din copilărie” …………….. ……………. ……… 27
II.1. Caprele Irinucăi ………………………………………………………………………………. ……….. 33
II.2. La cireșe ………… ………………………………………………………………………………. ………. 39
II.3. Pupăz a din tei ………………………………………………………………………………….. ………. 41
II.4. La scăldat ……………………………. ……………………… ………………………………… ……….. 46
Capitolul al III -lea: Dimensiuni creș tine în Basmele lui Ion Creangă ………………….. ………… 51
III.1. Dănilă Prepeleac …………………………………………………………………………….. ………. 53
III.2. Povestea lui Harap Alb ……………. ……………………………………………………….. …….. 57
III.3. Ivan Turbincă ……………………………………….. ………………………………………. ……….. 63
Capitolul al IV-lea. Perspective creștine în unele povești pentru copii , în povestiri și în nuvele
……………………………………………………………………………………………………………. …………. …………. . 67
IV.1 În povești …………………………………………………………………………………………. ……….. . 69
IV.1.1. Fata babei și fata moșneagului …………………………………………………….. ………… 69
IV.1.2. Capra cu trei iez i ………….. …………………………………………………………… ………… 76
IV.1.3. Ursu l păcălit de vulpe ……………………………………………………………………… …… 83
IV.1.4. Povestea porcului …………………………………………………………………………… ……. 85
IV.1.5. Povestea unui om leneș ……………………………………………………………… …………. 88
IV.1.6. Punguța cu doi bani ……………………………………………………………………….. …….. 90
IV.1.7. Soacra cu trei nurori ……………………………………………………………….. ……… ……. 94
IV.2. Povestiri ……………………………………………………………………………………………… …….. 96
IV.2.1. Acul și barosul ………………………………………………………. ……………………… …….. 96
IV.2.2. Cinci pâini …………………….. ……………………………………………………………. ………. 99
IV.2.3. Inul și cămeșa ……………………………………………………………………………….. ……. 103
IV.2.4. Ion Roată și Cuza Vodă ………………………………………………………………….. ……. 105
IV.2.5. Moș Ion Roată și Unirea …………………………………………………………………. ……. 109
IV.2.6. Pâcală ……………………………………………………………………………………………. ….. 114
IV.2.7. Prostia Omenească ………………………………………………. ………………….. …………. 116

3
IV.3. Nuvele ………………………………………………………………………………………….. ………….. 120
IV.3.1. Moș N icifor Coț cariul …………………………………………………………….. …………… 120
IV.3.2. Popa Duhul …….. ………………………………………………………………………. ………… 124
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………… ……… 129
Sigle ………………………… ………………………………………………………………………………… …………….. 131
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………. ……………. 132
C.V.
Declarație

4
Introducere

Ion Creangă, trezește de decenii încoace, interesul viu al criticii literare de pretutindeni.
Exegeze, studii, prefețe sau articole, unele semnate de personalități ilu stre în domeniu,
înregistrează creația lui Creangă ca pe una din cele mai originale ale literaturii române și
universale1.
Creangă este un creator, un artist în adevăratul sens al cuvântului: creează numai în stil
popular, păstrează fonetismul, vorbirea di rectă a țăranilor, zicerile lor atât de savuroase, menține
fabulosul popular, le topește însă într -o pastă epică, le dă un sens artistic individual. Personajele
vorbesc ca și țăranii din ținutul natal al povestitorului. Chiar întâmplările nu odată fabuloas e,
relatate, par situații tipic țărănești, puse în niște cadre fantastice, nu în măsură însă să modifice
imaginea reală a vieții și gesturile tipice2.
A citi operele lui Ion Creangă este ca și cum te -ai adăpa la un izvor stilistic nesecat, mereu
proaspăt ș i limpede. Limba poporului dobândește cu Creangă și prin el tonul și autoritatea limbii
literare, bogate, flexibile, pătrunzătoare în cele mai intime ascunzișuri ale gândirii populare; în ea
răsună, ca un ecou îndepărtat, stilul marilor cronicari ai Moldov ei3.
Opera lui Creangă a izvorât dintr -un mare talent de povestitor, la care s -au adăugat
cunoașterea și trăirea unei vieți în ce are ea mai specific românesc pe plan spiritual. Cel puțin în
ochii noștri, opera lui nu e într -atât un document pentru viața m aterială, pentru civilizație și nici
chiar pentru felul cum se reflectă această civilizație în spiritul popular. Opera lui nu e, pentru noi,
nici etnografie și nici folclor. Pornind din folclor și din anume realități geografice, sociale și
psihologice, ope ra lui Creangă depășește folclorul, realizând o structură a spiritualității românești .
Moldovenesc, în măsura în care este popular, stilul autorului Poveștilor și Amintirilor este într –
adevăr oglinda în care se reflectă imaginea autentică a configurației n oastre spirituale. Stilul lui
Creangă este deci un stil reprezentativ. Opera lui este cea dintâi expresie intuitivă pe calea artei a
conțtiinței unui popor, manifestată în mediul ei cosmic și etic. Amintirile , ca și Poveștile , au, deci,
o semnificație mai înaltă și o valoare care nu se poate prețui în timp. În opera sa, Creangă a surprins

1 Cf. Constantin Crișan, Creangă în Critica Literară Străină , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre
Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 429.
2 Cf. Eugen Simion, Originalitatea lui Creangă ,în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion
Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 428.
3 Cf. Mario Ruffini, Un izvor nesecat , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”,
Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 42 2.

5
și realizat pe țăranul român moldovean în manifestările cele mai caracteristice ale sufletului său,
căci autorul însuși a trăit aceste manifestări4.
Humuleșteanul se impun e ca primul scriitor care aduce în literatura, problematica
țărănească autentică a epocii. Eroul lui țăran e un erou de dramă. Aceasta se rezolvă însă optimist,
prin mutarea acțiunilor în planul fantastic, unde în ciuda condițiilor obiective, vitrege, pot interveni
rezolvări favorabile. Tipul esențial al basmelor sale, continuat și în anecdotele despre Moș Ion
Roată, și cu atât mai mult în „Amintiri”, este omul din popor, drept, cinstit, care utilizează și o
anumită șiretenie, mai degrabă o înțelepciune, re zultată din amare și numeroase experiențe; e un
râs care nu țintește gustul romantic al actelor ieșite din comun, dimpotrivă, e doritor de viață
așezată, preferințele sale mergând către valorile statornice, fără riscuri, întemeiată pe o veche
civilizație rurală.
Creangă este primul scriitor din literatura noastră care înfățișează un erou în lupta pentru
dreptatea sa, biruitor și pedepsitor, dar pe calea menționată, în sfera fantasticului. Sensul realist,
departe de a pierde prin aceasta, e concentrat, dens ificat, humuleșteanul se relevă ca una din marile
figuri ale realismului românesc, un deschizător de drumuri și autor de opere nemuritoare pe aceste
drumuri defrișate de el5.
Ca și poporul, Creangă gândește mitic și epic; pentru aceasta apariția lui în lit eratura
noastră are sensul unui început de originalitate etnică, în sensul pur al acestui cuvânt, adică de
configurație spirituală românească. În sensul acesta, și nu în altul, opera lui Creangă oglindește
stilul de viață al poporului nostru, relevând ceea ce-l diferențiază de alte popoare, dar, și
integrându -l totodată, în armonia configurației spirituale europene, ca o notă al cărei sunet clar
afirmă o individualitate și definește un popor6.
Creangă a dat viață ascuțită poveștilor lui, situându -se în timp și spațiu, creând tipuri care
se mișcă și vorbesc după caracterul lui. Pentru asta întrebuințează nu numai mijloace simple și
elegante de exprimare, ci un depozit secular al neamului, zicători de o mare bogăție și o intensă
frumusețe poetică. În plus, asu pra întregului stăpânește un duh de bună voință care sporește
plăcerea cititorului.
Amintirile și poveștile lui Creangă sunt însăși limba vie a poporului ridicată la un înalt
potențial artistic. Cu cât pregătirea lectorului e mai bună, cu atât muzica ei e mai înțeleasă și

4 Cf. George Ivașcu, Semnificația operei , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”,
Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 416.
5 Cf. Mihai Gafița, Sensuri realiste în opera lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre
Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 423.
6 Cf. George Ivașcu, art. cit. , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”, Antologie,
prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 416.

6
sentimentul ei mai pătrunzător. Ca și în cazul lui Eminescu. Creangă e unic în sine, însă divers în
cititori. Fiecare găsește operele sale noutăți li rezonanțe în legătură cu propriul său suflet. Acesta
e de altfel privilegiul artei adevăr ate7.
Creangă iese din zona povestitorilor de basme populare, oricât de măiastră ar fi
transcrierea lor. „Capra cu trei iezi”, ori „Dănilă Prepeleac”, ori „Stan Pățitul” nu sunt basme decât
prin tema lor îndeobște cunoscută și la alte popoare. Creangă nu le face numai românești prin limbă
și amănunte caracteristice; el pune în ele puternica suflare a creației, care învie peisagiu, om și
animal, care singularizează în purtare și vorbire, care determină momente și scene dramatice de
neuitat. Avem de a face d e fapt, în unele din poveștile lui Creangă, cu cele mai originale nuvele
care s -au scris în literatura noastră.
Remarcabil e și faptul că nu se găsește ceva asemănător nici într -o altă literatură. Apărut
după începuturile noastre literare, când poporul își păstra încă arta lui orală, Creangă aduce
prospețimea sufletului artistic popular, adică a cântecului și zicalei, străin de influențele de imitație
ale timpului și într -o perioadă când poporul își păstra încă aria lui orală. Creangă aduce
prospețimea sufl etului artistic popular, adică a cântecului și zicalei, valorificându -le și păstrându –
le în putere și pentru epocile când cartea și gazeta scad spontaneitatea și ofilesc memoria poetului
anonim. Astfel putem păstra viu în literatura noastră cultă sufletul din veac al acestui popor8.
În Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala,
filozofia poporului, cum s -au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic,
dedesubtul fluctuațiunilor de la suprafața vieții naționale.
Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului
moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni, al sufletului omului de munte
între țăranii moldoveni9.
Poveștile lui Creangă con țin folclorul sublimat cum fructul conține sucurile pământului
și focul solar. Scriitorul n -a cunoscut folclorul, nu l -a valorificat. S -a născut cu creația anonimă în
sânge și a dispus de ea, în deplină libertate, ca de o avere de la părinți, agonisită și sporită de mii
de generații. Identificăm în creația autorului lui Harap Alb o aceeași vibrație fundamentală, un
același tip de imaginație și sensibilitate, același mod de a concepe și trăi existența ca în literatura
populară. Nu doar motive, personaje, mat erial epic, mijloace de expresie au trecut, transfigurate,

7 Cf. Mihail Sadoveanu, Despre Ion Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”,
Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 418.
8 Cf. Ibidem.
9 Cf. Garabet Ibrăileanu, Povestirile lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion
Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 41. (se va folosi
sigla: Garabet Ibrăileanu, Povestirile lui Creangă …).

7
din folclor în opera lui Creangă, de sorginte folclorică e însăși atmosfera interioară, însuși duhul
generator al operei… Opera, întreagă, exemplifică o viziune a lumii. Viziune de artist al căru i
orizont sufletesc rezumă experiența de viață și de cunoaștere a unui popor. Creangă, privește, ca
scriitor, existența ca o înțeleaptă detașare, fără anxietăți, lucid, cu un umor ușor sceptic, cu liniștea
omului trecut prin multe și pregătit pentru orice. Peste sensibile deosebiri de tot soiul, epica lui Ion
Creangă comunică printr -o latură a ei cu lirica lu Eminescu și prietenia dintre cei doi scriitori, se
va bizui pe afinități de înțelegere a vieții. Romantismul unuia, nutrit cu marea cultură a lumii, n u
mai puțin din creația scrisă și orală a neamului său, jovialitatea de tip popular a celuilalt sunt două
moduri diferite ale unui clasicism de substanță, profund caracteristic spiritualității românești.
Întruchipare supremă, în epică, a geniului național, opera lui Creangă este și va rămâne, în veci, o
mărturie a puterii de creație a poporului nostru, cartea măiastră a tinereții lui fără bătrânețe10.
O încercare de a surprinde, fie și sub un singur aspect, personalitatea marelui povestitor
Ion Creangă, nu -i un lucru ușor, chiar dacă a trecut mai mult de un secol de la trecerea sa în
veșnicie.
Opera lui Ion Creangă este bogată și complexă. Se crede, pentru cititorul neavizat, că
opera lui Creangă este ușor de înțeles și se poate citi cu ușurință. Nu -i adevăra t, sau e adevărat
doar în parte. Dincolo de aparențe se pot desprinde înțelesuri adânci, așa cum se găsesc nealterate
în înțelepciunea poporului. Opera sa este asemenea pomului sub care se adăpostesc mulți; fiecare
dintre noi ne regăsim în creația sa genia lă. Din această operă nu putea să lipsească viața
bisericească, valoarea religioasă atât de adânc înrădăcinată în ființa omenească și atât de vie și în
forme din cele mai variate și mai frumoase în viața poporului nostru11.
Lucrarea de față este structurată în patru capitole. Primul capitol este dedicat în întregime
vieții și operei lui Ion Creangă. Al doilea capitol intitulat „Aspecte creștine în Amintiri din
copilărie”, în care am tratat din acest punct de vedere fragmentele: „Caprele Irinucăi”, „La cireșe ”,
„Pupăza din tei” și „La scăldat”.
Al treilea capitol „Dimensiuni creștine în basmele lui Ion Creangă”, prezintă basmele
„Dănilă Prepeleac”, „Povestea lui Harap -Alb” și „Ivan Turbincă”.
Ultimul capitol tratează perspectivele creștine în unele povești pen tru co pii, în povestiri
și în nuvele.

10 Cf. D. Micu, Întruchipare a geniului artistic românesc , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre
Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 432.
11 Cf. Pr. M. Mocanu, Teme și motive religioase în opera lui Ion Creangă , în Revista Mitropolia Moldovei și Sucevei,
Nr. 4 -6, pe anul 1989, Tipografia Centrului Mitropolitan Iași, Mănăstirea Neamț, 1989, p. 1 32.

8
Capitolul I
Viața și opera lui Ion Creangă – o perspectivă de ansamblu

I.1. Viața marelui povestitor

După unele însemnări rămase de la însuși povestitorul, cum ar fi: câteva note biografice,
actul de căsătorie și c ererea de intrare în tagma preoțească, dar și după actul de deces, anul nașterii
marelui scriitor Ion Creangă este cuprins în intervalul 1835 -183712.
După spusele marelui scriitor data nașteri este 1 martie 1837, î n satul Humulești, județul
Neam. Această d ată înscrisă de mâna lui Creangă în „Fragment de biografie” și acceptată de mulți
istorici literari este contestată de alți cercetători, care afirmă că povestitorul s -a născut, de fapt la
data de 10 iunie 1939, conform singurului document autentic: o condi că de nou -născuți din
Humulești, descoperită și publicată de către arhivistul ieșean Gheorghe Ungure anu13.
Originea familiei lui Ion Creangă este ardelenească. B unicul David Creangă coboară din
păstori de dincolo de munte, de la Vașlab. Se pomenește în „Ami ntiri” de uncheșul Oșlobanu și de
popa Oșlobanu de la Humulești și de vărul Nicu Oșlobanu de la Școala de cateheți din Fălticeni.
Oierii aceștia care au descălecat dincoace de munte au întemeiat sate la Pipirig și la Ozana. Pe tatăl
lui Creangă îl chema Șt efan a Petrei Ciubotarul. Pe mamă Smaranda Creangă. În cei dintâi ani de
școală copilului i s -a spus Ștefănescu Ion. Mai târziu adoptând numele mamei14.
Chiar și după tată, Ștefan a Petrei Ciubotaru s -ar putea să fie ardelean. Ștefan Ciubotaru
avea ceva sta re, niște oi la stâna din dumbrava Agapiei, vreo două locuri de semănat, dar pe lângă
acestea el se ocupa cu negustoria15.
Exodul populației românești din Transilvania spre Moldova și Țara Românească a
cunoscut o intensificare accentuată în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea. Motivele emigrării
fiind diferite. David Creangă ținea minte însă că ruda sa, Ciubuc Clopotarul, moș Dediu din
Vânători și alții asemenea lor care și -au părăsit părăsit ținuturile natale mai mul din pricina
„papistășiei”. Termenul „papistășiei”, învechit și regional, folosit odinioară cu sens depreciativ,
desemna global catolicismul și papalitatea. Una din cauzele emigrației a fost într -adevăr , tendința

12 Cf. Vladimir Streinu, Clasicii noștri , Editura Tineretului, București, 1969, p. 159.
13 Cf. *** Creangă povestind copiilor . Amintiri, povești anecdote, ilustrații, Editura Porțile Orientului, Iași, p. 5. (se
va folosi sigla: *** Creangă povestind copi ilor…)
14 Cf. Mihail Sadoveanu, Despre marele povestitor Ion Creangă , ediția a II -a, colecția „Societății pentru răspândirea
științei și culturii”, Editura de Stat pentru literatură și artă, 1954,
15 Cf. George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Editura Vlad și Vlad, Craiova, 1993,
p. 478. (se va folosi sigla: George Călinescu, Istoria Literaturii Române …)

9
imperiului austriac de a catoliciza populația română ortodoxă din Transilvania. Acțiunea de
catolicizare s -a intensificat îndeosebi după „unirea” bisericii române transilvănene cu Roma, în
anul 170116.
Persecuției religioase i s -au adăugat sarcinile împovărătoare, specifice îndatoririlor
feudale, lipsa drepturilor politice, abuzurile permanente ale organelor administrative. Acestora și
altora similare, li se alătură nemulțumirile repetate ale regimentelor grănicerești. Înființate de
generalul Adolf Bucow, guvernatorul Transilvaniei, ele aveau rolul de a asigura paza frontierei,
grănic erilor promițându -li-se, în schimb, eliberarea de iobăgie17.
Smaranda Creangă, fat a lui David Creangă, din Pipirig, și mama lui Ion Creangă se simțea
mândră de tatăl său, om de bază în sat, fost vornic, de Ciubuc Clopotarul și mitropolitul I acob
Stamati, as cendenții ei. De aceea ținea cu orice preț să -l dea pe Nică al ei la școală ca să -l facă
popă18.
Caracterizarea Smarandei reiese din „Amintiri”. Deși lipsesc elementele portretistice care
să contureze portretul fizic, sunt suficiente elemente pentru alcătui rea unui portret moral. Ea este
o femeie autoritară, virtuoasă, bisericoasă, insistentă în a -și vedea băiatul popă, pricepută în
practici străvechi: alunga norii cei negri de deasupra satului, știa să alunge grindina, înfingând
toporul în pământ, vrăjea tă ciunii ca să se potolească dușmanii, și descânta de deochi. Smaranda
era iubitoare de învățătură și învățați și își orientează copilul în acest sens, spre deosebire de soțul
ei, Ștefan a Petrii, om harnic, cu dragoste de familie, care se joacă cu copiii, d ar disprețuiește
învățătura. Mama lui Nică este o mater genitrix a universului mitic al copilăriei. Prin calitățile ei,
Smaranda face legătura dintre existența fenomenală (spațiul familial) și infinitul cosmic, știind să
facă tot felul de minunății. Ea est e păstrătoarea unor credințe și ritualuri străvechi de care se
folosește pentru a asigura binele familiei. Ea lua praf de pe papuci, sau funingine de la gura sobei
cu care făcea benchi în frunte copiilor pentru a nu se deochia19.
Figura lui David Creangă ră sare destul de limpede, din Amintirile nepotului său Ion. Era
om așezat, liniștit la vorbă. Știuse puțină carte încă din Ardeal, dar nu era în stare decât să citească,
fără să scrie. Când era necăjit, deschidea Viețile sfinților și se mângâia că osândele m ucenicilor
erau mai grele decât ale sale. Își dăduse toți băieții la școală și se ajuta cu ei la socoteli. Chiar
Smaranda învățase singură să citească pe lângă feciorul său Ion. David avea oi pe undeva la munte,
de pe urma cărora făcea negustorie. El venea din când în când la târg, la Neamț mergând de -a

16 Cf. Ion Bălu, Viața lui Ion Creangă , Editura Cartea Românească, București, 1990, p.6.
17 Cf. Ibidem , pp. 6 -7.
18 Cf. George Călinescu, Istoria Literaturii Române …, p. 478.
19 Cf. George Bădărău, Dicționar de scriitori canonici români , Editura Institutului European, Iași, 2010, pp. 133 -134.

10
lungul râului cu caii legați unul de coada altuia prin căpăstru și încărcați cu desagi, și se oprea o
zi, două la ginerele său Ștefan din Humulești. Un băiat Vasile locuia pe valea râului Bistrița, la
Borca; Gheorghe urma să devină preot, și pe Dumitru tocmai umbla să -l dea la școală în iarna
anului 1848. Se îmbrăcau țărănește, cu veșminte și încălțăminte făcute în casă. Când copiilor le
trebuiau opinci, mergea în cămară și scotea o piele de porc sălbatic din care croia încălțămintea ,
legând -o cu ață de păr de cal. Pentru înfășurarea fluierelor folosea obielele de suman alb, care dă
membrelor inferioare înfățișarea picioarelor de ied. Purta plete ca în Ardeal, fiindcă și copiii aveau
părul lung, iar mijlocul ș i-l încingea cu o cingătoare lată de piele. La biserică se închina la icoane,
și când era certat cu cineva își cerea iertare. Casa lui era mică, după cum sunt toate prin partea
locului, și cuptorul era locul de cinste. Cămara era plină cu: piei, desagi, su mane, ceară, lână –
toate acestea constituind averea omului de munte. Se găseau chiar și leacuri precum dohot de
mesteacăn care era bun pentru râie20.
David Creangă a fost însurat cu Nastasia și a avut cu ea șase copii. Smaranda, mama
povestitorului; Ioan, Ioana, Vasile, Gheorghe și Dumitru. Vasile s -a însurat în 1849 cu Maria, fata
preotului din Borca. Gheorghe a fost căsătorit mai întâi cu o Smarandă, apoi cu Ecaterina. Va fi
preot la paraclisul Spitalului din Târgu Neamț și bun prieten al povestitorului, care îi va spune
„bădie” cu toate că părintele Gheorghe îi era unchi21.
Nastasia, bunica lui Creangă era ea însăși o ardeleancă, descendentă a acelui Ciubuc,
coborât de peste munți odată cu Dediu și cu Creangă. Ciubuc nu era însă nici tatăl Nastasiei și nic i
bunicul Smarandei ci bunicul Nastasiei, dar neputând fi atât de bătrân era un colateral adică fratele
tatălui sau mamei Nastasiei. Ciubuc n -a avut nici femeie, nici copii, și spre bătrânețe, cuprins de
gânduri cucernice, și -a dat toată averea Mănăstirii Neamțului și s -a călugărit. Clopotul bisericii din
Pipirig cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a fost făcut din cheltuiala aceluiași Ciubuc în anul 1818,
spre pomenirea răposaților Aron monahul și Mia monahia, care după spusele lui David îi erau
rude. Tot Ci ubuc ar fi făcut un clopot mare la Mănăstirea Neamțului , pe care îl trăgea singur de
unde și porecla de „clopotarul”. Evlavia îi venea și din faptul că era rudă cu mitropolitul Iacob
Stamati, ardelean și el care a fost de asemenea călugăr la Mănăstirea Nea mțului22.
Tatăl marelui scriitor Ion Creangă și soțul Smarandei era un Ștefan a Petrei zis și Ștefan
sin Petrea Ciubotariul, pentru că era feciorul unei Petrea Ciubotariul. După cum se vede cineva din
neam făcuse cândva ciubote. Și cum porecla o poartă stră moșul însuși, care era însă gospodar,

20 Cf. George Călinescu, Ion Creangă viața și opera, Editura pentru Literatură, 1964, p. 14. (se va folosi sigla: George
Călinescu, Ion Creangă …).
21 Cf. Ibidem , p. 12.
22 Cf. Ibidem , pp. 13 -14.

11
înseamnă că exercitarea meșteșugului trebuie dusă mai departe. Dar moldovenii purtau în acea
vreme opinci, încât comerțul cu ciubote nu putea să prospere. Se bănuiește că și familia tatălui era
descinsă din Ardeal23.
În căsuța țărănească din satul Humulești, de unde se văd ruinele Cetății Neamț, în familia
lui Ștefan și a Smarandei se nasc opt copii: Ion – marele povestitor, Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana,
Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei băieți mor încă de când er au copii24. Ion Creangă este primul
copil, născut în martie 1837. Tatăl avea atunci 30 de ani, iar mama avea vârsta de 18 ani. În
documentele vremii în anul 1842 apare un alt băiat Ion, dar este cu neputință ca părinții să dea la
doi copii consecutivi acela și nume și din această cauză se crede că s -a greșit numele, fiind vorba
despre fratele Vasile.
Al treilea copil ar fi după cercetări Petre, născut în anul 1843 și decedat la vârsta de doi
ani, la 30 noiembrie 184525.
Despre Zahei , al patrulea copil, se cre de că s -ar fi născut la Iași în august 1839, după altă
știre la 3 decembrie 1843, fiind botezat la 24 decembrie de preotul Ion Nemțeanul de la biserica
Sfântul Nicolae, deci, poate, de părintele Ioan Humuleșteanul de sub deal, din „Amintiri”, tatăl
Smărănd iței. Zahei apare în „Amintiri” ca tovarăș al lui Creangă, dintre toți frații el este acela care
se află mereu lângă povestitor. Când era mic toca în stativele Smarandei, umplând odaia de larmă,
ca să țină isonul lui Ion, mai nebunatic, care hodorogea cu t alanca de la oi, cu vătraiul și cu cleștele.
El însă avea faima unui copil cuminte. Ceva carte învățase fiindcă la maturitate îl vedem scriind
corect, iscălindu -se pe cărțile fratelui mai mare , fără ca aceasta să însemne că le și citea. În 1865
Creangă cer ând atestate de naștere pentru Teodor, Elena și Zahei, putem crede că aceștia trei
locuiau cu dânsul la Iași. În mai 1868, Zahei intră în slujba bisericii Frumoasa ca și paraclisier și
cântăreț26.
De Ecaterina pomenește chiar povestitorul, în „Amintiri”, ca de o fată măricică. Ecaterina
nu s-ar fi putut naște decât după Zahei, prin 1844 -1845. Vedem dintr -o scrisoare a lui Creangă din
3 august 1883, că Tinca așa cum îi mai zicea era măritată cu un Mihalache și locuia în casa de la
Humulești27.
Maria s-a născut după Catrina, dar nu se știe când. Creangă nu pomenește nimic de ea și
până în aul 1855, Maria putea fi doar pruncul din albie. Despre această soră nu se știu prea multe,
dar care totuși a trăit îndeajuns și a avut urmași. A fost căsătorită cu Petre Cozma având cu acesta

23 Cf. Ibidem , p. 16.
24 Cf. *** Creangă povestind copiilor …, p. 5.
25 Cf. George Călinescu, Ion Creangă …, p. 29.
26 Cf. Ibidem, p. 31.
27 Cf. Ibidem, p. 33.

12
o fată Sofia, care a fost măritată cu Anton Grigoriu. În anul 1919, Maria locuia împreună cu fiica,
ginerele și nepoții în casa de la Humulești. Maria ar fi murit în același an, prin luna noiembrie
asfixiată, după ce a alunecat pe gheață ș i a căzut cu capul în jos într -o fântână unde se dusese să
scoată apă28.
La 5 februarie 1856 s -a născut Teodor , în 1865 Creangă cerea pentru el un atestat, și
probabil îl ținea în casa lui ca și pe Ileana. După această însemnare nu se mai știe nimic de el, de
unde tragem concluzia că a murit de tânăr29.
La 12 noiembrie 1858 s -a născut Ileana care nu și -a cunoscut tatăl. Rămânând curând și
fără mamă, Ileana este luată la Iași de către povestitor și acolo a rămas pentru mulți ani30.
Din „Amintiri” aflăm cum și -a făcut Creangă primele studii. Între anii 1846 -1853 „isteț
și neastâmpărat” Nică urmează școala de pe lângă biserică, avândul dascăl pe „bădița Vasile”
(Vasile a Iloaiei)31. Școala din Humuleși, era de fapt o chilie, făcută cu cheltuiala sătenilor, la
îndemnul părintelui Ioan Humulescu32.
Bădița Vasile era un învățător tânăr, voinic și frumos, darcăl al bisericii care umbla din
casă în casă, îndemnând oamenii să -și dea copiii să învețe carte. Numărul școlarilor dovedește
bunăvoința gospodarilor. Dascălului i se plătea un sorcovăț de copil și aplica niște metode
pedagogice foarte primitive. Pe niște foi groase de hârtie, atârnate de câte un băț, erau scrise slovele
în șir. Dar întâi pe o foaie era făcută o cruce. Toți ziceau „Cruce -ajută” și porneau mai depart e la
dezlegarea semnelor din vârful bățului. Copii treceau apoi la descifrarea tăblițelor de pe alte
crăcane și care cuprindeau silabe . De la aceste metode nefiind cărți de citire, treceau la Ceaslov ca
să învețe să citească cuvinte legate. Pe lângă cititu l din Ceaslov se adăugau câteva materii
secundare, cântarea la strană, mersul cu Ajunul și cu Boboteaza. Orarul nu era strict. Părintele și
bădița Vașile mai lipseau din clasă, și copiii intrau în cimitirul de lângă biserică, unde cu ajutor
Ceaslovului str iveau muște și bondari. Cercetarea progresului se făcea periodic, în fiecare zi a
săptămânii era pus câte un elev să spună lecția și învățătorul îi corecta greșelile, iar sâmbăta un
elev mai mare33.
Ca mijloace de educație morală se foloseau calul bălan, Sf ântul Nicolae și colacii. Când
școlarii se purtau rău, părintele îi punea să încalece pe calul bălan care era o bancă, și îi corecta cu

28 Cf. Ibidem , p. 34.
29 Cf. Ibidem .
30 Cf. Ibidem, p. 35.
31 Cf. *** Creangă povestind copiilor …, p. 5.
32 Cf. Ion Creangă, Opere Complete Cu o biografie de D. Grigore I. Alexandrescu, Partea I, Editura Librăriei, Leon
Alcalay, București, p. 9. (se va folosi sigla: Ion Creangă, Opere Complete …).
33 Cf. George Călinescu, Ion Creangă …, pp. 40 -41.

13
Sfântul Nicolae, un bici de curele făcut de către moș Fotea, cojocarul satului. Colacii de la biserică
slujeau drept pre mii și îndemn la silință34.
În anul 1847, dascălul Vasile este prins cu arcanul și dus la oaste. Școlarii, între care era
și Nică a lui Ștefan a Petrii, trec în grija dascălului Iordache care era foarte bătrân35, fârnâit și cu
darul beției36.
Dascălul Iordach e, din pricina vinului avea purtări mahmure. Când copiii nu pricepeau o
slovă din vârful nuielei, îi ridica de urechi până la ea, și ca să -i iuțească la învățătură îi croia cu
biciul de curele al lui moș Fotea. Creangă a prins repede scârbă pe oricine se p urta rău cu el și din
această prcină a început să rărească dusul la școală până ce venind holera de la 1848, cursul
dascălului Iordache ia sfârșit37.
Temând u-se că fiul lor s -ar putea molipsi de holeră și ca să -l astâmpere de umblat aiurea
pe drumuri, părin ții îl trimit la Agapia, locul unde aveau oile. Dar în prima noapte petrecută la
stână, Nică se îmbolnăvește. Înștiințat de ciobanul angajat să aibă grijă de oile sale, Ștefan a Petrii
merge în grabă cu căruța și își aduce copilul acasă, unde îl așteptau „ doctorii” empirici ai satului.
Ei îl freacă pe tot corpul cu oțet de leuștean și îl înfășoară într -o pânză, pe care era întinsă boștină
fierbinte (resturi alese după ce a fost topită și solidificată ceara de albine), amestecată cu seu.
Băiatul cade într -un somn adânc ș abia a doua zi pe la ora patru după amiază se trezește sănătos38.
Fiindcă anul al doilea de învățătură al băiatului nu fusese deplin din cauza neiscusinței
dascălului Iordache, și Smaranda ținea neapărat ca băiatul să învețe carte, Ștefan merg e la dascălul
Simion Fosa de la biserica Adormirea Maicii Domnului din Târgu Neamț, în Țuțuieni, care avea
reputație bună. Însă dascălul cerea prea mult și astfel Nică rămase de capul lui până după
sărbătorile Crăciunului39.
În timp ce Smaranda își dorea cu orice preț ca să -și dea copilul mai departe la școală, tatăl
lui Nică nu era de aceeași părere după cum ne relatează însuși povestitorul în „Frangment de
biografie”: „Tata nu știa carte de feliu și nici mult haz nu făcea de dânsa. El cam des îmi zicea:
logofete brânză -n cui, lapte acru -n călămări, c -am prea te codești la treabă; mă tem că de atâta
cărturărie n -avea cine să ne tragă ciubotele. Dar mama, luând sama cum învățam eu, ajunsese a
ceti la Ceaslov mai bine decât mine și se bucura grozav când vedea că mă trag la carte. Din partea
tatei puteam să rămân cum era mai bine Nică a lui Ștefan a Petrei, om de treabă și gospodariu în

34 Cf. Ibidem.
35 Cf. Ion Arhip, Constantin Parascan și Constantin -Liviu Rusu, Ion Creangă , Editura Junimea, Iași, 1983, p. 225.
36 Cf. George Călinesc u, Istoria Literaturii Române …, p. 478.
37 Cf. George Călinescu, Ion Creangă …, p. 43.
38 Cf. Ion Bălu, op. cit., p. 43.
39 Cf. George Călinescu, Ion Creangă …, p. 44.

14
sat la Humulești. Mama însă era în stare să toarcă -n furcă și să învăț mai departe. Dar ce să mai
învăț în Humulești? Căci în b iserică ceteam și cântam pe dinafară toate tr oparele ca și dascălul
Iordache”40
În duminica lăsatului de sec, David Creangă sosește la Humulești deoarece lunea era zi
de iarmaroc la Târgu Neamț, iar bătrânul intenționa să -și facă obișnuitele cumpărături. Od ată cu
venirea la Humulești, David le dă fiicei sale și ginerelui său vestea că fiul său Gheorghe urma să
fie făcut diacon la biserica Sfântul Dumitru din satul Pluton.41.
Ștefan a Petrii a ascultat cuviincios cuvintele socrului său, deși, în sinea lui se h otărâse
definitiv. Probabil abia acum își dă seama că preoția cumnatului său Gheorghe este un fel de
garanție și pentru viitorul copilului său. Pe de altă parte, David Creangă a sesizat dificultățile
materiale ale ginerelui, și soluționează impedimentul cu înțelepciune: se oferă să -l ducă pe băiat,
pe cheltuiala sa, împreună cu Dumitru, fiul lui cel mic, la școala din Broșteni. Dacă ideea de a
continua școala fusese a Smarandei, iar bunicul rezolva un impas temporar, hotărârea de a -l lăsa
pe Nică în continu are la școală aparține de aici înainte ambilor părinți42.
Smaranda umplu un desag cu cârnați și costițe de porc afumate și bunicul împreună cu
nepotul său porniră la drum pe lângă cei trei cai care erau legați unul de coada altuia și încărcați
cu tarnițele de lemn și cu desagii plini de ce va fi cumpărat moșul din târg. Era ger și Ionică fiind
cu ciubote în picioare, călcând pe un lunecuș căzu în apa Ozanei și se udă. Bunicul îl scoase din
apă, îl înveli într -o pătură de cașin și îl pusese într -un desag. Aju ngând la Pipirig, Nastasia, femeie
slabă îi primește plângând. David le face atât lui Ionică cât și lui Dumitru opinci din piele de porc
sălbatic. Nastasia le -a dat obiele de suman alb și primeneli. A treia zi David împreună cu cei doi
copii pornesc în sus pe apa Neamțului și trec prin satul Boboiești. Într -un sfârșit ajung în satul
Farcașa, unde înnoptează. Dimineața își continuă drumul trecând prin Borca și oprindu -se la
feciorul lui David, Vasile, iar mai apoi trecură prin Cotârgași și ajunseseră la Broș teni. Aici
bătrânul îi lasă pe cei doi copii în gazdă la Irinuca pe cheltuiala lui. Le prezintă celor doi profesorul,
îi duce la biserică să se închine la icoane și apoi îi lasă cu promisiunea ca din când în când, prin
oameni care au drum pe acolo să le tr imită de mâncare43.

40 Cf. Ion Creangă, Amintiri, Povești, Povestiri , Editura Flamingo GD, București, 2002, p. 90. (se va folosi sigla: Ion
Creangă, Amintiri, Povești …).
41 Cf. Ion Bălu, op. cit., pp. 45 -46.
42 Cf. Ibidem , p. 47.
43 Cf. George Călinescu, Ion Creangă …, pp. 45 -46.

15
Casa la care au fost găzduiți Ionică și Dumitru se afla pe munte, pe malul stâng al râului
Bistrița, și era o casă mai veche decât altele. Gazda, Irinuca, avea bărbat și o fată lungană și slută
„de-ți era frică să înnoptezi cu dânsa în c asă”, și un țap și două capre râioase44.
Școala la care urma șă învețe copiii se afla prin preajma bisericii, tot pe malul stâng al
Bistriței45. Această școală a fost înființată de logofătul Alecu Balș în toamna anului 1841. Școala
din Broșteni s -a bucurat d e o bine meritată faimă, datorită activității învățătorului Nicolae Nanu
care avea origini ardelenești. Cursurile acestei școli aveau durata de patru ani și predominau
obiectele de învățământ necesare pregătirii viitorilor slujitori ai bisericii46.
Noii șco lari aveau plete și profesorul, igienist, pune un băiat să -i tundă. Ionică și Dumitru
plânseră de frica sluțirii. Nanu dă celor doi copii lecții după puterea lor și îi pune să învețe să cânte
pe de rost „Îngerul a strigat”. Din nefericire râia caprelor Iri nucăi trecu și asupra celor doi, și cu
toate ungerile cu leșie și scăldările în Bistrița rece nu se vindecau. Profesorul nu -i mai primea pe
pacienți la școală și proviziile de mâncare erau pe sfârșite. O întâmplare supărătoare a grăbit
deznodământul. Cei d oi jucându -se în vârful dealului rostogoliră o stâncă de sus drept în apă, însă
prin casa Irinucăi și printr -o capră. Înspăimântați ștrengarii își fac bagajele în lipsa gazdei și porniră
spre Borca, la fratele și unchiul Vasile. Ajungând acasă la bunici Na stasia îi vindecă cu dohot de
mesteacăn47.
În sâmbăta Paștelui Ionică era din nou la Humulești și cânta la biserică axionul „Îngerul
a strigat” spre uimirea țăranilor și legitima mândrie a Smarandei48. La fel de uimit ca și sătenii a
fost și părintele Ioan, care îl invită la masă unde a ciocnit ouă și povestit cu Smărăndița49.
Toată vara și toamna, Ionică se bucură de o justă vacanță, de altfel nu cu totul incativă,
fiindcă părinții aveau nevoie de el. În iarnă însă Smaranda izbuti a îndupleca pe Ștefan al ei să dea
pe băiat să învețe la psaltul Simion F osa de la biserica Adormirea Maicii Domnului din Târgu –
Neamț, pentru a deprinde cântările bisericești50.
După cursurile lui Simion Fosa, Ion nu mai merge la școală aproape trei ani, pentru că nu
s-a mai găsit înv ățător ori bani. În această perioadă, între 13 și 15 ani băiatul face probabil cele
mai multe din năzdrăvăniile despre care povestește în a doua parte a „Amintirilor”. Fură cireșe din
ograda mătușii Mărioara, pupăza din pom, ajută Smarandei la tors, din ca re pricină primește de la

44 Cf. Ibidem , pp. 46 -47.
45 Cf. Ibidem.
46 Cf. Ion Bălu, op. cit., p. 48.
47 Cf. Georg e Călinescu, Ion Creangă …, p. 48.
48 Cf. Ibidem .
49 Cf. Ion Bălu, op. cit. , p. 50.
50 Cf. Dișa Marinela, Opera lui Ion Creangă în Literatura pentru copii , Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Galați, 2011,
p. 5.

16
fete porecla de Ion torcalăul, și se scaldă în baltă. Fetele și îndeosebi Smărăndița popii, îi plac.
Merge pe al șezători și bagă mâna în sân fetelor cu motivul de a le scăpa de vreun șoarec, ori
privește la baltă unde ele spală p ânză, picioarele lor subțiri răsfrânte în apă51.
În toamna anului 1852, micul Nică asistă sfios îmbrăcat ca și ceilalți copii în costume
naționale, ținând isonul la slujba de sfințire a paraclisului și spitalului din Târgu Neamț. Peste un
an Creangă va frec venta cursurile școlii domnești, realizată de arhitectul Alexandru Costinescu în
Târgu Neamț. La această școală se va întâlni cu unii din vechii tovarăși de joacă sau cu alți viitori
tovarăși de viață, ca Ștefan Posa, viitor preot în Iași și Vasile Conta, viitorul filosof junimist. Aici
l-a avut ca și profesor pe părintele Isaia Teodorescu, zis „Popa Duhu”. Care era o persoană ieșită
din comun nu numai prin unele curiozități ale comportării sale, înveșnicite de Creangă în
povestirea cu același nume, ci prin tenacitatea și structura sa de om neconformist, un revoltat
împotriva unor stări de lucruri din cadrul instituției sale52. Dacă Creangă nu l -ar fi întâlnit pe
părintele Isaia, figura acestui dascăl, preot, predicator, cărturar, multă vreme ar fi stat în an onimat.
Creangă a fost primul care a atras atenția asupra acestei personalități ilustre53.
Isaia Duhu i -a fost profesor pentru majoritatea disciplinelor în clasa a treia,
familiarizându -l cu lecțile de citire și scriere, cu cele care țineau de Catehism și I storia Bisericii,
ca și disciplinele laice aritmetica și geografia.
Aceasta este prima școală care -i dă o viziune de asamblu. Nică se desăvârșește în cântarea
la strană și în cele ce trebuie să le știe ca viitor om al Bisericii, dar își corectează scrisul , învață
regula de trei simplă și câte ceva despre principalele țări ale lumii54.
Cu aceste învățături, Nică a lui Ștefan a Petrei va face față la Școala de cateheți de la
Fălticeni în toamna anului 1854, care era o școală ce urmărea să formeze preoți fără prea mari
pretenții, pentru mediile rurale . Aici îi are profesori pe doi clerici: pe catehetul Conta și pe tânărul
absolvent al Seminarului de la Socola, Vasile Grigorescu. Disciplinele erau în mare parte
eclesiastice. Se învăța: Istoria Vechiului și Noulu i Testament de Filaret Scriban, Psaltirea și
Muzica bisericească, Catehismul cel mare, continuându -se mai departe predarea gramaticii
românești. Lecțiile erau predate după celebra Gramatică a lui Măcărăscu, care cunoscuse la acea
vreme multe ediții, dar er a deosebit de dificilă pentru acei dascăli sau viitori preoți, întru cât nu
era predată ci profesorul le spunea de unde și până unde să învețe55.

51 Cf. George Călinescu, Ion Creangă …, p. 48.
52 Cf. Pr. Ioan D. Rusu, Centenar Creangă – Sentimentul unei datorii , în revista ”Mitropolia Moldovei și Sucevei”,
numărul 4 -6 pe anul 1989, Tipografia Centrului Mitropolitan Iași, Mănăstirea Neamț, 1989, p. 117.
53 Cf. Pr. Mihai Mocanu, Pe urmele arhimandritul ui Isaia Teodorescu (Popa Duhu), învățătorul lui Ion Creangă ,
Editura Golia, Iași, 2005, p. 67.
54 Cf. Pr. Ioan D. Rusu, art. cit. , p. 117.
55 Cf. Ibidem.

17
Înainte de Paști, după cinci sau șase luni de ședere la Fălticeni56, Mitropolia hotărăște
desființarea catihețil or, care, se vede că nu dădeau multe roade, și trecerea școlarilor mai tineri la
Socola. La seminar nu puteau merge decât în toamnă57.
La începutul lunii iunie, potrivit articolului 11 din Regulamentul de funcționare a școlilor
catihetice , N Conta a primit dispoziția ca, în timpul examenului, să aleagă zece clerici pregătiți
care să fie trimiși în toamnă la Socola. La data de 9 iulie, N. Conta raporta rectorului că cei zace
absolvenți au fost selecționați. Printre aceștia se afla și Ion Creangă58. Cu o adever ință dată de
către Școala catihetică din Fălticeni, cliricul Ion Creangă se înscrie în toamna anului 1855 la
Seminarul de la Socola59.
Vara a trecut, dar în toamnă apriga Smaranda a hotărât plecarea lui Ion la Socola. Orice
împotrivire a fost de prisos, și Ștefan înșuși, tatăl care de obicei era potrivnic învățăturii se arată
înduplecat, cu toate că avea de întâmpinat mari cheltuieli. Se gândea că de vreme ce a cheltuit
atâția bani cu învățătura lui Creangă, va primi dobânda lor atunci când Ionică va ajunge preot și
va avea grijă de frații și surorile mai mici60.
În dmineața zilei de 29 august 1855, Ion Creangă a pornit, împreună cu Zaharia
Simionescu, în căruța cu doi cai a lui moș Luca Moșneagu, spre Seminarul de la Socola, iar după
o călătorie care a durat două zile și o noapte, aceștia ajung la Socola61.
Seminarul de la Socola a fost înființat prin hrisov domnesc la propunerea mitropolitului
Veniamin Costache, în anul 1804 și a fost reorganizat în anul 1820. Din inițiativa aceluiași
mitropolit, Gheorghe Asac hi pleacă într -o călătorie de studii în Transilvania, de unde se întoarce
cu patru noi profesori pentru seminar: Vasile Pop, doctor în filosofie și medicină, Vasile Fabian,
profesor de teologie, Ion Costea, profesor de retorică și poetică și Ioan Manfi, pr ofesor de latină62.
În Seminar Creangă va studia principalele obiecte necesare unei cariere eclesiastice:
Istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament, Istoria Bisericească, Liturgica, Dogmatica,
Pastorala, Muzica bisericească și Tipicul63. Între cărțile s tudiate de Creangă se găseau: „ Sfințita
istorie a Noului Testament de Hristofor Scriban, Manualul de tipicul sau formularul slujirei de
Dumnezeu de protosinghelul Melchisedec, Sfințita ermineutică de Filaret Scriban și alte cărți
apărute apărute între 185 4 și 1859”64.

56 Cf. Ion Creangă, Opere Complete … p. 15.
57 Cf. Dișa Marinela, op. cit. , p. 6.
58 Cf. Ion Bălu, op. c it., p. 71.
59 Cf. Ion Arhip, Constantin Parascan și Constantin -Liviu Rusu, op. cit. , p. 255.
60 Cf. Dișa Marinela, op. cit. , p. 6.
61 Cf. Ion Bălu, op. cit. , pp. 72 -73.
62 Cf. Ibidem.
63 Cf. Pr. Ioan D. Rusu, art. cit. , p. 118.
64 Cf. George Călinescu, Ion Cre angă …, p. 69 -70.

18
Este notat la toate materiile cu „ bun”, „foarte bun”, și „eminent”. Stă la internat, care e
gratuit. Termină seminarul – cursul inferior.
În 1859 moare tatăl său, departe d e Humulești, pe moșia Făcăuți ( mormântul se află la
Prigoreni, lângă Tâ rgu Frumos, lo calitate legată de Ion Neculce)65. Tot în acest an, la 23 august,
Creangă s -a căsătorit cu Ileana, fata preotului Ioan Grigoriu din Iași, în vârstă de 15 ani, A fost
hirotonit diacon în același an de către episcopul Ghenadie Sendrea66, din ordi nul mitropolitului
Sofronie Miclescu . A fost numit diacon la Biserica „Sfinții 40 de Mucenici” din Iași, unde va
încheia un contract cu epitropia Bisericii semnat de Creangă și preotul Ioan Grigoriu, parohul de
atunci, care îi era și socru. Slujba sa de di acon la această biserică între 1859 și 1863 era anticipată
de cea de cântăreț la aceeași biserică, activitate pe care Creangă o va face încă din copilărie, din
anii școlarității sale la Humulești, când duminica cânta la strană, și care va fi continuată spr e
mulțumirea mamei, de sărbători, în vacanță, la aceeași biserică din sat sau la bisericile în raza
cărora și -a desăvârșit învățătura67.
În data de 26 decembrie 1859, a doua zi de Crăciun, Ion Creangă a fost hirotonit diacon
la Biserica Sfânta Parascheva di n Târgu -Frumos. De la această slujbă nu a lipsit Smaranda, mama
sa, care visase atât de mult să -și vadă băiatul preot68.
Încă de la începutul căsniciei, din motive necunoscute, Creangă a avut cu tânăra sa soție
un mariaj nefericit. A rămas cu ea până în an ul 1867, perioadă în care Ileana a părăsit domiciliul
conjugal, lăsând copilul în grija soțului, acesta din urmă nu a cerut și nici nu a obținut divorțul
decât după șase ani, în anul 1873, când părăsind casa , a devenit liber de faptele sale69.
În ziua de 19 decembrie a anului 1860, s -a născut unicul fiu al lui Creangă, Constantin.
Patru zile mai târziu băiatul a fost botezat de către I. Anastasiu, preot la biserica „Sfinții 40 de
Mucenici”, nașă fiind doamna Victoria Drăghici, soția epitropului70.
O parte din profesorii de la Seminarul de la Socola îi va avea Creangă și la Facultatea de
Teologie din cadrul Universității ieșene, la care se înscrie în anul I la 26 octombrie 1860 și numai
pripita ei organizare și desființare după puțin timp a făcut ca el să nu -și continue studiile teologice.
În momentul intrării lui Creangă în 1863 la Școala normală Vasiliană de la Trei Ierarhi,
Creangă venea cu o cultură corespunzătoare, formată în cea mai mare măsură în mediile culturale
clericale, cultură care i -a facilitat asi milarea rapidă a materiilor predate, între alții și de Titu

65 Cf. *** Creangă povestind copiilor …, p.6.
66 Cf. Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă , Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, Sibiu,
1997, p.108.
67 Cf. Pr. Ioan D. Rusu, art. cit. , p. 121.
68 Cf. Constantin Paras can, Povestea vieții lui Ion Creangă , Casa Editorială Regina, Iași, 1996, p. 67.
69 Cf. Dișa Marinela, op. cit. , p. 7.
70 Cf. Ion Bălu, op. cit. , p. 84.

19
Maiorescu. Creangă învățase destul în școlile amintite pentru a stăpâni o limbă frumoasă, o sintaxă
corectă și fluentă în logica exprimării, de care vor profita diverse persoane din anturajul său, între
care: preotul Gheorghe Creangă din Târgu Neamț și unii membri ai familiei, care îl vor folosi la
redactarea cererilor și diverselor întâmpinări oficiale71.
Titu Maiorescu îl recomandă pentru premiul I și numai după un an îl numește institutor
la curs ul primar de la Trei Ierarhi. Anul 1864 va marca pentru Creangă debutul unei noi cariere,
cea didactică, în care își va îndeplini reala sa vocație fiind o adevărată personalitate pedagogică,
un educator după ideile pedagogice ale țăranului român, un desăvâ rșit învățător care va mișca până
la lacrimi pe copii72.
În data data de 6 mai, la școala primară de la Sfinții Trei Ierarhi din Iași, Ion Creangă a
semnat pentru prima dată în condica de prezență a clasei a II -a73.
Ajuns învățător, Creangă a fost departe d e tipul obișnuit al dascălului plafonat, el neavând
nimic din structura acestuia. Preocupat continuu de îmbunătățirea situației învățământului, el va
ajunge autorul celor mai bune manuale didactice din vremea sa, în care rolul său nu a fost numai
acela de a fi alcătuitorul acelor frumoase istorisiri, ci și în mare măsură, al lecțiilor din cadrul părții
științifice, pentru care a asudat nu o dată căutând din cărți străine meseriei sale lexicoane și
enciclopedii, unele în franceză74.
Trecut prin câteva școli r urale și printr -un studiu temeinic de trei ani la Seminarul de la
Socola și o temeinică șco ală preparandală de doi ani sub conducerea competentă și severă a lui
Titu Maiorescu, Ion Creangă avea o cultură superioară majorității tuturor institutorilor din vr emea
sa. Oricum, pe întreaga cultură și formare intelectuală a lui Creangă și -a pus pecetea în mare
măsură instutuția sub oblăduirea căreia se aflau atunci multe din școlile timpului, Biserica, în tinda
căreia au învățat atâția oameni ai culturii neamului.
Activitatea lui Ion Creangă de diacon ne -o putem imagina. Pe lângă rostirea ecteniilor din
timpul slujbelor bisericești din cadrul Sfintei Liturghii, al Sfintelor Taine și ierurgii, el citea Sfânta
Evanghelie de sus, din amvonul care se păstrează și astăz i la biserica „Sfinții 40 de Mucenici”, sau
din fața ușilor împărătești. Diaconul Creangă, în calitate de subordonat al preotului paroh, dar și
de ginere al acestuia, avea și unele atribuții administrative. Din păcate, socrul abuziv i le -a
multiplicat astf el încât mai târziu Creangă se va plânge la mitropolie nemaiputând răbda înjosirile
și neajunsurile materiale pe care preotul Ioan Grigoriu i le hărăzea . Uitând că este un slujitor al

71 Cf. Dumitru Furtună, Paraclisul spitalului din Târgu Neamț, Știri despre starea clerului de mir pe la j umătatea
secolului al XIX -lea, în revista ”BisericaOrtodoxă Română, nr. 1 -4, pe anul 1938, p. 95.
72 Cf. Idem, Cuvinte și mărturii despre Ion Creangă , Editura librăriei Leon Alcalay, București, 1915, p.10.
73 Cf. Lucian Predescu, Ion Creangă, volumul II, Ope ra, Editura I. E. Torouțiu, București, 1932, p. 68.
74 Cf. Pr. Ioan D. Rusu, art. cit. , p. 120.

20
Bisericii, socrul îl făcuse pe bietul diacon „sacagiu, rîndaș, cărătoriu de vin și rachiu de prin crîșme,
ba chiar și întregul lăutariu”75. E un motiv pentru care face cerere și i se aprobă transferul la
Mănăstirea Bărboi, motivându -și cererea cu defectele de comportament ale socrului, dar mai ales
cu insuficiența mijloacelor m ateriale de care dispunea, întrucât „ cu leafa de 700 de lei pe an, nu îi
era deajuns nici măcar pentru zilnicul nutriment, ca familiar”76.
I se va aproba transferul la Mănăstirea Bărboi unde nu va sta prea mult, fiind obligat să
părăsească locuința de aici înainte și de a termina cursul preparandal. Odată terminat acest curs în
care diaconul se distinsese ca eminent la orele lui Titu Maiorescu, Creangă va deveni institutor.
Va începe o nouă activitate pe care o va continua pănă spre sfârșitul vieții, activi tate ce -i va releva
autentica sa vocație, cea de învățător77.
În acest timp în care, Ion Creangă a fost preparant extern la Școala de la Sfinții Trei
Ierarhi,cu potcapul pe -o ureche, după ce schimba binecuvântări cu călugării de aici intra în clădirea
școlii primare care se afla în fostul palat al lui Vasile Lupu78.
Pe 10 ianuarie 1865, Creangă își începe activitatea de institutor, iar pe 30 aprilie 1866
diaconul Creangă este numit definitiv la biserica Golia din Iași. În 1866 Ziarul „ Convențiunea ”
numărul 1 4 din 26 februarie atacă pe preoții care merg la teatru, fără a numi pe Ion Creangă.
Asemenea „Curierul de Iași”, numărul 6 publică articolul „ Tragerea la țintă și vânatul de păsări
în mijlocul orașului ”, vizând pe diaconul de la Golia, tot fără a -l numi79.
Timp de 25 de ani, Creangă slujește școala, fiind un excelent pedagog, chiar dacă fusese
desti tuit din învățământ între 1872 – 1874. E autorul unui număr de patru manuale școlare, scoase
în colaborare cu alți institutori.
În 1873 după un proces lung, tri bunalul dă o decizie de divorț și Creangă are câștig de
cauză, în procesul cu Ileana, primind copilul în îngrijire. Constantin avea 12 ani și tatăl său grijuliu
caută o căsuță potrivită. O găsește în mahalaua Țicău și se mută în bojdeuca de vălătuci, acope rită
cu draniță. Ca gospodină, o aduce pe Tinca Vartic, o fată -țiitoare, cu care va trăi toată viața, fără
să se căsătorească legitim80. Această, bojdeucă a fost construită înainte de anul 1850. Aici au fost

75 Jalbă a diaconului Creangă către mitropolitul Moldovei, din 13.I.1860, referitoare la necazurile întâmpinate din
partea socrului său, preotul Ioan Grigoriu, pu blicată în Ion Creangă, Documente , ediție îngrijită și studiu introductiv
de Gheorghe Ungureanu, Editura pentru literatură, București, 1964, p.112, apud Pr. Ioan D. Rusu , art. cit., p. 121.
76 Cererea lui Creangă către locțiitorul de mitropolit Calinic Micl escu din 22. III. 1863, prin care cere transferul la
mănăstirea Bărboi, în Arhivele Statului Iași, parchet 553, nr.91, apud Pr. Ioan D. Rusu , art. cit., p. 121.
77 Cf. Pr. Ioan D. Rusu, art. cit. , p. 121.
78 Cf. Ion Mitican, Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin târgul Ieșilor, Itinerar sentimental, Editura pentru turism,
București, 1990, p. 16.
79 Cf. Ibidem, pp. 125 -126.
80 Cf. *** Creangă povestind copiilor …, p. 8.

21
scrise toate poveștile lui Creangă. La data de 15 aprilie 1918, aceasta va deveni primul muzeu
memorial de literatură din România81.
În anul 1874, Ion Creangă l -a cunoscut pe Mihai Eminescu, care la acea vreme era revizor
școlar. Între cei doi s -a legat o prietenie. Ambii fiind săraci disprețuiau viața zg omotoasă de oraș82.
Între Ion Creangă și Mihai Eminescu s -a legat o frumoasă prietenie. Cei doi devenind de
nedespărțit și, după prima vizită pe care Mihai Eminescu o face la bojdeucă nimeni nu l -a mai
văzut pe Eminescu fără Creangă și pe Crengă fără Emine scu. Fermecat de înțelepciunea, istețimea
și veselia lui Creangă, sensibilul Eminescu îi preferă tovărășia și colindau împreună cârciumi
pitorești, cu vin bun, pastramă fragedă și lăutari talentați. Prietenia lor a rămas un mister pentru
mulți dintre scrii torii vremii, pentru că erau, totuși, atât de diferiți unul de celălalt83.
E cea mai frumoasă amiciție din istoria literaturii române. Eminescu îl determină să scrie
și-l introduce in cenaclul Junimii. Autorul de manuale devine, la 36 de ani, scriitor, prin grija
marelui prieten, care a locuit o vreme în bojdeuca din Țicău, gustând cu plăcere sarmalele făc ute
de Tinca. Era în anii 1876 -1877.
Între anii 1875 -1883 sub imboldul poetului, care -i citea și îndrepta manuscrisele, sunt
compuse în bojdeucă genialele sale scrieri literare, care încântă toate generațiile de cititori. Atunci
a fost timpul capodoperelor povestitorului; atunci a fost și timpul capodoperelor scrise de
Eminescu. Destinul vrăjit a făcut ca în 1883 amândoi să se îmbolnăvească și să nu mai scri e nimic
important după acest an.84
Între 1883 -1889 marele nostru povestitor este bolnav și scrie sporadic, exact în aceeași
perioadă cu Eminescu. Crizele de epilepsie îi aduc o suferință de șase ani. Când află, din presă, că
Eminescu e bolnav , îl apucă disp erarea. Cade chiar în clasă, înaintea școlarilor, stând mult timp
prin concedii medicale. Pentru tratament se duce la Slănic Moldova.
În data de 15 iunie 1889, Creangă află, tot din ziare că la ospiciul doctorului Șuțu din
Capitală s -a stins Mihai Eminescu . Plânge ca un copil și murmură tremurând de suspine „ Bădie
Mihai”!
După căteva săptămâni, află că la început de august, Veronica Micle, cea care venea
uneori la bojdeucă s -a otrăvit cu arsenic la mănăstirea Văratec.
În ziua de 31 decembrie 1889, copiii p orneau prin Iași cu uratul. Înveselit, Creangă
coboară din Țicău, spre centru. Intră la o franzelărie de pe Strada Lăpușneanu, mâncând pofticios

81 Cf. Lucian Vasiliu, Ioana Vasilescu -Coșereanu, Dan Jumară, Cartea Muzeelor ieșene, Editura Timpul, Iași, 2000,
p. 51.
82 Ion Creangă, Opere Complete …, p. 23.
83 Cf. *** Ion Creangă, în colecția „Români celebri”, Editura Gama, Iași, 2011, p. 15.
84 Cf. *** Creangă povestind copiilor …, p. 9.

22
gogoși cu dulceață. Împreună cu profesorul Drăghici, urcă pe Ulița de Sus. După ce veau câte un
coniac, amicul îl conduce pănă aproape de bojdeucă.
Primește colindătorii, amintindu -și cum umbla la urat prin Humuleștii natali. În noapte a
bucuriilor, povestitorul s -a dus către Domnul . 85
„Aflând vestea, prietenii l -au pus în sicriu. Când să -l scoată , parcă bojdeuca n u-l lăsa să
plece la cimitir. Coșciugul prea mare, ușile prea strâmte. Cum să iasă? Amicii strică zidul de lut,
dintre ferestruicile odăii de curat. Prin spărtură e scos sicriul și dus la Eternitatea, unde e
înmormântat pe 2 ianuarie 1890 ”86.
După 122 de an i de când a fost oprit de la slujbă, în data de 20 iunie 1993, la Iași, în
Biserica 40 de Sfinți, locul unde și -a început cariera ecleziastică Ion Creangă, printr -o hotărâre
reparatorie i s -a ridicat pedeapsa, și a fost reprimit în rândul clerului ca diaco n. Această ideea i -a
aparținut lui Constantin Parascan. El a rostit -o în anul 1990 și în anul 1991 în Biserica din
Humulești în prezența preoților și a enoriașilor, și a fost repusă în discuție în anul 1992, în luna
iunie la Iași, la Bojdeuca din Țicău poe tului Ioan Alexandru. Intelectualii din Iași au semnat un
Memoriu, care a fost mai apoi prezentat la Comisia de specialitate a Parlamentului României de
către poetul Ioan Alexandru87.
Înaltpeasfințitul Daniel, actualmente Patriarh al Bisericii Ortodoxe Rom âne, împreună cu
alți preoți de la bisericile din Iași, cum ar fi: Pr. Constantin Andrei de la Biserica Bărboi, Pr.
Dimitrie Isopescu de la Biserica Sfântul Haralambie și Pr. Ioan Rusu de la Biserica 40 de Sfinți
din Iași, au contribuit și dus la împlinire această minunată hotărâre88. Hotărârea a fost luată în data
de 20.04.199389.

85 Cf. Ibidem, p. 10.
86 Ibidem
87 Cf. Constantin Parasca n, op. cit. ¸ p. 81.
88 Cf. Ibidem .
89 Cf. Dumitru Furtună, Cuvinte și mărturii despre Ion Creangă , Editura Fundației Chemarea, Iași, 2001, p. 17.

23
I.2. Opera lui Ion Creangă

Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române, care s -a afirmat în cercul
literar al „Junimii”, în a doua jumătate a secolului a l XIX -lea. El este un scriitor realist și un talentat
povestitor. Îndemnul de a scrie i -a venit din partea bunului său prieten, Mihai Eminescu90.
Creangă, în opera sa nu a păstrat doar fondul temelor folclorice utilizate, ci și o bună
parte din elementele caracteristice ale formei, și din acest dublu punct de vedere, povestirile sale
sunt foarte apropiate de ale celorlalți povestitori români . Însă numai el a avut talentul să introducă
în poveștile populare un element esențial ce le lipsea: viața; și aici se află profunda lui
originalitate91.
Ion C reangă este scriitorul român cel mai apropiat de spiritul creației folclorice. Socotit
la început ca fiind drept un autot „poporal”, el s -a dovedit, în realitate, un artist profund original,
care a creat pornind de l a folclor o operă individuală cu elemente caracteristice, de neconfundat ,
fiind un rezultat al unei inteligențe artistice superioare și al unei înzestrări lingvistice remarcabile92.
Opera lui Creangă, pornind din folclor și din anumite realități sociale și psihologice
depășește folclorul ca și mentalitate arhaică a cronicarilor, realizând o structură; ea inaugurează o
categorie de sensibilitate, țâș nind din subconștient, ca dintr -un fel de stil latent al spiritualității
române93.
Ghenadie Ienăchescu pretinde că Ion Creangă ar fi păstrat un caiet cu povești pe care i l –
ar fi încredințat unui bătrân pe nume Costache Butea. Același Ienăchescu mai pretinde că
numeroase teme i -ar fi fost furnizate lui Creangă de către Tinca Vartic, care era de o inteligență
mult s uperioară aceleia a lui Creangă și știa o mulțime de povești și snoave94.
Între anii 1863 -1864, în timp ce Ion Creangă era elevul lui Titu Maiorescu, a participat
împreună cu mai mulți colegi la adunarea materialului pentru alcătuirea celui dintâi abecedar
modern din învățământul românesc: „Metoda nouă de scriere și cetire”95.
Ion Creangă a fost așadar unul dintre autorii celor patru manuale școlare care au fost
scoase în colaborare pentru a preda mai ușor. Cele patru manuale sunt:

90 Cf. Prof. Maria Boatcă, Prof. Silvestru Boatcă, Prof. George Șovu, Limba și Literatura Română Concurs de admit ere
în licee și școli profesionale, Editura Recif, Sibiu, 1997, p. 152.
91 Cf. Jean Boutiere, Poveștile lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”,
Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Alba tros, București, 1990, p. 72.
92 Cf. Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu, Limba și Literatura Română ,
Manual pentru clasa a IX -a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981, p. 231.
93 Cf. Pompiliu Constantines cu, Ion Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”,
Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 46.
94 Cf. Jean Boutiere, art. cit. , p. 55.
95 Cf. Constantin Parascan, op. cit., p. 83.

24
Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară , care a fost alcătuit împreună
cu: C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu care a apărut în anul
1868 la Iași și avea 72 de pagini.
Învățătorul copiilor , care era o carte de citire pentru c lasele primare , cu litere, slove și
cuprindea învățături morale și intitutive. La acest manual împreună cu Creangă au mai lucrat: C.
Grigorescu și V. Răceanu. Acesta a apărut în anul 1871 și avea 136 de pagini.
Povățuiriu la cetire prin scriere după sistem a fonetică , alcătuită de: Gheorghe Enăchescu
și Ion Creangă care a apărut în anul 1876 și număra nu mai puțin de 48 de pagini.
Geografia județului Iași , cu planul orașului, pentru clasa a II -a primară urbană și pentru
clasa a III -a primară rurală, de ambel e sexe. La această carte au contribuit: V. Răceanu, Gh.
Ienăchescu și I. Creangă. A apărut la Iași în anul 1879 și avea 56 de pagini.
Regulele limbei române pentru începători pentru clasa a II -a primară scrisă de Titu
Maiorescu și care a fost retipărită cu acordul autorului de către Ion Creangă. A apărut în 1880 la
Iași și avea 20 de pagini96.
De remarcat că unele ediții ale acestor cărți c uprindeau „exemplificări“ alcă tuite din
poezii și mici povestioare cu caracter educativ. Titlurile acestora, ne fac, poa te, să zâmbim, dar
atunci erau foarte apreciate de copii pentru concizia și umorul lor: Păsărica în timpul iernii, Nu
lucrezi, n -ai ce mânca; Ia! Clopoțelul sună, Păcatul, Inul și cămeșa, Acul și barosul ș.a . Ele i -au
plăcut și lui Eminescu, poetul aprecii ndu-le pentru valoarea lor didactică și stilistică97.
Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic,
începător de didactic! E ceva voit, combinat, și nu acel joc al inteligenței și imaginației, care este
arta. Inferioa re, din acest punct de vedere, și mult inferioare, sunt „poeziile” lui Creangă, scoase
din aceleași cărți de citire, scrise copilărește pentru copii, de un om care nici n -a fost poet în versuri:
„Clopoțelul de la gară / Dând semnalul de pornire /Toți în gr abă alergară, /Toți cu toți într -o unire ”.
Cum pot fi literatură niște bucăți scrise anume pentru a instrui și educa pe băieții din școlile
primare? …Și mai ales literatură a lui Creangă! Frumusețea supremă, sau ceea ce e suprem în
frumusețea operei lui Creangă este perfecta ei inutilitate98.
Însă cu toate acestea, prima lucrare care i -a aparținut în întregime lui Ion Creangă a fost
povestea: Soacra cu trei nurori care a fost citită în luna septembrie a anului 1875 la o ședință a
„Junimii” și publicată la 1 octombrie 1875 în revista „Convorbiri literare”. Cu această poveste, Ion

96 Cf. Ibidem , p. 84.
97 Cf. Florentin Popescu, Dicționar de Literatură Română , Autori, Opere, Personaje, Editura Ideea Europeană,
București, 2012, p. 75.
98 Cf. Garabet Ibrăileanu, Scriitori români , Editura Litera, București, 2011, p. 252.

25
Creangă, își face debutul în celebra societate „Junimea” de la Iași și în cea mai prestigioasă revistă
literară a tuturor timpurilor din cultura română: „Convorbiri literare”. Așad ar a intrat în Literatura
Română pe poarta cea mai luminoasă care -l va consacra definitiv99.
În anul următor , 187 6, pe data de 1 ianuarie este publicată în revista „Convorbiri literare”,
Punguța cu doi bani ; pe 1 martie în aceiași revistă este publicată po vestea Dănilă Prepeleac ; iar
pe 1 iunie apare Povestea porcului . Cea din urmă fiind retipărită și de ziarul „Curierul de Iași”100.
Pe data de 1 ianuarie 1877 apare în „Convorbiri literare”: Moș Nichifor Coțcariul ; pe 1
aprilie Povestea lui Stan Pățitul , iar pe data de 1 august apare Povestea lui Harap -Alb, care a fost
mai apoi reprodusă de către ziarul „Timpul” de la București în aceiași lună. Tot în anul 1877 pe
data de 1 septembrie apare tot în „Convorbiri literare” Fata babei și fata moșneagului și pe lân gă
acestea se publică separat o broșură Moș Nichifor Coțcariul la Iași care avea 25 de pagini.
În anul 1878 în revista „Convorbiri literare” apar la data de 1 aprilie Ivan Turbincă , iar
pe 1 octombrie Povestea unui om leneș101.
În anul 1880, în „Almanahul ma cedo -român” de la București, se publică anecdota Moș
Ion Roată și Unirea . În anul următor pe 1 ianuarie 1881, revista „Convorbiri literare” publică
Amintiri din copilărie , partea întâi, iar pe 1 aprilie același an este publicată a doua parte a
Amintirilor . În aceiași revistă pe 1 noiembrie apare Popa Duhu , iar ziarul „Contemporanul”
publică versurile populare: Când eram în floarea mea și Mielușica care au fost culese de către
Creangă în timpul în care a stat internat la Spitalul Brâncovenesc din București.
Tot în anul 1881 , Mite Kremnitz, introduce în volumul „Rumänische Märchen” care a
apărul la Leipzig, basmele: Punguța cu doi bani , Ivan Turbincă și Fata babei și fata
moșneagului102.
Tot în revista „Convorbiri literare” apare pe data de 1 ianuarie 1882 Lina Cătălina , iar pe
1 martie Amintiri din copilărie partea a III -a. În același an ziarul „Curierul” publică versuri
populare culese de către Creangă: Bratu .
În anul 1883, apare în „Convorbiri literare” anecdota Cinci pâini , iar „Almanahul
societății academi ce social -literare «România Jună»” de la Viena publică o altă anecdotă: Moș Ion
Roată și Vodă Cuza103.
Pe lângă aceste povești publicate după apariția lui Creangă la Junimea, mai sunt niște
compuneri literare ale lui Creangă care au fost publicate înainte de anul 1875, în Metoda nouă…

99 Cf. Constantin Parascan, op. cit. , p. 122.
100 Cf. Constantin Ciopraga, Addenda, în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu, București, 1977, p. 349.
101 Cf. Ibidem.
102 Cf. Ibidem , p. 350.
103 Cf. Ibidem, pp. 350 -351.

26
și Învățătorul copiilor , acestea sunt: Păcală, Acul și barosul, Ursul păcălit de vulpe, Inul și cămeșa
și Poveste (Prostia omenească)104.
Cu toate acestea Creangă nu a apucat să -și vadă adunate în volum Scrierile sale105. Acest
lucru s -a întâmplat în anul 1890 când, fiul marelui povestitor, căpitanul Constantin Creangă, a
cedat moștenirea părintească în valoare de 9000 de lei pentru a se publica prima ediție a operei.
Așadar primul volum care va cuprinde opera lui Creangă va fi pub licat de către editorul H. Goldner
și se va numi „Scrierile lui Ion Creangă”, volumul I, și va cuprinde Poveștile lui Creangă și nuvela
Moș Nichifor Coțcariul . Pe lângă acestea va conține o prefață scrisă de către A. D. Xenopol, o
biografie a lui Ion Crean gă scrisă de către Gr. I. Alexandrescu și un portret al scriitorului din ultimii
săi ani106.
În anul 1892, la aceiași editură se va publica al doilea volum din „Scrierile lui Ion
Creangă: Diverse”. Acest volum va avea cinci părți în care sunt cuprinse: Amin tiri din copilărie
(I, II, III, și IV); Anecdotele: Popa Duhu, Cinci pâini, Moș Ion Roată și Vodă Cuza și Ion Roată
și Unirea ); Poezii poporane , Poezii proprii, Rostiri, zicători, cuvinte107.
În anul 1902 se va publica în cinci volume ale colecției „Bibliote ca pentru toți”, Opere
complete , cu o bibliografie de Gr. I. Alexandrescu și o prefață a autorului.
Patru ani mai târziu la Editura Minerva de la Iași va apărea volumul Opere complete , care
va avea o prefață și un indeice de Gh. T. Kirileanu și Il. Chendi.
În anul 1930 la editura „Gamber” din Paris apare un studiu făcut de Jean Boutiere care va
fi intitulat La vie et l‛oeuvre de Ion Creangă . Acest studii fiind prima lucrare importantă despre
scriitorul român care este elaborată de către un cercetător din af ara țării108.
În anul 1938, George Călinescu a publicat la „Fundația pentru literatură și artă” opera sa
intitulată Viața lui Ion Creangă109.
În anii care au urmat s -au făcut numeroase reeditări ale operei marelui povestitor.

104 Cf. Constantin Parascan, op. cit. , pp. 92 -93.
105 Cf. Ibidem, p. 142.
106 Cf. Constantin Ciopraga, op. cit. , p. 352.
107 Cf. Ibidem , pp. 352 -353.
108 Cf. Ibidem.
109 Cf. Ibidem , p. 354.

27
Capitolul al II -lea
Aspecte c reștine în „Amintiri din copilărie”

Cea mai î nsemnată operă a lui Ion Creangă este „Amintiri din copilărie” ce constituie o
imagine luminoasă a vieții satului, a obiceiurilor și tradițiile poporului, în centrul căreia se află
întâmplările și peripețiile l ui Nică a lui Ștefan a Petrii, de când s -a născut și până când ajunge la
Iași, scos cu greu din lumea satului, asemeni ursului din bârlog110.
„Amintiri din copilărie” este una dintre cele mai originale creații ale sale. A fost concepută
la îndemnul marelui s ău prieten Mihai Eminescu, care, vrăjit de peripețiile copilăriei povestite de
Ion Creangă în ceasurile de taină din bojdeuca Țicăului, îl sfătuiește pe Creangă să le aștearnă pe
hârtie.
Creangă își scrie „Amintirile” începând din anul 1880, astfel încât î ntre anii 1881 și 1882
reușește să definitiveze și să publice în revista „Convorbiri literare” a societății ieșene „Junimea”,
primele trei părți. Partea a IV -a a fost scrisă în anul 1888 și apărută postum în anul 1892, în același
an fiind publicată la Iași , în volum, întreaga operă111.
Deși poartă acest titlu, „Amintiri din copilărie ” nu este un simplu jurnal, ori o scriere
memorialistică și cu greu poate fi etichetată într -un fel anume, fiindcă opera conține și numeroase
elemente proprii altor genuri, cum ar fi: evocarea, dialogul, descrierea, comentariul etc112.
Roman al vârstei inocente, „Amintiri din copilărie” prezintă copilăria copilului universal
și influențele educative asupra unui copil (familie, școală, etc.), dar și evocarea vieții satului
moldovenesc , Humulești, din a doua jumătate a secolului al XIX – lea
Titlul este alcătuit din două substantive. Primul evidențiază caracterul de amintire al operei
și, prin forma lui de plural, diversitatea întâmplărilor narate, iar determinantul său „din copilărie”
precizează perioada de vârstă căreia îi aparțin aceste amintiri. Deoarece ambele substantive sunt
nearticulate, prin caracterul lor general, ele sugerează faptul că amintirile copilăriei autorului sunt
și amintirile noastre, întrucât la lectură ne confundăm până la identitate cu poznașul sau
adolescentul Nică. Întâmplările lui Nică pot fi ale oricărui copil, fiind posibile oricând și oriunde
ca timp și spațiu de desfășurare a lor.

110 Cf. Dumitru Săvulescu, Limba română Lecturi Literare, Manual pentru clasa a VIII -a, Editura Didactică și
Pedagogică, Bucur ești, 1975, p.68.
111 Cf. Marinela Popa, Ion Popa, Literatura Română – Manual preparator pentru clasa a VII -a, Editura Niculescu,
București, 2005, p.288.
112 Cf. Florentin Popescu, op. cit. , p. 18.

28
Pe lângă nararea întâmplărilor copilăriei proprii, Creangă evocă aspecte din v iața altor
oameni, la care el a fost martor, chipurile părinților și ale tovarășilor de joacă și de învățătură, și
de aceea această operă literară se încadrează ca specie, amintirii , ceea ce justifică și titlul scrierii113.
Cartea conține o serie de întâmplă ri care au în comun protagonistul, pe Nică, și pe naratorul
matur care se raportează la ele cu nostalgie, înțelegere sau umor. Fiecare întâmplare are propriul
conflict, dar fiecare pune în evidență valorile morale ale omului din popor: hărnicia, cinstea,
bunătatea, adevărul, generozitatea, istețimea, etc. La nivelul cărții, se poate vorbi despre conflictul,
de fapt relația, dintre copil și lumea pe care o cunoaște cu fiecare nouă întâmplare.
Se poate vorbi despre opoziție între adulți și copii (între copilă rie și maturitate). În partea
I, există divergența opiniilor dintre părinții lui Nică în privința educației lui (mama insistă ca
băiatul să meargă la școală pentru a deveni preot, în timp ce tatăl consideră că Nică este un leneș
fără pereche și trimițându -l la școală nu face decât să irosească banii)114.
Amintirile lui Creangă cuprind un număr relativ mare de personaje, unele memorabile, fără
însă ca scriitorul să le acorde un relief deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizare directă,
prin acțiune și prin vorbire. De fapt, personajele sunt vii, devin autentice mai ales când vorbesc.
Totuși, Creangă reușește să le schițeze o individualitate și prin alte mijloace, în mod deosebit
printr -o știință a detaliului, care îi permite să nuanțeze caracterele. Varietatea firii omenești se
observă în mulțimea înfățișărilor umane care apar în opera lui Ion Creangă. Dascăli și preoți, unchi
și mătuși, copii și părinți, bătrâni și tineri se prezintă în formele cele mai diverse și mai pitorești115.
Prima parte debutea ză cu prezentarea satului Humulețti. Naratorul continuă cu evocarea
școlii înființate de preotul din sat, a năzdrăvăniilor pe care copiii le făceau în timpul orelor de clasă
și a pedepselor pe care le primeau. O întâmplare tristă tulbură existența lipsită de griji a copiilor:
învățătorul, bădița Vasile, este luat la oaste cu arcanul. Când școala se închide din lipsă de
învățător, părinții lui Nică au discuții contradictorii referitoare la continuarea educației băiatului.
Tatăl Smarandei, David Creangă, îl i a pe Nică la școala din Broșteni. Copilul însă nu se adaptează
la noua școală, iar de la caprele gazdei Irinuca se umple de râie. Când din joacă dărâmă casa
femeii, prăvălind o stâncă peste ea, Nică și unchiul său, Dumitru, se întorc în grabă în casa
bunicilor. Partea întâi se încheie cu revenirea lui Nică în Humulești, în sâmbăta Paștilor.
Partea a doua începe cu evocarea nostalgică a vârstei inocențenței: casa părintească, figura
mamei, a tatălui. Relatarea unor întâmplări amuzante din copilăria lui Nică , precum: furtul

113 Cf. Ibidem , p.270.
114 Cf. Marilena Lascăr, Liliana Paicu, Moni ca Columban, Victoria Gal, Limba și Literatura Română pentru clasa a
IX-a- Portofoliul elevului , Editura Art, București, 2007, p.22.
115 Cf. Vladimir Gheorghiu, Nicolae Manolescu, Nicolae I. Nicolae, Constantin Otobâcu, op.cit. , p.243.

29
cireșelor, al pupezei, scăldatul, constituie argumente pentru afirmația inițială despre copilărie ca
singura vârstă fericită. Capitolul se încheie cu un autoportret al naratorului matur realizat într -o
manieră ironică.
Evenimentele petrecu țe la școala de catiheți de la Fălticeni constituie nucleul părții a treia.
Mai întâi, adolescentul Nică urmează cursurile școlii domnești din Târgu Neamț, iar apoi merge la
școala din Fălticeni. Naratorul descrie modul de viață al lui Nică și al noilor să i colegi de școală –
Nică Oșlobanu, Ion Mogorogea, vărul Gâtlan, Trăsnea. Tinerii stăteau în gazdă la Pavel ciubotarul
din ulița Rădășenii, unde se gospodoreau singuri (își aduceau merinde de acasă, se îngrijeau iarna
de lemne de foc).
În cea de -a patra pa rte este urmărit drumul lui Nică spre seminarul de la Socola, în toamna
anului 1855. Inițial, Nică se opune plecării, dar neputând s -o înduplece pe mama sa, va porni
împreună cu Zaharia lui Gâtlan, în căruța lui moș Luca, un vecin ai cărui cai slabi și pri căjiți
constituie ținta ironiei oamenilor. Drumul spre Socola e dominat de privirea nostalgică către satul
de care adolescentul se desprinde acum definitiv și, implicit, către universul mirific al copilăriei.
Tânărul va încerca să se integreze noii lumi, d ar regretă sfârșitul copilăriei. Ajuns la Socola, Nică
se alătură mulțimii de tineri aspiranți la statutul de preot116.
„Amintiri din copilărie” explică uimitoarea perenitate a operei lui Ion Creangă; mai mult
chiar, confirmă necontenitul ei urcuș către zeni tul marilor valori ale spiritualității românești. Este,
de aceea, firească intenția de a afla în ce constă acest veritabil mister al unor întâmplări copilărești
de o dezarmantă simplitate, devenite însă pagini literare de neuitat. Episoade dintre cele mai
cunoscute din acest roman al copilăriei copilului universal au fost cuprinse în paginile tuturor
manualelor școlare ale veacului al douăzecilea până astăzi. Uneori, a vorbi despre „pupăza din
tei”, despre „la cireșre” sau „la scăldat” pare să nici nu presu pună un grad prea înalt de instrucție
literară sau de rafinament. Cu alte cuvinte, oricine ar putea să vorbească despre aceste aparente
banalități. Oricine și oricum ar putea să le povestească. Chiar manualele de liceu, din vremuri mai
vechi sau mai noi, a u suprasolicitat această impresie și au explorat numai suprafața calmă, liniștea
de capodoperă, nedemonstrată însă, a acestei opere literare, factologia ei în planul realului
nesemnificat. Poate tocmai de aceea, profunzimea nebănuită a „Amintirilor din cop ilărie” ne
obligă la câteva considerații menite să sublinieze semnificațiile cele mai durabile ale acestei opere
literare, polaritățile ei esențiale117.

116 Cf. Marilena Lascăr, Liliana Paicu, Monica Columban, Victoria Gal, op.cit. , pp. 22 -23.
117 Cf. Hadrian Soare, Gheorghe Soare, Limba și Literatura Română – Clasa a XI -a, Îndrumător pentru noua programă
și noile manuale alternative, Editura Carminis, Pitești, 2007, p. 439.

30
În opera lui Creangă nu vom găsi citate scripturistice, cu trimiteri. El nu cita din Sfânta
Scriptură, ci se axa pe nesecatele comori de înțelepciune ale poporului. Creangă folosește textul
scripturistic prin parafrazare, prin înțelegere și interpretare largă, așa cum îl folosesc toți oamenii
din popor, care nu țin să arate că sunt cunoscători perfecți ai Sfi ntei Scripturi. Oamenii din popor
au chiar și o reținere de a face erudiție cu textul scripturistic chiar și atunci când îl cunosc întocmai.
Spre deosebire de Gala Galaction sau chiar Agârbiceanu, preoți – scriitori, care folosesc din
abundență textul Sfint ei Scripturi, cu citate exacte, Creangă se inspiră din textul sacru, îl folosește
în context, îi găsește corect locul, nu forțează sensul, pentru a obține efecte literare118.
Revenind la cartea „Amintiri din copilărie” voi căuta să scot în evidență aspectele creștine
din această frumoasă operă, așa cum decurg și se deduc din lectura sa. În prim plan apare mama,
care își îndeamnă necontenit copilul să învețe carte, în special carte bisericească. Mama sa, cu
obârșie din părțile Maramureșului, rudă cu mitropolit ul Iacob Stamate și cu Ciubuc Clopotarul
care s -a călugărit la Mănăstirea Neamțului, a stăruit pe lângă soțul său, fire practică și cuprins de
greutățile vieții, ca Ionică să meargă la școlile cele mari și să ajungă slujitor al altarului străbun.
Prin glas ul și dorința acestei mame ardelence, vorbeau cei mulți ai săi, umiliți și obidiți,
îngenuncheați dar nu nimiciți, generațiile de români care au pătimit pentru credința românească și
creștinească în părțile de peste munți. Ea știa de la bătrânii săi, rolul preoților în menținerea unității
neamului prin credință și limbă și cu ardoare își dorea ca fiul să slujească acelorași idealuri.
Înrâurirea mamei asupra copilului Creangă a fost determinată pe tot parcursul vieții, motiv pentru
care și fiul îi înveșniceș te chipul sfânt și bun119.
Rolul mamei în familie, așa cum apare la Creangă are rădăcini adânci, deoarece în
creștinism, încă din epoca apostolică mama a avut un rol determinant în educația pruncilor ei. De
pildă, educația creștină a lui Timotei, ucenicul Sf ântului Apostol Pavel, a fost completată de bunica
și mama sa, care au fost primele care au primit Botezul de la Apostolul neamurilor (Cf. II Timotei
1, 3).
De altfel, credința sinceră și pură a unei mame credincioase poate sfinți căsătoria și copiii
rezul tați din ea. Pe lângă aceasta mama, ca și soție poate converti pe soțul ei dacă se apropie de el
într-un mod cuvenit. Astfel, soția trebuie să se supună soțului ei, considerând aceasta ca o parte a
datoriei ei față de Iisus Hristos, dar chiar dacă nu este închinată spre supunere să o facă de dragul
soțului ei120.

118 Cf. Pr. M. Mocanu, art.cit , p. 139.
119 Cf. Ibidem , p. 134
120 Cf. Asist. Dr. Marius Telea, Concepția Sfântului Ioan Hrisostom despre căsătoria creștină și viața de familie după
omiliile sale la Epistolele pauline , în ”Teologia”, revista Facultății de Teologie Ort odoxă Arad, an V, nr. 1(2001), p.
96.

31
Citind „Amintirile” și văzând grija desăvârșită a mamei, dar și a tatălui, îmi îndrept gândul
către frumoasele și importantele sfaturi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, așa cum vi le voi relata în
cele ce urmează.
Față de alți educatori, părinții sunt cei mai potriviți pentru educația copiilor lor, în primul
rând, pentru că de la natură au în suflet dragoste de fiii lor și apoi, pentru că îi au sub privirile lor
în casă încă de când sunt mici.121
Părinții sunt îndemnați de Sfântul Ioan să aibă mare grijă de copii lor pentru a le oferi
educația cea mai aleasă așa cum „pictorii lucrează cu multă grijă și exactitate tablourile, iar
sculptorii statuile, tot astfel și fiecare tată și mamă trebuie să -și dea sili nța pentru desăvârșirea
acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în fața lor
tabloul și -i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ce este de prisos și adaugă ce
trebuie”122.
Atât mama cât și ta tăl unui copil trebuie să lucreze foarte mult cu copiii încă din pruncie
deoarece „sufletul unui copil este un oraș de curând zidit și întemeiat, oraș care are cetățeni străini
ce nu au încă experiența nici unui lucru (astfel de cetățeni sunt mai cu seamă ușor de format)”123.
În „Amintiri” vedem că pe lângă părinți, o deosebită contribuție la formarea lui Nică au
avut-o și bunicul David Creangă care l -a dus împreună cu băiatul său Dumitru, la școală, în
Broșteni, și bunica Nastasia care i -a făcut opinci din p iele de porc și l -a vindecat de râia luată de
la caprele gazdei Irinuca .
Cărțile bisericești vechi au avut o puternică înrâurire asupra formării spirituale a
scriitorului, o influență puternică în folosirea cuvintelor înmiresmate, cuvinte de aur foloite c u
sfințenie de poporul român. Ceaslovul, Psaltirea, Viețile sfinților au fost izvor de înțelepciune și
mireasmă duhovnicească „Din cărți culegi multă învățătură”, va spune mama scriitorului124.
Chiar în primele rânduri ale „Amintirilor” prozatorul face aprec ierea că satul său este un
sat de răzeși, oameni gospodari și vrednici, sat cu o frumoasă biserică și niște preoți și dascăli de
făceau mare cinste satului. Și rândurile curg lin și frumos cu aprecieri pentru figura deosebit de
prețioasă a părintelui Ioan, om vrednic și gospodar, ctitor de școală ajutat de bădița Vasile, dasculul
bisericii. Părăsind școala, părintele Ioan, bun pedagog, determină prin cuvinte pline de înțeles pe

121 Cf. Pr. Dumitru Fecioru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în revista ”Biserica Ortodoxă Română”,
LV (1937), nr. 7 -10, p. 461
122 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Des pre creșterea copiilor , Traducere din
limba greacă veche și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2007, p. 401
123 Ibidem, p. 402
124 Cf. Pr. M. Mocanu, art. cit. , p.134.

32
Ionică să revină la școală, ispitindu -l cu gândul că ar putea să îi fie urmaș. Ș i îndată se schimbă
gândurile nevinovatului copil, care și începe a se da la scris, la făcut cadelnița, și la ținut isonul.
În contrast cu părintele Ioan apare în „Amintirile ” sale și figura preotului Oșlobanu, care
surprins de venirea grabnică a colindăt orilor din seara Sfântului Vasile, bagă spaimă în nevinovații
vestitori ai Noului An. Creangă după amintirile sale din copilărie despre acei preoți și dascăli plin
de vrednicie, după amintirile pline de recunoștință față de un preot ca Isaia Teodorescu și a celor
de la Seminarul de la Socola își făurise în mintea sa chipul adevărat al preotului așa cum i l -au
prezentat și manualele de pastorală. Acest lucru se vădește, cu prisosință, din articolul scris în
1872, în „Curierul” lui Scipione Bădescu, intitulat „Misiunea preotului la sate”, articol reprodus
de B. P. Hașdeu în „Columna lui Traian”125.
Un dascăl apropiat sufletește de marele povestitor a fost arhimandritul Isaia Teodorescu,
zis Popa Duhu. Toți biografii și exegeții operei prozatorului au sesizat afi nitățile sufletești dintre
ucenic și dascăl. Pe școlarul Nică l -au impresionat metoda pedagogică a profesorului Isaia,
originalitatea lui, dragostea pentru copii, devotamentul său pentru școală.
Mulți dascăli a avut Creangă începând cu părintele Ioan și b ădița Vasile până la profesorii
de la Seminar, ca frații Scriban și alții, dar nici pe unul nu -l pomenește cu atâta evlavie și
considerație ca pe părintele Isaia, motiv pentru care l -a și imortalizat în povestioara „Popa Duhu”
și în paginile „Amintirilor”126.
Nu trebuie să uităm nici de universul formării sale, plin de conținut religios – Humuleștiul
cel plin de tradiții scumpe și nepieritoare. Craciunul cu frumoasele colinde, chiralesa, plugușorul
din noaptea Sfântului Vasile, Botezul cu sfințirea apei celei mari, Sfânta Înviere, Paresimile,
Rusaliile, hramurile și târgurile, toate sunt amintite în opera humuleșteanului, prin simțire, trăire
și prin coloritul local. Ce bucurie a fost pentru catehetul Ion, care coborând pe valea Bistriței, vine
acasă de la Broș tenii lui Baloș, și în noaptea de Înviere cântă la Biserică „Îngerul a strigat” spre
surprinderea oamenilor si desăvârșita bucurie a mamei127.
În cele ce urmează voi încerca să prezint aspectele creștine din fragmentele: „ Caprele
Irinucăi” „La cireșe”, „Pupăza din tei” și „La scăldat” ale operei „Amintiri din copilărie”.

125 Cf. Ibidem, p.135.
126 Cf. Ibidem , pp.137 -138.
127 Cf. Ibidem , p.143.

33
II.1. „Caprele Irinucăi”

Fragmentul „Caprele Irinucăi” face parte din prima parte a Amintirilor , fiind situată la
finalul acestei părți. În cele ce urmează voi încerca să sintetizez a spectele creștine care se pot
desprinde din ace st fragment, dar pentru ace asta înainte de toate voi reda pe scurt această pățanie
a lui Nică.
„ Peste iarnă, mama iar s -a pus pe capul tatei, să mă deie undeva la școală. Dar tata spunea
că nu mai are bani de dat pentru mine.
– Lui dascălu Vasile a Vasilcăi (îi) plăteam numai câte un sorocovăț pe lună. Iar
postoronca de dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni, numai pentru că vorbește mai în tâlcuri decât
alții și sfârcâiește toată ziua la tabac, cere câte trei husă și pe lună; auzi vorbă ! Nu face băietul ista
atâția husăși, cu straie cu tot, câți am dat eu pentru dânsul până acum !
Când a mai auzit mama și asta, s -a făcut foc.
– Sărmane omule ! Dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi ? Când tragi
sorocoveți i la musteaț ă, de ce nu te olicăiești atâta ? (…………………………………) Știu eu, să nu crezi
că doarme Smaranda, dormire -ai somnul cel de veci să dormi ! Ș i pentru băiet n -ai de unde da?
Măi omule, măi ! Ai să te duci în fundul iadului și n -are să aibă cine te scoate, dacă nu te -i sili să –
ți faci un băiet popă! De spovedanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din Paști î n Paști.
Așa cauți tu de suflet ?
– Ian taci, măi femeie, că biserica -i în inima omului, și dacă voi muri, tot la bis erică am
să șed, zise tata; nu mai face și tu atâta vorbă, ca fariseul cel fățarnic. Bate -te mai bine cu mâna
peste gură și zi ca vameșul: Doamne, milostiv fii mie, păcătoasei, care -mi tot îmbălorez gura pe
bărbat degeaba.
În sfârșit, cât s -a bălăbănit mam a cu tata din pricina mea, tot pe a mamei a rămas; căci
într-o duminică, prin cârneleaga, a venit tatul mamei, bunicul meu David Creangă din Pipirig, la
noi, și, văzând cearta iscată între tata și mama din pricina mea, a zis:
– Las', măi Ștefane și Smărănd ucă, nu vă mai îngrijiți atâta, că azi e duminică, mâne luni
și zi de târg, dar marți, de -om ajunge cu sănătate, am să ieu nepotul cu mine și am să -l duc la
Broșteni, cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la școala lui Baloș, și -ți vedea voi ce –
a scoate el din băiet; că de ceilalți băieți ai mei, Vasile și Gheorghe, am rămas tare mulțumit cât
au învățat acolo. (……………………………………………………………………………………………. ………)
– Nu-i rău, măi Ștef ane, să știe și băietul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie,
cum chitește Smaranda, că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Și decât n -a fi cum se

34
cade, mai bine să nu fie. Dar cartea îți aduce și oarecare mângâiere. Eu, să nu fi știu t a citi, de mult
aș fi înnebunit, câte am avut pe capul meu. Însă deschid Viețile sfinților ș i văd atâtea și atâtea și
zic: Doamne, mul tă răbdare ai dat aleșilor tăi. Ale noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce
spune în cărți. Ș -apoi, să fie cineva de tot bou, încă nu este bine. Din cărți culegi multă înțelepciune;
și la dreptul vorbind nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. Băiatul văd că are ținere de
minte și, numai după cât a învățat, cântă și citește cât se poate de bine.
De aceste și altele ca aceste a vorbit bunicul David cu mama și cu tata mai toată noaptea,
duminică spre luni și luni spre marți, căci la noi mânea când venea din Pipirig la târg să -și cumpere
cele trebuitoare.
Iar marți dis -dimineață puse tarnițele și desagii pe cai și, legându -i frumușel cu căpăstrul:
pe cel de al doilea de coada celui dintâi, pe cel de al treilea de coada celui al doile, pe cel al patrule
de coada celui al treile, cum îi leagă muntenii, a zis:
– Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămâneți cu sănăta te, că eu m -am dus u-m-am. Hai,
nepoate, gata ești ?
– Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu -mă cu niște costițe de porc afumate și cu niște
cârnați fripți, ce mi -i pusese mama dinainte.
Și, luându -mi rămas bun de la părinți, am purces cu bunicul spre Pip irig. Și era un pui de
ger în dim ineața aceea, de crăpau lemnele ! (………………………………………………………………….)
– Oi, Doamne, Davide, cum nu te mai astâmperi; de ce -ai scos băiatul din casă pe vremea
asta?
– Ca să te miri t u, Nastasie, zise bunicul, scoțând o piele de porc sălbatic din cămară și
croind câte -o pereche de opinci pentru Dumitru și pentru mine; apoi le -a îngruzit frumos și a
petrecut câte -o pereche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe.
Și a treia zi dup ă asta, dându -ne schimburi și câte două perechi de obiele de suman alb,
ne-am încălțat cu opincile binișor și, sărutând mâna bunicăi, am luat -o prin Boboiești, iar cu
bunicul și cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic, și suind pe la fundul Hălăucei, am ajun s după
un târziu în Fărcașa, unde ne -a fost și masul, împreună cu părintele Dumitru de la Pârăul Cârjei,
care avea o gușă la gât cât o ploscă de cele mari și gârâia dintr -însa ca dintr -un cimpoi, de n -am
putut închide ochii de răul său mai toată noaptea. N u era vinovat bietul preot, și, după cum spunea
și el, e mai rău de cei ce au gușă în cap decât de cei ce o poartă pe dinafară…
A doua zi am purces din Fărcașa pe la Borca spre Pârăul Cârjei și Cotârgaș, până ce am
ajuns și la Broșteni. Și după ce ne -a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca,
apoi ne -a dus pe la profesor și pe la biserică, de ne -a închinat pe la icoane; și pe urmă ne -a lăsat cu
sănătate și s -a întors acasă, trimițându -ne din când în când cele trebuitoare.

35
Și satul Broștenii fiind împrăștiat, mai ca toate satele de la munte, nu se rușinau lupul și
ursul a se arăta ziua -miaza -mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriță, sub
altă tihăraie, mă rog, unde i -a venit omului îndemână să și -o facă . Și Irinuca avea o cocioabă veche
de bârne, cu fereștile cât palma, acoperită cu scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad și așezată chiar
sub munte, pe malul stâng al Bistriței, aproape de pod. Irinuca era o femeie nici tânără, nici tocmai
bătrână; avea bă rbat, și o fată balcâză și lălâie, de -ți era frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Noroc
numai că de luni dimineața și pănă sâmbătă sara n -o mai vedeai; se ducea cu tată -său în munte, la
făcut ferestrea, și lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica t oată; doi oameni cu doi boi,
la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. Ba la mulți se întâmpla de veneau sâmbătă
noaptea câte cu un picior frânt sau cu boii stâlciți, și aceasta le era câștig pe deasupra.
Cocioaba de pe malul stâng al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două
capre slabe și râioase ce dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. Dar și asta -i o avere,
când e omul sănătos. Însă ce mă privește? Mai bine să ne căutăm de ale noastre.
Noi, cum a plecat buni cul, a doua zi ne -am dus la școală; și văzând profesorul că purtam
plete, a poruncit unuia dintre școlari să ne tundă. Când am auzit noi una ca asta, am început a
plânge cu zece rânduri de lacrimi și a ne ruga de toți Dumnezeii să nu ne sluțească. Dar ț -ai găsit;
profesorul a stat lângă noi, până ce ne -a tuns chilug. Apoi ne -a pus în rând cu ceilalți școlari și ne –
a dat de învățat, după puter ea noastră, între una -alta, și Îngerul a strigat , pe dinafară.
Și am dus -o noi așa până pe la Mezii -Păresii. Și unde nu ne trezim într -o bună dimineață
plini ciucuri de râie căprească de la caprele Ir inucăi! Ei, ei! ce -i de făcut ? Dascălul nu ne mai
primea în școală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n -ave cine -l înștiința, merind ele erau pe
sfârșit, rău de noi !
Nu știu cum se întâmplă, că, aproape de Buna -Vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, și
se topește omătul, și curg pâraiele, și se umflă Bistrița din mal în mal, de cât pe ce să ia casa
Irinucăi. Și noi, pe căldurile cele, ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală,
până se usca cenușa pe noi, și apoi ne băgam în Bistrița de ne scăldam. Așa ne învățase o babă să
facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteți închipui ce va să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni,
de două ori p e zi, toc mai în postul cel mare ! Și nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s -a
lipit de noi, dar nici de râie n -am scăpat. Vorba ceea: Se ține ca râia de om .
Într-o zi, fiind Irinuca dusă în sat și având obicei a ședea uitată ca fata v ătămanului, noi
n-avem ce lucra ? Ne suim pe munte, la deal de casa ei, câte cu o bucată de răzlog în mână; și cum
curgeau pâraiele grozav, mai ales unul alb cum îi laptele, ne pune dracul de urnim o stâncă din
locul ei, care era numai înținată, și unde nu pornește stânca la vale, săltând tot mai sus de un stat
de om; și trece prin gardul și prin tinda Irinucăi, pe la capre, și se duce drept în Bistrița, de clocotea

36
apa! Asta era în sâmbăta lui Lazăr, pe la amiază. Ei, ei! ce -i de făcut ? Gardul și casa femeii
dărâmate la pă mânt, o capră ruptă în bucăți, nu -i lucru de șagă. Uitasem acum și râie și tot de
spaimă.
– Strânge răpede ce mai ai, pănă când nu vine baba, și hai să fugim cu pluta ceea la frate –
meu Vasile, în Borca, zise Dumitru, căci plutele începuse a umbla.
Înșfăcăm noi te mieri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută, și plutașii, de cuvânt, și
pornesc. Ce -a fi zis Irinuca, în urma noastră, ce n -a fi zis, nu știu; dar știu atâta, că eram cu gheața –
n spate, de frică, pân -am ajuns la Borca, unde ne -a fost și masul. Ia r a doua zi, în duminica de
Florii, dis -dimineață am plecat din Borca pe Plaiul -Bătrân, împreună cu doi plăieși călări, spre
Pipirig. Era o zi frumoasă în duminica aceea, și plăieșii spuneau că n -au mai apucat așa primăvară
devreme de când îs ei.
Eu cu Du mitru însă o duceam într -un cântec, strângând viorele și toporași de pe lângă
plai, și mergeam tot zburdând și hârjonindu -ne, de parcă nu eram noi râioșii din Broșteni, care
făcusem atâta bucurie la casa Irinucăi. Și mergând noi tot așa, cam pe la amiază, deodată s -a
schimbat vremea cea frumoasă într -o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pământ, nu altăceva !
Pesemne, baba Dochia nu -și lepădase toate cojoacele. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță,
pe urmă o dă în frig și ninsoare cumsecade și, î ntr-un buc, ne astupă drumul de nu știai încotro să
mergi. Și tot ninsoare și pâclă până la pământ, de nu se vedea om pe om, alăture fiind.
– Așă-i că s -a deocheat vremea ? zise unul dintre plăieși oftând. Mă mieram eu să fi mâncat
lupul iarna asta așa de î n pripă. De pe la Înțărcători am prăpădit drumul. De -acum s -o luăm de -a
chioara, și unde ne -a fi scris, acolo vom ieși.
– I-auziți glasul unui cucoș, zise celălalt plăieș. Haideți să apucăm într -acolo și poate să
ieșim în sat undeva.
Și ne coborâm noi, și ne tot coborâm, cu mare greutate, pe niște povârnișuri primejdioase,
și ne încurcăm printre ciritei de brad, și caii lunecau și se duceau de -a rostogolul, și eu cu Dumitru
mergeam zgribuliți și plângeam în pumni de frig; și plăieșii numai icneau și -și mușc au buzele de
necaz; și omătul se pusese pe une locuri până la brâu, și începuse a înnopta când am ajuns într -o
fundătură de munți, unde se auzea răsunând glasul unui pârăuaș ce venea, ca și noi, din deal în
vale, prăvălindu -se și izbindu -se de cele stânci fără voința sa… Numai atâta, că el a trecut mai
departe în drumul său, iar noi am stat pe loc și am pus -o de mămăligă, fără apă.
– Ei, măi băieți, ia amu trageți la aghioase, zise un plăieș, scăpărând și dând foc unui brad.
– Ce ți -i scris în frunte ți -i pus; chef și voie bună, zise celălalt scoțând o hrincă înghețată
din desagi, pârpâlind -o pe jăratic și dându -ne și nouă câte -o harchină.

37
Și așa luneca hrinca aceea de ușo r pe gât, parcă era unsă cu unt ! După ce ne -am pus bine –
rău gura la cale, ne -am cov rigit împrejurul focului; și deasupra ninsoare, dedesubt udeală; pe -o
parte înghețai, pe una te frigeai, ca la vremea și locul acela. Și tot chinuindu -ne așa, era să ne pască
alt păcat: cât pe ce să ne toropească bradul aprins, de nu băga de seamă unul din tre plăieși. Pesemne
blăstămul Irinucăi ne ajunsese.
În sfârșit, se face ziuă și, după ce ne spălăm cu omăt și ne închinăm după obiceiul
creștinesc, apoi pornim cu plăieșii la deal, pe unde ne coborâsem. Ninsoarea mai încetase, și după
multă tru dă am găsi t drumul; și hai, hai! hai, hai ! către seară am ajuns la bunicul David din Pipirig.
Și când ne -a văzut bunica, de bucurie a și tras un bocit.
– David al meu are de gând să mă bage de vie în mormânt, cu apucăturile lui, cum văd eu.
Inca ce rană -i pe dânșii, sărmanii băieți ! Cum i -a mân cat râia prin străini, mititeii !
Și după ce ne -a căinat și ne -a plâns bunica, după obiceiul ei, și după ce ne -a dat de
mâncare tot ce avea mai bun și ne -a îndopat bine, degrabă s -a dus în cămară, a scos un ulcior cu
dohot de me steacăn, ne -a uns peste tot trupul din creștet până în tălpi și apoi ne -a culcat pe cuptior
la căldură. Și tot așa ne -a uns de câte două -trei ori pe zi cu noapte, până ce în Vinerea Sacă ne -am
trezit vindecați taftă. Dar pănă atunci a venit și veste de la Broșteni despre stricăciunea ce făcusem,
și bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni.
Apoi, în Sâmbăta Paștilor, m -a trimis la părinți acasă la Humulești. Ș i în ziua de Paști am
tras un Îngerul a strigat la biserică, de au rămas toți oa menii cu gurile căscate la mine. Și mamei
îi venea să mă înghită de bucurie. Și părintele Ioan m -a pus la masă cu dânsul, și Smărăndița a
ciocnit o mulțime de ouă roșii cu mine. Și bucurie peste bucurie venea pe capul meu. Iar la Învierea
a doua nu mi -a ma i mers așa de bine, căci toate fetele din sat, venind la biserică și unele din ele
fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, le -a și bufnit râsul, și au început a -mi zice: Tunsul
felegunsul, Tunsu l felegunsul, Cânii după dânsul !”128.
Înainte de toate nu trebuie să trecem cu vederea folosirea multiplă a termenilor bisericești,
a sărbătorilor și a expresiilor religioase: „iad”, „spovedanie”, „tămâie”, „Paști”, „suflet”, „vameșul
și fariseul”, „Doamne, milostiv fii mie păcătoasei”, „duminică”, „carte bise ricească”, „Mănăstirea
Neamțului”, „mitropolitul Iacob”, „clopotul bisericii” , „evlavie”, „s -a călugărit”, „pomeniri”,
„Dumnezeu să -l ierte și să -l odihnească întru împărăția cerească!”, „Viețile Sfinților”, „Doamne
multă răbdare ai dat aleșilor tăi”, „Doa mne”, „preot”, „ne -a închinat pe la icoane”, „Îngerul a
strigat”, „Mezii -Păresii”, „Buna -Vestire”, „Postul cel Mare”, „sâmbăta lui Lazăr”, „Duminica de

128 Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Regis, București, 2007, pp. 264 -278. (se va folosi sigla: Ion
Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… )

38
Florii”, „ne închinăm după obiceiul strămoșesc”, „Vinerea -Sacă”, „Sâmbăta Paștelui” și „Învierea
a doua” .
Observând multitudinea termenilor bisericești utilizați într -un fragment relativ scurt,
putem afirma cu tărie că Ion Creangă a crescut într -un mediu religios respectând cu sfințenie
sărbătorile creștinești. Pentru a putea fixa timpul în care s -a desfășu rat acțiunea relatată de către
autor, nu ne încarcă memoria cu date calendaristice nefolositoare ci fixează acțiunea în jurul marii
sărbători a Învierii Domnului.
Încă de la început apare mama ca fiind o persoană sacră și modelul suprem al unei mame
crești ne. Ca mamă creștină, ea are datoria de a împărtăși copiilor încă de la naștere, lumina vieții
celei nemuritoare, prin nașterea din nou a dumnezeiescului botez și prin atenta supraveghere și
îngrijire a creșterii lor duhovnicești; prin primirea harului Sfi ntelor Taine ale Bisericii și prin
continua sporire a vieții lor de credință și fapte bune129.
Apoi tatăl chiar dacă nu avea școală și nu mergea la biserică duminică de duminică, vedem
totuși că deține unele cunoștințe teologice, deoarece îi spune mamei să n u se mai comporte
asemenea fariseului care nu se credea atât de josnic ca alți oameni, ci ca vameșul care care se
socotea mare păcătos, și stătea cu capul în piept necutezând să -și ridice ochii către cer130.
Pe lângă aceste aspecte creștine care sunt vizibil e în fragmentul reprodus întâlnim și unele
subtilități, raționamente percepute diferit în funcție de nivelul de vârstă, dar și de pregătirea
teologică. De exemplu tunderea băieților Ion și Dumitru pentru copii poate fi un prilej de
amuzament, la fel cum a fost și pentru fetele din sat care la întoarcerea de la Broșteni strigau după
el „Tunsul felegunsul, Tunsul felegunsul, Câinii după dânsul”131, dar privită dintr -o perspectivă
teologică tăierea părului poate fi echivalentul tunsului în monahism – acesta fiin d începutul vieții
teologice a lui Nică a lui Ștefan a Petrii.
O altă valență religioasă o are apa în care cei doi au fost îndemnați ca să se scalde pentru
a se putea curăți de râie. În creștinism apa este folosită la Taina Sfântului Botez atunci când sufl etul
este curățit de păcatul stămoșesc; iar apa ca izor de curățire sufletească și trupească este
comemorată în fiecare an în Săptămâna Luminată, în prima vinere de după Învierea Domnului, de
sărbătoarea numită „Izvorul Tămăduirii”.
Un alt exemplu este vin decarea de râie a lui Nică. La fel ca și cei zece leproși („Iar pe
când Iisus mergea spre Ierusalim ș i trecea prin mijlocul Samariei și al Galileii, intrând î ntr-un sat,

129 Cf. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului , Editura Teofania, Sibiu, 2001, pp.
38-39.
130 Cf. Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu –
Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 12.
131 Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… p. 278.

39
l-au întâmpinat zece leprosi care stăteau departe, și care au ridicat glasul și au zis : Iisuse,
Învățătorule, fie -Ți mila de noi! Și văzându -i, El le -a zis: Duceți -vă și vă arătați preoților. Dar, pe
când ei se duceau, s -au curăț it. Iar unul dintre ei, văzând că s -a vindecat, s -a întors cu glas mare
slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața l a pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu -I. Și acela
era samarinean. Și răspunzâ nd, Iisus a zis: Au nu zece s -au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s –
a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decâ t numai acesta, care este de alt neam? Și i -a
zis: Scoală -te și du -te; credința ta te -a mâ ntuit” Cf. Luca 17, 11 -19.) care au fost considerați
vindecați după ce s -au arătat preoților, la fel și autorul a fost considerat vindecat în drumul spre
biserică, în sâmbăta Paștilor. În final comportamentul lui N ică a fost asemeni samarineanului care
s-a vindecat de lepră, căci L -a slăvit pe Dumnezeu cântând mirific „Îngerul a strigat”.

II.2. La cireșe

Pentru a putea prezenta „La cireșe” din perspectiva aspectelor creștine prezente în acest
fragment, trebuie s ă îl redau pentru a putea revela aspectele , așa cum decurg și se deduc din lectura
sa.
„Odată, vara, pe -aproape de Moși, mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza -mare, la moș
Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur niște cireșe; căci numai la dânsul și încă la vro două locuri
din sat era câteun cireș văratic, care se cocea -pălea de Duminica Mare. Și mă chitesc eu în mine,
cum s -o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului și mă fac a cere pe Ioan, să ne
ducem la scăldat.
— Nu-i acasă Ion, z ise mătușa Mărioara; s -a dus cu moșu -tău Vasile sub cetate, la o chiuă
din Codreni, s -aducă niște sumani. Căci trebuie să vă spun că la Humulești torc și fetele și băieții,
și femeile și bărbații; și se fac multe giguri de sumani, și lăi, și de noaten, car e se vând și pănură,
și cusute; și acolo, pe loc, la negustori armeni, veniți înadins din alte târguri: Focșani, Bacău,
Roman, Târgu -Frumos, și de pe aiurea, precum și pe la iarmaroace în toate părțile. Cu asta se
hrănesc mai mult humuleștenii, răzeși fără pământuri, și cu negustoria din picioare: vite, cai, porci,
oi, brânză, lână, oloi, sare și făină de păpușoi; sumane mari, genunchere și sărdace; ițari, bernevici,
cămeșoaie, lăicere și scorțuri înflorite; ștergare din borangic alese, și alte lucruri, ce le duceau
lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul.
Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară! vorba de dinioarea; și -mi pare rău că nu -i vărul

40
Ion acasă, că tare -aș fi avut plăcere să ne scăl dăm împreună… Dar în gândul meu: Știi c -am
nimerit -o? bine că nu -s acasă; și, de n -ar veni degrabă, și mai bine -ar fi!… Și, scurt și cuprinzător,
sărut mâna mătușei, luându -mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la
scăldat, mă șupuresc pe unde pot și, când colo, mă trezesc în cireșul femeii și încep a cărăbăni la
cireșe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Și cum eram îngrijit și mă sileam să fac ce -oi face mai
degrabă, iaca mătușa Mărioara, c -o jordie în mână, la tulpina cireș ului.
— Dar bine, ghiavole, aici ți -i scăldatul? zise ea, cu ochii holbați la mine; coboară -te jos,
tâlharule, că te -oi învăța eu .
Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea și vede că nu mă dau, zvârr!
de vro două -trei ori cu bulgări în m ine, dar nu mă chitește. Apoi începe a se aburca pe cireș în sus,
zicând: Stai, măi porcane, că te căptușește ea, Mărioara, acuș! Atunci eu mă dau iute pe -o creangă,
mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă, care se întindea de la cireș înainte și era crudă și
până la brâu de naltă. Și nebuna de mătușa Mărioara, după mine, și eu fuga iepurește prin cânepă,
și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să -l sar, o cotigeam
înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepurește, și ea după mine până -n dreptul ocolului pe unde -mi
era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, și hârsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul
capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, până ce dăm
cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece -douăsprezece prăjini de
cânepă, frumoasă și deasă cum îi peria, de care nu s -a ales nimica. Și după ce facem noi trebușoara
asta, mătușa, nu știu cum, se încâlcește prin cânepă, ori se împiedică de ceva, și cade jos. Eu,
atunci, iute mă răsucesc într -un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de
parcă nici nu l -am atins, și -mi pierd urma, ducându -mă acasă și fiind foarte cuminte în ziua aceea…
Dar mai în des eară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul, strigă pe tata la poartă, îi
spun pricina și -l cheamă să fie de față când s -a ispăși cânepa și cireșele… căci, drept vorbind, și
moș Vasile era un cărpănos ș -un pui de zgârie -brânză, ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: A tunat
și i-a adunat. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea
se făcuse, și vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: Nu plătește bogatul, ci vinovatul. Așa și
tata: a dat gloabă pentru mine, și pa ce bună! Și după ce -a venit el rușinat de la ispașă, mi -a tras o
chelfăneală ca aceea, zicând:
— Na! satură -te de cireșe! De -amu să știi că ți -ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule!
Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? Și iaca așa cu cireșele; s -a împlinit vorba
mamei, sărmana, iute și degrabă: Că Dumnezeu n -ajută celui care umblă cu furtișag ”132.

132 Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Editura Arc. București, 2015, pp. 27 -29. (se va folosi sigla: Ion Creangă,
Amintiri din copilărie… ).

41
La fel ca și în fragmentul anterior, autorul nu folosește date calendaristice ci o Sărbătoare
și anume Pogorârea Sfântului Duh. Și aici înt âlnim un lexic cu un conținut religios: „Moșii”,
„Duminica -Mare”, „mănăstire de m aici”, „Dumnezeu”, „ce ți -i bună pocăința după moarte?”,
„duminică”, „biserică” și „Dumnezeu n -ajută celui care umblă cu furtișag”.
Citind acest fragment vedem cum Nică încalc ă porunca a opta din Decalog „Să nu
furi”(Ieșirea 20, 15). Dar privind mai atent la esență ne dăm seama că la fel cum Nică este pedepsit
de către tatăl său pentru greșeala făcută, la fel și oamenii care vor greșii vor fi pedepsiți de
Dumnezeu mai devreme s au mai târziu. Nică a scăpat de furia mătușii Mărioara la fel cum și unii
oameni scapă pe această lume de pedeapsă, dar își vor lua osânda la Judecata de Apoi.
Privind dintr -o altă latură, Nică nu a încălcat doar porunca a opta ci și porunca a zecea
(Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga
lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte
are aproapele tău! Ieșirea 20, 17), deoarece încă de câ nd s-a furișat din casă a plecat cu gândul la
cireșele lui moș Vasile, „fiindcă numai la dânsul și încă la vro două locuri din sat era câte un cireș
văratec care se cocea -pălea de Duminica -Mare”133.
Acest fragment este bun de citit pentru copii, dar și pentr u cei mai mari. În primul rând
pentru copii deoarece este un fragment care amuză prin felul scrierii, dar și prin modul în care este
descrisă acțiunea. În al doilea rând este bun de citit pentru cei mari, deoarece prin această
întâmplare autorul vrea să tr agă un semnal de alarmă pentru toți creștinii. El știe că prin această
pățanie a încălcat două din cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Nebo, motiv
pentru care la sfârșitul fragmentului spune că Dumnezeu nu ajută celui care umblă cu furt ișag.

II. 3. Pupăza din tei

Fiecare î ntâmplare narată are la rândul ei, o structură compozițională unitară perfectă, așa
cum este și acest fragment extras din „Amintiri din copilărie” , în care autorul povestește o
întâmplare semnificativă: prinderea un ei pupeze care era ceasornicul satului. Caracterul unitar al
fragmentului face posibilă concentrarea conținutului său într -un titlu „Pupăza din tei”, cu care a și
figurat în manualele școlare sau în diferite ediții fragmentare destinate copiilor134.

133 Ibidem, p. 27.
134 Cf. Ion Popa, Marinela Popa, Literatura rom ână- Manual preparator pentru clasa a VI -a pe baza textelor literare
din cele 3 manuale alternative, Editura Niculescu, București, 2005, p.124.

42
Cel de -al treilea fragment al „Amintirilor” pe care îl voi analiza, face parte din partea a
doua a „Amintirilor”. După cum v -am obișnuit deja , înainte de toate îl voi reda:
„Mă trezește mama într -o dimineață din somn, cu vai -nevoie, zicându -mi: Scoală,
duglișule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc și să te spurce, ca să nu –
ți meargă bine toată ziua?… Căci așa ne amăgea mama cu o pupăză care -și făcea cuib, de mulți
ani, într -un tei foarte bătrân și scorburos, pe coasta dealului, la moș Andrei, fratele tatei cel mai
mic. Și numai ce -o auzeai vara: Pu -pu-pup! Pu -pu-pup! dis -dimineață, în toate zilele, de vuia satul.
Și cum mă scol, îndată mă și trimite mama cu de mâncare în țarină, la niște lingurari ce -i aveam
tocmiți prășitori, tocmai î n Valea -Seacă, aproape de Topolița. Și pornind eu cu de mâncarea, numai
ce și aud pupăza cântând:
— Pu-pu-pup! pu -pu-pup! pu -pu-pup! Eu, atunci, să nu -mi caut de drum tot înainte? mă
abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dâns a: nu numai decât pentru
pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea -n cap din pricina ei. Și
cum ajung în dreptul teiului, pun de mâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă sui încetișor
în tei care te adormea de mirosul… fl orii, bag mâna în scorbură, unde știam, și norocul meu!…
găbuiesc pupăza pe ouă și zic plin de mulțumire: Taci, leliță, că te -am căptușit eu! îi mai pupa tu
și pe dracul de -acum! Și când aproape să scot pupăza afară, nu știu cum se face, că mă spariu de
creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, și -i dau iar drumul în
scorbură. Și cum stam eu acum și mă chiteam în capul meu că șarpe cu pene nu poate să fie, după
cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată și șerp i, unde nu mă îmbărbătez în
sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza… pe ce -a fi…; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de
frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n -am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în
pământ. Măi! anapodă lucru ș -aista! zic eu înciudat, scoțând căciula din cap și tuflind -o în gura
scorburii. Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula și în
locul ei pun lespedea, cu gând c -a ieși ea pupăza de undeva până m -oi întoarce eu din ț arină.
După aceea mă dau iar jos și pornesc repede cu de mâncarea la lingurari… Și oricât oi fi
mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine știe pe unde și cât am
bojbăit și mocoșit prin tei, să prind pupăza, și lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise
urechile de foame așteptând. Ș -apoi, vorba ceea: Țiganului, când i -e foame, cântă; boierul se
primblă cu mâinile dinapoi, iar țăranul nostru își arde luleaua și mocnește într -însul. Așa și
lingurarii noștri: cântau ac um îndrăcit pe ogor, șezând în coada sapei, cu ochii păinjeniți de -atâta
uitat, să vadă nu le vine mâncarea dincotrova? Când, pe la prânzul cel mare, numai iacatămă -s și
eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu -i lălăind așa de cu chef…

43
Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să m ă înghită, de nu era o chirandă mai tânără
între dânșii, să -mi ție de parte.
— Hauileo, mo! ogoiți -vă! ce tolocăniți băiatul? Cu tatul său aveți ce -aveți, iar nu cu
dânsul! Atunci lingurarii, n emaipunându -și mintea cu mine, s -au așternut pe mâncare, tăcând
molcum.
Și scăpând eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la
tei, mă sui întrînsul, pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbătându -se înăuntru. Atu nci iau
lespedea cu îngrijire, bag mâna și scot pupăza, vlăguită de atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut
să le iau, erau toate numai o chisăliță. După asta vin acasă, leg pupăza de picior c -o ață ș -o îndosesc
de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite; și unadouă, la pupăză, de nu știau cei din
casă ce tot caut prin pod așa des.
Însă a doua zi după asta, iaca și mătușa Măriuca lui moș Andrei vine la noi, c -o falcă -n
cer și cu una în pământ, și se ia la cio ndănit cu mama din pricina mea:
— Mai auzit -ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătușa
cu jale, ne trezește dis -dimineață la lucru de atâția ani? Grozav era de tulburată, și numai nu -i
venea să lăcrimeze când spunea aceste. Și acum văd eu că avea mare dreptate mă tușa, căci pupăza
era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, n u știa de asta nici cu spatele.
— Ce spui, cumnată?! Da’ că l -aș ucide în bătaie, când aș afla că el a prins pupăza, s -o
chinuiască. De -amu bine că mi -ai spus, las’ pe m ine, că ți -l iau eu la depănat!
— Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătușa, căci de zbânțuitul
ista al dumnitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi -au spus mie cine l -au văzut că Ion a luat -o;
gâtul îmi pun la mijloc!
Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud une le ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de
unde era, sar cu dânsa pe sub streașina casei și mă duc de -a dreptul în târgul vitelor, s -o vând, căci
era tocmai lunea, într -o zi de târg. Și cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta țanțoș printre oameni,
de colo până colo, cu pupăza -n mână, că doar și eu era m oleacă de fecior de negustor.
Un moșneag nebun, c -o vițică de funie, n -are ce lucra?
— De vânzare -ți e găinușa ceea… măi băiate?
— De vânzare, moșule!
— Și cât cei pe dânsa?
— Cât crezi dumneata că fa ce!
— Ia ad -o-ncoace la moșul, s -o drămăluiască! Și cum i -o dau în mână, javra dracului se
face a o căuta de ou și -i dezleagă atunci frumușel ața de la picior, apoi mi -o aruncă -n sus, zicând:
Iaca poznă, c -am scăpat -o! Pupăza, zbrr! pe -o dugheană și, după ce se mai odihnește puțin, își ia

44
apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitându -mă
după dânsa!… Eu atunci, haț! de sumanul moșneagu lui, să -mi plătească pasărea…
— Ce gândești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ți -a fost de
cumpărat, la ce i -ai dat drumul? Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înțeles -ai? Nu -ți pară lucru
de șagă! Și mă băgam în ochii moșneagului, și făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la
comedie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!
— Dar știi că ești amarnic la viață, măi băiate?! zise moșneagul de la o vreme, râzând. În
ce te bizui de te îndârjești așa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să -mi iei vițica pentr -un cuc
armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi țică, și ia acuș te scarpin, dacă vrei, ba
ș-un topor îți fac, dacă mă crezi, de -i zice aman, puiule! când îi scăpa de mâna mea!
— Dă pace băiatului, moșule, zise un humuleștean de -ai noștri, că -i feciorul lui Ștefan a
Petrei, gospodar de la noi din s at, și ți -i găsi beleaua cu dânsul pentru asta.
— He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d -apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem
noi cu Ștefan a Petrei? zise moșneagul; chiar mai dinioarea l -am văzut umblând prin târg, cu cotul
subsuoară, după cumpă rat sumani, cum îi e negustoria, și trebuie să fie pe -aici undeva, ori în vro
dugheană, la băut adălmașul. Apoi bine că știu a cui ești, măi țică! ian stai oleacă, să te duc eu la
tată-tău și să văd, el te -a trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocu l?
Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s -a muiat gura. Apoi încet -încet
m-am furișat printre oameni, și unde -am croit -o la fugă spre Humulești, uitându -mă înapoi să văd,
nu mă ajunge moșneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dânsul, d rept să vă spun. Vorba ceea:
Lasă -l, măi! L -aș lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum! Tocmai așa pățisem și eu; ba eram încă
bucuros că am scăpat numai cu -atâta. Bine -ar fi s -o pot scoate la capăt, măcar așa, cu mama și cu
mătușa Măriuca, gândeam eu, băt ându -mi-se inima, ca -ntr-un iepure, de frică și de osteneală. Și
când ajung acasă, aflu că tata și mama erau duși în târg; și frații îmi spun, cu spaimă, că -i poznă
mare cu mătușa lui moș Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din t ei; zice
că i-am fi luat -o noi, și pe mama a pus -o în mare supărare cu asta. Știi că și mătușa Măriuca e una
din cele care scoate mahmurul din om; nu -i o femeie de înțeles, ca mătușa Anghilița lui moș
Chiriac, s -a mântuit vorba. Și cum îmi spuneau ei îngri jiți, numai ce și auzim cântând în tei:
— Pu-pu-pup! pu -pu-pup! pu -pu-pup! Soră -mea Catrina zise atunci cu mirare:
— I-auzi, bădiță! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate!
— Mai așa, surioară!… Dar în gândul meu: Când ați ști v oi câte a pătimit, sireaca, din
pricina mea, și eu din pricina ei, i -ați plânge de milă! Zahei însă ne lăsase vorbind și se ca’ mai
dusese în târg, după mama, să -i spună bucurie despre pupăză… Și a doua zi, marți, taman în ziua
de lăsatul secului de postul SânPetrului, făcând mama un cuptor zdravăn de alivenci și plăcinte cu

45
poalele -n brâu, și pârpâlind niște pui tineri la frigare, și apoi tăvălindu -i prin unt, pe la prânzul cel
mic, cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi și -i zice cu dragă inimă:
— Doamne, cumnățică -hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându -se după
gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce -a da Dumnezeu, să cinstim câte –
un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noștri și: Cele rele să se spele , cele bune să s -adune;
vrajba dintre noi să piară, și neghina din ogoare!Căci, dac -ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar
trebui de la o vreme s -apuci câmpii!
— Așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strângând cu nedumerire din umere, când
se punea l a masă. Văzut -ai dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor!
Apoi începem cu toții a mânca. Și alții ca alții, dar eu știu că mi -am pus bine gura l a cale,
să-mi fie pe toată ziua ”135.
Elemente religioase regăsite în acest fragment sunt: „Doamn e”, „s -a mântuit”, „sfânta
dreptate”, „lăsatul secului”, „Postul Sfântului Petru” și „Dumnezeu”. Acțiunea se petrece înainte
de începutul postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
După cum vedem și în titlul fragmentului elementul principal al povestiri i este pupăza
care în fiecare dimineață prin cântecul său îi trezește pe oameni dându -le de veste că prin mila și
iubirea lui Dumnezeu fața de oameni, le -a mai fost hărăzit să trăiască o zi pentru a avea grijă de
sufletul lor, dar și de creația Sa. Pupăza poate fi asemănată cu clopotul de la biserică care le vestește
oamenilor că este sărbătoare și îi cheamă la rugăciunea în comuniune. Așa cum sunetul clopotului
se aude negreșit în fiecare sărbătoare, la fel se auzea și cântecul pupezei în fiecare dimineață .
Pe lângă faptul că încalcă porunca a opta prin furtul cucului armenesc, Nică încalcă și
îndemnul Sfântului Apostol Pavel care îi învață pe oameni să fie „ neagonisitor de câștig urât ” (I
Timotei 3, 3), deoarece el a încercat să vândă pupăza la târg.
Din f ragment aflăm că mama lui Ion Creangă, în ziua de lăsatul secului a făcut „un cuptior
zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalele -n brâu, și pârpâlind niște pui tineri la frigare, ș -apoi
tăvălindu -i prin unt”136, de aici reiese faptul că erau o familie de oam eni credincioși care țineau cu
strictețe posturile de peste an, desfătându -se de b unătăți în ziua de lăsat de sec, pentru ca mai apoi
să țină postul așa cum se cuvine .

135 Ion Creangă, Pupăza din tei, Fragment din „Amintiri din copilărie”, Editura Ion Creangă, București, 1989, pp. 43-
51. (se va folosi sigla: Ion Creangă, Pupăza din tei… )
136 Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Editura Continental Grup, Chișinău, 2008, p. 76.

46
II. 4. La scăldat

Fragmentul „La scăldat”, ultimul din partea a doua a operei, pune și el în lumină
covârșitoarea personalitatea artistică a autorului, așa cum ni se dezvăluie în întreaga creație.
Este povestită aici o întâmplare din copilăria lui Nică. Și anume ceea ce a pățit el, odată,
vara când a plecat la scăldat călcându -și cuvântul dat mamei. Ion Creangă simte nevoia de a -și
aminti acele clipe pline de hazul și farmecul copilăresc, ca un antidot împotriva tristeții care îl
copleșește pe oricine de la o anumită vârstă137.
Fragmentul este hazliu și pare simplu de citit pentru c opii, îns ă dacă privim dincolo de
sensul lui literar, vom descoperi rațiuni nebănuite de mintea unui copil, sensuri adânci și multiple
valențe teologice, ceea ce tocmai mi-am propus. Dar, pentru a putea desluși, pentru a putea scoate
la lumină aceste valențe teolog ice așa cum decurg din lectura sa, voi reda fragmentul:
„Într-o zi, pe -aproape de Sânt -Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi
pe capul mamei: niște sumani să -i scoată din stative; alții să -i nividească și să înceapă a -i țese din
nou; un teanc de sumane croite, nalt până -n grindă, aștepta cusutul; pieptănușii în laiță n -avea cine –
i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură! Ș -apoi, vorba
ceea: Nu ședea, că -ți șede norocul; țevi de făcut la suca lă; copil de țâță în albie, pe lângă alții vro
cinci -șase, care așteptau să le faci de mâncare. Treabă era acolo, nu încurcală; și încă se cerea
degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Și mă scoală mama
atunci mai dimi neață decât alte dăți și -mi zice cu toată inima:
— Nică, dragul mamei! vezi că tată -tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos;
și eu asemene nu -mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lângă mămuca, de -i fă țevi și
leagănă copilul; c-apoi și eu ți -oi lua de la Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș -o curălușă de cele cu
chimeri, știi colč, ca pentru tine!
— Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu știam. Toate ca toatele, dar la cusut și
sărăduit sumane și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; și din astă pricină,
răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu -mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda
mea și -mi bătea din pumni, poreclindu -mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui țigan din Vânători. Însă
pentru a sta tot îmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte -o movilă de
drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam seara acasă. Așa ne duceam băieții și fetele
unii la alții cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă șezătoare și se face mai mult
noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de -a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, și

137 Cf. Ion Popa, Marinela Popa, op.cit. , p.132.

47
cum sfârâia fusul roții, așa -mi sfârâia inima -n mine de dragostea Măriucăi! Martor îmi este
Dumnezeu! Și -mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi, i -am scos
Măriucăi un șoarec din sân, care era s -o bage în boale pe biata copilă, de n -aș fi fost eu acolo. D –
apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice și mai ales prin luncile și
dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori,
dumbravnic și sulcină de pus printre straie, cine umbla? Povestea cântecului: Fă-mă, Doamne val
de tei/ Și m -aruncă -ntre femei! Și, scurtă vorbă, unde er au trei, eu eram al patrulea. Dar când
auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai
mare între frați. Însă ce era să faci când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea,
era un senin pe cer și așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile.
Văzând eu o vreme ca asta, am șparlit -o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă
și de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crez ând că -s prin
livadă undeva, iese afară și începe a striga, de da duhul dintr -însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! și
Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ și se ia după mine la baltă,
unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ți -i gliganul;
apoi, în picioare, țiind la urechi câte -o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr -însele,și aci
săream într -un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta și în stânga, spunâ nd cuvintele:
Auraș, păcuraș, Scaote apa din urechi,/Că ți -oi da parale vechi; /Și ți -oi spăla cofele/ Și ți -o bate
dobele!
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă scăldam: una pentru
Dumnezeu și una pentru dracul, făcând parte dreaptă l a amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de
încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gură; ș -apoi, huștiuliuc! și eu în știoalnă, de -a
cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci așa ne era obiceiul să facem la scăldat, de pe când
Adam -Babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatăl, pentru Fiul și Duhul
Sfânt, și înc -o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetișor pe -o coastă, la marginea bălții, cât mi
ți-i moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce
ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred! Toate acestea le privea
biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb din prund, aproape
de mine. Dar eu n -o vedeam pe dânsa, c ăci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro
jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei -patru de când fugisem de -acasă, ș -ar fi
trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază.
Însă eu, în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În
sfârșit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea și vine tiptil, în vârful

48
degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă spun, îmi ia toate hainele frumușel de
pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându -mi cu năduh:
— Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te -a răzbi foamea, ș -apoi atunci vom avea altă vorbă!
Și se tot duce.Ei, ei! ce -i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzură asta, numa -și dau ghiont
una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de rușine, și
cât pe ce să mă înec, de ciudă ce -mi era. Și din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea
acum să le str âng de gât, nu altăceva. Dar vorba ceea: Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor?
De-aceea le -am lăsat și eu pe fete să râdă, până li s -a duce gura la ureche, și pândind vreme pe
când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac țuști! din baltă ș -o iau la sănătoasa; și așa
fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Și
fuga, și fuga, fără să mă uit în urmă, până ce dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă.
Dar nu merg pe drum, de rușin e să nu întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache și merg
tupiluș prin păpușoi; apoi într -o hudiță, din hudiță în grădină la Trăsnea, și iar prin păpușoi; și când
aproape să ies din grădină, mă simțesc câinii lui Trăsnea, și la mine, să mă rupă! Ce -i de făcut?
Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muște câinii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar
la tine, să te tupilezi jos la pământ și să -i lași să te latre cât le place, fără să te urnești din loc; căci
ei bat cât bat și, de la o vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărat este, căci așa am scăpat și eu de
câinii lui Trăsnea, atunci când am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. Noroc din cer până -n pământ
că nu m -a prins melianul și haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de că nd mă
zăpsise în grădina lui la furat mere domnești și pere sântiliești, căci m -ar fi snopit în bătaie. Ș -apoi
numai asta mi -ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârșit, după ce m -au lăsat câinii lui
Trăsnea în pace, cum v -am spus, am sărit î n răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, și
atunci mi s -a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi,
până în dreptul ogrăzii, și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când
în casă, când afară; și -mi era mai mare mila de dânsa, dar și de pântecele meu cel stocit de apă
încă îmi era milă. Vorba ceea: Milămi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce -mi este.
Șinemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit printre gard: Mămucăi, iacată -mă-s! Ș-odată
și sar în ogradă, mă înfățișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut
și zic, scâncind: Mamă, bate -mă, ucide -mă, spânzură -mă, fă ce știi cu mine; numai dă -mi ceva de
mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: Golătatea înconjură, iară foamea dă de -a dreptul. Ea,
atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând:
— Bine -ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta și să mă lași
tocmai la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să știi că mi te -ai lehămetit de la
inimă; doar să te porți de -acum tare bine, să mai fiu ceea ce -am fost pentru tine; dar nu știu, zău!

49
Și, scurtă vorbă, văzând că m -am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce -am făcut n -oi mai f ace.
Apoi umblu tot cu binișorul pe lângă dânsa și nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu
vorba, căci: Vorba dulce mult aduce; la trebi -s hărnicuț cât se poate: derdicam și măturam prin
casă ca o fată mare, de n -avea mama grijă când se ducea u ndeva. Și -ntr-o zi o văz că mă sărută și –
mi zice cu blândețe:
— Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, și să -ți dea de toate darurile sale cele
bogate dacă te -i purta cum văd că te porți de -o bucată de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am
început a plânge, și bucuria mea n -a fost proastă. Și mai multă mustrare am simțit în cugetul meu
decât oricând. Și de m -ar fi bătut mama cu toate gardurile și de m -ar fi izgonit de la casă ca pe un
străin, tot n -aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cân d m-a luat cu binișorul! Și să nu credeți
că nu mi -am ținut cuvântul de joi până mai de -apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic
la vorbă în felul meu. Și nu că mă laud, căci lauda -i față: prin somn nu ceream demâncare, dacă
mă sculam, nu mai așteptam să -mi dea alții; și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe –
acasă. Ș -apoi mai aveam și alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine;
când mă lua cu binișorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam cât e-o drăguță de
trebușoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu
tot meșteșugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc -o piatră în baltă, și zece cuminți n -o pot scoate.
În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru ni mica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi,
o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte
până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m -am făcut. Dar și sărac așa ca în anul ac esta, ca
în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n -am fost!138”.
Fragmentul redat conține următorii termeni religioși: „Sânt -Ilie”, „Dumnezeu”, „zile de
sărbătoare”, „adevăr spun căci Dumnezeu e deasupra”, „martor îmi este Dumnezeu”, „Doamne”,
„Tatăl, F iul și Duhul Sfânt”, „Amin”, „Adam”, „sânul lui Dumnezeu”, „Sfânta Nastasia” și „o
bucată de humă însuflețită”.
La prima lecturare iese în evidență faptul că Nică avea deja dobândite unele noțiuni
teologice. În primul rând cunoștea Persoanele Sfintei Treim i, pe Care le amintește atunci când
aruncă pietre în apă. După ce rostește Persoanele Trinitare rostește conform învățăturii creștinești
termenul „Amin”, semn că știa rânduiala Bisericii. În al doilea rând, vedem că el cunoștea modul
în care a fost creat o mul de Dumnezeu din țărână („ Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din
pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s -a făcut omul f iință vie” Facere 2,
7), atunci când pomenește că omul este „o bucată de humă însuflețită”139.

138 Ion Creangă, Amintiri, Povești …, pp. 45 -51.
139 Ion Creang ă, Pupăza din tei …, p. 56.

50
Privind îns ă în ansamblu această pățanie a lui Nică putem să -l asemănăm cu fiul cel mic
din „P arabola Fiului Risipitor” , care a plecat de acasă și și -a neglijat datoriile de fiu, făcând toate
după propriile legi. Dar la fel cum fiul din parabola Biblică în cele din u rmă și -a venit în fire și s –
a întors acasă, cerându -i iertare tatălui că a greșit zicându -i: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și
nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău ”(Luca 15, 21); tot așa și Nică întorcându -se acasă și -a
recunoscut vina. Sfântu l Teofan Zăvorâtul comentând „Parabola Fiului Risipitor”, spune că faptul
că fiul și -a venit în sine constituie pentru toți primul pas în mișcarea de la păcat către Dumnezeu;
se poate spune că încă nici nu este pas ci numai începutul mergerii, punctul de p lecare140.
Mama, Smaranda, reprezintă pe tatăl din parabolă care la întoarcerea fiului trăiește intens
bucuria reîntoarcerii fiului, îl iartă și le poruncește slugilor să pregătească o masă îmbelșugată. Tot
așa și ea l -a primit acasă și i -a dat să mănânce, î n loc să -l pedepsească după cum ar fi meritat.
Citind cu atenție fragmentul vedem că Nică rămânând fără haine se rușinează de
goliciunea lui, asemeni protopărinților, Adam și Eva, care s -au rușinat de goliciunea lor după ce
au încălcat porunca lui Dumnezeu și au gustat la îndemnul șarpelui din pomul oprit, pomul
cunoștinței binelui și a răului(Cf. Facere cap. 2 -3).

140 Cf. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu -Vlas, Editura
Sophia,București, 2009, p. 267.

51
Capitolul al III -lea
Dimensiuni creștine în Basmele lui Ion Creangă

Basmul , numit și poveste, este alături de povestire, snoa vă și legendă, una dintre cele mai
vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într -un număr enorm de
variante la toate popoarele. Termenul ,, basm” provine din slava veche, de la ,,basni” care înseamnă
,,născocire”, ,,sc ormonire”, ,, minciună ”, ,, invenție ” în dicționarele de teorie a literaturii fiind
definit ca specie a epicii populare și culte, de obicei în proză, în care personaje imaginare
traversează întâmplări fantastice, forțele binelui înv ingându -le pe cele ale răului141.
G. Calinescu numea basmul cult “o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, “un gen vast,
depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui
este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte h imerice, animale. […] Cand dintr’o
naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n’avem de a face cu un basm.”142
Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzând și în literatura cultă (în secolul al
XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii romantice)143.
Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, cu numeroase
personaje. Acțiunea basmului implică prezența fabulosului (elemente supranaturale) și este supusă
unor stereotipuri, care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de că tre erou144.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele
îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcții, ca în basmul popular, dar sunt individualizate
prin atributele exterioare și prin limbaj. Reperele temp orale și spațiale sunt vagi, nedeterminate.
Sunt prezente clișeele compoziționale, cifrele și obiectele magice, formulele specifice, procedeul
triplicării145.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune
îmbinarea narați unii cu dialogul și cu descrierea146. Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a

141 Cf. Irina Petraș Teoria literaturii . Dicționar -antologie, Editura Didactică și Pedagogică R .A., București, 1996
142 G. Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, București, 1963, p.9
143 Cf. L. Paicu, M. Lupu, M. Lazăr, Literatura română pregătire individuală pentru proba scrisă – examenul de
bacalaureat, Editura Art, București, p. 147.
144 Cf. Monica H. Columban, Horia Corcheș, Victoria Gal, Maria Lupu, Liliana Paicu, Literatura Română – Cartea
definitivă – Pregătirea examenului de Bacalaureat, Editura Art, București, p.169.
145 Cf. Ibidem , p.170.
146 Cf. L. Paicu, M. Lupu, M. Lazăr, op.cit. , p.149.

52
expunerii epice, ci topește povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce
în povestirea faptelor dialogul personajelor147.
Lumea basmelor este cu totul aparte, o lume supranaturală. Basmele reprezintă categoria
estetică a miraculosului/ a fabulosului. Convenția basmului este acceptarea de către cititori (și
personaje) a altor legi ale naturii decât cele ale lumii reale, obiective, prin care supranaturalul poate
fi explicat. Ei acceptă încă de la început ( de la rostirea formulei a fost odată), supranaturalul ca
explicație a întâmplărilor incredibile, fără corespondent în lumea reală. Supranaturalul nu
provoacă cititorului reacții de uimire, de teamă sau ac ea ezitare specifică fantasticului propriu – zis,
ci delectarea148.
Particularitățile basmului cult, regăsite și în basmele lui Creangă sunt:
 Clișee compoziționale: formule tipice (inițiale, mediane, finale);
 Motive narative diverse: călătoria, lupta, victori a eroului, probele depășite,
demascarea și pedepsirea răufăcătorului, căsătoria și răsplata eroului;
 Specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic, illo tempre) și spațiale
(tărâmul acesta și tărâmul celălalt) – sunt vagi, imaginare, redate la modul general;
 Stil elaborat, îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea;
 Cifre magice, simbolice;
 Obiecte miraculoase;
 Întrepătrunderea planurilor real – fabulos; fabulosul este tratat în mod realist;
 Convenția basmului (acceptată de cititor): acceptarea de la început a
supranaturalului ca explicație a întâmplărilor incredibile149.
Până aici am trecut în revistă critere literare a basmului, dar în cele ce urmează nu voi mai
trata basmul din această perspectivă, deoarece nu asta mi -am propus, ci voi trata Ba smele lui Ion
Creangă din punct de vedere teologic. Am să evid ențiez dimensiunile creștine tratând fiecare basm
în parte. Voi începe cu Basmul Dănilă Prepeleac, apoi Povestea lui Harap alb, și în final îmi voi
centra atenția pe Basmul Ivan Turbincă.

147 Cf. Tudor Vianu, Studii de literatură română , București, E.D.P., 1965, p. 52.
148 Cf. Monica H. Columban, Horia Corcheș, Victoria Gal, Maria Lupu, Liliana Paicu, op.cit. , p. 170.
149 Cf. L. Paicu, M. Lupu, M. Lazăr, op.cit. p.148.

53
III.1. Dănilă Prepeleac

Dănilă Prepeleac este un basm consti tuit din două teme consecutive care, la prima vedere,
par înnădite, așa de mare e contrastul dintre ele. Basmul e alcătuit din două tipuri – schimbul
dezavantajos și întrecerea în puteri și istețim e cu Zmeul (diavolul) – care putea duce la presupunerea
că îmbinarea lor ar fi opera humuleșteanului. Într -adevăr, îmbinarea celor două tipuri nu e atestată
până acum decât de una din variantele folclorice cunoscute, dar de aici nu se poate deduce decât
că, probabil, cercetările folclorice sunt deficitare și sporadice, nereușind însă să consemneze aceste
variante. Abia cu puțină probabilitate se poate bănui că amalgamarea lor s -ar datora lui Creangă150.
Acest basm cuprinde pilde vrednice de urmat în viață. Bin ele mereu se află în luptă cu
răul, este dialectiva vieții în veșnică mișcare și devenire. Binele trebuie urmat, e un imperativ
categoric al vieții. Întâlnim în acest basm, în limbaj popular, în expresii simple, idei teologice din
cele mai adânci.
Sub aces t aspect vom încerca să prezentăm basmul „Dănilă Prepeleac” a lui Ion Creangă.
Înainte de toate, să ne reamintim foarte pe scurt. Erau odată, într -un sat, doi frați. Cel mare era
harnic și avut. Nu avea copii și avea o nevastă cam zgârcită. Cel mic toate l e făcea pe dos, era
nechibzuit și sărac și mai avea și o mulțime de copii.
Fratele cel sărac atâta făcuse pe lângă casă, un prepeleac pentru oale, de aceea lumea îi
zicea Dănilă Prepeleac. Mai avea și o pereche de boi mari și frumoși, dar nu avea car . Se d ucea
mereu și îl cerea cu împrumut pe al fratelui său, ca între frați. Odată acesta îi spuse să meargă la
târg, să vândă boii cei mari și să își ia unii mai mici, iar cu restul să își ia un car.
Dănilă Prepeleac plecă la târg. Urcând dealul către iarmaroc văzu venind la vale un om
care abia mai ținea un car. I se păru că merge singur și îi zise omului să ia boii și să -i dea lui carul.
Bucuros de așa un târg, omul luă boii și îi lăsă carul.
Dănilă porni și el la vale, să se întoarcă acasă cu carul. Când se s fârși valea și începu alt
deal, carul venea înapoi. Îl opri cu greu la marginea drumului și când trecu un om cu o capră cître
târg, făcu iar un schimb. Dădu carul și luă capra. Porni iar către casă. Capra, zburdalnică, cum sunt
toate caprele. Sătul de ea, Dănilă Prepeleac o schimbă pe un gânsac. Gânsacul se puse pe strigat,
i-o fi fost dor de gâște, așa că îl schimbă și pe acesta, îl dădu pe o pungă goală.
Când văzu frate – său ce ispravă făcuse, îi zise că e mare nătărău. Dănilă îi mai ceru o dată
carul, ac um cu boi cu tot, să aducă lemne de foc din pădure. Frate – său i-l dădu, dar pentru ultima

150 Cf. Ovidiu Bârlea, Poveștile lui Creangă , Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 88.

54
oară. În pădure, Dănilă trase chiar lângă un copac mare și gros, ca să cadă direct în car. Când îl
tăie, copacul căzu și zdrobi și carul și boii.
Ajuns acasă, îi spu se lui frate -său că e ghețuș în pădure, să -i dea iapa să scoată carul de
acolo. Frate -său, disperat, zise că era mai bun la călugărie, să nu mai aibă nevastă și copii pe care
să-i chinuie. Nu -i dădu iapa, dar Dănilă o luă pe furiș.
Dănilă Prepeleac ajunse cu iapa în pădure, într -o poiană, lângă un heleșteu. Ce -i veni lui,
să facă o mănăstire că tot îi zisese frate – său că trebuia să fie călugăr. Însemna un loc cu o cruce,
apoi începu a alege copacii zicând cu glas tare la ce vor fi buni fiecare.
În apa iazu lui trăiau niște draci. Scaraoschi trimise un drac cu un sac cu galbeni, să -i dea
lui Dănilă ca să plece de acolo, să nu mai facă mănăstire. Dănilă nu plecă îndată, căci nu putea să
care sacul. Se trezi cu alt drac. Lui Scaraoschi îi păruse rău după atâția galbeni și îl trimisese să își
încerce puterile cu Dănilă Prepeleac. Cine va câștiga, va lua sacul cu galbeni.
Dracul luă iapa în spate și înconjură iazul de trei ori. Dănilă sări pe iapă și înconjură și el
iazul, călare. Îi zise apoi dracului că el o dus ese nu în spate, ci numai între picioare, ceea ce era
mai greu, deci el câștigase întrecerea. Dracul zise să se întreacă la fugă, Dănilă îl puse să se întreacă
cu un iepure, spunând că e copilul lui cel mai mic. Când să se ia la trântă, Dănilă îl puse să s e ia la
trântă cu un urs, zicând că e unchiul lui. Abia scăpă viu dracul și spuse să se întreacă la chiuit.
Chiui dracul de era să spargă bolta cerului, dar Dănilă îi zise că el are să chiuie și mai
tare. Dacă voia să scape cu urechile nesparte și capul în treg, să îl lase să -l lege la ochi. Dracul îl
lăsă, iar Dănilă puse mâna pe un ciomag și îi trase dracului, de îl făcu să se arunce în iaz.
Scaraoschi trimise un alt drac, cu un buzdugan uriaș, să se întreacă la aruncat, dar Dănilă
îl sperie că îl va arunc a în Lună și dracul fugi înapoi la Scaraoschi. Acesta trimise altul, să se
întreacă în blestemat cu Dănilă Prepeleac.
Se puse dracul și așa blestemă, că îi pocni un ochi lui Dănilă. Acesta, însă, nu se lăsă. Îi
spuse să ia sacul cu galbeni și să îl ia și p e el în spinare, să îl ducă acasă, că acolo are blestemele.
Îl duse dracul în zbor, cu galbeni cu tot. Când ajunseră, Dănilă Prepeleac strigă la copii să vină cu
blestemele, cu ragila și pieptenii de pieptănat câlți și să îl blesteme cu ele pe drac în lege a lor.
Copii au tăbărât pe drac și așa l -au jumulit că a lăsat și bani și tot și a fugit înapoi.
Dănilă Prepeleac a trăit liniștit, a mâncat și a băut fără griji până la adânci bătrânețe151.
Povestea lui Dănilă Prepeleac e un fel de curățare prealabilă a ter enului, epuizând mai
întâi aspectul teribil și grotesc, stupid și spăimos al diavolului, căruia Dănilă îi vine de hac cu
mijloace pe care le pot numi intelectuale. Sunt mijloace de chibzuire, de meditație și de intuiție,

151 Cf. Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Ion Creangă, București, 1972, pp. 37 -52. (se va folosi sigla:
Ion Creangă, Povești… ).

55
care, valabile în lumea țărănească, sunt coextensive prin transfer simbolic și legitim, tuturor
lumilor. Să ne reamintim de simplicitatea parabolelor evanghelice. „Iesit -a semănătorul…”(Luca
8, 5) care în primul rând este un țăran, dar în același timp Creatorul . De aceea, afirmăm că Dănil ă
se folosește de arme intelectuale, directe, sintetice, succinte, pur calitative, în lumina și temperatura
cărora Satana se topește ca ceara pe plită152.
Basmul relatat conține următorii termeni și expresii creștinești: „Dumnezeu”, „mila”,
„păcate”, „popă”, „să dea Dumnezeu”, „dracul mi -a luat mințile”, „ce a dat Dumnezeu”,
„Dumnezeu a umplut lumea asta”, „în știrea Celui de sus”, „călugărit”, „mănăstire”, „cruce”,
„toacă”, „scaraoschi”, „omul lui Dumnezeu”, „pusnic”, „pusnicie”, „iad”, „ Sfânta Cruce”, „groz ile
morții” și „Doamne multe mai are de pătimit un pustnic adevărat, când se depărtează de poftele
lumești și se gândește la faptele bune”.
Basmul este unic, sărăcia fiind condiția necesară și prealabilă a îmbogățirii, și aceasta în
mod firesc. Verbul crea tor se propagă printr -o ondulație făcută din plusuri și minusuri. Sărăcia e
un alt aspect, starea foetală la care se ajunge prin acest regres, fiind simbolizată în „Dănilă
Prepeleac”, prin despuierea totală, adică prin reducerea la cea mai simplă expresie a stării
primordiale, Adam gol în Rai. Este trecerea de la multiplicitate la Unitate . După probe, Dănilă
recuperează toate înmiit. Aici se aseamănă foarte mult cu Iov din Biblie.
Sărăcia – îmbogățirea constituie două faze ale unui proces unic, identice în f ond cu
moartea – învierea, mai ales când sunt privite din perspectivă inițiatică . Trocul dezavantajos e o
lepădare a accidentului, a suprastructurilor din ființa pelerinului spre Absolut. Pământul este
desțelenit, arat și grăpat, pentru ca să se poată arunc a sămânța, germenii unui viitor, Eden.153.
De la început vedem că cei doi f rați sunt prezentați în antiteză . Cel mare este prezentat ca
fiind prototipul omului care conlucrează cu Dumnezeu, iar cel mic este prezentat ca fiind leneș, ca
fiind tipul omului car e nu își înmulțește t alanții primiți de la Dumnezeu, dar ca și o compensație
avea o mulțime de copii, pe când fratele său nu avea nici unul. Cât despre nechibzuirea lui Dănilă
putem înțelege că era un exilat în lumea aceasta „ Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei,
dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v -am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște
lumea. ”(Ioan 15, 19), ca toți marii spirituali, care -și iau uneori masca zăpăcelii, a nebuniei, ca să –
și poată ascunde mai bine misiun ea.O altă compensație a lui Dănilă este faptul că nevasta lui era
muncitoare și bună la inimă – tipul omului care păzește poruncile lui Dumnezeu, dar soția celui
bogat era foarte zgârcită.

152 Cf. Vasile Lovinescu, Creangă și Cre anga de Aur, Editura Rosmarin, București, 1996, p.124.
153 Cf. Ibidem , p.126.

56
E de reținut porecla lui Dănilă, „Prepeleac”, deoarece nu e un nume de familie, ci exact
un supranume. Prepeleacul este o bucată de lemn, care poate căpăta aici conotația unei cruci , acelei
cruci pe care fiecare om este dator să și -o ducă, cruce în sensul spiritual de destin, de greutăți ale
vieții. O altă conotație a aces tei porecle este că atunci când călugărul primește haina îngerească,
își pierde numele vechi, înlocuit cu un nume nou.
Revenind la basm, Dănilă începe schimburile. Dă boii pe un car, carul pe o capră, capra
pe un gânsac, gânsacul pe o pungă. E de reținut c ă ultimul obiect ce -i rămâne în mână lui e o pungă
goală, care poate fi asemănată cu sufletul pur, golit de păcate, care mai apoi o lasă fratelui său, ca
pe o învățătură, ca pe o pildă.
O altă dimensiune creștină o constituie faptul că atunci când se apucă să construiască
mănăstirea începe cu crucea, la fel ca orice creștin înainte de a începe să creeze un lucru își face
cruce, pentru a fi cu ajutorul lui Dumnezeu. Zidirea acestei mănăstiri poate fi înțelească ca o
imitație a creării lumii.
Cu privire la în trecerea cu diavolul, trebuie precizat că pe când diavolul lucrează numai
prin puterea lui, Dănilă solicită ajutorul ființelor aparent exterioare lui. Aparent deoarece omul ca
și cunună a Creației a dat nume tuturor ființelor de pe pământ. – „Domnul Dumneze u a făcut din
pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului și le -a adus la om, ca să vadă cum are să le
numească, și orice nume pe care -l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela -i era numele. Și omul a
pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului, dar, pentru om, nu s -a găsit
niciun ajutor care să i se potrivească. ”( Facere, 2, 19 -20)
Dănilă e provocat de diavol să se întreacă în chiuit cu el. Invitat să înceapă, diavolul chiuie
de două ori grozav de tare, epuizând zgom otul, nu sunetul. Ce este sunetul adevărat ne spune
Biblia, când ne arată pe Dumnezeu vorbind cu Ilie pe muntele Horeb ( A zis Domnul: „ Iesi si stai
pe munte inaintea fetei Domnului! Ca iata Domnul va trece; si inaintea Lui va fi vijelie naprasnica
ce va de spica muntii si va sfarama stancile, dar Domnul nu va fi in vijelie. Dupa vijelie va fi
cutremur, dar Domnul nu va fi in cutremur; Dupa cutremur va fi foc, dar nici in foc nu va fi
Domnul. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul” )- (III Regi, 19, 11 -12).
Mai apoi buzduganul apare ca o rădăcină, ca o țâțână a fundului iadului. Simbolizează
direct puterea de gravitație, aruncată uneori în sus ca să sfarme cerurile, dar reîntorcându -se
totdeauna în fundul pământului. E moștenire de la strămoșul diavolilor, de la Lucifer, îngerul căzut.
Basmul se încheie prezentîndu -ni-l pe Dănilă la fel ca și pe dreptul Iov, „văzându -și pe
fii fiilor săi”(Iov 42, 16).

57
III.2. Povestea lui Harap Alb

„Povestea lui Harap -Alb” a fost publicată în Convorbiri Literare , XI (1877). Eminescu
reproduce basmul în Timpul, anul II, nr. 181 -187, 189 -193. În timpul vieții autorului, basmul mai
apare și în traducere germană în Rumanische Revue, II (1886).
Harap -Alb este fără îndoială cel ma i frumos basm al lui Creangă din întreaga noastră
literatură, în același timp și cel mai lung din repertoriul humuleșteanului. Aceasta a făcut pe unii
cercetători să creadă că Harap -Alb ar fi îmbinarea mai multor basme pe care Creangă le -ar fi sudat.
Presupunerea e falsă, pentru că toate episoadele basmului se înlănțuiesc în chip armonios, realizând
un tot unitar, cu o schemă compozițională clară, firească și completă154.
Harap -Alb simbolizează un cod moral național, ca perosonaj literar, memorabil, el trebuie
să străbată un drum de inițiere, su cumuleze exper iență, să se formeze pentru viață în lupta cu
forțele malefice și să obțină o înțelepciune ca să capteze filozofia despre viață, adevăr, dreptate,
luptă, despre iubire, prietenie.
Harap -Alb se remarcă printr -un comportament moral, este respectuos, sensibil , milos,
harnic, are un simț moral și un echilibru necesar. Devenirea sa, o permanentă dăltuire a caracterului
se face într -o modalitate statornicită a umanismului popular. Inteligența, receptivitatea, spiritul de
sociabilitate și prietenie, răbdarea îl vo r ajuta să depășească acele probe, momente de dificultate
învecinate cu situația limită155.
Înainte de a evidenția dimensiunile creștine din „Povestea lui Harap -Alb” voi face un
rezumat al acestui basm: A fost odată, într -o țară, un crai care avea trei fecio ri. Fratele lui, Verde
Împărat, avea numai fete. El i -a scris să îl trimită pe unul dintre băieți, să -l pună împărat în locul
lui.
Plecă întâi feciorul cel mare. Craiul voi să îl încerce și se îmbracă într -o piele de urs. Se
duse înaintea lui, ascunzându -se sub un pod. Când veni fiu – său pe pod îi ieși înainte, calul aceluia
se feri, iar băiatul nu avu curaj să meargă mai departe. Se întoarse acasă, ajungând în urma lui tatăl
său. Spuse craiului că lui nu -i mai trebuie nici o împărăție.
Feciorul cel mijloci u spuse că se duce el. Craiul îl încercă și pe el ca și pe fratele său cel
mare și păți întocmai ca și acela. Supărat, craiul le spuse la tustrei feciorii că nu sunt buni de nimic.
Fiul cel mic ieși în grădină, întristat. Deodată se trezi în fața lui cu o babă care cerșea. Îi
dădu un ban, iar ea îi spuse că va ajunge împărat și îl învață ce să facă pentru a porni la drum.

154 Cf. Ovidiu Bîrlea, Basme fantastice , în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu, București, 1977, p.69
155 Cf. Nicolae I. Nicolae, Radu Scorojitu, Ioan Dumitru, Aurelia Iordache, C ecilia Condei, Viorica Ioviță, Limba și
Literatura Română Sinteze și Comentarii pentru clasele IX – XII, Editura Sarmis, Craiova, 2001, pp. 158 -159.

58
Crăișorul se duse la tatăl său și îi spuse că vrea să își încerce și el norocul. Craiul se învoi cu greu
și rămase cam mirat când auzi ce îi cere feciorul său cel mic.
Mezinul se duse în pod și căută hainele și armele tatălui său, din tinerețe. Curăță straiele,
paloșul, buzduganul, arcul și săgețile. Curăță, pentru cal, un căpăstru, un frâu, un bici și o șea. Se
duse apoi cu o tavă plină cu jeratic la herghelie. Veni și luă o gură de jeratic un cal slab de -i
numărai coastele. Fiul craiului îi trase una cu frâul în cap și îl goni. Începu să plimbe caii pe acolo,
doar o veni altul să mănânce jeratic. Dar veni tot acela și degeaba îi dădu cu fr âul în cap, că veni
și a treia oară. Calul mâncă tot jeraticul și mai primi o lovitură cu frâul în cap. El se scutură de trei
ori și se făcu un cal tânăr și frumos, apoi îi spuse să încalece.
Calul zbură cu fiul craiului întâi până la nori, apoi se lăsă în jos ca o săgeată, a doua oară
până la lună și coborâ iute ca fulgerul, și a treia oară până la soare. Când coborâ și stăpânul său îi
spuse că l -a amețit rău, calul răspunzând că așa a amețit și el de câte ori i -a dat frâul în cap. Apoi
îi spuse că acum, c ă îi cunoaște puterile, el o să se facă la loc așa cum îl văzuse în herghelie și îl
va duce oriunde va dori.
Își luă mezinul ce -i trebuia, primi scrisoare de la tatăl său către Verde Împărat și porni la
drum. Când întâlni ursul, calul năvăli către el. Când să-i dea una cu buzduganul, îl auzi pe tatăl
său că îi spune să nu dea. Descalecă, iar craiul îi spuse că e vrednic de împărat. Îl povățui să se
ferească de omul roș și mai ales de cel spân. Îi mai spuse să se sfătuiască întotdeauna cu calul și îi
dădu bl ana de urs.
Ajungând în codru, feciorului de crai îi ieși în cale un om spân. Acesta îl întrebă dacă nu
are trebuință de o slugă la drum. El îi răspunse că nu are. Spânul se duse prin pădure, își schimbă
hainele și îi ieși iar înainte, spunându -i cu glas p refăcut că ar vrea să -i fie slugă vrednică. Crăișorul
iar îi spune că nu are nevoie de slugă, dar mergând el mai departe, rătăci cărarea cea bună.
Spânul îi ieși tânărului din nou în cale, prefăcut să arate altfel. Îi spuse că trebuie să -l ia
de slujitor, că se vede că are nevoie de cineva ca ajutor. La vorbele crăișorului, că așa îl învățase
tatăl său, spânul spuse că nu are încotro, fiindcă pe acolo toți oamenii sunt spâni. Gândindu -se că
într-adevăr nu întâlnise decât oameni spâni, fiul craiului îl întoc mi drept slugă și porniră mai
departe.
După o bucată de drum, Spânul ceru plosca cu apă, o puse la gură, se strâmbă și o vărsă
toată pe jos, chipurile că nu mai era bună de băut. Ajunseră într -o poiană în care era o fântână
adâncă, cu o scară ce cobora pân ă la apă. Spânul coborî, umplu plosca și mai stătu puțin lăudând
răcoarea din fântână. Ieșind, îl îndemnă pe crăișor să intre și el să se răcorească.
Cum intră crăișorul, spânul puse capacul la fântână. Îl întrebă cine e și unde se duce. Îl
puse să jure că va spune că el, spânul , e nepotul împăratului Verde, iar crăișorul, sluga lui. Și că îl

59
va sluji până va muri și va învia iar. Dacă va spune ceva cuiva despre acestea, îi va lua viața. Fiul
craiului nu avu încotro și jură. Spânul îi luă scrisoarea, banii și armele, apoi îi spuse că de acum
încolo avea să -l cheme Harap – Alb.
Ajunși la curtea împăratului Verde, Spânul fu primit cu mare cinste, ca nepotul care urma
la tron. El se arată imediat ce fel de om este, dându -i o palmă lui Harap – Alb în fața fetelor
împăratului. Din clipa aceea ele nu-l mai putură înghiți pe spân. Vorbeau între ele că sluga lui pare
a fi mult mai omenoasă și mai plăcută.
Într-o zi, pe când se aflau la un ospăț, li s -au adus niște salate minunate. Spânul află că
acestea sunt foarte rar e, fiind aduse cu mare greutate din grădina ursului. Voind acum să scape de
Harap – Alb cu orice preț, Spânul îl trimise după salate. Harap – Alb se duse necăjit în grajd și spuse
calului necazul. Calul îl duse în zbor peste munți și mări într -un ostrov pe c are era o căsuță
singuratică. Din căsuță ieși baba care îl învățase cum să -și aleagă calul și armele la plecarea de
acasă. Îi spuse că ea e sfânta Duminică și că îl va ajuta.
Se duse sfânta Duminică și făcu o fiertură de plante adormitoare. O vărsă în fânt âna din
grădina ursului. Când acesta bău până adormi, se duse iute la Harap – Alb și îi spuse ce să facă mai
departe. Acesta luă pielea de urs de la tatăl său, o puse pe el, se duse în grădină și luă o legă tură
mare de salate. Când să iasă, ursul se trezi ș i porni după el. Voinicul îi aruncă pielea de urs și fugi
cât putu de iute. Mulțumi sfintei și se întoarse la împărăție, dându -i salatele Spânului.
După câteva zile, împăratul îi arată Spânului niște pietre prețioase nemaivăzute,
spunându -i că sunt din Păd urea Cerbului. Cerbul acela are toată pielea bătută cu pietre scumpe și
e fermecat. Nimeni nu îl poate prinde, fiindcă omoară pe oricine se apropie. Numaidecât Spânul îl
trimise pe Harap -Alb să aducă pielea cerbului.
Harap -Alb se duse iar necăjit la grajd și se plânse calului. Acesta îi spuse vorbe de
încurajare și îl duse din nou la sfânta Duminică. Aceasta îi dădu obrăzarul și sabia lui Statu -Palmă –
Barbă -Cot și îi spuse ce să facă cu ele. Se duse la izvorul de unde bea apă cerbul și se ascunse într –
o groa pă adâncă. Veni cerbul, bău pe săturate, apoi adormi. Atunci Harap -Alb își puse obrăzarul,
luă sabia, ieși afară și îi tăie capul cerbului dintr -o lovitură, apoi sări înapoi în groapă.
Degeaba strigă capul cerbului, încercând să îl facă să iasă și să -l omo are cu ochiul său cel
otrăvit. Harap -Alb stătu în groapă și ieși abia după asfințitul soarelui, cum îl învățase sfânta
Duminică. Jupui pielea cerbului, luă capul întreg și porni înapoi, spre curtea împăratului Verde.
Acesta nu mai știu ce să zică spre laud a lui Harap -Alb. Spânul, însă, îl vorbi de rău, spre ciuda
fetelor. Lor le spunea inima ce om fără de lege este Spânul, numai tatăl lor nu vedea asta.
După puțin timp împăratul făcu un ospăț mare, la care veniră oaspeți străluciți: împărați,
crai, voievozi , căpitanii oștirilor, mai marii orașelor. Fetele îl rugară pe Spân să îl lase și pe Harap –

60
Alb să slujească și el la masă. Spânul se învoi, cu condiția să stea numai în spatele lui și să nu
ridice ochii la ceilalți oaspeți, că de l -o prinde îndată îi va tă ia capul. Se porni ospățul și merse tare
bine până când veni la o fereastră o pasăre măiastră. Ea zise că ei petrec, dar nu se gândesc la fata
împăratului Roșu. Petrecerea se cam strică și toți începură a vorbi despre acest împărat cu inima
haină și vrăjit oarea lui de fată. Spânul îl zări zâmbind pe Harap -Alb și pe loc îi porunci să se ducă
să i-o aducă pe fata împăratului Roșu.
Plin de mâhnire, Harap -Alb se duse și îi spuse calului unde l -a trimis Spânul de data asta.
Calul îi dete curaj din nou și îi spus e că va ieși cu bine și din această încercare. Porniră la drum
lung. În cale ajunseră la un pod peste o apă mare. Pe pod trecea un alai de furnici. Milos, Harap –
Alb o luă cu calul înot prin apă, ca să nu omoare furnicile. Nici nu ajunse bine pe malul celăl alt,
că se ivi în fața lui o furnică zburătoare. Mulțumindu -i că i -a fost milă de viața lor, furnica îi dădu
o aripă și îi spuse că atunci când va avea nevoie de ajutorul lor, doar să aprindă aripa.
Merseră mai departe și găsiră un roi de albine care se î nvârteau de colo -colo, căutând un
loc unde să se așeze. El le făcu un adăpost într -un buștean și îl acoperi cu frunze, să le apere de
ploaie și de soare. Numaidecât îi apăru înainte crăiasa albinelor. Îi dădu și ea o aripă, să le cheme
în ajutor la nevoie.
Pe drumul său cel lung, Harap -Alb întâlni și o seamă de oameni ciudați. Gerilă îngheța
totul în jur cu răsuflarea lui și orice foc, cât de mare nu reușea să îl încălzească. Flămânzilă mânca
tot ce se putea și nu se mai sătura. Setilă bea apa de la douăzec i și patru de iazuri și o gârlă și striga
că moare de sete. Ochilă, cu un singur ochi în frunte, mare cât o sită, nu vedea nimic când avea
ochiul deschis, dar vedea și iarba cum crește din pământ când îl ținea închis. Păsări -Lăți-Lungilă
se putea lungi pân ă la cer sau se lățea de cuprindea pământul cu brațele. Dacă nu putea nimeri
păsările cu săgeata din arcul său, le prindea cu mâna, atât era de iute și de îndemânatic. Harap -Alb
și-i făcu tovarăși și îi luă pe toți cu el, căci fiecare îi spusese că nu va r euși fără ajutorul lui.
Ajuseră , în sfârșit, la împăratul Roșu. Acesta se miră la început de înfățișarea lor. El se
miră și mai tare când află de la Harap -Alb că veniseră să -i ceară fata pentru nepotul împăratului
Verde. Le spuse că va lua o hătărâre a dou a zi. Până atunci să se odihnească în casa de aramă.
Trimise însă un credincios al lui să aprindă foc mare sub casă, să o încingă. Gerilă le spuse să îl
lase pe el să intre primul, că știe el ce fel de om e împăratul Roșu. Așa făcură.
Gerilă intră primul ș i suflă până când casa se făcu numai bună de stat în ea, nici prea
caldă, nici prea rece. Însă Gerilă începu a -i bombăni pe ceilalți că lui îi plăcuse cum era casa încinsă
la început. Se luară puțin la gâlceavă și atunci Gerilă suflă o dată și se așternu o brumă pe pereți
de trei palme grosime. Dimineața, credinciosul împăratului Roșu, care venea să le adune cenușa,
îl găsi strigând că nu au avut și ei o scânteie de foc în vatră și au înghețat de frig.

61
Când dădură ochii cu împăratul, cerură din nou fata. El le spuse că întâi să mănânce și să
bea cât le va da el. Dacă vor dovidi atâta mâncare și băutură, vor mai sta de vorbă . Plecă și sosiră
îndată douăsprezece harabale cu pâine, douăsprezece vaci fripte și douăsprezece buți pline cu vin.
Flămânzilă și Setilă îi lăsară pe ceilalți întâi, să mănânce cât vor putea. După aceea dintr -o
înghițitură și o sorbitură terminară mâncarea și băutura, apoi începură a striga că mor de foame și
de sete.
Împăratul ieși să vadă ce s -a întâmplat și Harap -Alb îi ceru din nou fat a. Împăratul spuse
că până acum s -au odihnit, au mâncat și au băut, dar acum trebuie să mai facă și ceva treabă. Le
dădu o mierță de nisip amestecat cu sămânță de mac. Ei trebuia să aleagă până dimineață nisipul
de o parte și macul de altă parte. Harap -Alb își aminti de furnici, aprinse aripa și sosiră o mulțime.
Îndată aleseră macul de nisip, fir cu fir, apoi se duseseră în patul Împăratului și îi pișcară tot trupul.
Dimineață, împăratul se trezi de usturime. Când văzu că îi împliniseră porunca se umplu și mai
tare de bucurie.
Atunci le spuse că trebuie să păzească în seara aceea locul în care doarme fata. Dacă
dimineață fata nu se va mai afla acolo, sunt pierduți. Veni seara și fata se duse la culcare . Harap –
Alb se puse de strajă chiar la ușa ei, iar ceila lți se înșirară până la poartă. Pe la miezul nopții, fata,
prefăcută într -o păsărică, zbură pe lângă ei. Abia când trecu pe lângă Ochilă, acesta o văzu că s -a
dus. Ochilă îi spuse lui Păsărilă și plecară să o prindă, să o aducă înapoi. Ochilă o văzu, iar P ăsări –
Lăți-Lungilă se întinse și o înșfăcă. O aduseră înapoi, spre ciuda împăratului, care îi puse la o nouă
încercare.
Împăratul mai avea o fată, luată de suflet , care semăna leit cu fata lui. Îl puse pe Harap –
Alb să ghicească, după ce se îmbrăcară și se pieptănară la fel, care este fata lui. Harap -Alb ceru
ajutorul albinei, care -i spuse să o aleagă pe aceea care se va apăra de ea cu năframa. Așa făcu, iar
împăratul nu mai avu ce să născocească și spuse că îi dă fata.
Dar fata nu vru să meargă. Întâi voia să se întreacă turturica ei și calul lui Harap -Alb până
acolo unde se bat munții în capete, ca să aducă trei rămurele de măr dulce, apă vie și apă moartă.
Dacă le va aduce turturica, nu va merge cu ei, iar dacă le va aduce calul, atunci va merge oriunde
ar duce -o. Porniră cele două vietăți, dar turturica, fiind mai ușoară, ajunse prima. Luă cele trei
rămurele, apa vie și apa moartă și se întoarse. În drumul de întoarcere se întâlni cu calul, care îl
luă cu sila apa și rămurelele. Fugi cu ele la fata împăra tului și aceasta plecă cu Harap -Alb și ceata
lui. Ea trimise înainte turturica, să le vestească sosirea la împăratul Verde. În drum, cei cinci
tovarăși își luară rămas -bun și el plecă mai departe cu fata.
Mergeau ei ce mergeau, și cei doi prindeau din ce î n ce mai tare drag unul de celălalt.
Dusese el, Harap -Alb, salatele ursului și pielea cerbului, dar pe fata împăratului Roș nu -i venea să

62
o ducă. Ajunseră la împărăție, unde îi așteptau cu toții, vestiți de turturică. Văzând -o Spânul cât e
de frumoasă, săr i să o ia în brațe. Fata îl împinse cât colo și spuse că ea a venit pentru Harap -Alb,
că el e adevăratul nepot al împăratului Verde. Atunci Spânul sări ca turbat și îi tăie capul lui Harap –
Alb. Calul se repezi și el la Spân, îl luă în dinți, zbură cu el în înaltul cerului și îi dădu drumul de
acolo, de se făcu praf și pulbere.
Fata împăratului Roș puse repede capul lui Harap -Alb la loc și îl înconjură cu cele trei
rămurele de măr dulce. Turnă apă moartă să stea sângele și să se lipească pielea, apoi îl stro pi cu
apă vie și îl aduse înapoi la viață. Apoi îngenuncheară în fața Împăratului Verde, primind
binecuvântarea lui și împărăția, în același timp156.
Basmul este presărat de la un capăt la altul cu expresii și termeni creștinești: „moarte”,
„mila Domnului”, „păcat”, „slavă Domnului”, „milostenie”, „miluiește”, „Cel de sus varsă darul
Său și peste cei neputincioși”, „sfinției sale”, „să te ferească Dumnezeu de ispită”, „iartă -mă
Doamne”, „Dumnezeu”, „milostivul Dumnezeu”, „ți -a fost scris de sus”, „cum a dat D umnezeu”,
„grozile morții”, „Doamne ferește”, „mulțămește lui Dumnezeu”, „Dumnezeu să ușureze
păcatele”, „Doamne ”, „lăsându -se în știrea lui Dumnezeu”, „Dumnezeu să ne ție”, „a lăsat
Dumnezeu”, „dă -mi Doamne”, „Crucea”, „sfânt”, „mare -i Dumnezeu”, „Sfânta Duminică”,
„puterea milosteniei”, „păcat strămoșesc”, „părinții mănâncă aguridă și fiilor li se strepezesc
dinții”, „nădejdea în Dumnezeu”, „mare -i puterea lui Dumnezeu”, „mare -i Cel de sus”, „minune”,
„măicuță”, „moarte”, „înger”, „câte a dat Dumnezeu”, „după cum vrea Domnul”, „te mântuie”,
„cu ajutorul Domnului”, „lasă -l în plata lui Dumnezeu”, „s -a mântuit”, „ț -a ajuta Dumnezeu”,
„sfințește”, „să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu”, „să nu dea Dumnezeu omului cât poate el
suferi”, „ Doamne -ajută”, „Sântă M ăriei”, „dar”, „Doamne iartă -mă”, „Doamne ferește”, „așa l -a
lăsat Dumnezeu”, „somnul cel de veci”, „călindar”, „oameni ai lui Dumnezeu”, „în vecii vecilor,
amin”, „mă închin”, „raiul”, „credinciosul”, „sângele Domnului”, „de n -ar da Dumnezeu”,
„ferească D umnezeu”, „binecuvintează” și „binecuvântare”.
În prim plan ne apare tatăl cu cei trei fii ai săi. Tatăl fiind modelul omului credincios și al
tatălui creștin. Acesta își binecuvintează fii înainte de a pleca la drum.
Fiul cel mic este omul căruia i s -a arătat că aspectul exterior nu este cel mai important, că
aparențele înșeală întotdeauna, a avut parte de o revelație atunci când Sfânta Duminică i -a spus
cum să -și aleagă calul. Făcând această alegere el respectă îndemnurile date de Sfinții Părinți în
tropa rul care se cântă la Sfinții și Sfintele Cuvioase: „și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci

156 Cf. Ion Creangă, Amintiri, Povești … pp. 207 -261.

63
este trecător”157, iar calul cel bătrân care -l va salva și ajuta în încercările pe care le va întâmpina
este asemenea pietrei celei din capul unghiului („ Piatra pe care n -au băgat -o în seamă ziditorii,
aceasta s -a făcut în capul unghiului ” Psalmul 117, 22).
Încercările pe care el le parcurge pot fi considerate ca fiind obstacolele cărora trebuie să
le facă față, deoarece răsplata de după răszbirea lor este împ ărăția cerurilor care se dobândește prin
efort.
După cum Mântuitorul a fost ispitit pe Muntele Carantaniei de trei ori, la fel a fost ispitit
și Harap -Alb de către spân, doar că a treia oară din cauză că nu avea destulă credință cade în ispita
spânului dev enindu -i astfel slugă. Spânul îl poate reprezenta pe diavol care ispitește oamenii, iar
cei ce cad în ispita sa sunt chinuiți de el.
Întâlnirile lui Harap -Alb cu Sfânta Duminică pot semnifica Sfânta Taină a Spovedanie,
deoarece cu ajutorul ei reușește să -l biruiască pe Spân. La fel cum fiecare creștin primește la
această mare Taină sfaturi și soluții la frământările și problemele sale, tot așa a primit sfat și Harap –
Alb de la Sfânta Duminică.
Prietenii ciudați care -i sunt alături pot semnifica rugăciunile c elorlalți pentru el.
Moartea și învierea lui Harap -Alb pot semnefica moartea păcatului, scăparea de sub
stăpânirea diavolului, aici a Spânului, iar învierea este începutul unei noi vieți, a unui nou drum.
Stropirea cu apă vie poate fi asemănată cu stropir ea credincioșil or cu aghiasmă de către preoți.

III.3. Ivan Turbincă

„Ivan Turbincă” este o poveste satirică scrisă de Ion Creangă și publicată la 1 aprilie
1878 în revista Convorbiri literar e din Iași158.
Povestea „Ivan Turbincă” are un aspect fantastic mai pronunțat decât celelalte scrieri ale
lui Creangă, deoarece personajul principal posedă un instrument magic de supunere a spiritelor
rele și chiar a Morții159. Ea este una din contribuțiile valoroase ale lui Creangă în literatura
română și a devenit un punct de referință familiar pentru criticii literari și publicul din

157 ***Mineiul pe Septembrie , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984,
p. 379.
158 Cf. Alexandru Teodorescu, „Ion Creangă”, în vol. Academia RSR, Dicționarul literaturii române de la origini
pînă la 1900 , Editura Academiei RSR, București, 1979, p. 236.
159 Cf. Alexandr u Piru, „Prefață” la vol. Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri , Editura Minerva, București, 1980,
p.12.

64
România și Republica Moldova . Ea a inspirat în special un basm dramatic al prozatorului
moldovean Vlad Ioviță ce a stat la baza filmului moldovenesc Se caută un paznic , regizat
de Gheorghe Vodă în 1967160.
Dincolo de sensul literar al acestui basm, găsim și descoperim o lume aparte, cu sensuri
adânci, o lume mișcându -se după legi tainice și împlinindu -se după anume rânduieli161. Pentru a
putea descoperi ace ste sensuri adânci, voi face un mic rezumat:
Dumnezeu și Sfântul Petre mergeau od ată pe drum. În urma lor era Ivan, un ostaș care
fusese liberat de la oaste și i se dăduseră două carboave, bani de cheltuială.
Cei doi îi încercară bunătatea sufletului. Luară chip de cerșetori și Ivan dădu fiecăruia
câte o carboavă. Atunci, Dumnezeu și S fântul Petre îi dădură banii înapoi, iar Dumnezeu îi
îndeplini rugămintea, drept răsplată. Îi blagoslovi turbinca, să poată intra în ea oricine ar fi dorit
Ivan. După aceasta, îi spuse că, atunci când se va sătura de umblat prin lume, să vină să slujească
la poarta sa.
Ivan Turbincă ajunse la curțile unui boier și ceru găzduire. Boierul porunci să îl culce în
casa unde locuia necuratul. Ivan se culcă pe un divan, își puse turbinca sub cap și stinse lumânarea.
Deîndată dracii îi smulseră turbinca de sub cap. Ivan făcu lumină și privi în jur, nu văzu nimic.
Stinse iar lumânarea și se culcă la loc.
Dracii începură să miorlăie, să guițe, să orăcăie și să mormăie. Ivan își dădu seama despre
ce e vorba și strigă tare „Pașol na turbinca! ”, adică să treacă în turbin că. Vrând, nevrând dracii fură
înghesuiți în turbincă. Ostașul le trase niște ghionturi strașnice, apoi se culcă cu capul pe turbincă.
Către dimineață veni Scaraoschi, căpetenia dracilor, să vadă ce e cu aceștia de n -au mai apărut. Îi
dădu o palmă lui Ivan de sări acesta ca ars din somn și îi strigă și lui să treacă în turbincă. Dimineață
îi spuse boierului cu ce își umpluse turbinca și îi ceru niște nuiele. I se aduseră și le dădu pe rând
dracilor câte o bătaie zdravănă.
Ivan Turbincă plecă mai departe și ajunse la poarta raiului. Ivan îl întrebă pe Sfântul Petre
dacă au în rai tutun, vodcă, femei și lăutari și acesta răspunse că le găsește la iad.
Ivan se duse la iad și intră. Le spuse dracilor că el are poftă de un guleai, de un chef. Îi
aduseră tot ce vo ia și se puse pe băut, pe cântat și pe jucat.
Dracii ar fi vrut să scape de el, dar nu știau cum. Talpa -iadului, însă, făcu o darabană, ieși
și începu a bate darabana ca la război. Auzind, Ivan își luă pușca și năvăli afară. Talpa -iadului sări
iute înăuntr u și zăvorî poarta. Nemaiavând ce face, Ivan se întoarse la poarta raiului și începu a o
păzi pe dinafară.

160 Cf. Călin Stănculescu, Cartea și filmul , Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 52.
161 Cf. Pr. M. Mocanu, art. cit. , p.141.

65
Într-o zi veni Moartea, să primească porunci de la Dumnezeu. O băgă în turbincă și se
duse el la Dumnezeu să -l întrebe ce poruncă are pentru ea. Dumn ezeu îi zise ca Moartea să ia, timp
de trei ani, numai oameni bătrâni, ca el. Ivan Turbincă se duse și îi spuse să roadă, timp de trei ani,
numai pădure bătrână. După trei ani, Moartea veni iar după porunci. Dumnezeu spuse să ia trei ani
oameni tineri și t rei ani copii, Ivan îi spuse Morții să roadă trei ani pădure tânără și trei ani smicele
și lăstari.
Supărată și chinuită veni Moartea după cei șase ani. De data Ivan o închise în turbincă și
nici nu -i spuse lui Dumnezeu. După un timp, acesta se duse să înt rebe dacă n -a mai venit Moartea.
Aceasta spuse din turbincă, cu glasul înăbușit, că e acolo. Dumnezeu îi dădu drumul și îi spuse lui
Ivan că i -a venit și lui rândul să îl ia Moartea. Ivan își făcu o raclă, un coșciug, și ceru Morții să -i
arate cum să se aș eze în el. Ea se așeză ca să -i arate, iar el trânti capacul peste dânsa.
Dumnezeu află și o eliberă pe Moarte și de acolo. Îl pedepsi pe Ivan Turbincă să nu mai
moară niciodată, iar acesta, de plictiseală, trase guleai peste guleai162.
Basmul relatat mai sus este presărat de la un capăt la altul de o multitudine de termeni și
expresii bisericești. Aceștia sunt: „Dumnezeu”, „Sfântul Petre”, „Doamne”, „milostiv”, „suflet”,
„pomană”, „unii ca aceștia au să moștenească împărăția cerurilor”, „dar din dar se face r ai”,
„Dumnezeu mi -a dat, eu dau și Dumnezeu iar mi -a da”, „miluit”, „ cine dă săracilor împrumută pe
Dumnezeu ”, „Scriptura”, „ blagoslovește”, „s -a închinat”, „lumânare”, „păcat”, „cruci”, „robul lui
Dumnezeu”, „sărindare”, „popi”, „Crucea”, „Dumnezeu să te înzilească”, „mă duc să slujesc pe
Dumnezeu, Împăratul tuturor”, „Sfântul Neculai”, „iconiță”, „minune”, „poarta Raiului”, „iad”,
„rai”, „poarta iadului”, „Sfânta Cruce”, „să slujească pe Dumnezeu”, „Moartea”, „înaintea lui
Dumnezeu”, „calea Morții”, „înch inându -se până la pământ”, „Doamne iartă -mă”, „Adam”,
„popă”, „îl roagă”, „să -mi îngrijesc sufletul”, „racla”, „Apostolul Petru”, „Sfinției Tale”, „săcriu”,
„numai răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să covârșească fărădelegile
și îndărătnicia ta” și „zidul Goliei”.
Încă din titlu aflăm că în acest basm este vorba despre un om cu numele Ivan, care deținea
o turbincă. Asemeni Sfântului Ioan Scrărarul care a fost supranumit „scărarul”, de la opera sa
„Scara Raiului”, sau Sfântului Ioa n Gură de Aur, care a primit supranumele de „Gură de Aur”,
datorită predicilor pe care el le ținea, tot așa și Creangă își numește personajul principal din acest
basm cu aliasul de Ivan turbincă.
De la începutul basmului vedem cum Creangă a creat acest per sonaj cu frică de
Dumnezeu, iar pe lângă aceasta deține și două dintre virtuțile enumerate de către Mântuitorul în

162 Cf. Io n Creangă, Amintiri, Povești …, pp. 269 -284.

66
Predica de pe Munte (Fericiri), deoarece Însuși Dumnezeu spune despre el în basm Sfântului Petru
că cei asemenea lui „au să moștenească împăr ăția ceriurilor”163. Cele două virtuți se găsesc în
Sfânta Scriptură în Evanghelia după Matei capitolul 5, versetele 3 și 10 („ Fericiți cei săraci cu
duhul, că a lor este împărăția cerurilor”; „ Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este
împărăția cerurilor ”).
În continuare găsim în basm expresia „cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”164,
care nu este altceva decât o reinterpretare a poruncii dată de Mântuitorul, în Evanghelia după Matei
a versetului: „ Și cel ce va da de băut unuia dintre aceștia mici numai un pahar cu apă rece, în nume
de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa ”(Matei 10, 42) .
Ajungând la casa boierului, observăm cum Ivan reușește să -l scape pe aesta de demonii
care-i bântuiau casa. Ion Creangă detaliază mai apoi că b oierul a mai încercat să scape de aceștia
mergând la mai mulți preoți și plătind pomelnice. Acest episod ne aduce aminte de episodul biblic
relatat de către Sfinții Evangheliști Matei și Marcu, în care un tată cade la picioarele Mântuitorului
și-L roagă să -i salveze fiul, posedat de demon, menționând că Sfinții Apostoli nu au reușit. Așadar
boierul din poveste este asemănat cu tatăl copilului; fiul din pasajul biblic cu casa din poveste;
preoții cu Sfinții Apostoli. Succesul lui Ivan se datorează ritualului său zilnic de a se închina înainte
de culcare. Susțin această afirmație cu versetul de la Matei capitolul 17, versetul 21: „ Dar acest
neam de demoni nu iese decâ t numai cu rugăciune și cu post”.
După ce eroul nostru pedepsește demonii, pedepsește și moart ea astfel el reușește să
respecte cea ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola Întâi către Corinteni, unde menționeză că
„Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea”(I Corinteni, 15, 26).
După ce primește răgaz de la Dumnezeu petru a -și cură ți sufletul de păcate, Ivan se
răscoală împotriva Lui închizând moartea în sicriu. Aici putem observa similititudinea acestei
acțiuni cu cea a îngerului căzut, Lucifer, care din neascultare și mândrie față de Dumnezeu a căzut,
devenind demon. Dumnezeu l -a pedepsit trimițându -l din rai în iad. La fel și Ivan a fost pedepsit
să trăiască o viață infernală, fără de sfârșit.

163 Ibidem, p. 270.
164 Ibidem.

67
Capitolul al IV-lea
Perspective creștine în unele povești pentru copii,
în povestiri și în nuvele

Poveștile lui Creangă sunt bucăți r upte din viața poporului moldovenesc. Soacra și
nurorile ei, Stan Pățitul, Badea Ipate, etc., sunt oameni vii, țărani din Humulești, țărani din plasa
Muntelui din județul Neamț.
Creangă este atât de realist, încât unele povești sunt aproape lipsite de mir aculos, iar altele
au numai acea specie de miraculos care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri
sufletești și trupești peste măsura omenească. Iar creațiilor pur fantastice, Creangă le împrumută o
viață curat omenească, și anume ță rănească, îi amestecă cu desăvârșire în mediul de toate zilele
din Humulești și -i tratează pe un picior de perfectă egalitate165.
Poveștile lui Creangă, purtând în ele pecetea celei mai autentice surse populare, situate
pe fondul fantasticului fac să retrăia scă dincolo de înfățișarea lor de animale personajele vii, mai
ales din mediul rural. Sunt personaje care exprimă idei și concepte derivate dintr -o anume
mentalitate formată de -a lungul veacurilor. Și toate acestea spuse în limba poporului la un înalt
nivel artistic166.
Câteva dintre povești sunt adevărate nuvele din viața de la țară, în care miraculosul joacă
un rol secundar. Fragmente de aspect realist, desprinse din ambianța satului moldovenesc de acum
un veac, pot fi decupate din „Soacra cu trei nurori” ș i din alte povești, prezentând interes prin
referințele economice, sociale, etnografice. Structura poveștilor reprezentative este însă totodată
aceentuat dramatică, naratorul văzând rolurile în mișcare, cu mobilitate dialogică, dozând efectele
cu simț teat ral167.
Bucățile strânse laolaltă sub eticheta generică de povestiri nu au nicidecum un profil
unitar, ci diferă atât prin natura cât și prin finalitatea lor .Una are aspectul unei nuvele, Moș Nichifor
Coțcariul, alta este un portret literar, Popa Duhu, două sunt narașiuni cu un caracter oarecum istoric
(Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Vodă Cuza), celelalte sunt istorioare morale, pe care
le înregistrăm pentru valoarea lor în cadrul concepției despre viață a scriitorului. Între ele una

165 Cf. G arabet Ibrăileanu, Povestirile Lui Creangă …, p. 43 .
166 Cf. Gino Lupi, Amintindu -ne de Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”,
Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 333.
167 Cf. Con stantin Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion
Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 279. (se va folosi
sigla: Constantin Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă …).

68
singură, Pove ste (Prostia omenească), se apropie, prin procedeele caracteristice de literatură
satirică pe care le cuprinde, de marea operă a lui Creangă. Firește, chiar în cele mai anodine se pot
găsi note specifice ale literaturii lui Creangă, dar izolate, fără să aj ungă la închegări superioare
artistice. Ceea ce le reunește și face totuși posibilă încadrarea lor într -o singură secțiune este lipsa
totală din țesătura lor a oricărui element fabulos, miraculos. Cele mai întinse și mai valoroase
artistic dintre ele îl în fățișează pe scriitor creând tipuri umane după modelele pe care le -a cunoscut
direct sau din auzite; cele mai mărunte ca întindere și valoare îl prezintă pe Creangă într -o ipostază
minoră a sa ca artist, dar care nu poate fi ignorată, deoarece intră în alc ătuirea intimă, lăuntrică a
personalității lui. E vorba de Creangă dascălul, care povestește nu în scopul de a face literatură, ci
cu intenția de a -și învăța elevii lucruri utile, vrednice de a fi luate în seamă. Intenția didactică,
moralizatoare, instruct ivă apare în aceste mici povestiri pe primul plan, slujindu -ne la deslușirea
ideilor generale ale scriitorului asupra unor valori ale vieții, la înțelegerea profilului său etic și
filosofic168.
E o mare deosebire între a scrie o nuvelă și între a spune o pov este. Nuvelistul e pe deplin
stăpân pe ceea ce are să scrie: tipuri, acțiune, dialog, totul poate să iasă din mintea lui, după voie;
scriitorul de povești e mai încătușat decât celălalt. Aici, el trebuie să -și mlădieze talentul, să -l
silească să intre într -un anumit cadru de idei, să adopte un anumit stil, să zugrăvească un anumit
fantastic. Fiindcă o poveste e un tot organic, netezit și potrivit de întregi generații de oameni, prin
ale căror guri a trecut și o călcare la o parte de pe cărarea ei se cunoașt e îndată. În Ispirescu, de
pildă, ori în Delavrancea, din timp în timp, pare că ne vine să chemăm pe scriitor la ordinea
poveștii. Personalitatea lui cultă produce un efect supărător în mijlocul feților frumoși care clădesc
poduri de aur c -un cuvânt, și al frumoaselor fete de împărat ce se uită cu ochii cuminți pe calea de
minuni pe unde are să le vină ursitul. E un anahronism, și floarea povestei cea gingașă se usucă la
suflarea cugetărilor străine de firea ei. Sunt totuși povestiri frumoase, îmbrăcate înt r-o limbă
admirabilă, ca unele din Delavrancea, dar, gen hibrid, această fată naivă, îmbrăcată în haine
moderne, n -are nici frumusețea simplă a povestei, nici aceea mai complexă a nuvelei.
Creangă e altfel. Chiar dacă ar fi vrut să introducă elemente străi ne în lumea poveștilor,
n-ar fi avut de unde. Om recunoscător de literaturi străine, neimpregnat de acele tendințe
nepotrivite cu firea poporului nostru, care scot așa de adeseori capul, când citim alte povești, el a
fost din fericire păstrat de împrejurim i ca o oglindă dreaptă și lucie, în care povestea se răsfrânge,
fără să se cunoască de a fost răsfrântă. La el, nimic din ceea ce caracterizează pe scriitorii moderni
nu se arată nepotrivit într -o lume distinctă de aceea după al căreia tipar gândește scrii torul; nici lux

168 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, Povesti rile, în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu, București, 1977, pp.157 –
158.

69
de comparații ori descrieri, minunate ca gingășie, colorit și înțelegere a naturii, ca în Delavrancea,
însă nespus de nepotrivite într -o limbă cam seacă și fără podoabe cum e limba poveștilor noastre,
nici icoane fantastice, groaznice în tr ăsăturile lor fermecate, ca în „Făt -Frumos din lacrimă” a lui
Eminescu. În Creangă, luna nu se coboară în formă de palaturi, nici iazme în chip de stâncă nu -și
arată fioroasele lor trupuri; povestea e numai poveste, și oglinda fără ceață a prozatorului nos tru
nu-i deformează contururile, punând podoabe meșteșugite pe trupul sănătos și mândru în
simplicitatea lui al producțiunii populare169.
În acest capitol, mi -am propus, pe cât îmi este cu putință să scot în evidență perspectivele
creștine din următoarele po vești pentru copii: „Fata babei și fata moșneagului ”, „Capra cu trei
iezi”, „Ursul păcălit de vulpe ”, „Povestea porcului ”, „Povestea unui om leneș ”, „Punguța cu doi
bani”, „Soacra cu trei nurori ”, dar și din povestirile: „Acul și barosul ”, „Cinci pâini ”, „Inul și
cămeșa ”, „Ioan Roată și Cuza Vodă ”, ”Moș Ion Roată și Unirea ”, „Păcală ”, „Prostia omenească ”
și în nuvele le „Moș Nichifor Coțcariul ” și „Popa Duhul ”.

IV. 1. În povești
IV. 1. 1. Fata babei și fata moșneagului

Povestea „Fata babei și fata moșnea gului” este frumoasă și pare simplă și bună pentru
adormitul copiilor. Fără îndoială că ea se ascultă și se citește cu interes de copii, asa cum la timpul
potrivit a fost vraja noastră. Dar așa cum în pictură culoarea și linia exprimă mai mult decât se
citește la prima vedere, tot așa și aici,dincolo de sensul literar găsim și descoperim o lume aparte,
cu sensuri adânci, o lume mișcându -se după legi tainice și împlinindu -se după anume rânduieli170.
Pentru a putea descoperi aceste sensuri adânci, vă voi reda p ovestea întocmai:
„Erau odată un moșneag și -o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei
era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s -alintă
cioara -n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică,
ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar
această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitregă; noroc de la
Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș -amar de pielea ei.

169 Cf. Nicolae Iorga, Ion Creangă , în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu, București, 1977, pp.56 -57.
170 Cf. Pr. M. Mocanu, art. cit. , p.141.

70
Fata moșneagului la deal, fata moșneagul ui la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu
tăbuiețul în spate la moară, ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu –
și mai strângea picioarele; dintr -o parte venea și -n alta se ducea. Ș -apoi baba și cu odorul de fiică –
sa tot cârtitoare și nemulțumitoare erau. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă;
iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare seara, fata moșneagului nu se încurca,
ci torcea câte -un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga și ea cu mare ce câte -un fus; ș -apoi, când
veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz și zicea fetei
moșneagului să -i dea ciurul cu fusele, ca să -l ție până va sări și ea. Atunci fata babei, vicleană cum
era, lua ciurul și fuga în casă la babă și la moșneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata
moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba
și cu fiică -sa și trebuia numaidecât să ră mâie pe -a lor. Când veneau duminica și sărbătorile, fata
babei era împopoțată și netezită pe cap, de parc -o linseseră vițeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la
care să nu se ducă fata babei, iar fata moșneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ș -apoi,
când venea moșneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița; că fata lui nu
ascultă, că -i ușernică, că -i leneșă, că -i soi rău… că -i laie, că -i bălaie; și că s -o alunge de la casă; s –
o trimită la slujbă unde știe, că nu -i de chip s -o mai ție; pentru că poate să înnărăvească și pe fata
ei.
Moșneagul, fiind un gură -cască, sau cum îți vrea să -i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce -i
spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moșneag poate c -ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a
cânta gă ina la casa lui, și cucoșul nu mai avea nici o trecere; ș -apoi, ia să -l fi pus păcatul să se
întreacă cu dedeochiul; căci baba și cu fiică -sa îl umplea de bogdaproste.
Într-una din zile, moșneagul, fiind foarte amărât de câte -i spunea baba, chemă fata și -i
zise:
– Draga tatei, iaca ce -mi tot spune mă -ta de tine: că n -o asculți, că ești rea de gură și
înnărăvită și că nu este de chip să mai stai la casa mea; de -aceea du -te și tu încotro te -a îndrepta
Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta , din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un
tată ce -ți sunt, că, orișiunde te -i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus –
o cum ai dus -o: c-a mai fost și mila părintească la mijloc! dar prin străini, Dumnezeu știe peste ce
soi de s ămânță de oameni îi da; și nu ți -or putea răbda câte ți -am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba și cu fiică -sa voiesc cu orice chip s -o alunge, sărută
mâna tată -său și, cu lacrimi în ochi, pornește în toată lumea, depărtându -se de casa părintească fără
nici o nădejde de întoarcere!

71
Și merse ea cât merse pe -un drum, până ce, din întâmplare, îi ieși înainte o cățelușă,
bolnavă ca vai de capul ei și slabă de -i numărai coastele; și cum văzu pe fată, îi zise:
– Fată frumoasă și harnică, fie -ți milă de m ine și mă grijește, că ți -oi prinde și eu bine
vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă și, luând cățelușa, o spălă și -o griji foarte bine. Apoi o lăsă
acolo și -și căută de drum, mulțumită fiind în suflet că a putut săvârși o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mul t, și numai iaca ce vede un păr frumos și înflorit, dar plin de omizi
în toate părțile. Părul, cum vede pe fată, zice:
– Fată frumoasă și harnică, grijește -mă și curăță -mă de omizi, că ți -oi prinde și eu bine
vrodată!
Fata, harnică cum era, curăță părul de uscături și de omizi cu mare îngrijire și apoi se tot
duce înainte să -și caute stăpân. Și, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită și
părăsită. Fântâna atunci zice:
– Fată frumoasă și harnică, îngrijește -mă, că ți -oi prinde și eu bine vrodată!
Fata rânește fântâna și -o grijește foarte bine; apoi o lasă și -și caută de drum. Și, tot
mergând mai departe, numai iaca ce dă de -un cuptor nelipit și mai -mai să se risipească. Cuptorul,
cum vede pe fată, zice:
– Fată frumoasă și harnică, lipește -mă și grijește -mă, că poate ți -oi prinde și eu bine
Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, își suflecă mânecile, călcă
lut și lipi cuptorul, îl humui și -l griji, de -ți era mai mare dragul să -l privești! Apoi își spălă frumușel
mâini le de lut și porni iarăși la drum.
Și mergând ea acum și zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu -și
pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într -una din zile, dis -dimineață, trecând
printr -un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, și în poiană vede o căsuță umbrită de
niște lozii pletoase; și când s -apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândețe
și-i zice:
– Da’ ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești?, Cine să fiu, mătuș ă? Ia, o fată săracă,
fără mamă și fără tată, pot zice; numai Cel -de-sus știe câte -am tras de când mama care m -a făcut
a pus mâinile pe piept! Stăpân caut și, necunoscând pe nime și umblând din loc în loc, m -am rătăcit.
Dumnezeu însă m -a povățuit de -am nim erit la casa d -tale și te rog să -mi dai sălășluire.
– Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te -a îndreptat la mine și te -a
scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujește la mine astăzi și fii încredințată că mâine
n-ai să ieși cu m âinile goale de la casa mea.

72
– Bine, măicuță, dar nu știu ce trebi am să fac., Ia, să -mi lai copilașii, care dorm acum, și
să-i hrănești; apoi să -mi faci bucate; și, când m -oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci,
nici fierbinți, ci cum îs ma i bune de mâncat.
Și, cum zice, bătrâna pornește la biserică, iară fata suflecă mânecile și s -apucă de treabă.
Întâi și -ntâi face lăutoare, apoi iese afară și începe a striga:
– Copii, copii, copii! Veniți la mama să vă lăie! Și când se uită fata, ce să va dă? Ograda
se umpluse și pădurea fojgăia de -o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari! Însă,
tare în credință și cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una și le lă și le
îngrijește cât nu se poate mai bine. Apoi s -apucă de făcut bucate, și când a venit Sfânta Duminică
de la biserică și a văzut copiii lăuți frumos și toate trebile bine făcute, s -a umplut de bucurie; și
după ce -a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod și să -și aleagă de -acolo o ladă, care -a vrea ea,
și să și -o ia ca simbrie; dar să n -o deschidă pân -acasă, la tată -său. Fata se suie în pod și vede acolo
o mulțime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase. Ea, însă, nefiind
lacomă, ș -alege pe cea mai veche și mai urâtă din tre toate. Și când se dă cu dânsa jos, Sfânta
Duminică cam încrețește din sprâncene, dar n -are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care își ia
lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.
Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute și rumenite… Și
mănâncă fata la plăcinte, și mănâncă, hăt bine; apoi își mai ia câteva la drum și pornește.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până -n gură cu apă limpede
cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. Și pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu
care a băut la apă până s -a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine și a pornit înainte.
Și mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara,
de coapte ce erau, și dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, și -a plecat crengile -n jos; și ea a mâncat
la pere și și -a luat la drum câte i -au trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlnește și cu cățelușa, care acum era voini că și
frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat -o fetei, ca mulțumită pentru că a căutat –
o la boală. Și de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată -său. Moșneagul, când a văzut –
o, i s -au umplut ochii de lacrimi și inima de bucurie. Fata atunci scoate salba și paharele cele de
argint și le dă tătâne -său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de
vite și turme de oi ies din ea, încât moșneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogății! Iară baba a
rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. Fata babei atunci și -a luat inima -n dinți și a zis:
– Las’, mamă, că nu -i prădată lumea de bogății; mă duc să -ți aduc eu și mai multe.
Și cum zice, pornește cu ciudă, trăsnind și plesnind. Merge și ea cât merge, tot pe acest
drum, pe unde fusese fata moșneagului; se întâlnește și ea cu cățelușa cea slabă și bolnavă; dă și

73
ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită și seacă și părăsită, de cuptorul cel nelipit și
aproape să se risipească; dar când o ro agă și cățelușa, și părul, și fântâna, și cuptorul ca să
îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă și în bătaie de joc:
– Da’ cum nu!? că nu mi -oi feșteli eu mânuțele tătucuței și a mămucuței! Multe slugi ați
avut ca mine?
Atunci, cu toatele, știind că mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă
decât să te îndatorească o fată alintată și leneșă, au lăsat -o să-și urmeze drumul în pace și n -au mai
cerut de la dânsa nici un ajutor. Și mergând ea tot înainte, a ajuns apoi și ea la Sfânta Duminică;
dar și aici s -a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește. În loc să facă bucatele bune și potrivite
și să lăie copiii Sfintei Duminici cum i -a lăut fata moșneagului de bine, ea i -a opărit pe toți, de
țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. Apoi bucatele le -a făcut afumate, arse și sleite, de
nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… și când a venit Sfânta Duminică de la biserică, și –
a pus mâinile -n cap de ceea ce -a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, n -a vrut
să-și puie mintea c -o sturlubatică și c -o leneșă de fată ca aceasta; ci i -a spus să se suie în pod, să –
și aleagă de -acolo o ladă, care i -a plăcea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s -a suit
și și-a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult și ce -i mai bun și mai
frumos, dar să facă slujbă bună nu -i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce
să-și ia ziua bună și binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci pornește ca de la o casă pustie și se
tot duce înainte; și mergea de -i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică
să pornească după dânsa, s -o ajungă și să -i ieie lada.
Și când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într -însul! Dar când s -apropie să ia dintr –
însele și să -și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. La fântână, așijderea: păhăruțele de argint,
nu-i vorbă, erau, și fântâna plină cu apă până -n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar și
să ia apă, paharele pe loc s -au cufundat, apa din fântână într -o clipă a secat, și fata de sete s -a uscat!
Când prin dreptul părului, nu -i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeți
c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s -a făcut de -o mie de ori mai înalt de cum era,
de-i ajunsese crengile în nouri! Și -atunci… scobește -te, fata babei, în dinți! Mergând mai înainte,
cu cățelușa încă s -a întâlnit; salbă de galbeni avea și acum la gât; dar când a vrut fata să i -o ia,
cățelușa a mușcat -o de i -a rupt degetele și n -a lăsat -o să pui e mâna pe dânsa. Își mușca fata acum
degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n -avea ce face. În sfârșit, cu mare
ce a ajuns și ea acasă, la mă -sa, dar și aici nu le -a ticnit bogăția. Căci, deschizând lada, o mulțime
de balauri au i eșit dintr -însa și pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n -au mai fost pe
lumea asta, și apoi s -au făcut balaurii nevăzuți cu ladă cu tot.

74
Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei și avea nenumărate bogății: el a măritat pe
fiică-sa dup ă un om bun și harnic. Cucoșii cântau acum pe stâlpii porților, în prag și în toate părțile;
iar găinile nu mai cântau cucoșește la casa moșneagului, să mai facă a rău; c -apoi atunci nici zile
multe nu mai aveau. Numai atâta, că moșneagul a rămas pleșuv și spetit de mult ce -l netezise baba
pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă -i copt mălaiul ”171.
În această poveste întâlnim următorii termeni religioși: „Dumnezeu”, „busuioc”,
„icoane”, „duminica”, „sărbătorile”, „păcat”, „bogdaproste”, „încotro te-a îndrepta Dumnezeu”,
„mila”, „suflet”, „nu -și pierdu nădejdea în Dumnezeu”, „numai Cel de sus știe câte -am tras”,
„Dumnezeu m -a povățuit”, „Sfânta Duminică”, „măicuță”, „biserică”, „credință”,
„binecuvintează” și „să se ducă -n plata lui Dumnezeu”.
Prozatorul de mare clasă, Ion Creangă, lasă cititorului libertatea de a gândi, de a desluși
înțelesurile adânci. El nu articulează ca în tratatele de morală, sau ca în lucrările catehetice, ci doar
îți indică ușor drumul și doar te invită să continui singur dr umul urcând pe piscurile înalte ale
gândirii. Creangă poate fi numit Moise al literaturii române. Te urcă pe muntele Nebo și de acolo
te invită să privești Țara Făgăduinței; nu te forțează să intri, ci doar s -o privești în libertate, în
admirație și fascin ație; te conduce până la locul unde apar zările și perspectiva dincolo de timp și
spațiu.
Revenind la povestea redată, voi căuta să evidențiez valențele moral – teologice, așa cum
decurg și se deduc din lectura sa. În prim plan apar cele două fete, surori v itrege. Una, fiica
moșneagului, împodobită de Dumnezeu cu toate darurile Sale; cealaltă fiica babei, ursuză, urâtă și
leneșă. Prima este prototipul omului care conlucrează cu harul lui Dumnezeu; talanții primiți i -a
folosit și înmulțit. Nu s -a descurajat, atunci când a trebuit, pe nedrept să părăsească casa
părintească. Mai mult, cu încredere în puterea lui Dumnezeu pe unde a trecut și -a arătat vrednicia,
hărnicia, mila. S -a lăsat purtată de brațele părintești și în voia Celui de Sus. N -a urmărit averea și
bunăstarea materială, și în cele din urmă i -a prisosit, după cum și Biserica cântă neîncetat: „Bogații
au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce -L caută pe Domnul nu se vor lipi de tot binele”, sau după
cuvântul psalmistului: „Tânăr am fost și am îmbătrânit ș i nu am văzut pe cel drept părăsit, nici
seminția lui cerând pâine” (Psalm 36, 25).
Actele pe care le săvârșește fata moșneagului în drumul său, nu sunt decât lucrări simple,
dar sunt lucrări pe care nu le poate face decât omul luminat de Dumnezeu, împodob it cu alese
însușiri, omul care cunoaște raționalitatea lucrurilor lăsate de Dumnezeu omului. Îngrijirea unui
animal, a fântânii și a unui pom, toate la un loc și fiecare în parte îl arată pe om în dialog cu natura,

171 Ion Creangă, Povești, Povestiri , Amintiri… , pp. 182 -191.

75
cu cosmosul, care poate căpăta prin mâna omului valențe deosebite. Există la români un cult aparte
pentru răsăditul pomilor. Se spune în popor că cine nu are copil și nu și -a ridicat o casă și nu a
răsădit un pom nu este un om vrednic. Cât privește simbolul apei în general și al fântânii, se ști e
că din timpuri imemoriale s -a ajuns la un cult al apei. Ne este cunoscut simbolul apei la poporul
ales și cu osebire în cultul creștin: „Din antichitate fântâna era locul unde oamenii se întâlneau ,
unde poposeau pentru odihnă și întremare, unde vorbeau sau meditau, scurt zis, un punct prin care
se perinda multă lume și deodată cu ea idei, păreri… Fântâna era locul înțelepciunii, al cunoașterii,
al unor trăiri tulburătoare, prilej pentru ca mintea ce cugetă să descifreze sensul ascuns al lucrurilor
pieritoare și nepieritoare. Cu încărcătură de sfințenie, fântâna era considerată sursă a nemuririi, iar
apa ei generatoare de virtuți recunoscute”172.
Vedem, așadar, în fata moșneagului, vița cea dătătoare de viață și roada bogată, care se
hrănește permanent din butucul său, după cuvântul Sfintei Evanghelii: „Rămâneți în Mine și Eu în
voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa și voi, dacă
nu rămâneți în Mine… Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acesta aduce multă roa dă, căci fără Mine
nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4 -5).
Este de reținut și faptul că fiica moșneagului, nu s -a speriat de jivinele și orătăniile care
personificau copiii Sfintei Duminici ci, cu răbdare și dragoste, a căutat să -i hrănească și să le poarte
de grijă. Aici ne amintim iarăși de un text scripturistic: „Iată, v -am dat putere să călcați peste șerpi
și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19).
Cât de mult i -a folosit fetei moșneagului lipsa de lăcomi e și de cât mult bine s -a lipsit
fiica babei, plină de lăcomie! Aici ne amintim de proverbul românesc: „Lăcomia strică omenia”.
Creangă, crescut în preajma mănăstirilor, trăind printre viețuitorii de la Socola, știa bine
ce înseamnă a lua binecuvântarea pe ntru călătorie din partea duhovnicului, a starețului. Este un
amănunt nu lipsit de semnificații în cele ce dorim să arătăm. S -a văzut cum fiica moșneagului nu
desconsideră și această datorie morală și plină de bun simț. Amintind de bunurile pe care le -a adus
acasă fiica moșneagului, în contrast cu fiica babei, credem că, cel mai potrivit text scripturistic
care să ilustreze situația ar fi acesta: „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele
bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea sco ate afară cele rele” (Matei 12, 35).
În timp ce fata moșneagului rămâne întru bucuria tatălui său și a viitorului soț, ca semn
al împlinirii, al comuniunii, fiindcă a slujit celor mulți prin dragoste jertfelnică, fiica babei și baba
termină prin moarte cum plită, în uitare și singurătate, după singurătatea și răutatea în care au trăit.
Iată și cuvintele psalmistului care atât de bine ne ajută a înțelege adâncul unei povești plină de

172 Mitropolitul Nicolae Corneanu, Patristica Mirabilia , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1987, p. 385.

76
duhul trăirii în Hristos: „Aproape este Domnul de cei umiliți la inimă, și p e cei smeriți cu duhul îi
va mântui. Multe sunt necazurile drepților, și din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Domnul
păzește toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi. Moartea păcătoșilor este cumplită, și cei
ce urăsc pe cel drept vor gre și” (Psalmul 33, 17 -20).173

IV. 1. 2. Capra cu trei iezi

„Era od ată o capră care avea trei iezi…” Povestea aceasta am auzit -o de atâtea ori în
copilăria moastră. Am auzit -o povestită și -n douăzeci de cuvinte, ca o informație de gazetă. Vedeți
ce-a făcu t Creangă. Ce poveste dramatică, cu descripții și tipuri. Aurul a fost de șapte ori lămurit
în foc și ciocănit cu răbdare. E o creație cu totul extraordinară; e ceva nou, adaos la totalitatea
lucrurilor din această lume174.
În „Capra cu trei iezi” modul cum se petrec lucrurile, cum se comportă și vorbesc
animalele nu diferă, în realitate, prin nimic de ceea ce există în viața obișnuită a oamenilor. În felul
ei, este o capodoperă și numai obișnuința cu textul ne face s -o privim ca o plăsmuire pentru copii.
Practic, aici e multă psihologie. Întâlnirea în final dintre capră și lup, relatată sobru, constituie un
permanent joc între real și figurat, dialogul atingând virtuozitatea. Finețea descrierii stă în dubla
sugestie, în resfrângerile tipologice de la animal l a uman și invers, disimularea făcând deliciul
ascultătorilor175.
Capra și iezii nu sunt decât megieși ai feciorului Ștefan al Petrei, o biată văduvă necăjită
cu trei copii. Puneți în loc de capră – un nume femeiesc, în loc de iezi -copii, și în loc de lup -un țăran
hain, și veți avea o nuvelă din viața țărănească176.
În continuare voi încerca să tratez această frumoasă poveste din prisma teologiei, mai
exact voi scoate în evidență perspectivele creștine. Dar înainte de a face asta, vă redau întocmai
această povest e, pentru a ne -o aminti împreună.
„Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de
obraznici ce erau; iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: Sunt cinci degete la o mână ș i nu
samănă toate unul cu altul .

173 Cf. Pr. M. Mocanu, art. cit. , pp.141 – 143.
174 Cf. Mihail Sadoveanu, Ion Creangă , în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu, București, 1977, p.222.
175 Cf. Constantin Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă , în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu, București,
1977, p.290
176 Cf. Garabet Ibrăileanu, Povestirile lui Creangă …, p. 42.

77
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe -afară și le zice:
– Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de -a mâncării. Dar voi,
încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu -ți auzi glasul
meu. Când vo iu veni eu, am să vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa:Trei iezi
cucuieți/ Ușa mamei descuieți!/Că mama v -aduce vouă:/Frunze -n buze,/Lapte -n țâțe, /Drob de
sare/ În spinare,/Mălăieș/ În călcăieș/ Smoc de flori/Pe subsuori.
Auzit -ați ce-am spus eu?
– Da, mămucă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată
băieți, și ce -am vorbit odată vorbit rămâne.
– Dacă -i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai
rămâneți cu bine!
– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să -ți ajute ca
să te întoarne cu bine și să ne -aduci demâncare.
Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după d ânsa și trag zăvorul. Dar
vorba veche: Păreții au urechi și fereștile ochi . Un dușman de lup, ș -apoi știți care?, chiar cumătrul
caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul
casei, când vorbea capra cu dânșii.
Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi -e timpul… De i -ar împinge păcatul să -mi deschidă
ușa, halal să -mi fie! Știu că i-aș cărnoși și i -aș jumuli! Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și
începe: Trei iezi cucuieți/Ușa mamei descuieți!/Că mama v-aduce vouă:/ Frunze -n buze,/ Lapte -n
țâțe,/ Drob de sare/ În spinare,/Mălăieș/În călcăieș/ Smoc de flori/ Pe subsuori.
– Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
– Ia! Băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare .
– Săracuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că -i vai de
noi! Asta nu -i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu -i așa de gros și de răgușit, că -i mai
subțire și mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar ș i puse să -i ascute limba și dinții, pentru a -și
subția glasul, ș -apoi, întorcându -se, începu iar: Trei iezi cucuieți/ Ușa mamei descuieți!
– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu -i mămuca, nu -i mămuca!
D-apoi cine -i dacă nu -i ea? Că doar și eu am urechi! Mă duc să -i deschid.

78
– Bădică! bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați -mă și pe mine! Poate mai de -apoi a veni
cineva ș -a zice: Deschideți ușa,/Că vine mătușa! ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți?
D-apoi nu știți că m ătușa -i moartă de când lupii albi și s -a făcut oale și ulcioare, sărmana?
– Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de -atunci e rău în lume, de când a ajuns
coada să fie cap… Dacă te -i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe mămuca afară. Eu, un ul, mă
duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nasul de
funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica -i din raiu, sărmana! Asemene cel
mijlociu, tuștiu! iute sub un cherșin; se -nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și -i tremură
carnea pe dânsul de frică: Fuga -i rușinoasă, da -i sănătoasă!
Însă cel mare se dă după ușă și: să tragă, să nu tragă? în sfârșit, trage zăvorul… Când
iaca! ce să vadă? ș -apoi mai are când vede? căc i lupului îi scăpărau ochii și -i sfârâia gâtlejul de
flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc și -l mănâncă așa de
iute și cu atâta poftă, de -ți părea că nici pe -o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bo t
și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
– Nu știu, părerea m -a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc –
au intrat în pământ… Unde să fie? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii
nu-s nicăiri!
– Mă! că mare minune -i asta! dar nici acasă n -am de coasă… ia să mai odihnesc oleaca
aste bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe cherșin. și când s -a pus pe cherșin, nu
știu cum s -au făcut, că ori cherșinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat…
Atunci iedul de sub cherșin, să nu tacă?, Îl păștea păcatul și -l mânca spinarea, sărăcuțul!
– Să-ți fie de bine, nănașule!
– A! ghidi! ghidi! ghiduși ce ești! Aici mi -ai fost? Ia vină -ncoace la nănășelul, să te pupe
el! Apoi ridică cherșinul bin ișor, înșfăcă iedul de urechi și -l flocăiește și -l jumulește și pe -acela
de-i merg petecele! Vorba ceea: Că toată paserea pe limba ei piere .
Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul
cel cuminte tăcea molcum î n horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu
mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se
părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciu da caprei, ș -apoi
iese și -și caută de drum. Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și
încuie ușa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.

79
– Drăguții mei frățiori! De nu s -ar fi înduplecat, lupul nu i -ar fi mâncat! și biata mamă nu
știe de astă mare urgie ce -a venit pe capul ei!
Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, ce au
căutat pe nas le -a dat.
Când jălea el așa, iacă și capra venea cât pute a, încărcată cu de -a mâncării și gâfuind. Și
cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinții rânjind, în ferești.
– Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și -mi râd înainte când mă văd!
Băieții mamei, băieți, Frumușei și cucuieți! Bucu ria caprei nu era proastă. Dar când s -apropie bine,
ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în
tot trupul, și ochii i se păinjinesc. și ce era nu era a bine! Ea însă tot merge pân’ la ușă, cum poate ,
crezând că părerea o înșală… și cum ajunge, și începe : Trei iezi cucuieți /Ușa mamei descuieți! /Că
mama v -aduce vouă: /Frunze -n buze, /Lapte -n țâțe, /Drob de sare /În spinare, /Mălăieș /În
călcăieș /Smoc de flori /Pe subsuori.
Atunci iedul mezin, care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă, sare iute și -i deschide
ușa. Apoi s -aruncă în brațele mâne -sa și cu lacrimi de sânge începe a -i spune:
– Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi! Mare foc și potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită! Dar
mai pe urmă, îmbărbătându -se, și -a mai venit puțin în fire ș -a întrebat:
– Da’ ce -a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămucă? Ia, cum te -ai dus dumneata de -acasă, n -a trecut tocmai mult și iacă
cineva s -aude bătând la ușă și spunând:Trei iezi cucuieți, Mamei ușa descuieți…
– Și?
– Și frate -meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă.
– Ș-atunci?
– Atunci, eu m -am vârât iute în horn, și frate -meu cel mijlociu în cherșin, iar cel m are,
după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!
– Ș-atunci?
– Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arată în
prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s -a jurat pe părul său că nu mi -a spărie copil așii
niciodată?
– Apoi da, mamă! Cum vezi, i -a umplut de spărieți!
– Ei las’, că l -oiu învăța eu! Dacă mă vede că -s o văduvă sărmană și c -o casă de copii,
apoi trebuie să -și bată joc de casa mea? Și pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată…

80
Ticălosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și -mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu
nu-s de-acelea de care crede el: n -am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre,
că te-oiu dobzăla eu! Cu mine ți -ai pus boii în plug? Apoi, ț ine minte că ai să -i scoți fără coarne!
– Of, mămucă, of! Mai bine taci și lasă -l în plata lui Dumn ezeu! Că știi că este o vorbă:
Nici pe dracul să -l vezi, da’ nici cr uce să -ți faci!
– Ba nu, dragul mamei! Că până la Dumn ezeu, sfinții îți ieu sufletul. ș-apoi ține tu minte,
copile, ce -ți spun eu: că de i -a mai da lui nasul să mai miroase p -aici, apoi las’! Numai tu, să nu
cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.
Și de -atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru -său. Se pune e a și stă
în cumpene, cum să dreagă și ce să -i facă?
Aha! ia, acum i -am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! că i -oiu face eu cumă trului
una de ș -a mușca labele!
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo -i nădejdea caprei.
– La cadă cu dubală, cum ătre lup, că nu -i de chip! Ia, de -acu să -ncepe fapta: Hai la treabă,
cumătri ță, că lupul ți -a dat de lucru!
Și așa zicând, pune poalele -n brâu, își suflecă mânicele, ațâță focul și s -apucă de făcut
bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel
de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După
asta așază o leașă de nuiele numai întinată și niște frunzări peste dânsa: peste frunzări toarnă țărână
și peste țărân ă așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă
bucatele la foc să fearbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru -său și să -l poftească la praznic.
Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe -o prăpastie grozavă și în tunecoasă și pe -o tihăraie
dă peste lup.
– Bună vreme, cumătro! Da’ ce vânt te -a abătut pe -aici?
– Bună să -ți fie inima, cumătre, cum ți -i căutătura… apoi da, nu știi dumneata că nevoia
te duce pe unde nu ți -i voia? Ia, nu știu cine -a fost pe la mine pe -acasă în lipsa mea, că știu că mi –
a făcut -o bună!
– Ca ce fel, cumătriță dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i -a ucis și i -a crâmpoțit, de le -am plâns de milă! Numai văduvă
să nu mai fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de -acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi -e. Ei, mititeii, s -au dus cătră
Domnul, și datoria ne face să le căutam de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea
mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d -ta, cumătre; ca să mă mai mângâi…

81
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m -ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d -apoi, da, nu -i cum vrem noi, ci -i cum vre Cel -de-sus.
Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându -se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zi se capra suspinând. De ce ți -e mai drag în lume, de -aceea
n-ai parte…
– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce -ar păți, dinainte s -ar păzi. Nu -ți mai face și
dumneata atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumătre, nu -i vorba. Dar sărmanii găgălici, de cruzi s -au mai dus!
– Apoi da, cumătră; se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i -ar fi luat Dumnezeu, ce ți -ar fi? D -apoi așa?
– Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face și eu ca prostul… Oare nu c umva nenea Martin a
dat pe la dumneata pe acasă? Că mi -aduc aminte ca acu că l -am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi –
a spus că dacă -i vrea dumneata să -i dai un băiet, să -l învețe cojocăria.
Și din vorbă -n vorbă, din una -n alta, ajung pân -acasă la cumătră!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieșul și punându -l deasupra groapei cu pricina,
șezi cole și să ospătezi oleacă din ceea ce ne -a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; ș i gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele
întregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
– Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s -a
topit, și leașa de pe groap ă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce -ai mâncat! Cu capra ți -ai pus în cârd? Capra ți -a venit de
hac!
– Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate -mă că -mi arde inima -n mine!
– Ba nu, cu mătre; c -așa mi -a ars și mie inima după iezișorii mei! Lui Dumnezeu îi plac
pui de cei mai tineri; mie însă -mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți; știi, cole, să
treacă focul printr -înșii.
– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lă sa!
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De -abie i -a mai trece băietului istuia de
spărieț, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să -l afum. Ți -aduci aminte, dihanie răutăcioasă și
spurcată, când mi te -ai jurat pe părul tău? și bine mi -ai mâncat iezișorii!
– Mă ustură inima -n mine, cumătră! mă rog, scoate -mă, și nu -ți mai face atâta osândă cu
mine!

82
– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine -o mai plesniși dînioare cu
cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra și cu iedul au lu at o căpiță de fân ș -au aruncat -o peste dânsul, în
groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui și -i mai trântiră
în cap cu bolovani și cu ce -au apucat, până -l omorâră de tot. Și așa s -a păgubit sărmana capră și
de cei doi iezi, da’ și de cumătru -său lupul păgubașă a rămas, și păgubașă să fie.
Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le -au mai părut bine! Și s -au adunat
cu toatele la priveghiu și unde nu s -au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu -se împreună…
Și eram și eu acolo de față, și -ndată după aceea am încălecat iute pe -o șea, ș -am venit de
v-am spus povestea așa, ș -am mai încălecat pe -o roată și v -am spus jitia toată; și unde n -am mai
încălecat pe -o capșună și v -am spus, oameni buni , o mare ș i gogonată minciună ”177.
La o primă lectură a acestei povești întâlnim următorii termeni și expresii cu caracter
religios: „ Dumnezeu să vă apere de cele rele”, „Dumnezeu să -ți ajute”, „rai”, „Dumnezeu”,
„păcatul”, „lasă -l în plata lui Dumnezeu”, „cruce să -ți faci”, „sfinții îți ieu sufletul”, „cruce”, „s –
au dus cătră Domnul”, „să le căutăm de suflet”, „praznic”, „cum vrea Cel de sus”, „Doamne”, „i –
ar fi luat Dumnezeu”, „ne -a dat Dumnezeu”, „Dumnezeu să -i ierte pe cei răposați”, „moarte”,
„Scriptură” și „prive ghi”.
Încă de la început vedem cum Ion Creangă ne prezintă capra asemeni unei mame văduve
ce are grijă de copiii săi. Uimitor însă este modul în care pleacă mama de acasă: sărutându -și copiii,
îmbrățișându -i și binecuvântându -i.
Privind la esența acestei p ovești observăm cum aceasta este asemnea pildei
semănătorului. Capra este semănătorul, deoarece ea îi învață pe fii săi cum să se comporte în timp
ce ea este pleacată; sfaturile caprei sunt semințe le; iedul cel mare este asemenea locului de lângă
drum deoa rece el aude cuvântul mamei, dar la ispita lupului deschide ușa; iedul mijlociu este
precum locul pietros, deoarece aude cuvântul, îl primește cu bucurie, dar neavând rădăcină ține o
vreme iar apoi moare; iedul cel mic simbolizează pământul cel bun deoarec e aude cuvântul, îl
înțelege și îl și respectă; iar lupul înfățișează pe diavol.(Cf. Matei 13, 19 -23).
După această analogie putem sublinia că moartea poate fi privită și ca aducătoare de
roadă, după cuvântul Mântuitorului, Care zice: „ Adevărat, adevărat z ic vouă că dacă grăuntele de
grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă ” (Ioan
12, 24).

177 Ion Creangă, Capra cu trei iezi, Editura Ion Creangă, București, 1989, pp. 3 -24.

83
Lupul ne poate fi prezentat și ca prototipul omului care nu împlinește poruncile lui
Dumnezeu, deoarece el încalcă porunc a a șasea „Să nu ucizi” (Ieșire 20, 13). Săvârșește acest păcat
nu accidental, fără de voie, ci premeditat pentru că vedem în poveste cât s -a chinuit să -i convingă
pe iezi să -i deschidă ușa. Acesta ajunge în final în groapa cu jăratec care preînchipuie foc ul iadului,
astfel prezentându -se modul în care vor fi pedepsiți cei care încalcă acestă poruncă.
Ca o mamă bună ce este, la aflarea veștii dureroase că și -a pierdut doi dintre iezi, aceasta
se gândește la sufletul lor, îndeplinind îndemnul Sfântului Apost ol Pavel din Epistola întâi către
Tesaloniceni: „ Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați,
ca ceilalți, care nu au nădejde ” (I Tesaloniceni 4, 13). Deci prin această poveste, Creangă ne
îndeamnă în primul rân d să ne ascultăm părinții, să facem întocmai așa cum ne spun ei, dar ne și
arată că este important să avem grijă de sufletele noastre și de cele ale celor adormiți.

IV. 1. 3 . Ursul păcălit de vulpe

„Ursul păcălit de vulpe” este un text în care Ion Crea ngă înfățiș ează, prin cele două
personaje animale, două tipuri umane antagonice: omul viclean, isteț, capabil să -și satisfacă
necesitățile, dar și răutăcios, batjocoritor și omul greoi, încet la minte și naiv, ușor de înșelat prin
prefăcătorie și viclenie. O analiză detaliată a comportamentelor personajelor, conduc spre
formarea unor trăsături pozitive de voință și caracter: vigilență, sinceritate, hărnicie și excluderea
din comportament a celor negative: viclenie, înșelătorie, lene, minciună.
Pentru a pute a descoperi aceste trăsături morale de caracter, vă voi reda scurta
povestioară, pentru ca mai apoi să precizez valențele creștine din această operă.
„Era odata o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după h rană și
nu găsise nică ieri. Făcâ ndu-se ziua alba, vulpea ieși la marginea drumului și se c ulcă sub o tufă,
gândindu -se ce să mai f acă, ca să poată găsi ceva de mâ ncare.
Șezâ nd vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de pește. Atun ci ea rădică
puțin capul și uit ându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de doi boi.
– Bun! gâ ndi vulpea. Iaca hrana ce -o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește
în mijlocul drumului, ca și cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu -se de vulpe, țăra nul ce mîna boii o vede și crezâ nd că -i moartă cu
adevărat, strigă la boi : Aho ! Aho! Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, s e uită la ea de aproape,
și văzând -o că nici nu suflă, zice: Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!… ce frumoasă

84
cațaveică am să fac neves tei mele din blana istui vulpoi. Zicâ nd așa, a pucă vulpea de după cap și
târân d-o pînă la car, se opintește ș -o aruncă deasupra peștelui. Apoi strigă la boi: hăis! Joian, cea!
Bourean . Boii pornesc.
Țăranul mergea pe lîngă boi și -i tot înde mna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă
acasă și să ieie pielea vulpii.
Însă cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos.
Țăranul mâna, carul scârțâ ia și peștele din car cădea. După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime
de pește pe drum, biniii…șor! sare și ea din car, și cu mare grabă, începe a strâ nge peșt ele de pe
drum. După ce l -a strâ ns grămadă, îl ie, îl d uce la vizuina sa și începe a mâ nca, că taaa…re -i mai
era foame. Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dâ nsa ursul.
– Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de pește ai! Dă -mi și mie că taaa…re mi -i poftă!
– Ia mai pune -ți pofta -n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m -am muncit eu.
– Daca ți -i așa de poftă, du -te și-ți moaie coada -n baltă, ca mi ne, și -i avea pește să
mănânci.
– Învață -mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele. Atunci vulpea râ nji
dinții și zise:
– Alei, cumătre! da nu știi că nevoia te duce pe unde nu ți -e voia și te învață ce nici nu
gândești ? Ascultă, cumătr e: vrei să mănâ nci pește? Du -te desară la băltoaga cea din marginea
pădurii, vâ ră-ți coada în apă și s tăi pe loc, fără să te miști, pâ nă despre ziuă; atunci smuncește
vârtos spre mal, și ai să scoți o mulțime de pește; poate îndo it și întreit decît am scos eu.
Ursul ne mai zicâ nd nici o vorbă, alergă -n fuga mare la b ăltoaga din marginea pădurii, și
vâră în apă toată coada!…În a cea noapte începuse a bate un vâ nt rece, de îngheța limba -n gură și
chiar cenușa de sub foc. Îngheața zdravăn și apa din băltoagă, și prinde coada ursului, ca într -un
clește. De la o v reme, ursul ne mai putân d de durerea cozii și de frig, smu ncește odată din toată
puterea. Și sărmanul u rs! în loc să scoată pește, rămâne făr‛ de coada! Începe el acum a mormăi
cumplit, ș -a sări în sus de durere. Și -nciudat pe vulpe că l -a amăgit, se duce s -o ucidă în bătaie.
Dar șireata vul pe știe cum să se ferească de mâ nia ursului . Ea ieșise din vizuine și se vârâ se în
scorbura unui copac din apropiere; și câ nd văzu pe urs că vine far ‛ de coada, încep u a striga:
– Hei, cumătre! Dar ți -au mâ ncat peștii coada, ori ai fost prea lacom, ș -ai vrut să nu mai
rămâ nă pești în ba ltă?
Ursul, auzind că încă -l mai ie și -n râs, se înciudează și mai tare, și se răpede iute spre
copa c; dar gura scorburii fiind strâ mtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă
cu câ rlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și s ă-i deie de cheltuială…
Dar câ nd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: Trage, nătărăule! mi e nu-mi pasă, că t ragi de

85
copac … Iar cînd an ina câ rligul de copac, striga: Văleu, cumătre! nu trage, că mi rupi piciorul! În
zadar s -a năcăjit ursul, de -i curgeau sudorile, că tot n -a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Și iaca așa, a rămas ursul păcălit de vulpe! ”178.
Toate cele trei personaje prezentate în această poveste reprezintă tipul oamenilor șireți,
vicleni, dar mai ales lacomi. Toți cei trei dețin această patimă, a lăcomiei. Moșneagului nu i -a
ajuns faptul că avea căruța plină de pești, văzând vulpea întins ă în mijlocul drumului s -a lăcomit
și a luat -o spre a -i face soției o haină. Vulpea după ce a încălcat porunca a opta, dă dovadă de
multă lăcomie și egoism, deoarece nu împarte cu aproapele său peștele furat. Ursul tot din lăcomie,
naivitate și dorința de a avea ceea ce are aproapele său a fost pedepsit, rămânând fără coadă.
Această poveste nu face altceva decât să satirizeze patimile oamenilor și să ne atragă
atenția că mai devreme sau mai târziu vom primi răsplată în funcție de faptele noastre .

IV. 1. 4. Povestea porcului

Erau o dată doi bătrâni săraci, un moș și o babă. Cu toată sărăcia și bătrânețea, își doreau
mult să aibă și ei un copil. Într -o zi, baba îl trimise pe moș să -i aducă prima vietate pe care o va
întâlni în cale, ca să le fie copil. Mo șul găsi într -o băltoacă o scroafă cu doisprezece purceluși.
Scroafa și unsprezece dintre purcei fugiră. Cel de -al doisprezecelea purcel era așa de slab și de
prăpădit, că nici nu putu să iasă din noroi. Moșul îl băgă în traistă și îl duse acasă. Așa încep u
povestea porcului.
Baba se bucură mult de purcel, îi făcu baie și îl hrăni bine. În scurtă vreme băiatul ei era
frumos și rotund ca un pepene. Într -o zi, moșul aduse de la târg vestea că împăratul vrea să -și
mărite fata. O va lua numai acela care va izbu ti să construiască într -o singură noapte, de la casa lui
până la palatul împărătesc, un pod de aur și pietre scumpe, cu pomi în care să cânte păsări
nemaivăzute. Cine avea să ceară fata și nu reușea să facă podul, rămânea fără cap.
Purcelul, aflat în culcu șul său de sub vatră, ascultase tot ce spusese moșul. Deodată,
bătrânii îl auziră cum le spune mamă și tată, apoi îl trimise pe moș să ceară pentru el pe fata
împăratului.
Moșul se duse la împărat, ceru fata pentru feciorul său. Împăratul îi spuse să îl ad ucă la
palat. Împăratul nici nu știu dacă să râdă sau să se înfurie, când văzu porcul mușluind pe covoarele

178 Ion Creangă, Ursul păcălit de vulpe, Editura Tineretu lui, București, 1955, pp. 4 -14.

86
sale. Trimise moșneagul și porcul acasă, păziți de ostași. Îi spuse moșului că, dacă a doua zi
dimineață podul nu era gata, va porunci să i se taie capul. Moșneagul, la rândul său, ceru ca, dacă
podul va fi gata, împăratul să le trimită fata acasă.
Noaptea, în timp ce moșul și baba dormeau, purcelul ieși la fereastră. Suflă o dată pe nări,
și apăru podul așa cum îl ceruse împăratul. Ba mai și prefăcu bordeiul bătrânilor lui într -un palat
mai strălucitor decât palatul împăratului. Împăratul, înțelegând că aici era o putere mare și
neînțeleasă, trimise fata acasă la bărbatul ei, porcul, fără să mai facă vreo nuntă. La început, când
și-a văzut mirele, fat a a încremenit. Apoi și -a spus că asta fusese voința părinților și a lui Dumnezeu
și și-a văzut de treabă. Noaptea, porcul lepăda pielea de porc și se făcu un mândru fecior de
împărat, așa că fata s -a deprins repede cu el.
După vreo două săptămâni, fata îm păratului se duse să își vadă părinții. Împăratul o învăță
să fie cuminte. Împărăteasa, când ieșiră numai ele în grădină, îi spuse să ardă pielea de porc
noaptea, când bărbatul ei doarme. Așa făcu, deîndată ce se întoarse acasă.
Mirosul grozav de șorici ar s îl trezi pe bărbat. Ea se trezi cu mijlocul încins cu un cerc de
fier. El, întristat, îi spuse că numai când îi va pune mâna în jurul mijlocului va putea să nască
pruncul din ea. Îi mai spuse că îl cheamă Făt -Frumos și că îl va găsi la Mănăstirea din Tăm âie.
Dispăru apoi într -un vârtej grozav de vânt. Odată cu aceasta dispăru și podul cel de aur. Palatul
bătrânilor se preschimbă iar într -un bordei sărăcăcios. Supărați rău că le -a dispărut băiatul și au
ajuns iar săraci, bătrânii o goniră pe nora lor, spun ându -i că nu au cu ce să o țină.
Temându -se să se întoarcă la ai ei, fata de împărat a pornit să -și caute bărbatul. A mers
drum lung, ani de zile, a ajuns la Sfânta Miercuri, apoi la Sfânta Vineri, apoi la Sfânta Duminică.
Fiecare a întrebat vietățile din împărăția ei dacă au auzit de Mănăstirea din Tămâie. Niciuna nu
auzise. Fiecare sfântă i -a făcut câte un dar: o furcă de aur care torcea singură, o vârtelniță de aur
care depăna singură și o tavă cu o cloșcă de aur și puișori de aur.
Când să plece biata că lătoare ce purta pruncul în pântec de vreo trei – patru ani, ajunse la
curtea Sfintei Duminici și un ciocârlan. Mersese mai greu decât celelalte vietăți, fiindcă avea un
picioruș frânt. El spuse că știe unde este acea mănăstire și o și duse pe călătoare aco lo. Intrară pe
gura unei peșteri și ajunseră pe alt tărâm. Aici se aflau și podul de aur și palatul cel strălucitor.
Pasărea o învăță pe biata femeie ce să facă mai departe și plecă înapoi.
Călătoarea se așeză lângă o fântână și scoase la vedere furca cea de aur. O slujitoare venită
să ia apă o văzu și fugi la îngrijitoarea de la palatul lui Făt -Frumos. Aceasta era o mare vrăjitoare,
cu puteri grozave, Chemă călătoarea la palat și o întrebă ce îi cere pentru furcă. Femeia ceru să o
lase o noapte în odaia în care doarme Făt -Frumos.

87
Vrăjitoarea o lăsă, dar fermecă laptele pe care îl bea înainte de culcare Făt -Frumos. Acesta
dormi dus până dimineață, fără să își audă femeia cum plânge și îi vorbește. La fel se întâmplă și
a doua noapte, pe care femeia o plăti c u vârtelnița de aur. Numai că un om credincios lui Făt –
Frumos băgă de seamă ce se întâmplase și îi spuse acestuia totul.
În cea de -a treia seară, pentru care femeia dăduse tava cu cloșca și puii de aur, Făt -Frumos
nu mai bău laptele adormitor pregătit de v răjitoare. O auzi pe femeia lui cum plânge și îl roagă să
îi pună mâna în jurul mijlocului și chiar așa făcu. De îndată ce o atinse, cercul plesni, iar femeia
născu pruncul fără a sinți durerile facerii.
Făt-Frumos chemă toți oamenii săi și o pedepsi crunt pe vrăjitoare. Ea fusese scroafa cu
doisprezece purcei. Unsprezece erau fetele ei, iar al doisprezecelea era Făt -Frumos, pe care ea
sperase să îl însoare cu una dintre fete.
Făt-Frumos făcu o nuntă mare și frumoasă, la care îi aduse și pe împăratul cu împ ărăteasa,
părinții soției sale, dar și pe moșul și pe baba care îl crescuseră179.
Ion Creangă în această poveste a folosit următorii termeni și expresii creștinești:
„Doamne”, „Doamne -ajută”, „Dumnezeu”, „slavă Ție Doamne”, „ făptura lui Dumnezeu”,
„cruce”, „ ferească Dumnezeu”, „nădăjduim în Dumnezeu”, „milostiv este Cel de sus”, „așa a vrut
Dumnezeu”, „Mănăstirea -de-Tămâie”, „chilioară”, „măicuță”, „păcate”, „Sfânta Miercuri”,
„prescure”, „Sfânta Vineri”, „Sfânta Duminică”, „blestem al lui Dumnezeu”, „ceea lu me”, „o
aduce Dumnezeu” și „suflete”.
În prim plan apar cei doi soți, bătrâni deja, care își doresc nespus de mult un copil. Aceștia
ne trimit cu gândul la personajele scripturistice, Elisabeta și Zaharia, părinții Sfântului Ioan
Botezătorul, care nu putea u avea copii. Nașterea Sfântului a fost o binecuvântare de la Dumnezeu
care l -a anunțat pe Zaharia prin Sfântul Arhanghel Gavriil că va avea un fiu și se va numi Ioan. La
fel și cei doi bătrâni în urma unor rugăciuni decid să adopte orice vietate care să l e fie asemenea
unui copil.
După împlinirea poruncii dată de împărat și săvârșită de către prințul transformat în porc,
împăratul nu este de acord ca cei doi să facă o nuntă ci o trimite pe fată la casa bătrânilor. Din
cauză că cei doi trăiesc fără a primi binecuvântarea lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Cununii, vedem
că asupra lor se resfrâng numai rele. Prințul dispare din cauza blestemului, iar prințesa însărcinată
fiind rămâne singură, pornind în căutarea lui, deoarece ea nu putea să nască până ce nu ajung ea la
Mănăstirea de tămâie unde se afla el, petru a pune mâna pe mijlocul său.

179 Cf. Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… , pp. 55 -77.

88
Mergând în căutarea Mănăstirii de tămâie, prințesa ajunge cu încălțările rupte într -un loc
sfânt, la fel cum a ajuns și Moise atunci când Dumnezeu i -a spus: „ Nu te apropia aici! Ci scoate –
ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt! ” (Ieșirea 3, 5).
Găsirea prințului la Mănăstirea de tămâie, poate fi asemănată cu călugăria atunci când
maicile Îl găsesc la mănăstire pe Mirele Hristos.
După reîntâ lnirea celor doi are loc ruperea blestemului, iar mai apoi se va oficia și nunta.
Povestea se încheie cu o masă, metodă practicată în Biserica primară la oficierea cultului divin
public, când la sfârșitul slujbelor cu toții participau la agapă.

IV. 1. 5 . Povestea unui om leneș

Povestea unui om leneș, publicată în „Convorbiri literare” din octombrie 1878, este o
povestire satirică îndreptată leneșilor. Personajul principal întrupează până la absurd lenea180.
În continuare vă voi reda această poveste satiri că, pentru ca mai apoi să o comentez din
prisma aspectelor creștine regăsite.
„Cică era odată într -un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din
gură nu și -o mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capulu i, hotărâ
să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat
și se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într -un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor, și
hai cu dânsul la locul de spânzură toare! Așa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o
trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav,
întrebă cu milă pe cei doi țărani, zicând:
— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanu l, și-l duceți la vro
doftoroaie undeva, să se caute.
— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstită față dumnevoastră, dar
aista e un leneș care nu credem să fi mai având păreche în lume, și -l ducem la spânzurătoare, ca să
curățim satul de-un trândav.
— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându -se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne,
fărădelege! Mai bine duceți -l la moșie la mine; iacătă curtea pe costișa ceea. Eu am acolo un
hambar plin cu posmagi, ia așa, pentru împrejurări grele, D oamne ferește! A mânca la posmagi și –

180 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, op.cit. , p.165 .

89
a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu că nu m -a mai perde Dumnezeu pentr -o bucățică de
pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alții.
— I-auzi, măi leneșule, ce spune cucoana; că te -a pune la coteț, într -un ha mbar cu
posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată -te întunerecul să te bată, uriciunea
oamenilor! Sai degrabă din car și mulțămește cucoanei, că te -a scăpat de la mo arte și -ai dat peste
belșug, luâ ndu-te sub aripa dumisale. Noi gân deam să -ți dăm sopon și frânghie. Iar cucoana, cu
bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot trăiești, să nu mai mori! Să -și puie cineva
obrazul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune -i și asta. Dar tot de
noroc să se plângă cineva… Bine -a mai zis cine -a zis că: Boii ară și caii mănâncă . Hai dă răspuns
cucoanei, ori așa, ori așa, că n -are vreme de stat la vorbă cu noi.
— Dar muieți -s pormagii? zise atunci leneșul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească
din loc.
— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă, că muieți -s posmagii
— Vai de mine și de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n -am auzit! Da' el nu poate
să și-i moaie?
— Auzi, măi leneșule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
— Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie
de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiți a strica orzu l pe
gâște. Vedeți bine că nu -l ducem noi la spânzurătoare numai așa, de flori de cuc, să -i luăm năravul.
Cum chitiți? Un sat întreg n -ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr -însul ceva? Dar
ai pe cine ajuta? Doar lenea -i împărăteasă mare, ce -ți bați capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoința ce ave, se lehămesește și de binefacere și de tot,
zicând:
— Oameni buni, faceți dar cum vă va lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneș l a locul cuvenit și -i fac felul. Și iaca așa au scăpat și leneșul a cela
de săteni, și sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de -acum și alți leneși în satul acela, dacă le dă
mâna și -i ține cureaua.
Ș-am încălecat pe -o șa și v -am spus povestea așa181”.

181 Ion Creangă, Amintiri, Povești …, pp. 131 -132.

90
Termenii și expresiile religioase pe care le găsim în această scurtă pov estioară sunt:
„păcat”, „Doamne ferește”, „Dumnezeu”, „minune” și „v -a lumina Dumnezeu”.
Omul cel leneș din povestea lui Ion Creangă poate fi asemănat cu smochinul neroditor,
care a fost blestemat de Mântuitorul (Cf. Matei 7, 19 -20); oamenii care -l duceau la spânzurătoare
sunt îngerii trimiși de către Dumnezeu pentru a lua sufletul; iar spânzurătoarea poate fi asemănată
cu Judecata de Apoi.
Șansa de a scăpa de pedeapsă pe care Cucoana i -o propune omului leneș poate fi
asemănată cu posibilitatea de a -și răsc umpăra greșelile prin săvârșirea unui canon. Refuzând -o,
omul leneș, devine asemeni omului care a primit un talant și în loc să -l înmulțească a ales să -l
îngroape, iar mai apoi a fost pedepsit luându -i-se această posibilitate prin care putea scăpa (Cf.
Matei 25, 24 -28).

IV. 1. 6 . Punguța cu doi bani

La prima vedere, această povestioară este simplă și bună de citit copiilor. Dar
aprofundând descoperim sensuri uimitoare în acest text al copilăriei. Se spune că a înțelege o
capodoperă înseamnă, în fond să o recreezi tu însuți, să îi inventariezi notele profunde, tâlcuirile
personale, să îi deslușești adevărata poveste182.
Pentru a putea desluși împreună această poveste, o voi reda, ca mai apoi să conturez
sensurile și valențele teologice.
„Era odată o babă ș i un moșneag. Baba avea o găină, și moșneagul un cucoș; găina babei
se oua de câte două ori pe fiecare zi și baba mânca o mulțime de ouă; iar moșneagului nu -i da nici
unul. Moșneagul într -o zi perdu răbdarea și zise:
— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cr emene. Ia dă -mi și mie niște ouă, ca să -mi prind
pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate și tu cucoșul
tău, să facă ouă, și -i mânca; că eu așa am bătut găina, și iacătă -o cum se ouă.
Moșneagul, pofticios ș i hapsin, se ia după gura babei și, de ciudă, prinde iute și degrabă
cucoșul și -i dă o bataie bună, zicând:
— Na! ori te ouă, ori du -te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

182 Preot Constantin Necula, Pedagogia poveștii , Editura Agnos, Sibiu, 2016, p.6.

91
Cucoșul, cum scăpă din mânile moșneagului, fugi de -acasă și umbla pe drumuri,
bezmetec. Și cum mergea el pe -un drum, numai iată găsește o punguță cu doi bani. Și cum o
găsește, o și ia în clonț și se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moșneagului. Pe drum se întâlnește
c-o trăsură c -un boier și cu niște cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoș, vede în
clonțu -i o punguță și zice vezeteului:
— Măi! ia dă -te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c -un feliu de meșteșug, prinde cucoșul și
luându -i punguța din clo nț o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar și pornește
cu trăsura înainte. Cucoșul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:
Cucurigu ! boieri mari, Dați punguța cu doi bani !
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
— Mă! ia cucoșul ist obraznic și -l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăși jos din capră, prinde cucoșul și -l azvârle în fântână! Cucoșul, văzând
această mare primejdie, ce să facă? Începe -a înghiți la apă; și -nghite, și -nghite, până ce -nghite
toată apa din fântână. Apoi zboară de -acolo afară și iarăși se ia în urma trăsurei, zicând: Cucurigu !
boieri mari, Dați punguța cu doi bani !
Boierul, văzând aceasta, s -a mirat cumplit și a zis:
— Mă! da' al dracului cucoș i -aista! Ei, las' că ți -oiu da eu ție de cheltuială, măi crestatule
și pintenatule! Și cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoșul, să -l azvârle într –
un cuptor plin cu jăratic și să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inim ă, de cuvânt;
face cum i -a zis stăpânu -său. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și
toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, și se răcorește cuptoriul;
ba încă face ș -o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă
lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr și de -acolo, fuga la fereastra boierului și începe a trânti
cu ciocul în geamuri și a zice: Cucurigu!boieri mari, Dați punguța cu doi bani !
— Măi, că mi -am găsit beleaua cu dihania asta de cucoș, zise boieriul cuprins de mierare.
Vezeteu! Ia -l de pe capul meu și -l zvârle în cireada boilor ș -a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat
i-a veni de hac; l -a lua în coarne, și -om scăpa de supărare.
Vezeteul ia răși ia cucoșul și -l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoșului! Să -l fi văzut
cum înghițea la buhai, la boi, la vaci și la viței; păn -a înghițit el toată cireada, ș -a făcut un pântece
mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă
de tot casa boierului, și iarăși începe! Cucurigu!boieri mari, Dați punguța cu doi bani ! Boierul, când
mai vede și astă dandanaie, crăpa de ciudă și nu știa ce să mai facă, doar va scăpa de cucoș. Mai
stă boierul cât stă pe gânduri, pănă -i vine iarăși în cap una.

92
— Am să -l dau în haznaua cu banii; poate va înghiți la galbeni, i -a sta vreunul în gât, s -a
îneca și -oiu scăpa de dânsul.
Și, cum zice, umflă cucoșul de -o aripă și -l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela,
de mult bănărit ce avea, nu -i mai știa numărul.
Atunci cucoșul înghite cu lăcomie toți banii și lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă și de –
acolo, el știe cum și pe unde, se duce la fereastra boierului și iar începe: Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani !
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n -are ce -i mai face, i -azvârle
punguța. Cucoșul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui și lasă pe boier în pace. Atunci toate
paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoșului, s -au luat după dânsul, de ți se părea că –
i o nuntă, și nu altăceva; iară boierul se uita galiș cum se duceau paserile și zise oftând:
— Ducă -se și cobe și tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n -a fost
aici!
Cucoșul însă mergea țanțoș, i ar paserile după dânsul, și merge el cât merge, până ce
ajunge acasă la moșneag, și de pe la p oartă începe a cânta: Cucurigu!!! cucurigu !!! Moșneagul,
cum aude glasul cucoșului, iesă afară cu bucurie; și, când își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă?
Cucoșul său era ceva de spăriet! elefantul ți se părea purice pe lângă acest cucoș; ș -apoi în urma
lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete și mai boghete.
Moșneagul, văzând pe cucoșul său așa de mare și de greoiu, și î ncunjurat de -atâta amar de galițe,
i-a deschis poarta. Atunci cucoșul i -a zis:
— Stăpâne, așterne un țol aici în mijlocul ogrăzii.
Moșneagul, iute ca un prâsnel, așterne țolul. Cucoșul atunci se așază pe țol, scutură
puternic din aripi și îndată se umple o grada și livada moșneagului, pe lângă paseri, și de cirezi de
vite; iară pe țol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de -ți lua ochii! Moșneagul,
văzând aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoșul și dezmerdându –
l.
Atunci, iaca și baba vine nu știu de unde; și, când a văzut unele ca aceste, numa -i sclipeau
răutăcioasei ochii în cap și plesnea de ciudă.
— Moșnege, zise ea rușinată, dă -mi și mie niște galbeni!
— Ba pune -ți pofta -n cuiu, măi babă! Când ți -am cerut o uă, știi ce mi -ai răspuns? Bate
acum și tu găina, să -ți aducă galbeni; c -așa am bătut eu cucoșul, știi tu din a cui pricină… și iaca
ce mi -a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie, de -ți
venea să -i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Și cum

93
mergea pe drum, găsește și ea o mărgică ș -o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la b abă și începe
de pe la poartă: Cot, cot, cotcodac! Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă,
trece iute pe lângă babă și se pune pe cuibariu; și, după vrun ceas de ședere, sare de pe cuibariu,
cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i -a făcut găina!… Și, când se uită în cuibariu,
ce să vadă? Găina se ouase o mărg ică. Baba, când vede că ș -a bătut găina joc de dânsa, o prinde ș –
o bate, ș -o bate, păn -o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgârcită și nebună a rămas de tot săracă,
lipită pământului. De -acu a mai mânca și răbdări prăjite în loc de ouă; că bine și -a făcut râs de
găină și -a ucis -o fără să -i fie vinovată cu nemica, sărmana!
Moșneagul însă era foarte bogat; el și -a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte
bine; pe babă, de milă, a pus -o găinăriță, iară pe cucoș îl purta în toate părțile după dânsul , cu salbă
de aur la gât și încălțat cu ciuboțele galbene și cu pinteni la călcâie, de ți se părea că -i un irod de
cei frumoși, iară nu cucoș de făcut cu borș ”183.
Privind la sensurile acestei povești putem observa cum moșneagul face parte din cei ce
„flămân zesc și însetează de dreptate”(Matei 5, 6). Răsplata cuvenită o primește la sfârșitul poveștii,
atunci când cocoșul se întoarce acasă cu toate bogățiile luate de la curtea boierului.
Cocoșul este un personaj care apare și în Sfânta Scriptură. El este menți onat de
Mântuitorul înainte de Patima Sa atunci când îi spune Sfântului Apostol Petru că se va lepăda de
trei ori de El: „ Iar Iisus i -a zis: Zic ție, Petre, nu va cânta astăzi cocoșul, până ce de trei ori te vei
lepăda de Mine, că nu Mă cunoști”(Luca 22, 3 4); „Și Petru a zis: Omule, nu știu ce spui. Și îndată,
încă vorbind el, a cântat cocoșul. Și întorcându -Se, Domnul a privit spre Petru; și Petru și -a adus
aminte de cuvântul Domnului, cum îi zisese că, mai înainte de a cânta cocoșul astăzi, tu te vei
lepăda de Mine de trei ori” (Luca 22, 60 -61).
Boierul din poveste încalcă porunca a opta „Să nu furi”(Ieșirea 20, 15), iar ca drept
pedeapsă își pierde o parte din averea sa și în cele din urmă renunță și la punguța furată de la cocoș.
El ne este prezentat ca fiind prototipul omului lacom, deși are o imensă avere se lăcomește la cel
sărac, la doi bani.
Baba de la început ne este prezentată ca fiind personaj negativ, modelul de om lacom și
zgârcit care nu îndeplinește porunca iubirii „ Să iubești pe Domnul Dumnez eul tău din toată inima
ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine
însuți”; deoarece refuză să -și ajute aproapele aflat în nevoie. Spre final, după întoarcerea cocoșului,
baba nu -și schimbă co mportamentul, iar de această dată încalcă porunca a zecea „ Să nu dorești
casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica

183 Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… , pp. 30 -36.

94
lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și n imic din câte are aproapele tău”
(Ieșirea 20, 17). Din cauza lăcomiei, baba ajunge să rămână și fără singura ei avere, găina, și ca o
pedeapsă divină ajunge să fie slugă la cel pe care l -a disprețuit atât de mult.

IV. 1. 7 . Soacra cu trei nurori

În „Soacra cu trei nurori”, pornind de la motivul raporturilor dintre soacră și noră,
Creangă face o adevărată comedie de caractere. Materia e mereu universală, personajele – tipice în
gradul cel mai înalt. Nici unul nu se reține ca individualitate, ci ca o categorie morală. Povestirea
e ilustrarea unei relații seculare, un spectacol. A crede că autorul satirizează pe soacră pentru
zgârcenie și răutate prin nora cea tânără, e a ieși din realitatea povestirii. Tot ce -și îngăduie Creangă
e să facă demonstrația vie. Că so acra va pune pe nurori la treabă într -un chip deosebit de
convingător.
Soacra e cotoranța din poveste, care dă fetei treburi peste putință de înfăptuit într -o noapte
și o veghează cu ochiul cel neadormit. Plăcerea cititorului nu vine din vreo observație no uă ori din
realismul întâmplărilor, ci din impresia de gratuitate, ca în „Punguța cu doi bani”, unde boierul, în
loc să taie pur și simplu capul obraznicului cucoș, pune pe vizitiu să -l arunce în cireadă, doar l -o
omorî vreun buhai, sau în haznaua cu bani, doar i -o rămâne vreun galben în gât. În acest stil voit
hiperbolic (ospățul nurorilor, bătaia pe care o trag soacrei) se desfășoară toată povestirea184.
Pe lângă acest stil hiperbolic, observ în acestă poveste și o mulțime se sensuri teologice
adânci, sensu ri care la prima sunt greu de perceput, dar dacă stăruim asupra poveștii le descoperim.
Pentru a putea să vă redau aceste sensuri, vă voi povesti pe scurt această operă a lui Creangă.
A fost odată o babă care avea trei fii, așa că avea să fie soacra cu tr ei nurori. Feciorii erau
și ei voinici, dar nu aveau minte. Toți trei se ocupau cu cărăușia.
Baba avea avere destul de mare. Printre altele, făcuse două case noi, una la apus și una la
răsărit de casa în care locuiau, casa bătrânească. Se gândise, însă, ca feciorii și viitoarele nurori să
locuiască toți cu ea și să nu le dea nimic înainte de a muri. Își făcea și planuri cum își va pune
nurorile la muncă și nu le va lăsa să facă nici un pas fără știrea și fără voia ei.
Veni vremea să se însoare feciorul cel mare. Baba îi găsi o nevastă pe placul ei, nu prea
tânără, cam uscățivă, dar muncitoare și supusă.

184 Cf. Nicolae Manolescu, Recitind Poveștile lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despr e
Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 167.

95
Chiar după nuntă, feciorii plecară cu treburile lor. Nora rămase cu soacra. Seara, baba îi
dădu nurorii să toarcă niște fuioare de cânepă, să strujească nișt e pene și să piseze mălai, totul până
dimineață. Îi spuse că ea se culcă, dar să știe că nu doarme, are un ochi în ceafă cu care vede tot
ce face. Nora se supuse, dar ceru și ea ceva de mâncare. Soacra îi zise să ia o bucată de mămăligă
rece, să o mănânce cu ceapă și usturoi.
Baba se culcă cu fața la perete. Nora munci aproape până în zori. Atunci adormi și ea,
obosită. Baba, care se culcase odată cu găinile, se trezi devreme. Începu a trânti prin casă, așa că
nora se trezi și ea.
După un timp, baba îl însu ră și pe băiatul cel mijlociu, cu o fată asemănătoare cu nora cea
mare. După nuntă, feciorii plecară iar în cărăușie. Baba se culcă seara, lăsând de lucru nurorilor.
Cea mare îi spuse celeilalte cum stau lucrurile, că baba vede cu ochiul cel din ceafă tot ce fac ele,
apoi se puseră pe muncă.
Sosi și vremea să se însoare feciorul cel mic. Baba pusese ochii pe o fată, dar mezinul își
alese singur nevasta și i -o aduse babei. Soacra nu avu încotro și nunta se făcu.
După nuntă, seara, soacra dădu de lucru nurori lor și se culcă. Cele două mai mari îi
spuseră și nurorii celei mici despre obiceiurile soacrei. Cea mică spuse că nu e drept ca soacra să
doarmă, iar ele să muncească. Când află ce urmează să mănânce, nora cea mică zise că e a nu
mănâncă ceapă cu mămăligă. Va face ea de mâncare.
Cât timp lucrară cele două nurori mai mari, cea mică făcu mămăliguță cu brânză și
smântână, pui fripți la frigare și plăcinte calde. Scoase și un cofîiel cu vin, apoi se puseră pe mâncat
și pe băut. Dimineață spuse babei că fuseseră pe acolo părinții ei. Știind că vede cu ochiul din
ceafă, a crezut că i -a văzut, dar că e supărată pe ei și nu vrea să le vorbească.
Supărată, baba s -a pus să le facă zile fripte nurorilor. Nu mai știau ce să mai facă nici cele
două mai mari de răul ei. P e când lucrau în vie, nora cea mică le -a spus celorlalte că trebuie să
scape de babă. Le zise să dea buzna în casă. Nora cea mare s -o dea cu capul de peretele de la
răsărit, iar cea mijlocie s -o dea cu capul de peretele de la apus. După aceea, s -o lase pe ea să
continue. S -o lase și să vorbească ea cu bărbații lor, când vor veni acasă.
Nurorile cele mari făcură cum le spusese cea mică. Aceasta o trânti pe soacră pe jos în
mijlocul casei și o pisă în picioare și -i înțepă limba până când baba nu mai putu să v orbească. O
puseră apoi într -un așternut curat. Când veniră bărbații lor, cea mică spuse că mama lor s -a
îmbolnăvit rău și e pe moarte. Se duseră toți la soacră. Ea abia ridică mâna și arătă spre nora cea
mare și la peretele dinspre răsărit, spre nora mijl ocie și peretele de la apus, apoi spre nora cea mică
și spre mijlocul casei, apoi spre limbă. Nora cea mică spuse că le lasă cu limbă de moarte casa de

96
la răsărit fiului cel mare, casa de la apus fiului mijlociu, iar casa bătrânească, în care se aflau, fiu lui
cel mic.
La înmormântare, toate femeile din sat o invidiară pe soacra cu trei nurori pentru cât de
tare era jelită de nurorile ei…185.
În conținutul acestei povești găsim doar două expresii cu înțeles religios: „fie -i țărâna
ușoară” și „Dumnezeu să -l ierte”.
Din singurele expresii cu conținut religios din această poveste ne putem da seama despre
babă că era o femeie care se îngrijea de sufletele celor adormiți. Aceste expresii sunt singurele care
arată o bună purtare a ei, deoarece comportamentul său er a la fel ca cel al fariseilor despre care
Mântuitorul spune că sunt „morminte văruite” (Matei 23, 27).
Cele două nurori mai mari sunt asemenea oamenilor „prigoniți pentru dreptate” (Matei 5,
10) despre care Mântuitorul vorbește în Predica de pe Muntele Fer icirilor. Răsplata pentru stăruința
lor în ascultare o vor primi doar după ce fiul cel mic se va căsători. Nora cea mai tânără desconspiră
minciunile pe care le spunea baba .
În cele din urmă înainte de a muri baba își binecuvintează copiii, care împreună c u soțiile
lor vor avea grijă să -i porte de grijă sufletului ei.

IV. 2. Povestiri
IV. 2. 1 . Acul și barosul

În „Acul și barosul”, Creangă creează prin dialog un personaj hâtru, acela al barosului,
care vorbește cu bogăția de exclamații, interjecții și v orbe de duh caracteristice. Mirat, binevoitor,
superior, distant sau mânios, barosul folosește și lexicul, și sintaxa, și tonul personajelor hâtre186,
așa cum vom descoperi împreună în text, redându -vă întocmai textul acestei povestiri:
„Acul: — Moșule, de c e ești zurbagiu? Te sfădești necontenit cu soră -ta nicovala , țipați
și face ți larmă, de -mi țiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, și nime nu -mi aude gura.
— Iaca, mă!. .. da de unde -ai ieșit, Pâcală?
— De unde -am ieșit, de unde n -am ieșit, eu îți spu n că nu faci bine ceea ce faci.
— Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să știi că din
sfădălia noastră ai ieș it; ș-apoi tu ni cauți pricină?

185 Cf. Ion Creangă, Povești… pp.7-16.
186 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, op.cit. , p.167.

97
— Mă rog, iertați -mă! că dacă n -ar fi fost focul, foile, pleafura și omul care să vă f acă să
vă deie nume, ați fi rămas mult și bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.
— Măsură -ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acușorul?
— Aud, dar n -am gură să -i răspund ; și văd, dar trebuie să rabd.
— Vorba ceea, soro: Șede hâ rbu-n cale și râde de oale . Măi pușchiule! Ia să vedem, ce ai
făcut tu mai mult decât noi?
— Ce am făcut și ce fac, îndată ț -oiu spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbătești și
femeiești, din creștet până în tălpi, și alte nenumărate lucruri frumoase și scumpe, fără de mine nu
se pot face. Mergi la croitor, intră în bordeiu, suie -te în palat, ai să mă găsești. Fetele mă pun în
cutiuțe aurite, mă înfing în perinuțe de mătasă și îngrijesc de min e ca de un mare lucru.
— Da' în stogul de fân nu vrei să te puie, mititelule?
— Nici în stogul de fân, dar nici trântit într -un ungher al ferăriei, ca tine. Ia spune -mi: te
mai i e cineva în mână decât ferarul?
— Ia ascultă, te prea întreci cu șaga, piciule! Dacă șezi la cinste, și toți îngrijesc de tine,
cum z ici, de ce li împungi degetele?
— Da împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin
ajutorul meu, multe lucruri folositoare și frumoase. Tu, pentru ce bați ferul cel culcat pe nicovală
și ruginit ca și tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune și mai frumoase?
— Măi… da' bun ești de gură!
— Și de gură, dar și de lucru.
— Ei bine, tu mi -ai înșirat verzi și uscate; ia stăi să -ți spun și eu pe ale mele: toporul,
barda, ciocanul, cleștele, vătraiul și nenumărate unelte și mașini d e fer, unele de -o mărime urieșă,
iar altele mici și bicisnice ca tine, pututu -s-au face până n -au trecut pintre nicovală și ilău? Casa,
bisericile, corabia, puștile, tunurile și alte lucruri nenumărate, așa -i că n -ar fi, de nu eram eu? Tu
îmi spui de haine frumoase; eu ț -oiu spune de casă, de sapă, de secere, de coasă și de plug. Tu îmi
spui mai mult de frumos , eu ț -oiu spune de cele neapărat trebuincioase .
— Mă faci să te -apuc iar la scărmănat, moșule baros. Haine i -au trebuit omului întâi, căci
nu era să umble cu piel ea goală și desculț ca gâștele.
— Te-ai încurcat cu socotelile, măi băiete. Ba de mâncare și casă i -a trebuit omului întâi
ș-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale îți ghiorăiesc mațele de foame. Ai auzit
vorba ceea, că Golătate a încunjur ă, iar foamea dă de -a dreptul .
— Măi! da' ruginit mai ești!
— Ruginit cum sunt, eu v -am făcut și trebuie să ascultați de sfaturile mele.

98
— Așa este, dar te prea lauzi; las' mai bine să te laude alții. Și tu faci trebi bune, și eu;
numai atâta, că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu șezi totdeauna cu ferarul cel uns
de cărbuni, iar eu șed cu croitor ul și cu tot felul de persoane.
— Iar ai început, ghibirdic fudul și guraliu? Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de
zece ori, până când ferarul meu mă rădică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace;
ferarul însă mă are pe viață, ba mă poate lăsa și de zestre la copiii de copiii săi. Ș -apoi încă una:
cine dintre acești doi meșteri e mai grebănos și mai gubav ? Ferariul meu, ori croitoriul tău?
— Moșule! ești bătrân și mul te mai știi; fie pe -a dumitale.
— Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de -acasă. Zi mai bine că industria sau
meșteșugurile, noi le -am adus în lume; că bogățiile cele mari, nouă se datoresc. Mi -ai zis ruginit și
ț-ai zis cioplit ; mie -mi pare bine ca strănepoții mei să fie mai ciopliți decât mine; cu timpul se
cioplesc toate… Numai nu vă fuduliți și nu uitați obârșia voastră, ca nu cumva să vă ciopliți prea
tare și să rămâneți care fără urechi, care fă ră dinți, care fără gură, care fără zimți, adecă niște cioarse
de nici o treabă. C -apoi atunci iarăși mi -ți ajunge drăguș la căuș, și soră -mea nicovala vă va ține
în spate, iar eu vă voiu bate pe rudă pe sămânță, ca să prindeți la minte ”187.
După ce am expus povestirea, voi încerca să arăt câteva dimensiuni creștine prezente aici.
Citind aceată povestire observăm cum cele două pesonaje se laudă pe sine unul în fața
celuilalt . Din punct de vedere creștinesc acest obicei nu este bun. Sfântul Apostol Pavel ne sp une
că: „lauda nu trebuie să vină de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2, 29) și „nimeni să nu se
laude cu oamenii” (I Corinteni 3, 21), deoarece singurul motiv pentru a ne lăuda este Dumnezeu
„să ne lăudăm în Domnul” (I Corinteni 1, 31).
Lauda de sine are ca efect păcatul mândriei. Pentru a ne putea vindeca de acest păcat
trebuie să ne iubim aproapele „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți ” (Marcu 12, 31).
Iubindu -ne aproapele dobândim dragostea pentru aproapele noastru după cum spune și Sfântu l
Apostol Pavel: „ Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește,
nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde
de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă,
toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată ” (I Corinteni 13,
4-8).
Așadar cu ajutorul dragostei față de aproapele putem dobândi împărăția lui Dumnezeu,
deoarece Mântuitorul spu ne că „ unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, a colo sunt și Eu în
mijlocul lor” (Matei 18, 20).

187 Ion Creangă, Amintiri, Povești …, pp. 135 -137.

99
IV. 2. 2. Cinci pâini

„Cinci pâini” a fost publicată în „Convorbiri literare” din 1 martie 1883, purtând titlul de
„Anecdotă” . Aceasta nu este o povest e, ci o snoavă, sau, mai just, rezolvarea unei probleme de
aritmetică într -o anecdotă cu scop moral188.
Pentru a putea desluși acest scop moral, așa cum se decurge în text, vă voi reda povestirea
„Cinci pâini” apoi pe lângă scopul moral vă voi arăta și valen țele creștine care se regăsesc în text.
„Doi oameni, cunoscuți unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în
traista sa trei pâni, și celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu -le foame, poposesc la umbra unei
răchiți pletoase, lângă o fân tână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea și se pun să mănânce
împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.
Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeț, necunoscut, îi ajunge din
urmă și se oprește lângă dânșii, dându -le ziua bună. Apoi se roagă să -i deie și lui ceva de mâncare,
căci e tare flămând și n -are nimica merinde l a dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de -i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin;
căci mila Domnului! unde mănâncă do i mai poate mânca și al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiașteptând multă poftire, se așază jos lângă cei
doi, și încep a mânca cu toții pâne goală și a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Și
mănâncă ei la un loc tustrei, și mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă
n-au mai fost.
După ce -au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă și -i dă, din
întâmplare, celu i ce avusese trei pâni, zicând:
— Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțămită de la mine, pentru că mi -ați dat
demâncare la nevoie; veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veți face cu banii ce veți pofti.
Nu sunt vrednic să vă mulțămesc de binele ce mi -ați făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor
de flă mând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruință din partea celui al treilea,
au primit. De la o vreme, călătorul străin și -a luat ziua bună de la cei doi și apoi și -a căutat de
drum. Ceilalți mai rămân oleacă sub răchită, la umb ră, să odihnească bucatele. Și, din vorbă în
vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:

188 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga , op.cit. , p.166.

100
— Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ți
se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc -am avut trei pâni întregi, și tot ca a le tale de mari, după
cum știi.
— Cum așa?! zise celălalt cu dispreț! pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumătate, partea
dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne dei e nimic, și atunci cum rămânea?
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi
se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, și pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, și
banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fi ecare după numărul pânilor
ce am avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu
sfântul…
— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă țin că mi -ai făcut parte dreaptă. Haide
să ne judecăm, și cum a zice judecata , așa să rămâie.
— Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțămești. Cred că și judecata are să -mi
găsească dreptate, deși nu m -am târât prin judecăți de când sunt.
Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajung într -un loc u nde era
judecătorie, se înfățoșează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând
fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a
avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin l a masa lor, deopotrivă cu dânșii, cum le -a dat cinci
lei drept mulțămită și cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să -i împartă.
Judecătorul, după ce -i ascultă pe amândoi cu luare a minte, zise celui cu două pâni:
— Și nu ești mulțămit cu împărțeala ce s -a făcut, omule?
— Nu, domnule judecător, zise nemulțămitul; noi n -am avut de gând să luăm plată de la
drumețul străin pentru mâncarea ce i -am dat; dar, dac -a venit întâmplarea de -așa, apoi trebuie să
împărțim drept în două ceea ce ne -a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu cale, când e
vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiește un leu istuialalt,
care spui c -a avut trei pâni.
— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulțămitul cu
îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăței să capăt dreptate, și văd că dumneata, care știi legile,
mai rău mă acufunzi. De -a fi să fie tot așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu -i așa. Ai avut
dumneata două pâni?
— Da, domnule judecător, do uă am avut.
— Tovară șul dumitale, avut -a trei pâni?

101
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut -ați vreunul?
— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală și apă ră ce din fântână, fie de sufletul cui
a făcut -o acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur mi -ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți tot ca unul de
mult; așa este?
— Așa este domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoar e, ca să se poată ști hotărât care câtă pâne
a mâncat. Să zicem că s -a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăți deopotrivă de mari; câte bucăți ai fi
avut dumneata , care spui că avuși două pâni?
— Șese bucăți aș fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarășul du mitale, care spui că avu trei pâni?
— Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător .
— Acum, câte fac la un loc șese bucăți și cu nouă bucăți?
— Cincispre zece bucăți, domnule judecător.
— Câți oameni ați mâncat acest e cincisprezece bucăți de pâne?
— Trei oamen i, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăți vin de fiecare om?
— Câte cinci b ucăți, domnule judecător.
— Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneta?
— Șese bucăți, domnule judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?
— Cinci bucăți, domnule ju decător.
— Și câ te ți-au mai rămas de întrecut?
— Numai o bucată, domnule judecător.
— Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dumneta, și să luăm pe istalalt la rând. Ții
minte câte bucăți de pâ ne ar fi avut tovarășul d -tale?
— Nouă bucăți, domnule j udecător.
— Și câte a mâncat el de toate?
— Cinci bucăți, ca și mine, domnule j udecător.
— Dar de întrecut, câte i -au mai rămas?
— Patru bucăți, domnule judecător.

102
— Bun! Ia, acuș avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut
numa i o bucată de întrecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată de pâne rămasă
de la dumneta și cu patru bucăți de la istal alt fac la un loc cinci bucăți?
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăți de pâne le -a mâncat o aspetele dumneavoastră, care spui
că v-a dat cinci lei drept mulțămită?
— Adevă rat este, domnule judecător.
— Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de
întrecut, și aceasta ca și cum ai fi avut -o de vânzare, deoa rece ați primit bani de la oaspetele
dumneavoastră. Iar tovarășul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâne a avut de
întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoiește un leu tovarășului dumitale. Și dacă te crezi nedreptățit,
du-te și la Dumne zeu, și las' dacă ți -a face și el judecată mai dreaptă decât aceasta!
Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro șovăi, înapoiește un leu tovarășului său,
cam cu pă rere de rău, și pleacă rușinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de așa judecată, mulțămește
judecătorului și apoi iese, zicând cu mirare:
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față,
cei ce n -au dreptate n -ar mai năzui în veci și -n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliți și apărători, nemaiavând c hip de traiu numai din minciuni, sau s -ar
apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă…
Iar societatea bună ar rămâne nebântuită ”189.
Cuvintele și expresiile cu sens propriu religios sunt: „mila Domnului”, „Dumnezeu
Sfântu l”, „judecata dinaintea lui Dumnezeu” și Dumnezeu”.
Citind conținutul acestei povestiri observăm că amândoi drumeți fac milostenie dându -i
din mâncarea lor și celui de -al treilea drumeț care călătorește împreună cu ei. Așadar ambii
respectă Fericirea a cin cea „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”(Matei 5, 7). Miluirea lor
constă în răsplata bănească pe care aceștia o primesc de la cel pe care l -au hrănit.
Privind din alt punct de vedere pâinile pe care cei doi drumeți le aveau la ei, pot fi
asemăn ate cu faptele lor, iar judecătorul care hotărăște și împarte fiecăruia răsplata cuvenită este
Dumnezeu.

189 Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… , pp. 230 -236.

103
IV. 2. 3. Inul și cămeșa

„Inul și cămeșa” și „Acul și barosul” au fost publicate în „Învățătorul copiilor”, ediția a
VI-a, Iași, 1879. Astfel e evi dentă intenția instructivă, didactică a scriitorului în amândouă
improvizațiile. Ele sunt interesante, în măsura în care cuprind procedee și tonalități specifice. Cea
dintâi aduce enumerarea termenilor tehnici ai industriei casnice textile prin gura inului , care,
mândru de știința lui, are tonul acela de satisfacție și mândrie al scriitorului însuși, când descrie
unelte sau înșiră acțiuni legate de ocupațiile țăranilor din vremea sa. Finalul mai aduce o notă de
haz cu introducerea unei strigături satirice î ndreptate împotriva femeilor leneșe care fac pânză
proastă190.
Pe lângă aceste procedee și tonalătăți specifice, „Inul și cămeșa”, cuprinde și unele
substraturi creștine, de care mă voi ocupa după ce vă voi reda textul acestei scurte povestiri.
„Inul: — Știi tu, cămeșă dragă, ce erai odată?
— Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămeșă albă, cu care se îmbracă oamenii.
— Nu-i așa! Ai fost o sămânță, apoi o burueană, clătinată de vânt, ca toate buruenele: așa
naltă, supțirea, tocmai de potriva mea; erai in cu flor icică albastră, fata mea. Când ai fost crescut
și copt, cum sunt eu acum, oamenii te -au smuls din pământ, te -au legat în fuioare, te -au pus copăcel
și te-au lăsat la soare ca să te usuci. După aceea te -au culcat pe țol și te -au bătut cu bețe, ca să -ți
scoată sămânța; apoi bătut și stâlcit cum erai, te -au dus la baltă și te -au pus în topitoare , unde -ai
stat vro zece zile, ca să te topești, adecă să -ți putrezească hlujul. După asta, te -au scos și te -au pus
iarăși la soare, ca să te usuci, răzămându -te de gard ul pe care ești întinsă acum. Fiind uscat, te -au
melițat, și hlujul tău s -a prefăcut în pozderie, iară cojița ta în fuior. Femeile apoi te -au răgilat, te –
au periet și te -au făcut fuior frumos și moale ca mătasa; din fuior te -au făcut caier , te-au pus
în furcă și au început a toarce, prefăcându -te în tort sau ață.Tortul l -au depănat pe râșchitor, spre
a-l face căleap ; călepele s -au fert cu leșie, să se înălbească, apoi te -au pus pe vârtelniță, de pe care
au început a le depăna pe mosoare cu letca ; de pe moso are te -au urzit pe urzoi , apoi te -au luat și
te-au învălit pe sulul de dinapoi, punând vergele pintre pături, ca să nu se hrentuiască urzala ;
și fuscei pintre rost, ca să nu se încâlcească natra . După asta te -au nevedit, trecându -te prin ițe și
prin spată ; și, cu ajutorul slobozitorului , al zăvorului și al lopățelei , te-au întins în stative , legându –
te de sulul de dinainte, de unde se începe „gura pânzei” . Călepele lăsate pentru bătătură le -au
depănat pe țevi cu sucala ; apoi, punând țăvile în suveică , au în ceput a țese, adecă a
trece bătătura pintre urzală cu ajutorul tălpigilor , al scripților și al ițelor . Ca să se îndesască firele,

190 Cf. Zoe Dumitrescu Buș ulenga, op.cit. , pp.166 -167.

104
bătătura se bate cu vatalele , între care e așăzată spata. Și iaca așa te -au prefăcut în pânză . Când era
cald afară și frumos, femeile te -au dus la baltă și te -au ghilit ; apoi te -au fert cu leșie și iar te -au
ghilit, până te -ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te -au uscat, te -au făcut vălătuc, te -au croit și
au făcut din tine ceea ce ești acum,
— Mică burueană, nu știu de unde -ai mai scos atâtea despre mine. Ei, dragă, poate nu știi
că oamenii mai fac pânză și din sora noastră cânepă , și din fratele nostru bumbac , ba și din
înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se țes fel de fel de pânzeturi, mult
mai uș or și în timp mult mai scurt.
— Bre! multe mai auzi!
— Mai așteaptă, că n -am sfârșit încă. Din cămeșă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci
tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale și pentru soldații răniți în bătălie. Apoi te
caută, c a iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie .
— Mare minune mi -ai spus, dragă burueană, zise cămeșa. De -a fi așa, apoi toate lucrurile
nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum și altăceva au să fie.
— Tocmai așa, soro! G ardul, pe care ești tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are
să fie de -acum înainte? Mătasa, frunză de dud întrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce -a fost
mai înainte? Dar funiile și odgoanele? ș.a.
Femeile leneșe de la țară au cântecul acesta: Puseiu pânza, când da frunza,/Ș -o gătiiu în
Sân-Văsii/ Și-mi păru că mă grăbiiu…/ Și de lungă -i ca o pungă/ Și de lată… toată -i spartă!/ Pe
sulul de dinapoi,/ O sută de lătunoi,/ Pe sulul de dinainte,/Cioprea le mai ține minte./Pintre ițe și –
ntre spată /Paște -o iapă deșălată;/ Pintre ițe și fuscei/ Paște -o scroafă cu purcei ”191.
Începutul povestirii se aseanănă cu începutul Evangheliei Sfântului Apostol și
Evanghelist Matei, deoarece după cum Sfântul Evanghelist enumeră arborele genealogic al
Mântuitorului , aici se enumeră toate etapele prin care trece inul până ajunge cămașă.
După felul în care reacționează cămașă putem spune că se aseamănă cu fariseul din
templu care se consideră superior vameșului (Cf. Luca 18, 11), atunci când privește cu dispreț pe
in și îl numește„mică buruiană”192.

191 Ion Creangă, Amintiri, Povești …, pp. 133 -134.
192 Ibidem, p. 134.

105
IV. 2. 4. Ioan Roată și Cuza Vodă

Moș Ion Roată face parte din categoria țăranilor înțelepți și hâtri cu care s -a mândrit
scriitorul moldovean. Cele două povestiri pe care i le -a închinat, „Moș Ion Roată și Unirea” și
„Moș Ion Roată și Cuza Vodă” au fost publicate respectiv în „Albumul Macedo -Român” în 1880
și în „Almanahul României June” în 1883. Aces tea exprimă în cea mai mare măsu ră ideile politice
ale lui Creangă, resentimentul față de o boierime capabilă numai de a cțiuni demagogice,
solidaritatea cu țărănimea oprimată și, mai ales, scepticismul țăranilor față de făgăduielile boierești
cu prilejul Unirii Principatelor, scepticism înțelept și sănătos, extras dintr -o experiență de veacuri
a relațiilor dintre boieri și țărani, precum și admirația și dragostea față de figura de mare domn
popular care a fost Alexandru Ioan Cuza193.
Toate acestea sunt exprimate și cu ajutorul lexicului creștin, pe care îl vom descoperi
redându -vă textul acestei povestiri, ca mai apoi să vi -l evidențiem și să pătrundem mai adânc în
substraturi.
„Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu
mitropolitul țării la Divanul ad -hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ion Roată, om cinstit și
cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moș Ion Roată, după
câte văzuse și după câte pățise el în viața sa, nu prea punea temei pe vorbele boierești și avea
gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine -a fi, când îl scormole a ceva la inimă.
Așa e țăranul: nu prea știe multe. Și moș Ion Roată, fiind țăran, cum v -am spus, deși se -nvrednicise
a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.
În Divanul ad -hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: și mai mari, și ma i mici; și mai
bătrâni, și mai tineri; și mai învățați, și mai neînvățați, cum îi apucase timpul. Între acești din urmă
erau de -alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit și Tololoiu, Grigore Cuza și alți câțiva de -alde
aceștia, care, ținându -se de obiceiurile strămoșești, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă
bisericească de la început până la sfârșit, cântând și citind la strană de -a valma cu dascălii și preoții
bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărțeau bucățica de pâine cu o rfanii, cu
văduvele și cu alți nevoiași, cum apucară din părinți. Atâta -i ajungea capul, atâta făceau și ei pe
vremea lor, Dumnezeu să -i ierte și să -i odihnească, unde -or fi acolo, că bună inimă mai aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad -hoc. Aici, c a în toate adunările de felul acestora, se
făcea vorbă multă; și era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de față cu cel trecut, pentru
cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!

193 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, op.cit. , pp.159 -160.

106
Boierii cei mai tineri, crescuți de mici în s trăinătate, numai cu franțuzească și nemțească,
erau cârtitori asupra trecutului și cei mai guralivi totodată. Vorba, portul și apucăturile bătrânești
nu le mai veneau la socoteală. Și din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni:
rugini învechite, ișlicari, strigoi și câte le mai venea în minte, după cum le era și creșterea; dă,
învățați nu -s?
Nu-i vorbă că și nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau și ei
tinerilor câte -un ibrișin pe la nas, numindu -i: bonjuriș ti, duelgii, pantalonari, oameni smintiți la
minte și ciocoi înfumurați, lepădați de lege, stricători de limbă și de obiceiuri. În așa împoncișare
de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad -hoc al Moldovei, cu toate c ă și unii și
alții er au pentru Unire . Numai atâta, că bătrânii voiau Unire cu tocmală, iar tinerii Unire fără
socoteală, cum s -a și făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu,
care, una -două, îi tolocănea, mustrându -i: ba că nu vorbesc drept românește, cum vorbeau părinții
lor, ci au corchezit graiul strămoșesc, de n u-i mai înțelege nimene; ba că umblați cu șurubele, să
ne trageți butucul; ba că face omul cu cineva o tovărășie cât de mică, și tot urmează învoială între
părți, iar nu așa cu ochii închiși, căci, dacă n -ai carte, n -ai parte, scurtă socoteală; ba că, de când
cu străinătatea, v -ați înstrăinat și legea, și limba, și inima, și chiar dragostea sătenilor; și după
nepăsarea și risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucr uri de nimica, puțin mai avem de înstrăinat,
și nu -i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebați pe bieții nemernici de săteni, să spuie ei dacă
mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca niște câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală
mai diminea ță, acela e mai mare în sat la ei, de -i horopsește și -i țuhăiește mai rău decât pe vite!
Ciocoismul și străinii să trăiască, și las' pe dâ nșii, că ne scot ei la covrigi! Ba că vai de țara care
ajunge s -o puie copiii la cale; ba că vorba multă, sărăcia omul ui, și, dacă li -i treaba de -așa, facă ei
ce-or ști, că el mai bine se duce acasă, că -i plouă caii în spate și -i stau vitele cu dinții la stele, din
pricina slugilor, cărora puțin le pasă de munca stăpânului; și câte și mai câte năzdrăvănii de -alde
aceste. Las' pe bătrâni să te descânte și să te judece ei, în legea lor, că nu -ți mai trebuie alt popă…
Și iaca așa cu de -alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rând. Într -una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri,
iaca și moș Ion Roată s are cu gura:
– Aveți bunătate de vorbiți mai moldovenește, cucoane, să ne dumerim și noi; căci eu,
unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moș Ion Roată, zicându -i cu glas poruncitor și
răutăcios:

107
– Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule? Tacă -ți leoarba, dac -ai venit aici; c –
apoi întoarce -ne-vom noi acasă, și helbet! nu ți -a lua nime din spate ce știu eu… Auzi
obrăznicie! Tu … cu optzeci de mii de fălci de moșie, și el un ghiorlan c -un pe tic de pământ, și uite
ce gură face alăturea cu mine!
Moș Ion Roată, simțindu -se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:
– Dar bine, cucoane, dacă nu v -a fost cu plăcere să picepem și noi câte ceva din cele ce
spuneți dumneavoastră, de ce ne-ați mai adus aici să vă bateți joc de noi? Ei, cucoane, cucoane!
Puternic ești, megieș îmi ești, ca răzeș ce mă găsesc, și știu bine că n -are să -mi fie moale când m –
oi întoarce acasă, unde mă așteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele a ceste
țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe d –
neavoastră deatâta amar de vreme și vă fac să huzuriți de bine. Și mai mult decât atâta: orice
venetic, în țara asta, este oploșit de dumneavoastră, și -l priviți cu nepăsare cum ne suge sângele,
și tăceți și -l îmbrățișați! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici,
din ghiorlani și din dobitoci nu ne mai scoateți! Dumnezeu să ne ierte, și să ne iertați și
dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat așa este: v -ați deprins a lua focul totdeauna cu mâinile
noastre cele mojicești… și tot noi cei horopsiți!
– Sfânt să -ți fie rostul, moș Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu
Forăscu; și sunt fericit că stai alătu rea cu mine. Decât un bonjurist c -o mână de învățătură, mai
bine un țăran cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulți dintre boieri s -au simțit atinși; cel cu pricina… a rămas ca opărit.
Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prietenește cu moș Ion Roată .
În sfârșit, după multe dezbateri furtunoase urmate în D ivanul ad -hoc, s -a încuviințat
Unirea, și apoi deputații s -au întors fiecare pe la vetrele lor.
Peste câțiva ani după aceasta, trecând Cuza -vodă spre București, a poposit la Agiud, unde
l-a întâmpina t o mulțime de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zărește o hârtie fâlfâind pe
deasupra capetelor mulțimii, în vârful unei prăjini. Cuza -vodă, înțelegând că trebuie să fie vrun
suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Și, când colo, un țăran bătrân cade în genunchi
dinaintea domnitorului, sărutându -i mâna, cu lacrimile în ochi, și dându -i o hârtie scrisă pe toate
fețele.
– He, he! moș Ion Roată, prietenul și tovarășul meu cel vechi din Divanul ad -hoc, lucru
negândit! Ridică -te, moș Ioane, și spune -mi, fără sfială, ce durere ai. Ți -a făcut cineva vrun
neajuns?

108
Moș Ion Roată, văzând că, după atâția ani de zile, nu l -a uitat colonelul Alexandru Cuza
și că l -a primit cu atâta bunătate, a început a plâ nge cu hohot și a -l ruga să -i citească hârtia.
Vodă, fiind gata de plecare și văzând că hârtia lui moș Roată cuprinde multă polologhie,
zise cu blândețe:
– Spune, moș Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înțeleg!
Atunci moș Roată, venindu -și în sine, începe a se jelui cum urmează:
– Luminarea -voastră! De când cu păcatul cel de ad -hoc, n-am mai avut zi bună cu
megieșul meu cel puternic, stăpânul unei moșii foarte mari, pe care -l cunoști măria -ta. N -am
gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier așa de mare, putred de bogat și cu învățătură,
să-și pună mintea cu unul ca mine, de la niște vorbe nesocotite ce le -am zis și eu atunci, într -un
necaz. Numai Dumnezeu să -i dea sănătate și bine, dar amarnic m -a lovit în avere și în cinste!
Crede, mă ria-ta, că nici eu n -am fost așa de sec, între cei de -o seamă cu mine. Dar, de cum am
ajuns acasă, goană și prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.
Întâi și -ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să -mi caute pricină și să mă aducă la sapă
de lemn. Și aceștia, ca oameni fără judecată și pizmași, făceau toate chipurile satanicești, sau ei
de-a dreptul, sau prin alții, cum să dea vitișoarele mele măcar de -un pas pe moșia boierească; ș –
apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poa tă ucide fără nici o cruțare! Și astăzi împușcă –
i porcii; mâine, vacile și boii; poimâine, căișorii; în altă zi ie -i oile dinapoi cu grămada și du -le la
curte. Îți poți închipui, măria -ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!
Văzând eu de la o vreme că nu ma i încetează cu jafurile, mi -am luat inima -n dinți și m –
am dus la boier să mă jeluiesc. Și boierul, în loc de un cuvânt bun, m -a scuipat drept în obraz, de
față cu slugile sale și cu alți oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe
mine de rușine! Ba încă m -a și amenințat că altă dată, de mi -a mai călca piciorul în ograda
boierească, are să poruncească să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! Și cu rânduiala asta,
măria -ta, în câțiva ani de zile m -a calicit cu desăvârșire, și mi -a ridicat și cinstea, care pentru mine
a fost cel mai scump lucru!
Cuza -vodă a stat neclintit și s -a uitat țintă la moș Ion Roată, cât a vorbit el. Și când a
isprăvit vorba, vodă i -a pus două fișicuri de napoleoni în mână, zicându -i cu bunătate:
– Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine, și întâmpină -ți nevoia, de azi pe mâine, cum
te-a lumina Cel -de-sus! Iar pe boier lasă -l în judecata lui Dumnezeu, căci El nu bate cu ciomagul .
Lui moș Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, și, sărutând m âna lui vodă, ca
semn de mulțumire, zice oftând:
– Dar cu rușinea ce mi -a făcut, cum rămâne, măria -ta?

109
– Cu rușinea, iaca așa rămâne, moș Ioane, zise Cuza -vodă, sărutându -l pe un obraz și pe
altul, în fața mulțimii adunate acolo. Du -te și spune sătenilor d umitale, moș Ioane, că, pe unde te –
a scuipat boierul, te -a sărutat domnitorul țării și ți -a șters rușinea ”194.
Acest scurt scurt text este presărat cu următoarele cuvinte și expresii cu dimensiuni
creștine: „episcopi”, „mitropolitul țării”, „suflet”, „sărbăt ori”, „evlavie”, „slujbă bisericească”,
„cântând și cetind la strană”, „dascălii și preoții bisericii”, „Dumnezeu să -i ierte și să -i
odihnească”, „Sfânta”, „popa”, „păcate”, „Dumnezeu să ne ierte”, „sfânt să -ți fie rostul”,
„Dumnezeu să -i deie sănătate”, „ judecata lui Dumnezeu”, „ El nu bate cu ciomagul” și „Te -a
lumina Cel de sus”.
Încă de la început descoperim prezența fețelor bisericești în această operă. Moș Ion Roată
este prototipul omului cu credință și evlavie în Dumnezeu. El poate fi considerat ca fi ind „prigonit
pentru dreptate”(Matei 5, 10), deoarece este prigonit și insultat de către unul din boierii prezenți
la adunarea Ad -hoc.
În momentul în care Moș Ion Roată este scuipat de către boier, el nu ripostează în nici un
fel, împlinind astfel cuvântul Domnului Care zice „Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește
peste obrazul d rept, întoarce -i și pe celălalt” (Matei 5, 39). Prin sărutul domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, i se șterge rușinea pe care a suferit -o

IV. 2. 5. Moș Ion Roată și Unirea

În „Moș Ion Roată și Unirea” se dezvăluie foarte mult din atitudinea caracteristică a lui
Creangă și a eroilor săi, din pricină că personajul principal e confruntat cu necesități sociale și
politice care îl obligă să reacționeze într -un anumit fel. Ion Ro ată vorbește înțelept, cu blândețe,
dar fără sfială, deși afectează mereu o oarecare simplitate a duhului și o umilință fățarnică, pe care
în realitate nu le are. Acesta este singurul mod de a spune tot ce crede , la adăpostul prostiei și
umilinței simulate , acesta este modul de apărare al grupului social, al răzeșimii , față de puternicul
dușman de secole, boierimea. La deșartele promisiuni boierești, Roată răspunde, cu politicoase
insinuări, despre neparticiparea boierilor la marile greutăți ale existenței , adică la muncă, pe de
alta.

194 Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… , pp. 220 -226.

110
Înfundarea boierului din cuvinte de către Ion Roată cu tâlcurile sale, inofensive în
aparență, dezvăluie de fapt raporturile reale dintre țărani și boieri. Întrecerea în înțelepciune, care
pornește de la poziția de superiorita te condescendentă a boierului și starea de totală inferioritate a
țăranului, nu se sfârșește ca aceea din „Stan Pățitul”, cu egalitatea perfectă între părți, ci cu
răsturnarea completă a valorilor. Boierul e rușinat și moș Ion Roată repurtează victoria, cu duhul
său ager de țăran, căpătând asentimentul celor de față. Mijloacele literare folosite aici nu au
strălucirea celor din marile povești ale scriitorului, dar ele pot fi recunoscute ici – colo. Registrul în
care se înscrie povestirea este cel serios; de aceea și vorbele de duh folosite din când în când nu
au scăparea de haz obișnuită, căpătând o nuanță de imputare și de oarecare tristețe. Dialogul pune
în valoare mai ales demagogia boierului, ale cărui replici sunt parcă luate din discursurile vremii,
cu întorsăturile de frază și figurile de stil caracteristice. Personajul literar al boierului la Creangă i
se adaugă astfel noi trăsături față de haspânia cunoscută până acum, și anume demagogia și mai
ales slăbiciunea duhului, descalificantă în ochii scriito rului și ai grupului social pe care el îl
reprezintă.
În „Moș Ion Roată și Unirea”, boierul leapădă masca bunăvoinței și a sfatului părintesc
și se arată insolent și trufaș în replică, apărând astfel într -o lumină de totală dezumanizare, de
uscăciune sufle tească absolută. Vorbirea lui e lovită de vulgaritate, așa cum nu e niciodată vorbirea
țăranului.
Așezat, demn chiar în clipa jignirii celei mai grave, moș Ion Roată este sobru și dramatic
în replicile care dovedesc că el poartă în suflet clocotul mâniei î mpotriva asupritorului secular.
Critica socială atinge prin vorbele lui accentele cele mai puternice din literatura acestei vremi,
dezvăluind starea de lucruri la țară, deși acțiunea se petrece la 1859. Creangă își spune fățiș părerea
despre starea țăranil or și pledează direct astfel cauza umiliților și ofensaților săi frați, deși încearcă
să atenueze critica, arătând că boierul cel rău făcea parte din boierimea nouă, crescută în
străinătate, și că de pildă Alecu Forăscu, boier bătrân de țară, nu -i semăna.
Cuza este înfățișat cu aureola legendei create de popor în jurul lui, cu sufletul deschis la
durerile celor mărunți și ca un adversar al marii boierimi.
Această povestire înglobează resentimente și fixează o viziune socială critică, pe care
numai foarte pu țin am fi putut -o bănui din marile basme și povești și chiar din Amintiri. De aceea,
„Moș Ion Roată și Unirea” și „Moș Ion Roată și Cuza Vodă” au o valoare ideologică deosebită în
complexul operei lui Creangă195.

195 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, op.cit. , p.160 -161.

111
După acest mic comentariu literar, vă voi exp une textul, petru ca mai apoi să identific
valentele moral – religioase.
Așezat, demn chiar în clipa jignirii celei mai grave, moș Ion Roată este sobru și dramatic
„La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de -alde Costache
Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani
fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act
național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de l a mână, de i -au ferchezuit frumos și
i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i -a găsit. Apoi,
se zice că i -ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să -i facă a înțelege scopul
chemării lor la I ași.
— Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici, între noi? zise boierul cu blândeță.
— Vom ști, cucoane, dacă ni -ți spune, răspunse cu sfială un țăran mai bătrân,
scărpinându -se în cap.
— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări suro ri, creștine și megieșe,
Moldova noastră și Valahia sau Țara Muntenească, de care poate -ți fi auzit vorbindu -se, se sfâșie
și se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie și peire a neamului românesc. Țări surori și
creștine, am zis, oameni buni; căci, pr ecum ne închinăm noi, moldovenii, așa se închină și frații
noștri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate obiceiurile câte le avem noi le au
întocmai și frații noștri munteni. Țări megieșe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuașul Milco v,
ce tre ce pe la Focșani, le desparte. Să -l secăm dar dintr -o sorbire și să facem sfânta Unire, adică
înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n -au putut s -o facă în împrejurările grele de pe
atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creștinească și f rumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să
ne-ajute! Înțeles -ați, vă rog, oameni buni, pentru ce v -am chemat? Și dacă aveți ceva de zis, nu vă
sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem; că de -aceea ne -am adunat aici,
ca să ne lumină m unii pe alții și Dumnezeu să ne lumineze pe toți cum a ști el mai bine!
— Înțelegem, cucoane, așa a fi, răspunseră câțiva țărani mai rușinoși; că, dă, nu -ți ști
dumnevoastră ce -i pe lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem să știm ce -i bine și ce-i
rău?…
— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n -am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre
țărani, anume Ion Roată . Ș-apoi, chiar dacă ne -am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în
gura noastră? Vorba ceea, cucoane: Țăranul, când merge, t ropăiește , și când vorbește, hodorogește ,
să ierte cinstită față dumnevoastră. Eu socot că treaba asta se putea face și fără de noi; că, dă, noi
știm a învârti sapa, coasa și secera, dar dumnevoastră învârtiți condeiul și, când vreți, știți a face

112
din alb negru și din negru alb… Dumnezeu v -a dăruit cu minte ca să ne povățuiți și pe noi,
prostimea…
— Ba nu, oameni buni; s -a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în țara
aceasta ș -o storceau după plac. Astăzi toți, de la vlădică până la o pincă, trebuie să luăm parte la
nevoile și la fericirea țării. Muncă și câștig, datorii și drepturi pentru toți deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste
locuri; despre suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări. Le dă el
pilde câte și mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul creștin
din răsputeri a -i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Uni rii, aducân du-le aminte
că tot pentru unirea tuturor se roagă și sfânta biserică, în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
— Ei, oameni bu ni, cred că acuma ați priceput!
— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toți. Dum nezeu să vă ajute la
cele bu ne!
— Ba eu tot nu, cuc oane, răspunse moșul Ion Roată.
— Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneta, cum văd, ești cam greu de cap; ia
haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogra dă la mine,
bolovanul cel mare?
— Îl vedem, cucoane.
— Ia fă bine și adă -l ici, lângă mine, zise boierul, care ședea acum pe un jilț în mijlocul
țăranilor.
— S-avem iertare, cucoane, n -om putea, că doar acolo -i greutate, nu șagă.
— Ia cearcă și vezi.
Moș Roată se duce și vrea să ridice bolova nul, dar nu poate.
— Ia du -te și dumneta moș Vasile, și dumneta, bade Ilie, și dumneta, bade Pandelachi.
În sfârșit, se duc ei vro trei -patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umere și -l
aduc lângă boier.
— Ei, oameni buni, vedeți? S -a dus moș Ion și n -a putut face treaba singur; dar când v –
ați mai dus câțiva într -ajutor, treaba s -a făcut cu ușurință, greutatea n -a mai fost aceeași. Povestea
cântecului: Unde -i unul nu -i putere,/La nevoi și la durere;/Unde -s mulți, puterea crește,/Și
dușmanul nu sporește.
Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumnevoastră că, de -a ajuta Dumnezeu a se uni
Moldova cu Valahia avem să fim numai atâția? Frații noștri din Transilvania, Bucovina, Basarabia
și cei de peste Dunărea, din Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăim
bine, și ei se vor bucura și ne vor iubi, de n -or mai îndrăzni dușmanii, în vecii vecilor, a se lega de

113
români. D -apoi frații noștri de sânge: franțujii, italienii, spaniolii și portughezii, ce așteapt? La
orice întâmplare , Doamne ferește, stau gata să -și verse sângele pentru noi… Unirea face puterea,
oameni buni. Ei, acum cred c -ați înțeles și răsînțeles.
— Ba eu unul, să iertați dumnevoastră, cucoane, încă tot n -am înțeles, răspunde moș
Roată.
— Cum se face asta, moș Io ane? Mai bine ce v -am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă.
— Mai așa, cucoane, răspunseră ceilalți.
— Moș Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneta, în
legea dumitale, cum ai înțeles, cum n -ai înțeles, de când se face atâta vorbă; să auzim și noi!
— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă și până la faptă este mare
deosebire… Dumnevoastră, ca fiecare boier , numai ne -ați poruncit să aducem bolovanul, d -ar n-
ați pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneați dinioarea, că de -acum toți au să ieie parte
la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine -ar fi dac -ar fi așa, cucoane, că la războiu înapoi și la
pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dumnevoastră am înțeles așa:
că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte -o peatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum
suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca , o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul,
cucoane, să fie al tfel, că mie unuia, nu mi -a părea rău.
La ace ste vorbe, țăranii ceilalți au început a strânge din umere, a se uita lung unul la altul
și a zice:
— Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate!…
Iar boierul, luându -i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum196.
Povestirea „Moș Ion Ro ată și Unirea”, conține următoarele cuvinte și expresii cu sens
religios: „creștine”, „ne închinăm”, „sfânta”, „creștinească”, „Dumnezeu să ne ajute”, „Dumnezeu
să ne lumineze pe toți cum a ști El mai bine”, „Dumnezeu v -a dăruit cu minte”, „vlădică”, „pild e”,
„creștin”, „se roagă”, „Sfânta Biserică”, „Dumnezeu să vă ajute la cel bune”, „Dumnezeu să ne
ierte”, „de -a ajuta Dumnezeu”, „să dea Domnul”, „Doamne ferește” și „pomană”.
Din primele rânduri ale povestirii acesteia, observăm cum boierul îi numește pe oamenii
din cuprinsul celorlalte Principate, frați, deoarece cu toții suntem fii lui Dumnezeu.
La începutul adunării Ad -hoc, toți cei prezenți închină lui Dumnezeu o rugăciune pentru
a-i lumina să ia cele mai bune decizii, la fel cum făceau și Sfinții Pări nți la Sinoadele Ecumenice.
Boierul care se chinuie să explice țăranilor poate fi asemănat cu apostolii din vechime
care propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu și vorbeau în pilde, sau cu preotul din zilele noastre.

196 Ion Creangă, Amintiri, Povești …, pp. 114 -117.

114
În textul imnului Marii Uniri, găsim citatul scripturistic „ Că unde sunt doi sau trei, adunați
în numele Meu, a colo sunt și Eu în mijlocul lor” ( Matei 18, 20 ), redat cu ajutorul altor cuvinte
astfel: „Unde -i unu nu -i putere/ La nevoi și la durere,/ Unde -s mulți, putere crește/ Și dușmanul nu
sporeșt e”197.

IV. 2. 6. Păcală

Păcală este vestitul erou al copilăriei fiecărui copil. Cine nu a auzit în copilăria sa de
Păcală? Este cunoscut pentru umorul său, dar și pentru sarcasm. Sub masca naivității, acesta
tratează pe cei mai mari oameni de prin acele timpuri cu îndrăzneală și ironie.
După ce voi reda textul acestei scurte snoave, voi încerca, pe cât îm va fi cu putință să
schițez câteva perspective creștine.
„Un negustor, umblând prin mai multe sate și orașe, ca să cumpere grâu, păpușoi și altele,
într-o zi ajunse la un pod și când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală.
Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul și -l întrebă:
— De unde ești, măi creștine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând neg ustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, da r ce sat e acela? Eu nu -l știu.
— Ei! cum să nu -l știi; e sa tul nostru, și eu de acolo vin.
— Nu așa, măi prostule. Eu te -ntreb: acel sat pe a cu i moșie este și cum îi botezat?
— Doamne! da' nu știi că moșiile sunt boierești și asta -i a cuconului nostru, ce șede la
București? Iar satu -l botează popa într -o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți.
Negustorul, privindu -l lung, zi se în sine: Mă!… aista -i chiar Pâcală.
— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!… ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină -ncoace, ori vin -aici!
Negustorul începu a -și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:
— Dar cu chema rea împreună cum te mai stri gă?
— Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

197 Ibidem, p. 116.

115
Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu c u mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înțelege -mă, prostule ! Nu te întreb de bucate fe rte.
— D-apoi de care bucate mă -ntrebi?
— Te-ntreb dacă s -au fă cut la voi grâu, orz și altele.
— Da, s -au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te -ntreb de înălțime, că doar n -am nevoie de paie pentru boi, ci aș voi să știu ce
feliu este la voi grăunte le orzu lui.
— Să-ți spun, dacă nu știi, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreț, îmbrăcat c -o coajă
cam gălbie și c -o țapă în vârf.
— Bine, știu de astea; dar spune -mi ce fel se vi nde, că aș voi să cumpăr și eu.
— De! nu știi dumnia -ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, și altul îi dă bani: g albeni,
napoleoni ori altăceva.
— Nu mă -nțeleseși nic i asta; eu te -ntreb: cum se dă?
— Bre!… Nici asta n -o știi. Să -ți spun eu: iei banița ori dimerlia și pui în ea pân -o umpli
cu vârf, apoi cu coada lopeții o razi ș-o torni în sac, pe urmă iară și o umpli și tot asemine faci.
— Eu nu te -ntreb asta, om fără cap ce ești!
— Dar ce fel mă -ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preț se vi nde chila ori banița; câți lei?
— Așa cum te -nvoiești; și câți lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
— Neghiob i ca tine mai sunt acolo -n sat?
— U! hu!… este badea Mușat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soa re, badea Bran,
Coman și alții.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toți la voi în sat?
— Cine -i mai mare? Badea Chițu; el este mai nalt decât toți; e atât de lung, încât mai n-
ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!… proastă lighi oaie mai ești! Nu te -ntreb așa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moș Bran; când începe să cânte, tot satul stă
cu ochii și urechile țintă la el.
— Nu zic așa, măi nătărăule! Răspunde -mi odată cum te -ntreb.

116
— Ei, cum?
— Eu te -ntreb de cine av eți frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moș popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine
sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoșat, de gândești că e turbat;
când începe să mugească, sparie chiar și copiii din sat.
— Mă!… da'! ce namilă de om ești tu? Nu cumva eș ti vrun duh rău, frate cu Meaz ă-noapte
sau cu Spaima -pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă -ntrebi, când mă privești? Ce? Nu mă vezi că -s om ca și
dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni și cu picio are, mă mișc și mă uit ca toți.
— Așa te văd și eu, dar ai min te și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune -mi, zău: aveți
butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, și du -te să-ți puie doagele ce -ți lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în
școale, ba nici în spitale198.
În acest scurt text găsim următoarele cuvinte creștine : „botează ”, „popa ”, „cărți ”(sfinte),
„a-și face cruce ”, „duh”.
În această povestire găsim menționată Taina Sfântului Botez. Pe lângă această Sfântă
Taină, observăm că negus torul pe lângă faptul că i se adresează cu apelativul creștine, atunci când
primește unele răspunsuri eronate își face semnul Sfintei Cruci.
Comportamentul lui Păcală poate fi asemănat cu cel al Sfinților care sunt supranumiți
„nebuni petru Hristos”.

IV. 2. 7. Prostia omenească

„Prostia omenească” se înrudește cu celelalte opere ale lui Creangă prin obiectul satirei
și procedeele specifice . Scrisă pentru „Învățătoriul copiilor”, unde a și apărut, în ediția a V -a, Iași,
1878, povestirea diferă totuși de celelalte istorioare instructive și moralizatoare publicate în același
loc. Satira poartă aici asupra mult batjocoritei prostii din literatura populară.

198 Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… , pp. 285-288.

117
Aici nu personajele sunt importante în primul rând, ci speța prostiei lor. De aceea ele nu
sunt individ ualizate decât printr -o acțiune unică și extrem de expresivă prin absurditatea ei. Chiar
procedeele folosite de Creangă sunt acelea ale ducerii la limită, la absurd a acțiunilor, și din această
pricină ele amintesc de cele întrebuințate de Swift în paginil e marii sale opere despre călătoriile
lui Guliver. În partea a III -a, „Călătorie în Laputa”, scriitorul englez întreprinde ridicularizarea
academiei de științe înfățișând câteva cazuri de nebunie absurdă la membrii ei. Unul extrage raze
de soare din castra veți, altul extrage substanțe hrănitoare din excremente, un al treilea face praf de
pușcă din gheața calcinată, al patrulea arhitect ingenios, a descoperit o nouă metodă de a construi
casele, începând cu acoperișul și sfârșind cu temeliile; altul ară pămân tul cu porci, ascunzând în el
castane și curmale, pentru ca animalele iubitoare de aceste alimente să -l răscolească, iar dintre
ceilalți mulți savanți unul se căznește să crească oi fără lână, învingând cu greu obstacolele naturii
și ale logicii. Cel puțin două din aceste acțiuni seamănă cu cele întreprinse de proștii lui Creangă,
în sensul îndepărtării de semnificația adevărată a lucrurilor, și anume cărarea soarelui cu oborocul
și extragerea soarelui din castraveți, pe de o parte, iar pe de alta, încercar ea de a sui vaca pe casă
și proiectul arhitectului de a începe construcția de la acoperiș. Amândouă categoriile de acțiuni
sunt absurde, prin ignorarea legilor naturii și științei la Swift, prin disprețuirea bunului -simț și a
obiceiului la Creangă. Amarul satiric englez șfichiuiește pseudoștiința în zilele sale, țăranul
moldovean râde de se prăpădește de cel alături cu drumul, prin slăbiciunea minții. Tontul, nătărăul,
neghiobul constituie galeria de dobitoci absoluți cu care e presărată lumea, mult mai pro ști decât
soția țăranului și soacra sa. Ca de obicei, sunt foarte hazlii aceste subtile dozaje în spiritul
caracteristic al clasificărilor facețioase făcute de Creangă și care despart acțiunile prostești, dar
întemeiate măcar în parte pe posibilitatea real izării, de cele total absurde ale proștilor întâlniți în
cale199.
După aceste evidențieri, vă voi reda textul pentru a putea remarca dimensiunile religioase
prezente în această povestire.
„A fost odată, când a fost, că, dacă n -ar fi fost, nu s -ar povesti.
Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două -trei zile, de pe
când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că -i ușor.
Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacr ă-sa. Nevasta lui, care
avea copil de țâță, era cam proastă; dar și soacră -sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de -acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după
ce-și scăldă copilul, îl înfășă și -i dete țâță, îl puse în albie l ângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă

199 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, op.cit. , p.164 -165.

118
și-l dezmerdă, până ce -l adormi. După ce -l adormi, stătu ea puțin pe gânduri ș -apoi începu a se
boci cât îi lua gura: "Aulio! copilașul meu, copilașul meu!"
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârl i fusul din mână și furca din
brâu cât colo și, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce -ți este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când și cum?
— Iată cum. V ezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Și?
— De s-a sui mâța, a re să-l trântească drept în cap ul copilului și să mi -l omoare!
— Vai de mine și de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s -au sfârșit mititelului
zilele!
Și, cu ochii pironiți în drobul de sare de pe horn și cu mânile încleștate, de parcă le legase
cineva, începură a -l boci amândouă, ca niște smintite, de clocotea casa. Pe când se sluțeau ele, cum
vă spun, numai iaca și tatăl copilului intră pe ușă, flămând și năcăjit ca vai de el.
— Ce este ? Ce v -au găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu -și puțin în si ne, începură a -și șterge l acrămile și a -i povesti cu mare
jale d espre întâmplarea neîntâmplată. Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
— Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n -am mai văzut. Mă… duc în
lumea toată! Și de -oiu găsi mai proști decât voi, m -oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Așa zicând, oftă din greu, ieși din casă, fără să -și ieie ziua b ună, și plecă supărat și amărât
ca vai de om! Și mergând el bezmetic, fără să știe unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu –
se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ținea puțin un oboroc deșert
cu gura spre soare, apoi răpede -l înșfăca și intra cu dânsul într -un bordeiu; pe urmă iar ieșea, îl
punea iar cu gura la soare, și tot așa făcea… Drumețul nos tru, nedumerit, zise:
— Bună ziua, om bun!
— Mulțămesc dumitale, prietene!
— Da' ce faci aici?
— Ia, mă trudesc de vro două -trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am
lumină, și nici că -l pot…
— Bre, ce trudă! zise drumețul. N -ai vrun top or la îndămână?
— Ba am.
— Ie-l de coadă, sparge ici, și soa rele va intra singur înlăuntru. Îndată făcu așa, și lumina
soarelui întră în bordeiu.

119
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te -aducea Dumnezeu pe la noi, eram să
îmbătrânesc cărând s oarele cu o borocul.
Încă un tont , zise drumețul în sine și plecă. Și mergând el tot înainte, peste câtva timp
ajunse într -un sat și, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, își lucrase
un car și -l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ș -acum, voind să -l scoată afară, trăgea de
proțap cu toată puterea, dar carul nu ieșea. Știți pentru ce? Așa: ușile era mai strâmte decât carul.
Rotarul voia acum să taie ușorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumețul l -a învățat să -l desfacă
în toate părțile lui, să le scoată pe rând afară ș -apoi iarăși să -l înjghebe la loc.
— Foarte mulțămesc, om bun, zise gazda; bine m -ai învățat! Ia uită -te dumneta! Era să
dărâm bunătate de casă din pricina carului…
De aici, drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară
la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu -n țăpoiu în mână, voia să arun ce niște nuci din tindă în
pod. Din ce în ce dau peste dobitoci , zise drumețul în sine.
— Da' ce te frămânți așa, om bun?
— Ia, vreu să zv ârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista, bată -l scârba să -l bată, nu -i nici de -o
treabă…
— Că degeaba te trudești, nene! Poți să -l blastămi cât l -ei blăstăma, habar n -are țăpoiul
de scârbă. Ai un oboroc?
— Da' cum să n -am?!
— Pune nucile într -însul, ie -l pe umăr și suie -le frumușel în pod; țăpoiul e pentru p aie și
fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, și treaba se făcu îndată. Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai
numărând și alt neghiob. Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea
și altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât și, suindu -se pe -o șură, unde avea aruncat
oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe șură. Vaca răgea cumplit, și el nu mai
putea de ostenit…
— Mă omule! zise drume țul, făcându -și cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă -ntrebi? Da' nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— Ia, hăramul i sta e hâmisit de foame și nu vre nici în ruptul capului să vie după mine
sus, p e iastă șură, să mănânce fân…
— Stai puțin, creștine , că spânzuri vaca ! Ia fânul și -l dă jos la vacă!
— Da' nu s -a irosi?…
— Nu fi scum p la tărâțe și ieftin la făină.

120
Atunci omul ascultă și vaca scăpă cu viață.
— Bine m -ai învățat, om bun! Pentr -un lucru de nimica eram cât pe ce să -mi gâtui vaca!
Așa, drum ețul nostru, mirându -se și de aceas tă mare prostie, zise în sine: Mâța tot s -ar fi
putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să
arunci nucile în pod cu țăpoiul și să tragi vaca pe șură, la fân, n -am mai gândit!
Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi, pe cari -i socoti mai cu duh decât
pe cei ce văzuse în călătoria sa.
Ș-am încălecat p e-o șa, ș -am spus povestea așa. Ș-am încălecat pe-o roată, ș -am spus -o
toată. Ș-am încălecat pe -o căpșună, și v-am spus , oameni buni, o mare minciună!”200.
Termenii și expresiile religioase folosite de autor sunt: „minune”, „Dumnezeu”,
„făcându -și cruce” și „creștine”.
Privind la înțelesurile adânci ale acestei povestiri putem observa că omul care pleacă de
acasă este asociat cu propovăduitorii Evangheliei, care mergeau și învățau lumea. Tot așa și el
plecând de acasă din cauza naivității soției și a soacrei, dă peste felurite tipuri de oameni, pe care –
i îndreaptă pe calea cea bună.
Oamenii pe care acesta îi povă țuiește pot fi asemănați cu orbul din naștere, dar spre
deosebire de el, aceștia erau orbi sufletește, nu trupește.

IV. 3. Nuvele
IV. 3. 1. Moș Nichifor Coțcariul

Opera „Moș Nichifor Coțcariul” este cea mai interesantă, fiind construită în fapt ca o
nuvelă de un soi ciudat. Publicată în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1877, această operă a
suscitat nemulțumirea lui Maiorescu prin unele îndrăzneli glumețe și obișnuite echivocuri ale
scriitorului, așa încât acela și -a exprimat dorința de a nu o vedea publicată.
Titlul inițial al nuvelei era „Moș Nichifor Harabagiul”.În broșură separată a apărut sub
acela de „Moș Nichifor Cotiugariul”. Întreaga nuvelă e construită aparent foarte simplu, pe o
călătorie a lui moș Nichifor din Târgul Neamțului până la Pia tra Neamț, în tovărășia tinerei și
frumoasei jupâneșițe Malca, nora lui jupân Ștrul negustorul. De fapt, acțiunea, foarte puțină, e un
pretext pentru crearea acelui țăran șugubăț ți vorbăreț atât de drag lui Creangă. Introducerea, cu

200 Ion Creangă, Poveste. Prostia omenească , Editura Ion Creangă, București , 1988, pp. 3 -17.

121
toate relatările pline de haz despre moș Nichifor, cu violente răbufniri de critică antimonahală, cele
mai necruțătoare din toată opera satirică a lui Creangă, cu toate jocurile de cuvinte, de logică, cu
vorbirea figurată obișnuită a scriitorului, se desfășoară parcă greoi până la intrarea în scenă a
personajului central.
Moș Nichifor imprimă narațiunii ritmuri și variațiuni interesante, încetiniri și accelerări,
indicate de inflexiunile vorbirii sale. Accentele plurivalente ale acestei vorbiri, plină de
subînțelesuri și subti lități hâtre, creează două planuri ale expresiei, unul direct, încărcat cu aparența
ingenuității, celălalt aluziv și echivoc, relatând ermetic aventura galantă a lui moș Nichifor cu
frumoasa Malca.
Astfel, nuvela aceasta a lui Creangă se așează pe linia trad iției hasdeieni, a „Duduchii
Mămuca”, cu mult mai multă perdea însă și cu mai mult echivoc, în spiritul fățărniciei hâtre a
personajelor create de scriitorul humuleștean201.
Își începe povestitorul relatarea, probabil după informații primite de la tatăl său și
transmise acestuia de la „ bătrânii, care auziseră din gura lui moș Nichifor ” nu-i o închipuire din
povești, ci e un om ca toți oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor în mahalaua Țuțuieni din
Târgul Neamțului, dinspre Vânătorii -Neamțului. Cam p e vremea aceea trăia moș Nichifor în
Țuțuieni, pe când bunicul meu fusese cimpoiaș la cumătria lui moș Dediu din Vânători, fiind
cumătru mare Ciubăr -vodă ”… Personajul se ocupă cu meseria de harabagiu (căruțaș), preferând
drept animale de tracțiune iepele a lbe, „ tinere și curățele ”, pentru că „ ținea să aibă prăsilă ” și „ îi
slujeau de fanar [felinar] noaptea pe drum. ”.
Tot de la tatăl său, povestitorul mai știe că odată, în postul Paștelui, protopopul de la
Neamț le luase la rost pe niște măicuțe care „ pribeg eau prin târg ”, în loc să -și vadă de suflet și de
cele sfinte, iar ele ar fi răspuns „ cu smerenie ” că „ lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre ”,
referindu -se la … făcutul șiacului, stofa de lână țărănească pe care o produceau. Drept care
protopopul, înțeleg ând cum stau lucrurile, ar fi dat vina pe moș Nichifor, căci de n -ar fi el „ n-ar
mai avea cine să vă mai cărăbănească așa des pe la târg. ”.
Acest moș Nichifor Coțcariul are o conduită duală, una de acasă ( „ se făcuse buclucaș,
hărțăgos și hapsân, când sta câte două -trei zile pe lângă casă, încât biată băbușca lui era
bucuroasă uneori și răsbucuroasă în sufletul ei să -l vadă cum l -a vidé urnit de acasă. ”, de când
soția „ începuse a scârțâi ” din toate cele) și una pentru drumurile pe care îl poartă meseria: „ nu mai
sta din pocnitul cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe care îi întâlnea și de povestit despre toate
lucrurile însemnate de unde trecea. ”, îi face naratorul un portret psihologic sumar.

201 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, op.cit. , p.159.

122
Într-o dimineață de miercuri, pe moș Nichifor îl invită jupân Ștrul din Târgul – Neam țului
(negustor evreu de nimicuri femeiești, aflat în mare prețuire și pe la mă năstirile de călugări și
călugărițe din zonă, unde „ mai făcea și altfel de negustorii ”, încât „ fără de dânsul nu puteau
monăstirile. ”) să -i ducă nora, p e Malca cea îmbu jorată – „din pricina plânsului, că se despărțea
de socri ” – la Piatra Neamț, unde i se afla soțul, pe care îl luase doar de două săptămâni, tot
neguțător. Și grijuliu, înainte de plecare jupân Ștrul atrage atenția harabagiului: „ te rog să mâi cu
băgare de samă, ca să nu -mi prăvăli nora. ”, după care stăpânul celor două iepe albe se arată grăbit
în a porni la drum, susținând că știe el „ cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu -s bărbații
cu dânsele: fac zâmbre și trag acasă, cum trage calul la traista cu orz. ”.
Trecând prin codrul Grumăzeștilor, moș Nichifor amintește Malcăi despre bandele de
tâlhari care adăstau pe -acolo, fără a lăsa vreun ciocoi sau negustor să treacă nevămuit, ceea ce o
introduce pe Malca în primejdiile ce se pot ivi în călătoria ei.
Temerile Malcăi se vor acutiza, până acolo încât femeia se ghemuiește lângă moș
Nichifor… agățată de gâtul bărbatului, atunci când acestuia i se pare a fi zărit un lup, de care însă
el nu se sperie prea tare, iar scena se repetă, cu alt l up nevăzut, dar invocat de harabagiu. După
care tânăra nevastă, plăcându -i întâmplarea, se interesează de sosirea unei alte dihănii („ – Nu mai
vine lupul, moș Nichifor? ”), însă bărbatul consideră că joaca durase destul („ îți vine a te juca,
giupâneșică, aș a-i? și, după cum văd, ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup ”; „prea
des vrei să vie, că doar nu -i de tot copacul câte un lup! ”).
Călătoria este întreruptă de căderea unei roți de pe osie; după ce „ moș Nichifor stătuse în
loc și nu știu ce bi chirea și cisluia prinprejurul căruței. ”, atunci când pasagera era ocupată cu a
culege flori pentru soțul ei, Ițic. Întreruptă deoarece, afirmă căruțășul, „ baba ” uitase a -i pune în
căruță cele de trebuință pentru o asemenea neplăcută întâmplare și, cu toat ă silința lui, nu reușește
dregerea convenabilă a stricăciunii.
Cu acordul Malcăi – urma să doarmă peste noapte în căruță, în timp ce moș Ni chifor o va
păzi lângă un foc – cei doi adăstează într -o poiană mai ferită, un adevărat rai, afirmă căruțașul,
ferme cat de cântecul privighetorilor, cărora le venise vremea „ să se drăgostească ”. Însă Malca nu
are somn, speriată fiind și de intenția bărbatului de a merge călare până acasă, pentru aducerea
sculelor uitate, drept care socotește că e mai bine pentru ea să -și petreacă restul nopții lângă cel
care o însoțea…
A doua zi dimineața (între timp, vorbind „ ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i -a
furat somnul pe amundoi, și -au dormit duși. ”) moș Nichifor dă (ca) din întâmplare peste secure,
sfredel și frânghie, pitite sub bagajele Malcăi, astfel încât se simte obligat a -și cere iertare de la

123
„băbușca ” lui acuzată în zadar: „ Pentru c -am năpăstuit -o chiar pe sfânta dreptate, am să -i duc un
fes roș și un tulpan undelemniu, ca să -și mai aducă aminte de tinerețe. ”.
La rândul ei, bucuroasă de perspectiva reîntoarcerii acasă, Malca socotește totuși că a avut
o experiență pozitivă („ Slava lui Dumnezeu, moș Nichifor, că și -n pădure nu mi -a fost rău… ”),
idee pe care o completează partenerul de drum, prin „ – Așa este, giupân eșică, nu -i vorbă, dar ca
la casa omului nu -i nicăierea. ”.
Ajunși la destinație, Ițic „ nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit și despre
întâmplarea ce au avut, și cum i -a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu știa cum să mulțămească
lui moș Ni chifor. Cu ce nu l -au dăruit ei? Că se mira și el singur ce dăduse peste dânsul. ”. Atât
de mulțumiți au fost încât „ După aceea, tot la două -trei săptămâni, giupâneșica Malca venea la
Neamț la socri și se întorcea acasă numai cu moș Nichifor, fără să se mai teamă de lup… ”.
Trecând un an ori mai mult, „ moș Nichifor s -au răsuflat, la un pahar cu vin, cătră un
prieten al său, despre întâmplarea din codrul Grumăzeștilor, și frica ce a tras giupâneșica
Malca… Prietenul lui moș Nichifor s -a răsuflat și el cătră al ți prieteni ai săi, și de -atunci oamenii,
cum sunt oamenii, ca să -i puie sânge rău la inimă… au început a porecli pe moș Nichifor și a -i
zice: «Nichifor Coțcariul, Nichifor Coțcariul». ” – adică cel isteț, șmecher, adăugăm noi.202
Nuvela „Moș Nichifor Coțcari ul”, conține următorii termeni și expresii cu tentă
religioasă: „popă”, „Mănăstirea Neamțului”, „clopot”, „mănăstire”, „sărbători mari”, „Mânâstirea
Secu”, „Mănăstirea Râșca”, „hramuri”, „protopop”, „călugărițe”, „săptămâna mare”, „maicelor”,
„blagosloveșt e”, „cinstite părinte”, „suflet”, „săptămâna Patimilor”, „smerenie”, „sfinția ta”,
„jurământ”, „parte duhovnicească”, „evlavios”, „blăstămul preoțesc”, „Schitul Vovidenia”,
„pustnic”, Vinerea Sacă”, „cuviosul”, „păcate”, „Dumnezeu”, „Duminica Mare”, „călug ăr”,
„călugărițe”, „duhovnic”, „de mi -a ajuta Dumnezeu”, „slavă Domnului”, „plata lui Dumnezeu”,
„Doamne”, „să te audă Dumnezeu”, „așa a fost să fie de la Dumnezeu”, „biserică”, „vlagoslovită
de Dumnezeu”, „Dumnezeu Cel mare și puternic”, „S -a răstignit”, „Dumnezeu sfântul”, „să nu
deie Dumnezeu să mai fie”, „m -a feri Dumnezeu”, „Sfântul Andrei”, „cu ajutorul lui Dumnezeu”,
„popă”, „te -a învăța Dumnezeu ce să faci”, „rai”, „ Doamne iartă -mă”, „sfânta zi”, „milostenie”,
„slavă lui Dumnezeu” și „i -a scăpat Dum nezeu din primejdii”.
Moș Nichifor Coțcariul este prezentat de către autor ca fiind omul care trăiește în preajma
bisericii, cunoscând viața monahală și fiind un om cu frică de Dumnezeu.
Jupâneasa Malca când aude că bătrânul nu are încă nici un copil încep e să-i spună despre
acei oameni bătrâni care au avut copii, despre care s -a scris în Sfânta Scriptură. Putem crede că cei

202 Cf. Ion Creangă, Amintiri, Povești… , pp. 92 -107.

124
doi au rămas peste noapte în pădure drept pedeapsă din cauză că Moș Nichifor Coțcariul s -a îndoit
de puterea lui Dumnezeu atunci când Jupâneasa i -a zis că poate va avea și el copii. Asemeni lui
Moș Nichifor s -a îndoit și Sfântul Zaharia, folosind aceiași scuză „că este bătrân” (Luca 1, 18).
Moș Nichifor amintește în discursul său cu Jupâneasa Malca de smochinul neroditor din
Sfânta Scrip tură (Cf. Marcu 11, 13 -20), zicând: „Pomul care nu face roadă se taie și în foc se
aruncă”203

IV. 3. 2. Popa Duhu

„ Popa Duhu”, apărută în „Convorbiri literare” din 1 noiembrie 1881, vorbește tot despre
un Creangă iubitor al neconformismului social. Port retul pe care -l compune este al fostului său
profesor la școala din Târgu Neamț, preotul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu. O amplă perioadă
introductivă îmnănunchează trăsăturile distinctive fizice și morale ale acestui înțelept204.
Vă invit să lecturăm aceas tă frumoasă nuvelă, pentru a descoperi împreună trăsăturile
morale ale mult îndrăgitului preot Isaia Teodorescu.
„Cine -a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat,
smolit la față, cu capul pleș, mergând cu pas rar, în cet ș i gânditor, răspunzând îndesat sluga
dumitale cui nu -l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu -și găsea omul cu care să stea de
vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iași, câte cu o carte în
mână, tresărind la cântecul păserelelor și oprindu -se cu mirare lângă moșinoaiele d e furnici, pe
care le numea el republici înțelepte , dezmerdând iarba și florile câmpului, icoane ale vieții
omenești, pe care le uda câte c -o lacrimă fierbinte din ochii săi și apoi, cuprin s de foame și obosit
de osteneală și gândire, își lua cătinel drumul spre gazdă, unde -l aștepta sărăcia cu masa întinsă.
Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca -Veche din județul Iași.
Patru păreți străini, afumați și îmbrăcați cu rogojin i; teancuri de traftoloage grecești,
latinești, bulgărești, franțuzești, rusești și românești, pline de painjeni și aruncate în neregulă prin
cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu și
gândaci fojgă ind în toate părțile, o pâne uscată pe masă și un motan ghemuit după sobă era toată
averea sfinției -sale.

203 Ibidem, p. 98.
204 Cf. Zoe Dumitrescu Bușulenga, op.cit. , p.161.

125
Mare de inimă, iar de gură și mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viață mai
bună; dar se vede că nici poftea el una așa, de vreme ce nu -și astâmpăra gura cătră mai -marii săi
măcar să -l fi picat cu lumânarea.
De copil, în seminarul Socola, unde -a învățat carte, mai mult singur decât de la profesori,
își punea degetele pe o peatră și le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul
peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să -i tălmăcească bine ceva, și vai de școlarii care –
l sminteau de la învățătură!
Așa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu -l Duh
diavolesc , și de unde până und e l-a și călugărit, și Duhu i -a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu
se iscălea. Și din școlar, profesor a ajuns la Socola; și duh din duhul său a dat școlarilor săi o bucată
de vreme. Dar purici mulți nu făcea el într -un loc, Doamne ferește, căci era du h neastâmpărat și
neîmpăcat chiar cu sine însuși. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulțămit cu cât avea, cu cât n –
avea, când te mieri ce nu -i venea la socoteală, ie -ți, popo, desagii și toiagul, și p e ici ți -e drumul!
Vorba ceea: Geasta cu trep ădatele, că nu -s departe satele .
Aci era la Socola, aci în Iași, aci la monăstirea și în Târgul -Neamțului profesor, de unde
cutriera munții în sudoarea frunții, și mai la tot pasul cânta: Ruinata c etățuie, ce acopere -acel
munte,/ Și de unde ochiul vede lucruri mult e! Apoi: Pe o stâncă neagră, într -un vechiu castel,/ Unde
curge -n vale un râu mititel. Iar la urma urmelor: Pasere galbănă -n cioc,/ Rău mi -ai cântat de
noroc!… Și tot așa, și iar așa, până i se făcea viața neagră și aici ; apoi iar se întorcea la Iași,
îndrăgindu -l pentru o b ucată de vreme. Duh neastâmpărat și cutezător în predicele sale de pe
amvoanele bisericelor, înțepa ca vespea, zicând:
— Elisei a curățit de lepră pe Neeman Sirianul, trimițându -l să se scalde în râul Iordanului.
Iară eu vă trimit la Căc aina, ca să vă curățiți de le pra ignoranței și a trândăviei!
— Odată era o floare, numită rușinea fetelor, foarte răspândită în ța ră la noi; dar de când
au luat mârșavele de modă locul gospodinelor românce, această floare a început a dispărč din
grădinele și țărinile noastre.
— Cine are urechi de auzit să audă!
Iar pe cei slugarnici, mândri și luxoși îi arăta cu degetul, zicând:
— Fățarnice, a zis Hristos, curăță mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului,
ca să fie și cea dinafară curată!
Și câte și mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic , redactat
de dânsul, până i -a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui D uhu nu i -a tors mă -sa pe
limbă.

126
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bun avestire din Iași, părintele
Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, și cum era lume multă adunată, și episcopul sta
în strana arhierească, îmbrăcat pompos și cu mitra pe cap, părintele Duhu se oprește în față -i și
zice în gură mare, clătinând din cap:
— Dragul mamei Cînilic, bine -ți șede mitropolit! Unde -i neneacă -ta să te vadă? Apoi,
oftând adânc, mai adaugă: Când veți vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie,
să știți că aproape este sfârșitul, a zis Hristos. După ace ea se trage cu despreț din fața episcopului
și, ieșind din biserică, își caută de drum. Iară ceilalți popi, înlemniți cu mânile la piept, cât pe ce
să cadă amețiți din picioare, de frică și de rușinea arhipăstorului.
Nu târziu după aceasta, mitropolitul fa ce pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi
dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să și le cumpere. Și părintele Isaia, în loc
să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luând și de pe viu și de pe mort, să aibă cu ce se
împopoțona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, și anume: Decât să dai de pomană la calici
sâmbătă, mai bine ce va de băut mahmurilor, marța…
Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuțe pe părintele Duhu să slujească de
hram, sfinți -sa și-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:
— Iartă-mă Doamne, că te -am spânzurat cu ață, neavând lanț de aur, nici de argint, cu
care te spânzură mai -marii mei, arhiereii…
La Mănăstirea Neamțului, stând adeseori de vorbă cu starițul Naftanail, părintele Duhu îi
zicea, șfichiuindu -l, că rușii din această lavră românească s -au puiezit, ca și holera adusă în
Moldova pe cozile cailor rusești la 1828. Starițul, nemaiputându -i sta î mpotrivă, zicea de la o
vreme: Hai pac am, părinte Isaia , cinstindu -l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până
ce părintele Duhu spunea:
Lasă -mă în pace, cuvioase, că se învârtește lumea cu mine de -atâta aghiazmă rusască; mai
bine să ne împăcăm. Și începea a -i cânta irmosul următoriu , pe glas al doilea: Umblat -au Israil
prin valul cel învăluit, c -un ulcior legat de gât și cu -n curcan fr ipt, că s -a proslăvit . Apoi antifoanele
bețivilor, pe glas al patrulea: „ Din tinerețele mele, multe oale și ulcele se luptă cu mine; dar mai
multe păhă rele, câte stele sunt pe ceriu… Ploscuța mea, iubit vas,/Pasere cu dulce glas,/Eu la gură
te rădic./ Tu îmi cânți: coglic! cogli c!/Și nu mă -ndur să te las,/Căci mă plesnești tot în nas./Vai,
sărace poloboace,/De te -ai face mai încoace;/Să ne strângem vro câțiva,/Noi, spre mântuirea
ta./Ș-om mai veni vro doi -trei,/ Și ți -om pune -un căpătâiu,/Ș -om aduce -un popă rus,/ Și te-a da cu
fundu -n sus!
Unui arhimandrit grec ce bl agoslovea pe diacon la slujbă: Să îndrepteze Domnu l pașii lui
spre tot lucrul bun , părint ele Duhu îi zise:

127
— Ba mai bine să îndrepteze Domnul pașii voștri peste Dunărea, cuvioșilor, că destul ne –
ați pângărit biserica și neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.
Profesorul Columb de la liceu, car e zise odată părintelui Isaia: Bună dimineața, Du hule,
el îi răspunse:
— Mulțămesc, cadavrule! Și cred că ai la știință că cuvintele popă și profesor se înce p cu
pocoiu , ca și substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:
Diaconii și cu pochii, de treji ce sunt, de -abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beția
din cap nu le mai iese!
Și câte ponturi și ponosuri nu da dintr -însul, de -i era și lui lehamete câteodată să se mai
întâlnească cu cineva ș i să-l mai stârnească la vorbă. Odată, ieșind supărat de la Mitropolie, îl
întâlnește părintele Arbore de la Bărnovschi și -l întreabă:
— De unde vii, părinte Isaie?
— Nu știu!
— Încotro ai luat -o, părinte Isaie?
— Nu știu!
— Cum așa, de nu știi nici de u nde vii, nici încotro te duci?!
— Iaca cum, răspunse Duhu: cân d eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu
muchea palmei celeilalte în stupit și, în care parte sărea el, într -acolo apucam și eu.
— Și acum tot așa faci? întrebă părintele Arbore.
— Tot, batăr să crape dracul!
— Dar dacă, din întâmplare, ar s ări stupitul înspre Golia, cum ți s -ar păre?
— Dar știi că m -ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându -și tălpășița, Dunăre de
mânios.
La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, și -a comisionat cărți spiritiste
și, cetindu -le, cică a zi s cătră oarecine:
— Aceste cărți, încăpând în mâna unor șarlatani ignoranți, ai să auzi vorbindu -se că fac
minuni, ca sfinții.
Și sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai așa s -a întâmplat. Într-una din zile,
neavând el cu ce să -și cumpere pâne, le -a luat cu vravul și le -a vândut directorașului unei școale
primare cu te mieri ce. Și de -atunci începutul spiritiștilor în Iași. De -atunci Grigore Nazianzul,
Efrem Sirul, Solomon înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte;
întrebare peste întrebare li se face. Ș -apoi, ia să nu răspundă, că dracu -i a lor pe șepte ani! Auzind

128
părintele Duhu că s -a făcut zvon prin Iași despre niște năzdrăvănii ca aceste, cică s -a luat sfinția –
sa pe gânduri, zicând:
— Vai de cel ce se smintește, d ar mai vai de cel prin care vine sminteala!
Și poate că din această pricină, bolnăvindu -se greu, și -a dat duhul, tocmai când ajunsese
îngrijitor la biserica Nicorița din Tătărași; de unde, aproape fiindu -i ținterimul Eternitatea, și -a luat
acolo casă de ve ci, fie -i țărna ușoară! Și de -atunci, ca' mai ba să -l vadă cineva bădădăind pe ulițile
Iașilor. ”205
Cuvintele și expresiile regăsite aici care fac parte din registrul creștin sunt: „popa”,
„icoane”, „părinte”, „sfinției sale”, „Doamne ferește”, „mănăstire”, „Hristos”, „predicator”,
„evanghelic”, „chiriarhia”, „episcop”, „hramul bisericii”, „Buna Vestire”, „biserică”, „se închină”,
„stana arhierească”, „mitropolit”, „arhipăstor”, „arhimandrit”, „mitră”, „epitrop”, „cruce”, „iartă –
mă Doamne”, „Mănăstirea Neamțu lui”, „stareț”, „agheasmă”, „glasul al doilea”, „irmosul”,
„antifoane”, „glasul al patrulea”, „mântuire”, „blagoslovea”, „diacon”, „slujbă”, „cuvioși”,
„smerite”, „popilor de mir”. „preutese”, „mitropolie”, „Bsrnovschi”, „Golia”, „Sfinți”, „Grigorie
de Naz ianz”, „Efrem Sirul” , „cimitirul Eternitatea” și „Solomon înțeleptul” .
Această nuvelă descrie viața cotidiană a unui călugăr din vremea copilărie lui Nică.
Părintelui Isaia i -a acordat atenția de a scrie aceste rânduri despre el deoarece, i -a fost cel mai drag
profesor și prin el a descoperit trăsăturile și rolul preotului așa cum a citit mai apoi în cărțile de
pastorală.
Părintele Isaia poate fi asemănat cu Sfântul Ioan Botezătorul, deoarece el renunță la toate
bogățiile acestei lumi, încercând să -și adune comoară în cer, respectând astfel porunca
Mântuitorului: „ Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le
sapă și le fură. Ci adunați -vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu
le sapă și nu le fură” (Matei 6, 19 -20).

205 Ibidem, pp. 108 -113.

129
Concluzii

Creangă este exponentul artei narative populare duse până la rafinament, alternativa în
fața tragismului vieții devenind râsul, ca formă de apărare împotriva unei lumi guvernate de legi
inflexibile și nemiloa se. Fantasticul din povestiri este o modalitate de a înnobila realul, de a insera
în banalitatea vieții elemente de mit sau de basm, marele povestitor român reluând și personalizând
teme și motive existente în toate literaturile lumii.
Lumea lui Creangă s e întemeiază pe o sărbătoare perpetuă a spiritului, într -o încercare
continuă de a transforma și sentimentele negative în prilej de veselie, de râs, ca revers al fragilității
și al bulversării întregului ansamblu social. În consecință, el încearcă să contr acareze aceste
aspecte neplăcute ale vieții prin revelarea în faptele cotidiene a miraculosului și fabulosului inspirat
dintr -un fond mitic, îndepărtat. Mitul devine un prilej de întoarcere într -o lume în care granițele
spațiale și temporale sunt abolite, în care moartea e un personaj comic și grotesc, putând fi înfrântă,
ca în povestea „Ivan Turbincă”, sau în care iadul și raiul nu mai au imaginea unei viziuni dantești,
fiind, dimpotrivă, locuri unde umorul este întâlnit la fiecare pas și petrecerile se po t ține la
nesfârșit206.
Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere de a evoca viața, un
scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al „Junimii”, prin acea
vigoare a conștiinței artistice care îl une ște așa de strâns cu Maiorescu și cu Eminescu, bucuroși
din primul moment a fi ghicit în el o conștiință înrudită207.
Indiferent de prototipuri și de geneza lor, poveștile lui Creangă poartă pecetea
autenticității: sunt povești naționale, aducând o viziune r omânească. Schemele pot fi universale,
expresia, stilul, gesticulația aparțin însă naratorului, care le imprimă personalitatea sa. Arta lui este
de a crea din date preexistente un univers nou208.
Toate poveștile lui Creangă cuprind pilde vrednice de urmat în viață. Binele mereu se află
în luptă cu răul; este dialectica vieții în veșnică mișcare și devenire. Binele trebuie urmat; e un
imperativ categoric al vieții. Omului bun și stihiile îi slujesc, iar celui rău, viclean și leneș toate i
se împotrivesc. Întâl nim în aceste povești, în limbaj popular, în expresii simple, idei teologice din
cele mai adânci. Omul credincios, în consens cu poruncile lui Dumnezeu nu numai că se folosește

206 Hadrian Soare, Gheorghe Soare, op.cit. , pp.438 -439.
207 Cf. Tudor Vianu, Ion Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”, Antologie,
prefa ță, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990, p. 220.
208 Cf. Constantin Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă …, p. 155.

130
de toate lăsate de Dumnezeu pentru a -și menține viața ci, mai mult îi sporește sensul, și astfel,
sfințește locul prin munca sa curată și sfântă209.
În opera lui Creangă nu am gasit citate scripturistice. Crengă folosește prin parafrazare.
În opera sa se regăsesc foarte multe sensuri adânci, valențe moral religioase, sensuri pe care nu le
poate descoperi oricine, cu ușurință, ci cu multă trudă și stăruință.
Toate operele lui Creangă sunt presărate cu expresii și cuvinte din registrul creștin, așa
cum am arătat la fiecare operă în parte. Sărbătorile creștine, nu îi sunt necunoscute lui C reangă, ci
din contră este familirizat cu ele, folosindu -le în mai toate operele pentru a încadra acțiunea în
timp.
Lumea „Amintirilor”,a basmelor, a poveștilor, a povestirilor și a nuvelelelor lui Creangă,
sunt bogate în întâmplări pline de conținut relig ios, ceea ce demonstrează că acesta nu a fost un
ateu, așa cum l -au numit unii, ci a fost înțeles greșit.

209 Cf. Pr. Mihai Mocanu, art.cit. , p.139.

131
Sigle

*** Creangă povestind copi ilor… = *** Creangă povestind copiilor . Amintiri, povești
anecdote, ilustrații, Editura Porțile Orientului, Iași .
Constantin Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă … = Constantin Ciopraga ,
Expresivitatea lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole despre Ion
Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros, București, 1990 .
George Călinescu, Ion Creangă … = George Călinescu , Ion Creangă viața și opera,
Editura pentru Literatură, 1964 .
George Călinescu, Istoria Literaturii Române … = George Călinescu , Istoria Literaturii
Române de la origini până în prezent, Editura Vlad și Vlad, Craiova, 1993 .
Ion Creangă, Amintiri din copilărie… = Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Editura Arc.
București, 2015 .
Ion Creangă, Amintiri, Povești … = Ion Creangă , Amintiri, Povești, Povestiri , Editura
Flamingo GD, București, 2002 .
Ion Creangă, Opere Complete … = Ion Creangă, Opere Complete Cu o biografie de D.
Grigore I. Alexandrescu, Partea I, Editura Librăriei, Leon Alcalay, București .
Ion Creangă, Povești, Povestiri, Amintiri… = Creangă , Ion, Povești, Povestiri, Amintiri,
Editura Regis, București, 2007 .
Ion Creangă, Povești… = Ion Creangă , Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Ion Creangă,
București, 1972 .
Ion Creangă, Pupăza din tei… = Creangă , Ion, Pupăza din tei, Fragment din „Amintiri
din copilărie”, Editura Ion Creangă, București, 1989 .

132
Bibli ografie

I. Izvoare:

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucure ști, 2008.
2. *** Creangă povestind copiilor . Amintiri, povești anecdote, ilustrații, Editura
Porțile Orientului, Iași .
3. *** Ion Creangă, în colecția „Români celebri”, Editura Gama, Iași, 2011 .
4. ***Mineiul pe Septembrie , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1984 .
5. Creangă , Ion, Amintiri din copilărie, Editura Arc. București, 2015 . Creangă , Ion,
Amintiri din copilărie, Editura Continental Grup, Chișinău, 2008 .
6. Creangă , Ion, Amintiri, Povești, Povestiri , Editura Flamingo GD, București, 2002 .
Creangă , Ion, Capra cu trei iezi, Editura Ion Creangă, București, 1989 .
7. Creangă , Ion, Opere Complete Cu o biografie de D. Grigore I. Alexandrescu, Partea
I, Editura Librăriei, Leon Alcalay, București .
8. Creangă , Ion, Poveste. Prostia omenească , Editura Ion Creangă, București , 1988 .
9. Creangă , Ion, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Ion Creangă, București, 1972 .
10. Creangă , Ion, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Regis, București, 2007 .
11. Creangă , Ion, Pupăza din tei, Fragment din „Amintiri din copilărie”, Editura Ion
Creangă, București, 1989 .
12. Creangă , Ion, Ursul păcălit de vulpe, Editura Tineretu lui, București, 1955 .

II. Literatură de specialitate
II.1. Cărți:

1. Arhip , Ion, Parascan , Constantin și Rusu , Constantin -Liviu , Ion Creangă , Editura
Junimea, Iași, 1983 .
2. Bădărău , George , Dicționar de scriitori canonici români , Editura Institutului
European, Iași, 2010 .
3. Bălu , Ion, Viața lui Ion Creangă , Editura Cartea Românească, București, 1990 .
4. Bârlea , Ovidiu , Poveștile lui Creangă , Editura pentru Literatură, București, 1967 .

133
5. Boatcă , Prof. Maria , Boatcă , Prof. Silvestru , Șovu, Prof. George , Limba și
Literatura Română Concurs de admit ere în licee și școli profesionale, Editura Recif, Sibiu, 1997 .
6. Călinescu , George , Estetica basmului , Editura pentru Literatură, București, 1963
7. Călinescu , George , Ion Creangă viața și opera, Editura pentru Literatură, 1964 . .
8. Călinescu , George , Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Editura
Vlad și Vlad, Craiova, 1993 .
9. Columban , Monica H. , Corcheș , Horia , Gal, Victoria , Lupu , Maria , Paicu , Liliana ,
Literatura Română – Cartea definitivă – Pregătirea examenului de Bacalaureat, Editura Art,
București .
10. Corneanu , Mitropolitul Nicolae , Patristica Mirabilia , Editura Mitropoliei
Banatului, Timișoara, 1987 .
11. Dișa, Marinela, Opera lui Ion Creangă în Literatura pentru copii , Editura Sfântul
Ierarh Nicolae, Galați, 2011 .
12. Furtună , Dumitru , Cuvinte și mărturii despre Ion Creangă , Editura Fundației
Chemarea, Iași, 2001 .
13. Furtună , Dumitru , Cuvinte și mărturii despre Ion Creangă , Editura librăriei Leon
Alcalay, București, 1915 .
14. Gheorghiu , Vladimir , Manolescu , Nicolae , Nicolae , Nicolae I. , Otobâcu ,
Constantin , Limba și Literatura Română , Manual pentru clasa a IX -a, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1981 .
15. Ibrăileanu , Garabet , Scriitori români , Editura Litera, București, 2011 .
16. Ioan, Sfântul Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Des pre
creșterea copiilor , Traducere din limba greacă veche și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007 .
17. Lascăr , Marilena , Paicu , Liliana , Columban , Moni ca, Gal, Victoria , Limba și
Literatura Română pentru clasa a IX -a- Portofoliul elevului , Editura Art, București, 2007 .
18. Lovinescu , Vasile , Creangă și Cre anga de Aur, Editura Rosmarin, București, 1996 .
19. Mihoc , Pr. Prof. Dr. Vasile , Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului , Editura
Teofania, Sibiu, 2001 .
20. Mitican , Ion, Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin târgul Ieșilor, Itinerar
sentimental, Editura pentru turism, București, 1990 .
21. Mocanu , Pr. Mihai , Pe urmele arhimandritul ui Isaia Teodorescu (Popa Duhu),
învățătorul lui Ion Creangă , Editura Golia, Iași, 2005 .
22. Necula , Preot Constantin , Pedagogia poveștii , Editura Agnos, Sibiu, 2016 .

134
23. Nicolae , I. Nicolae, Scorojitu , Radu , Dumitru , Ioan, Iordache , Aurelia , Condei ,
Cecilia , Ioviță , Viorica , Limba și Literatura Română Sinteze și Comentarii pentru clasele IX – XII,
Editura Sarmis, Craiova, 2001 .
24. Paicu , L., Lupu , M., Lazăr , M., Literatura română pregătire individuală pentru
proba scrisă – examenul de bacalaureat, Editura Art, București .
25. Paras can, Constantin , Povestea vieții lui Ion Creangă , Casa Editorială Regina, Iași,
1996 .
26. Petraș , Irina, Teoria literaturii . Dicționar – antologie, Editura Didactică și
Pedagogică R .A., București, 1996 .
27. Plămădeală , Antonie , De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă , Tiparul
Tipografiei Eparhiale Sibiu, Sibiu, 1997 .
28. Popa , Ion, Popa , Marinela , Literatura rom ână – Manual preparator pentru clasa a
VI-a pe baza textelor literare din cele 3 manuale alternative, Editura Niculescu, București, 2005 .
29. Popa , Marinela , Popa , Ion, Literatura Română – Manual preparator pentru clasa a
VII-a, Editura Niculescu, București, 2005 .
30. Popescu , Florentin , Dicționar de Literatură Română , Autori, Opere, Personaje,
Editura Ideea Europeană, București, 2012 .
31. Predescu , Lucian , Ion Creangă, volumul II, Ope ra, Editura I. E. Torouțiu,
București, 1932 .
32. Sadoveanu , Mihail , Despre marele povestitor Ion Creangă , ediția a II -a, colecția
„Societății pentru răspândirea științei și culturii”, Editura de Stat pentru literatură și artă, 1954,
33. Săvulescu , Dumitru , Limba română Lecturi Literare, Manual pentru clasa a VIII -a,
Editura Didactică și Pedagogică, Bucur ești, 1975 .
34. Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Traducere de
Adrian și Xenia Tănăsescu -Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004 .
35. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu –
Vlas, Editura Sophia,București, 2009 .
36. Soare , Hadrian , Soare , Gheorghe , Limba și Literatura Română – Clasa a XI -a,
Îndrumător pentru noua programă și noile manuale alternative, Editura Carminis, Pitești, 2007 .
37. Stănculescu , Călin , Cartea și filmul , Editura Biblioteca Bucureștilor, București,
2011 .
38. Streinu , Vladimir , Clasicii noștri , Editura Tineretului, București, 1969 .
39. Vasiliu , Lucian , Vasilescu -Coșereanu , Ioana , Jumară Dan, Cartea Muzeelor ieșene,
Editura Timpul, Iași, 2000 .

135
40. Vianu , Tudor , Studii de literatură română , București, E.D.P., 1965 .

II.2. Studii și articole

1. Bîrlea , Ovidiu , Basme fantastice , în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu,
București, 1977 .
2. Boutiere , Jean, Poveștile lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și
articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Alba tros,
București, 1990 .
3. Ciopraga , Constantin , Addenda, în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu,
București, 1977 .
4. Ciopraga , Constantin , Expresivitatea lui Creangă , în volumul „Ion Creangă”,
Editura Eminescu, București, 1977 .
5. Ciopraga , Constantin , Expresivitatea lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic.
Studii și articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura
Albatros, București, 1990 .
6. Constantines cu, Pompiliu , Ion Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și
articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros,
București, 1990 .
7. Crișan , Constantin , Creangă în Critica Literară Străină , în volumul „Destinul unui
clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan,
Editura Albatros, București, 1990 .
8. Dumitrescu Bușulenga , Zoe, Povesti rile, în volumul „Ion Creangă”, Editura
Eminescu, București, 1977 .
9. Fecioru , Pr. Dumitru , Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în revista
”Biserica Ortodoxă Română”, LV (1937), nr. 7 -10.
10. Furtună , Dumitru , Paraclisul spitalului din Târgu Neamț, Știri despre starea
clerului de mir pe la j umătatea secolului al XIX -lea, în revista ”BisericaOrtodoxă Română ”, nr. 1 –
4, pe anul 1938 .
11. Gafița , Mihai , Sensuri realiste în opera lui Creangă , în volumul „Destinul unui
clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan,
Editura Albatros, București, 1990 .

136
12. Ibrăileanu , Garabet , Povestirile Lui Creangă , în volumul „Destinul unui clasic.
Studii și articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura
Albatros, București, 1990 .
13. Iorga , Nicolae , Ion Creangă , în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu,
București, 1977 .
14. Ivașcu , George , Semnificația operei , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și
articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros,
București, 1990 .
15. Lupi . Gino , Amintindu -ne de Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și
articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros,
București, 1990 .
16. Manolescu , Nicolae , Recitind Poveștile lui Creangă , în volumul „Destinul unui
clasic. Studii și articole despr e Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan,
Editura Albatros, București, 1990 .
17. Micu , D., Întruchipare a geniului artistic românesc , în volumul „Destinul unui
clasic. Studii și articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan,
Editura Albatros, București, 1990 .
18. Mocanu , Pr. M. , Teme și motive religioase în opera lui Ion Creangă , în Revista
Mitropolia Moldovei și Sucevei, Nr. 4 -6, pe anul 1989, Tipografia Centrului Mitropolitan Iași,
Mănăstirea Neamț, 1989 .
19. Piru, Alexandr u, „Prefață” la volumul Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri ,
Editura Minerva, București, 1980 .
20. Ruffini , Mario , Un izvor nesecat , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole
despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros,
București, 1990 .
21. Rusu , Pr. Ioan D. , Centenar Creangă – Sentimentul unei datorii , în revista
”Mitropolia Moldovei și Sucevei”, numărul 4 -6 pe anul 1989, Tipografia Centrului Mitropolitan
Iași, Mănăstirea Neamț, 1989 .
22. Sadoveanu , Mihail , Despre Ion Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii
și articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura
Albatros, București, 1990 .
23. Sadoveanu , Mihail , Ion Creangă , în volumul „Ion Creangă”, Editura Eminescu,
București, 1977 .

137
24. Simion , Eugen , Originalitatea lui Creangă ,în volumul „Destinul unui clasic. Studii
și articole despre Ion Creangă”, Antologie, prefață, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura
Albatros, București, 1990 .
25. Telea , Asist. Dr. Marius , Concepția Sfântului Ioan Hrisostom despre căsătoria
creștină și viața de familie după omiliile sale la Epistolele pauline , în ”Teologia”, revista Facultății
de Teologie Ort odoxă Arad, an V, nr. 1(2001 ).
26. Teodorescu , Alexandru , „Ion Creangă”, în vol. Academia RSR, Dicționarul
literaturii române de la origini pînă la 1900 , Editura Academiei RSR, București, 1979 .
27. Vianu , Tudor , Ion Creangă , în volumul „Destinul unui clasic. Studii și articole
despre Ion Creangă”, Antologie, prefa ță, note și bibliografie de Ilie Dan, Editura Albatros,
București, 1990 .