Master : Misiune și slujire pastorală [625832]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA ” – IAȘI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„Dumitru Stăniloae”
Master : „Misiune și slujire pastorală”

Afectivitatea duhovnicului
în Taina Mărturisirii

– lucrare –

Îndrumător: Masterand: [anonimizat]. Prof. Dr. Gheorghe P OPA APOST OL Ciprian –Răzvan
Anul I, semestrul I

2019

2

Cuprins

Indroducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 3
I. Conceptul de „afectivitate” ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 5
II. Preotul în Taina Spovedaniei: disciplinarea afectelor sau neafectivitate ………………………….. 6
III. Legătura între duhovnic și ucenic după Taina Mărturisirii : confirmare a implicării afective
a duhovnicului la Spovedanie și prelungirea ei ………………………….. ………………………….. ………. 10
IV. Paradoxul afectivității ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 13
V. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 14
Chestionar – răspunsuri ale unui psiholog ………………………….. ………………………….. ……………… 15
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 16

3
Indroducere

Această te mă este rezumată în cuvântul scris al Sfântului Apostol Pavel din Epistola către
Galeteni : „Fraților, chiar de va cădea un om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați -l pe
unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți ca să nu cazi și tu în ispită. Purtați -vă
sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” ( Galateni 6, 1-2). Cuvintele: „luând seama
la tine însuți ca să nu cazi și tu în ispită”, subliniază atât atenția pe care trebuie să o aibă persoana
care povățuiește pentru a nu cădea în păcatul mândriei, dar pe de altă parte, aceste cuvinte
încadrează și o altă dimensiune, anume aceea de a nu cădea chiar persoana care îndrumă în păcate
sau greșeli pe care le -a auzit de la un alt subiect care i le -a mărturisit. Asupra acestei interpretări
vom stărui pe parc ursul acestei lucrări , în cadrul cărei s -a avut în vedere persoana duhovnicului.
Lui i se potrivește cel mai bine acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel deoarce , el intră în contact
mereu cu neputințele umane în Taina Sfintei Spovedanii.
Motivul pentru care mi -am ales această temă a fost faptul că, m ulți preoții t ineri, instalați în
parohii f iind întrebați , nu după mult timp: Care este cel mai greu lucru într-o parohie ?, majoritatea
răspundeau: Spovedania . În descrierea numeroaselor dificultăți pe care le întâlneau, mulți ajungeau
în zona acestei situații legate de afectivitatea ce o aveau în timpul Spovedaniei și care îi urmărea
mult timp și după aceea. Aceste discuții mi -au stârnit o curiozitate intelectuală, fapt pentru care,
mi-am ales această temă de seminar.
În urma cercetărilor făcute pentru a -mi pregăti acest ă lucrare, am constatat că nu există nici un
studiu sau un titlu teologic care să dezbată această temă. Toate studiile referitoare la Taina
Spoveda niei au în marea lor majoritate în centrul atenției , pe cel ce se mărturisește, conținutul
mărturisirii lui, treptele spovedaniei, canonul sau epitimia, etc. Mai puțin s -a accentuat poziția
duhovnicului în scaunul de spovedanie, și aproape deloc , dispoziția lăuntrică pe care trebuie să o
aibă acesta în fața ucenicilor . Ar fi foarte folositor un studiu serios care să dezbată această temă la
nivel interdisciplinar
Pentru întocmirea ac estei lucrări am folosit lucrarea Sfântului Maxim Mărturisitorul:
Răspunsuri către Talasie , titluri de cărti și articole ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae
publicate în revi ste de specialitate. Dintre acestea, menționăm: Ascetica și Mistica Bisericii
Ortodoxe și articolul publicat în revista „Mitropolia Olteniei”, cu titlul: Mărturisirea, mijloc de
creștere duhovnicească . Folositoare mi -au fost și câteva articole din Teologia Liturgică. Cel mai
reprezentativ fiind cel al Părintelui Profesor Viorel Sava, publicat în revista „Teologie și Viață ”, cu
titlul: Preotul duhovnic și Taina spovedaniei .

4
În lucrarea de față, am înc ercat să tratez acest subiect, atât cât mi -a permis vârsta, priceperea și
timpul. Nu pre tind că am realizat o lucrare științifică, însă am trasat anumite sugestii, reușind astfel
să înțeleg câteva idei, clarificându -mi problematica, dar nu întru totul.

5
I. Conceptul de „afectivitate ”

Pentru a putea trata subiectul propus trebuie mai întâi să înțelegem un cuvânt cheiei:
afectivitate a. Aceasta este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în
comportamentul și activitatea noastră cotidiană, ca și cogniția. Acest concept este folosit în mod
special, în psihologie , dar și în alte discipline conexe acesteia: neurologie, sociologie, antropologie,
istoria mentalităților și desigur este întâlnit și în lingvistică .
Afectivitate a este legată de afecte .1 Psihologia concepe afectul ca fiind „o formă afectivă
primară, încă nediferențiată”.2 Această idee este legată de concepția teologiei răsăritene, potrivit
căreia , afectele ce țin de fire nu de voința umană, nu sunt co ndamnabile, deși ele au pătruns în firea
umană după căderea în pă cat. Dar , chiar dacă nu sunt condamnabile , ele sunt numite de Sfântul
Maxim Mărturisitorul – patimi ( πάθη ), deoarece din ele se pot naște patimile: „patimile
condamnabile și contrare firii, care atârnă de voia noastră nu -și au în altceva sursa în noi decât în
mișcarea afectelor conforme cu firea ”,3 sau cum scrie Părintele Stăniloae : „posibilita tea nașterii
patimilor este dată prin existența afectelor natural e”.4 Pe de altă parte, afect ele pot conduce la
virtuți: „afectele – scrie Sfântul Maxim – devin bune în cei ce se străduiesc, și anume atunci când,
desfăcându -le cu înțelepciune de lucrurile trupești, le folosesc spre câștigarea bunurilor cerești. De
pildă: pofta o pot preface în mișcarea unui dor spiritual după cele dumnezeiești; plăcerea, în
bucur ia curată pentru conlucrarea de bună voie a minții cu darurile dumnezeiești; frica, în grija de
a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăința care aduce îndreptarea pe
urma păcatului din timpul de aici [… ] deci acestea [afectele n. n.] devin bune prin întrebuințare în
cei ce își robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos”.5 Așa cum afectele pot deveni patimi, tot
așa ele po t pot fi reorientate spre virtuți . Ele „niciodată nu se găsesc într -o stare de totală
indifere nță morală – scrie Părintele Stăniloae ”.6
E important să facem o precizare . Voința și rațiunea joacă un rol important în tot acest proces.
Aici are loc toată „acțiunea” trăit ă de preot , ca duhovnic. În cadrul Sfintei Spovedanii el primește
de la ucenic, anumite impulsuri încărcăte cu energie negativă sau pozitivă, în fața cărora trebuie să
stea cu trezvie, pentru ca mintea să fie simplă și să judece duhovnicește întreaga situație, ca astfel
și afectele să fie menținute sub control.

1 Vezi: Gabriela Stoica, Afect și afectivitate. Conceptualizare și lexicalizare în româna veche , Ed.Universității din
București, 2012, p. 98.
2 Ibidem.
3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , 55, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în: Filocalia , vol.
III, Ed. IBMO, București, 2009, p. 303.
4 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe , Ed. IBMO, București, 2002, p. 82.
5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit ., 1, p. 47.
6 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe , p. 83.

6
În cadrul Sfintei Sp ovedanii , când duhovnicul participă și el în mod activ , afectele sunt
predispuse mai mult spr e a se mișca spre anumite păcate pe care ucenicul le mărturisește, dar asta
nu înseamnă că duhovnicul nu trebuie să fie afectiv în fața mărturisii făcute de crești n. În
continuare vom trata un subiect legat de p oziția afectivă sau neafectivă a preotului duhovnic în
Taina Sfintei Spovedanii.

II. Preotul în Taina Spovedaniei: d isciplinarea afectelor sau neafectivitate

Disciplinarea afectelor pentru dohovnic este de fapt ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel pri n
cuvintele: „luând seama la tine însuți ca să nu cazi și tu în ispită” ( Galateni 6, 1). Dar, pentru
aceas tă disciplinare se cere trezvie. D e aceea , Apostolul spune „luând seama la tine însuți”.7
Această „sprinteneală” a minții ajută pe duhovnic să se adâncească în taina persoanei de față, fără a
pierde controlul asupra propriilor afecte. De altfel, această „coborâre” a duhovnicului trebuie să fie
făcută cu discernământ și , în același timp , cu gân d bun, „nemanifestând vreo lăcomie interesată de
a ști”8 detalii, care nu sunt real folosit oare pentru a -l ajuta pe ucenic. Tocmai printr -o astfel de fire
iscoditoare, acele detalii îl pot marca sentimental pe duhovnic, pier zând astfel controlul asupra
afectelor.
Pasibilitatea lor de a deveni patimi, nu exclude afectivitatea duhovnicului față de ucenic , căci
ele nu sunt legate de voință , ci de firea umană. Dacă ar exclude afectivitatea , duhovnic ul ar trebuie
să fie insensibil, fiindcă poartă în firea lui afectele. Dar ele trebuie disciplinate, pentru ca astfel și
afectivitatea duhovnicului din cadrul spovedaniei să nu -l afecteze în sens negativist. Așadar, pe de
o parte vorbim de disciplinarea afectelor, da r acest lucru nu este complet . E asemenea unu i dru m
parcurs pe jumă tate. De aceea, trebuie să vorbim și de starea de afectivitate a duhovnicului, pe de
altă parte.
Despre modul cum trebuie s ă asculte duhovncul la spovedan ie cele mărturisite, Părintele
Stăniloae scrie, făcând în același timp trimitere la dispoziția acestuia: „cel ce o ascultă, trebuie să
aibă conștiința că deodată cu el, mai bine zis prin el o ascultă Hristos. Deci să se silească sa o
asculte cum o ascultă Hr istos: cu bucuria lui Hristos care e mai mare pentru o oaie regăsită decât
pentru celelalte nouăzeci și nouă, cu bucuria că un om își deschide cămara cea mai intimă și mai
prețioasă a ființii lui, până acum închisă, pentru a primi în ea pe Hristos și deod ată cu el și pe
partenerul său de comuniune: cu dragostea și cu înțelegerea lui Hristos. Aceasta să -i înfrăgească

7 „Nu crede gândului care judecă pe aproapele . Căci numai cine are vistierie rea gândește cele rele […]. Păzește -ți
gândurile și fugi de păcat, ca nu cumva, întunecându -se mintea, să vezi unele în locul altora” (Talasie Libianul, Despre
dragoste , suta întâi, cap. 84 și 86, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în: Filocalia , vol. IV, Ed. IBMO, București,
2010 , p. 17.
8 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol, III, Ed. IBMO, București, 2010, p. 138.

7
sufletul și să -i sporească la culme sensibilitatea. Să devină un mediu adecvat al sensibilității și
iubirii lui Hristos față de om. Să partici pe la greșelile semenului său, să le socotească drept ale
sale”.9 Dar dacă Hristos o ascultă cu atâta implicare, duhovnicul este chemat să facă asemnea.
Acest mod îl face pe duhovnic să se adâncească în taina persoanei din fața lui, ajungând la acel
„viu” despre care scrie același Părinte Profesor: „Duhovnicul trebuie să pătrundă la viul celui ce se
mărturisește, ca mărturisirea aceluia să țîșnească de acolo. Trebuie să taie cu cuvântul lui, cu
dragostea lui, până la acel viu. Dar la viul cuiva nu se poate pătrunde decât prin viul propriu. Cel
ce se mărturisește trebuie să simtă și el că mărturisirea lui ating e viul din duhovnic, făcându -l să
vibreze frățește. În mărturisire trebuie să se întâlnească doi oameni adevărați, adică prin viul din ei.
Numai prin aceasta devin una, se deschid unul altuia prin sensibilitate. Altfel rămân două coji care
se ating fără să se simtă una pe alta” .10
Această împlicare activă trebuie să existe fiindcă duhovnicul nu are în față un obiect. Ea face
ca cel ce își mărturisește păcatele să se deschidă complet și astfel să mărturisească toate păcatele
fără vreo rușine. Astfel se real izează o autentică spovedanie. Mai departe, același Părintele
Profesor , subliniind aceeași idee, adaugă: „nimenea nu -și descoperă această intimitate a lui decât
celui care și -o ține și el pe a sa descoperită în fața lui, adică unei conștiințe care vibrează la o
asemenea descoperire […]. Vibrația aceasta are loc numai când și în cel căruia i se face
mărturisi rea s -a pus în mișcare același «om ascuns a l inimii» , când în fața conștiinței lui s -au ivit,
deodată cu dorurile și durerile celui ce se mărturisește, dorurile și durerile asemănătoare ale sale.
Atunci se realizează comuniunea: când doi își descoperă și își comunică ceea ce le e comun în
ființa lo r cea mai profundă. Duhovnicul, ascultând mărturisirea, trebuie să facă și el o mărturisire
lui Dumnezeu, ca să vibreze la mărturisirea celuilalt cu toată înțelegerea frățească. Cei doi trebuie
să se întâlnească în interioritatea lor intimă, esențială, car e-și pune toată nădejdea în Domnul” .11
Astfel se ajunge la acea comuniune intimă pe care Gabriel Madiner o numește „interioritate
reciprocă”. 12 Așadar, preotului i se cere să fie afectiv și să empatizeze cu persoana de față. Dar
această implicare și pătr undere are în primul rând ca fundament – iubirea.
Duhovnicul trebui e să-și iubească ucenicii. Această iubire îl ajută pe ucenic să se deschidă în
fața pre otului, dar îl ajută și pe acesta din urmă să se implice cu toată ființa sa în viața creștinului .13

9 Idem , Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească , în: „Mitropolia Olteniei”, VIII (1956), nr. 4 -5, p. 174.
10 Ibidem , p. 175.
11 Ibidem.
12 Gabriel Madiner, Consecience et amour, Essai sur le „nous” , Paris, 1947, p. 98, apud , Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească , p. 175.
13 Relația dintre duhovnic și ucen ic trebuie să fie asemenea cu cea dintre o mama și fiul ei: „Nimic nu poate sluji ca
pildă pentru raportul moral dintre ucenic și îndrumător, ca raportul dintre mamă și fiu” (Ierod. Irineu Crăciunaș,
Îndrumătorul duhovnicesc și ucenicul după Sfinții Părinți , în: „Studii Teologice”, an VIII [1956] , nr. 9 -10, p. 634).
Acest raport are anumiți factori: dragostea, încrederea și ascultarea. Dar dragostea ocupă locul cel mai important în
acest raport ( Ibidem ).

8
Duhovnicul trebuie să fie mereu primul care aprinde acest foc al dragostei la care se pot
încălzi cei ce vin cu această dorință de a se deschide lui Hristos prin preot , dar tot el trebuie să fie
și cel care îi poate sensibiliza pe cei ce nu vin cu această dispoziție. „Uneori duhovnicul poate găsi
și la cel ce vine la el o inițiativă proprie pentru o astfel de comuniune. Alteori însă n-o găsește. El
însă trebuie să aibă totdeauna o inițiativă pentru crearea unei astfel de comuniuni. Desigur că
trebuie și o pricepere pentru aceasta. Dar în primul rând se cere iubire. Duhovnicul e omul iubirii
pentru toți. De aceea nu poate oricine să fie duhovnic. Trebuința de comuniune a multor oameni
poate se vede dezamăgită în toate încercările lor de a găsi un partener de comuniune. Dar nu
trebuie să încerc nicio dezamăgire în fața unui duhovnic. Și minunea aceasta se poate realiza
permanent numai pentru că duhovnicul este înzestrat cu puterea Duhului Sfânt, care e Duhul vieții,
adică Duhul iubirii de oameni a lui Hristos. Numai Duhul Sfânt, poate da duhovnicului puterea de
a realiza îndată comuniunea cu orice credincios, dacă acela vrea. Când Mântuitorul a spus
Apostolilor și prin ei și urmașilor lor: «Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi»
(Ioan 20, 22 -23), le -a făgăduit totodată întărirea duhului lor prin Duhul Sfânt, ca să înțeleagă viața
altora, să -i iubească, să -i sfătuiască cu autoritate” .14
Prin urmare, a fectivitatea presupune iubire, iar neafectivitatea, insensibilitate și indiferență.
Indiferența este o consecință a păcatului. Prin urmare, chiar păcatele personale ale preotului îl pot
face insensibil la cele mărturisite de ucenic. Așa se ajunge la faptul că, „păcatele «la modă» ca
avorturile, căsătoriile moderne, deci fără cununie sau atâ t de frecventul păcat al urii dintre oameni
îl lasă pe duhovnic, impropriu spus duhovnic în acest caz, indiferent sau, ce este mai grav, îi cere
penitentului să -i mărturisească păcatele «mari» nu pe acestea [… ]. O astfel de situație duce la
concluzia că decăderea morală a preotului este sub nivelul decăderii pen itentului. Nu înseamnă că
el săvârșește aceleași păcate, dar mulțimea păcatelor lui, chiar mai mici, dar nemărturisite îl face să
piardă orice sensibilitate față de cele spirituale, îl face să pia rdă sensul și conținutul noțiunii de
păcat, sensul și conținutul noțiunii de spovedanie și mai ales necesitatea acesteia ”.15
Așadar nu indiferența venită pe urma fricii de a nu f i influențat negativ trebuie să caracterizeze
starea preotului duhovnic în scaunul de Spovedanie, ci afectivitatea susținută printr -o disciplinare
atentă a afectelor. Dar această afectivitate a duhovnicului se prelungește și după sfârșirea Tainei
Spovedaniei. Despre acest sub iect vom scrie în următorul capitol. Însă, înainte de aceasta vrem să
facem o observație referitorare la afectivitatea duhovnicului față de o persoană feminină. Pentru
această apreciere, vom face trimitere la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur.

14 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească , p. 173.
15 Pr. Drd. Viorel Sava, Preotul duhovnic și Taina spovedaniei , în: „Teologie și Viață”, serie nouă, an III (LXIX)
(1993), nr. 1 -3, p. 30.

9
Acest Sf ânt Părinte atrage atenția preotului ,16 prevenindu -l prin urmrătoarele cuvinte:
„frumusețea chipului femeiesc, mișcările afectate, mersul legănat, dulceața vocii, încondeierea
ochilor, rumenitul obrajilor, împletitul și vopsitul părului, luxul hainelor, fel urimea bijuteriilor de
aur, frumusețea pietrelor prețioase, mirosul plăcut al parfumurilor și toate celelalte în care se
pricep femeile sunt în stare să tulbure sufletul dacă nu ajunge ca de piatră prin asprimea castit ății.
Nu e deloc de mirare să fii tulb urat de toate aceste farmece femeiești”.17 Dar nu numai această
frumusețe artificială îi poate tulbura sufletul preotului, ci și femeile lipsite de orice frumusețe:
„unii au scăpat de mrejele femilor frumoase, dar au căzut în mâinile unor femei lipsite de o rice
frumusețe: urâte la față, cu părul neîngrijit, cu hainele murdare, cu ținută obișnuită, cu apucături de
rând, simple la vorbă, cu mers necăutat, cu voce neprefăcută, sărace, disprețuite, fără niciun sprijin,
singure. I -au atras mai întâi spre milă iar de acolo i -au dus spre prăpastia pierzării. Mulți preoți au
scăpat de mrejele femilor frumoase [… ] dar au c ăzut ușor și au pierit din pricina unor femei urâte și
pocite[… ]. Când femeile frumoase, dar și femeile urâte iscă război în sufletul bărbatului care le
privește, iar meșteșugirile femeiești îl înconjoară de pretutindeni, spune -mi te rog, cum va mai
putea preotul răsufla când stau în jurul lui atâtea curse. Ce loc de scăpare să găsească, nu spun ca
să nu cadă – că asta nu -i prea greu –, dar ca să -și păstreze sufletul netulburat de gândurile cele
spurcate? ”.18 Dacă doar privirea poate tulbura sufletul, cu atât mai mult se poate întâmpla aceasta
în Taina Spovedaniei când persoanele feminine mărturisesc anumite păcate. Preotul după cum
scrie Sfântul Io an Gură de Aur trebuie să fie atent, căci un gând bun de compătimire fără măsură
față de o persoană feminină poate duce spre „prăpastia pierzării”. Întru -un alt loc, același Sfânt
Părinte scrie: „dacă nu se îngrădește cu foarte mare pază când dă aceste aju toare femeilor,
vicleanul diavol găsește o mulțime de prilejuri ca să strecoare în sufletul preotului veninul ispitei
sale [… ]. Și astfel, dragostea clocotitoare de aproapele – această pricină a tuturor bunătăților –
ajunge pricină a mii și mii de păcate pentru cei ce nu știu să o întrebuințeze bine”.19 Astfel, preotul
trebuie să fie atent, nu numai la Spovedanie ci ori de câte ori se află într -un asemenea context.
În continua re, vom formula câteva mențiuni referitoare la afectivitate duhovnicului ce se
prelungește și după sfârșirea Tainei Spovedaniei, a cest subiect întărind ideea accentuată în acest
subcapitol, că duhovnicul trebuie să aibă o stare afectivă față de persoana din fața lui.

16 Deși Sfântul Ioan Gură de Aur nu se adresează duhovnicului, ci preotul, cuvintele sale sunt foarte folositoar e și
demne de urmat atunci când preotul se întâlnește cu o persoană feminină. De altfel, observăm faptul că, prin aceste
cuvinte, Sfântul antiohian a întrevăzut ispita ce poate veni asupra preotului în urma acestei întâlniri.
17 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție , trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, 2015, p. 208.
18 Ibidem , p. 209.
19 Ibidem , 222.

10
III. Legătura între duhovnic și ucenic după Taina Mărturisirii : confirmare
a implicării afective a duhovnicului la Spovedanie și prelungirea ei

Prin prezența activă atât a duhovnicului cât și a ucenicului în cadrul Spovedaniei se realizează
o legătură harică ce nu se încheie odată cu sfârșirea acestei Taine. „Legătura harică slăbită prin
păcat se reface în timpul spovedaniei prin intermediul duhovnicului , dar , în același timp și între
duho vnic și penitent se realizează o legătură harică ce durează în timp atât cât duhovnicul continuă
să fie preocupat de starea morală a ucenicilor, preocupare concretizată î n rugăciune, sfaturi, etc.,
dar și atâta vreme cât penitentul aplică în viața lui îndemnurile date de duhovnicul său. C ând el
încetează de a mai păzi «poruncile duhovnicilor» , legătura harică dintre penitent ș i duhovnic
slăbește și totodată slăbește legătura harică dintre penitent și Hristos. În această situație, creștinul
se întoarce la păcatele pe care le -a mai săvârșit. Canonul și îndrumările care se dau au drept scop
ridicarea credinciosului din păcat. Or, este de la sine înțeles că întoarcerea la aceleași păcate își are
explicația în neîmplinirea povățuirilor date sau în insuficiența lor împlinire și că neîmplinirea
povățuirilor duce inevitabil la săvârșirea acelorași păcate” .20 Această legătură ce rămâne du pă
Spovedanie este întreținută ca o prietenie.21 Pe de o parte, duhovnicul rămâne cu bucuria că
Dumnezeu l -a inspirat să -i dea sfaturi folositore ucenicului și nădejdea că cele spus vor rodi, dar el
se și rogă pentru această rodire. Ucenicul, pe de altă pa rte, își face canonul, urmează sfaturile și se
roagă pentru duhovnicul său.
Prin toate acestea se arată că, rămâne în sufletul preotului chiar și după Spovedanie , o urmă de
afectivitate pe care o poartă în fiecare zi, vădind -o atât în rugăciunile de dimi neață, cât și în cele de
seară, prin pomenirea în rugăciune a ucenicului său. Dar ea rămâne pentru că, afectivitatea a
existat și în timpul Spovedaniei. Așadar , ea se concretizează în viața preotului prin purtarea în
rugăciuni a ucenicului , așa cum s -a spu s mai sus. Această practică este menționată în multe locuri.
Într-una din vechile cărți de învățătură pentru preoți scrie: „Afară de rugăciunea cea de obște unul
pentru altul, dator este părintele duhovnicesc și însuși în taină să se roage des lui Dumnezeu pentru
fiii săi cei duhovnicești, ca să -i întărească Dumnezeu întru pocăință și să -i îngrădească cu darul
Său, ca să nu mai cază în păcate grele…” .22 Dacă nu ar exista o implicare afectivă a preotului în
cadrul Spovedaniei, ci el ar rămâne imun și necompătimitor în fața necazurilor persoanale ale

20 Pr. Drd. Viorel Sava, art. cit ., p. 35.
21 A se vedea scrisorile Părintelui Arsenie Papacioc către Măicuța E., în: Părintele Arsenie Papacioc, Iată duhovnicul ,
Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, pp. 71 -87. În aceste scrisori, Părintele Arsenie fiind duhovnicul acestei măicuțe, o
întărea duhovnicește, vorbindu -i cu multe diminutive („ măicuță scumpă ”) arătând prin acestea dragostea, sensibilitatea
și afectivitatea duhovnicească pe care o avea față de dân sa.
22 Episcopul Vichentie Ioanovici Vidac al Timișoarei și Lipovei, Iași, 1765, p. 105, apud , Pr. Prof. Ene Braniște,
Sfaturi și îndemnuri pentru duhovnici în vechile cărți românești de învățătură pentr u preoți , în: „Mitropolia Olteniei”,
VIII (1956), nr. 10 -12, p. 619 .

11
ucenicilor, ce l -ar face să se roage pentru ei ? Regul a canonică de a se ruga pentru ucenici nu ar fi
împlin ită dacă preoții nu i -ar compătimi i în adâncul lor pe fiii lor duhovnicești .
Un alt factor ce arată că preotul trebuie să se implice afectiv în viața credinciosului, în cadrul
Spovedanei este acela că preotul ui i se cere să socotească păcatele ce îi sunt mărturisite ca ale sale.
De pildă, în Pravila care a fost editată de Antim Iviereanul și apoi de Mitropolitul Grigorie al II lea
de la Colțea stă scris: „ș i așa să socotești păcatele celor ce să mărt urisesc către tine ca și cum ar fi
ale tale, și să te întristezi ca cum ai avea a da seama lui Dumnezeu pentru dânșii; iară de nu te vor
asculta ca să se părăsească, nu te rușina de dânsul, că el însuși va da seamă de păcatul său” .23 De
altfel, și Părin tele Stăniloae vorbește de o asumare de către preot a păcatelor ce i s -au mărturisit:
„nu le divulgă pentru că le socotește și le poartă ca ale sale. Într -un fel ele sunt și ale mele, căci toți
contribuim la păcatele tuturor. În mod deosebit mi le însușesc eu, odată cu unul sau altul care mi le
mărturiseșt e. De aici și datoria deosebită a preotului de -a se ruga pentru păcatele tuturor și pentru
iertarea lor ca pentru ale sale” .24
Dar, „a purta” înseamnă potrivit Sfântului Vasile cel Mare, a lua”, dar pe de altă parte , „a
purta”, „înseamnă a ridica și a vindeca” asemnea lui Hristos care a luat asupra Sa neputințele
noastre și bolile noastre le -a purtat” ( Isaia 53, 4; Matei 8, 17).25 Așadar, păcatul este sarcină gr ea
ce trebuie luată și ridicată de duhovnic pentru a vindeca pe ucenic. Această acțiune desigu r se face
prin Hristos, Care nevăzut fiind, lucrează în mod văzut prin preot. Dar la acestă vindecare participă
în mod activ si persoana preotului, care ia asupra sa păcatele ucenicilor, nu numai în su fletul lui, ci
și în plan fizic, asemenea lui Hristos care a murit fizic pe Cruce pentru noi. Este relevantă aici
următoarea pildă patericală: „Părintele pusnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne -a povestit odată
despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Își neglijase canonul și
celelalte îndatoriri duhovnicești. La s fârșitul vieții sale trândave, el s -a îmbolnăvit și în timp ce era
pe moarte, sufletul lui nu părăsea trupul, timp de mai multe zile. Aceasta s -a întâmplat în 1935 –
1936. Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, și -a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză
că fusese fără grijă de -a lungul întregii sale vieți. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului
muribund, a îngenunchiat și s -a rugat fierbinte, plin de milă și dragoste pentru cel care era sub
ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că va continua el să împlinească
regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a

23 Prăvălioară cu învățătură bisericească de taina ispovedaniei , tipărită cu binecuvântare Mitropolitului Grigorie al
Țării Românești la București, în 1781, p. 25, apud , Pr. Prof. Ene Braniște, Sfaturi și îndemnuri pentru duhovnici în
vechile cărți român ești de învățătură pentru preoți , p. 620 .
24 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Preotul, factor de unitate în parohie și în Biserică , în: Îndrumătorul bisericesc misionar
și patri otic, Episcopia Buzăului, nr. 6, 1987, p. 50.
25 Vezi: Sf. Vasile cel Mare, Reguli mici , regula 177 și 178, trad.Prof. Dr. Ioargu Ivan, Ed. IBMO, București, 2009, pp.
118-119.

12
adormit în pace”.26 Această pildă scoate în evidență o consecință a implicării active a duhovnicului
în viața ucenicului, urmând pilda lui Hristos. N imeni nu poate lua asupra sa anumite greșeli
exterioare pe care să le ispășească în plan fizic, dacă nu are o legătură vie și adâncă cu acea
persoană. Dar Hristos este Cel care și -a asumat la maxim, în plan fizic, păc atele omeniri i, murind
pe Cruce pentru noi, căci m oartea biologică este actul care dovedește cel mai mult faptul că,
persoana răstignită și -a asumat la maxim, păcatele altora.
Așadar, atât prin faptul că, după Spovedanie preotul îl poartă în rugăciuni pe ucen ic, dar în
același timp , el trebuie să ia păcatele ucenicului ca și cum ar fi ale sale, se confirmă mai mult ideea
că, duhovnciul nu trebuie să rămână imun în fața sufletului ce se deschide în cadrul acestei T aine,
ci trebuie să -l compătimească mereu în adâncul lui, mur ind într -un fel și el pentru ucenic. Altfel,
duhovnicul se transformă în psiholog. Prin urmare, rugăciunea și asumare păcatelor ucenicilor (la
nivel sufletesc și trupesc) de către duhovnic, confirmă nu numai starea de afectivitate a pre otului
la Spove danie, ci și continuarea aceste ia, după această Taină.
Tot legat de acest subiect stă și următoarea observație. Există credincioși care după ce se
mărturisesc evită întâlniril e cu preotul datorită rușinii. Trebuie precizat un lucru și anume acela că
„preotul nu păstrează imaginea celui ce a păcătuit, ci a celui ce s -a mărturisit și s -a îndreptat. De
altfel, «Iisus Hristos nu iartă pe păcătos pentru a rămâne păcătos, ci pentru hotărârea acestuia de
îndreptare»27 . Față de acești a duhovnicul trebuie să arate mai multă preocupare, mai multă
apropiere și chiar mai multă afecțiune. El poate să -i facă dovada că -și poate aminti orice numai
păcatele care i -au fost mărturisite, nu” .28 Rusinea ce -i însoțește pe credincioși poate veni dintr -o
indiferență pe care o poate avea preotul la S povedanie. El nu se adân cește în viața persoanei ce se
află sub epitrahil și îș i formează o imagine rea despre ea, imagine ce o poartă în mint e mereu când
se întâlnește cu persoana în cauză . Astfel , duhovnicu l greșește deoarece , el nu face distincția între
persoană și păcat . Aici e dovada indiferentismului din cadrul Spovedaniei. Prin urmare, rușinea se
datorează neafectivității duhovnicului.

26 Arhim. Ioannikios Kotsonis, Patericul athonit , trad. Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000,
pp. 137 -138. Vezi o altă pildă legată de acest subiect în același titlu, pp. 287 -288.
27 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic și harul iertării păcatelor , în: „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 4, p. 584,
apud , Pr. Dr d. Viorel Sava, art. cit ., p. 37.
28 Pr. Drd. Viorel Sava, art. cit ., p. 37.

13
IV. Paradoxul afectivității

Prezența duhovnicului este o prezență activă, el se interiorizează ucenicului, coboară în
adâncurile de taină ale sufletului acestuia, și odată cu el coboară Hristos. Părintele Stăniloae scrie
în Teologia Dogmatică : „Duhovnicul se face sensibil la păcatele penitentului, pentru a trezi și spori
sensibilitatea lui, dându -i prin aceasta puterea să se ridice din ele. El coboară cu Hristos, Cel ce Se
coboară la neputințele omului, dar într -o coborâre dătătoare de putere. Pentru acest prilej de
sensibilizare și căință, cu ajutorul duhovnicului, Hristos îi cere penitentului să -și mărturisească
păcatele”.29 Această „împreună coborâre” a duhovnicului cu Hristos în sufle tul omului, nu e
folositoare numai pentru ucenic, ci și pentru duhovnic. Coborârea împreună, îl ajută pe duhovnic
să nu aibă în urma acestei experiențe , stări sentimentaliste. Nefăcând referire la ajutorul lui Hristos,
psihologul ar putea spune că acestă „coborâre ” este periculoasă și poate afecta viața personală a
preotului. Chiar și așa, Hrist os ne spune că „oricine va voi să -și scape sufletul său îl va pierde, iar
cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” ( Marcu 8, 35). Dar
prin această „ împreună coborâre”, preotul nu este afectat, căci Hristos este ajut orul lui. De aceea,
duhovnicul nu cade într -o stare sentimentalistă sau depresivă ci, în urma acestei experiențe „ crește
în sensibilitatea spirituală, în sensibilitatea și dragostea pentru cele bune nu numai credinciosul
care se mărturisește, ci și duhovni cul. Pr in practica frecventă de a asculta mărturisirea păcatelor
făcută de ucenici , preotul , în loc să se tocească, el se îmbogățește, se subțiază, se încălzește din
contactul cu intimitatea vie a atâtor persoane, ca să folosească bogăția și sensibilitate a sa mereu
sporită în întâlnirea cu alți credincioși” .30 Mai m ult decât atât, această experien ță îl ajută în slujirea
sa învățătoarească: „contactul cu rănile spirituale secrete, cu dorurile și cu durerile intime ale
oamenilor, și simțirea repetată, în contact cu ele, a propriilor răni și dureri îl ajută și î n activitatea
lui de predicator . Căci numai o predică ce pornește de la aceste dureri secrete, ce pune degetul pe
ele pentru a le alina și tămădui, pătrunde în suflete și are eficacitate puternică a supra lor. Preotul
trebuie să predice ca și când și -ar mărturisi, fără să se numească, greșelile și durerile sale și ar cere
ajutor lui Dumnezeu. Și atunci vor trăi și credincioșii predica pe care o aud ca pe o mărturisire a
lor, ca pe o cerere de ajutor p entru neajunsurile lor și aspirațiile lor intime, pe care numai de la
Dumnezeu îl pot aștepta – scrie Părintele Stăniloae ”.31
Așadar, această „împreună coborâre” cu Hristos în intimitatea creștinului ce are loc în cadrul
Sfintei Spovedanii, nu numai că nu -l afectează negativ pe duhovnic, dar îl și ajută în activitatea sa
pastorală, trezind prin cuvânt ul plin de experiență , sufletele enoriașilor , la o profundă schimbare.

29 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. III , p. 139.
30 Idem , Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească , pp. 175 -176.
31 Ibidem , p. 176.

14

V. Concluzii

Duhovnicul nu este psiholog. El nu trebuie să folosească o anumită tehnică pentru a se detașa
de persoana din fața lui. Tehnica lui este Hristos. Împreună cu El, coboară în adâncul de taină al
persoanei de față până la acel „viu” despre care vorbește Părin tele Stăniloae, pentru ca spovedania
să fie sinceră și curată. Această „împreună coborâre” a duhovnicului cu Hristos în sufletul omului,
nu e folositoare numai pentru ucenic, ci și pentru preot , căci îl ferește pe el să nu aibă în urma
acestei experiențe , stări sentimentaliste.
Nefăcând referire la ajutorul lui Hristos, psihologul ar putea spune că acestă „coborâre” este
periculoasă și poate afecta viața personală a preotului. Afirmația are o nuanță de realitate, căci așa
după cum s -a redat în lucrare, Sfântului Ioan Gură de Aur, atenționează și el oarecum această
ispită, dar o nuanțează adăugând că dragostea ajunge pricină de mii și mii de păcate pentru cei care
nu știu să o întrebuințeze bine. Ținân cont de căderea ce o poate pricinuii, ar fi putut spu ne că în
asemenea situații nu ar mai trebui ca duhovicul să fie om al iubirii și al afectivității față de
persoana din față. Însă nu s -a pronunțat așa. „Întrebuințarea” e cheia raspunsului.
Așadar, concluzionăm faptul că, nu indiferența venită pe urma fricii de a nu fi influențat
negativ trebuie să caracterizeze starea preotului duhovnic în scaunul de Spovedanie, ci afectivitatea
susținută printr -o disciplinare atentă a afectelor.

15
Chestionar – răspunsuri ale unui psiholog

1. Ca psiholog, vă implicați afectiv în problemele pacienților sau îi ajutați păstrând o distanță
pentru a nu vă afecta viața personală ? Dacă există o oarecare implicație afectivă , până unde mer ge
aceasta ?

Răspuns: Da există implicare afectiv -empatică. Uneori ne poate surprinde pentru că problema este
extrem de impresionantă. Unii dintre psihologi suferă sau se bucură foarte mult. Eu chiar am
învățat sa fac diferența dintre probleme si persoana care are probleme.

2. Ce faceți concret pentru a vă proteja, ca astfel să nu vă afecteze viața dumneavoastră ? Vă rog,
să-mi recomandați două, trei titluri de cărti unde să găsesc metode de protejare și explicațiile
aferente .

Răspuns: Pur si simplu mă concentrez pe problemă și pe rezol varea ei.

3. Cât de eficientă este metoda/metodele pe care o folosiți ?
Răspuns: Este chiar eficientă.

4. Potrivit învățăturii Ortodoxe, preotul nu trebuie să rămână imun în fața păcatelor personale ale
oamenilor, ci trebuie să -i compătimească pe aceștia în sufletul lui; mai mult decât atât, să se simtă
el vinovat într -o oarecare măsură pentru păcatele oamenilor. Cum cred eți că ar trebuie să
procedeze preotul împăcând și învățătura Ortodoxă, dar și protejându -se cumva? Sau preotul nu
trebuie să se proteje ze deloc ? Cum vede ți această situație ?

Răspuns: Eu nu știam că trebuie sa se simtă vinovat și pentru păcatele oamenilor. Mai curând cred
că se simt datori să îi învețe și apoi să caute rugăciuni pentru iertarea și dezlegarea păcatelor. Nici
macar la înmormantare nu este normal ca un preot sa se implice afectiv. Cele mai multe situații
complicate de suferința celor care au rude cu probleme sau situații traumatizante vin la preot
pentru a fi ajutate nu pentru a vedea preotul plângând amarnic. O anumita compasiune este
naturală, dar nu excesivă.

16
Bibliog rafie

A. Izvoare

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. IBMBOR, București, 2006.
2. LIBIANUL , TALASIE , Despre dragoste , suta întâi, cap. 84 și 86, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în: Filocalia , vol. IV, Ed. IBMO, București, 2010 .
3. IOAN GURă DE AUR, Sfântul, Despre preoție ¸ trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, 2015.
4. MAXIM MĂRTURISITORUL , Sfântul , Răspunsuri către Talasie , 55, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în: Filocalia , vol. III, Ed. IBMO, București, 2009 .
5. VASILE CEL MARE, Sf., Reguli mici , trad.Prof. Dr. Ioargu Ivan, Ed. IBMO, București, 2009 .

B. Titluri de cărți

6. KOTSONIS , Arhim. Ioannikios, Patericul athonit , trad. Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Ed.
Bunavestire, Bacău, 2000.
7. PAPACIOC , Părintele Arsenie, Iată duhovnicul , Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 1999 .
8. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe , Ed. IBMO, București,
2002 .
9. IDEM, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol, III, Ed. IBMO, București, 2010 .
10. STOICA , Gabriela, Afect și afectiv itate. Conceptualizare și lexicalizare în româna veche ,
Ed.Universității din București, 2012.

C. Articole

11. BRANIȘTE , Pr. Prof. Ene Braniște, Sfaturi și îndemnuri pentru duhovnici în vechile cărți
românești de învățătură pentru preoți , în: „Mitropolia Olteniei”, VIII (1956), nr. 10 -12.
12. CRĂCIUNAȘ Ierod. Irineu, Îndrumătorul duhovnicesc și ucenicul după Sfinții Părinți , în:
„Studii Teologice”, an VIII [1956], nr. 9 -10.
13. MOLDOVAN , Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic și harul iertării păcatelor , în: „Ortodoxia”,
XXXIV (1982), nr. 4 .
14. SAVA, Pr. Drd. Viorel, Preotul duhovnic și Taina spovedaniei , în: „Teologie și Viață”, serie
nouă , an III (LXIX) (1993), nr. 1 -3.

17
15. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dumitru , Mărturisirea, mijloc de creștere duhovnicească , în:
„Mitropolia Oltenie i”, VIII (1956), nr. 4 -5.
16. IDEM, Preotul, factor de unitate în parohie și în Biserică , în: Îndrumătorul bisericesc
misionar și patriotic, Episcopia Buzăului, nr. 6, 1987 .