MASTER PSIHOLOGIE CLINICĂ, CONSILIERE PSIHOLOGICĂ [620155]

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU
FACULTATE A DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
MASTER “PSIHOLOGIE CLINICĂ, CONSILIERE PSIHOLOGICĂ
ȘI PSIHOTERAPIE ”

MODALITĂȚ I DE RĂSPUNS LA SITUA ȚII DE CONFLICT
ÎN FUNCȚIE DE STILUL DE ATAȘ AMENT

ABSOLVENT: [anonimizat]:
LECT . UNIV. DR. MIHAI SIMA

SIBIU
2017

2

3
CUPRINS

REZUMAT ……………………………………………………………………… …….. 4

SUM MARY ………………………………………………………………………… .… 7

INTRODUCERE ………………………………………………… …… …… ….…..… 10

CAPITOLUL 1 ASPECTE TEORETICE GENERALE

1.1 Domeniul psihologiei vârstelor – de la copilăria timpurie la vârsta adultă –
aspecte generale ………………. ……………………………………………………………………….. …… 13
1.2 Rolul și importanța familiei în creștera și educarea copilului ……………… ………. 24
1.3 Teoria ataș amentului ………………………………………………………………………. ………… 29
1.4 Comunicarea ca acț iune specific umană ………………………………………….. …………. 34
1.4.1 Comunicarea în cadrul familiei …………………………………………………… .. 37
1.4.2 Bariere în calea comunicării …………… ……… .…………….. ……….. ……. 39
1.5 Conflictul – aspecte generale ………………….. …………………………………………………… 42

CAPITOLUL 2 OBIECTIVE ȘI IPOTEZE ……………………………………………. ……….. 44

CAPITOLUL 3 METODOLOGIA CERCETĂRII ……………………………………………. 45

3.1 Structurarea lotului de subiecți ……………………………………………………….. ……….. 45
3.2 Metode de cercetare și instrumente ……………… …………………………………… ………. 47
3.3 Descrierea procedurii de lucru …………………………………………………………. ……….. 51

CAPITOLUL 4 PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATE LOR …. 53

CONCLUZII …………… ………….……………….…………………… ………….. ….. 62

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………… ……… 69
ANEXE ……………………………………………………………………. ………………………….. ………… 72

4
REZUMAT

Lucrarea de față își propune să identifice principalele elemente de comunicare și
relaționare din cadrul familiei și să reflecte specificul modalităților de răspuns la situații
conflictuale, corespunz ătoare stilurilor de atașament .
Omul suferă o sumă de t ransformări, care au loc de la naș tere, până în perioada
bătrâneții , iar dezvoltarea lui înseamnă modificări complexe bio -psiho -sociale, ierahizate
în timp și bine structurate pe vârste.
Adaptarea la mediul înconjurător se face prin creștere și învățare, de aceea familia
este recunoscută ca fiind cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea copiilor, mai
ales în perioada copilăriei mici. În primii ani ai dezvoltării copilului, familia este
esențială pentru dezvoltarea psihică și este o sursă primară de dragoste și afecțiune. În
familie, copiii câstigă și dezvoltă aproape toate achizițiile (motorii, cognitive, afective).
(Mitrofan,1994)
Relațiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului.
Constanța atitudinilor, frecvența in teracțiunilor și calitatea lor contribuie în primul rând la
acest proces. Atașamentele afective ale copilului mic se transformă în relațiile afective
stabile, consistente și de durată ale adultului. Interrelațiile din triunghiul copil -mamă -tată
construiesc matrițele afectivității pentru întreaga viață. (Crețu, 2001)
Nevoia de a afecțiune, îngrijire și siguranță este foarte importantă, astfel că se
crează în primele luni de viață un mecanism de reglare a conectării cu persoana cea mai
prezentă în viaa copilu lui, iar felul în care se realizează aceasta reglare variază la fiecare
dintre persoane, identificându -se astfel stilurile de atașament. Acestea vor influența
devenirea copilului, și își vor pune amprenta în relațiile dezvoltate ulterior, inclusiv ca
adult .
Relațiile dintre oameni sunt deosebit de complexe, iar comunicarea stă la baza
stabilității și functionalității acestora. Este foarte important modul în care se realizează
schimbului de idei și informații prin intermediul cuvintelor, gesturilor și atitu dinilor .
Tocmai de aceea barierele în calea comunicării vor duce la declanșarea conflictului,
situație în care oamenii vor reacționa diferit, în funcție și de stilul de atașament dezvoltat.

5
Pornind de la aceste ideei, ne propunem să verificăm următoarele ipoteze: stilul
de atașament va tinde spre securizant, în urma îmbunătățirii comunicării în cadrul
familiei, persoanele cu stil de atașament securizant vor fi mai predispuse să rezolve
conflictele prin colaborare și compromis, persoanele cu stil de atașame nt evitant vor
încerca să se retragă din situațiile conflictuale, evitând chiar și persoanele conflictuale iar
persoanele cu stil de atașament anxios vor încerca să evite conflictul în favoarea salvării
relațiilor existente.
Pentru a atinge obiectivele și ipotezele acestei cercetări, am analizat literatura de
specialitate disponibilă, notând aspecte importante cu privire la noțiuni precum
dezvoltarea umană, tipuri de atașament, comunicare și relationare în situații de conflict.
După această documentare, am utilizat instrumentele alese în vederea colectării datelor
relevante referitoare la stilurile de atașament și modalitățile de rezolvare a conflictelor.
Astfel, în urma analizării și interpretării rezultatelor, putem spune subiecții ce
compun eșantionul pe care s -a facut acest studiu, își evaluează relațiile ca fiind în mare
parte armonioase, atât cu părinții și copiii lor, cât și cu partenerul de cuplu și încearcă pe
cât posibil să evite conflictele.
În momentul în care acestea apar, majoritatea optea ză pentru o rezolvare pașnică,
de cooperare (colaborare, compromis si aplanare – 63,32%), lasând confruntarea și
abandonul pe ultimele locuri ca modalități de răspuns. Acest lucru se întâmplă deoarece
aceste persoane pun mai mult preț pe păstrarea relațiil or de calitate, decât pe câștigarea cu
orice preț a conflictului.
În ceea ce privește stilurile de atașament, acestea, așa cum era și de așteptat, dată
fiind componența și specificitatea grupului, întrunesc majoritatea pentru stilul securizant,
urmat de c el evitant și apoi de cel anxios.
Combinând rezultatele înregistrate cu privire la atașament, cu cele referitoare la
rezolvarea conflictelor, se desprinde ideea că persoanele cu stil de atașament securizant
au avut tendința să prezinte comportamente de co laborare și de compromis, în timp ce
persoanele cu stil de atașament evitant au fost mai degrabă predispuse să abandoneze
conflictul și în unele cazuri, aplanându -l, să păstreze relațiile proporționate, iar subiecții
cu stil de atașament anxios, au pus mar e accent pe evitarea conflictului și salvarea
relațiilor, renunțând uneori chiar la propriile scopuri.
Această observație vine în sprijinul confirmării ipotezelor acestei cercetări.

6
Concluziile ce derivă din analizarea literaturii de specialitate cu pri vire la noțiuni
precum dezvoltarea umană, tipuri de atașament, comunicare și relationare în situații de
conflict, precum și din interpretarea datelor colectate cu ajutorul instrumentelor de
evaluare, sunt menite să contribuie la dezvoltarea capacității de cunoaștere și
autocunoaștere asupra principalelor aspecte ale vieții cotidiene. Rezolvarea conflictelor
într-o manieră potrivită implicând o comunicare adecvată, poate avea ca rezultat o
evoluție favorabilă de la copilărie la viața adultă, mai lucidă și ma i plină de compasiune.
În consecință putem considera faptul că în familie comunicarea, respectul
reciproc și climatul familial securizant, sunt premisele unui stil de atașament sigur,
necesar în conturarea unei personalități funcționale, capabil e să stab ilească relații
optime și să le pastreze, utilizând metode adecvate în caz de conflict.

7
SUMMARY

The following down paper has the objective to identify the main communication
and relationship elements within the frame that is the family , and to reflect the specific
feedback during conflicting situations, who are attributed to the attachment styles.
The human suffers many transformations, from it’s birth to old age, and it’s
evolution is basically a complex of bio-psycho -social alterati on, that is divided in time
and well structured by age.
The adaptation to the surrounding environment is made through growth and
learning, and that’s way the family is well known as the most powerful socializing agent
in the development of the children, e specially in early childhood.
In the first years of the child’s development, the family is essential for
psychological growth and it’s a primary source for love and affection. Within the family,
the children gains and develops pretty much everything ( motor and cognitive acquisitions
and sensitive functions).
The interconnexions within the family have a major impact upon the emotional
development of the child. The constancy of the attitudes, the frequency and the quality of
interactions are the first resp onsible in this process. The emotional attachments of the
baby it’s traduced in consistent, stabile and long lasting emotional relations for the future,
when it’s going to be a grown up. The interconnexions within the triangle child -mother –
father lay the f oundation for the emotional matrix that it’s going to last for the rest of his
life.
The need for affection, safety and nursing is very important, so that in the first
month of his life, the baby develops an adjusting mechanism, in order to connect to the
person that is more present in it’s life, and the way this connexion works differs from one
person to another, each one with it’s own attachment style. All of these will affect the
becoming of the child and they will lay their mark on how the child will b ecome a grown
man.
The relationships between humans are really complex and the communication is
the ground basis for their stability. It is very important the way we exchange information
and thoughts, using words, gesture and attitude, which is why the communication barriers

8
will lead to conflict situation, in which people will react differently, according also to
their attachment style.
Starting from these ideas, we want to verify the following hypotheses: the
attachment style will lean towards secure, i f the communication is improved among the
members of the family, the persons with a secure attachment style will tend to solve their
conflicts appealing to collaboration and compromise , the persons with an avoidant
attachment style will try to retreat from a conflict situation, and the persons with an
anxious attachment style will try to avoid the conflict in order to save the relationships.
To achieve the objectives and the hypotheses of this research, we have analized
the speciality literature, in order to find relevant aspects about the human developpement,
the types of attachment, communication and connection and reaction in conflict. After the
documentation we have used the instruments for collecting datas about the attachment
and the ways humans react to conflict.
And so, after analyzing the datas, we can say that the subjects that make up the
sample on which this study was made, are evaluating their relationships as being mostly
harmoniuos whit their children as well as with their partner.
When the conflicts do appear, most of them, 63,32% to be exact, are trying to
solve it by collaboration. This happens because those persons are putting more price on
keeping the relationships, then on winning the conflict.
Regarding the attachments styles among th e subjects, the secure one is a majority ,
followed by the avoidant and the anxious one.
By combining the results regarding the attachment with the ones regarding the
solving of conflicts, we can say that the subjects with a secure type of attachment were
more likely to collaborate and even compromise, while the persons with avoidant style
were trying to abandon the conflict, settling things up and keeping the relations
undamaged , and the ones with anxious attachment type were trying to save the
relationshi ps even by dropping off their goals.
This observation is thereby confirming the hypotheses of this research.
The conclusions which drives from having analized the speciality literature
regarding the human developpement, the types of atachement, comunicat ion and
conection and reaction in conflict, as well as from colected datasa, are ment to contribute

9
to developing the capacity for knowledge and self -knowledge on the main aspects of
everyday life.
Solving the conflicts in an appropriate manner by involvi ng appropriate
communication, may have as a result a favorable evolution from childhood to adult life,
more lucid and more compassionate.
Consequently, we can consider that in the family communication, mutual respect
and secure family climate are the prer equisites for a secure attachment style, necessary in
shaping a functional personality capable of establishing optimal relationships and keeping
them using appropriate methods in case of conflict.

10
INTRODUCERE

Consider că tema propusă spre studiu în lucrarea de față prezintă un interes
deosebit, fiind de actualitate, deoarece omul nu poate exista fără relații. El mereu se va
afla într -un context si va juca un rol social sau altul, iar datortita diversitatii cara cterelor
fiecaruia, inevitabil vor aparea conflicte. Acestea trebuie absolut rezolvate pentru buna
functionare a relatiilor interpersonale si pentru o integrare sociala adecvata.
Motivația acestei alegeri este dată in primul rand de activitatea zilnica, deoarece
ca psiholog, am constatat in numeroase randuri probleme legate de o comunicare
defectuoasa, ajungandu -se chiar si pana la conflict, iar in al doilea rand consider ca acei
copii care isi petrec primii ani din viata intr un mediu familial cu carente afective si
educative, sau dezorganizat, vor avea start intarziat si defavorizat in viata, acest lucru
ducand la dificultati de adaptare si gestionare a eventualelor conflicte in perioada adulta.
Rolul comunicării părinte – copil este foarte important, mai ales in primii ani de
viata, deoarece, deși copiii intră în contact cu diverse modele de comportament, in
diverse cercuri sociale, părinții sunt cele mai valorizate modele pentru cei mici.
Așadar, fiecare dintre părinți ar trebui să se gândească cum să petreacă mai mult
timp alături de copiii lor, să comunice, să afle și să descopere împreună ceea ce îi face
deopotriva fericiti.
Pentru a se dezvolta fumos, copiii trebuie să formeze o legatură e moțională
strânsă cu părinții. Această relație începe să se construiască la scurt timp după naștere,
dar pe lângă crearea acestei legături afective, părinții trebuie să -i ajute pe copii să -și
dezvolte abilități sociale și emoționale importante, care îi vor face membri acceptați ai
comunității. În relațiile cu părinții stările afective pot fi tensionate ca urmare a nevoilor
opuse ale copilului de afecțiune si ocrotire din partea părinților, si dorinței de
independență. Astfel adulții trebuie să fie atenți la nevoile și comportamentul celor mici
și să reacționeze în consecință pentru a dezvolta un stil securizant de atașament. Ca și
concluzie se desprinde astfel faptul că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă
este dependentă de calitatea relați ilor pe care le stabilește cu adulții din jurul său.

11
O altă motivație constă în încercarea de a observa modurile diferite în care
reacționează oamenii, puși în același context conflictual. S tilul de abordare a conflictelor
determină evoluția acestora căt re o situație constructivă sau către una distructivă, iar în
acest sens este interesant de descoperit în ce măsură acesta este influențat de aspecte
psihologice și de istoricul de viață al persoanelor.
Chiar dacă cercetarea de față se axează pe diferite m odalități de răspuns la situații
de conflict, în general, cu toate persoanele cu care subiecții intră în contradictoriu, la bază
rămâne relaționarea și comunicarea din copilărie (atât în cazul lor, cât și cu propriul
copil).
Dragostea sau ostilitatea față de copil poate fi corelată cu acceptarea sau
respingerea copilului. Neacceptarea copilului poate duce la dezvoltarea unor
comportamente maladaptative la acesta, cum ar fi agresivitatea, comunicarea defectuoasă,
îndepărtarea, instabilitatea emoțională, etc. Copilul acceptat este caracterizat de abilitatea
de a înfrunta dificultățile, având un nivel înalt al stimei de sine și în consecință al
aspirațiilor, demonstrează autonomie în organizarea activităților și un grad crescut al
motivației extrinseci.
Cei ca re sunt responsabili pentru creșterea și educația copiiilor sunt părinții. Din
familie începe educația și modelarea comportamentelor pentru când va ajunge adult. De
aceea, părinții, au obligația de a le oferi nu doar lucruri materiale, ci și timp respect ș i
rabdare, copiilor lor.
Felul în care au crescut părinții influențează enorm modalitatea în care își vor
educa propriii copii, deoarece oamenii tind să reacționeze la comportamentul copiilor lor
exact așa cum reacționau părinții acestora la al lor.
Respo nsabilitatea și datoria părinților este aceea de a -și pregăti copiii pentru
diferitele situații de viață și contexte sociale, în primul rând pentru ei ca persoane
echilibrate și nu în ultimul rând pentru a contribui astfel la dezvoltarea unei societăți
implicit mai bune.
Rezolvarea conflictelor printr -o comunicare adecvată poate avea ca rezultat o
educație mai bună a copilului, o apropiere de adult, reducând astfel prăpastia dintre
generații.
Pornind de la aceste fundamente, lucrarea de față examinează câ teva mari
probleme legate de comunicare și climatul familial și psiho -social din punct de vedere

12
teoretic, orientată fiind spre lămurirea elementelor de relaționare în cadrul familiei,
reliefarea tipurilor de comunicare, a barierelor ce apar în calea comun icării, precum și
descoperirea aspectelor ce vizează transformările care au loc în procesul de creștere și
dezvoltare de la copilăria timpurie, la viața de adult, urmând a le integra pe cât posibil
unitar, în partea a doua a demersului ce are un caracter p ractic – aplicativ.
Prin bogata informație științifică și prin obiectivitatea prezentării, consider că
lucrarea își dovedește utilitatea, atât ca suport informativ pentru cei ce doresc să -și
dezvolte cunoștințele în această direcție, cât și ca bază de plec are pentru abordări și
eventuale cercetări ulterioare, referitoare spre exemplu la măsura în care adulții cu stiluri
insecurizante de atașament reușesc să dezvolte totuși o relație securizantă cu copiii lor.
Există deci destule argumente teoretice și prac tice care incită la aflarea mai multor
informații despre modalitățile de răspuns la situațiile conflictuale în funcție de stilul de
atașament afectiv.

13
CAPITOLUL 1 ASPECTE TEORETICE GENERALE

1.1 Domeniul psiholo giei vârstelor – de la co pilaria timpurie la vâ rsta adult ă –
aspecte generale

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc
începând de la nastere, până în perioada bătrâneții. Ursula Șchiopu (1997) arată că
domeniul încorporează studiul caract eristicilor evoluției psihice, dimensiunea evoluției
temporale diferențiate, cu schimbări ce survin în decursul întregii vieți, de la naștere până
la moarte, cu tendința de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viața concretă.
Contribuții importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului și
adolescentului, precum și specialiștii în psihologia vârstei adulte și psihologia senectuții.
Ca urmare, se impun unele delimitări conceptuale privind domeniul psihologiei vârstelor
în raport cu celelalte domenii.
Pentru termenul de psihologia vârstelor, în dicționarele de specialitate românești
sunt oferite traduceri în limba engleză prin development psychology, psychology of life
(life-span psychology) , în limba franceză psychologie du développement sau germană
Entwicklung ( dezvoltare) Psychology . (Șchiopu, 1997) De asemenea, majoritatea
definițiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la idea că termenul de dezvoltare
este termenul central. Psihologia dezvoltării a progresat ma i mult în țările anglo -saxone
decât în Franța (Tourrette, Guidetti, 2002), fapt care face să se impună astfel termenul
provenit din limba engleză.
Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluției, dar și a involuției proceselor
sau comportamentelor . Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări
care afectează organismele vii sau instituțiile sociale, ceea ce implică, de asemenea,
noțiunile de continuitate, finalitate și evoluție (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002). O
accepțiune gene rală a termenului este aceea conform căreia dezvoltarea este un ansamblu
de etape determinate temporal care conduc un organism viu sau o organizație socială
dintr -un stadiu primitiv către unul mai elaborat și mai complex, provizoriu sau definitiv.
Mecanism ele care asigură sau permit trecerea dintr -o etapă în alta se circumscriu
dezvoltării.

14
Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului și are ca scop
descrierea și explicarea dezvoltării copilului de la naștere la adolescență. Pe scurt,
răspunsul la întrebarea cum ajunge un copil adult, este: indiferent ce ajunge copilul, el
reprezintă o funcție combinată a zestrei genetice și a mediului individual (Lefrancois,
1983). Dezvoltarea psihică are la bază încorporări și constituiri de conduite și atitudini
noi ca formare de instrumente de adaptare din ce în ce mai complexe și ca formare de
modalități de satisfacere de trebuințe și formare de noi trebuințe și mijloace de a le
satisface. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea r ealității și
acomodare la condițiile subiective și circumstanțiale concrete ale vieții (Schiopu, 1997).
Cu alte cuvinte, dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio -psiho -sociale ale
individului, ierahizate în timp. Schimbările sunt bine structurate pe v ârste, deși vârsta în
sine nu le explică. Transformările cantitative și calitative ce definesc dezvoltarea pot fi
clasificate în trei mari categorii, în funcție de specificul dezvoltării: fizice, psihice și
sociale . (Sion, 2007)
Studiul dezvoltării se rea lizează pe patru mari coordonate: descrierea, explicarea,
diagnoza și consilierea.
Cercetările în domeniul psihologiei vârstelor conțin, în primul rând, descrieri ale
principalelor caracteristici ale etapelor de vârstă, respectiv aspecte specifice ale
dezvoltării fizice, psihice, afective, cognitive, cât și aspecte ale dezvoltării personalității
în contextul interacțiunii sociale.
Explicațiile oferite de psihologia vârstelor se referă la corelarea unor factori ce au
influență asupra modului în care fiin ța umană își construiește funcțiile și procesele
psihice, cât și caracteristicile dominante. (Sion, 2007)
Diagnoza presupune determinarea gradului dezvoltării în funcție de indicatorii de
medie, iar consilierea cuprinde un set de recomandări ce au la bază studiul dezvoltării
umane, recomandări care au rolul de a crește calitatea educației la vârstele mici și
calitatea dezvoltării umane în cazul vârstelor adulte.
De aceea, psihologii care se ocupă de dezvoltare au două sarcini: să descrie
schimbările și s ă descopere cauzele aferente schimbărilor. O a treia sarcină ar fi aceea de
a construi teorii care să organizeze și să interpreteze observațiile în sprijinul formulării de
predicții. Derivat din acestea se descriu sarcini referitoare la fundamentarea proc esului
educativ, respectiv stabilirea reperelor psihologice în designul învățării precum și alte

15
aplicații practice referitoare la descrierea bazei de diagnosticare și intervenție în cazul
tulburărilor de dezvoltare cu efecte asupr a comportamentului sau ca pacită ții de învăț are.
(Sion, 2007)
S-a dovedit că primii ani de viață sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic și
emoțional de mai târziu și, în cele din urmă, pentru dezvoltarea intelectuală. Din această
cauză, mediul în care crește și se dezvoltă copilul trebuie să fie afectiv, să ofere siguranță
și să fie stimulativ. Cercetările au pus în evidență mai multe tipuri de nevoi ale copilului
în primii ani de viață, ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice, emoționale și sociale și
nevoi ce asigură d ezvoltarea intelectuală.
Nevoile fizice ale copilului în primii ani de viață:
– hrănirea adecvată pentru a asigura nevoile nutriționale;
– protejarea împotriva factorilor teratogeni (supraîncălzire sau frig în viața precoce, sau a
altor agenți fizici sau c himici);
– prevenirea bolilor prin asigurarea condițiilor de locuit, prin supravegherea stării de
sănătate, prin imunizări etc.
Nevoile emoționale și sociale ale copilului:
– să crească într -o familie unită, sub supravegherea strictă a adulților care au ca grijă
principală binele acestuia.
– să se impună limite rezonabile ale comportamentului copilului, care să -l ajute să -și
stimuleze dezvoltarea autocontrolului.
– să i se asigure o stare de sănătate bună, iar în cazul copiilor bolnavi, mai ales față de cei
cu boli cronice sau cei cu nevoi speciale, părinții să aibă o atitudine echilibrată, pentru a
asigura nevoile emoționale deosebite ale acestora.
– să se cultive sentimentul de respect pentru propria viață și pentru viața celorlalți.
Nevoile pentru dezvolt area intelectuală corespunzătoare a copilului:
– să se creeze o serie de facilități educaționale, adaptate nevoilor copilului.
– să se înceapă de către părinți stimularea dezvoltării intelectuale din perioada de sugar.
(Iordăchescu, 1998).
H. Wallon împart e intervalul de la 0 la 3 ani în două mari etape: mai întâi
centripetă, centrată pe sine, și apoi centrifugă, orientată către lumea exterioară și către
construirea intelectuală. (Wallon, 1964)

16
Perioada centripetă cuprinde două momente ale dezvoltării: impu lsiv și emoțional.
Stadiul impulsivității motrice prezintă un apogeu către vârsta de 3 luni și poate ajunge
până la 6 luni. Satisfacerea nevoilor este total dependentă de mediu și diferența față de
perioada anterioară este aceea că satisfacerea nu se mai r ealizează automat, ca în perioada
intrauterină. Agitația motrică a copilului devine un mijolc de exprimare a stării sale de
tensiune, care va diferenția din ce în ce mai pregnant în mimică și atitudini. (Wallon,
1964)
Stadiul emoțional poate debuta către v ârsta de 2 -3 luni, atingând apogeul către
vârsta de 6 luni și se încheie la sfârșitul primului an de viață. Stadiul se caracrterizează
prin preponderența expresiilor emoționale care constituie un mod dominant de relaționare
al copilului cu anturajul său. R eacțiile emotive, spune Wallon, sunt primele semen ale
vieții psihice care sunt observabile și care prin schimburile cu mediul susțin organizarea
vieții psihice a individului. Experesiile vocale și motrice ale copilului se vor diversifica,
emoțiile diferit e ale copilului vor contribui la relațiile copilului cu mediul său și vor sta la
baza sociabilității. Grație reacțiilor sale emoționale, copilul capătă treptat conștiința
situațiilor în care el se găsește implicat și începe să anticipeze. Wallon consideră emoția
ca fiind prima formă de comprehensiune. Datorită emoțiilor, el va progresa în înțelegerea
lumii înconjurătoare. (Sion, 2007)
Cercetări punctuale, dar și longitudinale au pus în evidență faptul că un mediu
stimulativ, plin de afecțiune și atenție, ră spunde nevoilor de dezvoltare ale copilului,
sprijinindu -i propriile eforturi de explorare activă și achizițiile timpurii. Cercetările lui
Belsky, Goode și Most, realizate în 1980, au arătat că mămicile care au așezat jucării la
îndemâna copiilor, le -au ar ătat acestora și le -au denumit, au copii care petrec mai mult
timp manipulând obiectele, se joacă într -o manieră mai competentă și mai matură.
Alt studiu a arătat că acei copii ai căror părinți inițiază interacțiunea cu copilul,
răspund verbalizărilor ace stuia și îi oferă jucării, se relaționează pozitiv cu performanțele
cognitive pe perioada celui de -al doilea an de viață (Bradley, Caldwel, Elardo, 1979).
Ambele studii demonstrează relația între experiența timpurie și competență ca
fiind una bidirecționa lă și reciprocă. Stimularea, îngrijirea atentă la nevoile copilului,
interacțiunea mamă -copil, toate acestea conduc la dezvoltarea unor copii dornici de a
explora, activi și plini de interes față de mediu, care, în consecință, solicită la rândul lor
compor tamente stimulative din partea părinților. Astfel de copii profită și mai mult de

17
experiența interacțiunii cu mediul. Cercetările și studiile efectuate, dar și teoriile converg
către concluzii care postulează faptul că experiența timpurie a copiilor cu păr inții lor
determină ceea ce sunt ei mai târziu. (Birch, 2000).
Deprivarea afectivă a fost un subiect larg dezbătut în cadrul problematicii legate
de atașament și separare. La începutul anilor ’50, pe fondul angajării a tot mai multor
femei în procesul munc ii și a extinderii instituțiilor specializate de învățământ preșcolar,
se punea problema dacă nu cumva copiii preșcolari suferă de deprivare emoțională când
petrec mai mult timp în instituții specializate decât în situații familiale convenționale.
Ipoteza „deprivării senzoriale” a fost formulată de John Bowlby. Potrivit acestei
teorii, deprivarea maternală poate conduce la depresie, enurezis și la retard în dezvoltarea
fizică și psihică. Teoria lui era aceea că în lipsa posibilității de a dezvolta o relație de
atașament cu mama, în primii ani de viață, copilul va prezenta mai târziu probleme
sociale și/sau intelectuale.
Studiile privind deprivarea afectivă au arătat importanța stabilirii legăturilor
afective în perioada copilăriei timpuri și au adus un plus în ceea ce privește calitatea
îngrijirii copiilor în instituții, dar și calitatea îngrijirii copiilor în familii. Copilul chiar
într-un mediu sănătos și cu o dezvoltare normală are nevoie de stimulare pentru a -și
atinge cu adevărat posibilitățile maxime de dezvoltare. (Sion, 2007)
De aceea este important ca părinții să se joace cât mai mult cu copiii lor, deoarece
joaca întărește legătura afectivă dintre aceștia și este baza pentru manifestarea
potentialului psihic . Sănătatea emoțională a copilului este es ențială, deoarece sentimentul
că este iubit este o premisă obligatorie pentru dezvoltarea încrederii și a respectului de
sine. Joaca îi permite copilului să îți exerseze abilitățile sociale. Când copilul se apropie
de vârsta de un an, joaca devine mai inte ractivă. Jocul se realizează spontan și din
plăcere, ceea ce produce satisfacție copilului. În joc pătrund treptat evenimente din viață
și situaționale, simbolistica jocului complicându -se treptat. Copilul începe să se joace și
să adopte acț iuni bazate pe imitatie . Astfel se adoptă unele conduite sociale, se valorifică
conduitele adultului, se înbogățește experiența copilului și se pun bazele unei forme
incipiente de învățare socială. (Verza, 2000)
Preșcolarul mic se caracterizează printr -o puternică expans iune, copilul trăiește
frenezia explorării mediului. Perioada prescolară mică este cea de trecere de la centrarea

18
organismului pe satisfacerea necesităților imediate spre activități în care modalitățile de
satisfacere sunt mai complexe și mai ales de tip p sihologic.
Preșcolarul mijlociu se adaptează mai ușor mediului din grădiniță, jocul este în
mai mare măsură bazat pe acțiuni, iar activitățile obligatorii sunt mai solicitante.
Cunoștințele despre mediul înconjurător sunt mult îmbogățite. Preșcolarul mijlo ciu
manifestă o maximă receptivitate față de mediul înconjurător, fapt ce îi dezvoltă
percepția, care devine un proces orientat, cu sarcini și modalități proprii de realizare.
Reacțiile emoționale sunt mai controlate și mai în acord cu cerințele părinților sau
educatorilor. O altă caracteristică este ritmul accelerat al socializării copilului. Se
instalează mai evident unele trăsături caracteriale care conturează viitoarea personalitate.
Activitățile preșcolarului mare sunt din ce în ce mai sistematice, deș i activitatea
de bază rămâne jocul. Începe pregătirea pentru școală. Percepția transformată în
observație se exersează și devine pricepere, limbajul capătă o structură mult sistematizată
și închegată, fiind constituit după regulile gramaticale, apar primel e forme ale gândirii
logice, orientate spre sistematizare si observarea faptelor particulare, sunt utilizate unele
procedee de memorare, atenția voluntară devine de mai lungă durată. (Sion, 2007)
Relațiile familiale au un impact major asupra dezvoltării af ective a copilului.
Constanța atitudinilor, frecvența interacțiunilor și calitatea lor contribuie în primul rând la
acest proces. Atașamentele afective ale copilului mic se transformă în relațiile afective
stabile, consistente și de durată. Interrelațiile din triunghiul copil -mamă -tată construiesc
matrițele afectivității pentru întreaga viață. (Crețu, 2001)
Ca o concluzie, putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această
perioadă este dependentă de calitatea relațiilor pe care le stabilește cu adu lții din mediul
său, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoțională. (Sion, 2007)
Perioada școlară, de la intrarea copilului în școală până la terminarea ciclului
primar, este considerată de unii autori ca fiind un fel de sfârșit al copilăriei , în care
predomină particularitățile de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare. Specifice însă
acestei etape sunt problemele adaptării școlare și ale învățării, precum și cele ale
integrării sociale. Pentru copil, caracteristica cea mai sensibil diferită, odată cu intrarea în
școală, constă în neutralitatea (egalitatea) afectivă a mediului școlar, fapt ce creează
condiția cerinței de a câștiga independent un statut în colectivitatea clasei. Nu mai sunt
valide manifestările de afecțiune și farmec pe care co pilul le posedă. (Golu, 1993).

19
Fiind o perioadă plină de modificări fizice și hormonale, pubertatea produce
efecte în plan psihologic, determinând trăiri tensionale, confuse și stări de discomfort.
Fenomenul de erotism se accentuează, și implică emoții put ernice, trăiri interne, atitudini
sincere față de sexul opus.
Ca urmare a numeroaselor contacte cu situațiile de viață, a diversificării planului
afectiv, se dezvoltă viața interioară și prin aceasta comportamentele câștigă în finețe și
delicatețe. Capaci tatea de exprimare a acestora se diversifică și prin dezvoltarea
mobilității mimice, a expresivității privirii. Diversificarea afectivă este continuă și în
forme protestatare și de discomfort, de opoziție, de lezări ale prestigiului și trăirea
sentimentelo r de culpabilitate ori de respingere a unor cerințe de politețe, considerate
absurde. Sub influența sentimentelor și a pasiunilor se produce o transfigurare a
obiectelor și a persoanelor cu care subiectul vine în contact, ceea ce îi permite să -și
proiectez e trăirile emoționale. (Pavelcu, 1969)
Din perspective comportamentului și a atitudinilor, în literatura de specialitate se
confruntă două direcții opuse, una pozitivă, care îl concepe pe tânăr ca fiind echilibrat,
deschis și sincer, iar a doua, negativă, care remarcă tulburările emoționale, impulsivitatea,
iritabilitatea, dezechilibrul, lipsa de armonie. (Verza, 2000)
Biologic, a dolescenț a semnifică perioada de la pubertate la maturitate, caracterizată de
schimbări rapide și creș teri e xplozive în greutate și în înălț ime. (Sion , 2007 )
Dominantă în această perioadă este maturizarea biologică ș i intensa dezvoltare a
personalităț ii. Tipurile de relaț ii se complică progresiv, facilitâ nd integrarea copilului in
generația sa, iar exprimarea identității proprii ca pătă tot mai mult note personale. Relațiile
sociale se complică și mai mult, crește interesul pentru activităț ile sociale, sportive,
culturale. (Verza, 2000 )
Transformările psihice la care este supus adolescentul sunt generate de nevoile si
trebuinț ele pe care le resimte – atât de nevoile apărute încă în pubertate, cât și de noile
trebuințe apărute în adolescenț ă.
După M. Zlate (1993), adolescentul se confruntă cu o serie de nevoi sau nevoile
descrise în perioadele anterioare cunosc o prefacere semnificati vă: nevoia de a ș ti, de a fi
afectuos, de apartenenț ă la grup, de independență ș i nevoia modelelor. Nevoia de a ști
este prezentă începând cu perioada ș colarului mic; acesteia i se adaugă la pubertate
nevoia de creaț ie, care se transformă în adolescență î n nevoia creaț iei cu valoare socială.

20
Nevoia de a fi afectuos ia forma unui nou egocentrism, care treptat se dezvoltă în
„reciprocitate” afectivă pe parcursul maturizării afective și emoționale. Nevoia de
grupare îș i pierde caracteristica neselecti vă, deve nind axată pe criterii și preferinț e.
Nevoia de independenț ă, de autodeterminare a puberului devine nevoia de de săvârșire,
autodepășire, autoeducare în adolescenț ă.
Nevoia de imitaț ie a scolarului mic devine nevoia de a fi personal la pubertate, iar
în ad olescenț ă se transformă în nevoia de a fi unic în prima parte a perioadei, ca apoi să
se manifeste nevoia de a se exprima ca personalitate (Zlate, 1993). Sub imperiul acestor
nevoi, adolescentul dezvoltă instrumentarul psihic necesar; se dezvoltă și se con solidează
structurile gândirii logico -formale, capacitatea de interpretare ș i evaluare, de planificare,
de antic ipare, de predicț ii, spiritul critic ș i autocritic, se dezvoltă caracterul de sistem al
gândirii. Satisfacerea nevoilor de autodeterminare și au toeducare se dat orează maturizării
sociale, conștientizării responsabilităț ilor ce -i revin, precum si datorită i mplicării în
alegeri vocaț ionale .
Adolescența aduce cu sine o creștere a abilităților sociale. Se dezvoltă capacitatea
de comunicare; anterior e ra mai dezvoltată la fete, acum devine importantă și pentru
băieți. Relațiile între băieți și fete, dar și relațiile în grupuri de același sex capătă o
semnificație profundă. Adolescența este caracterizată de declinul autorității parentale
(Lefrancois , 1983) și familiale și creșterea importanței grupului de prieteni. Pentru copiii
normali, adolescența este un moment de socializare intensă. Pe baza schimbărilor
survenite în rolul familiei și a prietenilor, se pot descrie 3 stadii ale socializării din
adolesc ență (Lefrancois , 1983 ). În adolescența timpurie, părinții continuă să fie
importanți din punctul de vedere al dezvoltării sociale. De asemenea, părinții rămân un
factor important al echilibrului emoțional și material. Adolescenții, în această etapă, sunt
dependenți de familie în sens propriu, nu numai dacă ne gândim la dependența materială,
financiară, de confort, mai ales relativ la siguranța si confortul oferit de familie. Această
dependență este percepută acum într -un mod mai puțin plăcut decât era perc epută în
stadiile anterioare de dezvoltare. Nevoia de independență este în fapt cea care conduce la
dezvoltarea adolescentului și implicit care conduce la cel de -al doilea stadiu al
socializării. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflict uală atât pentru
familie, cât și pentru adolescent. Conflictul este determinat, pe de o parte, de dragostea și
atașamentul copilului pentru părinții săi, de dependența economică și organizatorică de

21
familie și, pe de altă parte, de nevoia de independență c rescândă, de nevoia de a aparține
și grupului de prieteni în același timp cu apartenența la familie și nevoia de a fi acceptat
în interiorul grupului de vârstă. Temele principale de conflict nu se rezumă doar la
independența materială, ci se concretizează în forme precise, cum ar fi diferența de
viziune asupra vieții sociale, interferența părinților în munca școlară (așteptarea sau
criticarea unor rezultate), interferențe în viața afectivă (criticarea prietenilor), lipsa
susținerii financiare a unor proiect e personale ale adolescentului. Aceasta nu înseamnă că
părinții și adolescentul sunt cu siguranță într -o stare de conflict permanent, prin aceasta
sunt doar relevate surse tipice de conflict. Așadar, de la o stare de totală dependență față
de părinți, adol escenții progresează printr -un stadiu intermediar de conflict, către
achizițiile unui al treilea stadiu, de relativă independență față de aceștia. Independența
nou câștigată nu însemnă ruperea tuturor legăturilor cu părinții și legarea totală a
adolescentu lui de grupul de prieteni, ci funcționarea adolescentului ca individ în cercul de
prieteni – independență care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Conflictul
între generații este un clișeu (Lefrancois , 1983 ), în care poate fi recunoscut confl ictul
între generația dominantă și grupul de adolescenți elevi de liceu sau studenți, respectiv
noua generație care se formează prin dezvoltare socială și personală. (Sion, 2007)
Adolescenții ca și bebelușii sau copiii mici, au nevoie de atenție unu la unu . Ei
oscilează între a demonsta că nu au nevoie de părinți și a testa dacă aceștia mai sunt
prezenți pentru ei. Este bine ca părinții să -i respecte nevoia adolescentului de a -și modela
într-o manieră autonomă viața, gândurile, sentimenteleși să -i ofere spr ijin, participare și
bucuria de a -și împărți viața cu el. Este foarte important pentru el să -l perceapă așa cum e
de fapt și să -l iubească așa cum a devenit. (Aldort, 2015)
Perioada tinere ții este de stabilizare și maturizare biopsihică deplină. După o
intensă acumulare de cunoștințe din perioadele anterioare, tânărul este matur biologic și
psihic, fiind pregătit pentru a se adapta la noile condiții. În perioada tinereții apare o
tendință de a observa conținutul de valori al umanității, iar spre deosebire de perioadele
anterioare acum se diferențiază și se conștientizează prezentul de viitor. Tipul de relații în
care se angajează tânărul, devine foarte complex, deoarece trebuie respectată ierarhia
profesională, socială si se stabilesc forme de intercomunica re funcționale, pentru planul
cunoașterii. Alte tipuri de relații noi sunt cele care privesc constituirea familiei și
implicarea în viața intimă a acesteia. Un alt aspect al acestei perioade ar fi cel legat de

22
câștigarea statutului social de adult și dobân direa autonomiei economice ce presupune o
mai mare independență de părinți și crează posibilitatea constituirii propriei familii. Noul
statut, acela de partener într -o relație, implică pe lângă satisfacții și compromisuri în care
se includ abateri de la re gulile morale anterior fixate. Apariția unui copil în familie
conștientizează mai bine statutul de părinte și se acumulează experiența pentru acest rol.
Experiența în creșterea și educarea copiilor fiind redusă, se pot adopta atitudini prea
rigide sau prea lejere, dezvoltându -se astfel stilurile educaționale la nivelul familiei. Spre
sfârșitul perioadei de tinerețe viața în familie devine mai stabilă și se remarcă o orientare
mai realistă a tinerilor spre activitatea profesională. (Verza, 2000)
Perioada ad ultă se diferențiază de celelalte perioade prin unele trăsături specifice
cum ar fi: conștiința de sine largă, relații și raporturi intime, securitate emoțională
fundamentală, preocupare obiectivă, armonie relativă cu propriile achiziții din experiența
personală. Prin urmare condițiile sociale, economice, culturale și de comunicare și -au pus
amprenta asupra dezvoltării în copilăria și adolescența adulților și au modelat felul de a
gândi, simți și acționa a acestora. Datorită societății actuale se pot eviden ția pe vârste,
diferențe de aspirații profesionale, de stil de viață, de roluri sociale. În literatura de
specialitate sunt consemnate două tendințe contradictorii privind adultul. Prima este axata
pe ideea că după perioadele copilăriei și adolescenței, de zvoltarea încetează, iar după o
lungă perioadă de stagnare, începe declinul vieții. A doua este centrată pe faptul că și în
această perioadă se acumulează experiență și cunoștințe, ceea ce semnifică o dezvoltare
continuă. (Verza, 2000)
La vârsta adultă s e investește mult timp în creșterea și educarea copiilor, astfel se
pune în evidență experiența bogată dobândită de -a lungul timpului și un număr mare de
cunoștințe acumulate în diverse situații. Adultul își proiectează aspirațiile proprii și
accentuează o rientarea copiilor spre acele activități și comportamente de care se simte
mai legat, sau spre cele pe care din diverse motive nu le -a putut realiza. (Verza, 2000)
Personalitatea adultului suferă transformări și evoluează sub influența
preocupărilor soci ale, culturale, profesionale, familiale, formându -se astfel resurse
importante pentru echilibrare și exprimare, care denotă un grad diferit de adaptare la
diversele situații de viață. (Verza, 2000)

23
În concluzie, dezvoltarea înseamnă a crește, a se maturiz a și a învăța. Creșterea se
referă la modificări fizice care sunt în primul r ând cantitative și dimensionale . Asemenea
schimbări cum sunt creșterea în înălțime sau greutate sunt exemple clare de creștere.
În toate aspectele dezvoltării umane există o int eracțiune între maturizare și
învățare. De exemplu, ca un copil să învețe să meargă trebuie să aibă puterea fizică și
coordonarea musculară suficient dezvoltate, dar și șansa de a exersa deprinderile
acumulate. Învățarea în sens larg este definită ca rezul tat al experienței, nu ca proces de
maturizare.
Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său.
Dar de vreme ce adaptarea se face prin creștere și învățare, acestea nu sunt decât aspecte
ale dezvoltării. Diferența princip ală dintre învățare și dezvoltare este că învățarea
presupune adaptare imediată pe termen scurt, în timp ce dezvoltarea presupune adaptare
treptată într -o perioadă îndelungată. Teoreticienii învățării s -au ocupat de identificarea
principiilor aferente învă țării, mai puțin de descrierea diferențelor dintre procesele de
învățare la copii și la adulți. În opoziție cu aceștia, teorieticienii dezvoltării au abordat
diferențele de învățare și comportament dintre adulți și copii și modul în care se dezvoltă
cronol ogic procesul de învățare al copilului. De aceea, psihologia dezvoltării se ocupă de
individul uman de la naștere până la bătrânețe.
Studiile privind dezvoltarea copilului sunt relativ recente, comparativ cu
dezvoltarea altor domenii. Ele au apărut mai tâ rziu în sfera cercetărilor științifice datorită
complexității cercetărilor ce presupuneau cunoștințe din domenii diferite (fiziologie,
medicină, chimie, biochimie, anatomie, științele comportamentului uman și învățării
umane).
Lipsa de informații poate c onstitui unul din primele motive pentru care tema
copilăriei și dezvoltării copilului nu a fost centrală în preocupările cercetătorilor. Un alt
motiv este unul de factură culturală și se referă la maniera în care, în societate, de -a
lungul timpului, a fost stabilit locul copilului. Până la începutul secolului XX, copilul era
considerat un adult în miniatură, diferența dintre adult și copil reducându -se la aspecte
cantitative. În același timp cu studiile despre copil au evoluat și practicile de creștere și
îngrijire a copilului și atitudinea societății față de nașterea și creșterea copiilor, precum și
față de locul lor în familie și societate. Statutul copilului începe să se îmbunătățească în
secolul XIX prin scăderea drastică a abandonului copiilor, dar din păcate nu ca rezultat al

24
creșterii preocupărilor față de copii, ci ca rezultat al valorilor economice. Astăzi, copiii
beneficiază de afecțiune din unele puncte de vedere, pentru că nu mai sunt o povară
economică sau o necesitate economică.(Sion, 2007)
Progresul psihologiei copilului se datorează în mare măsură schimbării de
atitudine față de copiii, mișcărilor intelectuale reflectate în scrieri filozofice și științifice,
progresului medicinii și biologiei, extinderii educației elementare. Strâns legate de
mișcările intelectuale sunt numele lui John Locke si J.J. Rousseau.
Locke avansează ideea raționalității copilului care se naște cu predispoziții
limitate, dar a cărui minte este tabula rasa, peste care experiența va imprima mesaje.
Copilul descris de Lo cke este, într -un anume sens, un receptor pasiv de cunoațtere,
informații și obiceiuri, înalt responsiv la recompense și pedepse.
Copilul descris de Rousseau are o imagine opusă, fiind activ și curios. Mai mult,
acest copil nu este o tabula rasa, nu este nici bun, nici rău, până când nu vin în viața sa
recompensele și pedepsele care -l pot influența. Descrierea conform căreia copilul apare
ca o creatură pasivă, format și modelat de recompense și pedepse, este foarte
asemănătoare cu descrierile teoriei învă țării aplicabile în dezvoltare. (Sion, 2007)

1.2 Rolul și importanța familiei în creștera și educarea copilului

Familia este recunoscută ca cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea
copiilor, mai ales în perioada copilăriei mici. În primii ani ai dezvoltării copilului, familia
este esențială pentru dezvoltarea psihică a copilului și este o sursă primară de dragoste și
afecțiune.
Familia este cea care trebuie să împlinească aproape toate nevoile de creștere și
dezvoltare, atât fiziologice, cât și psihologice ale copilului. În familie, copiii câstigă și
dezvoltă aproape toate achizițiile (motorii, cognitive, afective), motiv pentru care
evaluarea contribuției sau influenței familiei în dezvoltarea copilului față de alți factori,
cum ar fi cei gen etici și sociali, este dificil de realizat. Este sigur faptul că familia
reprezintă un factor esențial în creșterea, dezvoltarea și educarea copilului.
Familia nucleară sau conjugală, caracteristică societății moderne, este, comparativ
cu familia extinsă, redusă numeric la partenerii de cuplu și copiii lor încă necăsătoriți
(proprii sau adoptați); este o structură democratică bazată pe egalitate, consens și

25
participare crescândă a copiilor (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 199 4). Familia extinsă este
familia car e cuprinde, pe lângă părinți și copii, și familia de origine a unuia sau altuia
dintre părinți. Familia nucleară, la rândul ei, este o structură dinamică, la care nu numai
compoziția ei se poate schimba prin adăugarea sau pierderea unor membri, dar și în
sensul că familia își schimbă răspunsul la presiunile atât externe, cât și interne.
Familia există ca o structură relativ independentă în sistemul social, dar în același
timp ea răspunde presiunilor de tip social, economic, religios și ale mediului cultura l-
educațional. Această presiune este evidentă dacă luăm în considerare schimbările produse
de-a lungul timpului în stilurile de creștere a copiilor (a fi permisivi sau autoritari, a apela
la disciplinarea drastică sau, dimpotrivă, etc.). Multe din aceste s chimbări au fost
reflectate în sfaturile date părinților de către experții societății, fie ei pedagogi, medici sau
psihologi. În plus față de răspunsul către influențele exterioare, familia funcționează ca o
rețea de relații în diadă (mamă -copil, tată -copil, mamă -tată, copil -copil). Aceste relații
sunt, la rândul lor, dinamice și în permanentă schimbare, în funcție de creșterea și
dezvoltarea copiilor, dar și de maturizarea părinților în rolurile parentale. Natura
influenței, în aceste relații, nu poate fi considerată ca operând doar într -o singură direcție
sau pe un singur plan, copiii și părinții sunt influențați de apartenența la familie, aici însă
influența majoră se exercită asupra copiilor. În consecință, ei sunt principalii beneficiari
ai relațiilor p ozitive, dar și principalii dezavantajați în contextul relațiilor tensionate sau
conflictuale, pentru că ei sunt cei a căror dinamică este mai accentuată, schimbările
inerente dezvoltării la care sunt expuși sunt mai frecvente și de mai mare amplitudine.
Natura influenței familiei asupra dezvoltării copiilor este complexă, motiv pentru care
cercetările nu pot izola anumite car acteristici specifice ale părin ților si determină precis
efectele acestora în planul dezvoltării anumitor caracteristici specifice la copii. Climatul
familial este o formațiune psihosocială complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice,
moduri de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție, ce caracterizează
grupul familial o perioadă mai mare de timp. Climatul familia l este sinonim cu atmosfera
sau moralul grupului familial ca grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau
negativ, se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și
achizițiile psiho -comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor. (Sion, 2007)
Drumul de la influența educativă la achiziția comportamentală nu este un drum
direct, ci este influențat de climatul familial: de exemplu, aceleasi influențe educative vor

26
avea efecte diferite în funcție de c limatul familial în care acestea se exercită.
Climatul familial poate fi analizat după mai mulți indicatori cei mi importanți
fiind următorii:
– Modul de raportare interpersonal al părinților (nivelul de apropiere și înțelegere, acordul
sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
– Ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme și valori
sociale;
– Gradul de coeziune al membrilor grupului familial;
– Modul în care este perceput și considerat copilul;
– Modul de manifestare a autorității părintesti (unitar sau diferențiat);
– Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
– Nivelul de satisfacție resimțit de membrii grupului familial;
– Dinamica apariției unor stări conflictuale și tensionale;
– Modul de apli care a recompenselor și pedepselor;
– Gradul de deschidere și sinceritate manifestat de membrii grupului familial. (Iolanda
Mitrofan, N. Mitrofan, 1994)
Climatul familial pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor funcțiilor cuplului
conjugal și grupului fa milial la cote înalte de eficiență. Climatul familial determină, pe de
o parte, eficiența influențelor educative, dar, pe de altă parte, are un rol important în
creșterea și dezvoltarea copilului și adolescentului.

Relația părinți – copii

Relațiile într e pãrinți și copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au
la bazã comunicarea în care se realizeazã un model, un pattern de conduitã. În cadrul
acestor relații pãrinții încearcã sã socializeze cu copiii, contribuind la modificarea și
perfecț ionarea stilului de interrelaționare din copilãrie. Atât părinții cât și copiii au nevoie
de deprinderi, abilitãți sociale pentru facilitatea intercomunicãrii.
Existã desigur numeroase studii privind forma și mãrimea familiilor, existã studii
privind fam iliile dezorganizate, influența divorțului asupra atmosferei și formãrii
trãsãturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase cercetãri privind copiii adoptați,

27
privind copiii aflați în plasament familial, privind cupluri cu sau fãrã copii – pentru a
enumera doar câteva din cele mai frecvente preocupãri în domeniu.
Studii mai de finețe s -au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în interrelația
pãrinți -copii, incluzând raportul satisfacție -conflict, relațiile frate -sorã, relațiile cu mama,
relații le cu tata, adolescența ca perioadã a schimbãrilor relaționare.
(Rășcanu, 1995)
Studiile privind relațiile părinți -copii fundamentate pe teorii psihanalitice sau
comportamentaliste au încercat să găsească anumite criterii în funcție de care să poată fi
analizată interacțiunea membrilor în familia nucleară. Tipurile de interacțiune părinți –
copii se pot clasifica în funcție de două mari criterii: relația autoritate -liberalism
(constrângere -permisivitate) si relația dragoste -ostilitate (atașament -respingere)
(Stănciulescu, 1997).
Observații asupra familiilor în condițiile naturale de desfășurare a vieții, dar și
observații de laborator structurate, având drept obiectiv relația părinți -copii realizate pe o
populație de părinți cu copii preșcolari, au arătat c ă două dimensiuni sunt prevalente în
comportamentul părinților, și anume, dimensiunea controlului sau al cerințelor și
responsivitatea (Baumrind, Black, 1967). Comportamentul părinților din perspectiva
controlului se descrie într -un interval de reacții, de la fixarea unor standarde înalte, la care
se cere copiilor să răspundă, până la expectanțe foarte mici. În consecința standardelor
înalte, părinții inhibă și redirecționează comportamentul copiilor, iar în consecința
expectanțelor reduse, inhibarea compor tamentului, sau redirecționarea, se petrece foarte
rar. A doua dimensiune este responsivitatea sau centrarea pe copil. Unii părinți sunt
foarte toleranți cu copiii lor și responsivi. Ei se angajează frecvent în discuții deschise și
comunicarea este bazată pe schimburi reale. Alții sunt distanți și neresponsivi la
inițiativele sociale ale copiilor. Aceste două dimensiuni caracterizează calitatea și tipul de
socializare realizată în familie. Din combinația controlului și responsivității reies 4 tipuri
de pări nți: autoritari caracterizați de fermitate constantă, autoritari cu solicitarea supunerii
necondiționate, permisivi și indiferenți.
Părinții autoritari caracterizați de fermitate sunt cei care dezvoltă la copiii lor bune
competențe cognitive, pe când cel elalte trei par să nu fie atât de optime din punctul de
vedere al dezvoltării cognitive a copiilor. Părinții autoritari caracterizați de fermitate
fixau expectanțe foarte înalte copiilor lor, dar întăreau comportamentele pozitive ale

28
copiilor și penalizau lipsa de obediență dacă era necesar. S -a constatat că relația de acest
tip cu copiii dezvoltă la aceștia nevoia de a răspunde cerințelor părinților, sunt
preponderent într -o dispoziție pozitivă, sunt încrezători în forțele proprii și dau dovadă de
autocont rol, reușind cu succes să -și controleze comportamentele ce conduceau la
dezaprobarea părinților.
Părinții autoritari care solicitau supunere necondiționată sunt solicitanți, cer foarte
mult de la copiii lor, dar ei valorizează puternic, în primul rând, c onformismul copiilor și
obediența. Aceasta îi face neresponsivi față de copiii lor, ba chiar rejectivi când copiii
exprimă opinii ce vin în contradictoriu cu ale lor. În consecință, apare lipsa de
comunicare între părinți si copii. Părinții de acest tip re curg la pedeapsă și măsuri în forță
pentru a înfrânge voința copilului. Copiii acestor părinți par să fie anxioși și nesiguri când
interacționează cu grupul de vârstă și arată o tendință de a reacționa ostil când sunt
frustrați. Fetele au arătat o dependen ță, o lipsă a interesului de explorare și o lipsă a
motivației în realizarea de noi achiziții. Băieții au arătat înaltă rată a ostilității și mâniei,
comportament ce nu a fost găsit la fete.
Părinții permisivi sunt grijulii, comunicativi și toleranți, da r ei evită impunerea
autorității sau impunerea oricărui tip de control. Ei sunt foarte toleranți și permit copiilor
să-și urmeze aproape toate deciziile proprii. Acești copii sunt cei care merg la culcare
atunci când doresc, urmăresc programele de televizi une fără limite precise, nu sunt
obligați să învețe bunele maniere sau să fie responsabili pentru unele sarcini casnice.
Comportamentul acestor copii era mai degrabă refractar și exploziv când erau solicitați
pentru o sarcină ce intra în conflict cu dorinț ele lor curente. Acești copii au arătat
imaturitate, un interes scăzut pentru activitățile scolare, dependență față de părinți și
solicită sprijin permanent din partea părinților comparativ cu copiii ai căror părinți
exercită mai mult control asupra lor.
Părinții indiferenți sunt cei ce dezvoltă un comportament indiferent, combinat cu
unul rejectiv. Părinții indiferenți sunt slab atașați de rolul lor parental. Deseori, acești
părinți sunt copleșiți de multe probleme zilnice și în viața lor sunt multiplii f actori de
stres, motiv pentru care ei au timp și energie redusă pentru a o împărți cu copiii lor. Ca
rezultat, ei fac față cerințelor de părinte prin ținerea copilului la distanță și sunt orientați
spre a evita orice inconvenient. Ei pot să răspundă cerinț elor imediate ale copiilor pentru
hrană și obiecte ușor accesibile, dar atunci când ar fi necesar un efort ce implică scopuri

29
pe termen lung, cum ar fi stabilirea și întărirea regulilor cu privire la temele pentru acasă
sau stabilirea standardelor comporta mentului social acceptabil, părinții indiferenți sunt
neconvingători în încercarea lor de a face copiii să se c onformeze cerințelor (Maccoby,
Martin, 1983). În extremă, acest comportament parental poate ajunge la parametrii
neglijării; în special atunci câ nd se manifestă de timpuriu în viața copilului, poate
conduce la tulburări în foarte multe aspecte ale dezvoltării.
Pe cealaltă axă, respectiv dragoste -ostilitate (atașament -respingere), putem
identifica mai multe dimensiuni de analiză: gradul de angajare a părinților în activitățile
copiilor; sprijinul acordat copiilor, timpul alocat pentru educație, receptivitate la
problemele tinerei generații, stările emoționale raportate la nevoile copiilor (Vrăsmas,
1999).
Dragostea sau ostilitatea față de copil poa te fi asimilată acceptării sau respingerii
copilului. Acestea sunt alte două importante criterii de analiză a raporturilor părinți -copii.
Neacceptarea copilului conduce la dezvoltarea unor comportamente agresive la acesta,
copilul este necomunicativ, este singuratic, stările emoționale sunt fragile. Copilul
acceptat este caracterizat de un nivel înalt al aspirațiilor, de abilitatea de a înfrunta
dificultățile, are putere de concentrare și focalizare pe activitate și demonstrează
autonomie în organizarea act ivităților (Osterrieth, 1976)
Concluzia este că atașamentul pentru copil este o variabilă importantă și
determină în mare măsură părintele să adecveze corect practicile de creștere, oricare ar fi
acelea. (Osterrieth, 1976)

1.3 Teoria ataș amentului

Cu toții căutăm afecțiune și îngrijire, încă de la naștere, iar persoanele care ni le
oferă devin cele mai importante din viața noastră. Astfel se formează, între bebeluș și
persoana cea mai prezentă în viața acestuia, o legătură emoțională puternică, bazată p e
instinct, numită atașament . Nevoia de a fi aproape de cineva este atât de importantă
încât creierul dezvoltă un întreg mecanism biologic responsabil pentru crearea și
reglarea conectării față de persoanele cu care formăm atașamentul . Acest mecanism
cupri nde emoții și comportamente prin care ne asigurăm de faptul că rămânem protejați și
în siguranță, stând alături de cei dragi.

30
Deși cu toții avem această nevoie fundamentală de a dezvolta atașament, felul în
care facem acest lucru variază la fiecare dintr e noi. Acest fel de a forma legături ne
definește stilul de atașament. (https://paginadepsihologie.ro/atasamentul -in-relatiile –
adulte/ )
Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a
forma și întreține legături emoțional e puternice față de alte ființe umane. Temele
principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile emoționale
individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații
emoționale interumane se afl ă legătura timpurie mamă -copil. Această teorie a fost
formulată și consolidată de catre John Bowlby și Mary Ainsworth , care au
identificat patru piloni comportamentali necesari dezvoltării atașamentului:
– felul în care urmărim și menținem apropierea emoți onală și fizică față de persoana
semnificativă;
– felul în care ne îndreptăm spre această persoană atunci când suntem nesiguri, supărați
sau triști;
– felul în care ne este dor sau ne lipsește persoana semnificativă atunci când suntem
despărțiți;
– felul î n care ne bazăm pe această persoană să ne fie alături atunci când „ieșim în
lume” și explorăm. (https://paginadepsihologie.ro/atasamentul -in-relatiile -adulte/)
La un nivel foarte simplist, toate elementele din comunicarea non -verbală a
copilului, care prod uc un răspuns acordat din partea părintelui, sunt reținute, în timp ce
tot ceea ce produce un răspuns care tinde spre respingere sau care nu este recunoscut, este
exclus. (Wallin, 2010)
Astfel regulile pe care copilul le desprinde din aceste schimburi îi guvernează
comportamentul viitor. Aceste reguli sunt encodate în modelul intern de lucru al
copilului, care conservă cunoștințele istoriei lui de atașament și care îi modelează relațiile
din prezent și viitor cu ceilalți și cu el însuși. (Main si colab., 1 985)
Copilul dispune din naștere de o multitudine de comportamente menite să -i
asigure construirea unei legături relaționale solide cu o persoană din anturajul sau, care va
deveni principala sa figură de atașament, datorită interacțiunilor repetate. Acest e
comportamente de relaționare sunt premergătoare relațiior sociale, în care persoana

31
adultă va trebui să găsească echilibrul corect între dependență și independență. (Pistorio,
2017)
Pentru a dovedi dorința de apropiere, copilul recurge la o vastă serie de
comportamente, experimentând după plac, nevoia de apropiere și pe cea de autonomie,
precum și reacțiile celor din jur referitoare la aceste comportamente. Stabilirea și
menținerea comportamentelor de atașament și climatul emoțional familial, îi permit
copilului să înceapă o relație de atașament privilegiată, cu persoana considerată drept cea
mai în măsură să răspundă nevoilor sale de supraviețuire, protecție, siguranță, etc. Când
constată că figura sa de atașament este o persoană de încredere, disponib ilă în caz de
nevoie, copilul se simte în siguranță și poate astfel să exploreze mediul înconjurător. Cu
timpul, se vor adăuga noi figuri de atașament, considerate secundare. (Pistorio, 2017)
Mary Ainsworth este prima care a pus în evidență faptul că în f uncție de
securitatea relațională prezentă între copil și mamă, se diferențiază 4 stiluri de atașament
diferite: securizant, anxios, evitant și dezorganizat.
Stilul de atașament securizant:
Copiii care dezvoltă acest stil de atașament, au beneficiat de o mamă care a dat
dovadă de o sensibilitate și de o reactivitate adaptate semnalelor acestora de comunicare
verbale și nonverbale. Prin constanța și coerența comportamentelor sale, ea îi transmite
mesajul că este pregătită să -l ajute în caz de disperare, a stfel copilul se simte alinat și
pregătit să exploreze mediul înconjurător, câștigând siguranță. Dacă mama nu este
disponibilă destul de repede pentru nevoile copilului, acesta simte totuși că are dreptul să –
și exprime emoțiile fără riscul de a fi rău înțe les sau abandonat, deoarece mama se
apropie de el și îi vorbește calm și cu răbdare. Copilul va aprecia efortul iubitor al mamei
de a-l calma și va fi astfel sigur ca mama reprezintă o bază solidă de securitate, pe care se
poate sprijini oricând. Sentiment ul de siguranță îl învață astfel să tolereze mai bine
situațiile frustrante, iar pe termen mediu va dezvolta convingerea că beneficiază în jurul
său de persoane disponibile să -l ajute, să -l susțină și să -l securizeze la nevoie. Mai târziu,
devenind adult, i se va părea la fel de natural să facă același lucru pentru persoanele
semnificative cu care va dezvolta legături intime. (Pistorio, 2017)
Copiii care posedă acest stil de atașament devin, după modelul mamei, cooperanți,
veseli și nu prea agresivi, entuz iaști, curioși, armonici per ansamblu. În cadrul școlii dau
dovadă de competență în stabilirea de legături sociale, participarea lor este activă și

32
atenția lor este liberă. Sunt valorizați și valorizează la randul lor pe ceilalți. Știu să -și
exprime nevoil e și sunt sensibili de asemenea la ale celorlalți. În general acești copii
trăiesc experiențe relaționale pozitive și satisfăcătoare. Dar asta nu înseamnă că acești
copii nu trăiesc niciodată momente de instabilitate sau de conflict. În acest caz, ei
benef iciază de un bun control al impulsurilor și aplică strategii de rezolvare eficiente,
deoarece au convingerea că sunt capabili să -și depășească instabilitățile trecătoare și să -și
regăsească echilibrul, conectându -se la securitatea lor internă. (Pistorio, 2 017)
Stilul de atașament anxios
Copiii care se caracterizează prin acest stil de atașament sunt preocupați de relația
cu mama lor, care poate fi uneori potrivită, prin răspunsul său la nevoile acestora, iar
alteori cu totul insensibilă. Mamele acestor co pii împărtășesc aceeași teamă de despărțire,
trăind cu greu momentele de distanțare, deoarece acestea le trezesc propria anxietate și
instaurează atunci interacțiuni susținute cu copilul lor, pentru a -și rezolva propria nevoie
de siguranță. Incoerența rela țională între comportamentul de distanțare față de copil și cel
de apropiere și căldură, crează un profund sentiment de ambivalență la copil, în care se
amestecă dorința de a profita de contacte apropiate și furia intensă de a se simți deodată
lipsit de at enție și încurajare. Astfel apare anxietatea, deoarece mama oscilează între
comportamentul cald și distanțare, iar copilul nu înțelege și devine destabilizat. Cu timpul
repetarea acestor experiențe îl face să se simtă nesigur, deoarece comportamentele mame i
sunt imprevizibile. Consecința pe termen lung este costisitoare deoarece copilul nu
reușește să se calmeze cu adevărat și să revină la explorarea mediului înconjurător,
rămânând focalizat pe prezența mamei. Acest copil are mai puțin tendința de a se juca
singur, păstrând -o pe mamă în câmpul său vizual pentru a se putea autoregla pe plan
emoțional. Mai târziu în dezvoltare, el va adopta pe plan relațional aceleași
comportamente învățate de la mamă, trăind relații sociale pe fond de neîncredere, și fiind
preocupat să -și satisfacă propriile nevoi neîncetate de siguranță. (Pistorio, 2017)
Stilul de atașament evitant
Copiii caracterizați prin acest stil de atașament au mame care se disting prin
atitudine globală de distanțare față de aceștia. Din cauza propri ei lor istorii nerezolvate cu
părinții lor, aceste mame transmit copilului impresia că sunt un deranj pentru ele în viața
de zi cu zi. Aceste mame trăiesc ambivalent exprimarea emoțiilor copilului. Când acesta
exprimă emoții pozitive, ele le percep uneori ca fiind deranjante, reamintindu -le direct de

33
fericirea pe care au resimțit -o prea puțin sau deloc în mediul lor familial, astfel se
străduiesc să calmeze bucuria copilului. Când copilul exprimă emoții negative, acestea
vor avea tendința să le nege autenti citatea sau intensitatea. Cu timpul, aceste mame le
insuflă copiilor impresia că sentimentele acestora sunt inadecvate, iar copiii vor reține
ideea că sunt deranjanți sau riscă să fie respinși sau ignorați. Astfel ei hotărăsc să se
bazeze doar pe ei înșiși , eliberându -se devreme de dependența mamei, de susținerea ei
afectivă, pentru a suferi mai puțin. Copilul cu stil de atașament evitant își cultivă
resursele interioare pentru a -i servi în viața de zi cu zi în administrarea raporturilor cu
ceilalți, obiect ivul fiind acela de a evita consecințele nefaste ale relațiilor de intimitate.
Astfel acesta nu -și exprimă nevoile, reprimându -și nevoia de atașament pentru ca ceilalți
să nu -l poată respinge. Acest copil cu atașament evitant evoluează mai ușor în medii ca re
nu implică prea multe dialoguri emoționale cu ceilalți. Tulburarea sa este de a resimți
nevoia de ajutor din partea adultului și obsesia sa este de a se vedea constrâns să
recunoască această nevoie. Dramele sunt interiorizate și ținute sub control cu aj utorul
unor mecanisme de apărare elaborate, devenind în consecință și mai vulnerabil. Copilul
cu atașament evitant întreține relații funcționale cu adulții și cu copiii din anturajul său.
Interacțiunile sunt trăite printr -o anumită neutralitate, care garan tează o distanță
rezonabilă față de ceilalți. Dacă interacțiunea trece la un nivel mai mare de intimitate,
care cere o anumită deschidere, acesta va evita continuarea și va păstra tăcerea, sperând
să fie lăsat în pace până la urmă. (Pistorio, 2017)
Stilul de atașament dezorganizat
Copiii al căror stil de atașament este calificat drept dezorganizat, provin din medii
familiale perturbate pe plan psihologic. Relațiile dintre mamă și copil sunt caracterizate
printr -un nivel ridicat de stres și anxietate. Din a ceastă categorie fac parte copiii care au
fost neglijați afectiv, maltratați sau agresați, sau ai căror părinți au lipsit pentru o lungă
perioadă de timp din diverse cauze. Astfel, sistemul familial este destructurat, iar lipsa
constanței relaționale îl af ectează pe copil și îl face incapabil să stabilească o relație de
încredere, durabilă și securizantă. Experiența emoțională globală a copilului cu adulții
este în perpetuă schimbare, trăind interacțiuni care provoacă anxietate sau evitare, sau
securizare t emporară. Din această cauză stilul sau de atașament este un amestec între
stilurile anxios și evitant, cu prezența în același timp a anxietății de abandon și a evitării
intimității. Imaturitatea copilului și puterea sa limitată de acces la mecanisme de ada ptare

34
pentru a contracara disfuncționalitatea mediului familial, nu -i permit acestuia să -și
calmeze teama și stresul, iar deoarece adultul nu este o bază de securitate stabilă,
dezvoltarea globală a copilului este grav alterată. Copilul cu acest stil de at așament
evoluează într -un mediu pe care -l consideră periculos și -l incită să -și dezvolte
comportamente de hipervigilență. Într -un context de viață atât de perturbat, primele
asocieri pe plan emoțional sunt negative. Neînvățând să se regleze pe plan emoțion al, el
devine hipersensibil la stimulii mediului înconjurător, pe care are tendința să -i
interpreteze drept periculoși. Acest context familial, opus satisfacerii nevoilor
fundamentale de securitate, îl face pe copil să traiască o profundă tulburare și un
sentiment de neputință, care vor rămâne mult timp prezente și vor complica relațiile sale
sociale ulterioare. Când este cazul de a interacționa cu ceilalți, aceștia sunt contradictorii
și nu dispun de strategii eficiente, neînțelegând codurile sociale. În p lan emoțional, ei
oscilează între tristețe, mânie, incompetență, inadecvare, revoltă, singuratate, respingere.
Astfel apare ambivalența lor față de ceilalți, trecând de la agreabilitate la agresivitate,
controlul impulsurilor fiind o problemă majoră. Situa țiile stresante din viața cotidiană
sunt rezolvate în mod dezorganizat, printr -o căutare activă de protecție sau îndepărtare
fizică prelungită. Copilul dezorganizat nu poate rezolva eficient perioadele de stres sau
anxietate cu un părinte care este în acel ași timp o potențială sursă de încurajare sau de
frică. Cercetările subliniază că părinții acestor copii provin ei înșiși adesea din familii în
care proprii părinți sufereau de tulburări de atașament dezorganizat. Copilul cu stil de
atașament dezorganizat riscă să sufere dificultăți de adaptare socială, să prezinte reacții
de furie excesivă, de toleranță scăzută la frustrare, de neatenție, etc. De aceea e important
ca aceste probleme să fie tratate devreme, în copilărie chiar, pentru ca acești copii să fie
aduși la siguranța de atașament care să le permită să cunoască noi sentimente de control,
pentru a învăța să interacționeze cu ceilalți în mod echilibrat. (Pistorio, 2017)

1.4 Comunicarea ca acțiune specific umană

Relațiile dintre oameni sunt deosebit de complexe și importante; ele reprezintă, de
fapt, structura reușitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trãsãturi și însușiri, fapte
omenești (bune sau rele), priviri și gesturi – toate pot crea un model sau un stil de
comunicare interumanã.

35
Comunicare a, înțeleasã în sensul sãu larg, ca act tranzacțional, inevitabil în situații
de interacțiune, devine esențialã, fundamentalã atât pentru viața personalã cât și pentru
cea socialã a individului. (Rășcanu, 1995)
Termenul “comunicare” î și are rădăcina în lat inescul “communis”, de unde verbul
“comunico”, ce înseamna a face ceva impreună, a pune împreună. Educația, ca relație de
comunicare presupune interacțiunea profesori -elevi și totodata transmiterea și schimbul
de mesaje între aceștia.
Astfel, comunicarea poate fi considerat ă ca fiind un proces de transmitere a
informațiilo r (opinii, credințe, impresii, sentimente, emoții, idei) prin mijloace (cuvinte,
gesturi, semne, simboluri) și canale restrânse (discuții directe, în grupuri mici, prin
scrisori, telefon, internet) sau lărgite (radio, TV, mijloace artistice) de la o persoană
(emițător) la alta (receptor), care se presupune a fi capabil ă să perceapă acest proces și să –
l interpreteze. (Rășcanu, 1995)
Fără comunicare verbală nu ar fi posibilă cooperarea în act ivitatea umană și nu s-
ar fi putut acumula, fixa și transmite experiențele sociale dobândite în decursul anilor.
Atunci când o informație este transmisă dintr -un loc în altul, de la o persoană la alta, se
creeaza un proces de comunicare în care sunt activate pe rând elementele principale ale
unui sistem de comunicație: emițătorul (care transmite mesajul, codificându -l), canalul de
transmisie, codul folosit, receptorul (care primește și decodifică informația).
Codificarea reprezintă operația prin care inițiatorii comunicării iș i transformă
ideile în seturi de simboluri, într -un anumit limbaj, iar decodificarea este procesul prin
care destinatarul interpretează mesajul receptat, îi asociază o semnificație și încearcă să
descopere intenția expeditorului. Feedback -ul este pasul car e încheie episodul
comunicării, el putând lua diferite forme: întrebări în plus, aprobare sau tăcere.
Procesul comunicării presupune deci, două etape :
– receptarea mesajului celuilalt , ceea ce implică stabilirea contactului vizual cu
respectiva persoană, folosirea răspunsului minimal și a încurajării, concentrarea atenției
pe ceea ce spune vorbitorul, evitarea judecării sau a interpretării, reflectarea
sentimentelor celuilalt, adresarea întrebărilor închise sau deschise, concentrarea atenției
pe aspectele importante din discuție, evitarea sfaturilor, evitarea întreruperii persoanei
care vorbește;

36
– transmiterea unui nou mesaj , deoarece a comunica eficient înseamnă a transmite
un mesaj clar și concis astfel încât să fie evitate confuziile. (Rășcanu, 1995)
Comunicarea se prezintă în mai multe ipostaze, fiind împărțită după mai multe
criterii. Astfel, după criteriul partenerilor comunicarea poate fi intrapersonală
(comunicarea cu sine), interpersonală (între două persoane), intragrup (între membri
aceluiași gru p) sau publică (cu un auditoriu mai mare). În raport cu modalitatea de
codificare a mesajului se pot diferenția trei tipuri: comunicarea verbală (limbajul,cel mai
frecvent mijloc folosit în comunicarea interumană ), în care informația este transmiă prin
intermediul cuv ântului și poate fi orală sau scrisă, comunicarea paraverbală , în care
informația este transmisă prin elemente vocale care însoțesc cuvântul sau vorbirea în
general (caracteristicile vocii, accentul în pronunție, intensitatea vorbirii, ritmul și
intonația, pauza, etc.) și comunicarea nonverbală , care se realizează printr -o diversitate
de semne legate de postura, mișcările, gesturile, mimica și infățișarea partenerilor de
comunicare. (Rășcanu, 1995)
In ceea ce privește limbajul, acesta îndepline ște mai multe funcții printre care
poate cele mai importante sunt funcția de comunicare și funcția persuasivă.
Funcția persuasivă constă în capacitatea limbajului de a exercita o influentă
asupra celorlalți oameni în timpul desfășurării comunicării verbale .Emițătorul emite un
mesaj destinatarului. Mesajul este într -un context căruia i se adaugă ca factori canalul
fizic, prin care se transmite, și codul. Relația dintre emițător și mesaj este descrisă prin
funcția expresivă – de a comunica emoțiile, atitudini le, sentimentele, statutul
emițătorului, etc. În unele mesaje funcția expresivă joacă rolul principal, în altele
(precum redactarea știrilor) această funcție este – pe cât posibil – eliminată. Efectul
mesajului asupra destinatarului este descris prin funcț ia interpretativă – care în comenzi
sau propagandă/publicitate e primordială, dar în alte tipuri de comunicare ea joacă un rol
mai puțin important. (Rășcanu, 1995)
În comunicarea obiectivă (cu scopul de a fi adevarată sau corectă) intervine
funcția refere nțială, de orientare către realitate a mesajului.( Ghilezan, 2006)
Ca acțiune generic umanã, comunicarea inițiazã, declanșeazã sau chiar stopeazã
anumite activitãți. Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc stã la baza organizãrii și
dezvoltãrii sociale, influențând raporturile pe orizontalã și verticalã între oameni –
intervenind chiar în aspirațiile lor intime, dar și în cunoașterea realitãții. (Rășcanu, 1995)

37
Privită sub aspectul schimbului de idei, opinii și informații prin intermediul
cuvintelor, gest urilor și atitudinilor, comunicarea este fundamentul coordonării
activităților umane. (http://www.stiucum.com/management/management -general/
Comunicarea -manageriala -aborda62519.php )
Asfel, înțelegerea corectă a unui mesaj reprezintă dificultatea principal ă a
comunicării. Această dificultate este dată de diferențele enorme dintre oameni. Modul în
care este exprimat un mesaj poate să modifice înțelesurile acestuia și să aibă o importanță
mai mare decât cuvintele propriu -zise.

1.4.1 Comunicarea în cadrul fa miliei

Structura de comunicare a familiei este foarte importantă. Aceasta definește o
familie ca nucleu în sensul în care fiecare cuplu și apoi fiecare familie nou formată își va
dezvolta niște tipare care o vor face unică în grupurile sociale cu care in teracționează.
Totuși, deși fiecare familie are propriile tipare de comunicare, există mai multe
stiluri majore de comunicare în care poate fi încadrată orice persoană. Astfel clasificarea
ar fi urmatoarea: înțelegerea, dezaprobarea, supunerea, indiferen ța, tăcerea. (Mitrofan I.,
Mitrofan N., 1994)
Înțelegerea este cea mai buna formă de comunicare în cuplu și familie. Atunci
când există înțelegere, oamenii comunică deschis, cu calm și tact. Datorită înțelegerii în
familie, membrii acesteia reușesc să evo lueze și să ducă la bun sfârșit proiecte, idei și
țeluri commune, deoarece se respectă și se sprijină reciproc. Este cel mai bun climat
familial pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. (consultanta -psihologica.com)
Dezaprobarea se manifestă prin ceartă, descurajare, critică, învinovățire, etc. Este
o modalitate de comunicare dezadaptativă, întâlnită în general la persoanele cu stimă de
sine scăzută, și cu nevoia de a ieși în evidență. De aceea îi fac pe cei din jurul lor să se
simtă inferiori. Este un jo c de manipulare și de autosabotare în același timp. Persoanele
cu un astfel de comportament se simt adesea amenințate de pierderea statutului pe care îl
au. Cel care dezaprobă este de obicei o persoană autoritară, rigidă, încăpățânată,
argumentele sale baz ându -se pe emoiți și nu pe rațiune.
Supunerea reprezintă tipul de comunicare caracteristic persoanelor blocate în
sentimente de vinovăție și neputință. Acestea stau de obicei în spatele persoanei

38
dominatoare și formează o combinație permanentă de comunic are dezadaptativă în
familie. Persoana supusă evită conflictul deschis din nevoia de a nu fi respinsă. Această
nevoie crescută de siguranță și afecțiune, derivă din neîncrederea sa în sine. Problema în
cazul acestui tip de comunicare în familie este că ace ste persoane nu ajung niciodată să
își spună punctul de vedere și sunt dependente emoțional de alți membri ai familiei. Ei
lasă impresia că nu au niciodată o părere și chiar dacă ar avea, renunță ușor deoarece nu
simt că părerea lor contează.
Intelectual izarea apare în momentul în care există un exces de raționalizare între
membrii unei familii, astfel climatul afectiv este afectat. Persoanele care comunică în
această manieră sunt calme, liniștite, distante, detașate, lăsând impresia că nu au emoții.
Când părinții comunică în acest fel cu copiii lor, aceștia simt lipsa afectivității iar această
privare de emoții afectează profund relațiile din familie și implicit dezvoltarea ulterioară
a copilului.
Indiferența este rezultatul fricii, supărării sau nevoii de a manipula. Aceasta poate
provoca multă suferință și nesiguranță pentru cei din familie și în mod special pentru
copii.
Tăcerea este una dintre formele de manifestare a indiferenței. Ea poate apărea ca o
metodă de evitare a conflictului manifest (tăcer ea ostilă, tăcerea de refuz, tăcerea de
evitare, tăcerea punitiva, etc.) ( consultanta -psihologica.com)
Indiferent de epocă, țară, cultură sau educație, conflictul dintre generații a existat
dintotdeauna. De-a lungul timpului, el a îmbrăcat și forma unui f enomen în masă, cum a
fost mișcarea hippie de exemplu. Acest conflict, care este de fapt o ruptură între generații,
este cu siguranță una dintre problemele acute și actuale ale societății. Tinerii se simt
dezorientați și neînțeleși, iar părinții par să nu găsească soluții să rezolve acest litigiu. În
timpurile noastre, adolescenții dispun de toate mijloacele pentru a -și da viața peste cap,
iar libertatea prost -înțeleasă nu poate avea decât efecte negative asupra lor. Există două
tabere care se "războiesc" d intotdeauna: pe de -o parte, tinerii, nonconformiști, dornici de
a fi independenți, iar pe de alta, părinții, bunicii, profesorii, care nu le înțeleg rebeliunea,
nemulțumirile și care, uneori, din prea multă dragoste, riscă să -i protejeze excesiv și chiar
să-i sufoce. (scoala -familiei.ro)
În aceste divergențe, părinții ar trebui să dea dovadă de mult tact și de o mai mare
flexibilitate. Însă adulții de cele mai multe ori sunt surmenați, stresați, îngrijorați de

39
nesiguranța zilei de mâine și nu mai au răbdar ea necesară pentru a comunica cu tinerii și
a rezolva cu calm orice problemă. Acest fapt are un rezultat nefavorabil: fie situația se
menține conflictuală, cu certuri și restricții impuse de adulți, fie părinții își lasă copiii de
capul lor, să decidă cum cred ei de cuviință. (scoala -familiei.ro)
Soluția ideală pentru a rezolva aceste neînțelegeri este o bună comunicare între
cele două părți. Părinții ar trebui să -și facă timp să discute cu copiii. În acest mod, vor ști
întotdeauna ce doresc aceștia, cum g ândesc tinerii și nu vor fi luați pe nepregătite sau puși
în fața unui fapt împlinit. Astfel, orice acțiune greșită a copilului va putea fi stopată dacă
adultul îi va explica cu argumente convingătoare de ce nu este bine să facă acel lucru.
Dacă părintele nu-și va asculta copilul, nu -i va da dreptul de a -și exprima dorințele,
atunci acesta va căuta soluții și înțelegere la cei din gașca lui, care sunt, ca și el, imaturi și
teribiliști. Cea mai înțeleaptă decizie este să se ajungă la o cale de mijloc, accept ată de
ambele părți. Dacă adultul va încerca să -și impună punctul de vedere, nu va face altceva
decât să -i creeze copilului o stare de frustrare și nemulțumire care, chiar dacă nu va
răbufni pe moment, va strânge amărăciunea în suflet și tot va izbucni la un moment dat.
(scoala -familiei.ro)

1.4.2 Bariere în calea comunicării

În general comunicarea nu are loc într -un mediu steril, omogen și protejat, ci,
dimpotrivă, într -un mediu încărcat de influențe dintre cele mai diverse: de la influențele
naturale l a cele sociale și culturale, de la cele individuale la cele de grup și de masă, de la
cele tehnice, electronice și organizatorice la cele logice și lingvistice, de la cele obiective
la cele subiective, etc. Aceste influențe merg de la simpla întârziere sau cosmetizare a
informației, până la completa denaturare sau chiar pierderea definitivă a acesteia.
Pentru oamenii din zilele noastre, asupra cărora presiunea informațională este din
ce în ce mai puternică, recunoașterea și contracararea factorilor care ge nerează
influențarea negativă a comunicării, reprezintă o cerință majoră.
Unii autori din domeniul științelor comunicării grupează factorii care influențează
negativ comunicarea sub denumirea de “bariere de comunicare” (Samuel C. Certo, 2002)

40
Acestea nu acționează izolat, unele de altele, ci în procesul comunicării
se succed, se întrepătrund, se influențează reciproc, iar în anumite combinații pot duce la
distorsionarea gravă a informației ori la prejudicierea sau chiar blocarea comunicării.
Dintre barier ele comune ridicate de oameni în calea comunicării, cele mai
cunoscute sunt: diferențele de percepție, concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de
cunoaștere, lipsa de interes, dificultăți de exprimare, emoțiile, personalitatea fiecăruia,
etc. ( Grama, B., 2001)
„Ciocnirea personalităților” este una dintre cele mai frecvente cauze ale eșecului
în comunicare. Procesul comunicării este îngreunat atunci când doua personalități sunt
puternice și nu există o înțelegere între ideile exprimate de fiecare dintre e le.
Potențialele bariere de comunicare nu depind însă numai de emițător sau de
receptor, ci și de condițiile de comunicare. (Grama, 2001)
Este de la sine înțeles ca în cadrul familiei, comunicarea să aiba un rol foarte
important. De asemenea în familie se întâlnesc diferite tipuri de personalitate, stiluri de
comunicare, idei, valori, opinii divergente, astfel că barierele în comunicare nu întârzie să
apară, derivând de aici și conflictele.
Orice părinte găsește dificil să își înțeleagă copilul, în special dacă acesta se află
în etapa adolescenței. Apar bariere în comunicare provocate de lipsa de respect de ambele
părți și chiar de reacțiile părinților la acțiunile copilului. Acestea apar de multe ori
inconștient, ele fiind de fapt moduri greșite de a reacț iona în situații de stres, tensionate,
învățate poate de la proprii părinți. (familist.ro)
În acest caz este foarte important ca barierele comunicării să fie descoperite.
Odată aflate, ele vor putea fi eliminate prin corectarea conștientă a modului de a
reacționa, adoptarea unei atitudini potrivite, reducând astfel posibilitatea apariției
conflictului. Câteva exemple de bariere ar putea fi: amenințările, folosirea puterii asupra
altuia prin ordine, critica, insulta, etichetarea, interogarea, lauda în scopu l manipulării,
sfaturi necerute, schimbarea subiectului discuției, compararea cu propria persoana și
minimalizarea problemei sau refuzul de a accepta problema, etc. (familist.ro)
Amenințările produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate. Copilul va înv ăța să
adopte același comportament cu cei mai slabi decât el, cum ar fi colegii de școală, copiii
mai mici sau chiar proprii copii.

41
A da ordine presupune folosirea puterii asupra altuia. În acest caz, folosirea
autorității de adult, fără a da explicațiile necesare va bloca orice comunicare cu copilul.
Critica, insulta, etichetarea descurajează inițiativa și afectează imaginea de sine a
copilului și în cele din urmă a adultului, făcându -l să creadă că, într -adevăr, nu este bun
de nimic.
Interogarea, mai a les folosind un ton autoritar, reprezintă o barieră în comunicare
deoarece copilul va răspunde pentru că trebuie să se supună, dar va avea resentimente.
Sfatul oferit fără a fi solicitat, atunci când persoana nu vrea altceva decât să fie
ascultată, repre zintă o altă barieră în comunicare deoarece de cele mai multe ori când
prezintă o problemă, copiii dar mai ales adolescenții, au nevoie în primul rând de
înțelegere, empatie, acceptare necondiționată. În acest moment, la fel de periculoase sunt
și schimbar ea subiectului discuției, minimalizarea problemei sau refuzul de a accepta
problema, deoarece copilul își va pierde încrederea în părinți, și nu va mai comunica cu
aceștia, sau se va simți neînțeles și va cauta sprijin în alte părți, intrând în anturaje
periculoase. (familist.ro)
Acestea ar fi doar câteva bariere în comunicare. În afară de cuvinte și tonul vocii
contează într -o comunicare eficientă.
Comunicarea constituie o precondiție bazalã pentru toate corespondențele și
legãturile sociale. Nici un sist em social, organizat dupã legile unei societãți nu se poate
stabili și menține, ori schimba fãrã relații de tipul comunicãrii interumane. Numai
participând la activitãțile de comunicare omul poate deveni ființã socialã. (Rășcanu,
1995)
Interrelațiile socia le sunt prezente în micro sau macrosisteme sociale, în grupurile
de muncã, în comportamente pe care oamenii le desfãșoarã împreunã pentru atingerea
unor scopuri, dar în toate subiectul uman îndeplinește un rol. (Rășcanu, 1995)
Relațiile sociale formeazã un tot, un complex în care marele câștig al
comportamentului uman este existența regulilor ; comportamentul devine posibil tocmai
datoritã regulilor. (Rășcanu, 1995)
Unele reguli – absolut necesare interrelației umane au chiar prin structura, scopul
și efecte le lor o influențã directã asupra comunicãrii, indiferent dacã aduc sau nu
sancțiuni morale, legale, penale. Regulile care apar și se instituie în interrelaționare sunt
de obicei de tip informal, sunt extrem de diferite și se suprapun peste alt tip de regu li:

42
cele pe care le implicã legea , cele pe care le presupune eticheta și cele instituite de
moralã . (Rășcanu, 1995)
În comunicare, regulile sunt totodatã cheia înțelegerii relației umane,si o trãsãturã
a legãturilor umane. În atingerea scopurilor, existenț a regulilor înseamnã cã subiectul este
apt sã gãseascã o soluție la o anumita problemã. (Rășcanu, 1995)

1.5 Conflictul – aspecte generale

Termenul de conflict a fost definit într -o mare diversitate de moduri. Orice
conflict se definește prin elementele următoare: existența a două sau mai multe
“părți”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunități), existența unor trebuințe, scopuri,
valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt diferite sau incompatibile reciproc
și prezența emoțiilor (anterioare, însoțitoare, sau posterioare conflictului).
(http://www.academia.edu/21024935/Defini%C5%A3ie )
Incompatibilitatea sau doar diferențele produc o tensiune care se cere eliberată,
ceea ce conduce la conflict.
Cel mai influent model al conflictului a fost pro pus de J. Galtung în 1969. El a
vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicția (C), atitudinea (A) și
comportamentul (B) în unghiuri. Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic în care
cele trei componente se modifică permanent și se influen țează reciproc. Contradicția
semnifică situația conflictuală, care include incompatibilitatea scopurilor. Atitudinea
cuprinde elemente afective (emoțiile), elemente cognitive (convingerile) și elemente
conative (voința). Ea presupune percepțiile corecte ș i percepțiile eronate despre celălalt și
sine, atît pozitive, cît și negative. Atitudinile sunt deseori influențate de emoții ca teama,
furia, amărăciunea și ura. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau
coerciția, concilierea sau ostilitatea – ca extreme. (artamedierii.ro)
Tot triadică este și structura propusă de Bernard Mayer în anul 2000. El definește
conflictul ca pe un „un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă
cognitivă (gîndirea, percepția situației conflictuale ), o componentă afectivă (emoțiile și
sentimentele) și o componentă comportamentală (acțiunea, inclusiv comunicarea).
Componenta cognitivă reprezintă percepția conflictului, modul în care este înțeles
și evaluat. Percepția nu este totdeauna rezonabilă sau realistă, întrucât fiecare individ

43
decodifică datele situației în funcție de experiențe anterioare, cogniții, capacitatea de
analiză a situației, atitudini, dorințe, starea dispozițională momentană, etc. Astfel, el poate
vedea surse ale unui conflict acol o unde ele nu există. Conflictul începe prin a exista
numai în imaginația uneia sau a mai multor persoane (stadiu în care este vorba despre
conflict imaginat), dar curând devine conflict real, prin diferite mecanisme psihologice.
Ca atare, este suficient c a numai unul să creadă că există o incompatibilitate și el va
transmite mesaje implicite sau chiar va acționa în consecință; rezultatul este că partenerul
va fi implicat în conflict, chiar dacă nu împărtășește acea percepție, nu simte ceea ce
crede celălal t și /sau nu are cunoștință de aceasta. Componenta afectivă este
reprezentată de către emoțiile și sentimentele implicate în conflict, cum ar fi emoțiile -șoc
de genul furiei, disperării, spaimei, urii, dar și tensiunea, frustrarea, tristețea sau teama. În
multe conflicte oamenii ajung să acționeze împotriva propriilor interese, arătându -se mai
interesați să -și exprime sentimentele (componenta nerealistă a conflictului), decât să
obțină satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor în conflict (componenta realistă).
(Coser, L.A., 1967)
Componenta comportamentală reprezentată prin acțiune. Comportamentul în
conflict poate avea două roluri: exprimarea conflictului, a emoțiilor implicate și
satisfacerea nevoilor. Acțiunile pot îmbrăca o largă diversitate de manifestare, de la
încercarea de a face ceva în dezavantajul altuia, la exercitarea puterii, apoi la violență și
distructivitate sau, dimpotrivă, la caracterul conciliant, constructiv și prietenos. Acțiunea
poate avea un caracter constructiv /cooperant, o ri dimpotrivă, distructiv /competitiv.
(artamedierii.ro)
Conflictul în familie este de ordin psihologic și are adesea la bază lipsa
de comunicare . Multe familii trec prin episoade dese de conflict tocmai din cauza acestui
fapt. Certurile pot fi între frați , între părinți, între părinți și copii sau între rudele și
membrii apropiați ai unei fami lii și pot apărea din diverse cauze . (artamedierii.ro)

44
CAPITOLUL 2 OBIECTIVE ȘI IPOTEZE

Luând în considerare caracterul acestei lucrări precum și aria de cer cetare și
pornind de la ideea conform căreia climatul familial are profunde implicații asupra
transformării copilului și formării atașamentului în primii ani de viață, ceea ce
influențează, într -o măsură mai mică sau mai mare personalitatea și implicit fe lul de a
reacționa la conflicte, studiul de față are ca scop atingerea anumitor obiective și ipoteze.

Obiectivele cercetării

O1: identificarea principalelor elemente de comunicare și relaționare în cadrul familiei
O2: reflectarea specificului modalități lor de răspuns la situații conflictuale,
corespunz ătoare stilurilor de atașament

Ipotezele cercetării

I1: stilul de atașament va tinde spre securizant, în urma îmbunătățirii comunicării în
cadrul familiei
I2: persoanele cu stil de atașament securizant v or fi mai predispuse să rezolve conflictele
prin colaborare și compromis
I3: persoanele cu stil de atașament evitant vor încerca să se retragă din situațiile
conflictuale, evitând chiar și persoanele conflictuale
I4: persoanele cu stil de atașament anxios vor încerca să evite conflictul în favoarea
salvării relațiilor existente

45
CAPITOLUL 3 METODOLOGIA CERCETĂRII

Cercetarea este o metodă de cunoaștere și reprezintă procesul sistematic de
colectare a informațiilor și analizare a acestora, transformâ ndu-le în rezultate și concluzii,
cu scopul de a confirma sau infirma ipotezele prestabilite. În funcție de metodele și
tehnicile folosite, se evidențiază numeroase tipuri de cercetare.
Metodologia cercetării vizează strategia de cercetare, etapele de urm at în
colectarea datelor, precum și ansamblul de tehnici și metode folosite, pentru a atinge
obiectivele cercetării.

3.1 Structurarea lotului de subiecți

Studiul de față s -a realizat pe un număr de 30 de subiecți adulți, aparținători ai
copiilor interna ți în Secția de Recuperare a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, aceștia fiind
selectați într -un mod aleator, dintr -un lot mai mare de adulți însoțitori.
O cuantificare a datelor demografice ale subiecților este redată în tabelul de mai
jos:

Tabelul 1
Stru ctura lotului de subiec ți

Număr Inițiala
numelui Vârstă Sex Studii Mediul de proveniență
1 L. T. 32 ani M studii medii rural
2 P.T. 56 ani M studii medii rural
3 A.M. 37 ani M studii superioare urban
4 M.C.E. 27 ani F studii medii rural
5 E.A. 20 ani F studii medii rural
6 B.N. 42 ani F studii medii urban
7 V.E. 47 ani F studii medii urban
8 G.B. 31 ani F studii superioare rural
9 D.C. 51 ani M studii superioare urban

46
10 S.G. 32 ani M studii superioare urban
11 U.L. 26 ani F studii medii rural
12 I.M.E. 44 ani F studii medii urban
13 V.G.D. 29 ani F studii superioare urban
14 A.G. 29 ani F studii superioare urban
15 D.L. 34 ani M studii superioare urban
16 R.A. 38 ani M studii superioare urban
17 P.C.E. 35 ani F studii medii urban
18 P.E.G . 29 ani F studii superioare rural
19 P.D. 46 ani M studii medii urban
20 P.I. 29 ani F studii medii rural
21 M.O.G. 59 ani M studii superioare urban
22 D.S.F. 38 ani F studii superioare urban
23 M.O. 53 ani M studii superioare urban
24 G.B. 28 ani M studii superioare urban
25 C.F.I. 36 ani F studii medii rural
26 C.C. 25 ani M studii superioare rural
27 L.I. 39 ani F studii medii rural
28 F.M. 44 ani F studii medii urban
29 D.A. 29 ani F studii medii rural
30 M.F. 29 ani F studii superioare urban

Adulții au vârste cuprinse între 20 și 60 de ani, media de vârstă fiind 36,8 ani.
În funcție de sex, lotul este relativ omogen, 60 % dintre subiecți fiind de sex feminin, iar
40% de sex masculin.

47
Încadrarea subie cților în grupe de vârstă

Figura 1

Se poate astfel concluziona că eșantionul selectat pentru studiul de față este destul
de omogen, acest lucru datorându -se faptului că toți subiecții sunt părinți, persoane adulte
cu studii, care consideră că au dezvoltat relații armonioase în proporție de 80%, cu copiii
lor și cu partenerul de viață. De asemenea, la întrebările referitoare la modul de
relaționare în cuplu, în familiile din care provin, precum și relaționarea dintre părinți,
subiecții au răspuns în proporție de 58,88% că au r elații armonioase.

3.2 Metode de cercetare și instrumente

În realizarea prezentei lucrări de cercetare, prima etapă a fost constituită de
documentare. Pentru această etapă am analizat literatura de specialitate disponibilă
notând aspecte importante cu privire la noțiuni precum dezvoltarea umană, tipuri de
atașament, comunicare și relationare în situații de conflict, toate acestea servind atingerii
obiectivului de identificare a principalelor elemente de comunicare și relaționare în
cadrul familiei.
Cea de-a doua etapă a constat în utilizarea instrumentelor alese și a urmărit
reflectarea specificului modalităților de răspuns la situații conflictuale, corespunz ătoare
stilurilor de atașament.
Instrumentele utilizate au constat în completarea unei fișe psi ho-sociale, a unui
chestionar pentru identificarea stilurilor de atașament și a unui chestionar de identificare a
modalităților de răspuns la situații conflictuale, prezentate pe scurt în cele ce urmează.
0 2 4 6 8 10 12 20-30 ani31-40 ani41-50 anipeste 50 ani

48
Fișa psiho -socială

Aceasta a fost realizată pen tru a colecta informații relevante în ceea ce privește
principalele evenimente din istoria personală, în vederea descrierii lotului de subiecți, și a
corelării informațiilor înregistrate cu rezultatele obținute din cele două chestionare.
Ea a fost împărț ită în două capitole, primul referindu -se la informațiile personale
cum ar fi vârsta, sexul, mediul de proveniență și pregătirea școlară a subiectului. Pentru
analizarea acestor datelor am utilizat statistici descriptive.
Cea de -a doua parte a fișei a ur mărit colectarea de date cu privire la situația
familială, mai exact o descriere succintă a felului în care subiectul relaționează cu
părinții, copiii și partenerul de viață, precum și cu alte persoane din jurul său.
Întrebările din această parte a fișei psiho -sociale au fost întrebări de autoanaliză și
introspecție, subiectul putând să aleagă din trei variante de răspuns, iar datele colectate
din această secțiune au ajutat la conturarea unei imagini despre climatul familial.

Chestionarul stilului de atasament (Adult Attachement Scale)

Între bebeluș și persoana cea mai prezentă în viața acestuia, de cele mai multe ori
mama, se stabilește o legătură emoțională puternică, bazată pe instinct, din nevoia de a fi
aproape de cineva. Această legatură poart ă numele de atașament și este foarte importantă,
fiind un mecanism prin care se asigură siguranța și protecția din partea persoanelor dragi.
Felul în care se crează această legatură variază la fiecare persoană, astfel se definește
stilul de atașament.
John Bowlby și Mary Ainsworth sunt cei care s -au ocupat cu studiul conceptului
de atașament și aceștia au identificat patru direcții ce definesc dezvoltarea atașamentului
și anume: felul în care se menține apropierea emoțională și fizică față de persoana
semnificativă; felul în care se apelează la această persoană atunci când există nesiguranță,
supărare sau tristețe; felul în care se simte lipsa persoanei semnificative; felul în care
această persoană este baza atunci când copilul explorează.
Felul în care p ersoana cea mai apropiată răspunde nevoiilor precum și strategiile
de adaptare dezvoltate în raport cu aceste răspunsuri, au dus la identificarea a trei stiluri
de atașament principale: stilul securizant, stilul anxios și stilul evitant.

49
În cercetarea de față stilurile de atașament au fost apreciate cu ajutorul
Chestionarului pentru stilul de atașament (A.A.S.) elaborat de către Collins și Read.
Acest chestionar este un inventar cu 18 itemi, câte 6 pentru fiecare tip de
atașament, după cum urmează: st ilul de atașament sigur (securizant): având itemii 3, 4, 7,
13, 14 și 17, stilul de atașament evitant: având itemii 1, 2, 5, 15, 16, și 18, stilul de
atașament anxios: având itemii 6,8, 9, 10, 11 și 12.
Subiecții sunt rugați să evalueze pe o scală cu 5 t repte, gradul de descriptivitate al
itemilor, unde: 1=dezacord puternic, 2=dezacord parțial, 3= nu știu, 4=acord parțial și
5=acord puternic, în ce măsură afirmațiile conținute de itemi caracterizează, în general,
pe ei și modul lor de a simți.
Se calcul ează apoi media aritmetică a scorurilor obținute de subiecți la fiecare stil
de atașament și se obțin astfel trei scoruri, câte unul pentru fiecare tip de atașament. Se
consideră că subiectul are stilul de atașament la care a obținut scorul cel mai mare. S e
utilizează această metodă de stabilire a stilului de atașament, deoarece nu există tipuri
pure, fiecare persoană având tipul ei specific de atașament.

Chestionarul pentru evaluarea capacității de rezolvare a conflictelor (TK)

Conflictele sunt prezen te inevitabil în toate aspectele vieții cotidiene și în toate
domeniile activității umane supuse schimbării. Conflictele pot să apară între părți care
urmăresc același obiectiv sau dimpotrivă, care au interese total opuse.
Termenul de conflict a fost def init într -o mare diversitate de moduri, însă orice
conflict se definește prin elementele următoare: existența a cel puțin două părți (persoane,
grupuri, comunități), existența unor trebuințe, scopuri, valori, resurse sau caracteristici
individuale care sun t diferite sau incompatibile reciproc (ceea ce produce o tensiune care
trebuie eliberată) și prezența emoțiilor (anterioare, însoțitoare, sau posterioare
conflictului). Părțile care intră în conflict au tendința de a evalua interesele ca fiind
diametral op use, de aceea de cele mai multe ori rezolvarea se limitează la situații de genul
câștig – pierdere sau compromis, (caz în care fiecare dintre părți renunță la ceva). Dar
dacă analizăm soluționarea conflictelor ajungem la concluzia că există mai multe
rezul tate comune care să mulțumească ambele părți.

50
Oamenii adoptă strategii de soluționare a conflictelor diferite, învățate de obicei în
copilărie, deoarece par să funcționeze în mod automat. Aceste strategii pot fi însă
schimbate învățând metode mai eficient e de a rezolva un conflict.
În această lucrare am evaluat capacitatea de rezolvare a conflictului cu ajutorul
chestionarului Thomas -Kilmann.
Autorii chestionarului pornesc de la ideea că fiecare persoană intră î n confl ict,
uneori independent de voința p roprie, caz în care trebuie să reacționeze î ntr-un anumit
mod, pentru rezolvarea conflictului. Această rezolvare va fi în funcț ie de caracteris ticile
atitudinale și comportamentale ale fiecă ruia.
Chestionarul este alcă tuit din 30 de itemi (perechi de afirmații ), iar subiectul
trebuie să aleagă variante care i se potrivește cel mai bine. În funcție de alegerile făcute
se calculează rezultatul care conduce către o dominantă pentru fiecare dintre urmă toarele
atitudini: de confruntare (cu itemii 3,6,8,9,10, 1 3, 14, 16, 17, 22, 25, 28), capabil să
rezolve probleme (cu itemii 2, 5, 8, 11, 14, 19, 20, 21, 23, 26, 28, 30), pregătit de
compromisuri (cu itemii 2, 4, 7, 10, 12, 13, 18, 20, 22, 24, 26, 29), evitant (cu itemii 1, 5,
6, 7, 9, 12, 15, 17, 19, 23, 27, 29) , ușor adaptabil (cu itemii 1, 3, 4, 11, 15, 16, 18, 21, 24,
25, 27, 30).
Puși în fața unor situații de confruntări interpersonale, oamenii tind să aibă
anumite reacții. Acestea reflectă gradele diferite de cooperare (adică efortul fiecăruia de a
satisface interesele celuilalt) sau de autoimpunere ( adică efortul fiecăruia de a -și satisface
propriile interese). Astfel e le pot fi clasificate în cinci categorii: competiție
(reprimare,victorie/înfrângere), colaborare (victorie/victorie), compromis, evitare
(abandon) și acomodare (convertirea coflictului în șansă).
Competi ția (confruntarea ) reprezintă încearcarea persoanei de a -și domina
adversarii prin a -i face să accepte soluția ei în cazul unui conflict. Scopurile sale
personale sunt dominante în raport cu relațiile interpersonale, pe care le sacrifică foarte
ușor. Caută să își atingă țelurile cu orice preț. Nu o interesează nevoile sau părerile
celorlalți , ci c rede că un conflict se câștigă atunci câ nd o parte înv inge iar cealaltă este
înfrântă și de aceea vrea să câștig e cu orice preț. “Victoria” este asociată cu un sentiment
de mândrie și de realizare personală, iar “înfrângerea” cu sentimentul de slăbiciune,
neadaptare și ratare. Această persoană încearcă să câștige un conflict prin atac, copleșire
sau intimidare.

51
Colaborarea presupune prețuirea în egală măsură a scopurilor personale cât și a
relațiilor cu ceilalți. Pentru persoanele care colaborează, conflictele sunt privite ca niște
probleme ce trebuie rezolvate și acestea vor încearcă să pornească o d iscuție pentru a
identifica soluții care să satisfacă atât interesele personale cât și pe cele ale celorlalți.
Conflictul va deveni o metodă de îmbunătățire a relațiilor prin reducerea tensiunii dintre
două persoane sau grupuri.
Compromisul este specific persoanelor care sunt interesate atât de scopurile
personale cât și de relațiile cu ceilalți. Acestea tind însă să apeleze la compromisuri,
renunțând parțial și temporar la scopurile personale și încercând sa convingă și cealaltă
parte să procedeze la fel, pentru a depăși situația de criză. Într -o situație conflictuală
soluția va fi ca fiecare parte implicată să piardă și să câștige câte ceva.
Evitarea conflictul presupune r enunț area la scopurile și relațiiile personale.
Persoanele care evită conflictul a u convingerea că este mai bine să te retragi și să eviți
chiar și persoanele care crează sau întrețin stări conflictuale.
Acomodare a apare atunci când relațiile interpersonale sunt foarte importante în
timp ce propriile scopuri au o importanță mai mică. Astfel persoanele care d oresc să fie
plăcut e și acceptat e de ceilalți, consideră conflictele ca pe ceva ce trebuie evitat în
favoarea armoniei și mai cred că oamenii nu pot discuta în contradictoriu fără ca aceasta
să afect eze relațiile dintre ei. Se tem că în cazul în care conflictul continuă , cineva are de
suferit și asta va compromite relațiile cu acea persoană. De aceea încearcă cu orice preț,
chiar renunțând la scopurile personale, să aplaneze conflictul din teama de a nu periclita
relațiile interperso nale.

3. 3 Descrierea procedurii de lucru

După structurarea lotului de subiecți am trecut la aplicarea chestionarelor, iar
ordinea de aplicare a fost următoarea: Fișa psiho -socială, Chestionarul de atașament,
Chestionarul pentru identificarea capacităț ii de rezolvare a conflictelor. Am ales această
ordine de administrare a instrumentelor pentru a putea cunoaște, parțial pentru început,
subiectul, prin intermediul fișei psiho -sociale, apoi pentru a descoperi stilul de atașament
al acestuia, pentru ca la final să aflăm modalitatea preferată de rezolvare a conflictelor.

52
Deși chestionarele sunt mai vechi, ele au o valoare orientativă, evidențiând
atitudini, opinii, comportamente manifestate, fiind prin urmare de mare importanță în
atingerea obiectivului ce rcetării de față.
Astfel, în urma aplicării chestionarelor și completării fișei, au fost stabilite
stilurile de atașament ale adulților precum și modalitățile acestora de a reacționa la
situații conflictuale.
De menționat este faptul că nu am întâmpinat dificultăți în administrarea probelor.
Subiecțiilor le -a fost prezentat de la început scopul lucrării iar aceștia au fost foarte
interesați să completeze chestionarele pentru a se cunoaște mai bine și pentru a -și
descoperi modalitățile de relaționare în s ituații conflictuale. După colectarea, studierea și
analizarea cu atenție a datelor obținute, am continuat cu partea de interpretare a
rezultatelor, detaliată în cele ce urmează.

53
CAPITOLUL 4 PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

În urma colectării, analizării și interpretării datelor obținute după aplicarea
chestionarelor, am obținut rezultate de mare importanță pentru atingerea obiectivelor
stabilite în cercetarea de față.

Rezultatele obținute în urma completării fișei psiho -sociale

Datele privind sexul, mediul de proveniență, pregătirea școlară și star ea civilă, au
fost analizate în vederea descrierii eșantionului de sub iecți și vor fi prezentate mai jos.
Din eșantionul pe care s -au aplicat chestionarele, 40% dintre respond enți au fost
bărbați, în timp ce 60% au fost femei.

Repartiția pe sexe

Figura 2

Referitor la mediul de proveniență, subiecții sunt în proporție de 56,66% din
mediul urban, iar 43,33% vin din mediul rural.

sexul respondenților40%60%femei bărbați

54
Mediul de proveniență al subiecți lor

Figura 3

În ceea ce priveș te nivelul de studii , procentele se împart după cum urmează:
53,33% persoane cu studii superioare și 46,66 % persoane cu studii medii. În acest grup
de subiecți nu exista nicio persoană fără studii.

Nivelul de stu dii al subiecților

Figura 4

mediu
urban
56.66%mediu
rural
43.33%
53,33%46,66 %
studii
superioare
studii medii

55
Dacă luăm în considerare starea civilă a persoanelor ce alcătuiesc eșantionul
cercetării, putem concluziona că 73,33% dintre acestea sunt căsătorite, 6,66% divorțate,
iar 20% trăiesc împreună cu un partener.

Starea civilă a subiecților

Figura 5

Întrebările referitoare la situația familială a subiecților au avut ca scop conturarea
climatului familial, pentru a putea observa natura interrelaționărilor. În figura de mai jos
sunt reprezentate grafic procent ele calculate global la toate intrebările legate de natura
relațiilor dezv oltate.

Tipuri de relații descrise de subiecți

Figura 6

căsătoriți
73,33%cu
partener
20%divorțați
6,66 %
58,88 %28,33 % 11,66 %relații
armonioase
relații cu mici
conflicte
relații
conflictuale

56
Detalierea moduli în care participanți își evaluează interrelaționarea, se regăsește
mai jos.
Astfel , partici panții la studiul de față au fost rugați să descrie relația cu partenerul,
iar în proporție de 60% aceștia au spus că este armonioasă. Un procent de 33,33 % a
răspuns că există mici neînțelegeri în relația de cuplu, iar 6,66 % au afirmat că au o
relație co nflictuală.
Descrierea relației cu partenerul

Figura 7

În ceea ce privește relația cu copiii, subiecții au evaluat raporturile ca fiind
armonioase în proporție de 80%, iar cu mici neînțelegeri 20%. Nicio persoană din lotul de
subiecți nu și -a evaluat relația cu copilul ca fiind una conflictuală.

Descrierea relației cu copiii

Figura 8

armonioasă
60%cu mici
neînțelegeri
33%conflictuală
7%
armonioa –
se
80%mici
neînțele –
geri
20%

57
Dacă analizăm relațiile dintre persoanele chestionate și părinții acestora,
procentele se împart după cum urmează: 66,66% au avut relații armonioase , 33,33% au
avut relații cu mici conflicte și din nou nimeni nu a evaluat relația cu părinții ca fiind una
conflictuală.
Descrierea relației subiecților cu părinții

Figura 9

În urma analizării răspunsurilor la întrebarea legată de relațiile d intre părinții
subiecților, procentele s -au repartizat în felul următor : 53,33% au afirmat că părinții au
avut o relație armonioasă, mici neînțelegeri între părinți au existat la 30% dintre subiecți,
iar relație conflictuală s -a înregistrat în cazul a 16,6 6% dintre aceștia.

Descrierea relației dintre părinții subiecților

Figura 10
66,66 %33,33% armonioase
cu mici
neînțelegeri
53,33 %
30%16,66 %
armonioase
cu mici
neînțelegeri
conflictuale

58
Ultima întrebare din Fișa psiho -socială a fost legată de frecvența apariției
conflictelor între subiecți și alte persoane, iar aceștia au răspuns astfel : 56,66% intră rar în
conflict, în vreme ce 43,33% nu intră aproape deloc.

Frecvența apariției conflictelor

Figura 11

În urma analizării globale a datelor referitoare la natura relațiilor familiale și
interpersonale ale subiecților, se observă faptul că v alorile înregistrate pentru armonie
sunt peste medie și se desprinde așadar concluzia că aceștia încearcă să păstreze relațiile
și să evite conflictele pe cât posibil.
De asemenea, se observă o diferență în relaționarea subiecților cu părinții față de
cea cu copiii, în sensul că aceștia tind să aibă o relație mai armonioasă cu copiii decît cu
părinții. În compararea evaluarii relațiilor cu părinții față de relațiile între părinți se
înregistrează o creștere a procentajului la varianta de răspuns relaț ie co nflictual ă, ceea ce
poate însemna că subiecții au perceput faptul că părinții au fost mai predispuși să păstreze
relațiile bune cu ei decât cu partenerul și acest lucru se reflectă și în actualele relații de
cuplu ale participanților la studiu.

56,66 %43,33% rar
aproape deloc

59
Rezultatele obținute în urma administrării chestionarului de atașament

După administrarea și înregistrarea ră spunsurilor la acest chestionar, se poate
observa că pe primul loc se află stilul de ataș ament securizant, cu un procenta j de 60%
urmat de stilul de atașament evitant cu 23,33%, iar pe u ltimul loc cu 16,66% se situează
stilul anxios. Aș adar, din totalul de 30 de subiecț i, 18 au stil de atașament securizant, 7 se
regăsesc în stilul evitant și 5 î n cel anxios.

Reprezentarea grafic ă a repartiției stilur ilor de atașament

Figura 12

Făcând o paralelă pur observațională între sexul participanț ilor la studiu și stilul
de ataș ament , se remarcă faptul că 58,33% dintre bărbați se încadrează în stilul de
atașament sigur, î n timp ce 33,33% au ataș ament evitant și doar 8,33% au ataș ament
anxios. În ceea ce privește femeile, procentele se împart în felul următor: 61,11% prezintă
atașament securizant, 16,66% atașament evitant și 22,22% atașament anxios.
Corelând datele referitoare la natura relațiilor s ubiecților (58,88% au răspuns că
au relații armonioase) și tipurile de atașament descoperite, (60% atașament securizant),
observăm că acestea au valori foarte apropiate și putem deduce fapul că în cadrul
familiilor cu o comunicare adecvată și un mediu fami lial echilibrat, stilul de atașament
tinde spre securizant.

Stilurile de atașament60%
23,33%16,66%
securizant
evitant
anxios

60
Rezultatele obținute în urma administrării chestionarului de rezolvare a
conflictelor

Acest chestionar a oferit date relevante privind modalitățile preferate ale
subiecților de a se comporta î n situații de conflict. Astfel, din totalul de 30 de persoane
respondente, 9 au ales compromisul, 5 au ales colaborarea și alte 5 au ales aplanarea, 4 au
ales evitarea și 3 au ales confruntarea.

Reprezentarea grafic ă a repartiției modalit ăților de rezolva re a conflictelor

Figura 13

Se remarcă o majoritate de răspunsuri pentru cooperare (colaborare, compromis și
aplanare – 63,32%), iar acest lucru evidențiază dorința subiecților de a păstra relațiile
armonioase în detrimentu l câștigării conflictului, concluzie relativ ușor de înțeles datorită
naturii acestui eșantion (respondenții au în general relații echilibrate în mediul lor familial
și social).
Corelarea rezultatelor obținute în urma colectării datelor privind stilurile de
atașament cu cele obținute în urma identificării modalităților de rezolvare a conflictelor,
relevă aspecte interesante deoarece persoanele cu stil de atașament securizant au avut

61
tendința să prezinte comportamente de colaborare și de compromis. În acela și timp,
persoanele cu stil de atașament evitant au fost mai degrabă predispuse să abandoneze
conflictul și în unele cazuri să păstreze relațiile proporționate, iar subiecții cu stil de
atașament anxios au pus mare accent pe evitarea conflictului și salvar ea relațiilor,
renunțând chiar la propriile scopuri.

Reprezentarea grafic ă a modalit ăților de rezolvare a conflictelor în funcție de stilul
de atașament

Figura 14

01234567
atașament securizant
atașament evitant
atașament anxios

62
CONCLUZII

Având în vedere tema propusă spre studiu în lucrarea de față și în ur ma analizării
și interpretării datelor obținute, în scopul de a identifica princi palele elemente de
comunicare și relaționare din cadrul familiei și de a reflect a specificul modalităților de
răspuns la situaț ii conflictuale, corespunz ătoare stilurilor de a tașament , se desprind cîteva
concluzii importante.
În trecerea lui de la copilăria timpurie la vîrsta adultă, omul suferă transformări
importante cu ajutorul că rora el evoluează, modificându -și comportamentele, valorile,
ideile și atitudinile, în concorda nță cu rolurile sociale pe care le joacă. Aceste modificări
și transformări fac obiectul psihologiei vârstelor, domeniul studiat cuprinzând
caracteristicile evoluției sau involuției psihice, diferențiate pe etape de vârstă. Aceasta se
referă la aspecte spe cifice ale dezvoltării fizice, psihice, afective, cognitive, cât și la
aspecte ale dezvoltării personalității în c ontextul interacțiunii sociale, cu schimbări ce
survin în decursul întregii vieți, cu scopul de a face o mai mare apropiere a psihologiei de
viața concretă, după cum arată Ursula Șchiopu (1997) în lucrarea sa.
S-a dovedit că primii ani de viaț ă sunt vitali în stabilirea stării de bine fizic e și
emoț ional e de mai târziu ș i, în cele din urmă, pentru dezvoltarea intelectuală. Din ac eastă
cauză, m ediul în care crește ș i se dezvoltă copilul trebuie s ă fie afectiv, să ofere siguranță
și să fie stimulati v. Cercetările au pus în evidenț ă mai multe tipuri de nevoi ale copilului
în primii ani de viaț ă, ce se impun a fi satisfăcute: nevoi fizice, emoționa le și sociale ș i
nevoi ce asigură dezvoltarea intelectuală. (Iordăchescu, 1998)
A avea grijă de copil înseamnă mult mai mult decât a -i satisface nevoile de bază.
Pentru a se dezvolta fumos, copiii trebuie să formeze o legatură emoțională strânsă,
afectuoas ă, cu părinții. Această relație începe să se construiască la scurt timp după
naștere, când bebelușul reacționează pentru prima dată la cuvintele și la expresiile faciale
ale mamei sale. Dar, pe lângă crearea acestei legături afective, părinții trebuie să -i ajute
pe copii să -și dezvolte abilități sociale și emoionale importante, care îi vor face membri
acceptați ai comunitășii. Deși comportamentul care îl apropie pe bebeluș de părinții lui
este în mare parte instinctiv, se poate facilita formarea unui atașam ent strâns prin
manifestarea sensibilității față de starea emoționala a copilului și interacțiunea potrivită

63
stadiului său de dezvoltare. Astfel, părinții au un rol foarte important în crearea
premiselor ca bebelușul să reușească să realizeze tot ceea ce p oate realiza. (Waterson,
2012)
Cu alte cuvinte o mamă și un tată nu creează un bebeluș aș a cum un artist creează
o pictură. Ei au pornit un proces de dezvoltare. Se constată faptul că a se adapta la
procesele de maturizare ale copilului repr ezintă un lucru foarte complex ș i care solicită
foarte mult părinții, iar la început mama însăș i este cea care reprezintă mediul favorizant.
Ea are nevoie în acest moment de sprijin, care este oferit în modul cel mai potrivit de
către tat ăl copilului, de către familie ș i mediul social imediat. (Winnicoot, 2014)
Rezultatele înregistrare în lucrarea de față vin în susț inerea celor expuse ma i sus,
deoarece putem observa că subiecții care au răspuns că au av ut în general relații
armonioase cu părinții, au dez voltat un stil d e atașament securiz ant.
Validarea și ascultarea sunt căi prin care copilul are ocazia de a -și exprima în
siguranță sentimentele. Astfel părinții oferă prietenie, căldură și iubire. Rezultatul unei
asemenea validări este că acest copil se va simți liber să -și exprime sentimentele.
Limbajul este foarte important în ceea ce privește exprimarea emoțiilor și este
absolut necesar ca părinții să vorbească despre ele cu copilul, explicându -i cum să le
recunoască, din ce motive apar ele și încurajându -l să vorbească despre ele atunci când le
simte, făcându -l atent astfel de importanța emoțiilor lui și ale celor din jur.
De aceea comunicarea părinte – copil este foarte important ă, mai ales în primii ani
de viață , deoarece, deși copiii intră în contact cu d iverse mode le de comportament, î n
diverse cercuri sociale, părinții sunt cele mai de valoare modele pentru cei mici.
Înțelegerea corectă a unui mesaj reprezintă dificultatea principală a comunicării.
Această dificultate este dată de diferențele enorme dintre oamen i. Modul în care este
exprimat un mesaj poate să modifice înțelesurile acestuia și să aibă o importanță mai
mare decât cuvintele propriu -zise.
Prin diferențele de percepție , stereotipuri le sociale, lipsa de interes în ascultare ,
dificultăți le de exprimare și bineînțeles personalitățile diferite, oamenii ridică bariere în
comunica re, acestea putându -se cu ușurință transforma în cauze ale conflictului.
În situații conflictuale, oamenii tind să aibă modalități diferite de a reacționa, în
funcție de multiple c riterii, unul dintre acestea fiind și de stilul de atașament dezvoltat.

64
În urma analizării datelor referitoare la natura relațiilor familiale și interpersonale
ale subiecților, per total, se observă faptul că primează valorile înregistrate pentru
armonie și se desprinde așadar concluzia că aceștia încearcă să păstreze relațiile și să
evite conflictele pe cât posibil. Acest aspect l -am observat și prin prisma deschiderii cu
care au acceptat să ia parte la acest studiu, manifestând cooperare.
În ceea ce pri vește relaționarea, subiecții leagă ușor prietenii, fiind sociabili dar și
prudenți în raport cu ceilalți, asa cum reiese din evaluarea frecvenței cu care apar
conflicte în interrelaționarea lor.
De asemenea, se observă o diferență în relaționarea subiec ților cu părințiii față de
cea cu copiii. În compararea răspunsurilor obținute la itemii care descriu tipurile de
relație cu părinții și cele care descriu relația cu copiii, rezultatele arată că subiecții tind să
aibă o relație mai armonioasă cu copiii de cât cu părinții.
Diferențe au apărut și în evaluarea relațiilor cu părinții, față de relațiile între
părinții subiecților, înregistrându -se o creștere a procentajului la varianta de răspuns
relaț ie conflictual ă, percepută de subiecții nosștri în cazul re lațiilor dintre părinții
acestora. Acest lucru poate însemna că respondenții au observat faptul că părinții acestora
au fost mai predispuși să păstreze relațiile bune cu ei decât cu partenerul, iar acest lucru
se reflectă și în actualele relații de cuplu a le participanților la studiu.
Se poate concluziona astfel că majoritatea subiecților încearcă să păstreze relații
echilibrate în principal cu copiii lor, și în general cu persoanele cu care interacționează,
iar ca limită a acestei cercetări putem spune că aceste observații se referă doar la acest
șantion, constituindu -se în specificitatea acestui grup.
Corelarea rezultatelor obținute în urma colectă rii d atelor privind stilurile de
atașament , cu cele obținute în urma identifică rii modalitatilor de rezolvar e a conflictelor,
relev ă aspecte interesante , deoarece persoanele cu stil de atașament securizant au avut
tendința să prezin te comportamente de colaborare ș i de compromis. Acest stil,
pune accentul, în același timp și în egalaă măsură pe atingerea scopuri lor proprii și pe
păstrărea relați ilor. Stilul de cooperare implică o comunicare deschisă și totală , respect și
empatie și folosirea sugestii lor utile.
În acelaș i timp , persoanele cu stil de ataș ament evitant au fost mai degrabă
predispuse să abandoneze co nflictul și în unele cazuri să paăstreze relațiile proporționate,

65
iar subiecții cu stil de ataș ament anxios au pus mare a ccent pe evitarea conflictului și
salvarea relațiilor, renunțâ nd chiar la propriile scopuri.
Într-adevar în urma interpretării rezultat elor obținute din cele două chestionare,
am depistat și persoane cu atașament securizant care în situații de conflict tind să se
confrunte. Aceș tia își concentr ează ideile și acțiunile pentru atingerea intereselor proprii
și neglij ează interesele celorlalț i.
În aceste cazuri este interesant de urmărit și analizat mai îndeaproape, în cercetări
ulterioare, ce anume determină atitudinea aceasta față de atingerea scopurilor în
detrimentul relațiilor, făcând o distincție între situații le de urgență, în care sun t necesare
acțiuni rapide și decisive și situațiile de comunicare defectuoasă.
Un procent mai mic de subiecți cu atașament securizant au răspuns că ar prefera
să aplaneze conflictul, pentru a păstra relatii bune cu cealalată parte. Și în acest caz
cercetăr i ulterioare pot merge în profunzimea fenomenului, determinând cauzele care duc
la neglijarea propriilor interese în favoarea păstrării relațiilor.
Putem observa cu ușurință că, dintre persoanele cu stiluri de ataăament evitant și
anxios, nici una nu e pre dispusă să se confrunte într -o situație de conflict. Ele au tendința
în schimb să ajungă la un compromis, stabilind desigur limite cu privire la ceea ce sunt
dispuși să renunțe, sau să aplaneze conflictul, câștigând astfel menținerea relațiilor
neafectate.
Nu se poate afirma că există o metodă de rezolvare a conflictelor mai bună decât
cealalată, chiar dacă la prima vedere confruntarea și abandonul nu par modalități
dezirabile.
Confruntarea este indispensabilă în situații de urgență, când su nt necesare ac țiuni
rapide și decisive sau atunci câ nd responsabilitatea principală pentru rezolvarea unor
probleme intră în atribuțiile persoanei, spre exemplu la locul de muncă.
De asemenea aplanarea are rezultate pozitive atunci când p roblema aflată în
discuție este mult mai importantă pentru cealaltă parte , iar concesiile făcute sunt menite
în așteptarea îndeplinirii unui scop mai amplu.
În ceea ce privește abandonul, acest lucru are rezultate favorabile atunci când
miza conflictului este minoră, sau când se pot pierde mai mult e prin confrunt are decât
prin evitare, și de asemenea atunci când e necesară câștigarea unui timp pentru a aduna

66
mai multe informații, pentru o mai buna pregătire în întâmpinarea situației conflictuale
sau pentru a calma emoțiile puternice.
Compromisul și colaborarea sunt cele două stiluri dezirabile în cazurile în care
este nevoie să se ajungă la acorduri temporare în probleme complexe, ca o etapă
intermediară spre un acord durabil, sau atunci când situația conflictuală dispune de
resurse limi tate de timp sau energie pentru a putea fi rezolvată, problema fiind urgentă.
De asemenea în cazul în care este esențial să se atingă obiective le importante menținând,
în același timp relația , pentru a rezolva niște probleme care durează de foarte mult tim p
fiind poate compl exe, cu mai multe părți implicate și având la mijloc mai multe interese .
Concluzia finală care se impune în urma acestui studiu, atingând obiectivele și
ipotezele prestabilite, este faptul că pe tot parcursul vieții oamenii acumulează e xperiențe
și influențe atât pozitive cât și negative, printr -un proces de asimilare a cunoștințelor,
valorilor, atitudinilor, ideilor, sentimentelor, pe care fiecare le consideră a fi în
concordanță cu propria personalitate, care se cristalizează ăn perioa da adultă, formând
propriul mod de a privi lumea și implicit de a reacționa la situațiile conflictuale apărute.
În acest proces, comunicarea joacă un rol extrem de important fiind mijlocul de
cunoaștere, de relaționare dar și de asimilare a acestor valori. Atitudinea față de normele
existente și afirmarea propriului eu diferă de la persoană la persoană, în funcție de
trăsăturile de caracter ale fiecăruia.
În urma realizării acestui studiu, se poate spune că stilul de ataș ament influențează
modalitatea de r ăspuns la situații conflictuale, deoarece persoanele cu stil de at așament
securizant sunt mai predispuse să rezolve conflictele prin colaborare și compromis , cele
cu stil evitant vor încerca să se retragă din situ ațiile conflictuale, iar persoanele cu sti l de
atașament anxios vor încerca să evite conflictul în favoarea salvării rel ațiilor existente .
Cu toate acestea, atașamentul nu este singurul determinant în modalitatea de a
reacționa la conflict.
Se pot realiza în continuare diverse studii pe aceea și temă, pentru a înțelege cât
mai bine mecanismele de declanșare a conflictelor și elementele de gestionare a lor, cum
ar fi de exemplu studierea și raportarea lor la etapele de vârstă, deoarece copilul trece prin
transformări uimitoare, se modelează în d rumul lui spre a deveni adult, iar acest lucru nu
se întâmplă fără probleme.

67
O altă concluzie importantă a acestui studiu, este aceea că devenirea adultului este
influențată de climatul familial . Acesta fiind pozitiv sau negativ, determină eficiența
educa ției și are un rol important în creșterea și dezvoltarea copilului spre viața adultă.
Deși în privința familiei și a relațiilor părinți -copii există numeroase studii
inclusiv referitoare la influența divorțului asupra familiei și formă rii copiilor, o nou ă
direcție de cercetare ce se poate desprinde din lucrarea de față, se referă la a observa
diferențierea stilurilor de atașament în funcție de climatul familial, incluzând ipoteze cu
privire la relațiile frate -soră și raportul satisfacție -conflict.
Famili a reprezintă o structură ancorată în sistemul social , supusă presiunilor
economic e și culturale ale zilelor noastre. Această presiune produce schimbări de-a
lungul timpului în stilurile de creștere a copiilor , formând părinți permisivi sau autoritari.
Majo ritatea specialiștilor consideră că un stil flexibil, orientat către copil, într -un mediu
afectuos, este mai eficient în dezvoltarea unui atașament securizant, fiind oportun pe
termen lung și declanșând cât mai puține situații conflictuale.
Multe aspecte contribuie la creșterea și educ area copiilor, pentru ca aceștia să
devină adulți rezistenți și funcționali, iar printre acest ea se numără onestitatea,
recunoștința, responsabilitatea, onoarea, etc.
Pentru a învăța copiii astfel încât să devină adulți pl ăcuți ș i admirabili este
necesar ă implicarea și responsabilizarea părinților, care prin propriul comportament să
demonstreze aceleaș i aptitudini și atitudini pe care le aș teaptă din parte a copiilor,
deoarece este r esponsabilitatea și datoria lor să -și ajute copiii să se adapteze la diferitele
situaț ii de viață și contexte sociale. Așadar, f elul în care au crescut părinții influenț ează
enorm modalitatea în care î și vor educa propriii copi i, deoarece oamenii tind să
reacț ioneze la comportamentul copiilor lor , exact așa cum reacționau părinț ii lor la al lor.
Luând în considerare motivația alegerii acestei teme, expuse în partea de
introducere și notând aspectele importante desprinse din interpretarea rezultatelor, putem
afirma că f iecare dintre noi este rezult atul influenței educației primite în cadrul familiei și
a strategiilor uneori nesănătoase dezvoltate pentru a ne proteja. Dar nu e niciod ată prea
târziu pentru a evolua ș i a ne schimba, învățând diverse tehnici de stăpânire de sine ,
organizare a timpului, calmare a emoțiilor și impulsurilor, dezvoltare a empatiei și a
capacității de ascultare al punctul de vedere al celuilalt , pentru a putea avea relații

68
echilibrate și a lua cea mai bună decizie în cazul unui conflict, iar creș terea c opiilor este
cel mai bu n catalizator pentru aceste schimbări.
De asemenea, este necesară perfecționarea stilului de relaționare din copilă rie,
pentru dezvoltarea unui atașament sigur, iar pentru aceasta atât părinții cât și copiii au
nevoie să -și exerseze deprinderile și abilit ățile sociale, pentru o adecvare a raportării la
situațiile conflictuale.
Cea mai bună formă de comunicare în familie și în societate este cea deschisă, cu
calm și tact , bazată pe înțelegere . Datorită înțelegerii în familie, membrii acesteia reușesc
să evolueze și să ducă la bun sfârșit proiecte, idei și ț eluri co mune, deoarece se respectă și
se sprijină reciproc. Este cel mai bun climat familial pentru dezvoltarea stilului de
atașament securizant .
Rezolvarea conflictelor printr -o comunicare adecvată poa te avea ca rezultat o
apropiere între copii și adulți sau între diferiți adulți, o educație mai bună, reducând astfel
prăpastia dintre generații și formând persoane echilibrate, capabile să funcționeze optim
și să-și asume diversele roluri sociale, contrib uind la dezvoltarea unei societăți implicit
mai bune.

69
BIBLIOGRAFIE

Aldort, N., (2015) Creștem împreună libertate și bucurie în relația părinte -copil ,
Editura Herald, București
Baumrind, D., Black, A.E., (1967) Socialisation Practices Associ ated with
Dimensions of Competence in Preschool Boys and Girls, „Child Development” , nr 38
Bideaud, J., Houde, O., Pedinielli, J ean.-L., (2002 ) L’homme en développment ,
Editura Pre ss Universitaires de France
Birch, A., (2000) Psihologia dezvoltării , Editur a Tehnică, București
Bradley, R.H., Caldwell, B.M. , Elardo, R., Home (1979 ) Enviroment and
Congnitive Development in the First 2 Years: A cross -Lagged Panel Analysis,
„Developmental Psychology” , nr.15
Certo, Samuel C., (2002 ) Managementul modern , Editura Teora, București
Coser, L.A. , (1967 ) Continuities in the Study of Social Conflict, New York , Free
Press
Crețu, T. ,(2001) Psihologia vârstelor , Editura Departamentului de Învățământ
deschis la Distan ță, Universitatea Bucure ști
Ghilezan , M., (2006) Manag ement – Medierea conflictelor , Tribuna economică ,
nr 35
Golu, F., (2015) Manaual de psihologia dezvoltării , Editura Polirom, București
Golu, P., Verza, E.,Zlate, M., (1993) Psihologia copilului , Editura Didactică și
Pedagogică, Bucuresti
Grama , B., (2001 ) Dinamica proceselor de comunicare , Editura Psihomedia,
Sibiu
Iordăchescu, F., (1998) Pediatrie , vol. I , Editura Național,
Lefrancois, Guy R., (1983) An Introduction to Child Development , Wodsworth
Inc. Co.,.
Maccoby, E. E., Martin, J. A., (1983 ) Socia lization in the Context of the Family:
Parent -Child Interaction, in E.M. Hetherington (Ed), „Handbook of Child psychology” ,
vol 4., New York Wiley,

70
Mitrofan I., Mitrofan N., (1994 ) “Elemente de psihologie a cuplului ”Editura
Șansa, Bucureș ti
Osterrieth, P.,(1976 ) Introducere în psihologia copilului , Editura Didactică si
Pedagogică, București
Pavelcu, V., (1969) Din viața sentimentelor , Editura Enciclopedică
Română, București
Pistorio, M., ( 2017) Spune -mi pe cine iubești ca să -ți spun cine ești. Cheia
atașamentului sănătos , Editura Niculescu, București
Rășcanu, R., (1995 ) Comunicare și psihologie , Editura Universității București
Shapiro, S., White, C., (2016) Empatia în parenting , Editura Sian Books,
București
Sion, G. (2007 ) Psihologia vârstelor , Edit ura Fundației România de Mâine
Stiffelman, S., (2017) Parenting conștient – cum să creștem copii responsabili,
încrezători și afectuoși , Editura Curtea Veche, București
Șchiopu, U.,Verza, E., (1997) Psihologia vârstelor , Editura Didactică și
Pedagogică, E d. a 3 -a, București
Șchiopu, U., (1963) Curs de psihologia copilului , Editura Didactică și
Pedagogică, București
Tourrette, C., Guidetti M., (2002 ) Introduction a la psychologie du
developpement, Armand Colin/VUEF , Paris
Verza, E. , (2000) Psihologia vâr stelor , Editura Pro Humanitate, București
Vrăsmas, E., (1999 ) Educația copilului prescolar , Editura Pro Humanitate,
Bucure ști
Wallin, D., J., (2010) Atașamentul în psihoterapie , Editura Trei, București
Wallon, H., (1964) De la act la gândire , Editura Sti ințifică, București
Waterson, A.,J.,R., (2012) “Mama si copilul – ghid de crestere a copilului mic”
Editura Litera, București
Winnicoot, D., W., (2014) Procesele de maturizare , Editura Trei, București

http://www.academia.edu/21024935/Defini%C5%A3ie
http://www.artamedierii.ro/conflictele -si-medierea/2461/comunicare -mediere –
conflict -in-familie.html

71
http://www.consultanta -psihologica.com/stiluri -de-comunicare -in-familie/
https://familist.ro/despre -bariere -in-comunicarea -cu-un-adolescent
http://www.stiucum .com/management/management -general/Comunicarea –
manageriala -aborda62519.php
https://paginadepsihologie.ro/atasamentul -in-relatiile -adulte/
http://www.parintibuni.ro/index.php/Preventie/cum -sunt-afectati -copiii -de-
conflictele -familiale.html
http://scoala -familiei.ro/gestionarea -conflictelor/
http://socioumane.ro/blog/mariusdrugas/files/2010/03/articol_reaction_paper_1.p
df

72
ANEXA 1

Fișa de evaluare psiho -socială

INFORMA ȚII PERSONALE:
Inițialele numelui :________
Vârstă :_________
Sex:___________
Mediul de proveniență : rural / urban
Pregătire școlară : fără studii / medii / superioare
SITUAȚIA FAMILIALĂ :
Stare civil ă: căsătorit(ă )/ necăsătorit(ă )/ divorțat(ă )/ văduv(ă)/ cu partener(ă )
Cum descrieț i relat ia cu partenerul: armonioasă/ cu mici neînțelegeri/ conflictuală
Câți copii aveț i?: ________
Cum descrieți relația dumneavoastră cu părinț ii: armonioasă/ cu mici neînț elegeri/
conflictuală
Cum descrieți relația dintre părinții dumneavoastră : armonioasă/ cu mici
neînțelegeri/ confli ctuală
Cât de des apar conflicte/certuri între dumneavoastră ș i alte persoane? foarte des/
rar/ aproape deloc

73
ANEXA 2

Chestionarul stilului de ata șament AAS (Adult Attachement Scale)

Citiți cu atenție întrebările de mai jos și alegeți pentru fiecare dintre ele , cifra care
se potrivește cel mai bine.
1=dezacord puternic,2=dezacord parțial,3=nu știu,4=acord parțial,5=acord puternic
1.Mă simt neplăcut să ajung să depind de alții.
1 2 3 4 5
2.Oamenii nu sunt niciodată acolo unde ai nevoie de ei.
1 2 3 4 5
3.Mă simt în largul meu atunci cand depind de alții.
1 2 3 4 5
4.Știu ca ceilalți vor fi acolo unde am nevoie de ei.
1 2 3 4 5
5. Îmi este greu să am încredere în ceilalți.
1 2 3 4 5
6. Nu sunt sigur că pot avea întotdeaun a încredere că ceilalți vor fi acolo unde am nevoie
de ei.
1 2 3 4 5
7. Nu mă îngrijorez frecvent că voi fi abandonat.
1 2 3 4 5
8. Adesea îmi este teamă de faptul ca partenerul/a nu mă iubește.
1 2 3 4 5
9. Mi se pare că ceilalți sunt rezer vați în a -mi deveni apropiați pe cât mi -ar plăcea mie.
1 2 3 4 5
10. Îmi este teamă adesea că partenerul/a nu vrea să rămână cu mine.
1 2 3 4 5
11. Îmi doresc o comuniune completă cu o altă persoană.
1 2 3 4 5
12. Dorința mea de comuniune îi sperie câteodată pe ceilalți.
1 2 3 4 5
13.Mi se pare relativ ușor să mă apropii de ceilalți.
1 2 3 4 5
14.Nu mă îngrijorez frecvent că cineva mi -ar putea deveni prea apropiat.
1 2 3 4 5
15.Mă simt oarecum stingherit să fiu apropiat cu ceil alți.
1 2 3 4 5
16.Mă irită ca cineva să vrea să îmi devină prea apropiat.
1 2 3 4 5
17.Mă simt în largul meu când ceilalți depind de mine.
1 2 3 4 5
18.Adesea iubitul/a meu (mea)vrea să fim mai intimi unul cu celălalt decât mă simt eu
bine.
1 2 3 4 5

74
ANEXA 3

Test de autoevaluare – Thomas -Kilmann

Citiți cu atenție afirmațiile de mai jos și î ncercuiți litera care considerați că vi se
potrivește cel mai bine .

1 A Sunt momente în care las altora responsabilitatea rezolvării probleme lor
B Decât să negociez aspectele asupra cărora nu suntem de acord mai bine
insist asupra celor pe care le agreem.

2 A Încerc să găsesc o soluție de compromis.
B Încerc să rezolv atât problemele mele cât și pe ale celuilalt.

3 A Sunt de obicei ferm în atingerea obiectivelor mele.
B Urmăresc să respect sentimentele celorlalți și să păstrez relația.

4 A Încerc să găsesc o soluție de compromis.
B Uneori îmi sacrific propriile dorințe în favoarea satisfacerii dorințelor
celuilalt.

5 A În mod constant solicit ajutorul celorlalți pentru rezolvarea problemelor
B Încerc să fac tot posibilul pentru a evita tensiunile inutule.

6 A Încerc să nu -mi creez neplăceri personale.
B Încerc să -mi câștig poziția.

7 A Încerc să amâ n rezolvarea problemei până voi avea timp să reflectez
asupra ei.
B Renunț la niște puncte pentru a obține altele.

8 A Sunt de obicei ferm în atingerea obiectivelor mele.
B Urmăresc să scot imediat la iveală toate îngrijorările și problemele .

9 A Cred că diferențele de opinie nu trebuie să ne preocupe.
B Depun unefort destul de mare pentru a -mi găsi calea.

10 A Sunt de obicei ferm în atingerea obiectivelor mele.
B Urmăresc găsirea unei soluții de compromis.

11 A Urmăresc să scot imediat la iveală toate îngrijorările și problemele .
B Urmăresc să respect sentimentele celorlalți și să păstrez relația.

12 A Uneori evit luarea unor poziții care ar crea controverse.
B Îl voi lăsa să câștige câteva din punctele sale dacă și el îmi va permite
câștigarea câtorva din punctele mele.

75
13 A Propun o cale de mijloc.
B Fac presiuni pentru a -mi câștiga punctele.

14 A Îi comunic ideile mele și îl rog să mi le expună pe ale sale.
B Încerc să -I arăt logic ași avantajele poziției mele.

15 A Urmăresc să respect sentimentele celorlalți și să păstrez relația.
B Încerc să fac tot posibilul pentru a evita tensiunile.

16 A Încerc să nu afectez sentimentele nimănui.
B Încerc să -l conving pe celă lalt de meritele poziției mele.

17 A Sunt de obicei ferm în atingerea obiectivelor mele.
B Încerc să fac tot posibilul pentru a evita tensiunile inutule.

18 A Dacă acestea îl fac fericit , îl las să -și mențină părerile.
B Îl voi lăsa să câștige câteva din punctele sale dacă și el îmi va permite
câștigarea,câtorva din punctele mele.

19 A Urmăresc să scot imediat la iveală toate îngrijorările și problemele .
B Încerc să amân rezolvarea problemei până voi avea timp să reflectez
asupra ei.

20 A Încerc imediat să aplanez diferendele dintre noi.
B Încerc să creez o combinație satisfăcătoare de pierderi și câștiguri pentru
ambele părți.

21 A În negocieri, încerc să consider și dorințele celeilalte persoane.
B Întotd eauna conduc către o discuție deschisă a problemei.

22 A Încerc să găsesc o poziție intermediară între cele două aflate în conflict.
B Îmi expun părerile.

23 A Sunt de cele mai multe ori preocupat de satisfacerea tuturor dorințelor
noastre.
B Sunt momente în care las altora responsabilitatea rezolvării problemelor.

24 A Dacă menținerea poziției este foarte importană pentru el, încerc să îl
ajut să -și împlinească dorințele.
B Încerc sâ -l determin să facă un compromis.

25 A Încerc să -I arăt logica și avantajele poziției mele.
B În negocieri, încerc să consider și dorințele celeilalte persoane.

26 A Propun o cale de mijloc.
B Sunt de cele mai multe ori preocupat de satisfacerea tuturor dorințelor
noastre.

76

27 A Uneori evit luarea unor poziții care ar crea controverse.
B Dacă acestea îl fac fericit , îl las să -și mențină părerile.

28 A Sunt de obicei ferm în urmărirea scopurilor mele.
B De obicei solicit ajutorul celorlalți pentru soluționarea unor probleme.

29 A Propun o cale de mijloc.
B Cred că diferențele de opine nu trebuie să ne preocupe prea mult.

30 A Încerc să nu rănesc sentimentele celorlalți.
B Întotdeauna discut problema cu cealaltă persoană pentru a o putea
rezolva.