MASTER POLITICILE EGALITĂȚII DE ȘANSE ÎN CONTEXT ROMÂNESC ȘI EUROPEAN [308977]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

MASTER POLITICILE EGALITĂȚII DE ȘANSE ÎN CONTEXT ROMÂNESC ȘI EUROPEAN

LUCRARE DE DISERTAȚIE

SĂRĂCIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

COORDONATOR:

Prof. univ. dr. Livadă-Cadeschi Ligia ABSOLVENT: [anonimizat], 2020

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………… 2

CAPITOLUL I – SITUAȚIA ROMÂNIEI ÎNAINTE ȘI ÎN TIMPUL PERIOADEI INTERBELICE

Consecințele Primului Război Mondial …………………………………………………………….. 4

Sărăcia ………………………………………………………………………………………………………….. 7

Alimentația oamenilor din mediul rural și urban ………………………………… 11

Condiții de viață: urbanizare, locuire ………………………………………………. 27

Învățământul ………………………………………………………………………………… 29

Sănătatea ……………………………………………………………………………………… 30

[anonimizat] 1918-1941

2.1 Reforma agrară ……………………………………………………………………………………………… 36

2.2 Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale …………………………………………………………… 38

2.3 [anonimizat] ………………………………………… 40

[anonimizat]

3.1 Începuturile asistenței sociale …………………………………………………………………………. 51

3.2 Instituțiile asistenței sociale ……………………………………………………………………………. 57

3.2.1 Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” ………………….. 57

3.2.2 Consiliul de Patronaj și al Ocrotirilor Sociale ………………………………………. 61

3.3 Legea sanitară ………………………………………………………………………………………………. 67

3.3.1 Personalul auxiliar și sora de ocrotire…………………………………………………… 68

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………………….. 75

BIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………………… 80

INTRODUCERE

Societatea umană încă de la începutul timpului, s-a [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]. Sărăcia a fost principala problemă cu care indivizii s-[anonimizat]-le viața. [anonimizat], aflându-se în imposibilitatea de a se reintegra în societate și având nevoie de ajutor specializat. [anonimizat], [anonimizat]ții.

Începuturile asistenței sociale se pot observa încă din Antichitate, aceasta dezvoltându-se încet și sigur. În România, instituțiile principale care aveau astfel de funcții erau bisericile și mânăstirile, iar primele instituții de ajutorare au fost caliciile și ospiciile. La baza asistenței sociale a stat filantropia, putându-se observa caracterul religios al acestui domeniu.

Primele activități ale acestui domeniu s-au manifestat sub forma unor acțiuni caritabile, filantropice, cu scopul de a îi ajuta oricând se putea pe cei care făceau parte din grupurile defavorizate ale societății precum: bătrânii, bolnavii cu slabe resurse financiare, copiii orfani, copiii cu handicap, cerșetorii, persoanele care se aflau la limita sărăciei și a mizeriei.

Perioada interbelică a reprezentat o provocare în calea dezvoltării României. Problemele acestei perioade au fost numeroase și anume: sărăcia, corupția, subdezvoltarea, proasta administrație, deficiența sistemului politic. Evoluția României după Primul Război Mondial a fost afectată de perioadele de criză și de stabilitate.

În intervalul 29 noiembrie 1918 – 22 iunie 1941 la conducerea țării s-au aflat mai multe guverne care au încercat să adopte legi, măsuri și reforme pentru a îmbunătăți calitatea vieții cetățenilor, însă unele dintre acestea aveau efect doar pe termen scurt sau prezentau lacune vizibile. Erau necesare măsuri îmbunătățite care să facă fața problemelor cu care România se confrunta la acea vreme, dar și conducători competenți.

În anul Marii Unirii, populația se confrunta cu probleme grave precum cu foametea, sărăcia, dar și cu diferite epidemii. Economia țării se afla într-o perioadă de declin, astfel că se impuneau măsuri cât mai urgente pentru redresarea acesteia.

Astfel, obiectivul acestei lucrări este de a analiza situația României interbelice în ceea ce privește sărăcia, asistența socială și analiza guvernelor ce au condus țara între anii 1918-1941. În acest fel putem pleca de la următoarele întrebări: Care a fost situația sărăciei și domeniului asistenței sociale în perioada interbelică ? Care sunt cauzele și efectele sărăciei și a lipsurilor asistenței sociale ? Cum a reacționat fiecare guvern în parte și cum s-a modificat legislația românească astfel încât să ofere țării ceea ce are nevoie ? Care au fost efectele alegerilor luate de către guvernele care au preluat frâiele României timp de 22 de ani ?

Guvernele care au condus România în perioada interbelică au avut fiecare un impact asupra nenumăratelor probleme cu care se confrunta țara. Așadar, în primul capitol, această lucrare își propune să analizeze situația României după finalul Primului Război Mondial și consecințele care au afectat calitatea vieții cetățenilor, punând accentul pe problema sărăciei și a alimentației evidențiindu-se contrastul dintre mediul urban și mediul rural.

În al doilea capitol, lucrarea va analiza toate guvernele care s-au aflat la conducerea țării în perioada interbelică, precum și măsurile pe care fiecare cabinet le-a adoptat în ceea ce privește problema sărăciei și a evoluției domeniului asistenței sociale, alături de eficiența și urmările acestora.

În al treilea capitol, este abordat domeniul asistenței sociale, sunt prezentate principalele instituții ale acestui domeniu, precum și legea sanitară. Sunt prezentate acte legislative relevante, sunt analizate scopurile, realizările și importanța instituțiilor asistenței sociale, menite să ajute și să marcheze evoluția acesteia în perioada interbelică.

CAPITOLUL I – SITUAȚIA ROMÂNIEI ȘI GUVERNELE DIN PERIOADA 1918-1939

1.1 Consecințele Primului Război Mondial

Primul Război Mondial a fost un conflict militar de anvergură, declanșat în Europa, având la bază pretextul asasinării de la Sarajevo, a prințului Franz Ferdinand. Durata acestuia este din 28 iulie 1914 până în 11 noiembrie 1918, fiind unul dintre cele mai sângeroase războaie din istorie, prin participarea a milioane de militari.

La izbucnirea Primului Război Mondial, România se afla, de mai bine de 50 de ani, în cadrul unui proces de modernizare structurală. Această perioadă de dinaintea Primului Război Mondial a fost una dintre cele hotărâtoare în ceea ce privește dezvoltarea economică a țării. Astfel, în acest sens, s-au dezvoltat industria precum și elemente de infrastructură specifice unei economii bine puse la punct.

La cârma țării, la acea vreme, se afla Partidul Național Liberal, condus de I.C.Brătianu, instalat la începutul anului 1914. Ca aspect al politicii interne, țărănimea avea drepturi restrânse, întrucât sistemul de vot era cenzitar, adică pe baza averii, ceea ce însemna că mare parte a populației, în special țăranii, era exclusă, aceștia neputând influența deciziile politice luate.

Așadar, fiindcă majoritatea populației era reprezentată de țărani, agricultura a reprezentat ramura economică de bază, fiind și cea care ocupa majoritatea forței de muncă.

„Deși avea cel mai mare număr de întreprinderi industriale din sud-estul Europei, România era încă departe de țările dezvoltate. Țara avea la începutul războiului un număr de 410 fabrici cu un număr mediu de 75 de lucrători, în timp ce în Transilvania existau 379 de fabrici cu o medie de peste o sută de lucrători.”

Fabrica de ciment de la Fieni, Dâmbovița

Fabrica de cherestea Goetz din Galați Fabrică de țigarete pe malul Begăi

Primul Război Mondial s-a sfârșit în data de 11 noiembrie 1918, după semnarea armistițiului. Fiind unul dintre cele mai sângeroase războaie din istorie, încheierea acestuia a

adus consecințe nefaste asupra situației României, care nu a făcut excepție din acest context. A fost afectată profund ordinea politică, socială și culturală atât a zonelor implicate, cât și a celor neafectate, fiind prezente și pagubele materiale.

Efectele războiului au fost dezastruoase pentru viitorul statului român, motiv pentru care România a avut nevoie de o perioadă în care a trebuit să își revină din punct de vedere economic, fiind presată de un nou și inevitabil conflict, ce a luat formă mai târziu drept cel de-al Doilea Război Mondial.

Totodată, la data de 1 decembrie 1918, s-a înfăptuit unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei, recunoscută ca și Marea Unire, prin care România a devenit o țară de mărime medie în Europa, industria crescând și totodată sporindu-se resursele de materii prime și energie. În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, Marea Unire a fost recunoscută și a reprezentat totodată „un punct final într-o etapă istorică a națiunii române”. Ca urmări ale acestui lucru, România a beneficiat de importante reforme politice și sociale, precum introducerea votului universal și reforma agrară (1921).

În ceea ce privește sectorul social, Primul Război Mondial a avut grave consecințe. Sărăcia a atins cote alarmante, oamenii ajungând să nu mai aibă mijloace de subzistență. În acest caz, a fost nevoie de solidaritate și de ajutor pentru cei care se aflau în imposibilitatea procurării celor necesare supraviețuirii, Casa Regală a României implicându-se în organizarea de evenimente și acțiuni umanitare: „Prin mareșalul Curții Regale (Henry Cattary), Regele Ferdinand a trimis o sumă de bani pentru familiile a trei soldați gorjeni morți în Basarabia (Ghiță Gheorghe-Logrești Birnici; Nicolae Banu-Novaci; Dumitru Belbera-Bolboși). Nici Regina Maria nu s-a lăsat mai prejos. Încă din vara anului 1918, a oferit 10.000 lei femeilor sărace ale tuturor mobilizaților din întregul județ Gorj. Festivitatea de ajutorare s-a desfășurat în Grădina Publică din Târgu Jiu. Numai că, la dorința expresă a Majestății Sale, «înainte de distribuirea ajutoarelor, adică la ora 900 dimineața, la Biserica Catedrală, s-a oficiat și un Parastas pentru pomenirea ostașilor morți.”

1.2 Sărăcia

Se știe că înainte de anul 1914, cât și în perioada interbelică, România era o țară preponderent rurală, astfel că peste trei sferturi din populație locuia la țară și lucra în agricultură. „Statul era slab și prădat de grupurile de interese. Bunurile publice erau rare și distribuite inegal.

Majoritatea populației rurale trăia în sărăcie și avea un acces foarte limitat la beneficiile modernizării ( alfabetizare, îngrijire medicală, progres tehnologic, etc. ).” Reformele aplicate de guvern după Primul Război Mondial, ca de exemplu introducerea votului universal, reforma agrară și recunoașterea drepturilor minorităților prin ratificarea Tratatului Minorităților din 1919, a fost „limitat de depresiunea agricolă și de elitele din București, care erau sprijinite de regele Ferdinand I (1914-1927) și de armată și care voiau să se asigure că sistemul politic al României Mari va continua practicile corupte ale Vechiului Regat.”

Deși Unirea din 1918 a determinat creșterea economică a țării, acest lucru nu a fost de ajuns întrucât și după acest eveniment România a rămas o țară slab dezvoltată din punct de vedere industrial. Din acest motiv, statul a făcut eforturi mari pentru a redresa viața economică a țării afectate de război. Astfel, perioada interbelică nu a reprezentat ceva ieșit din comun atunci când vorbim despre calea dezvoltării României. Printre problemele identificate se numără sărăcia, epidemiile, corupția, subdezvoltarea, ineficiența sistemului politic și proasta administrație.

Modernizarea agriculturii și a relațiilor agrare a reprezentat una dintre măsurile aflate la baza programului de redresare economică a țării. Reforma agrară din anul 1921 a schimbat radical structura proprietății, astfel încât România a devenit o țară de mici proprietari. Dar „fără inventar agricol și fără capital, țăranii proprietari nu au putut revigora agricultura românească, producția de cereale antebelică fiind atinsă abia în 1929.”

După Primul Război Mondial țăranii au fost împroprietăriți. Astfel, regele Ferdinand și generalul Averescu au promis că vor da pământ țăranilor-soldați sau familiilor acestora în caz că vor muri pe front. Acest lucru a motivat armata care era total nepregătită și debusolată. Astfel, evenimentul marcant în memoria țăranilor l-a reprezentat împroprietărirea și nu Marea Unire. Chiar cu acest ajutor, viața acestora nu a fost mai bună întrucât piețele agrare erau disfuncționale, tehnologia era una rudimentară, iar „fragmentarea proprietăților prin moștenire și alte cercuri vicioase au făcut ca gospodăriile țărănești să trăiască de la un an la altul, folosind strategii de supraviețuire care au rămas încă în cultura contemporană cum ar fi neîncrederea în stat, cultura secretitudinii, și limitarea generozității la familie, rude și prieteni.”

Divizarea socială a orașului era reprezentată de trei cercuri și anume săracii, care se aflau la marginea orașului, funcționarii, contabilii, inginerii, profesorii, oamenii de afaceri, industriașii și proprietarii de pământuri, care se aflau în centrul acestuia. Până și această imagine a orașului poate fi descrisă pe baza stării sociale și financiare: „locuințe temporare de sfârșit de săptămână și cocioabe la mahala, locuințe cu confort mediu mai spre centru și clădiri impunătoare cu etaj, curent electric, aducțiune de apă și canal, încălzire proprie prin calorifer în centru.”

Astfel, capitala a reprezentat unul dintre orașele prin intermediul cărora s-au putut vedea contrastele sociale.

Casă înaintea Primului Război Mondial

Familiile de țărani aveau în componență cel puțin 5-6 copii, numărul acestora fiind și mai mare în alte zone, până la 10-12 copii. Mulți dintre aceștia mureau până să împlinească 1 an, această mortalitate infantilă fiind cauzată de condițiile precare de igienă, de alimentație, de acces la medicină. Alți copii mureau din cauza bolilor curabile, fiindu-le fatale din cauza lipsei serviciilor de sănătate, a medicamentelor, dar și a informației. Toate aceste lucruri se întâmplau în cadrul gospodăriilor prospere sau relativ prospere. În cazul săracilor, aceștia trăiau și mai prost.

Familie la înmormântarea unui copil

Capitala, precum și întreaga țară se confrunta cu epidemii cumplite de râie și de pelagră, iar „un copil din cinci murea înainte să împlinească vârsta necesară pentru a putea fi înscris la școală. În provincie, situația era și mai gravă întrucât mureau jumătate dintre copii. În acea situație, România se afla pe locul 1 în ceea ce privea mortalitatea infantilă.”

Din cauza acestui lucru, Spitalul Militar Central era plin până la refuz cu persoane care sufereau de râie, astfel că aceștia dormeau câte doi sau trei în pat, unii dormind chiar pe podea. În același timp, în case existau familii în care toți membrii erau infectați.

„În noiembrie 1934, un control medical de rutină la o școală primară din cartierul Vitan, a dezvăluit că 30% dintre elevi aveau tuberculoză.”

În general, condițiile de trai erau foarte grele, mai ales pentru copiii care nu aveau cu ce să se îmbrace, cei care sufereau în timpul iernii din cauza temperaturilor scăzute sau cei care erau îmbrăcați doar cu un sac în care făceau câteva găuri pentru mâini și pentru cap.

Locuințele țăranilor aveau cel mult două sau trei camere. De obicei aceștia se reuneau într-una din aceste camere care servea drept dormitor dar și ca sală de masă.

Prosperitatea acestora „era dată de numărul de pogoane sau iugăre de pământ deținute.”

În ceea ce privește educația și sănătatea, politicienii au promise multe, însă schimbările au fost puține și întârziate. Astfel, cursul primar era gratuit, însă părinții trebuiau să cheltuie bani pentru haine, manuale, rechizite, etc. Din această cauză nu foarte mulți țărani își lăsau copiii la școală, frecvența fiind redusă. Chiar și din această frecvență redusă, nu mulți reușeau să treacă primele clase.

„Abia 1 la sută din copiii de țărani ajungeau să-și încheie o educație superioară. Rata de alfabetizare atingea la sfârșitul perioadei interbelice procentul de 50 la sută din populația țării.

Cu toate acestea în perioada interbelică din 200 de intelectuali de marcă ai țării, 170 proveneau din rândul țăranilor.”

Asistența medicală de specialitate era avantajul celor care locuiau la oraș, deoarece cea mai mare parte a medicilor și a personalului auxiliar se aflau acolo. În ceea ce privește țăranii, atât în zona rurală cât și în zona urbană medicul rămânea cel de circumscripție, iar acesta era adesea depășit de numărul mare de pacienți pe care trebuia să îi consulte.

Prețurile medicamentelor erau foarte mari și inaccesibile celor din zonele rurale, oamenii chiar renunțând să se ducă la doctor sau să îl cheme la domiciliu.

Constanta care s-a menținut între anii 1918-1940 a fost cea reprezentată de abundența de produse alimentare și agricole, deoarece țăranii alcătuiau aproximativ 70% din populație.

1.2.1 Alimentația oamenilor din zona rurală și urbană

Pentru a ilustra și mai bine sărăcia din perioada interbelică, vom analiza în continuare alimentația oamenilor. Astfel, ne putem face o imagine despre nivelul de trai al acestora, precum și nivelul civilizației. În prefața cărții „Alimentația poporului roman – În cadrul antropogeografiei și istoriei economice”, autorul spune că „din punct de vedere al hranei păturii țărănești, care cuprinde peste 80% din totalul locuitorilor, țara noastră ocupă în Europa o situație specială”.

Astfel, putem deduce faptul că România este o țară preponderant agrară, reflectând situația economică, dar și faptul că alimentația era diferită față de cea a celor ce locuiau la oraș, accentuând discrepanța dintre majoritatea populației și o minoritate. În acest sens, cartea are la bază două întrebări și anume: „De ce țin particularitățile alimentației poporului nostru ? Care sunt cauzele subnutriției țăranului român ?”

Un alt factor important care ne ajută în această analiză, este reprezentat de dezvoltarea obiceiurilor alimentare și importanța stilului de viață rustic, specific românilor: „În sfârșit, ultima caracteristică a păstorilor de oi și cornute este vegetarismul. Populațiile pastorale sunt foarte puțin carnivore ci, dimpotrivă, mâncătoare de lapte și mari consumatoare de cereale și vegetale în general. Păstorul, de oi mai ales, nu este dispus să-și împuțineze turma care este propriul său capital, ci se mulțumește cu dobânda, laptele, lâna. Pretutindeni, păstorii nu sacrifică decât animale rănite, uneori bolnave. Acest caracter de vegetarism se regăsește la românii de astăzi care consumă mai puțină carne ca toate națiunile vecine și conlocuitoare. De altfel vegetarismul este, într-o oarecare măsură, un caracter comun întregei pături țărănești de pretutindeni și din toate timpurile. Consumarea zilnică a cărnei ca și a alcoolului este o invențiune a civilizației urbane.”

În urma acestui pasaj putem înțelege de ce românii aveau o dietă săracă din care carnea făcea parte rar. Tot din acest pasaj ne putem da seama de starea economică a țării dinaintea perioadei interbelice. Astfel, nivelul de trai al majorității populației a rămas neevoluat, putându-se observa o involuție: „Așa cum se prezintă astăzi alimentația țăranului român din câteva provincii ale țării, ea pare nu numai o hrană de tip arhaic, ci chiar regresiv.”

Alimentația diferită dintre clasele sociale s-a menținut în Europa până la începutul secolului XX.

În ceea ce privește perioada interbelică, autorul arată existența unei diferențe între Transilvania și Vechiul Regat, la care au contribuit mai mulți factori. Printre acei factori se numără cei naturali, care ajută în procesul de diferențiere a agriculturii practicate. „Structura economică a gospodăriilor țărănești de peste munți se datorește, în parte, și condițiunilor geografice ale acestor ținuturi care nu le vor îngădui niciodată să devină regiuni de exploatare agricolă. În Ardeal, terenul de cultură nu cuprinde decât 24% din toata suprafața țării, în Bucovina 29%, procent redus, față de 43% cât reprezintă el în Muntenia și Moldova.” Astfel, putem înțelege că agricultura din Transilvania este puțin mai diferită, mai intensă, în care o bună parte este reprezentată de plantațiile de porumb.

Întinderea culturii de porumb în România

Acest lucru face ca „întinderea pășunilor naturale și a fânețelor cultivate, care cuprinde aici 23,5% din toată suprafața, este factorul economic care contrastează cel mai mult cu structura agrară a Vechiului Regat, unde acest procent e abia 1,5%.”

Întinderea pășunilor naturale, în România

În continuare, apar și alte diferențe, ca de exemplu numărul vacilor care produc lapte. „Statisticile Ministerului de Agricultură și Domenii arată că, în anul 1935, numărul gospodăriilor ardelene care nu aveau nicio vacă cu lapte este de 25,9%. Pentru Vechiul Regat media este de 30%, și crește, pentru județele din câmpia Dunării la 52%”. Toate aceste lucruri se regăsesc în alimentația ardelenilor din zona rurală. „Proporția alimentelor de origine vegetală este și aici exagerată, față de regimul altor popoare, dar totuși mai mică decât în alimentația țăranilor din celelalte regiuni ale țării.” Datorită faptului că locuitorii zonei din Ardeal consumau o cantitate mare de proteine animale și datorită faptului că pe lângă porumb aceștia mai consumau și alte cereale, cazurile de pelagră nu au fost într-un număr foarte mare.

Răspândirea pelagrei endemice în România. Mortalitatea prin pelagră, pe județe, în cursul anului 1937

În 1937, presupusă perioadă de prosperitate, se înregistrau multe cazuri de pelagră, aceasta fiind considerată o maladie a săracilor. Astfel, se poate observa importanța proteinelor animale, a laptelui, care făcea parte din alimentația țăranilor. Pe de altă parte, ca o consecință a cultivării cumulative de cereale din anumite părți ale țării, se puteau produce foarte ușor și dezastre. „Întinderea pelagrei, acest indicator al desorganizării economice, al monoculturii cerealiste cu predominanța porumbului, corespunde unui tip de economie agrară destul de precis. Compararea cartogramelor alăturate ne arată că frecvența cazurilor de pelagră este dependentă de doi factori de căpetenie: sărăcia pășunilor, având ca si consecință scăderea vitelor de lapte, și întinderea culturii de porumb. Sunt în rezumat caracterele agriculturii extensive de tip cerealist. La acestea vin să se adaoge, desimea populației, lipsa de valorificare a produselor, alcoolismul și o serie de cauze locale sau accidentale, care sporesc proporțiile răului.”

„După recensământul agricol din anul 1930, 74,95% din exploatările țărănești au mai puțin de 5 ha de pământ. Suprafața totală a terenului care este în mâinile acestor plugari reprezintă 4.600.000 ha, ceea ce face o medie de 1,87 ha de pământ arabil de gospodărie țărănească. Această întindere este, după toate socotelile, cu totul insuficientă pentru a hrăni o familie, chiar și cu mijloacele agriculturii intensive, și cu atât mai puțin cu plugăria, așa cum se practică în cea mai mare parte a țării noastre.” Astfel, această economie fragilă a țării este pusă față în față cu realitățile economie internaționale, acest lucru având consecințe asupra populației românilor. „Răsfrângerea crizei mondiale agrare, care a scoborât și scoboară mereu prețul cerealelor noastre, a venit să dea o ultimă lovitură economiei noastre țărănești. De la 1929 până astăzi, 1939, prețul cerealelor a scăzut, în medie, cu 53%.”

Majoritatea populației României avea sub 5 ha de teren, acest lucru însemnând un număr foarte mare de gospodării țărănești. „După datele din 1930, existau în România 2.460.000 de asemenea gospodării, ceea ce reprezintă 75% din totalul întreprinderilor agricole. Aceste familii de plugari stăpânesc numai 28% din tot pământul de cultură al țării. Restul pământului de muncă, adică 72% din toată întinderea este deci în mâna unei minorități, care reprezintă cam 26% din numărul agricultorilor. Marea proprietate, adică cei care posedă peste 100 ha arabile, stăpânește cam 26% din terenul agricol. Numărul acestor întreprinderi reprezintă abia 0,4% din numărul total.”

În această situație, țăranii erau nevoiți să își caute alte căi prin care să își câștige traiul, de aici rezultând nivelul acestora de sărăcie. Din cauza dimensiunii mici a pământului, nevoile de bază ale familiei și plata taxelor nu puteau fi asigurate. Astfel, „bogăția de căpetenie a plugarului român, care nu posedă mai mult de 5 ha, nu stă atât în pământul pe care îl stăpânește, cât în munca brațelor lui. În condițiuni obișnuite, o pereche de oameni nu pot lucra bine decât 2 ha. Cei ce au mai mult sunt siliți să-l arendeze, ceea ce nu mărește prea mult venitul, sau îl lasă pârloagă. Cei ce au mai puțin de 2 ha, vor căuta să-și împlinească venitul lucrând la proprietarii mai mari, în parte sau cu ziua, sau vor căuta putință de trai, prin muncă lăturalnică ( cărăușie, lemne, industrie, oraș ).”

Populația totală, activă, rurală, suprafața arabilă și capacitatea instalată în industrie între 1862-1947

O principală caracteristică a familiilor sărace era prezența numeroasă a copiilor. Astfel, se spunea că dacă familia este numeroasă, atunci vor exista mai multe persoane care vor munci și vor aduce bani în casă. O altă urmare este reprezentată de faptul că femeia nu se poate ocupa de gospodărie, întrucât munca ei este mai prețioasă la câmp, acolo unde bărbatul lucrează și are nevoie de ea. „E una din cauzele lipsei de pregătire gospodărească a țărancei române. Ea e în primul rând o muncitoare, nu o gospodină.” Astfel, dacă pământul pe care îl dețin este de mică dimensiune sau dacă țăranii nu au pământ, din țărani proprietari de pământ aceștia devin muncitori agricoli. „Cea mai mare parte din micii noștri agricultori, chiar dacă stăpânesc câteva pogoane de pământ, sunt, cum am spus, din punct de vedere economico-social, proletari și uneori proletari în marginea șomajului.”

Un alt subiect important și interesant în ceea ce privește situația sărăciei în perioada interbelică, este reprezentat de distribuirea resurselor economice, adică, mai pe scurt, bugetul țăranului, acest lucru fiind important în special din punct de vedere social. „La capitolul cheltuielilor, vedem că, transformând valorile în bani, hrana reprezintă 60-75% din totalul lor. Proporția aceasta crește încă de la bugetele cele mai sărace. Restul de 25-45% reprezintă îmbrăcămintea și încălțămintea, care astăzi nu se mai lucrează în casă, impozitele și alte cheltuieli, din care băuturile alcoolice reprezintă un capitol însemnat, care se ridică uneori la 5-10% din totalul cheltuielilor.” În continuare, se pot observa cum acest buget suferă variații. „Echilibrul [bugetului n.n.] este în funcție de cantitatea recoltei și de prețuri și este foarte variabil ca și acești factori. Foarte deseori, cum atât de bine formulează Moise Enescu: «echilibrul bugetului la țăran e în funcție de privațiuni».” Astfel, putem deduce faptul că țăranul român trece de la statusul de independent la statusul de proletar. Situația în care se află țăranii se aseamănă cu cea a muncitorilor din zona urbană, deoarece toți aceștia erau dependenți de forța acestora de muncă. „Echilibrul bugetar al țăranului care nu posedă mai mult de 3 hectare, și care are multe guri și puține brațe de muncă, și care nu are putința unui câștig lăturalnic, este așa de șubred, încât orice mic eveniment economic îl sdruncină adânc. Nu mai vorbim de cauzele de desechilibru bugetar colective, care sărăcesc și înfometează uneori o regiune întreagă, secetă, scăderi mari de prețuri, care merg de obicei simultan cu scumpirea articolelor de consum. (…) Reducerea brațelor de muncă, adică scăderea bruscă a singurului capital real, prin dispariția unuia din indivizii activi (moarte, serviciu militar, boală, divorț), sau o cheltuială neprevăzută (proces, înmormântare, nuntă), moartea unei vite, un incendiu, sunt suficiente să sărăcească pentru ani de zile o casă țărănească, al cărei buget nu prevede rezerve.” Pentru a sublinia mai bine situația țăranilor români, în timpul Vechiului Regat, câteva date despre alimentația acestora puțin înainte de Primul Război Mondial comparativ cu perioada interbelică, sunt relevante. „Cercetările asupra alimentației țăranului întreprinse, în Vechiul Regat, înaintea reformei agrare (C. Popescu-Azuga, 1986; N. Lupu, 1906; Gh. Proca și Kirileanu, 1907), arătau că, din punct de vedere dinamic, rația alimentară este, în general suficientă, dar că există un accentuat desechilibru calitativ (…) După acești autori, 65-66% din proteine și 60-52% din grăsimi sunt furnizate de mălai. Pentru a satisface nevoile fiziologice, e nevoie de o cantitate enormă de mămăligă, incompatibilă cu o funcție digestivă normală. Ar exista deci o subnutriție prin imposibilitate de digestie.” Așadar, așa se prezenta situația înainte de Primul Război Mondial. În ceea ce privește perioada interbelică, autorul spune următoarele: „Prin comparație, în perioada interbelică avem următoarea situație: „Anchetele recente, întreprinse în diverse regiuni ale țării, de Nitzulescu, Sibi, Benetato, D. Georgescu, Enescu și Radenschi arată că și astăzi hrana țăranului român, cam de peste tot, e caracterizată prin același grav desechilibru calitativ, desechilibru care este însă mult mai accentuat în anumite regiuni, cum este Vechiul Regat și o parte a Basarabiei, adică tocmai zona de pelagră endemică de care am vorbit.” Deși din cadrul acestor cifre putem deduce faptul că economia României se afla într-o perioada de creștere, traiul țăranilor români era mai rău decât înaintea Primului Război Mondial. „Astfel, peste tot, caloriile furnizate de substanțele de origină vegetală, față de cele de origină animală, sunt într-o proporție covârșitoare și neatinsă în nici o altă țară din Europa (82% în Ardeal, 85,5% în Basarabia).” Așadar, pe baza acestor studii, românii în perioada interbelică mâncau mai prost decât oamenii din alte țări din Europa. Totodată, „cantitatea de mămăligă, consumată de un om, atinge uneori, în anumite ținuturi, cifre neverosimile (3 kg pe zi).”

Totuși, un aspect cât de cât bun în ceea ce privește alimentația românilor, era faptul că, pe lângă lactate și vegetale, era prezent și consumul de carne. Din păcate, acest lucru se întâmpla destul de rar, carnea fiind consumată în cantități mici: „după statisticele Ministerului Agriculturii și Domeniilor pe 1926-1935, consumul de carne pe cap de locuitor, pe an, e de 2 kg 87 în mediul rural, față de 52 kg 159, cât este în mediul orășenesc” În urma acestor studii, putem trage câteva concluzii: faptul că o parte a României era reprezentată de partea rurală, caracterizată de o sărăcie extremă, în care condițiile de trai nu erau propice pentru nicio persoană, iar cealaltă parte era reprezentată de zona urbană, diferită în raport cu cealaltă. Diferența dintre aceste două zone era una enormă, oamenii din zona urbană având mai mult acces și mâncând mai multă carne decât cei din zona rurală. De asemenea, putem concluziona faptul că populația României ducea un trai prost, oamenii din zona rurală care alcătuiau marea majoritate aflându-se la limita sărăciei extreme, unii dintre muncitorii din zona orașului fiind și ei în această situație, în timp ce România era considerată negustorul de cereale al Europei. „Carnea reprezintă, chiar în unele regiuni din Ardeal, abia 0,52% din valoarea calorică totală (Benetato), față de 11,8 și 17,76 care sunt cifrele respective pentru țăranii francezi și germani.”

Țăran român în piață

Astfel, comparativ cu țăranii din celelalte țări din Europa în acea perioadă, despre țăranii români nici nu se putea spune că sunt consumatori de carne, deoarece până și cei germani sau francezi o consumau mai des și în cantități mai mari.

Chiar dacă lipsa cărnii era compensată de prezența lactatelor, nici din acest punct de vedere România interbelică nu se ridica la standardele celorlalte țări din Europa: „În anumite gospodării țărănești din Vechiul Regat, cantitatea de lapte care revine de cap de locuitor pe zi e minimă (100 – 250 gr). Același lucru în ce privește ouăle.”

Consum mediu pe cap de locuitor în România vs. alte țări europene

„În general, regimul e foarte monoton: în anumite medii se mănâncă mămăligă și fasole 133 – 200 zile pe an. Zahărul e o raritate; se citează cifrele de 1kg,5 – 2 kg pe an, de familie (s.n.). În sfârșit, la acest desechilibru, se adaogă consumul exagerat de băuturi alcoolice care accentuează denutriția, și carențele multiple de vitamine.” Cu ajutorul acestor explicații date de către autorul cărții, putem desena tabloul României interbelice, având la bază informații despre traiul românilor, despre hrana acestora: o țară caracterizată de sărăcie, de mizerie, de multe nereguli, unde se credea că anumite realizări supraestimate, precum exportul cerealelor, pot ascunde aceste aspecte negative și pot face România o țară la nivelul tuturor celorlalte țări din Europa. Așadar, una dintre concluziile pe care autorul le trage în această carte în ceea ce privește situația hranei românilor este următoarea: „Este un regim al tipului social de «proletar agricol» și care amintește alimentația «de foamete» din Occident.”

În ceea ce privește conducerea țării și a conștientizării acestuia asupra situației țării, lucrurile nu stăteau prea bine. Se căutau soluții însă acestea fie nu dădeau roade, fie erau extrem de greu de implementat. Astfel, ca orice înclinație a unui guvern la putere, era mai ușor să se dea vina pe țăranul sărac pentru situația în care se afla decât să se încerce să se găsească soluții mai bune și mai eficiente. „Toate măsurile care, țintesc schimbarea vechilor obiceiuri alimentare, propagandă pentru cultura zarzavaturilor, educație gospodărescă, etc., sunt mult mai puțin eficace sau rămân de-a-dreptul inoperante, dacă nu țin seamă de starea economică reală a țărănimii. (…) Nu trebuie să se uite că desorganizarea gospodărească, ca și analfabetismul, alcoolismul, lipsa de igienă, sunt în mare parte urmarea sărăciei claselor agricole.” Ca o ultimă concluzie, autorul subliniază semnalul de alarmă al acelui timp și anume neputința în care se afla regimul de la putere, precum și sărăcia și mizeria în care poporul român din perioada interbelică trebuia să trăiască: „În căutarea acestor soluții, nu trebuie uitat o clipă că vitalitatea poporului nostru este astăzi serios amenințată.”

Țărani adunând ouă

Situația alimentației țăranilor din perioada interbelică a fost abordată și de către Dimitrie Gusti, care a analizat 60 de sate românești. Acesta a constatat faptul că în marea majoritate a cazurilor, în ceea ce privește alimentele brute lucrurile erau bune, însă toate aceste lucruri erau sabotate de faptul că porumbul era consumat în mod excesiv, iar alimentele de proveniență animală precum și cele proaspete erau consumate într-o cantitate foarte redusă. Porumbul, reprezintă un aliment vegetal care nu conține suficienți nutrienți pentru organism, iar oamenii consumându-l zilnic în cantități foarte mari îl face o sursă insuficientă pentru nutriția acestora. În unele situații, porumbul se consuma stricat de unde astfel și izbucnirea epidemiei de pelagră, după cum a menționat anterior și autorul Claudian Ioan, o boală care avea consecințe grave asupra organismului oamenilor și simptome precum tulburări nervoase și erupții cutanate. Reluând ideile domnului Claudian Ioan, este menționat de asemenea și consumul rar de carne, „mai mult cu prilejul sărbătorilor (duminica, de hramul bisericii) și după Crăciun, când tăiau porcul. Cei din Transilvania consumau mai ales carne de porc, inclusiv în timpul verii (pita și slana fiind alimentele de bază).” În ceea ce privește luatul mesei în timpul muncii agricole pe câmp, se pot observa condițiile neigienice în care țăranii luau masa, aceștia folosind „un prosop (ștergar) pe pământ, peste care se punea mămăliga și castronul pentru ciorbă.” În cadrul meselor în familie, se folosea „un castron pentru toată familia, în care fiecare băga lingura sa de lemn.” Alimentația preoților, învățătorilor și a funcționarilor, adică cei care se aflau în fruntea satelor, era una echilibrată, mesele fiind luate în condiții igienice și favorabile.

Munca la câmp

Rareori, în cadrul cârciumilor mult frecventate de către țărani, se pregăteau delicatese precum mici, cârnați sau altele.

Cârciumă în perioada interbelică

În zona urbană, situația era diferită în sensul că oamenii își procurau hrană din magazine sau de la piață, ori din propria gospodărie, în special la periferia orașului, unde se putea observa caracterul agricol. Aproape peste tot existau piețe și hale unde erau aduse mărfuri pentru a fi vândute. Obiceiul era ca producătorii să își vândă marfa pe stradă și la piață, folosindu-se de „cobilițe sau de coșuri pe cap (mai ales femeile), oferind doamnelor produse proaspete (lapte, brânză, iaurt, ouă). Existau și un fel de abonamente, în sensul că o gospodină de la oraș cumpăra doar de la un producător, în care avea deplină încredere că îi aduce marfă bună la un preț rezonabil.”

Fiecare oraș avea în componența sa anumite restaurante, bodegi, în care clienții fideli erau respectați, iar cei din restaurantele de lux, care erau de obicei frecventate de către elite, erau întâmpinați de mâncăruri și băuturi fine, într-o atmosferă liniștită, cu muzică bună, aceștia având posibilitatea de a dansa în cursul serii. Atunci când aveau ocazia de a fi vizitați de către personalități deosebite, meniul era pe măsura rangului acestora . „La 6 martie 1938, Carol al II-lea a oferit o masă în onoarea guvernului Miron Cristea, servindu-se: caviar proaspăt, ouă prăjite la capac, nisetru de Dunăre, sos picant, file de vițel și curcan, salată de legume, salată verde, înghețată, cornulețe cu cremă, fructe, cafea, vin de Dealul Mare și Nicorești, șampanie și lichioruri. Restaurantele obișnuite ofereau 10-12 feluri de mâncare, băuturi diverse, cafea. Prețurile erau rezonabile. În 1938 o porție de supă costa 16-20 de lei, o friptură de porc 18-20 de lei, o salată de roșii 8-10 lei, un litru de vin de masă 16-20 de lei iar o cafea mare 8 lei.”

Tot acest subiect al alimentației săracilor, abordat și de către Școala sociologică de la București, condusă de Dimitrie Gusti spunea: „alimentația (…) este vicioasă prin consumul excesiv de porumb, prin consumul redus de alimente animale, de alimente proaspete (numai 48% din gospodării au vacă de lapte), prin lipsa de pricepere în prepararea bucatelor și prin igiena alimentară cu totul redusă”. Pentru a exemplifica acest lucru, Gusti a analizat alimentația unei familii din Nereju, județul Vrancea. De exemplu meniul unei zile de miercuri era următorul: „dimineața mămăliguță cu un castravete murat; la prânz: nimic; la gustare: mămăligă rece cu 5 mere; seara: mămăligă cu castravete murat”.

În anul 1938, au fost analizate 60 de sate. Analizând datele monografice, Golopenția și Georgescu arată că două treimi din gospodăriile țărănești studiate au înregistrat un excedent, iar o treime deficit în bugetul gospodăriei. Se observă faptul că gospodăriile țărănești au fost dependente de venitul din afara lor, deoarece suprafața era prea mică în raport cu nevoile țăranilor. „În cazul gospodăriilor sub 5 ha, produsul exploatării terenului nu acoperea nici jumătate din nevoi”. Ca un rezumat al nivelului de trai al țărănimii, autorul Victor Axenciuc vorbește despre trei categorii socio-economice și anume: gospodăriile înstărite (10-50 ha), „duceau o existență nesigură, fiind amenințate de anii secetoși, de greutatea taxelor și impozitelor, cu venituri la limita conservării patrimoniului, a cheltuielilor prudente și a consumului foarte modest”. În această categorie intrau „560.000 gospodării sau circa 17% din total, cu aproape un sfert (24,2%) din suprafața însămânțată.” În a treia categorie intra marea masă a țărănimii (sub 5 ha și cei fără pământ), aproximativ 2,5 milioane de gospodării cu totul. Acestea „aveau grele probleme de existență și supraviețuire, (…) la limita unui trai biologic, majoritatea în lipsuri permanente, (…) fără nicio perspectivă reală de schimbare”. Mai exista și o altă categorie, cea a chiaburimii, însă aceasta este inclusă în gospodăriile mijlocii și înstărite, fiind reprezentată de „țăranii proprietari (…) între 10 și 100 ha, care utilizau pe lângă munca proprie și muncă salariată”.

„În cadrul recensământului din anul 1930, 78,2% din populația activă totală se ocupa cu agricultura la nivel urban. La nivel rural, această pondere depășea procentul de 90%.” Astfel, ponderea populației ocupate în agricultură „scade la 72,3% raportat la întreaga populație.”

O dezvoltare importantă a condiției sociale și a economiei țărănimii a fost reprezentată de reforma agrară din anul 1921. Aceasta se baza pe principiul exproprierii publice cu justă despăgubire, fapt care va avea consecințe foarte importante. Reforma agrară a reușit să schimbe „structura proprietății funciare, chiar dacă aceasta a avut parte de anumite carențe care au defavorizat țărănimea.” „Raportat la granițele României Mari, proprietatea mare a scăzut de la 40,2% la 10,4%, iar proprietatea mică a crescut de la 59,8% la 89,6% din total proprietăți agricole.”

Un alt lucru important în ceea ce privește nivelul de trai al țărănimii îl reprezintă repartiția exploatațiilor agricole. Exploatațiile agricole de până la 5 ha reprezentau numai 28% din suprafața totală. „Mai grav, exploatațiile agricole de sub 3 ha reprezentau peste jumătate (52,1%) din total și numai 12,7% din suprafața totală. În ceea ce privește exploatațiile de sub 1 ha, acestea reprezentau 18,6% din total exploatări și numai 1,6% din suprafața însămânțată.” Virgil Madgearu arată că media suprafeței exploatațiilor agricole „era de 3,9 ha în anii 1930-35” și ajunge la concluzia că „structura exploatărilor țărănești (…), prin predominarea celor foarte mici, de o întindere insuficientă pentru asigurarea întreținerii unei familii agravează fenomenul suprapopulației agricole”

Autorii Virgil Madgearu și Garoflid Constantin subliniază fenomenul de pulverizare a proprietăților. „Proprietatea mică merge spre pulverizare, iar pe lângă fărâmițare se adaugă și răzlețirea parcelelor în mai multe locuri”. Virgil Madgearu încadrează România la categoria „state de țărani, caracterizate de predominarea tipului de exploatare agricolă mică”. Mihail Manoilescu vorbește despre consecințele sociale ca rezultate ale pulverizării proprietății agricole și ale densității ridicate ale populației: „A voi să creezi o țărănime fericită (…), înseamnă a voi imposibilul. A face din proprietatea parcelară și din munca țărănească extensivă un ideal social înseamnă a dori țăranului nostru nu starea celui francez sau german, ci pe aceea de legendară mizerie a țăranului chinez…”

Criza economică din anii 1929-1933 a contribuit la prăbușirea prețurilor produselor agricole, ceea ce a dus la imposibilitatea gospodăriilor țărănești de a plăti despăgubirile și creditele curente ale împrumuturilor.

1.2.2 Condiții de viață: urbanizare, locuire

În perioada interbelică, România se afla într-un stadiu de dezvoltare, majoritatea țării având un puternic caracter rural. În acea perioadă, sporul natural din mediul rural era mai mare decât cel din mediul urban, ceea ce a dus la creșterea populației rurale. Potrivit lui Victor Axenciuc, „ponderea populației rurale crește între 1920 și 1939 cu 4 puncte procentuale, de la 77,8% la 81,8%”, însă acest lucru nu a fost suficient pentru a schimba raportul dintre urban și rural.

În privința gradului de electrificare, „în 1938 erau alimentate 565 de localități, care însumau 24,5% din populație. Numărul gospodăriilor abonate la energie electrică era de aproape 436.000, echivalentul a doar 10,5% din totalul gospodăriilor”.

O altă problemă o reprezenta locuințele și calitatea locuirii, fapt pentru care Ministerul Muncii a făcut o statistică în anul 1929 prin care arăta faptul că „din cele 3,08 milioane de locuințe din mediul rural, aproape 29% aveau podele de lemn, la restul pardoseala era din pământ lipit bălegar; peste o cincime (21,6%) aveau o singură încăpere; în privința acoperișului, la aproximativ 13% era din paie, 15% din stuf, 29% din șindrilă, 25% din tablă și 19% din țiglă”

Nivelul de trai din București la finalul perioadei interbelice este prezentat în rezultatele recensământului din anul 1941. „Aproape un milion de persoane locuiau în 105.000 corpuri de casă, care cuprindeau 266.000 apartamente”. „Din totalul corpurilor de casă, 24,2% erau din paiantă, restul din cărămidă. Din totalul apartamentelor: 21,1% foloseau apa de fântână, restul apă curentă; 53,4% foloseau WC comun în curte, fără apă, restul aveau canalizare; 54% erau abonate la electricitate; 89% foloseau lemne pentru încălzire, restul aveau instalații de încălzire cu calorifer; în bucătărie se foloseau lemnele drept combustibil.”

Locuințe după materialul de construcție al pereților exterior

1.2.3 Învățământul

În perioada interbelică, România se confrunta cu o problemă foarte mare și anume analfabetismul. Procentul celor care știau carte era de „57% potrivit recensământului din anul 1930. În acest sector se pot observa diferențe în funcție de provincie, gen. Astfel, în mediul rural analfabetismul era de 48,7%, analfabetismul femeilor fiind de 54,5%. Cel mai mare procentaj se înregistra în fostele provincii austro-ungare (55-69%), iar cel mai scăzut în Basarabia (34%). În România interbelică, învățământul primar era gratuit și obligatoriu. Astfel, aceste procente sunt reprezentate de gradul de instrucție atins: 85% instrucție primară, 8,6% secundară (dar aproape o cincime dintre aceștia în mediul urban), 3,2% profesională, 2,1% universitară, 0,5% alte școli superioare, 1,5% extrașcolară.”

Analfabetismul în România 1930-1956

Din cauza sărăciei, accesul la învățământ reprezenta o problemă pentru cea mai mare parte a populației, astfel ca abandonul școlar avea o rată foarte mare, iar rata de absolvire era și aceasta una foarte mică. Constantin Rădulescu-Motru a subliniat diferența foarte mare dintre persoanele înscrise și absolvenții din perioada 1921-1932: „școlile primare rurale, 16 milioane elevi, 730 mii absolvenți; școlile primare urbane, 2,27 milioane elevi, 174 mii absolvenți; școala secundară de stat (școli medii, gimnazii, licee) 1,24 milioane elevi, 95 mii absolvenți; învățământ secundar particular, 1,39 milioane înscriși, 107 mii absolvenți; învățământ profesional și vocațional (școli normale, seminarii teologice, licee militare, școli de meserii, școli comerciale etc.), 775 mii elevi, 95 mii absolvenți.” Pentru acesta, în cadrul învățământului superior era un dezastru atunci când venea vorba despre aceste disproporții: „Facultatea de Drept, 122 mii studenți, 8.673 licențiați; Facultatea de Științe, 41 mii înscriși, 2.875 licențiați; Litere, 58 mii înscriși, 5.232 licențiați, școli politehnice, 11.579 înscriși, 1.588 absolvenți.” În perioada 1925-1938, numărul anual al absolvenților de bacalaureat „a variat nu a depășit niciodată pragul de 20.000, cel mai adesea variind între 10.000-15.000, la o populație de 15-19 ani de peste 2 milioane.”

1.2.4 Sănătatea

În domeniul sănătății, nivelul calității vieții din România interbelică este reprezentat de aspectul natalității și al mortalității. În ceea ce privește aceste două lucruri, „natalitatea era cea mai mare din Europa, însă și mortalitatea, la rândul ei, era tot cea mai mare din Europa.” Aceste aspecte, precum și alfabetizarea, structura operațională, dar și structura populației, încadrează România în „categoria țărilor subdezvoltate în epocă.” Mai mult, durata medie de viață din anul 1932 era de „puțin peste 42 de ani.”

În această perioadă, principalele cauze de deces erau reprezentate de bolile aparatului respirator, bolile infecțioase și parazitare. Ca exemplu, în anul 1939 bolile aparatului respirator și bolile infecțioase „cumulau o treime din decesele înregistrate, în timp ce bolile de inimă și cancerul reprezentau circa 10%. Pneumoniile și tuberculoza erau și acestea deosebit de larg răspândite.” O altă problemă frecvent întâlnită, de fel în mediul rural, era alcoolismul. Conform unor surse din acea epocă, se arată un „consum mediu anual de alcool de 4,9 litri de persoană.”

Rata mortalității și rata mortalității infantile 1930-2015

Un alt aspect important de adăugat la acest tabel este mortalitatea infantilă, unde România, ocupa primul loc cu 17,4 decese la 100 de născuți-vii. „Aceasta înseamnă că o cincime din copiii ce se nasc în fiecare an, mor înainte de a intra în al doilea an al vieții. În cifre absolute reprezintă pentru totalul de aproximativ 600.000 de copii ce se nasc pe an, 120.000 morți” În ceea ce privește cauzele, „un număr impresionant mor din cauza gastro-enteritelor de origine alimentară și bronho-pneumoniilor”

Speranța de viață la naștere, mortalitatea infantilă pe țări

În privința medicilor din România interbelică, se putea vedea o discrepanță între numărul acestora și cel al populației. Numărul acestora a fost dezbătut de mai mulți autori: autorii Enciclopediei Române estimau un total de 10.000 de medici. Autorul Constantin Gheorghiu vorbește despre „un total de 7.162 de medici”, iar Anuarul Statistic 1990 un total de 8.234, din care 570 stomatologi. Având în vedere sursele prezentate mai sus, raportul dintre numărul medicilor și cel al oamenilor era unul dezastruos, cu un număr cuprins între 1.000 și 2.000 de medici pentru o populație de 15,5 milioane din mediul rural, fiind totodată și o presiune foarte mare asupra medicilor, dar și o mare responsabilitate.

Numărul de medici 1938-2016

CAPITOLUL II – Analiza guvernelor din perioada 1918-1941

În acest capitol vor fi analizate guvernele și reformele acestora din perioada interbelică a României având la bază cartea „Guverne și guvernanți 1916-1938” a autorilor Ion Mamina și Ioan Scurtu. Analiza acestora precum și a reformelor ne vor ajuta să înțelegem mai bine termenele de „sărăcie” și „asistență socială”, cum s-au născut și evoluat în contextul perioadei interbelice.

În mod normal, perioada interbelică este reprezentată de perioada 11 noiembrie 1918 – 1 septembrie 1939. Însă, dacă analizăm această perioadă din perspectiva României, de la sfârșitul Primului Război Mondial și până la intrarea oficială a țării în cel de-al Doilea Război Mondial din data de 22 iunie 1941, vom avea perioada 29 noiembrie 1918 – 21 iunie 1941. Pe lângă cele 24 de guverne prezentate în cartea menționată mai sus, în care ultimul guvern, cel al lui Octavian Goga, se termină la data de 10 februarie 1938, vor fi analizate încă 11 guverne din următorii ani până la data de 27 ianuarie 1941, care marchează sfârșitul guvernului Ion Antonescu.

Perioada interbelică a reprezentat un moment foarte important atunci când vine vorba despre viața politică a României, de formarea, dezvoltarea și modernizarea acesteia. Deși țara s-a confruntat cu perioade pline de zbucium, a reușit, într-un final, să aibă parte de întregire prin înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918. Astfel, România se unea în martie 1918 cu Basarabia, iar în decembrie cu Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, devenind România Mare. Odată cu acest eveniment, România s-a repoziționat în Europa, devenind mai populată și cu o suprafață mai mare. Această perioadă își va pune amprenta asupra a tot ce reprezintă România.

În acest peisaj interbelic, unde se plimbau domni și doamne foarte eleganți pe străzi, apare și țăranul român mult mai în spate, țăranul care abia a ieșit din Primul Război Mondial. În această perioadă, țăranul român va avea parte de o perioadă de emancipare, de transformare, va începe să își ceară drepturile prin intermediul reformelor și va începe să înțeleagă importanța lui din punct de vedere politic pe care o are în stat, un stat care era preponderent agrar.

Primul guvern din perioada interbelică a fost cel al lui Ion C. Brătianu, care a funcționat din 29 noiembrie 1918 până în 12 septembrie 1919. Se observă crearea Comisiei Centrale de Aprovizionare și a Ministerului Agriculturii și Domeniilor care au avut rolul de a liniști populația și de a rezolva situația materială a acestora. Astfel, prin ordonanțe speciale s-au introdus „prețuri maximale la pâine, carne, ouă, brânză și alte bunuri de primă necesitate”, însă toate aceste lucruri au fost în zadar pentru că nu au avut efectul scontat, iar nivelul de trai al populației a continuat să se deterioreze. Ca urmare a acestui lucru, au avut loc mai multe proteste din partea muncitorilor, mai ales la data de 13 decembrie 1918 când armata a fost nevoită să intervină în cadrul manifestației de la Piața Teatrului Național. După aceste proteste, s-a vorbit despre reforma agrară și aplicarea acesteia, care a fost amânată încă din 1917. La data de 15 decembrie 1918 s-a adoptat decretul-lege în ceea ce privește exproprierea marilor proprietăți rurale din Vechiul Regat ca de exemplu: „terenurile arabile ale Coroanei, Casei Rurale, persoanelor morale, instituțiilor de mână moartă, precum și cele aparținând supușilor statelor străine și absenteiștilor.” Tot în cadrul acestui decret-lege s-au expropriat două milioane de hectare din proprietățile particulare, astfel fiecare moșier căpătând un lot între 100-500 ha în funcție de zona unde se afla. Pentru ca reforma agrară să poată fi aplicată, s-a înființat Casa Centrală a Cooperației și Împroprietăririi, care era subordonată Ministerului Agriculturii și Domeniilor, care a ajutat la fixarea condițiilor de expropriere a noului decret-lege din 16 decembrie 1918. În urma acestuia, pământul expropriat era dat în arendă țăranilor care dețineau mai puțin de 5 hectare, aceștia plătind Casei Centrale a Cooperației și a Împroprietăririi suma arendei, iar Casa Centrală putea astfel să le plătească proprietarilor, evitându-se astfel contactul dintre ultimii din urmă și țăranii.

Reforma agrară a fost aplicată și în Basarabia prin decretul-lege din 22 decembrie 1918, în Bucovina prin decretul din 7 septembrie 1919 și în Transilvania la 12 septembrie al aceluiași an.

În ceea ce privește drepturile oamenilor, promis încă din 1917, votul universal este introdus în noiembrie 1918, însă era vorba de un vot cenzitar, adică acest drept îl aveau doar anumiți cetățeni, aceștia fiind selectați pe baza censului de avere, de impozit, de domiciliu, de sex, de vârstă, profesional, însă cel mai răspândit a fost censul pe avere, în urma căruia o persoană putea demonstra ca poate fi alegător doar dacă deținea o anumită avere. De asemenea, merită menționat și censul de sex, întrucât femeile nu aveau dreptul să voteze. Votul cenzitar s-a menținut până la alegerile din 2-8 noiembrie 1919. Totodată, în urma legii electorale din anul 1939 vor avea drept de vot numai cetățenii care știu carte, lucru care este în dezavantajul oamenilor săraci care nu au avut acces la educație sau au refuzat.

În cadrul guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod în perioada 1 decembrie 1919 – 13 martie 1920, Parlamentul a votat legea pentru reforma agrară la 10 martie 1920, aceasta fiind prima lege de acest gen din România. Această lege consta în faptul că suprafețele expropriate vor fi extinse, iar prețul de răscumpărare să fie redus, ceea ce a dus la nemulțumirea proprietarilor precum și a partidelor politice din opoziție, care l-au forțat pe regele Ferdinand să nu semneze trimiterea proiectului de lege.

2.1 Reforma agrară

Dezbaterile privind reforma agrară au continuat în timpul guvernului condus de Generalul Alexandru Averescu între 13 martie 1920 – 13 decembrie 1921. În august 1920, a fost adoptată legea izlazurilor prin care au fost construite izlazuri în toate comunele din România, însă „ suprafața expropriată pentru asemenea izlazuri nu intra în cele două milioane de hectare prevăzute de Constituție.” Pământurile au fost împărțite țăranilor înainte de adoptarea legii fiindcă situația a devenit foarte tensionată, iar guvernul nu a avut de ales. Astfel, la data de 17 iulie 1921 a fost oficial votată legea pentru reforma agrară în Muntenia, Oltenia, Moldova și Dobrogea, urmând pe 30 iulie și Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Această lege avea la bază aceleași principii ca și legile din perioada 1917-1920 ale vechiului Regat, Transilvania și Bucovina și anume exproprierea totală și parțială. Exproprierea totală facea referire la „domeniile Coroanei, instituțiilor, bisericilor, comunităților religioase, absenteiștilor, supușilor statelor străine, asociațiilor filantropice și culturale.” În ceea ce privește exproprierea parțială, aceasta se referă la „moșiile de peste 100-500 ha în vechiul Regat, 50-500 jugăre în Transilvania, 100-250 ha în Bucovina ( în funcție de zona geografică și cererile de împroprietărire ).” Suprafețele de pământ acordate țăranilor aveau „5 hectare în vechiul Regat, 7 jugăre în Transilvania, 4 hectare în Bucovina.” Aceste loturi acordate nu puteau fi însă vândute, ipotecate sau amanetate până când datoria de răscumpărare nu era încheiată. În baza acestei legi a fost realizată redistribuirea proprietății rurale și organizarea „producției agricole pe baza micii proprietăți”, fiind expropriată „66% din suprafața arabilă a moșierilor.”

Țărani cu coase în mână

Aceste modificări aduse de lege nu puteau avea rezultate pozitive pentru agricultură dacă nu exista și o politică agricolă eficientă pentru a putea face față situației. Țărănimea avea nevoie de ajutor din partea statului, ca de exemplu financiar și tehnic pentru a putea profita de loturile de pământ primite și pentru a putea fi realizate progrese agricole. Din păcate, statul nu i-a ajutat pe aceștia în mod eficient în perioada interbelică, situația devenind foarte grea datorită faptului că „țăranii nu puteau face față impozitelor și taxelor, fapt ce a dus la diminuarea veniturilor acestora și imposibilitatea de a realiza progrese la nivelul scontat de inițiatorii reformei.”

Datele arată că din „2.309 mii de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient, înscriși pentru împroprietărire, au primit loturi 1.479 mii sau 64%, ceea ce înseamnă că o serie de țărani a rămas și după 1921 fără pământ.” Prin intermediul acestei reforme, proprietatea funciară era transformată în mica proprietate țărănească, deci, din punct de vedere social, țăranii erau împroprietăriți, iar din punct de vedere economic „a redus marea exploatație cu avantajele sale, la una mică cu inventar rudimentar și randamente scăzute.”

În anul 1927, procesul de împroprietărire al țăranilor se afla la final, astfel că datele arată următoarele: „64% din suprafața arabilă revenea categoriilor țărănimii cu loturi până la 10 ha; urma apoi, ca pondere, categoria mijlocie de 10-50 ha cu 16,6%; 10,4% aparținea proprietarilor cu pământ între 50-250 ha; aici se cuprinde, desigur, și o parte din marea proprietate în măsura în care aceasta se clasează de la 100 de ha în sus. Moșiilor de peste 250 ha le reveneau doar 9,1%.”

În acest fel, în urma celor spuse, observăm că marea proprietate a fost redusă substanțial, cea mijlocie a căpătat mai multă importanță, iar în ceea ce privește mica proprietate, aceasta a devenit din ce în ce relevantă.

Așadar, România, o țară cu o agricultură dominată la începutul secolului de mari proprietăți, s-a transformat, în urma repartițiilor masive a moșiilor, într-un stat cu „economie agrară predominant țărănească, fără să aibă în cadrul acesteia o secțiune avansată de proprietate și gospodărie mijlocie modernă.”

Țăran pe câmp

2.2 Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale

În contextul organizării de greve ale muncitorilor, la data de 29 martie 1920 a fost înființat Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale care avea ca rol aducerea unui echilibru în astfel de cazuri, asistând astfel la consolidarea și organizarea asistenței sociale. Mai mult, a fost adoptată o lege, numită legea Trancu-Iași, după numele Ministrului Muncii și Ocrotirilor Sociale, prin intermediul căreia orice tip de conflict era analizat și rezolvat în cadrul întreprinderilor. Această lege însă nu a avut efectul scontat astfel că în octombrie 1920 a avut loc prima grevă generală din istoria României.

În timpul guvernului Ion I.C. Brătianu, aflat la putere în perioada 19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926, Direcțiunea generală a Serviciului Sanitar trece la Ministerul Muncii și al Ocrotirilor Sociale, devenind Ministerul Muncii, Sănătății Publice și al Ocrotirilor Sociale.

Ca o măsură în ceea ce privește accesul la educație, mai ales a celor care nu își permiteau, în iulie 1924 a fost adoptată legea pentru învățământul primar al statului și învățământului normal-primar, care „stabilea structura acestui grad de învățământ, precizând că el era unitar, obligatoriu și gratuit; durata învățământului obligatoriu era de 7 clase.” De asemenea, numărul școlilor a crescut considerabil la 4 ani de la venirea acestui guvern la putere, principalul responsabil fiind dr. C. Angelescu, Ministrul Instrucțiunii.

Din punct de vedere social, în martie 1923 se adoptă legea pentru unificarea contribuțiilor directe și pentru înființarea impozitului progresiv pe venitul global, menită să sprijine burghezia industrială. Aceasta avea la bază câteva principii ale legii Titulescu din iulie 1921, însă conținea câteva modificări și anume „reducerea impozitului pe capital și pe cifra de afaceri, mărind impozitele pe salarii.”

De asemenea, s-a modificat legea privind conflictele colective de la locul de muncă, în sensul că muncitorii nu mai aveau dreptul să declare grevă, așa cum puteau înainte. Pentru protecția acestora au fost luate măsuri precum adoptarea unor legi de protecție socială ca de exemplu legea generală a pensiilor, beneficiari fiind toți salariații care aparțin statului; legea pentru repaosul duminical și al sărbătorilor legale. Totodată, pentru a rezolva conflictele între muncitorii din cadrul întreprinderilor, s-au înființat Camere de Muncă pentru a îi ajuta să aibă raporturi mai bune și pentru ca producția să nu fie pusă în pericol, însă organizarea acestora nu a putut fi posibilă în timpul guvernului Brătianu. De asemenea, o altă măsură a fost cea a adoptării unor principii de recrutare și promovare prin intermediul Statutul funcționarilor publici din ianuarie 1924 care oferea „indemnizații pentru chirie, scumpete, ajutor pentru copii, concediu anual plătit; în același timp se interzicea funcționarilor publici să desfășoare activitate politică sau să organizeze greve.”

Camerele de Muncă despre care discutam în rândurile de mai sus, au putut fi înființate și organizate prin promulgarea legii la data de 14 aprilie 1927, în timpul guvernului generalului Alexandru Averescu, aflat la conducere în perioada 30 martie 1926 – 4 iunie 1927. Pe lângă acestea, a fost înființat și Consiliul Superior al Muncii. Cu toate acestea, instituțiile nu au putut funcționa până la căderea guvernului. Un lucru care însă putea afecta situația oamenilor a fost introducerea de noi taxe și impozite de guvernul Averescu, deoarece țara avea un deficit bugetar, „iar altele s-au majorat de 10 până la 100 de ori.”

2.3 Legea protecției minorilor, femeilor și durata muncii

În timpul guvernului Ion I.C. Brătianu din perioada 21 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928, se evidențiază legea din aprilie 1928 în ceea ce privește protecția minorilor și a femeilor și pentru durata muncii, care, pentru prima dată în România, fixa ziua de lucru de 8 ore, protejându-i astfel pe aceștia. Tot în cadrul acestui guvern și ca măsură privind educația oamenilor din România, a fost promulgată legea din 15 mai 1928, conform căreia „se stabilea liceul teoretic la 7 clase, în două cicluri, la care se adăuga un an preparator în vederea studiilor universitare.”

Câteva măsuri importante au fost luate și în cadrul guvernului Iuliu Maniu, aflat la putere în perioada 10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930. Astfel, la data de 1 iulie 1930 s-au înființat Camerele de Agricultură descrise ca „instituțiuni publice, create în scop de a reprezenta, ocroti și susține interesele economiei rurale, precum și a contribui prin orice mijloace la sporirea producțiunii agricole.” De asemenea, legea din 20 august 1929 privind creditul funciar rural și cel agricol, înființarea Institutului de Credit Ipotecar Tranzitoriu din aprilie 1930 prin care se puteau acorda împrumuturi pentru țărani, dar și crearea Casei Rurale, menită să acorde țăranilor ajutor prin oferirea posibilității de a cumpăra pământ.

Din punct de vedere social, o măsură importantă a fost adoptarea legii din august 1929 privind libera circulație a pământurilor cultivabile dobândite prin legile de împroprietărire, această lege selecționându-i pe cei eligibili în baza seriozității acestora ca și cultivatori. Conform acesteia, suprafețele arabile care au fost obținute în urma legilor de împroprietărire „puteau fi vândute fără nicio formalitate, cu condiția ca dobânditorii să fie cetățeni români, muncitori manuali de pământ sau absolvenți ai unei școli de agricultură, cu aceștia fiind asimilați și învățătorii, preoții și alți slujitori ai bisericii.” De asemenea, o altă prevedere a acestei legi era faptul că „dobânditorii nu puteau stăpâni, împreună cu terenul cumpărat, mai mult de 25 ha teren arabil de familie.” Astfel, această lege a avut scopul de a îi ajuta pe țăranii gospodari, fiind o măsură bună în cazul în care aceștia nu aveau un nivel de trai decent și aveau nevoie de bani, dar și de a descuraja proprietatea moșierească.

O altă măsură importantă venită din partea Ministrului Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, a fost adoptarea legii din aprilie 1929 privind legea contractelor colective de muncă, care permitea atât patronilor cât și salariaților să încheie contracte de muncă. Astfel, pentru prima dată în România au fost reglementate patru tipuri de contracte și anume „de ucenicie, individuale, de echipă, colective. Interzicea denunțarea contractului individual în caz de grevă sau lock-out”, împiedicându-i pe patroni să facă abuzuri în ceea ce privește concedierea angajaților și „prevedea obligativitatea concediului de odihnă plătit, de 7-30 de zile pe an.” De asemenea, a fost adoptată o lege privind munca indigenă pentru a îi putea ajuta pe muncitorii străini din România și a reduce numărul de șomeri din rândul angajaților români. Tot în cadrul acestei guvernări a fost introdus ajutorul de șomaj, însă acesta nu putea fi numit cu adevărat un ajutor întrucât în realitate nu ajuta pe nimeni, fiind insufficient pentru a putea face o diferență deoarece avea o valoare de „2,16 lei pe zi, în timp ce un litru de lapte costa 3,65 lei.”

Din cauza faptului că România se confrunta cu mari greutăți bugetare, guvernul a fost nevoit să mărească taxele și să introducă altele noi, ceea ce a dus la afectarea nivelului de trai al oamenilor. Acest lucru a provocat indignare din partea populației și a provocat mișcări sociale, cea mai gravă fiind „greva muncitorilor de la Lupeni, din 5-6 august 1929.” A existat și o problemă în ceea ce privește contractul colectiv de muncă, între patron și mineri în toamna anului 1928. Scăderea nivelului de trai afectat de această situația a făcut posibilă crearea unor noi categorii sociale și profesionale făcându-le să protesteze în toată țara: „În aprilie 1930 a avut loc în sala Dacia din București, Congresul invalizilor, văduvelor și orfanilor de război, la care s-a cerut reglementarea definitivă a pensiilor, respectarea dreptului de călătorie gratuită pe C.F.R., împroprietărirea invalizilor ș.a.”

În domeniul educației, s-a adoptat legea din iulie 1929 privind învățământul agricol și casnic pentru calificarea forței de muncă, cele două domenii fiind foarte importante pentru viața economică și socială a țării. De asemenea, în 2 august 1929 unele instituții de învățământ deveneau instituții de grad superior și anume Școala Superioară de Agricultură de la Herăstrău și Academia de Agricultură din Cluj în Academii transformate în Academii de Înalte Studii Agronomice.

Greva muncitorilor de la Lupeni, 5-6 august 1929

Panait Istrati și văduvele minerilor omorâți la Lupeni, în urma grevei din 1929

În ceea ce privește sectorul asistenței sociale, în timpul guvernului Iulia Maniu a fost făcut un pas foarte mare în această direcție. În 1929, Dimitrie Gusti, se afla la conducerea Școlii Monografice de la București. Împreună cu alți sociologi care făceau parte din școala respectivă și-a focusat atenția asupra efectelor distrugătoare ale urbanizării asupra întregii comunități și a persoanelor. Chiar dacă studiile acestuia au fost axate mai mult pe mediul rural, a abordat și chestiunile privind urbanizarea și efectele acesteia precum alcoolismul, sărăcia, marginalizarea, delincvența, vagabondajul, prostituția, inadaptarea socială, o importanță aparte având-o situația copiilor neglijați, abandonați sau abuzați în urma divorțurilor sau concubinajelor, care reprezentau definiția familiei dezorganizate.

În toamna anului 1929, din cauza situației la nivelul țării și a nevoii formării unor specialiști în acest domeniu, a fost înființată Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” aflată sub directiva Institutului Social Român, totul fiind aprobat de către Ministerul Sănătății și al Ocrotirilor Sociale, acest lucru fiind un pas înainte în ceea ce privește domeniul asistenței sociale în România despre care voi vorbi în capitolul al treilea al acestei lucrări.

În timpul celei de-a doua guvernări a lui Iuliu Maniu, în perioada 13 iunie – 8 octombrie 1930, s-a adoptat legea pentru înființarea Creditului Funciar Rural și a Creditului Agricol la data de 20 august 1930 pentru a veni în ajutorul cetățenilor. Însă, cea mai importantă măsură adoptată de guvern a fost adoptarea legii sanitare din 14 iulie 1930. Astfel, au fost create „oficii de ocrotire a sănătății în fiecare capitală județ și case de ocrotire în fiecare comună; legea prevedea obligativitatea vizitei medicale la angajarea muncitorilor și a controlului periodic al sănătății acestora, supravegherea condițiilor sanitare din fabrici.”

Următorul guvern aflat la conducerea țării, cel al lui Gheorghe Gh. Mironescu, din perioada 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931, s-a aflat într-o situație grea având în vedere datoria externă cu care România se confrunta la acea vreme. Din cauza acestui lucru, au fost aduse în discuție datoriile agricole ale țăranilor și conversia acestora. Însă ceea ce nu putea fi ignorat era faptul că datoriile țăranilor erau mai mari decât banii pe care aceștia îi câștigau în general din activitatea agricolă. Țăranii se aflau într-o situație foarte grea, întrucât nu își permiteau plata datoriilor și nici a taxelor, iar ca efect statul apela la măsuri precum executarea silită și chiar sechestrarea bunurilor acestora.

În acest context, Virgil Madgearu, Ministrul Agriculturii și Domeniilor, a elaborat un plan economic național pentru rezolvarea acestei situații la începutul anului 1931, unul dintre puncte fiind cel de a rezolva problema datoriilor private pentru „ a pune zăgaz transferului normal de avuții și proprietăți prin execuție silită ca urmare a datoriilor cu dobânzi oneroase și a scăderii prețurilor la bunurile mobiliare.” Situația la sate era în continuare una critică forțând guvernul să adopte la 2 aprilie 1931 proiectul de lege contra cametei care prevedea că „dobânda anuală nu o putea depăși pe cea a Băncii Naționale decât cu 1% în afaceri civile și cu 2% în afaceri comerciale.”

Tot în acest sens, pentru a putea face față situației cu care se confrunta, guvernul a adoptat o măsură numită „curbă de sacrificiu” care afecta salariile tuturor funcționarilor statului, a caselor autonome și a regiilor publice astfel că acestea „erau reduse cu 10-50% și totodată s-a sistat acordarea de gradații, iar avansările nu mai erau însoțite de sporul corespunzător de salariu.” lucru ce a stârnit numeroase nemulțumiri în rândul populației și care a generat manifestații în țară, de menționat fiind manifestația de pe Calea Griviței din București unde a fost nevoie de intervenția forțelor de ordine și din care a rezultat moartea a două persoane. Astfel guvernul s-a dovedit incapabil de a face față acestei situații la nivel național, iar măsurile adoptate au fost ineficiente.

Următorul guvern aflat la putere este cel condus de Nicolae Iorga în perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932. În cadrul acestuia se observă în continuare tensiunea în ceea ce privește situația țărănimii care amenința din ce în ce mai mult, forțând guvernul să adopte legea din 18 decembrie 1931 și promulgată la 19 aprilie 1932, prin care executările silite erau suspendate până la data de 15 februarie 1932. Dar adoptarea acestei legi a avut o parte bună și anume faptul că oferea posibilitatea revizuirii conversiei creditelor agricole abordată în cadrul guvernului Mironescu. Potrivit acestei legi se menționau „mai multe sisteme de asanare, după suprafața de teren deținută și cuantumul datoriilor; pentru proprietățile mai mici de 10 ha acestea se reduceau la jumătate, iar cealaltă jumătate era eșalonată pe o perioadă de 30 de ani, cu o dobândă de 4% pe an.”

În continuare situația economică a țării era un tensionată, bugetul reducându-se cu aproape jumătate în anul 1932 ceea ce a dus la aplicarea de către guvern a celei de-a doua curbă de sacrificiu asupra salariilor prin care se introducea un „impozit suplimentar de 15% precum și alte noi taxe, precum timbrul special de 1 leu pe pâine, taxele pe actele juridice, pe produsele petroliere etc.”

Situația prăpăstioasă a țării a generat numeroase conflicte și manifestații în toată țara, situația devenind foarte gravă care părea că nu are rezolvare, conducerea fiind incapabilă să găsească o soluție. Guvernul se afla în imposibilitatea de a plăti salariile funcționarilor publici dar și a altora precum cele ale învățătorilor și ale profesorilor, „care nu își mai primiseră salariile de șase luni de zile.” mai îngrijorător fiind faptul că nu se puteau găsi resurse financiare nici pentru salariile ofițerilor, ceea ce a dus la o tensiune accentuată în rândul populației cât și cea a regelui Carol al II-lea care va încerca cumva să urgenteze guvernul spre a găsi o rezolvare al acestui impas.

Legea pentru conversia datoriilor agricole revine în discuție în timpul guvernului Alexandru Vaida-Voievod din perioada 11 august – 17 octombrie 1932 atunci când aceasta a fost declarată neconstituțională de către Înalta Casă de Casație și Justiție. Astfel, guvernul a adoptat un proiect de lege privind această conversie prin care le cerea debitorilor și creditorilor „să se înțeleagă între ei, în termen de 18 luni. Astfel, timp de 6 luni, debitorii agricoli nu puteau urmăriți pe cale de execuție silită, toate creanțele fiind prelungite automat; debitorii aveau obligația să preschimbe polițele din 6 în 6 luni; debitorii agricoli care posedau până la 10 ha erau obligați să plătească o dobândă de 4%, iar cei cu peste 10 ha de 5% asupra datoriei convertite; anuitățile nefiind considerate definitive, debitorii nu erau obligați să le plătească; neplata în termen a dobânzilor și nepreschimbarea polițelor atrăgea după sine pierderea dreptului de a beneficia de prevederile legii de conversiune.”

Fiind conștienți de faptul că oamenii nu își puteau plăti impozitele printre care și contribuabilii, guvernul a elaborat un proiect de lege la data de 28 septembrie prin intermediul căruia se reducea cu jumătate impozitul agricol, cel pe clădiri se reducea de la „12% la 10%, cel profesional (pentru avocați, medici, ingineri, etc.) de la 8% la 6%.”

De asemenea, au fost modificate și Camerele de Muncă prin acordarea de mai multe obligații în ceea ce privește asigurarea condițiilor de muncă a tuturor angajaților precum și în ceea ce privește respectarea și aplicarea legii privind protecția acestora.

În cadrul guvernului Iuliu Maniu, din perioada 20 octombrie 1932 – 12 ianuarie 1933, la ordinea zilei se afla tot problema datoriilor agricole și urbane, astfel fiind adoptată legea pentru a suspenda executările până la data de 1 aprilie 1933 totodată încercându-se adoptarea unei noi legi a conversiei datoriilor care însă nu a putut fi aplicată decât după căderea guvernului. Astfel, se putea observa neputința guvernului de a pune capăt acestei probleme, care, a provocat multe discuții și chiar scindarea unuia dintre acestea și înființarea unui nou partid care avea altă abordare în ceea ce privește conversia datoriilor agricole și urbane, dat fiind diferitele puncte de vedere privind rezolvarea situației.

În perioada 14 ianuarie – 9 noiembrie 1933, în timpul guvernului Alexandru Vaida-Voievod, situația financiară a României continua să se deterioreze, astfel că din cauza acestei situații s-au produs mai multe manifestații precum și conflicte de muncă, cele mai relevante fiind cele din Valea Prahovei și București, accentuate de către introducerea celei de-a treia curbe de sacrificii „pe salarii și pensii, prin care acestea se diminuau cu 10-12%, acestea urmând să se realizeze în condițiile în care indicele salariului nominal reprezenta doar 63% față de nivelul anului 1929.”

Conflictele de muncă vizau muncitorii petroliști și ceferiștii care aveau condiții precum încetarea reducerii salariilor, plata regulată a lefurilor, posibilitatea reluării lucrului pentru persoanele care au fost concediate și desființarea sistemului descalificărilor.

La Ploiești muncitorii petroliști au intrat în grevă, autoritățile arestând mai multe persoane, fapt ce a generat manifestări stradale în urma cărora guvernul a fost obligat să se supună cererilor muncitorilor petroliști. La București au existat momente de maximă tensiune în urma grevelor care l-au forțat pe Ministrul Comunicațiilor să fie de acord cu cererile angajaților și să alcătuiască o comisie care să rezolve aceste probleme. Însă, într-o manevră nepotrivită, care a stârnit controverse și discuții aprinse, guvernul a ales în schimb să adopte un proiect de lege prin care să se introducă starea de asediu și a cenzurii pe timp de 6 luni prin care a procedat la arestarea masivă a persoanelor participante în cadrul grevelor și a manifestărilor, precum și la evacuarea cu forța a muncitorilor ceferiști din cadrul Atelierelor C.F.R. Grivița.

Totalitatea manifestațiilor și a conflictelor de muncă au dus la convingerea guvernului de a renunța la curba de sacrificiu asupra salariilor și pensiilor, dar și la introducerea și adoptarea unor legi de protecție socială. Astfel, la data de 8 aprilie 1933 a fost adoptată legea pentru unificarea asigurărilor sociale prin care se înfăptuiau asigurări sociale pentru întreaga Românie pentru cazuri de boală, accidente, maternitate, invaliditate și moarte. Toate acestea au fost posibile prin intermediul fondurilor Casei Centrale a Asigurărilor Sociale care erau asigurate de către cotizațiile membrilor, dar și a contribuțiilor patronilor și a statului.

Președintele Consiliului de Miniștri, Alexandru Vaida-Voievod, a încercat să adopte o nouă lege în ceea ce privește conversia datoriilor agricole și urbane care a fost votată la data de 12 aprilie 1933 prin intermediul căreia se „acorda un moratoriu de 5 ani debitorilor agricoli care aveau mai puțin de 10 ha, și de 2 ani celor care posedau între 10 și 15 ha, precum și cetățenilor din mediul urban care aveau un venit impozabil pe clădiri de maximum 100.000 lei în București, de 80.000 lei în celelalte municipii, și de 40.000 lei în comune urbane.” Totodată, pentru a îi sprijini pe cei care nu au un loc de muncă și pentru a limita efectele șomajului, guvernul a adoptat „legea pentru înființarea cadrului disponibil al funcționarilor publici, prin care aceștia puteau fi trecuți în șomaj primind jumătate din salariu.”

Revenind în discuție problema datoriilor agricole și urbane, în timpul guvernului Gheorghe Tătărescu aflat la guvernare în perioada 5 ianuarie – 1 octombrie 1934, s-a hotărât adoptarea legii privind lichidarea acestora prin intermediul căreia toți „debitorii agricoli beneficiau de o reducere de 50-70%, restul datoriei fiind eșalonată pe o perioadă de 17 ani, cu o dobândă de 3% pe an; datoriile urbane erau reduse cu 20%, restul urmând a fi plătit în 10 ani, cu o dobândă de 6% pe an.” Tot prin intermediul acestei legi băncile au fost despăgubite de către stat, acesta asumându-și pagubele care au rezultat în urma aplicării acesteia. Astfel, prin lichidarea acestor datorii agricole și urbane, a fost posibilă scoaterea țăranilor de sub povara acestora, acest lucru detensionând situația de la sate; de asemenea, de pe urma acestei legi au putut beneficia și anumiți cetățeni care locuiau la orașe și aveau un venit modest.

O măsură luată de guvern privind rezolvarea problemelor sociale a reprezentat-o o nouă lege privind Camerele de Muncă, adoptată la data de 27 februarie 1934, prin care guvernul se implica și mai mult în acestea prin adăugarea Ministerului Muncii ca instituție menită să ajute la îmbunătățirea modalităților de rezolvare a dificultăților în acest domeniu. Astfel, întreprinderile au fost obligate să folosească în toate categoriile de salariați „într-o proporție de cel puțin 80% personal românesc” pentru a ajuta la scăderea numărului de șomeri în rândul cetățenilor români, neținând cont de naționalitatea acestora.

De menționat este legea cooperației din 18 ianuarie 1935 din timpul celui de-al doilea guvern condus de Gheorghe Tătărescu în perioada 2 octombrie 1934 – 29 august 1936, prin care se puteau forma cooperative pentru facilitarea creditului necesar cumpărării și arendării de pământ, precum și a cooperativelor de exploatare agricolă. Toate aceste lucruri au fost posibile datorită îmbunătățirii situației economice a țării și a progresului.

Tot în cadrul guvernului Gheorghe Tătărescu din perioada 29 august 1936 – 14 noiembrie 1937, o importanță aparte în cadrul legislativ a reprezentat-o legea privind organizarea și încurajarea agriculturii din data de 19 martie 1937. Această lege presupunea stabilitatea proprietății agrare și protejarea acesteia având în vedere celelalte reforme adoptate în trecut, având în vedere și diferitele forme prin care țăranii au putut să dobândească pământ. Totodată se legifera modalitatea „de transmitere și ipotecare a proprietăților rurale, precizându-se că vânzarea sau donația trebuiau autorizate în prealabil de Ministerul Agriculturii; dobânzitorul nu putea să stăpânească la data cumpărării, împreună cu terenul achiziționat, mai mult de 50 ha pământ cultivabil de familie; de asemenea, proprietățile rurale nu se putea divide prin vânzare, nici pe cale de succesiune, decât până la întinderea minimă de 2 ha, care era declarată prin lege ca indivizibilă.” Erau obligatorii lucrările de tehnică agricolă și anume „tratarea semințelor, curățirea de burieni a terenurilor, combaterea dăunătorilor etc.” Din păcate, lipsa mijloacelor financiare precum și educația agricolă precară a țăranilor a pus în dificultate această lege, neputând fi aplicată în totalitate din cauza acestor lucruri.

În concluzie, la sfârșitul perioadei interbelice, România se afla printre cele mai sărace și mai puțin dezvoltate țări din Europa. Sărăcia era în floare, oamenii trăiau din puțin, în majoritatea cazurilor nu aveau ce să mănânce, în special țăranii, locuințele le erau într-o stare deplorabilă, nu aveau acces la educație din cauza situației financiare, accesul la servicii medicale fiind și acela foarte limitat, aceștia fiind nevoiți să se confrunte cu perioade de epidemie care lăsau în urmă morți.

Guvernele de la începutul perioadei interbelice s-au dovedit în mare parte incapabile să conducă țara și să o aducă pe drumul cel bun sau să rezolve marile probleme cu care se confrunta România la acea vreme. Au existat însă câteva măsuri luate de către acestea care au contribuit cumva la îmbunătățirea calității vieții printre care se numără reforma agrară din decembrie 1918, care s-a putut considera încheiată abia în 1921, prin care erau împroprietărite diferite categorii de persoane precum: văduvele de război, soldații care participau la Războiul de întregire, soldații care participau la al doilea război balcanic, persoane care dețineau mai puțin de 5 hectare de pământ. De asemenea, de menționat este și înființarea Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale din 29 martie 1920 care marchează organizarea și începutul evoluției asistenței sociale în România; trecerea Direcțiunii generale a Serviciului Sanitar la Ministrul Muncii și al Ocrotirilor Sociale, care devine Ministerul muncii, Sănătății Publice și al Ocrotirilor Sociale; un pas înainte în ceea ce privește accesul la educație care era obligatoriu și gratuit timp de 7 clase; legea din aprilie 1928 privind protecția femeilor și minorilor, precum și stabilirea zilei de lucru de 8 ore; înființarea în toamna anului 1929 a Școlii Superioare de Asistență Socială „Principesa Ileana”.

În plus, diferențele evidente dintre România și majoritatea țărilor europene par să se multiplice în acei douăzeci de ani. Creșterea economică între 1919 și 1940 a fost mai lentă decât creșterea în perioada de dinaintea Primului Război Mondial, însă cele mai mari creșteri economice ale României s-au înregistrat în timpul guvernelor din anul 1927 care au început cu cel al generalului Alexandru Averescu și s-au încheiat cu Vintilă Brătianu, precum și în timpul guvernelor conduse de către Gheorghe Tătărăscu, între anii 1934-1937.

În ceea ce privește comerțul extern, exporturile din perioada interbelică nu au fost în favoarea dezvoltării economice pe termen lung pentru țara noastră, având în vedere că produsele neprocesate și puțin procesate au reprezentat marea majoritate din totalul acestora. Dezavantajele sunt destul de evidente și anume: cetățeanul român a fost mereu extrem de vulnerabil la fluctuațiile externe și faptul că lipsa de cantități considerabile de capital autohton, a pus România în imposibilitatea de a produce și de a exporta produse industriale scumpe și care să necesite o mare forță de muncă, ca de exemplu mașinile sau materialul feroviar. În schimb, totul se bazează pe cele două produse stabile și anume uleiul și cerealele.

Mai mult decât atât, au existat încă disproporții serioase în ceea ce privește dezvoltarea economică și calitatea vieții între zona urbană și cea rurală, aceasta din urmă depășind-o pe cea din urmă doar cu puțin. Clasa de mijloc a fost mai puțin numeroasă, lipsită de capital și astfel nu a reușit să joace un rol major pe parcursul perioadei interbelice.

În cele din urmă, putem afirma cu siguranță că dezvoltarea și progresul considerate a fi lucruri excepționale, remarcabile în România din perioada interbelică sunt în mare parte un mit care a apărut în acea perioadă și care a circulat mulți ani după aceea, iar concepțiile greșite și lucrurile înflorite de atunci ar trebui clarificate și abordate în studii mai ample.

CAPITOLUL III – ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI INSTITUȚIILE ACESTEIA

3.1 Începuturile asistenței sociale

Pentru a putea înțelege mai bine domeniul asistenței sociale, trebuie să înțelegem ce este, când, cum și sub ce formă a apărut aceasta în România.

Societatea umană întotdeauna s-a bazat pe principiul claselor, printre acestea aflându-se, bineînțeles, și grupuri defavorizate care reprezentau de fapt majoritatea populației. Aceștia s-au confruntat sau încă se mai confruntă cu fenomenul sărăciei, iar greutățile vieții acestora sunt amplificate de nivelul de trai și calitatea vieții. Toate aceste lucruri au devenit preocuparea anumitor grupuri care au avut ca scop îmbunătățirea vieții celor nenorocoși. Societatea perfectă, în care totul se desfășoară perfect, în care toți cetățenii sunt fericiți și nu duc lipsă de nimic, reprezintă un ideal utopic la care foarte mulți oameni se gândesc în mod constant și din care vor să facă parte.

Asistența socială are ca scop înfăptuirea unei societăți mai bune, prospere, în care toți cetățenii să se simtă incluși, acest lucru însemnând și cetățenii care, din anumite motive, fac parte din grupurile defavorizate. Într-o societate democratică, modernă, asistența socială trebuie să reprezinte un drept al tuturor cetățenilor ei. Astfel, asistența socială poate fi înțeleasă ca un procedeu menit să protejeze cetățenii prin intermediul unor măsuri sociale precum și al ajutorului profesionist pentru a li se putea îmbunătăți nivelul de trai și calitatea vieții, pentru a li se da șansa de a se integra mult mai ușor în societate în cazul în care nu se pot descurca pe cont propriu sau atunci când nu își știu și/sau nu au parte de drepturilor lor fundamentale.

Așadar, asistența socială încearcă prin intermediul normelor juridice să pună în aplicare programe naționale și regionale având ca scop implementarea unor indemnizații, alocații și servicii sociale destinate familiilor nevoiașe, vârstnicilor, copiilor și persoanelor cu diverse probleme și altor persoane aflate în dificultate.

O definiție a asistenței sociale este stabilită de Legea nr.705/2001 privind sistemul național de asistență socială și anume: „Asistența socială, componentă a sistemului de protecție socială, reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.”

Asistența socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, în urma unor motive întemeiate, de natură economică, fizică sau socială, se află în imposibilitatea a își dezvolta propriile competențe în ceea ce privește integrarea în societate.

Asistența socială nu a apărut în timpurile moderne, ci aceasta a apărut timid, în Antichitate, la începutul organizării sociale, urmând ca pe parcurs aceasta să se dezvolte din ce în ce mai mult. În Evul Mediu, în Țările Române, asistența socială a fost susținută de cele mai multe ori de Biserica Catolică și Ortodoxă, acestea având parohii locale prin intermediul cărora ajutau oamenii nevoiași, orfanii, bolnavii și văduvele prin strângerea banilor din cutia milei. De altfel, putem observa că asistența socială în România s-a desfășurat mai mult prin intermediul bisericilor și mânăstirilor și că aceasta a avut un puternic caracter religios, fiind strâns legată de viața religioasă creștină. Chiar și voievozii din perioada premodernă au construit așezăminte și instituții de ajutorare a celor năpăstuiți.

Cele mai vechi instituții de ajutorare au fost înființate de către Negru Vodă în București în secolul al XVI-lea sub numele de „calicii care erau organizate sub forma breslelor, având în fruntea lor un staroste și care primeau de exemplu din partea domnitorului Ștefan cel Mare anumite privilegii.” Pe de altă parte, au existat și instituții numite „ospicii în care oamenii săraci primeau pe lângă locuință, îmbrăcăminte și bani.” Accentul urmează să fie pus pe instituțiile spitalicești odată cu secolul al XVIII-lea, care adăposteau și hrăneau săracii. Astfel, din cadrul acestor instituții merită menționat „Ptohotrofion-ul de pe lângă spitalul Colțea (Casa pentru săraci).” Alte instituții demne de menționat sunt: „între anii 1735-1750 diferite fundații cu scop umanitar precum Fundația Pantelimon, înființată de Grigore al II-lea Ghica care construiește primul orfelinat pentru copii săraci; în anul 1751, se înființează azilul de femei Domnița Bălașa, destinat fetelor sărace și orfane; în anul 1775 Alexandru Ipsilante înființează instituția cu caracter umanitar Cutia milelor care strângea venituri din dări și unele cote benevole de participare a populației către biserici și serveau pentru ajutorarea copiilor săraci; în anul 1793 se creează postul de medic șef al orașului, care avea ca principală preocupare îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci.” În anul 1775 apare prima lege de protecție pentru copil și se înființează alte instituții de ocrotire și ajutorare pentru persoanele aflate în nevoie precum fete-mame, săraci, bolnavi, vârstnici care nu au parte de sprijin, persoanele cu dizabilități fizice sau psihice, acest lucru marcând nașterea asistenței sociale moderne.

Azilul de femei Domnița Bălașa

Însă nu Evul Mediu și nici epoca premodernă românească nu au conturat foarte bine asistența socială. Abia în epoca modernă putem asista la înființarea unui sistem închegat de protecție socială, odată cu adoptarea Regulamentelor Organice din anul 1831, prin intermediul cărora vor apărea acte normative care să susțină dezvoltarea si organizarea domeniului asistenței sociale.

În ceea ce privește începutul legislativ al asistenței sociale în România, putem menționa anul 1881 și Regulamentul Organic al Valahiei, prin intermediul căruia se înființează un serviciu de asistența socială prin intermediul căruia copiii abandonați și găsiți erau dați la doici și alte mame. În 1894 se face un pas înainte în ceea ce privește legea privind domeniul copilului, aceasta „extinzându-se la nivel de comună, care avea sarcina de a se ocupa de copii găsiți orfani.” Mai târziu, statul începe să fie preocupat și să înființeze instituții de protecție și de ocrotire pentru copii și adulți cu probleme fizice, psihice sau sociale, astfel, în anul 1901 se înființând „azilul de copii sugari, orfelinatul pentru fete orfane și copii găsiți, iar pe lângă primărie se înființează un serviciu al crescătoarelor.” În urma analizei buletinului Asociației pentru Progresul Asistenței Sociale din anul 1938, „în perioada 1896-1920 au fost asistați de Primăria Bucureștiului un număr de 3040 de copii.” Pe de altă parte, au avut parte de asistență și cetățenii săraci: în perioada „1896-1917 98.759 de persoane au fost adăpostite la azilul de noapte, 705.559 au beneficiat de masa la cantine populare, 208.500 de ajutoare de subzistență, 35.750 de ajutoare pentru cărți oferite elevilor cu situație economică dificilă.” Totodată, asistați social au fost și cerșetorii și vagabonzii reprezentând un număr de „13.000 de persoane în acea perioadă” acestora oferindu-li-se locuri de muncă în funcție de gradul lor de dizabilitate.

Ca exemple în ceea ce privește dezvoltarea și organizarea domeniului asistenței sociale, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza se înființează mai multe instituții de ajutorare: „în 1862 se înființează la București azilul „Elena Doamna”; în 1867 apare tot în București Orfelinatul „Sfântul Pantelimon”, cu o secție pentru surdo-muți, iar în 1881 se creează un serviciu de asistență socială în cadrul Primăriei Capitalei. În 1883, Societatea Tibisoiul și Casa Muncii CFR asigură asistența funcționarilor și muncitorilor căii ferate. În 1897 sunt înființate Leagănul „Sfânta Ecaterina” (din inițiativa doamnei Ecaterina Cantacuzino) și Societatea Materna. Abia în anul 1912, guvernul României a elaborat legea pensiilor (în sfera asigurărilor sociale).”

Leagănul „Sfânta Ecaterina”

Azilul „Elena Doamna”

Începând cu anul 1920, asistența socială cunoaște o organizare în adevăratul sens al cuvântului odată cu înființarea Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale. Acesta avea ca scop „pregătirea, aplicarea și supravegherea aplicării tuturor legilor și regulamentelor referitoare la asigurările sociale, ocrotirea și organizarea muncii, cooperarea orășenească, asistența socială, precum și a oricăror alte legi și regulamente referitoare la ocrotirea socială” De asemenea, avea ca scop ocrotirea muncii femeilor și copiilor, aplicarea contravențiilor în ceea ce privește raporturile de muncă, a legii repausului duminical, a legii sanitare, a meseriilor, migrațiilor și protejarea muncii indigene, rezolvarea conflictelor de muncă apărute la marile întreprinderi din țară. Norma de la baza funcționării acestei instituții este Legea pentru organizarea Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale din data de 29 aprilie 1920.

În continuare vom observa componența acestuia, normele care au dus la împărțirea acestuia, precum și modificările de care a avut parte de-a lungul timpului.

În componența ministerului se regăseau următoarele instituții: „Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, Direcția Generală a Muncii, Direcția Cooperației Orășenești, Muzeul Social, Direcția Generală a Asistenței Sociale, Contenciosul, Direcția Contabilității, Personalului și Materialului Ministerului.” O măsură importantă în ceea ce privește organizarea și dezvoltarea Ministerului a fost reprezentată de adoptarea legii publicate în Monitorul Oficial nr.16 din 25 aprilie 1922, prin intermediul căreia serviciile ocrotirilor sociale vor trece sub autoritatea ministerului Sănătății Publice, al Muncii și Ocrotirilor Sociale. În anul 1923, în baza legii din Monitorul Oficial nr. 175 din 4 noiembrie 1923, ministerul s-a divizat în două instituții și anume Ministerul Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale și Ministerului Muncii, Cooperațiunilor și Asigurărilor Sociale.

O modificare importantă pe care a suferit-o structura ministerului a fost cea a adoptării Legii pentru organizarea ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 2 august 1929, în urma căreia numele acestuia a fost schimbat, fiind cunoscut acum sub denumirea de „Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, iar principalele structuri din cadrul acestei noi modificări erau Direcția Muncii, Direcția Sănătății, Direcția Ocrotirii și Direcția Educației Populare. Activitatea ministerului a fost completată și de funcționarea altor instituții precum Institutul de Statistică Generală a Statului, Casa Sănătății, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, Oficiul Național al Educației Fizice.”

O altă modificare a ministerului a survenit în anul 1936, atunci când structurile ministerului au fost reorganizate cu funcționarea următoarelor structuri: „Direcția Muncii, Direcția Sănătății, Direcția Ocrotirilor Sociale, Oficiul Național Invalizi, Orfani și Văduve, Direcția Contabilității și Controlul Financiar, Direcția Personalului, Economatul, Casa Sănătății. Pe lângă activitatea ministerului se observă și funcționarea unor instituții complementare precum: „Casa Centrală a Asigurărilor Sociale și Casele locale de asigurări sociale, Casa Construcțiilor, Liga Națională contra Tuberculozei, Regia publică comercială a Loteriei de Stat.”

În anul 1938 ministerul suferă din nou o modificare importantă, prin intermediul căreia este împărțit în două instituții și anume Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății și Asistenței Sociale.

Modificările structurale ale ministerului continuă, și, prin intermediul Decretului-lege nr. 3209 din 19 septembrie 1940, Ministerul Muncii se dizolvă și fuzionează din nou cu Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale sub un nou nume, acela de Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Această denumire va rămâne neschimbată până în anul 1944, atunci când va fi din nou modificată în baza Legii nr. 575 din 13 noiembrie și va împărți ministerul în trei instituții: Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății și Asistenței Sociale și Ministerul Asigurărilor Sociale.

Decretul dat de către Prezidiul Marii Adunării Naționale cu numărul 149 din 14 iulie 1948, servea organizării Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale și prevedea că acest minister era „serviciul public care organiza, îndruma, controla și conducea întreaga activitate referitoare la problemele de muncă, asigurări și asistență socială.”

În anul 1921 a fost promulgată legea pentru „înfrânarea vagabondajului, cerșetoriei și pentru protecția copiilor”, în urma căreia sunt înființate școlile de corecție pentru minori, aziluri pentru bătrâni și suferinzi, ospicii pentru persoanele cu probleme psihice.

3.2 Instituțiile asistenței sociale

3.2.1 Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana”

Unul dintre cele mai importante realizări în domeniul asistenței sociale precum și una dintre cele mai elocvente exemple ale dezvoltării acesteia, a fost marcată de înființarea Școlii Superioare de Asistență Socială „Principesa Ileana”, sprijinită de Institutul Social Român condus de către sociologul Dimitrie Gusti, cu aprobarea Ministerului Sănătății și al Ocrotirilor Sociale. De programul de studii și de practică se ocupau Dimitrie Gusti, Dr. Iuliu Moldovan, ministrul Sănătății și al Ocrotirilor Sociale, Sabin Manuilă, directorul Institutului de Statistică și Veturia Manuilă. Prin înființarea acestei școli toate preocupările în ceea ce privește cercetarea și intervenția socială au căpătat contur și au putut fi instituționalizate.

Înființarea acestei școli superioare de asistență socială a fost ideea Principesei Ileana, care, la acea vreme era conducătoarea Asociației Creștine a Femeilor Române, asociație al cărui sprijin și a cărei contribuție majoră a făcut posibil acest lucru. Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” vine ca un răspuns al activităților filantropice zadarnice ale asociației, care aveau ca scop ajutorarea persoanelor și grupurilor defavorizate și vulnerabile, al insuficientelor resurse materiale și ajutoare bănești primite foarte rar. Toate aceste activități nu puteau face față problemelor cauzate de modernizarea orașelor, de imigrarea persoanelor din mediul rural în cel urban, de apariția unei „centuri de mizerie, de locuințe proaste, la marginea orașelor, a unor categorii trăind la un nivel de trai material și spiritual inacceptabil, suferind de boli endemice, cu o mortalitate infantilă ridicată, de nou‑născuți părăsiți de mamele lor, prezentând fenomene de delincvență, mendicitate, vagabondaj și prostituție.” Așadar, această problemă necesita o soluție eficientă care să fie completată de știință și de intervenții profesioniste. În urma acestui lucru, Sabin Manuilă, directorul Institutului de Statistică, împreună cu sociologul Dimitrie Gusti au pus bazele planului înființării școlii de asistență socială, a cărei durată era să fie de 3 ani. Inițiativa acestora a fost primită cu mare interes de către ministrul Iuliu Moldovan, care a fost de acord cu necesitatea acestei școli ca fiind parte din învățământul academic alături de Institutul de Igienă și Sănătate Publică. În acest fel, pot fi identificați trei mari instituții care au contribuit major la înființarea școlii superioare de asistență socială și anume: Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti, Asociația Creștina a Femeilor Române și Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale. Dacă Institutul Social Român s-a ocupat de realizarea planului înființării acestei școli, de elaborarea curriculum-ului, de atenta supraveghere a programului, de organizarea cursurilor și punerea în aplicare a tuturor cunoștințelor acumulate în cadrul școlii, Asociația Creștină a Femeilor Române a contribuit prin oferirea spațiului și a căminului pentru desfășurarea acestor cursuri, iar Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale s-a oferit să suporte toate cheltuielile legate de organizarea concursului de admitere pentru cadrele didactice, precum și de salarizarea acestora.

La baza funcționării acestei școli superioare de asistență socială s-au aflat cunoștințele din cadrul studiilor asupra mediului social ale Școlii Sociologice, dar și cunoștințele și experiența cadrelor didactice în ceea ce privește sistemul de asistență socială american. În acest sens, prima directoare a școlii superioare, Veturia Manuilă, a urmat cursuri de asistență socială în cadrul Universității „Johns Hopkins” din Baltimore, Statele Unite ale Americii, iar cea de-a doua directoare, Xenia Costa-Foru Andreescu, care era absolventă de psihologie și drept și doctor în sociologie, urmează specializarea asistenței sociale în cadrul Universităților din Chicago și New York.

Așa a luat naștere prima școală superioară de asistență socială românească care „și‑a deschis porțile pentru a începe o viață plină de greutăți și, de cele mai multe ori, lipsită de sprijinul acelora care, prin natura lucrurilor, ar fi fost obligați să dea cel mai larg sprijin acestei școli.”

Programa analitică a școlii a fost elaborată de către Dimitrie Gusti, directoarea Veturia Manuilă, Sabin Manuilă și ministrul Iuliu Moldovan. Astfel, aceasta include următoarele:

„Cunoașterea marilor probleme ale vieții sociale urbane, atât teoretic, prin înfățișarea critică a literaturii problemei, cât și prin analiza situațiilor specifice țării noastre. Cuprindea deci cursuri de biosociologia familiei (normale, dezorganizate, concubine și divorțate), de sociologia colectivităților și grupurilor sociale, de dependență socială, a proceselor sociale de naștere a delincvenței, de inadaptare socială, probleme speciale ale femeilor și ale copiilor.

Informații generale necesare oricărui activist social privind legislația țării, economia politică, sociologia, psihologia generală și diferențială, igiena și sănătatea publică etc.

Metodologia și tehnica investigațiilor sociale, generale și de cazuistică; statistica vitală și socială, contabilitatea.

Tehnicile de acțiune socială pe colectivități și grupe sau privind cazuistica socială individuală; organizarea unităților și instituțiilor de ocrotire socială.”

Un aspect important și bine gândit de către directoarele acestei școli și pe care s-a pus un accent foarte mare, a fost pregătirea practică a asistentelor sociale. Deoarece asistența socială a apărut ca o necesitate a societății, toți practicanții acestei profesii aveau o treabă grea de făcut, astfel că toate cunoștințele acumulate în cadrul școlii au fost în strânsă legătură cu practica.

În ceea ce privește desfășurarea cursurilor și a seminariilor, acestea aveau loc în trei locații și anume:

„Centrul de demonstrație pentru asistența familiei din Cartierul Tei.

Serviciile sociale de spital (inițial doar la Spitalul Colțea și ulterior înființate în aproape toate spitalele bucureștene).

Asociația Căilor Ferate Române, pentru asistența industrială și a grupurilor.”

Astfel, aceste spații au devenit centre de practică ale asistentelor sociale până când alte locuri de practică au fost înființate, toate acestea necesare în procesul riguros de pregătire al practicanților în toate domeniile practicii.

În cadrul acestei școli, ca discipline principale de studiu sunt enumerate „asistența familiei, asistența socială de spital și asistența industrială, asistența delicvenților (doar după înființarea unui astfel de serviciu pentru minorii în Penitenciarul Văcărești în anul 1934, urmat de un serviciu de asistență socială pentru delincvenții minori judecați în stare de libertate, parte a Ministerului de Justiție), asistența și ocrotirea grupurilor și asistența specifică a tineretului (practicate pe lângă Asociația Creștină a Femeilor Române), asistența copiilor și asistența psihiatrică.”

Pentru a putea absolvi, studenții trebuiau să elaboreze o cercetare sociologică care fie era inclusă de către Dimitrie Gusti în volumele sale sau în buletinul școlii „Asistența socială”, „revistă apărută încă din anul 1929, de la înființarea școlii, și care a trecut din anul 1936 sub egida nou înființatei Asociații pentru Progresul Asistenței Sociale, continuând să apară până în 1952.”

Această instituție a fost rezultatul viziunii sociologului Dimitrie Gusti, aceasta având în structura sa două secții și anume o secție științifică și o secție profesională, ambele cu scopul de a contribui la sprijinul asistentelor sociale în munca lor.

Datorită faptului că învățământul de asistență socială a fost organizat prin corelarea cu activitatea științifică și de cercetare, prin elaborarea curriculum-ului de către Institutul Social Român, prin punerea în practică a tuturor cunoștințelor acumulate, prin punerea accentului pe formarea asistentelor sociale, prin luarea în considerare a nevoilor societății, perioada interbelică a reușit să dea o lecție și să aibă un sistem de asistență socială bine pus la punct și printre cele mai avansate.

Datorită resurselor materiale și financiare limitate, nu s-a putut obține un număr mare de absolvenți ai acestei școli, aceștia purtând povara unor servicii sociale care se dezvoltau într-un ritm mult mai rapid. Însă, în ciuda acestui lucru, directoarea Manuilă s-a lăudat cu cele „54 de absolvente pioniere ale școlii (dintre care 16 doar în București) pe care le considera focare de răspândire a principiilor noi de asistență socială”, care au depus o muncă extraordinară ce a dat rezultate, efortul meritând din plin, generând mândrie și optimism.

3.2.2 Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

În septembrie 1940, la conducerea țării se va afla mareșalul Ion Antonescu care va înființa la data de 20 noiembrie 1940 Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale (C.P.O.S.). Acesta va fi pus sub patronajul de onoare al Reginei Elena „coordonarea activității consiliului fiind încredințată soției Mareșalului, Maria Antonescu, ca președintă a instituției.” Această instituție a contribuit foarte mult în ajutorarea oamenilor săraci, defavorizați, a răniților și a văduvelor de război prin coordonarea și îndrumarea tuturor instituțiilor de asistență socială și prin dezvoltarea rețelei în toată țara, atât în mediul rural cât și în mediul urban. Pentru ca aceste lucruri să fie posibile, Consiliul avea nevoie de fonduri, astfel că acestea proveneau din contribuții ale cetățenilor, ale unor întreprinderi industriale, comerciale, precum și din contribuții particulare pe care doamna Antonescu reușea să le obțină sau să le impună, ceea ce însemna adoptarea unei căi ilicite de obținere a acestora.

În anul 1943, mareșalul Ion Antonescu a considerat că toți evreii trebuie să plătească o taxă care însuma în total două miliarde lei, acești bani urmând să fie folosiți pentru stat, decizia aparținându-i numai acestuia. Astfel, Radu Lecca, „împuternicitul guvernului pe lângă Centrala Evreilor, avea să scrie: Doamna Maria mareșal Antonescu a aflat de această contribuție a evreilor și, întâlnindu-mă la Președinție, mi-a spus că Centrala Evreilor, care dispune de atâția bani, ar putea să fie mai darnică cu Oficiul (Consiliul) de Patronaj. Am spus doamnei Antonescu că am 400 milioane lei, care stau la dispoziția mareșalului. El mi-a spus că-mi va face o adresă oficială, ca aceste 400 milioane să fie vărsați Patronajului. Astfel a și făcut. Eu nu aveam niciun motiv să-l anunț pe mareșalul Antonescu, și am vărsat 400 milioane la casieria Patronajului contra chitanță.”

Până la sfârșitul războiului, Consiliul de Patronaj a fost implicat în diverse opere de caritate care au dovedit atât eficiența cât și calitatea acestora cât și a instituției.

Unul dintre principalele scopuri ale Consiliului de Patronaj a fost îngrijirea mamei și a copilului, astfel că pentru înfăptuirea acestui lucru s-au înființat în Capitală „154 de cantine unde luau masa zilnic 17.000 de copii.” În ceea ce privește restul țării se poate observa înființarea a „2.717 cantine pentru copii și 3.500 cantine pentru școlari.” În București au fost înființate „12 cămine pentru copii ale căror mame lucrau în fabrici. Au fost distribuite un număr de 2.962 uniforme școlarilor săraci și 30.000 m de pânză pentru albituri. De asemenea, au fost înființate 6 solarii unde au fost îngrijiți zilnic câte 2.500 de copii. Totodată, s-au organizat 3 colonii de vară unde au fost trimiși 3.000 de copii și s-au pus la dispoziția școlilor 39 de barăci obținute de la armata germană. Pentru copiii orfani și minori delicvenți au fost înființate 2 cămine. La Predeal a fost deschis un preventoriu pentru copii tuberculoși, în care au fost îngrijiți 5000 de copii.” Acest preventoriu avea atenția totală a doamnei Antonescu, întrucât aceasta îl inspecta săptămânal, fiind o fire exigentă în ceea ce privește conducerea Consiliului de Patronaj și care nu accepta greșeli, astfel că tot personalul încerca pe cât posibil să se ridice la nivelul pretențiilor acesteia.

Consiliul de Patronaj s-a implicat și în situația universităților, precum și a căminelor acestora. Ca urmare al acestui lucru, căminele universitare au început a fi renovate și îngrijite permanent pentru a putea fi date în folosință, aceste eforturi fiind făcute gradual, astfel că „un număr de 7 dintre aceste cămine au fost renovate și puse în stare de funcțiune”. La acest lucru s-a adăugat și „înființarea a 5 cantine universitare.” Pe de altă parte, au fost create cămine și pentru vânzătorii ambulanți cât și pentru cei care vindeau ziare. Pentru a le asigura o masă consistentă cetățenilor, au fost create spații special amenajate, însemnând „15 cantine și 5 restaurante (restaurantul din Piața Amzei, din Pasajul Victoria, restaurantul Transnistria din Piața Brătianu, restaurantul Floarea Soarelui de lângă Athenee Palace, restaurantul Cercul Militar)”, toate acestea fiind aflate sub conducerea voluntarilor din cadrul Consiliului de Patronaj. Prețurile mâncării, adică micul

dejun și cina, erau accesibile oricărei persoane, astfel că în fiecare zi serveau masa foarte mulți funcționari cât și studenți.

Pe de altă parte, în cadrul Consiliului de Patronaj s-a „inițiat legalizarea a sute de perechi nelegitime” care au fost cununate de către doamna Antonescu și care au fost ajutate cu anumite sume de bani.

Una dintre cele mai importante acte de caritate făcute de către Consiliul de Patronaj a fost ajutorul acordat celor refugiați din Basarabia, Ardeal și Bucovina. În acest caz, Consiliul le-a oferit numeroase sume de bani, dar mai ales, locuințe gratuite pentru a avea unde să stea.

În timpul războiului s-au înființat „3 spitale de zonă și alte 5 spitale în diverse orașe ale țării”, dar și un spital special amenajat și coordonat în totalitate de către doamna Antonescu, la care au participat și alte femei care s-au oferit ca voluntare pe toată durata ostilităților, având diferite roluri, ca de exemplu infirmiere sau oferind alte servicii complementare. Printre acestea se numărau „o serie întreagă de soții de miniștri, generali și ofițeri superiori precum și a multor alte persoane care și-au dat concursul, în mod benevol”. De asemenea, a fost creat și un spital special pentru persoanele care erau grav rănite în război, care erau mutilate, unde acestea erau operate, iar apoi, „prin intermediul Consiliului, erau trimise la Viena” pentru a avea parte de un tratament mai bun și complet, prin punerea de proteze astfel încât bolnavii să se poată întoarcă în țară și să poată duce o viață aproape normală.

Pentru recuperarea soldaților au fost înființate „3 sanatorii și anume cel de la București, cel de la vatra Dornei și cel de la Cernăuți, iar la Cernăuți a fost deschis un spital pentru soldații orbi, unde li s-a oferit posibilitatea unor cursuri speciale pentru a îi ajuta să se recupereze.”

Tot la începutul războiului, Consiliul a acționat în privința protecției copiilor din Capitală precum și din orașele cele mai predispuse să fie distruse de bombardamente, astfel încât „au fost evacuați 20.000 de copii și repartizați în satele și orașele de provincie din Banat și Ardeal, iar 5.000 de copii dintre aceștia au fost instalați într-un fost castel al unui grof ungur, servind de colonie de vară până la terminarea bombardamentelor.” Datorită acestui lucru și datorită faptului că majoritatea copiilor erau găzduiți de către unele familii de țărani care nu aveau copii, au avut loc numeroase procese de adopție ale acestora.

Maria Antonescu și Ion Antonescu cu copiii

O importantă atenție a fost oferită și familiilor afectate de către bombardamentele din Capitală care nu voiau sub nicio formă să își părăsească locuințele distruse, aceștia fiind aprovizionați cu mâncare de către armată. Toate aceste lucruri au fost doar puținele dintre binefacerile pe care Consiliul de Patronaj le-a desfășurat de la înființarea acestuia, dovedindu-se a fi una dintre cele mai importante instituții de asistență socială din perioada interbelică.

Numeroasele realizări ale acestei instituții de asistență socială și ocrotire a cetățenilor se reflectă în datele statistice ale unei broșuri apărute la sfârșitul anului 1942, atunci când au fost analizate realizările mareșalului Antonescu de la începutul războiului, iar de atunci nu au mai fost făcute publice niciunele, poveștile actelor de caritate fiind duse mai departe de către angajații Consiliului.

De menționat printre instituțiile de asistență socială putem menționa și Fundația Culturală Regală „Principele Carol” care a fost înființată în anul 1921 de către Carol al II-lea. Scopul acestei fundații a fost reprezentat de dorința de a educa populația din zonele rurale. Din cadrul acestei fundații au făcut parte mai multe echipe de studenți care s-au oferit ca voluntari, având alături pe nimeni altul decât Dimitrie Gusti spre a îi supraveghea și coordona.

În urma acestui voluntariat în ceea ce privește educarea populației din zonele rurale, a luat naștere Legea Serviciului Social din anul 1938. Legea a fost redactată de către H.H. Stahl și Octavian Neamțu, care erau absolvenți de drept și în același timp dețineau o vastă experiență în ceea ce privește campaniile monografice și supravegherea și coordonarea studenților voluntari care au făcut muncă culturală. Prin intermediul acestei legi, absolvenții instituțiilor de studii superioare erau obligați să presteze o muncă culturală la țară, fără de care nu își puteau termina studiile. Această obligativitate era discutată încă din anul 1918, iar în cadrul unei anchete sociale din anul 1927 Dimitrie Gusti afirma următoarele: „Studenții concepuți ca «funcționari sociali», cărora Națiunea le-a încredințat cele mai importante interese ale ei, vor trebui să dea concursul lor cald și luminat prin organizațiile lor județene, de pe lângă fiecare universitate… Aceste cercuri vor trebui să fie obligate, prin Legea învățământului superior, a depune Senatelor universitare rapoarte amănunțite despre activitatea lor. Profesorii universitari vor trebui să dea studenților toate îndrumările în vederea desfășurării activității culturale la sate.” Deși obligativitatea muncii culturale a studenților în cadrul satelor a provocat o surpriză și chiar stupoare, sociologul Dimitrie Gusti a afirmat că acest lucru reprezintă datoria fiecărui intelectual, prin acest lucru mediul rural fiind cunoscut mai bine, iar șansele de a fi modernizat erau mult mai mari.

Totodată, un aspect important al acestei legi a fost reprezentat de reglementarea instituționalizării căminelor culturale ca „centre noi de organizare a satului, și a școlilor și cursurilor de pregătire a personalului care urma să îmbrățișeze modernizarea satului.”

În anul 1936, în cadrul Institutului de Statistică se înființează o secție de statistică socială la cererea lui Dimitrie Gusti, prin intermediul căreia se efectuează un recensământ al tuturor instituțiilor de asistență socială, atât ale celor aflate sub conducerea statului, cât și ale celor din mediul privat, observându-se astfel diferența uriașă dintre cele două categorii, cele din mediul privat fiind mult mai numeroase decât cele aflate sub conducerea statului.

Rezultatele recensământului instituțiilor de asistență socială și de ocrotire de la 1 ianuarie 1936

3.3 Legea sanitară

În anul 1930, a fost adoptată Legea sanitară și de ocrotire socială, care a stat la baza întregului sistem de asistență socială.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, România avea deja adoptate câteva legi și regulamente sanitare, însă acestea nu erau destul de eficiente și erau aplicate în mod greșit. Acest lucru reprezenta o problemă gravă care necesita o atenție sporită din partea statului, având în vedere epidemiile cu care țara s-a confruntat și anume „tifos exantematic, holeră, dizenterie, paludism, ftizie pulmonară, angină difterică precum și alte cazuri de îmbolnăviri de cauze medico-sociale (pelagră, tuberculoză pulmonară, alcoolism).”

Prima lege sanitară a fost adoptată în anul 1874, care a fost de mai multe ori modificată și completată prin diferite acte și regulamente, pentru ca să se ajungă în anul 1910 la o nouă lege sanitară, formulată de către profesorul Ion Cantacuzino. În cele din urmă, în anul 1930 a fost adoptată o nouă lege sanitară care a introdus specificul ocrotirii sociale și care, pe lângă scopul principal al îngrijirii bolnavilor, a dorit crearea unei rețele igienico-sanitare care să fie completată de către cadre medicale și personal auxiliar care să aibă o pregătire specială și mult mai avansată, „întemeiată pe studiul aprofundat al disciplinelor teoretice și al tehnicilor menite să asigure primatul profilaxiei în toate sectoarele sănătății publice.”

3.3.1 Personalul auxiliar și sora de ocrotire

În general, când se menționa termenul de personal auxiliar, se vorbea despre moașe. Însă, în următorii ani, s-au înființat posturi de agenți sanitari, care la început au fost plătiți de către Ministerul Sănătății, Muncii și Ocrotirilor Sociale, pentru ca apoi această responsabilitate să fie pasată județelor, respectiv Casei Sănătății. În calitate de agenți sanitari, aceștia erau indispensabili medicilor, deoarece ajutau la întocmirea rapoartelor, la implementarea măsurilor în cazul unei epidemii, la ridicare oricăror fel de probe, la ținerea evidenței bolnavilor, la consultul și tratarea diferitor boli.

Reglementarea privind numirea personalului auxiliar este reprezentată de către modificarea legii sanitare prin legea publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 19 iulie 1934, care menționa faptul că „personalul auxiliar sanitar și de ocrotire din toate serviciile și instituțiile de Stat, județe și comune de orice fel, se numește de inspectorul general sanitar după propunerea medicului primar de județ, a medicului șef de municipiu sau a șefului instituției respective.”

În baza acestei legi, sunt înființate oficii de ocrotire în mediul urban și case de ocrotire în mediul rural, fiind reglementate și „demersurile umanitare ale societăților de binefacere.” Totodată, legea menționează și formarea personalului specializat pe asistență socială și „a personalului auxiliar – sora de ocrotire și sora de caritate.” Astfel, în ceea ce privește procesul

de recrutare al asistentelor sociale, acestea se recrutează „dintre absolventele școalei superioare de asistență socială Principesa Ileana din București după obținerea diplomei.”

Sora de ocrotire apare ca un nou titlu, aceasta făcând parte din categoria personalul auxiliar, fiind reprezentată de persoane foarte bine pregătite în cadrul școlilor speciale. Aceasta avea un rol foarte important, fiind mâna dreaptă a medicului de circumscripție sau a medicului primar de județ. Printre responsabilitățile acesteia se numără asistarea și efectuarea consultațiilor pacienților, vizitarea școlilor și urmărirea stării de sănătate a elevilor, oferirea de sfaturi în ceea ce privește creșterea copiilor, informarea și sprijinul femeilor gravide pe toată durata sarcinii, monitorizarea stării de sănătate a sugarilor și a copiilor mici, efectuarea vaccinurilor, „conducerea Casei de ocrotire sub supravegherea medicului, desfășurarea anchetelor sociale în familii.” De asemenea, sora de ocrotire avea în grijă copii abandonați sau orfani de părinți, persoane infirme sau bătrâni, pe care încerca să îi protejeze și să îi ajute prin relocarea în cadrul azilelor de stat sau private.

Așadar, rolul sorei de ocrotire era de a informa și de a educa populația cu privire la importanța instituțiilor sanitare, la rolul și beneficiile acestora, prin intermediul broșurilor, al sfaturilor. Înființarea acestui titlu a fost o măsură foarte bună, însă nu a avut rezultate vizibile, deoarece majoritatea oamenilor se confruntau cu sărăcia și astfel îndemnurile și sfaturile oferite despre igienă erau foarte greu de aplicat de către aceștia, nereprezentând o prioritate în viețile lor.

Pentru ca persoanele care au nevoie de asistență socială să fie evidențiați și înregistrați, este introdusă ancheta socială care era realizată de către asistentele sociale și de surorile de ocrotire. Astfel, asistența socială se baza pe principiul reabilitării persoanei care avea nevoie de asistența socială: „Oficiul de ocrotire are menirea să asigure asistența prin muncă indivizilor dependenți dar fizicește capabili.”

De asemenea, se pune foarte mare accent pe educația populației în ceea ce privește sănătatea, astfel că problemele mamei, copilului și celor tineri se află printre prioritățile statului: „Secția ocrotiri naționale îndrumează și coordonează activitatea oficială și cea a societăților particulare privitoare la mamă, copil și tineret. La această secția va funcționa și un birou al educației poporului.”

Astfel, noua lege sanitară se completează cu cea anterioară, prima punând accentul pe o nouă dimensiune, cea a ocrotirii sociale, iar cea de-a doua pe principiul medicinii preventive.

În ceea ce privește noua lege, anumite aspecte sunt păstrate din vechea legislație precum „structurile organizatorice centrale – comisiunea de igienă industrială și salubritatea edilitară, instituțiile de știință aplicată ( Institutul de seruri și vaccinuri Dr. I. Cantacuzino și Institutele de igienă și sănătate publică.” Importanța medicului și a măsurilor preventive rămân și ele valabile în noua lege, precum și beneficiile de care medicul se bucură încă din legislația veche precum „acordarea locuinței, plata luminii, încălzirii și transportului, dar și obligativitatea reședinței stabile și permanente la locul unde funcționează.” Se păstrează totodată măsurile care ajută la combaterea bolilor infecțioase, la măsurile ce țin de curățenia locuințelor, de control al apei potabile, al alimentelor, al băuturilor, al industriilor.

Un aspect nou al legii din 1930 este importanța care este acordată combaterii și tratării bolilor venerice, pentru acest aspect luându-se o serie de decizii printre care desființarea caselor de prostituție și interzicerea vânzărilor de reviste pornografice.

Totodată, ceea ce a reușit noua lege sanitară a fost să creeze un buget special destinat domeniului sănătății, lucru care se voia de foarte mult timp, încă de la adoptarea legii sanitare din anul 1910.

Astfel, bugetul alocat sănătății avea ca surse de venituri următoarele:

„veniturile Loteriei de Stat și ale jocurilor de noroc

Cota de 70% din taxele pentru autorizarea vânzărilor produselor medicamentoase străine sau indigene

Cota de 90% din veniturile nete ale monopolului stupefiantelor și medicamentelor conținătoare de stupefiante

Veniturile spitalelor, ospiciilor și altor instituțiuni sanitare și de ocrotire de stat, provenite din taxele de îngrijire

Taxa pentru viza medicală a lucrătorilor străini care intră în țară, precum și a vaselor plutitoare care ating pentru prima oară un port românesc

Taxa care se percepe pentru fiecare autorizațiune de transmitere între vii a farmaciilor și drogheriilor

Veniturile întreprinderilor autorizate de lege în folosul fondului

Orice alte venituri întâmplătoare (legate, donațiuni)

Subvenția anuală acordată de stat din bugetul său”

Astfel, acest buget pentru sănătate a avut două mari și importante roluri: primul este legat de acordarea de îngrijiri suferinzilor săraci din spitale cât și din sanatorii, de furnizarea de medicamente persoanelor nevoiașe care nu aveau posibilități precum și de ajutorarea copiilor care au fost abandonați de părinți. Cel de-al doilea rol a fost cel de a înființa instituții sanitare pentru cei aflați în nevoie și dotarea acestora cu echipamentele necesare, precum și oferirea de ajutoare bănești sau împrumuturi autorităților competente care desfășoară activități sanitare și de protecție.

Chiar dacă crearea bugetului pentru sănătate a fost un lucru bun introdus de legea sanitară din 1930, acesta nu era de ajuns pentru a realiza obiectivele legii, astfel că s-au înființat fonduri județene și comunale, care au putut contribui la îmbunătățirea sistemului sănătății: „Pentru a satisface necesitățile materiale ale serviciului sanitar și de ocrotire, fiecare comună, oraș și județ va afecta o subvențiune din bugetul său în acest scop, creându-se fondul special local al sănătății și ocrotirilor sociale.” Se constată crearea unor oficii de ocrotire în fiecare municipiu, comună, județ, bugetul fiind „în sarcina județului și comunei a cărei populație o deservește.” Acestea sunt în „sarcina bugetară a comunelor, cari la înființarea și întreținerea lor pot fi ajutate de județ, minister sau societăți particulare de binefacere.”

De asemenea, legea sanitară menționează și anumite responsabilități precum: cele ale laboratoarelor, care sunt plasate în cadrul „abatoarelor, ale uzinelor de apă și care se află în sarcina administrațiilor respective”; responsabilitatea „înființării și întreținerii de dispensarii care cad în sarcina organizațiunii sau a autorității pe care o deservește„; responsabilitatea comunei în ceea ce privește plata salariilor personalului sanitar și administrativ din cadrul instituțiilor; responsabilitatea municipiului de a plăti salariul medicilor comunali; responsabilitatea lucrărilor privind curățenia dintr-o comună care vor fi plătite din propriul buget.

În ceea ce privește dispensariile, scopul principal al acestora era de a combate și de a trata bolile venerice, tuberculoza și mortalitatea infantilă. Se împărțeau în trei categorii și anume:

„Dispensarii mixte, în care se dădeau consultații și se făceau tratamente pentru orice fel de boală, de către același medic;

Dispensarii policlinici, în care consultațiile și tratamentul ambulatoriu se făcea pe specialități, în secții conduse de medici primari specialiști;

Dispensarii speciale, deservind bolnavii pentru o singură specialitate, conduse de medici primari specialiști”

Astfel, dispensariile erau instituțiile unde se putea consulta și pune diagnosticul unei boli, unde se putea trata și combate bolile venerice, unde se efectua examinarea medicală periodică a tuturor cetățenilor.

Tot în cadrul acestei legi, sunt reglementate farmaciile și drogheriile, care și acestea se împărțeau în mai multe categorii și anume:

„Farmacii urbane și rurale, pentru satisfacerea necesităților obștești;

Farmacii de clinici, spitale, Case cercuale și de Asigurări Sociale pentru satisfacerea nevoilor proprii;

Farmacii de mână, pentru satisfacerea nevoilor urgente ale populației în comunele lipsite de farmacii publice”

În ceea ce privește drogheriile, pe lângă farmacii „importul și comerțul cu medicamente, preparate și specialități farmaceutice, organo și seroterapeutice, cu produse galenice, cu droguri și substanțe chimice cu întrebuințări medicinale, se putea face numai de către industriile și laboratoarele producătoare și depozitele de medicamente.”

Este abordat și subiectul medicilor de circumscripție, care este reglementat de legea sanitară, menționându-se faptul că în cadrul comunelor de orice tip, trebuie să existe „un medic la 10.000 de locuitori.” Printre atribuțiile medicului de circumscripție se numără trimiterea de raporturi ale cazurilor de cetățeni bolnavi, urmărirea și verificarea stării de sănătate a copiilor, efectuarea vaccinurilor obligatorii, tratarea gratuită a persoanelor bolnave care nu au posibilități materiale, adoptarea măsurilor necesare în cazul unei epidemii, efectuarea de controale ale alimentelor și ale băuturilor.

Totodată, prin intermediul legii este stabilit rolul important al Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, ca principală instituție coordonatoare a tuturor activităților : „toate serviciile sanitare și de ocrotire din cuprinsul țării vor fi conduse după norme unitare stabilite de Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, oricare ar fi autoritatea de care depind ele din punct de vedere bugetar.” Astfel, nimic nu se putea face fără acordul Ministerului, ca de exemplu înființarea sau desființarea de servicii sanitare.

Aflându-se într-o continuă schimbare, societatea a suferit modificări în cadrul celui de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, fapt pentru care numeroase domenii au trebuit să încerce să se adapteze unor noi condiții. În acest context, pentru a își putea realiza obiectivele, legea sanitară a suferit anumite modificări, printre care se numără și crearea „Eforiilor sanitare și de ocrotire care vor prelua responsabilitățile de gestionare a fondurilor sanitare și de ocrotire județene și comunale.” Eforiile erau conduse de comitete, care aveau în componența lor anumiți reprezentanți, acestea fiind, bineînțeles, sub autoritatea Ministerului Sănătății, Muncii și Ocrotirilor Sociale.

Astfel, în ciuda tuturor obstacolelor, domeniul asistenței sociale din România a cunoscut o perioadă înfloritoare în perioada interbelică, fiind unul dintre cele mai avansate din cadrul statelor europene. În decursul acestei perioade s-au remarcat personalități care au avut o contribuție semnificativă în ceea ce privește dezvoltarea întregului sistem de asistență socială, printre care se numără și sociologul Dimitrie Gusti, s-a observat înființarea primei școli superioare de asistență socială, elaborarea unui cadru legal de organizare al acestui domeniu prin intermediul Legii sanitare din 1930 și dezvoltarea unei rețele de instituții de asistență socială, dar și a efectuării unui recensământ al acestora în anul 1936.

CONCLUZII

Perioada interbelică a reprezentat o perioadă importantă în dezvoltarea României care cu siguranță merită abordată. În calea dezvoltării, România s-a confruntat cu numeroase obstacole și probleme care au pus la încercare și au amenințat acest proces. Situația țării nu a fost tot timpul una înfloritoare, dat fiind faptul că se confrunta cu problema sărăciei, a corupției, a ineficienței administrației, toate aceste lucruri favorizând subdezvoltarea României și conturând un sistem politic deficient. Astfel, în procesul de dezvoltare al României putem observa o alternanță a perioadelor caracterizate de stabilitate și criză.

Problema sărăciei reprezenta o mare problemă, întrucât țara era preponderent rurală, iar oamenii sufereau din cauza foametei. Capitala a avut un rol important în crearea contrastelor sociale. Țăranii erau numeroși, familiile acestora având în componență de la 5 copii până la 12, însă din cauza condițiilor de trai, unii dintre aceștia mureau înainte de a împlini 1 an, nivelul mortalității infantile fiind unul foarte mare. O altă problemă în rândul copiilor, tot rezultat al sărăciei, a fost lipsa serviciilor de sănătate, a medicamentelor, dar și a informației, lucruri ce au dus la decesul multora dintre aceștia, chiar dacă bolile erau curabile. Întreaga țară se confrunta cu epidemii, mai ales cea de pelagră, atât copiii cât și adulții fiind afectați.

Alimentația țăranilor a reprezentat un indice important al nivelului de sărăcie din România, observându-se mari diferențe între zona rurală și cea urbană. În zona rurală alimentația oamenilor includea produse vegetale și lactate în marea majoritate a timpului, consumul de carne fiind foarte mic în contrast cu zona urbană, unde cantitatea de carne consumată era mult mai mare. Majoritatea țăranilor consumau porumb în exces, fără niciun beneficiu pentru sănătatea lor, iar în cele mai multe cazuri acesta era consumat stricat, acest lucru ducând la izbucnirea epidemiei de pelagră.

În zonele urbane, oamenii aveau acces la toate categoriile de alimente, la servicii medicale, peste tot existând piețe și hale unde erau aduse constant mărfuri. În fiecare oraș se putea găsi un restaurant, o bodegă, în unele dintre acestea oferindu-se atât alimente cât și băuturi foarte scumpe.

Un pas făcut spre dezvoltarea condiției sociale și a economiei țărănimii l-a reprezentat adoptarea reformei agrare din anul 1921 prin intermediul căreia aceasta a fost împroprietărită cu pământ.

În ceea ce privește situația domeniului sănătății, se observă faptul că atât natalitatea cât și mortalitatea din România interbelică erau cele mai mari din toată Europa. Sărăcia și foametea făceau ca mortalitatea infantilă să fie una foarte ridicată, iar în cazul adulților să producă boli ale aparatului respirator, boli infecțioase și parazitare. Tot o problemă destul de mare a fost și situația alcoolismului, datorită consumului foarte mare de alcool pe care țăranii îl consumau.

Din aceste lucruri putem trage concluzia că nivelul de trai al oamenilor de la țară era unul extrem de prost, aceștia aflându-se la limita extremă a sărăciei, însă chiar și cu nivelul de trai mai ridicat din zona urbană România nu se ridica la nivelul celorlalte țări.

Perioada interbelică a fost și reflexia guvernelor care s-au aflat la conducerea României. Fiecare a cârmuit diferit țara, fiecare a avut propria abordare și a avut un impact diferit asupra nivelului de trai. S-au adoptat măsuri, reforme și legi diverse, cu scopul de a îmbunătății situația cetățenilor, a țării, unele mai bune, altele cu vizibile carențe. Printre cele mai importante se numără:

– reforma agrară din 1921 prin care țăranii erau împroprietăriți cu pământ. Aceasta a avut slabe rezultate întrucât statul nu i-a ajutat în mod eficient, aceștia neputând face față taxelor și impozitelor;

– crearea ministerului Muncii și a Ocrotirilor Sociale la data de 29 martie 1920 care a reprezentat primul pas către organizarea și dezvoltarea domeniului asistenței sociale;

– adoptarea legii învățământului primar al statului și învățământului normal-primar prin care învățământul era obligatoriu 7 clase, unitar și gratuit;

– adoptarea legii protecției minorilor și a femeilor și pentru durata muncii din aprilie 1928 care îi proteja pe cei menționați și în același timp stabilea ziua de lucru la 8 ore;

– înființarea Școlii Superioare de Asistență Socială „Principesa Ileana” sub conducerea Institutului Social Român. Acest lucru a marcat un pas înainte spre dezvoltarea întregului sistem de asistență socială în România. În același timp, țara noastră a devenit în perioada interbelică una dintre țările cu un sistem de asistență socială dezvoltat;

– trecerea Direcțiunii generale a Serviciului Sanitar la Ministrul Muncii și al Ocrotirilor Sociale, care devine Ministerul Muncii, Sănătății Publice și al Ocrotirilor Sociale

Majoritatea măsurilor luate de guverne au avut efecte pozitive, însă de scurtă durată și chiar dacă au reușit să îmbunătățească cumva calitatea vieții, unele problemele nu au putut fi rezolvate în totalitate. România s-a confruntat cu perioade de criză și de stabilitate, printre care crizele economice care au pus în pericol bunăstarea cetățenilor și a țării. Toate aceste lucruri au subliniat incapacitatea anumitor guverne de a conduce țara, de a rezolva problemele cu care aceasta se confrunta și necesitatea unor guverne care să adopte măsuri îmbunătățite pentru a putea face față problemelor și pentru a îmbunătății situației României.

În ceea ce privește asistența socială, trebuie să înțelegem ce reprezintă aceasta, când a apărut, sub ce formă a apărut și cum. Existența unei societăți perfecte, în care totul să funcționeze perfect, în care oamenii să nu aibă probleme, în care să aibă tot ce își doresc și în care să fie fericiți reprezintă o utopie la care toți indivizii se gândesc și din care vor să facă parte. Dintotdeauna societatea s-a bazat pe principiul claselor, iar printre acestea se află și grupurile defavorizate, care s-au confruntat sau încă se mai confruntă cu probleme precum sărăcia, acest lucru punând presiune pe aceștia, îngreunându-le viața. Pentru a putea combate aceste probleme și a îmbunătății calitatea vieții persoanelor mai puțin norocoase, diferite personalități sau grupuri și-au focusat atenția în această direcție căutând soluții.

Asistența socială are ca scop crearea unei societăți mai bune, în care toți cetățenii să fie egali, să se simtă incluși, să aibă parte de anumite beneficii garantate prin lege, să se simtă în siguranță, persoanele din grupurile defavorizate fiind și ele incluse. Într-o societate democratică fiecare cetățean are dreptul de a fi egal cu toți ceilalți, iar dreptul la asistență socială trebuie să fie respectat. Astfel, prin intermediul unor măsuri sociale, unui ajutor profesionist și a unor norme juridice, asistența socială încearcă să îmbunătățească calitatea vieții persoanelor nevoiașe, a persoanelor care nu se pot descurca pe cont propriu pentru ca acestea să se integreze mai ușor în societate, să simtă că aparțin acesteia și pentru ca ele să își cunoască drepturile fundamentale.

Primele semne ale acesteia au apărut în Antichitate și s-au dezvoltat în mod continuu, principalele instituții care susțineau acest domeniu fiind bisericile și mânăstirile, iar cele mai vechi instituții de ajutorare au fost caliciile și ospiciile. În privința începutului legislativ al asistenței sociale putem menționa Regulamentul Organic al Valahiei din anul 1881 prin intermediul căruia se înființează un serviciu de asistență socială. În cursul următorilor ani, sunt înființate diferite instituții care vor contribui la dezvoltarea acestui domeniu.

În anul 1920, asistența socială face un pas mare spre dezvoltare și organizare coerentă prin înființarea Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale care supraveghea și se asigura că toate legile și regulamentele din acest domeniu sunt respectate și aplicate corect.

Printre cele mai importante realizări în acest domeniu se numără înființarea unor noi instituții și școli care să permită dezvoltarea și ducerea la un alt nivel, superior. Astfel, în anul 1929 se înființează Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana”, sub conducerea și sprijinul Institutului Social Român al sociologului Dimitrie Gusti, a Asociației Creștine a Femeilor Române a Principesei Ileana și a Ministerului Sănătății, Muncii și Ocrotirilor Sociale, fiind prima instituție de acest gen în România. Prin înființarea acestei instituții s-au putut concretiza activitățile filantropice și eforturile depuse pentru ajutorarea persoanelor și grupurilor defavorizate. Cercetările asupra mediului social, experiența și cunoștințele cadrelor didactice sunt cele care au stat la baza funcționării acestei școli.

Un aspect important l-a reprezentat pregătirea practică a asistentelor sociale în strânsă legătură cu teoria acumulată în cadrul celor 3 ani parcurși de către acestea. Din cauza faptului că asistența socială a apărut ca o necesitate a societății, acestea aveau o treabă grea de făcut. Din păcate, din cauza resurselor materiale și financiare limitate, nu s-a putut obține un număr mare de absolvenți al acestei școli, aceștia fiind responsabili de serviciile sociale care însă se dezvoltau mult prea rapid.

O altă instituție cu un rol important în domeniul asistenței sociale a fost Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale, înființat în septembrie 1940 de către mareșalul Ion Antonescu și aflată sub conducerea soției acestuia, Maria Antonescu. Prin intermediul acestei instituții a fost posibilă ajutorarea unui număr foarte mare de persoane și grupuri defavorizate, a răniților, a văduvelor de război, prin coordonarea și îndrumarea tuturor instituțiilor de asistență socială și prin dezvoltarea rețelei în toată țara, atât în mediul urban cât și în mediul rural. Consiliul de Patronaj a fost implicat în foarte multe acte de caritate care au fost dovada eficienței și calității instituției.

Una dintre prioritățile Consiliului de Patronaj a fost îngrijirea mamei și a copilului, în acest sens înființându-se cantine în care copiii puteau lua masa zilnic, cămine pentru cei ai căror mamei lucrau în fabrici, distribuindu-se uniforme pentru cei săraci, înființându-se solarii unde aceștia erau îngrijiți, organizându-se colonii de vară în care aceștia erau trimiși, deschizându-se un centru pentru copiii tuberculoși unde erau foarte bine îngrijiți, doamna Antonescu ocupându-se personal de acesta, acordându-i o mare atenție și importanță, rezultat al exigenței acesteia. De asemenea, Consiliul s-a implicat și în mediul universitar, prin renovarea căminelor și înființarea cantinelor în care studenții puteau lua masa, dar și a persoanelor fără adăpost sau a vânzătorilor ambulanți prin construcția unor cămine pentru aceștia.

Una dintre cele mai importante măsuri luate de către Consiliu a fost ajutorarea refugiaților din Basarabia, Ardeal și Bucovina, acestora oferindu-li-se locuințe în care să stea.

De asemenea, în timpul războiului s-au construit spitale speciale pentru soldații răniți grav pe front, unde erau operați și unii dintre aceștia trimiși la Viena pentru montarea de proteze cu scopul de a le oferi o viață aproape normală, dar și sanatorii în care aceștia se puteau recupera și încerca să se integreze din nou în societate.

Totodată, s-a acordat o mare importanță copiilor, mai ales în timpul războiului, când s-a decis evacuarea celor din localitățile cu risc crescut de a fi distruse de bombardamente și plasați în instituții special create sau în cadrul familiilor de țărani care nu aveau copii, favorizând astfel multe procese de adopție ai acestora.

Consiliul de Patronaj a oferit ajutor și cetățenilor care, în timpul bombardamentelor, au refuzat să își părăsească locuințele prin mobilizarea armatei și organizarea unor bucătării mobile care să le ofere oamenilor hrană.

Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale a reprezentat o instituție importantă pentru domeniul asistenței sociale din perioada interbelică, având un rol cheie și implicându-se în numeroase acte de caritate menite să ajute persoanele aflate în nevoie, cu rezultate deosebite, care au făcut diferența în ceea ce privește îmbunătățirea calității vieții cetățenilor României.

Așadar, perioada interbelică a României a fost o perioadă caracterizată de sărăcie, de corupție, de foamete, epidemii, subdezvoltare, crize, pace și multe alte probleme, însă, în același timp, s-a bucurat și de momente de stabilitate, de perioade înfloritoare, de măsuri, legi și reforme care, împreună cu înființarea anumitor instituții speciale de asistență socială, au dus la îmbunătățirea calității vieții, dezvoltării țării și punerea acesteia pe locuri fruntașe în anumite domenii.

BIBLIOGRAFIE

Dăianu, Daniel, Marele impas în Europa. Ce poate face România ?, ed. Polirom, București, 2015

Livadă-Cadeschi, Ligia, Lambru, Mihaela & Ghebrea, Georgeta, Sărăcie și asistență socială în spațiul românesc ( sec. XVIII-XX ), Colegiul Noua Europă, București, 2002

Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Guverne și guvernanți 1916-1938, ed. Silex, București, 1996

Stănescu, Iulian, Calitatea vieții în România 1918-2018, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, București

Norme legislative

Legea agrară în Muntenia, Oltenia, Moldova și Dobrogea, textul actului publicat în Monitorul Oficial, nr. 82/17 iulie 1921

Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001 privind sistemul național de asistență socială, textul actului publicat în Monitorul Oficial nr. 814/18 decembrie 2001

Legea sanitară și de ocrotire, modificată prin legea publicată în Monitorul Oficial, nr. 164 din 19 iulie 1934

Surse internet

https://storymaps.arcgis.com/stories/28f803dda1974277a05a98859a03450e accesat la data de 02.05.2020

https://1.bp.blogspot.com/KzO9LJujeuw/XPVq9skI28I/AAAAAAAABzE/UOTd1ehjPHwx0eVcYXuFy9YS4YUtAS6owCLcBGAs/s1600/fff.png accesat la data de 01.05.2020

https://storymaps.arcgis.com/stories/28f803dda1974277a05a98859a03450e accesat la data de 01.05.2020

https://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2016/11/04/581cf2255ab6550cb8373529/646×404.jpg accesat la data de 01.05.2020

https://prezi.com/stxlcjsto977/romania-in-primul-razboi-mondial/ accesat la data de 02.05.2020

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/faptele-de-omenie-din-timpul-primului-razboi-mondial-ofiterul-german-care-a-donat-pentru-mancarea-saracilor accesat în data de 02.05.2020

https://books.google.ro/books?id=Yy2TDwAAQBAJ&pg=PT408&lpg=PT408&dq=saracia+romaniei+primul+razboi+mondial&source=bl&ots=rIZv-pvd2v&sig=ACfU3U2pm2XfADsMrlYl_rHWu6kNN1nNYg&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwi1znUqYbpAhUCr4sKHaqOARk4ChDoATAJegQIChAB#v=onepage&q=saracia%20romaniei%20primul%20razboi%20mondial&f=false accesat la 02.05.2020

https://books.google.ro/books?id=Yy2TDwAAQBAJ&pg=PT408&lpg=PT408&dq=saracia+romaniei+primul+razboi+mondial&source=bl&ots=rIZv-pvd2v&sig=ACfU3U2pm2XfADsMrlYl_rHWu6kNN1nNYg&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwi1znUqYbpAhUCr4sKHaqOARk4ChDoATAJegQIChAB#v=onepage&q=saracia%20romaniei%20primul%20razboi%20mondial&f=false accesat la data de 02.05.2020

https://crispedia.ro/consecintele-economice-ale-primului-razboi-mondial/ accesat la 02.05.2020

https://www.vice.com/ro/article/vbax38/cum-traiau-romanii-in-interbelic accesat la 02.05.2020

http://www.romania-actualitati.ro/viata_si_societate_romaneasca_1918_1940-72790 accesat la 02.05.2020

http://www.romania-actualitati.ro/viata_si_societate_romaneasca_1918_1940-72790 accesat la 02.05.2020

https://www.vice.com/ro/article/vbax38/cum-traiau-romanii-in-interbelic accesat la 02.05.2020

https://viitorulromaniei.ro/2018/05/23/statisticile-care-distrug-un-mit-bucurestiul-interbelic-era-un-loc-al-saraciei-si-un-focar-de-infectie/ accesat la 02.05.2020

http://www.romania-actualitati.ro/viata_si_societate_romaneasca_1918_1940-72790 accesat la 02.05.2020

http://www.criticatac.ro/cum-mancau-romanii-in-perioada-interbelica/ accesat la data de 02.05.2020

http://www.rejournal.eu/sites/rejournal.versatech.ro/files/articole/2018-12-19/3540/5-final-70-stoenescu.pdf accesat la data de 02.05.2020

https://www.dcnews.ro/ce-mancau-romanii-la-1930-file-de-istorie_469440.html accesat la 03.05.2020

https://www.shtiu.ro/ce-mancau-romanii-acum-cateva-secole-7373.html accesat la 03.05.2020

http://www.istorie-pe-scurt.ro/ce-mancau-romanii-la-1930/ accesat la data de 04.05.2020

http://www.cooperativag.ro/henri-h-stahl-constantin-garoflid-si-chestiunea-rurala-in-preajma-anului-1938/ accesat la data de 15.05.2020

https://foaienationala.ro/legea-agrar-din-1921.html accesat la data de 15.05.2020

https://www.avantulliber.ro/2016/08/04/5-6-august-1929-lupeni-adevar-pierdut-intre-taranisti-liberali-legionari-comunisti-si-komintern/ accesat la data de 16.04.2020

http://www.nec.ro/data/pdfs/publications/relink/saracie-si-asistenta-sociala/Saracie_si_asistenta_sociala.pdf accesat la data de 20.05.2020

https://www.scritub.com/sociologie/asistenta-sociala/Scurt-istoric-al-asistentei-so92244.php accesat la 20.05.2020

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Azilul_Domnita_Balasa.jpg accesat la 21.05.2020

https://www.rasfoiesc.com/sanatate/asistenta-sociala/ASISTENTA-SOCIALA-IN-SPATIUL-R68.php accesat la 20.05.2020

https://www.facebook.com/DosareSecrete/photos/a.302806343430603/1088405864870643/?type=1&theater accesat la data de 21.05.2020

https://arsdocendi.ro/t_articol.php?id_articol=60 accesat la 21.05.2020

http://cautare-b.arhivelenationale.ro/cautare-b/detail.aspx?ID=168541 accesat la data de 21.05.2020

https://www.academia.edu/23175698/%C3%8Env%C4%83%C5%A3%C4%83m%C3%A2ntul_rom%C3%A2nesc_de_asisten%C5%A3%C4%83_social%C4%83_istoric_standarde_%C5%9Fi_perspective_Romanian_Social_Work_Education_History_Standards_and_Perspectives accesat la data de 24.05.2020

https://www.art-emis.ro/istorie/institutia-primei-doamne-la-romani accesat la data 24.05.2020

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cucoanele-maresalului-antonescu accesat la data de 24.05.2020

http://www.cooperativag.ro/serviciul-social-sau-obligativitatea-muncii-culturale/ accesat la 24.05.2020

https://www.academia.edu/33474204/Monografii_sanitare_%C3%AEn_perioada_interbelic%C4%83_surse_ale_istoriei_locale accesat la data de 24.05.2020

http://www.muzeulnationaljournal.ro/fisiere/dl.asp?filename=09-Muzeul-National-IX-1997-25-Stancu-Legislatia-sanitara-perioada-interbelica.pdf accesat la 24.05.2020

https://www.ccja.ro/ccja/analele-aradului/pdf/033_Mirela_Pachita_Dezvoltarea_instituiilor_sanitare.pdf accesat la data de 25.05.2020