Master: Studii de securitate și analiza informațiilor [616802]

Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență socială
Master: Studii de securitate și analiza informațiilor
Teorii ale relațiilor internaționale
Stude nt: Gîngioveanu Mihai

EVOLUȚIA PARADGMEI REALISTE ÎN TEORIA RELAȚIILOR
INTERNAȚIONALE
Realismul tradițional și ce l structural

Abstract
Realpolitik, sau ”politica de putere” este considerată cea mai veche formă de gândire și
totodată una dintre cele mai prezente teorii în relațiile internaționale . Lucrarea de față își
propune să prezinte originile curentului realist și să sintetizeze princ ipalele caracteristici ale
paradigmei realiste clasice și pe cele ale realismului structural scotândt în evidență conceptele
ce stau la baza gândiri statocentrice.
Cuvinte cheie: realism, neorealism, putere, realpolitik , balanța de putere, hegemonie
Introducer e
Atât Relațiile internaționale cât și Studiile de Securitate sunt privite în general ca domenii
relativ recente. Relațiile Internaționale apar după Primul Război Mondial, în vreme ce Studiile
de Securitate încep să se dezvolte ca disciplină academică odată cu debutul Războiului Rece.
Prima catedră de Relații Internaționale este inițiată în Țara Galilor, în 1919 și se răspândește
rapid în Occident, iar mai apoi treptat pe întreaga planetă.
În primă instanță R elațiile internaționale au fo st subsumate studiului istorie politice, au fost
arogate de către Dreptul Internațional, iar mai apoi Economia Politică Internațională a părut o
vreme să fie domeniul privilegiat al studiului relațiilor dintre state. Totuși cum teoriile
economice aveau puț ine de spus despre raporturile violente dintre entitățile cu caracter etatic
acestea nu au reușit să înglobeze întreaga disciplină. Desprinderea Relațiilor Internaționale s-a
produs în cele din urmă prin afirmarea autonomiei sale de cercetare în interioru l Științelor
Politice. În ʼ48, Hans Morgenthau -unul dintre principali teoreticieni și fondatorul școlii
realiste – publică ” Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace” , formulând
printr -o afirmație consacrată deja chiar domeniul disciplinei l a vremea respectivă. Relațiile
Internaționale -statua acesta – ”se ocupă cu studiul raporturilor de putere dintre actori

internaționali1”. Astfel, așezând în centrul preocupărilor conceptul de putere cu raportările sale
firești la concepte precum autoritate, suveranitate sau legitimitate, Relațiile Internaționale se
subsumau la momentul respectiv domeniul mai larg al Științei Politice2.
Treptat Relațiile Internaționale s-au extins și au importat tot mai multe cunoștințe din alte
domenii aju ngând în cele din urmă să încapsuleze aproape toate formele de interacțiune socială
care ar fi putut scăpa cu ușurință unei voințe supreme ce reglementează statul3.
O împărțire -considerată de mulți cercetători tradițională – a preocupărilor din cadrul
Relațiilor Internaționale cuprinde cinci subdomenii centrale și anume: Istoria Relațiilor
Internaționale, Economia Politică Internațională, Teoria Relațiilor Internaționale, Studiile de
Securitate și nu în ultimul rând Studiile Strategice.
În cea ce privește lucrarea de față aceasta se concentrează în mod special pe evoluția
paradigmei realiste de -a lungul Războiului Rece, eseul fiind structurat în șase secțiuni. Prima
dintre acestea prezintă originile curentului realist, fiind menționate câteva dintre lucrările ce
stau la baza gândiri realiste. Cea de -a doua secțiune sintetizează lucrarea lui Edward Carr,
subliniind maniera în care realismul a devenit paradigma centrală în câmpul relațiilor
internaționale pentru aproape jumate de secol. Cea de -a treia secțiune îl are în prim -plan pe
fondatorul școlii realiste, Hans Morgenthau, fiind sintetizate principalele caracteristici și de
asemenea fiind prezentate conceptele ce stau la baza gândirii realiste tradiționale. Următoarea
secțiune evidențiază o pr imă evoluție a paradigmei, fiind dedicată trecerii de la realismul clasic
fondat de Carr și Morgenthau, la realismului structural inițiat de către Waltz la sfârșitul anilor
ʼ70. Ultimele două secțiuni își propun să aducă teoria realistă și să determine uti litatea acesteia
în prezent, urmând să stabilească impactul ei pe scena relațiilor internaționale. La final este
prezentat un scurt studiu de caz pentru a ilustra maniera în care paradigma continuă să genereze
explicații fiabile, de asemenea fiind schițate și câteva concluzii.
Sursele utilizate la redactarea acestui eseu provin în mod special din lucrări de specialitate
ce au pus bazele paradigmei realiste, precum: ”Politica între națiuni: Lupta pentru putere și
lupta pentru pace ”, ”Criza celor douăze ci de ani ” sau ”Teoria politici internaționale ”.
Majoritatea lucrărilor fac parte din seria Collegium, Relații Internaționale, fiind coordonată de

1 Radu -Sebastian UNGUREANU , ”Securitate, suveranitate, și instituții internaționale ”, Iași: Polirom, 2010, p.
34.
2 Andrei MIROIU și Radu -Sebastian UNGUREANU , ”Introducere: domeniul Relațiilor Internaționale” în
Andrei MIROIU și Radu -Sebastian UNGUREANU (coordonatori), ” Manual de relații internaționale ”, Iași:
Polirom, 2006, p. 12.
3 Ibidem , pp. 12 -13.

către Lucian Dîrdală și Andrei Miroiu la editura Polirom. De asemenea au mai fost utilizate și
surse de pe internet, acestea fiind preluate din articole semnate de către cercetători cu un statut
relevant în domeniul relațiilor internaționale .
1. Originii le curentului
Privit în ansamblu, realismul este probabil cea mai influentă paradigmă a relațiilor
internaționale, adepții acestui curent considerând faptul că actori principali pe arena politică
sunt statele, iar piedica cooperări dintre acestea se datorează în princi pal mediului anarhic și
competitiv. Realismul are la bază o parte din ideile filosofice marcante asupra naturii umane ,
percepând omul ca fiind rău, egoist , dornic să obțină mai multă putere și capacitatea de a -i
domina pe ceilalți . În consecință acesta trăiește mereu într -o stare de nesiguranța, fiind marcat
de o profundă neîncredere în semeni săi, această viziune ducând într -un final către ”un război
al tuturor împotriva tuturor4”.
În cea ce privește originile sale ca și mod de gândire, curentul realist a fost influențat în mod
special de opere precum , "Istoria războiului peloponesiac", " Arta războiului ", "Principele ",
"Leviatanul ", dar și de către figuri dominante în afacerile mondiale, cum au fost Cardinalul
Richelieu sau Otto von Bismarck.
Apariția paradigmei în prim plan se produce odată cu declanșare celui de -al Doilea Război
Mondial, liberalismul care a stat în spatele primei abordări fiind provocat și etichetat de către
realiști drept utopism, ruptura dintre aceștia marcând de asemenea și prima dezbatere
importantă în cadrul disciplinei Relațiilor internaționale.
2. Edward Hallet Carr și ” Criza celor douăzeci de ani”
În 1939, Edward Hallet Carr publică ”Criza celor douăzeci de ani” acesta criticând ferm
idealismul interbelic wilsonian, considerându -l de astfel principalul responsabil de declanșarea
celei de -a doua conflagrație mondială. Războiul, susține acesta, este generat de interese
conflictuale care , într -un mediu internațional anarhic, conduc în cele din urmă la conflictul
armat5. Acesta exclude capacitatea unor norme universale de a ține în frâu sistemul internațional
susținând faptul că cei care cei aduc în prim plan interesele universale acționează în realitate
interes propriu și că ”acestea sunt impuse altor țări de către națiuni dominante sau grupuri de

4 ”Bellum omnium contra omnes”, Thomas HOBBES, ” De Cives ”, 1492.
5 Andrei MIROIU și Simona SOARE, ”Realismul” în Andrei MIROIU și Radu -Sebastian UNGUREANU
(coordonatori), ” Manual de relații internaționale ”, Iași: Polirom, 2006, pp 95 -96.

națiuni care se prezintă drept comunitatea internațională , în ansamblu ele fiind inventate
pentru a perpetua dominația acestor națiuni asupra întregului sistem6”.
Mai mult el importă din economia liberală conceptul d e armonie a intereselor identificând
ca principal defect faptul că aceasta atribuie rațiunii un rol esențial . Carr susține în această
privință că ” în ordinea internațională, rolul puterii este mai mare iar cel al moralității mai mic
și că orice ordine morală internațională trebuie să se bazeze pe o anumită hegemonie a
puterii7”.
Cu toate că acesta consideră nici una din cele două perspective de la aceea vreme nu sunt
suficiente pentru a putea percepe cât mai obiectiv cu putință realitatea de pe are na politică el își
exprimă încrederea că realismul este mult mai adecvat studiului relațiilor internaționale decât
idealismul liberal de la aceea vreme, evidențiind capacitatea realiștilor de a pune accentul pe
”acceptarea faptelor și pe analiza cauzelor ș i a consecințelor8”
Totuși, în timp ce putem învinovăți ideali știi interbelici pentru neputința lor de a construi
institu ții interna ționale suficient de puternice , care să fi putut preveni izbucnirea celui de -al
Doilea Război mondial, lucrarea lui Carr indică foarte clar și faptul ca reali ști interbelici erau
la fel de nepreg ătiți pentru a face unei astfel de provoc ări. Carr mențio nează frecvent pe
parcursul lucrării statul german ca și cum ar fi o țară ca oricare alta , fapt care dovede ște clar
incapacitatea acestuia acestuia de a recunoaște natura periculoasă a nazismului9.
3. Hans Morgenthau și ”Politica între națiuni”
În vreme ce Carr concentrează analiza pe nivelul individului, adică încearcă să explice
comportamentul statelor în s istemul internațional prin cercetarea naturii umane , viziunea lui
Morgenthau este mult mai sofisticată, complexitatea acesteia fiind dată de cele trei niveluri ale
construcției filosofice și anume, nivelul individual, cel statal și cel sistemic.

6 Korab KARPOWICZ, "Political Realism in International Relations", The Stanford Encyclopedia of Philosophy ,
2018, disponibil la adresa: https://plato.st anford.edu/cgi -bin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=realism -intl-
relations .
7 Edward H. CARR, ” Criza celor douăzeci de ani (1919 -1939). O introducere în studiul relațiilor
internaționale ”, trad. de Cătălin DRĂCȘINEANU, Iași: Polirom, 2011, p. 168.
8 Ibidem , p. 25.
9 Korab KARPOWICZ, "Political Realism in International Relations", The Stanford Encyclopedia of Philosophy ,
2018, disponibil la adresa: https ://plato.stanford.edu/cgi -bin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=realism -intl-
relations .

Cele trei nivele sunt de astfel sintetizate în cele șase principii ale realismului pe care acesta
le formulează în lucrarea publicată odată cu debutul Războiului Rece, Politica între națiuni:
Lupta pentru putere și lupta pentru pace . Aceasta este cons iderată fundația școlii realiste, fiind
percepută și în prezent drept ” un ghid de viață și știință ce cuprinde cele mai profunde reflecții
asupra naturii politicii mondiale10”.
În cea ce privește principiile, aceste statuau faptul că ”politica internaț ională și societatea
sunt guvernate de legi obiective ce se regăsesc în natura umană, că interesul statelor este definit
în termeni de putere și că acesta din urmă este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar
fără un înțeles fix și definitiv11”. De asemenea, acestea mai subliniază și că ” realismul politic
este conștient de semnificația morală a acțiunii politice însă principiile morale nu pot fi aplicate
comportamentului statelor naționale în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul
circumstanțelor concrete de spațiu și timp și că trebuie făcută o distincție clară între aspirațiile
morale la un moment dat ale unei națiuni și legile morale12”. Nu în ultimul rând acesta susține
că ”principiile realismului mențin autonomia sferei politici i în raport cu toate celelalte care
trebuie să i se subordoneze13”.
Așadar în planul central al lucrării se află politica puterii acesta fiind descrisă de către
Morgenthau drept ”o relație psihologică între cei care o exercită și cei asupra cărora este
exercitată, ea putând fi folosită prin ordine, amenințări, autoritate sau carisma unui om sau a
unei funcții14”. Astfel prin perspectiva acestei definiții acesta identifică patru distincții
importante: între putere și influență, putere și forță, putere ut ilizabilă și putere inutilizabilă și
între putere legitimă și putere nelegitimă15.
Ca și în cazul lui Carr, cercetătorul american consideră l upta pentru putere provine din
impulsurile oamenilor de a supraviețui, de a se perpetua și domina, caracterist ici comune tuturor
indivizilor. De asemenea, tot în privința conceptului de putere acesta subliniază faptul că lupta
pentru putere poate fi purtată de către actori scenei internaționale prin intermediul a trei modele
specifice și anume: politica statu -quoului, cea imperialistă și cea de prestigiu. Deși Carr și
Morgenthau se concentrează în primul rând pe analiza relațiilor internaționale, realismul propus

10 Hans J. MORGENTHAU, ” Politica între națiuni: Lupta pentru putere și lupta pentru pace ”, trad. de Mihai
Vladimir ZODIAN, Iași: Polirom, 2013, p. 12.
11 Ibidem , pp. 44-51.
12 Ibidem , pp. 51 -52.
13 Ibidem , p. 53.
14 Ibidem , p. 68.
15 Ibidem .

de cei doi poate fi aplicat și politicii interne. A fi un realist clasic se rezumă în ansambl u la a
percep e politica ca pe un conflict de interese și tot odată o luptă pentru putere și la încercarea
de a menține pacea recunoscând faptul că interesele comune ale statelor reprezintă o provocare
reală16. Astfel, în viziunea realismului clasic statele vor urmări în permanență să obțină, mențină
și acumuleze tot mai multă putere, Morgenthau militând pe ntru utilizarea diplomației și a artei
compromisului pentru a putea evita un conflict în marile puteri .
În ciuda faptului că este invocată importanța diplomației trebuie menționat faptul că acesta
pune accent în mod special pe asigurarea securității mai ales din punct de vedere militar,
instituția de gestionare a securității cel mai ades invocată fiind cea a balanței de putere, de unde
și interesul pen tru actorii majori ai arenei internaționale. La rândul său, balanța de putere este
considerată un concept central al paradigmei realiste ce îndeplinește scopul de a conduce și de
a reglementa relațiile dintre actori statali , ea reprezentând practic distrib uția existentă de putere
în sistemul internațional.
Faptul că entitățile statale au în comun o mulțime de caracteristici comune precum –
suveranitatea, monopolul asupra coerciție, dreptul de a -și stabili propriile legi, etc – diferențele
dintre aceste a sunt evidente. Elementele puterii naționale expuse de Morgenthau evidențiază
diferențe clare între actorii etatici ai sistemului internațional, iar ” influența relativă a diferiților
factori trebuie determinată pentru toate națiunile aflate în competiție ”17. El susține că evaluarea
puterii unei națiunii poate fi extrem de dificil de estimat și că pentru a putea obține o imagine
relativ obiectivă a distribuției de putere dintre două sau mai multe națiuni este necesar ” ca
relațiile de putere – așa cum sunt în tr-un anumit moment – să fie proiectate în viitor18”.
Deși a fost receptată în primă instanță ca un simplu manual de relații internaționale, ”Politica
între națiuni: Lupta pentru putere și lupta pentru pace”, vizează în continuare realități pe care
succesori lui Morgenthau, în viziunea lor conservatoare le percep ca fiind obiective și perene.
Imensa influența a operei sal i -a conferit statutul de fondator al Relațiilor Internaționale și
implicit al școlii realiste, curentul promovat d e către acesta ducând inclusiv -prin antiteză – la
dezvoltarea altor paradigme din câmpul acestui domeniu.

16 Korab KARPOWICZ, "Political Realism in International Relations", The Stanford Encyclopedia of
Philosophy , 2018, disponibil la adresa: https://plato.stanford.edu/cgibin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=realism –
intl-relations .
17 Hans J. MORGENTHAU, ” Politica între națiuni: Lupta pentru pu tere și lupta pentru pace ”, trad. de Mihai
Vladimir ZODIAN, Iași: Polirom, 2013, p. 190.
18 Ibidem .

4. Neorealismul
În vreme ce pentru adepți realismului tradițional principala preocupare legată de
comportamentul statului este redistribuire puterii în propriul fo los, adepți realismului structural
-fondat de către Kenneth Waltz odată cu publicarea Teoria politici internaționale – consideră
primordială asigurarea propriei securități. Noua direcție de gândire propusă de către Waltz
renunța la analiza realismului clasi c focalizată pe nivelul individului, fiind considerată mult
prea subiectivă și incapabilă să producă cunoștințe testabile din punct de vedere ܈științific. În
schimb, aceasta teorie avea să își focalizeze studiul pe nivelul sistemului internațional.
De astfel, d iscuția privind nivelurile de analiză a fost inaugurată tot de către Waltz în 1959,
odată cu publicarea cărții ” Man, the State, and War: A Theoretical Analysis” – o lucrare mai
rafinată a tezei sale de doctorat – în care acesta formulează o între bare fundamentală pentru
studiile de securitate și anume: unde putem identifica cauzele majore ale războiului.
Răspunsurile oferite de acesta erau ordonate pe trei niveluri de analiză, însă termenul ”nivele”
a fost menționat izolat de către cercetătorul am erican, el preferând o altă etichetă și anume -cea
de ”imagini”. Astfel, prima imagine identifica cauzele ce țin de om -de natura umană și
comportamentul uman, cea de -a doua de structura internă a statelor, iar ultima – de starea
anarhică a sistemului de s tate19.
Pe de altă parte, Singer – cel care de astfel a și consacrat sintagma de nivel de analiză într –
un articol publicat în 1961, în World Politics – ”The Level -of-Analysis Problem in International
Relations”, pleacă de la premisa că realitatea poate fi analizată fie din perspectiva sistemului,
fie din cea a unităților care compun acest sistem, iar problemele încep să apară atunci când
excluzi una din aceste perspective20. Acesta face o comparație interesantă, analistul ca ”pădurar
social”, susținând c ă nu este suficient să poți vedea ”pădurea” – sistemul internațional – dacă nu
poți observa ”copaci” – unitățile sistemului – și viceversa. Degeaba poți observa ”copacii” –
detaliile sistemului – dacă nu putem vedea ”forma pădurii” – caracterul sistemului21.

19 Ionuț APAHIDEANU, ”Problema nivelurilor de analiză în Relațiile Internaționale” în Andrei MIROIU și
Radu -Sebastian UNGUREANU (coordonatori), ” Manual de relații internaționale ”, Iași: Polirom, 2006, pp. 63 –
65.
20 David SINGER, ”The Level -of-Analysis Problem in International Relations”, World Politics , Vol. 14, No. 1.
1961, p. 79.
21 Barry BUZAN and Little RICHARD, ” International Systems in World History”, O xford: Oxford University
Press, 2000, pp. 54 -55.

Totuși el realizează că a dezvolta o perspectivă sistemică poate fi extrem de dificil, în calitate
de ”pădurari sociali”, fiind mai familiarizați cu ”copaci” – individuali decât cu ”pădurea –
sistemică”. Această presupunere va duce într -un final la ruptura dintre cele două curente,
neorealiști considerând că explicațiile primordiale le regăsim în natura sistemului în vreme ce
behavioriști favorizează explicațiile generate de nivele mai inferioare22.
Privit în ansamblu, realismul structural propus de către Waltz are ca punct de pornire
elaborarea unei definiții a structurii ” excluzând atributele și interacțiunile unităților23”, întrucât
astfel s -ar produce exact eroarea reducționistă pe care acesta o reproșează celor care încearcă
să explice funcționare sistemului internațional pornind de la cercetarea unităților. Astfel
structura este definită prin trei eșaloane și anume: principiul ordonator – anarhie sau ierarhie,
caracterul unităților – inexistentă în arena internațională întrucât statele îndeplinesc aceleași
funcții de reprezentare a populației și cel de -al treilea eșalon, distribuția capabilităților între
unități, singurul atribut al statelor de care acesta nu se delimitează, fiind perceput drept un
indicator al puterii fiecărui stat24.
Un alt aspect important este de asemenea faptul paradigma neorealistă poate fi abordată din
două perspective diferite și anume neorealismul ofensiv și cel defensiv. Pe de -o parte John
Mearsheimer, principalul reprezentant al neorealismul ofensiv susțin e faptul că pentru a -și
asigura supraviețuirea statele trebuie să încerce să își maximizeze puterea pentru a -și asigura
supraviețuirea, în vreme ce la polul opus, Waltz susține că nu este înțelept statele să caute
hegemonia în sistemul internațional și că acestea ar trebui să întreprindă politici defensive și
moderate pentru a -și asigura securitatea.
5. Relațiile internaționale după colapsul URSS
Sfârșitul Războiului Rece a condus la crearea unui mediu internațional unipolar, cea ce
însemna implicit și dispariția balanței de putere pentru prima data în istoria epocii westafalice,
poziția Statelor Unite ale Americi nemaifiind contestată de către nici un alt actor din sistemul
internațional. De astfel teoriile globalizării susțin că în prezent trăim înt r-o lume post -wesfalică
caracterizată în special de apariția actorilor transnaționali ca jucători semnificativi în sistemul
internațional și de capacitatea acestora de a diminua rolul centrat al statului pe scena relațiilor
internaționale. Convingerea fapt ului că statul modern se află în declin au condus treptat la

22 Ibidem , p. 56.
23 Kenneth WALTZ, ” Teoria politici internaționale ”, trad. de Nicoleta MIHĂILESCU, Iași: Polirom , 2006, p.
120.
24 Ibidem , pp. 130-143.

schimbarea percepției asupra felului în care se vor desfășura războaiele. Exista așteptarea ca
noile tipuri de conflicte din era post -Război Rece să aibă loc în principal în interiorul statelor,
să aibă potențial transnațional, iar cel puțin unul dintre beligeranți să nu fie în posesia autorității
statale25. Aceste noi transformări ”au dus la schimbări majore astfel că pretutindeni s -au trasat
frontiere între enclavele globale protejate și prosper e și regiunile afectate de sărăcie, anarhice
și haotice din afara lor”26.
Pentru a ilustra aceste schimbări Buzan introduce în ” People , States and Fear” o distincție
esențială pentru a surprinde noile realității și anume distincția dintre state slabe și state
puternice. Deosebirea fundamentală este acea că el modifică criteriul tradițional prin care un
stat era catalogat drept puternic sau slab – în funcț ie de capacitățile militare – propunând drept
criteriu principal coeziunea socio -politică a statelor, evidențiind faptul că ”statul își are esența
mai curând în planul socio -politic decât în cel fizic27”. El subliniază că ”acolo unde aproape nu
există o ide e de stat, iar instituțiile guvernamentale constituie ele însele principala amenințare
la adresa multor indivizi securitatea națională încetează să mai aibă un conținut și trebuie să
considerăm indivizii și unitățile substatale drept referințe cu sens real ”28. Astfel, noua distincție
avea să măsoare capacitatea unui stat în funcție de cele trei componente principale ale acestuia,
identificate de Buzan și anume: ideea de stat – adică ideea fondatoare a statului care își regăsește
sursa de bază în importanța n ațiunii și a ideologiei fondatoare, instituțiile statului – ce cuprind
întregul aparat guvernamental și baza fizică a statului care cuprinde populația și teritoriul
precum și toate resursele și bunurile produse de indivizii din interiorul granițelor sale
6. Studiu de caz: Anexarea Crimeei și criza ucraineană
Dacă încercăm să identificăm și să explicăm originea sau cauzele conflictului din Ucraina
la nivel statal, situația se simplifică oarecum, întrucât corelând variabila dependentă adică
comportamentul i nternațional al statului ucrainean cu variabilele independente, precum tipul de
regim, populația, resursele, activitățile economice sau caracteristicile societății ajungem cu
lejeritate la concluzia că Ucraina este strâns legată de statul rus, dependența d e acesta pe
parcursul istoriei comune dar și ca națiune independentă fiind unul dintre factori care au dus în

25 Colin S. GRAY, Războiul, pacea și relațiile internaționale , trad. de Ramona LUPU, Iași: Polirom, 2010, p.
265.
26 Mary KALDOR, ” Războaie noi și vechi: Violența organizată în epoca globală ”, București, Antet, 1999, p. 36.
27 Barry BUZAN, ” Popoarele, statele și frica: O agendă pentru studii de securita te internațională în epoca de
după Războiul Rece ”, trad. de Vivia SĂNDULESCU, Chișinău: Cartier, 2014, p. 74.
28 Ibidem , p. 110.

cele din urmă la incapacitatea de a opune rezistență în fața Kremlinului. De asemenea
incapacitatea statului de a crea o narațiune autentică despr e Ucraina, adică o idee de stat
puternică după declararea independenței, precum și politica externă haotică, oscilantă și fără un
obiectiv pe termen lung sunt alți doi factori extremi de importanți care au dus în cele din urmă
la criza din Ucraina.
Pe de altă parte dacă încercăm să identificăm sursele crizei plecând de la structura sistemului
internațional este esențial să examinăm cele trei elemente propuse de către Waltz și anume:
principiul ordonator, diferențierea funcțională a unităților și distr ibuția capabilităților între
actori statali29.
În cea privește principiul ordonator, este suficient să ne aducem aminte că în ciuda faptului
că după căderea Uniunii Sovietice , Ucraina s -a trezit în postura de a fi a treia putere nucleară
din lume aceasta s -a dovedit incapabilă să emită o pretenție la vremea respectivă, garanțiile de
securitate, promise de statele nucleare -inclusiv Rusia – ce menționau respectarea deplină a
suveranității și integrității teritoriale a statului, fiind suficiente pentru a convinge Ucraina să
renunțe la armele sale nucleare. La 25 de ani de la semnarea memorandumului, paradigma
realistă pare să redevină cea care fixează regulile jocului pe arena internațională exemplul
ucrainean ilustrând convingător acest lucru. Nefiind nicidecum, o provincie istorică a Rusiei,
Crimeea are o miză strategică uriașă pe plan regional. Prin acest gest de forță, Moscova a
dovedit că nu se conformează nici unui fel de norme, ținând Ucraina ostatică pentru a -și putea
duce la îndeplinire obiectivele principale .
Pe de altă parte, î n cea ce privește poziția SUA față de o posibilă înarmare a Kievului, tabăra
realistă, s -a opus categoric ideii de a arma regimul din Kie v pentru a stopa Rusia lui Putin.
Soarta Ucrainei, argumentează Walt ”este însă mult mai importantă pentru Moscova decât
pentru SUA30”, ceea denotă că Rusia va fi dispusă să plătească un preț mai mare pentru a -și
atinge obiectivele decât o va face statul american iar înainte de a începe o cale de escaladare,
americanii ar trebui să se întrebe cât de departe sunt dispuși să meargă.
Concluzii
Așadar, realismul clasic, dezvoltat de cei doi autori prezentații în primele două secțiuni
prezintă o paradigmă conservatoare ce are la bază o concepție a naturii umane inspirată din

29 Kenneth WALTZ, ” Teoria politici internaționale ”, trad. de Nicoleta MIHĂILESCU, Iași: Polirom, 2006, pp.
130-1413.
30 Stephen WALT, Why Arming Kiev Is a Really, Really Bad Idea, Foreign Policy , 2015, disponibil la adresa:
https://foreignpolicy.com/2015/02/09/how -not-to-save-ukraine -arming -kiev-is-a-bad-idea/ .

opera lui Thomas Hobbes, ea fiind considerată o încercare teoretică de a construi o teorie prin
care să explice maniera în care statele aleg să acționeze în arena internați onală. Dacă punctul
de plecare îl constituie mediul internațional anarhic și competitiv, în centrul teoriei se află
conceptul de putere care duce inevitabil către conflict, motivul principal pentru care acesta este
evitat sau amânat fiind capacitatea de e chilibrare a balanței de putere între statele ce domină
arena internațională.
La rândul său, Waltz rămâne indiferent de evoluția sistemului unul dintre cei mai importanți
teoretic ieni ai relațiilor internaționale. Acesta reușește să răspundă la provoc area liberală,
lansată în anii ʼ70 și a încercat să remedieze defectele realismului clasic inițiat de Hans
Morgenthau cu o abordarea mai științifică. În timp ce Morgenthau și -a înrădăcinat teoria în
lupta pentru putere, pe care o relaționa cu natura umană, Waltz a făcut un efort pentru a evita
orice discuție filosofică despre natura umană31.
Potențialul ulterior de implicare ale altor școli de gândire din sfera relațiilor internaționale ,
cum ar fi constructivismul sau mondialismul , sugerează faptul că e xistă posibi litatea unei teorii
unice care să reintegreze întreaga disciplină. Deși, în timp ce se analizează separat, fiecare teorie
din relațiile internaționale ar putea sugera o multitudine de soluții politice, este posibil ca
împreună, rezultatul să fi e producerea unei teori i capabile să ofere o explicație mai apropiată
de realitățile din prezent .
Bibliografie

BUZAN, Barry and RICHARD, Little. 2000. International Systems in World History. Oxford:
Oxford University Press.
BUZAN, Barry. 2014. Popoarele, statele și frica: O agendă pentru studii de securitate
internațională în epoca de după Războiul Rece . Traducere de Vivia SĂNDULESCU.
Chișinău: Cartier
CARR, H. Edward . 2011. Criza celor douăzeci de ani (1919 -1939). O introducere în studiul
relațiilor internaționale . Traducere de Cătălin DRĂCȘINEANU. Iași: Polirom.
GUZZINI, Stefano. 2000. Realism și relații internaționale: Povestea fără sfârșit a unei morții
anunțate . Traducere de Diana ISTRĂȚESCU. Iași: Institutul European.

31Korab KARPOWICZ, "Political Realism in International Relations", The Stanford Encyclopedia of Philosophy ,
2018, disponibil la adresa: https://plato.stanford.edu/cgibin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=realism -intl-
relations .

KALDOR, Mary. 1999. Războaie noi și vechi: Violența organizată în epoca globală .
Traducere de Mihnea COLUMEBEANU. București: Antet.
MIROIU Andrei, UNGUREANU Radu -Sebastian (coordonatori). 2006. Manual de relații
internaționale . Iași: Polirom.
MORGENTHAU, J. Hans. 2013. Politica într e națiuni: Lupta pentru putere și lupta pentru
pace . Traducere de Mihai Vladimir ZODIAN. Iași: Polirom.
UNGUREANU, Radu -Sebastian. 2010. Securitate, suveranitate, și instituții internaționale .
Iași: Polirom.
WALTZ, N. Kenneth. 2006. Teoria politici internaționale . Traducere de Nicoleta
MIHĂILESCU. Iași: Polirom.
Surse WEB
KARPOWICZ, Korab. 2018. "Political Realism in International Relations", The Stanford
Encyclopedia of Philosophy . Disponibil la adresa: https://plato.stanford.edu/cgi –
bin/encyclopedia/archinfo.cgi?entry=realism -intl-relations .
WALT, Stephen. 2015. ”Why Arming Kiev Is a Really, Really Bad Idea”. Foreign Policy .
Disponibil la adresa: https://foreignpolicy.com/2015/02/09/how -not-to-save-ukraine -arming –
kiev-is-a-bad-idea/ . Ultima accesare: 05.06.2019.