MASTER : MANAGEMENTUL TURISMULUI RELIGIOS [630487]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS ” CONSTANȚ A
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTER : MANAGEMENTUL TURISMULUI RELIGIOS
ANUL 1 ; SEMESTRUL 2

NOTE DE CURS

ECONOMIA TURISMULUI

Lect. Univ. Dr. Machidon Marinela

Constanța
2016

2 CUPRINS

CAPITOLUL 1. COORDON ATE ISTORICE SI CONCEPTUALE ………………… ………… ……………. 4
1.1. Apariția turismului ca fenomen economic și social ………………………………………………. ……….. ……4
1.2. Concepte folosite în turism……………… ……………………………………………. ……………………………… …..5

CAPITOLUL 2. FORMELE DE TURISM ………………………………………… …………………………………. ..14
2.1. Criterii de clasificare și parti cularități ale formelor de turism …………………………………. ……… ..14
2.2. Câmpurile de interferență între diferitele forme de turism ………………………………….. …………. ..28

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII TURISTI CE……………………………. ………. …….30
3.1. Coordonate ale organizării turismului ……………………………………. …………………………………….. ….30
3.2. Forme de integrare a activității turistice …………….. …………………………. ……………………………… ….33
3.3. Rolul statului în turism …………………………………………………………………. ………………………….. ……..38
3.4. Organisme internaționale de t urism …………………………………………….. ……………………………… ……40

CAPITOLUL V. PIAȚA TURISTICĂ …………………………………………………….. ……………………….. ……45
4.1. Conținutul și carac teristicile pieței turistice ……………………………………………….. …………………. …45
4.2. Cererea și consumul turistic …………………………………………………………………. ………………… ………. 49
4.3. Oferta și producția turistică ……………………………………………………………. …………………………… ….56

CAPITOLUL VI. POTENȚIALUL TURISTIC …………………………………………………….. …………. …….61
5.1. Conținutul și structura potențialului turistic ………………………………………………………. …………. …61
5.2. Principalele atracții turistice ale României ………………………………………………………… …………. ….65

CAPITOLUL VI. SERVICIILE TURISTICE ………………………………………………………… ………….. ….74
6.1. Conținutul și caracteristicile serviciilor turistice ……………………………………………….. ……………… .74
6.2. Tipologia serviciilor turistice …………………………………………………………………………… …………… …..80

CAPITOLUL VII. CIRCULAȚIA TURISTICĂ ……………………………………………. ……………… ……….. 91

7.1. Metode de măsurare a circulației turistice ……………………………………………………….. ……… ……….91

3 7.2. Indicatorii circulației turistice…………………………………………… ………………………………. …………..93

CAPITOLUL VIII. FORME DE TRANSPORT UTILIZATE ÎN TURISM ………………… …………95
8.1. Transporturile rutiere………………………………………………………………………… ……………. …………….95
8.2. Transporturile feroviare …………………………………………………………………………………….. …………..97
8.3. Transporturile aeriene ………………………………………….. ……………………………………………….. …….. .99
8.4. Transporturile turistice maritime si navale …………………………………………………………… ………..101

CAPITOLUL IX. PARTICULARITĂȚILE SISTEMULUI DE INDICATOR I
UTILIZAȚI ÎN TURISM ……………………………………………………………………………………………. …………105
9.1. Indicatori macroeconomici ai turismului………………………………………………… ………106
9.1.1. Capacitatea de cazare turistică……………………… ………………………………… …….. 106
9.1.2. Circulația turistică…………………………………………………………………… …………107
9.2. Indicatori statistici microeconomici în turism ………………………………….. ………………………………109
9.2.1. Indicatorii cererii turistice …………………………………………………………… ……………………………….109
9.2.2. Indicatorii ofertei turistice ………………………………………………………………………………… ………….114
9.2.3. Indicatorii re lației cerere – ofertă în turism …………………………………… ……………………………..117
9.2.4 Indicatorii calității activității turistice………………………………………………… …….…117

Bibliografie ………………………………………….. ………………………………………………………………….. …………. 119

4 CAPITOLUL 1
COORDONATE ISTORICE SI CONCEPTUALE

1.1. Apariția turismului ca fenomen economic și social
Deși apariția turismului se pierde în negura tim purilor și, în consecință, din cauza lipsei unor
informații istorice nu se poate stabili o dată cât de cât certă a detașării sale ca activitate distinctă, se pare
totuși că unele forme incipiente de turism s -au practicat din cele mai îndepărtate timpuri. P oate nu ar fi
exagerat dacă s -ar afirma că, deși nu au constituit un scop în sine, satisfacțiile turistice ale unor călătorii
au o vârstă aproximativ egală cu cea a primelor așezări omenești stabile. Afirmația se bazează pe ideea
că omul, chiar din cele ma i îndepărtate timpuri ale evoluției sale, nu a reușit să producă toate cele
trebuincioase subzistenței și, în ciuda mijloacelor precare de comunicație, a căutat să cultive și să
întrețină relații cu semenii săi din alte colectivități, prin intermediul schi mburilor comerciale, ceea ce a
favorizat, inerent, și o lărgire treptată a contactelor, permițând o mai bună cunoaștere reciprocă a
colectivităților respective .
Călătoriile pe care grecii .din întreaga Eladă le făceau cu ocazia Jocurilor Olimpice,
precum și pelerinajele la locurile de cult, pot fi și ele considerate, într -un sens, activități turistice. De
altfel, turismul nu a fost străin nici locuitorilor din Imperiul Roman: începuturile călătoriilor în scopuri
turistice se întrezăresc și în vizitele pe care patricienii romani le făceau în stațiunile cu ape termale din
Italia, Galia sau Dacia Felix, pentru tratarea unor maladii, deci în scopuri curative.
Cu toate că Evul Mediu, cu instabilitatea provocată de năvălirile barbare și fărâmițarea statală,
nu a favorizat acest gen de călătorii, turismul nu a dispărut în totalitate, acesta desfășurându -se, cu
precădere, în scopuri religioase (pelerinaje la locurile sfinte). După încetarea năvălirilor, în ciuda
condițiilor grele, călătoriile turistice au progresat treptat – cu diferențe de la o țară la alta, de la o zonă la
alta – până spre mijlocul secolului al XlX -lea.
Industrializarea, descoperirea forței aburilor, realizarea locomotivei și construirea primelor căi
ferate, iar mai târziu apariția automobilului a u determi nat un progres rapid al mijloacelor de deplasare
și, alături de dezvoltarea căilor de comunicație, au favorizat și extins activitățile turistice.
Instituționalizarea turismului pe plan național și organizarea lui în continuare și pe plan
internaț ional au determinat un avânt continuu al acestuia și au făcut ca, prin ritmurile de dezvoltare
atinse, turismul să devină, alături de revoluția tehnico -științifică, unul dintre cele mai spectaculoase

5 fenomene ale secolului XX, cu consecințe sociale, econom ice și umane deosebit de importante. Se poate
afirma că, din această epocă, turismul începe să se detașeze ca o activitate economico -socială distinctă.
Trebuie însă menționat că, în majoritatea țărilor, transformarea turismului într -o activitate
economico -organizatorică, pe scară națională, s -a produs numai în cea de -a aoua jumătate a secolului
nostru, ceea ce a favorizat apariția și instituirea în sectorul terțiar, cel al prestărilor de servicii, a unor noi
ramuri ale economiilor naționale, domenii cunoscu te generic sub denumirea de industria turistică.

1.2. Concepte folosite în turism
Importanța tot mai mare pe care a dobândit -o turismul în perioada contemporană a sporit
preocupările pentru definirea cât mai exactă și completă a acestui fenomen. Tratarea științifică a
activității turistice este condiționată și de necesitatea cunoașterii conținutului – economic și social – al
acesteia, mutațiile înregistrate continuu în evoluția turismului impunând readaptarea permanentă a
conceptelor cu care se operează.
Turismul – caracterizat pe scurt1 – apare ca un fenomen economico -social specific civilizației
moderne, puternic ancorat în viața societății și, ca atare, influențat de evoluția ei. Adresându -se unor
segmente sociale largi și răspunzând pe deplin nevoilor a cestora, turismul se detașează printr -un înalt
dinamism, atât la nivel național, cât și internațional. De asemenea, prin caracterul său de masă și prin
conținutul complex, turismul antrenează un vast potențial material și uman, cu implicații importante
asupra evoluției economiei și societății, asupra relațiilor interumane naționale și internaționale.
Turismul include un ansamblu de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor
călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin i ntermediul unor organizații, societăți sau
agenții specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum și prin industriile adiacente
care concură la satisfacerea nevoilor de consum turistic.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul "TUR ISM" provine din termenul enqlezesc "TO
TOUR" (a călători, a colinda), având dfici semnificația de excursie . Creat în Anglia în secolul al XVIII –
lea, desemnând inițial acțiunea de a voiaja în Europa, acest galicism derivă la rândul său din cuvântul
france z, "TOUR" (călătorie, mișcare în aer liber, plimbare, drumeție) și a fost preluat treptat de
majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima forme de călătorie care urmăresc cu preponderență un
scop de agrement, derecreere. Termenul francez TOUR derivă din cuvântul grecesc TOURNOS și

1 MINCIU R., BARON R, NEACȘU N ., Economia Turismului – curs litografiat, Universitatea I ndependentă Dimitrie
Cantemir , Facultatea de Management Turistic și Hotelier, București, 1993.

6 respectiv din cel latin TURNUS, păstrând semnificația de circuit, în sensul de călătorie. Unii experți
(belgianul Arthur Haulot, de exemplu) acceptă și ipoteza originii ebraice a cuvântului; în ebraica antică
TUR corespundea noț iunii de călătorie, descoperire, recunoaștere, explorare.
În consecință, noțiunea de turism exprimă acțiunea de a vizita diferite locuri și obiective
atractive, pentru plăcerea proprie, această călătorie implicând atât deplasarea, cât și șederea temporară în
localitățile alese ca destinație pentru petrecerea timpului liber.
Fenomenul, datorită căruia un mare număr de persoane își părăsește temporar locul de reședință
și devine, pentru un timp, consumatoare de bunuri și servicii în alte localități ori alte ț ări, a atras încă de
demult atenția cercetătorilor. S -a recunoscut unanim că funcția de consumator a vizitatorului aduce o
creștere a veniturilor în locurile unde acesta se deplasează temporar, datorită faptului că turistul, pe
lângă serviciile de cazare s olicitate, mai recurge și la serviciile unităților de alimentație sau ale celor
comerciale, pentru a achiziționa amintiri, articole cu specific local, diferite alte bunuri etc.
Desigur, de -a lungul anilor, conținutul noțiunii de turism s -a modificat, s -a îmbogățit continuu și,
de la începutul secolului nostru, înseamnă, de fapt, „un ansamblu de acțiuni umane puse în funcțiune
pentru realizarea călătoriilor de plăcere”. În zilele noastre această noțiune include și „industria bunei
serviri” și respectiv „indu stria ospitalitatii”, ca o parte componenta a industriei de servicii (sectorul
terșiar al economiei naționale), care cooperează la satisfacerea cerințelor turistului.
În turism se disting două categorii de relații: relații materiale, care apar atunci când turiștii recurg
la anumite servicii plătite, și reșații imateriale (intangibile), rezultate din contractul cu populația locală,
cu civilizația, cultura, tradițiile, instituțiile publice etc. Din țara vizitată. Deoarece în cadrul activităților
turistice se creează, implicit, asemenea relații complexe între turist și țară, respectiv regiunea, zona sau
stațiunea (localitatea) vizitată, precum și între turismul privit în întregime (ca ramură a economiei
naționale) și diferitele sfere ale vieții publice (economi ce, financiare, sociale, culturale, politice etc.),
este clar că turismul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu toți acești factori.
Una dintre cele mai cuprinzătoare definiții date turismului, general acceptată pe plan mondial,
este aceea a profe sorului elvețian dr. W. Hunziker: "Turismul este ansamblul de relații și fenomene
care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul și
deplasarea nu sunt motivate printr -o stabilire permanentă și activitate lucrativă oarecare".
Unii specialiști au reproșat acestei definiții că este prea generală, că nu exclude unele forme de
deplasări ce nu au scopuri pur turistice, generate de anumite fenomene social -economice, în defavoarea
manifestărilor strict individual izate care îi caracterizează, înainte de toate, pe turiști. în schimb, alți

7 specialiști i -au reproșat caracterul limitativ, deoarece exclude o serie de manifestări care au și un
conținut turistic, ca de exemplu participările la congrese și reuniuni interne și internaționale, deplasările
oamenilor de afaceri, manifestări în care se solicită în mare măsură și servicii turistice2.
Pentru evitarea controverselor privitoare la definirea fenomenului turistic, se poate apela la
metoda inductivă, urmărindu -se rețin erea principale lor elemente caracteristice care marchează
activitatea turistică, pentru a se ajunge astfel la o definiție cât mai cuprinzătoare. în această ordine de
idei, pentru o definiție acceptabilă pot fi reținute următoarele elemente caracte ristice :
– deplasarea persoanelor în cursul călătoriei efectuate;
– sejurul într -o localitate în afara domiciliului (reședinței permanente) a persoanei care se deplasează;
– sejurul are durată limitată;
– sejurul să nu se transforme într -o reședință definitivă.
Acceptând criteriile sus -menționate, în dorința de a include în definiția turismului formele de
călătorii pentru oamenii de afaceri, profesorul dr. Claude Kaspar – președintele Asociației
Internaționale a Experților Științifici în Turism (A.I.E.S.T.) -, în articolu l publicat în revista "Revue du
Tourisme" (nr. 2 aprilie -mai 1981, pag. 48) a propus următoarea variantă de definiție: "Le tourisme est
un ensemble des relations et des faits constitués par le déplacement et le séjour de personnes, pour
qui le lieu de séjo ur n'est ni le domicile ni le lieu principal d'activité professionnelle…" (Turismul
este ansamblul relațiilor și faptelor constituite din deplasarea și sejurul persoanelor pentru care locul de
sejur este nici domiciliul și nici locul principal al activit ății profesionale – n.r.).
Luând în considerare rolul și importanța economico -socială a turismului intern (național),
Organizația Mondială a Turismului (O.M.T.) a prop.: definiție pentru turismul național: poate fi
considerată turist național persoană care vizitează un loc ce nu constituie domiciliul său obisnuit,
situat în interiorul țării sale de reședință și având un scop diferit de al exercitării unei activități
remunerate și efectuând o ședere cu o durată cel puțin o înnoptare (adică 24 de ore).
În con dițiile proporțiilor atinse de circulația turistică în zilele noastre, unui statistician îi este
greu – de cele mai multe ori chiar imposibil – să determine motivul călătoriei turistice a fiecărei persoane
în parte, care trece frontierele țării sale sau ca re ajunge într -o zonă (stațiune) de interes turistic. Experții
în domeniul turismului caută deci soluții pentru a defini și înregistra cât mai corespunzător ansamblul

8 fenomenului turistic, spre a desprinde trăsăturile caracteristice ale volumului, structur ii și evoluției
fluxurilor turistice.
Pentru a compara diferitele modalități de înregistrare statistică privind mișcarea turiștilor, la
recomandarea Comitetului de statisticieni experți ai Ligii Națiunilor, în 1937 s -a acceptat următoarea
definiție a turi stului străin: orice persoană care se deplasează pentru o durată de cel puțin 24 de ore
într-o altă țară, diferită de cea în care se află domiciliul său stabil.
Conform acestei definiții pot fi considerați turiști:
– persoanele care efectuează o călătorie de plăcere (de agrement) sau pentru orice alte motive
(familiale, de sănătate etc);
– persoanele care călătoresc cu scopul de a participa la conferințe, reuniuni și misiuni diverse
(științifice, administrative, diplomatice, religioase, sportive etc):
– persoanele în călătorii de afaceri;
– persoanele aflate în croaziere maritime, chiar în cazul în care durata șederii lor într -o țară vizitată
este mai mică de 24 de ore (aceștia urmând a fi e ridențiați într -o grupă separată).
Nu au fost considerați turiști:
– persoanele care sosesc într -o țară, cu sau fără contracte de muncă, pentru a ocupa o funcție sau
pentru a exercita o activitate profesională;
– persoanele care vin să se stabilească cu reședința definitivă într -d țară;
– studenții și elevii car e locuiesc temporar în străinătate;
– persoanele care circulă provizoriu în zonele de frontieră (excursioniștii), precum și persoanele
care domiciliază permanent într -o țară, dar lucrează îr,tr -o altă țară (navetiștii);
– călătorii în tranzit care nu se op resc în țară, chiar dacă durata traversării depășește 24 ore.
Această definiție a fost acceptată în anul 1950 și de Uniunea Internațională a I iganismelor
Oficiale de Turism (U.I.O.O.T.) – organizație transformată ulterior în Organizația Mondială a
Turismu lui (O.M.T.). La definiția în cauză, O.M.T. a introdus o singură modificare, aceea privind
includerea tot în categoria turiștilor și a studenților și elevilor care locuiesc temporar în străinătate. După
această definiție, excursioniștii și călătorii în tra nzit nu trebuie să fie considerați turiști.
Conform terminologiei adoptate, în turismul internațional, excursionist se consideră orice
persoană care călătorește pentru plăcerea proprie, pentru o durată mai mică de 24 de ore, într -o altă
țară decât cea în care își are reședința și care nu exercită nici o ocupație lucrativă în acea țară; călător

9 în tranzit este orice persoană care traversează o țară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu
condiția ca toate opririle să fie de scurtă durată și să aibă alt e motive decât turistice.
În ceea ce privește turismul intern, s-a adoptat următoarea definiție: orice persoană care
vizitează un loc – altul decât acela unde are domiciliul stabil în interiorul țării de reședință – pentru un
motiv, altul decât acela de a efectua o activitate remunerată și efectuând cel puțin o înnoptare (sau 24
de ore), poate fi considerată turist național. Prin analogie, pe plan național, excursioniști sunt
considerate toate persoanele care călătoresc pentru plăcerea lor proprie, pe o dur ată mai mică de 24
ore. Nu intră în această categorie persoanele care se deplasează zilnic sau ocazional dintr -o localitate în
alta, în scopul de a efectua o activitate profesională.
După aproximativ un deceniu, grupul de experți O.N.U., însărcinați cu pre gătirea lucrărilor și
întocmirea programului Conferinței pentru turism și călătorii internaționale (Roma, august -septembrie,
1963), a înscris pe ordinea de zi a lucrărilor și definirea termenului de turist. Conferința a recomandat
adoptarea printre altele și a definiției pentru vizitator temporar:
În scopuri turistice, termenul de vizitator desemnează orice persoană care se deplasează într -o altă
țară decât cea în care își are reședința permanentă, pentru orice scop, altul decât acela de a exercita o
activi tate remunerată în țara dată.
Această definiție include:
– turiștii, respectiv vizitatorii pentru cel puțin 24 de ore sau cu cel puțin o înnoptare în țara vizitată,
ale căror motive de călătorie pot fi grupate în:
– odihnă, plăcere, distracție -agrement, să nătate, studii și sport;
– afaceri, misiuni, reuniuni;
– excursioniștii, respectiv vizitatorii temporari, pentru mai puțin de 24 de ore în țara vizitată. în
această categorie sunt incluși și călătorii din croaziere.
Statisticile nu trebuie să -i includă pe călătorii care, din punct de vedere juridic, nu intră într -o țară
(pasagerii în călătorii aeriene care nu părăsesc zonele de tranzit ale aeroporturilor sau alte cazuri
similare).
Grupul de experți în statistică internațională ai Biroului de Statistică al N ațiunilor Unite a
reexaminat aceste recomandări în anul 1967, acceptând definiția termenului de vizitator, dar nu a
recomandat clasificarea lor în turiști (care rămân în locul de recreere mai mult de 2'4 ore) și
excursioniști (care petrec în locui de recre ere mai puțin de 24 de ore). Grupul de experți a considerat că
este preferabil să se distingă în definirea vizitatorilor o categorie specială a acestora, care ar putea fi

10 clasificați în "vizitatori pentru o zi " sau "excursioniști", cuprinzând persoanele p lecate într -o excursie
de o zi, precum și toate celelalte persoane care trec printr -o țară pentru alte scopuri decât pentru
exercitarea unei profesii, călătorii în croaziere și vizitatorii în tranzit care nu înnoptează în nici una din
formele de cazare ofe rite de țara tranzitată.
Comisia de Statistică a O.N.U. (sesiunea a XV -a, aprilie, 1968) a acceptat definiția de vizitator, în
sensul celor precizate la Conferința de la Roma, apreciind totodată că ar fi mai indicat să se facă o
distincție între vizitatori i care -și petrec timpul liber într -o țară, însă fără a înnopta în țara considerată, și
vizitatorii care rămân în țara respectivă cel puțin o noapte. Comisia a recomandat continuarea
cercetărilor, prin organizarea unor seminarii internaționale și efectuarea unor studii aprofundate în
scopul de a contribui la elaborarea unor metode practice unitare de culegere a datelor statistice ale
turismului internațional, utilizabile pentru toate țările.
În acest caz, ținând seama de definiția unanim acceptată pentru ter menul de "vizitator", este cert că
trebuie să se facă, înainte de toate, o distincție netă între vizitatorii propriu -ziși și persoanele care sosesc
într-o țară cu scopul de a -și stabili reședința sau pentru a munci în schimbul unei retribuții (indiferent
sub ce formă sunt plătite serviciile în țara dată). Astfel, imigranții (persoanele care vin să se stabilească
într-o țară) nu sunt considerați vizitatori .
Experiența demonstrează deci că ansamblul categoriei de vizitatori trebuie să fie divizat în
vizitato ri care nu efectuează nici o înnoptare și vizitatori care înnoptează o dată sau de mai multe ori în
țara considerată. Această clasificare este deosebit de necesară în țările cu frontiere întinse – printre care
și țara noastră – care primesc frecvent vizite de o zi (fără înnoptare) din țările învecinate. în consecință,
acest flux de vizitatori, care nu recurg la posibilitățile de cazare pe care le oferă țara primitoare, exercită
o influență mult mai redusă asupra încasărilor din turism, decât fluxul turiștil or propriu -ziși (vizitatori
cu înnoptări în țara primitoare), care utilizează de fapt serviciile de cazare pe care le poate oferi țara
gazdă. Din aceleași considerente, este mai indicat ca și pa sagerii navelor de croazieră, care vizitează o
țară, să fie m enționați de aseme nea într -o categorie distinctă, ei nefolosind capacitățile de cazare din țara
respectivă nici în cazul unei ședei de mai multe zile, deoarece cazarea lor (și de cele mai multe ori și
alimentația) este asigurată pe bordul navelor de croa zieră.
În vederea uniformizării metodologiei de culegere a informațiilor, Organizația Mondială a
Turismului a elaborat criteriile de clasificare a vizita torilor internaționali, ilustrate în graficul de la
pagina următoare (figura nr. 1.1.).

11 Figura nr. 1 .1
Clasificarea vizitatorilor internaționali după criteriile Organizației Mondiale a Turismului

Sursa: O.M .T, Tourism Trends Worldwide and in Europe.

La sesiunea a XXVII -a a Comisiei de Statistică a Națiunilor Unite, din 1993, au fost adoptate
recomand ările elaborate de O.M.T. și de Guvernul Canadei la Conferința internațională privind
statisticile călătoriilor și turismului (Ottawa, 1991) Aceste recomandări urmăresc utilizarea de către
toate țările ce desfășoară activități turistice a unui sistem stati stic unitar, pe baza unei metodologii
comune.

12 Dezvoltarea turismului presupune existența unui potențial turistic care, prin atractivitatea sa, are
menirea să incite și să asigure integrarea unei zone, regiuni cu vocație turistică în circuitele turistice
interne și internaționale și care să permită accesul turiștilor prin amenajări corespunzătoare.
În literatura de profil, noțiunea de potențial turistic este redată și prin expresiile de " fond
turistic" și" patrimoniu turistic", însă potențialul turistic are un sens mai larg, el incluzând și dotările
tehnico -edilitare, serviciile turistice și structura tehnică generală.
Printre componentele potențialului turistic trebuie menționate, în primul rând, resursele naturale
(de exemplu: frumusețile montane și peisag istice, plajele de pe litoral, factorii de cură din stațiunile
balneo -climaterice, clima, vegetația, fauna, alte atracții de interes științific, cu caracter de unicat etc).
într-un sens determinant, valorile naturale (așa -numita ofertă primară) constituie baza ofertei turistice
potențiale a unei zone, considerate ca aptă pentru a fi introdusă în circuitele turistice.
Resursele (valorile) naturale sunt completate cu resursele (valorile) antropice, create de mâna
omului (așa -numita ofertă turistică secundară) , menite să îmbogățească și să faciliteze valorificarea
rațională a potențialului turistic natural, asigurând premisele transformării acestei oferte potențiale într -o
ofertă turistică efectivă.
Punerea în valoare a resurselor naturale (a ofertei primare) și a resurselor create (oferta
secundară) într -o zonă, stațiune etc. de interes turistic depinde, în mare măsură, de dinamismul
dezvoltării economiei naționale a unei țări, de politica de ansamblu pe care o promovează una sau alta
dintre țările primitoare de turiști în domeniul dezvoltării turismului, de facilitățile oferite pentru
atragerea vizitatorilor.
Potențialul turistic al unei țări, zone, stațiuni etc. ar putea fi deci definit astfel: totalitatea
valorilor naturale și valorilor economice, culturale ș.a., care, în urma unor activități umane, pot deveni
obiective de atracție turistică. Prin urmare, este vorba de acele valori a căror punere în funcțiune în
scopuri turistice necesită lucrări de amenajare și echipare, investiții de capital și un volum con siderabil
de cheltuieli de muncă umană.
Noțiunea de potențial turistic se constituie în oferta turistică și este intim legată de conținutul
prestațiilor turistice. Nu se poate vorbi deci despre potențial turistic fără a se face referire în mod
concret la prestațiile de servicii turistice, oferite într -o gamă tot mai diversă și la nivelul calitativ al
preferințelor și exigențelor turiștilor și vizitatorilor potențiali.
Corespunzător etapelor pe care le parcurge un turist de la reședința sa permanentă până l a
destinația călătoriei și înapoi, se desfășoară un complex de activități menite să satisfacă nevoile variate

13 de consum, în funcție de preferințele solicitanților de servicii. în mod inevitabil, aceste activități de
prestații de servicii turistice se află într-o strânsă interdependență, iar realizarea lor presupune existența
unor unități economice prestatoare (societăți comerciale, agenții de turism etc), care se specializează
pentru serviciile respective.
Produsele turistice oferite de aceste unități econo mice sunt solicitate în contextul petrecerii
plăcute a timpului liber al turiștilor și, ca atare, ele trebuie să ofere acestora – material și calitativ –
satisfacția deplină în urma consumului turistic. Concretizarea acestor oferte de produse turistice a
necesitat crearea și dezvoltarea unei baze materiale în toate zonele (stațiunile) turistice din țară (rețea de
unități de cazare, de restaurante, de unități specializate pentru prestațiile de agrement, de baze de
tratamente balneomedicale ș.a.). în acest fe l, volumul și complexitatea ofertei turistice a generat
dezvoltarea unei adevărate industrii a călătoriilor și turismului.

14 CAPITOLUL 2
FORMELE DE TURISM

Dezvoltarea circulației turistice, participarea la mișcarea turistică a unor mase tot mai largi,
diversificarea motivațiilor care generează cererea au condus la multiplicarea formelor de turism. Drept
urmare, s -a accentuat necesitatea clasificării acestora după criterii care să asigure grupări relativ
omogene. Delimitarea formelor de tu rism, importantă din punct de vedere teoretic și practic, oferă
elemente de fundamentare științifică a deciziilor privind dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice,
alinierea ei la modificările intervenite în structura cererii.

2.1. Criterii de clas ificare și particularități ale formelor de turism

Turismul, care implică ideea alegerii deliberate a destinațiilor, a itinerariilor, a perioadei și
duratei sejurului de către fiecare turist în parte are ca scop satisfacerea anumitor necesități de ordin
social, cultural, spiritual, medical etc. și, în ultimă instanță, satisfacerea nevoilor de consum turistic.
Ținând seama de aceste considerente, în literatura de specialitate s -au cristalizat diferite clasificări ale
formelor de turism practicate, în funcție de criteriile urmărite pentru o cât mai omogenă grupare a lor.
În mod curent, turismul se divide, după locul de proveniență a turiștilor, în două forme
principale: turismul național (intern), practicat de cetățenii unei țări în interiorul granițelor ei șl turismul
internațional (extern), caracterizat prin vizitele cetățenilor străini într -o țară și prin plecările cetățenilor
autohtoni în scopuri turistice în afara granițelor țării lor.
Termenul turism național este mai puțin uzitat în practica activității turistice, unde s -a statornicit
denumirea de turism intern. Termenul turism național constituit din turismul intern și turismul emițător
se întâlnește însă mai frecvent atât în statisticile internaționale, cât și în analizele comparative între
turismul int ern și turismul internațional, elaborate pe baza acestor statistici.
Fiecare dintre aceste două forme de turism prezintă anumite particularități, dar, din punctul de
vedere al țărilor primitoare, între ele nu există o delimitare categorică, ci o interdepen dență care servește
promovarea în ansamblu a activității turistice. De altfel, acest fapt este firesc, deoarece se oferă aceeași
bază materială de primire atât turiștilor interni, cât și turiștilor străini, tratați ca solicitanți simultani de
servicii turi stice.

15 Studiind curentele turistice internaționale care au loc într -un cadru geografic delimitat ca arie, se
poate face următoarea subclasificare a turismului internațional:
– turismul receptor (turismul activ, de primire) reprezintă acea parte a turismului care
înregistrează sosirile cetățenilor străini într -o țară dată, acești cetățeni având domiciliul permanent în
țara emitentă. Turismul receptor reprezintă pentru țările primitoare o sursă importantă și eficientă de
încasări valutare;
– turismul emițător (turismul pasiv, de trimitere) reprezintă acea parte a turismului internațional
care înregistrează plecările cetățenilor unei țări (pentru călătorii) în străinătate.
O altă clasificare a turismului se poarte face după gradul de mobili tate al turistului. Turistul
intern sau internațional poate să -și satisfacă cererea de servicii turistice fie rămânând un timp cu durată
variabilă într -o zonă (stațiune) turistică, ceea ce a dat naștere noțiunii de turism de sejur, fie sub forma
unor depla sări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau ocazional, cu opriri și rămâneri scurte în
diferite localități (microzone) de pe traseele traversate, ceea ce a dat naștere turismului de circulație
(itinerant, în circuit etc).
Întrucât turistul devine to t mai mobil, se tinde către un turism de vizitare, în care programul
cuprinde vizitarea într -o vacanță mai multor localități sau țări. Scurtarea duratei de ședere într -o
localitate, stațiune, zonă sau țară este o tendință mondială, o consecință a diferitel or forme de turism de
circulație.
În ceea ce privește turismul internațional, în cadrul acestei clasificări se distinge și turismul de
tranzit, noțiune legată inerent de traversarea, cu sau fără oprire a unor țări sau zone pentru a ajunge la
anumite destin ații mai îndepărtate.
În perspectiva anilor viitori, este previzibilă dezvoltarea turismului de tranzit, datorită numărului
crescând de automobile proprietate personală, cât și timpului liber sporit și dorinței turistului de a vizita
cât mai multe țări.
În funcție de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate avea
următoarele forme:
– turismul de sejur lung (rezidențial), în care sunt incluși acei turiști a căror durată de ședere
într-o localitate, stațiune etc, depășește o lun ă de zile. Această formă de turism prezintă, în general,
caracteristici tipologice bine definite, deoarece presupune, a priori, că turiștii au depășit limita de vârstă
pentru muncă activă (de exemplu, pensionarii care efectuează cure sau tratamente medical e în stațiuni
balneoclimaterice, curele necesitând o perioadă de 30 -60 și uneori mai multe zile) sau că turiștii dispun

16 de un nivel ridicat de venituri, ceea ce le permite să rămână perioade mai îndelungate într -o zonă,
stațiune, localitate etc, fără a exe rcita o activitate remunerată. Aceste categorii de turiști preferă
microzonele relativ liniștite, cu un climat blând, adecvat și, de cele mai multe ori, perioade de timp care
nu se suprapun cu vârfurile de sezon sau cu perioadele aglomerate în stațiunile ( microzonele) respective.
Tot aici poate fi inclus, parțial, și turismul de tineret, practicat în perioada vacanțelor de vară, a
cărei durată poate depăși o lună de zile. Prin specificul cererii turistice, tineretul preferă însă zone
animate, cu posibilităț i diversificate de distracție și agrement, cu folosirea capacităților complementare
de cazare mai ieftine.
– turismul de sejur de durată medie cuprinde acei turiști a căror rămânere într -o zonă, stațiune
etc. nu depășește 30 de zile, perioadă ce coincide c u durata apreciată ca limită maximă a concediilor
plătite. Experiența activității turistice demonstrează că majoritatea turiștilor dispun de perioade limitate
de concedii sau de vacanță, ceea ce transformă turismul de sejur mediu în turism de masă, practic at de
toate categoriile de populație, indiferent de nivelul veniturilor. Se poate aprecia totuși că sejurul mediu
este mai degrabă un criteriu caracteristic pentru toate categoriile de populație cu venituri medii și
submedii. în același timp, turismul de s ejur mediu are un caracter sezonier pronunțat.
– turismul de sejur scurt cuprinde turiștii care se deplasează pe o durată scurtă de timp (de
regulă pe o durată de până la o săptămână). Aici se includ, cu preponderență, formele turismului
ocazional (de circ umstanță) și diversele variante ale turismului de sfârșit de săptămână (week -end).
Din acest punct de vedere, în cazul turismului de sejur scurt se pot :e mita. în principiu, trei zone
de vizitare situate, de regulă, într -o arie dispusă concentric în jur ul localităților de reședință ale
turiștilor: ZONA I (preorășenească), care cuprinde o rază de cea 15 -45 km, accesibilă prin egăturile de
transport în comun și prin transportul comod cu autoturismele proprii; ZONA II, având o rază de cea
100 km , relativ ușor accesibilă cu mijloacele publice de transport și cu mijloacele proprii de transport
auto, dacă durata parcurgerii distanțelor nu depășește de regulă două ore (pentru a nu obosi conducătorul
autoturismului – și el turist la rândul lui). în ac eastă zonă se află, de cele mai multe ori, și cea de a doua
reședință, secundară, a turiștilor participanți; ZONA III, specifică turismului de circulație pentru
vizitarea unor obiective turistice mai îndepărtate, a căror accesibilitate este facilitată de c ăile comode de
circulație.
Aparent, în cadrul acestei clasificări, deosebirile între formele menționate de turism nu sunt
marcate decât prin durata diferită a sejurului. în realitate însă această clasificare ia în considerare grupe
tipologice diferențiate de turiști, mai ales dacă se are în vedere și faptul că turismul sezonier în stațiunile

17 de litoral și respectiv în stațiunile de sporturi de iarnă are o durată limitată (dictată de numărul zilelor
însorite pe litoral, pentru plajă, sau al celor cu zăpadă, pentru practicarea sporturilor de iarnă), perioade
care coincid cu vârfurile de cerere intensă de servicii. în același timp, între aceste categorii de turiști
există diferențe și în ceea ce privește componenta pe grupe de vârstă, nivelul de venituri, gustu ri și
preferințe.
Turismul de circulație (itinerant) cuprinde turiștii care, în perioada con cediului lor, se
deplasează succesiv în diferite localități (zone) de interes turistic.
Prin caracteristicile ei, această formă de turism se diferențiază pronunțat de turismul de sejur. în
general se constată că turismul itinerant este mai puțin legat de un anumit sezon determinant, fiind tot
atât de caracteristic și sezonului intermediar (primăvară și toamnă) ca și sezonului estival. Totuși, dacă
perioada de intens itate maximă a turismului de circulație se înregistrează în timpul verii, acest fapt se
datorează nu atât necesităților de a călători în scopuri turistice în timpul sezonului plin, cât, mai degrabă,
perioadei de concedii impuse în unele țări pentru un numă r considerabil de salariați. De exemplu, în
multe țări cu economie dezvoltată (Germania, Franța, Marea Britanie etc), marile uzine preferă să -și
întrerupă activitatea pentru perioada concediilor (exceptând secțiile cu foc continuu), decât să -i
înlocuiască cu forță de muncă insuficient calificată pe cei ce ar dori să plece în concediu în diferite
perioade ale anului. Apare deci un adevărat exod în masă al vacanțierilor, mai ales dacă se are în vedere
că prin aceasta se forțează concediul și pentru personalul micilor întreprinderi – furnizori de
subansamble și piese pentru aceste uzine. în mod similar, familiile cu copii, în multe cazuri, sunt
constrânse să -și programeze concediile în perioadele vacanțelor școlare.
În cele expuse anterior s -a făcut referire la un factor important care influențează fluxurile
turistice: sezonalitatea. Influențele sezonalității, respectiv practicarea turismului în perioada sezonului
plin (de vară sau de iarnă), în perioada sezonului intermediar (de început sau de sfârșit de sezon) și în
perioadele de extrasezon constituie o problemă deosebit de acută, care este studiată cu atenție de
specialiștii din industria turismului, căutându -se soluții pentru atenuarea intensității acestor vârfuri
sezoniere și asigurarea unei activități eșalo nate cât mai rațional în tot cursul anului.
Există însă o serie de manifestări turistice care nu permit asemenea imixtiuni (de exemplu: sezonul
sporturilor nautice de vară, al sporturilor de iarnă, sezonul sărbătorilor tradiționale etc.) în ceea ce
priveșt e perioadele de sezon în care au loc aceste activități.

18 Din punctul de vedere al sezonalității, distingem:
– turismul de iarnă , care prezintă două caracteristici distincte, după motivul pentru care se face
deplasarea: turismul pentru zăpadă și turismul p entru soarele căutat și în timpul iernii;
– turismul de vară , care are loc în perioadele calde ale anului (de preferință legat de apă, soare,
litoral, băi de nămol, cure héliomarine). Acest turism se caracterizează prin fluxuri masive, cu o mare
diversific are în ceea ce privește tipologia turiștilor și a produselor turistice, având îndeosebi un caracter
de masă. Deși este practicat, în cea mai mare parte, de turiști cu venituri modeste, datorită volumului său
masiv, constituie forma de turism cu rol hotărât or în rezultatele economice ale activității turistice ale
unei țări (zone, stațiuni);
– turismul de circumstanță (ocazional) este de obicei un turism localizat în timp și spațiu, cu
fluxuri limitate ca durată, generate de anumite evenimente specifice (de e xemplu, sezonul de vânătoare
și pescuit sportiv) sau de diferite festivități tradiționale, naționale și internaționale, cu caracter periodic
sau ocazional (folclorice, cultural -artistice, sportive etc.).
O altă clasificare împarte diversele forme de turism în funcție de mijlocul de transport folosit
de turist pentru parcurgerea distanței dintre localitatea (țara) de reședință și localitatea (țara) în care își
petrece vacanța.
Din acest punct de vedere se distinge, înainte de toate, drumeția, excursiile pede stre cu scop
recreativ și de îngrijire a sănătății în zonele nepoluate, cu o natură nealterată, la care pot fi asociate și
manifestările mai complexe, ca: excursiile în munți și alpinismul, camparea în corturi pentru turiștii pe
cont propriu și în tabere d e corturi pentru grupurile organizate și semiorganizate; tot aici trebuie să fie
inclusă și vânătoarea (exercițiul sportiv de agrement care presupune însă și drumeția) și pescuitul
sportiv. Urmează turismul feroviar, trenul rămânând mijlocul clasic de tran sport pentru un procent
important al persoanelor dornice de a călători. Acest mijloc de transport este apreciat tot mai mult
datorită extinderii rețelelor de căi ferate care, practic, leagă toate localitățile importante atât pe plan
intern, cât și internaț ional, creșterii vitezei de transport și confortului trenurilor.
Datorită investițiilor și inovațiilor în domeniul transporturilor auto, dezvoltării și modernizării
rețelei de șosele și autostrăzi, creării infrastructurii turistice rutiere, în secolul XX s -a intensificat, în
majoritatea țărilor, turismul rutier, cu formele sale specifice, ca: cicloturismul, motociclismul și, mai
ales, turismul automobilistic (cu autocare și cu autoturisme proprietate personală sau închiriate de la
agenții specializate). Fol osirea autoturismelor în scopuri turistice a crescut în mod semnificativ,
îndeosebi în ultimele decenii, pe măsura sporirii numărului de proprietari de autoturisme. Dezvoltarea

19 turismului rutier, dar mai ales a turismului automobilistic, a dus și la divers ificarea corespunzătoare a
echipării și dotărilor amplasate de -a lungul rețelelor rutiere (restaurante rutiere, stații service, stații de
benzină etc).
Turismul naval folosește ca mijloc de transport navele maritime și fluviale. Companiile de
navigație org anizează de altfel, ca și agențiile de turism, croaziere maritime și fluviale apreciate de
turiști.
În cadrul turismului naval, s -a dezvoltat foarte mult și turismul nautic sportiv, care constă în
excursii și plimbări de agrement cu bărci cu motor și vele , cu caiacuri, canoe etc, pe traseele oferite de
porțiunile navigabile ale râurilor, precum și de oglinzile de apă ale lacurilor naturale, ale deltelor și
lacurilor de acumulare.
Relativ mai târziu s -a dezvoltat și turismul aerian, folosind avioanele, heli copterele etc. – forme
de transport în plină evoluție .
Punerea în serviciu a unor tipuri de avioane moderne, cu capacitate sporită de transport și
exploatare mai rațională a parcului de avioane, ca și creșterea securității călătoriilor, au dus la
dezvolta rea considerabilă a ofertei M oului aerian modern, care oferă reduceri de tarife pentru călătoriile
turistice (de exemplu, în cazul avioanelor închiriate de agențiile de voiaj la întreaga capacitate – tip
charter).
În practica activității turistice se folo sesc tot mai mult și combinațiile de d ferite forme de
transport (de exemplu: aerian + automobilistic, formula "FLY AND DRIVE", croazierele fluviale cu
returnarea turiștilor la reședință pe calea aerului etc), ceea ce reclamă reanalizarea periodică a ponde rii
diferitelor ~ :ace de transport utilizate în activitățile turistice.
Turismul feroviar, rutier, naval și aerian, reducând distanțele dintre Meritele țări ale globului,
necesită un echipament tehnic modern și o rtfrastructură tehnică complicată și foart e costisitoare,
adecvată diferitelor forme de transport turistic (gări, aeroporturi, porturi maritime și fluviale de nteres
general și de agrement, rețea de șosele și de autostrăzi, stații de întreținere și reparații, servicii mobile de
asistență tehnică r utieră, capacități a:e:.ate de cazare, alimentație, agrement, puncte comerciale etc.)
concentrate într -o ofertă complexă etalată pe arterele respective de circulație.
Cunoscând faptul că turismul, în adevăratul sens al cuvântului, are întotdeauna un caract er activ,
incluzând deplasările, vacanțele, excursiile, agrementul etc, el se practică în funcție de anumite
motivații, de cele mai multe ori purtând amprente pronunțat individuale. După criteriul motivațiilor
deplasărilor, se disting următoarele forme de turism:

20 – turismul de agrement, formă de turism practicată de călătorii care caută să profite de
frumusețile naturii (peisaje agreabile), de prilejul de a cunoaște oameni și locuri noi, istoria și
obiceiurile lor și, în general, doresc să -și folosească tim pul de vacanță pentru pradi -carea unor activități
preferate (hobby etc). într -un sens determinant, turismul de agrement se interferează cu turismul
cultural.
De altfel, atributul "cultural" se poate acorda oricărei forme de turism al cărei scop depășește
simpla deplasare în vederea odihnei, distracției, refacerii fizice ce sau sportului; oricărei călătorii în care
noțiunea de odihnă este ccnsiderată, sub aspectele ei de înlocuire a ambianței vieții cotidiene, printr -o
ambianță mai stimulativă pentru satisfa cerea necesităților spirituale; oricărei că Hori al cărei scop
principal sau subsidiar este îmbogățirea personalității individului sau dobândirea de noi cunoștințe.
– turismul de odihnă și recreere (destindere): dacă prin destindere nu se înțelege abandona rea
tuturor activităților de orice natură ar fi ele, ci exercitarea, în mod voluntar, a unor activități diferite de
cele practicate în mod obișnuit, turismul, în general, prin caracteristicile serviciilor sale, este un turism
de odihnă și recreere (destind ere).
În același timp, turismul de recreere poate fi diferențiat de turismul propriu -zis de odihnă, atât
din punct de vedere fizic, cât și intelectual; pe câtă vreme turismul de recreere se caracterizează prin
sejururi medii relativ reduse (de exemplu: tur ismul de sfârșit de săptămână, turismul preorășenesc,
turismul rural – agroturismul etc.) și presupune o mobilitate mai accentuată a turistului, turismul de
odihnă are un caracter mai puțin dinamic, cu un sejur mai lung, petrecut la o destinație determinat ă, care
oferă condiții naturale adecvate (de exemplu: într -o stațiune climaterică, balneomedicală, într -o stațiune
de pe litoral sau în mediul rural etc).
Într-un sens determinant, turismul de odihnă este și turismul de cură, dacă acestui termen i se
retrage, în mod deliberat, conținutul de tratament balnear propriu -zis și de îngrijire medicală adecvată
anumitor maladii; aici, plăcerile recreerii (destinderii) și odihnei sunt legate și de dorința de schimbare a
mediului, de vizitare a unor locuri necunoscut e, a unor obiective de interes turistic etc.
– turismul de tratament și cură balneomedicală practicat încă din antichitate, este o formă
specifică a turismului de odihnă, care a cunoscut o mare dezvoltare, îndeosebi în ultimele decenii, o dată
cu creșterea surmenării și a numărului bolilor profesionale provocate de stresul vieții moderne din
marile aglomerații urbane.
El îmbină destinderea cu diferite forme de cură și tratament balneomedical și se practică în
stațiunile balneomedicale și climaterice cu boga te resurse naturale de cură: ape minerale, termale,

21 nămoluri, mofete etc, cu efecte terapeutice, situate de obicei în zonele cu un microclimat specific,
adecvat pentru tratarea diferitelor maladii.
Acestor resurse naturale li se adaugă, de obicei, baza mat erială și infrastructura tehnică specifică
realizată de mâna omului, pentru punerea lor în valoare într -o măsură cât mai mare (sanatorii,
policlinici, cabinete medicale, posibilități de agrement și distracții etc). Turismul propriu -zis de cură este
cunoscu t în literatura de specialitate și sub denumirea de „termalism”, „climatism” etc.
Turismul balneomedical reprezintă una dintre cele mai cunoscute forme de activitate turistică și
un factor multiplicator important al dezvoltării economiei turismului.
Avanta jele pe care le oferă turismul balneomedical sunt:
– repartizarea mai uniformă a activității turistice în diferite zone din țară;
– distribirea relativ liniară și cu o intensitate constantă a circulației turistice în cursul întregului
an, turismul balneoclim ateric fiind cel mai puțin sensibil la influențele sezonalității și la
oscilațiile sezoniere ale cererii;
– asigurarea unor sejururi medii relativ constante și mai lungi (12 -30 zile), puțin influențate de
tendințele reducerii duratei sejurului mediu al tur iștilor în majoritatea țărilor;
– atragerea unei clientele stabile, rezultatele tratamentelor și curelor balneare fiind condiționate,
în general, de repetarea lor într -o perioadă de mai mulți ani. în plus, pentru persoanele trecute de
o anumită categorie d e vârstă (turiști de așa -numita "vârstă a treia") se impune un control
periodic general al sănătății;
– realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist, ca urmare a solicitării și prestării unei game
de servicii specifice de cură balneară și tratamente medicale complexe și calificate, deci mai
costisitoare în comparație cu alte forme de turism;
– ridicarea coeficienților de utilizare a capacităților de bază materială turistică (de cazare,
tratament, alimentație etc).
În perspectiva perioadelor viitoare, ca urmare a creșterii longevității, a:eastă formă de turism se
va dezvolta considerabil, având ca obiect nu numai tratamentul balnear propriu -zis, ci și tratamentele și
curele balneo -medicale profilactice (aplicate persoanelor active de vârstă medie și pe ste medie).
Existența unor bogate resurse naturale balneoclimaterice în țara ~cas;ră oferă turismului
românesc posibilitatea de a dezvolta intens turismul balneomedical.
– turismul sportiv este o formă a turismului de agrement, motivat de dorința de a învă ța și de a
practica diferite activități sportive, ca o consecință tot mai pregnantă a vieții sedentare a populației

22 urbane din zilele noastre. Ponderea cea mai mare în turismul sportiv îl ocupă sporturile nautice de vară
(canotaj, schi nautic, yahting etc. ) și sporturile de iarnă în stațiunile de altitudine (schi, patinaj), unde
abundența și durata zăpezii permit practicarea acestora, la care se adaugă alpinismul și ascensiunile pe
munte, motivate de dorința de cucerire a naturii, plimbările șl excursiile, pescuitul sportiv și vânătoarea
sportivă (din ce în ce mai apreciate și solicitate), activitățile sportive pronunțat individualizate
(gimnastică sportivă, aerobică, ciclism, călărie etc), precum și orice alte manifestări sportive ocazionale
(competiții spo rtive amicale, tenis, golf, tir sportiv, "safari fotografic" etc).
Conținutul noțiunii de turism sportiv nu este încă suficient clarificat: în această categorie unii
organizatori de turism sunt tentați să includă și formele pasive de participare a turiștil or, ca spectatori, la
gama manifestărilor sportive de orice natură: competiții amicale locale de amatori, întâlniri ale echipelor
sportive de performanță, Jocurile Olimpice. În realitate, turismul sportiv pasiv se bazează pe oferirea
unor posibilități comp lementare de agrement pentru turiștii care își petrec vacanța într -o anumită
localitate sau, respectiv, pe organizarea unor călătorii pentru amatorii de spectacole sportive. în
adevăratul sens al cuvântului, turismul sportiv presupune o participare efectiv ă a turiștilor la diferitele
acțiuni sportive care, evident, constituie și ele o formă de agrementare a vacanței turiștilor, atât din
punctul de vedere al predilecției acestora pentru diferitele ramuri sportive, cât și, în anumite cazuri, ca
rezultat al un or recomandări cu caracter medical (pentru evitarea obezității, pentru schimbarea modului
sedentar de viață, gimnastică medicală de întreținere etc).
Turismul de cumpărături (SHOPPING TOURISM) constă în deplasările ocazionale în alte
localități (sau într -o altă țară), în vederea achiziționării unor produse în condiții mai avantajoase (de
preț, calitate etc.) decât cele oferite pe plan local (național), ori a unor produse pe care nu le oferă piața
locală, evident dacă aceste avantaje se justifică prin reglem entările vamale adoptate de diferite țări.
Turismul tehnic și științific este mai mult ocazional decât cel oferit de programele agențiilor de
turism. El se referă, în special, la vizitarea cu caracter documentar sau de schimb de experiență, a unor
obiectiv e industriale sau agricole, cât și a unor obiective amenajate special în scopuri productive (de
exemplu: obiective hidroenergetice, mine etc). În domeniul științific există, de asemenea, numeroase
obiective de atracție pentru specialiști, care pot deveni ș i ele atracții turistice, ca de exemplu peșterile,
observatoarele astronomice, rezervațiile naturale și monumentele naturii (delta, microzonele cu floră și
faună specifică etc).
Turismul religios constă în pelerinajele credincioșilor la lăcașurile de cult, considerate sfinte de
diferite religii (de exemplu: mănăstirile din nordul Moldovei pentru creștini, orașul sfânt Mecca pentru

23 musulmani etc). în aceeași măsură, marile sărbători de cult (Crăciun, Paște etc), hramurile mănăstirilor
și bisericilor atrag, î n perioadele sărbătorilor religioase tradiționale, un număr considerabil de pelerini.
Deși scopul călătoriei lor este manifestarea credinței, comportamentul lor, din punctul de vedere al
solicitărilor de servicii turistice, nu diferă de solicitările celor care participă la diferite alte forme de
turism (pentru cazare, pentru alimentație etc). Mai mult, acești pelerini sunt dispuși să cheltuiască sume
considerabile pentru achiziționarea de cadouri, amintiri etc. De menționat că, în perioada regimului
dictato rial din țara noastră, turismul religios a fost "tabu", deși într -o formă camuflată s -a practicat pe
scară largă pe tot cuprinsul țării.
După caracteristicile socioeconomice ale cererii se pot distinge forme specifice ca: turismul
particular, turismul soci al și turismul de afaceri și congrese.
Această clasificare se utilizează din ce în ce mai frecvent pentru a se evita, prin diferite
clasificări parțiale (fragmentare), o delimitare prea rigidă a formelor de activitate turistică, menite, în
ansamblul lor, s ă reprezinte o activitate complexă, cu multe implicații economice și sociale.
Turismul particular (privat) a luat proporții o dată cu dezvoltarea circu lației turistice,
reprezentând, în zilele noastre, mai mult decât jumătatea întregului volum de activită ți turistice. El
decurge din nevoia de odihnă, de vacanță activă și, în funcție de predilecția pentru folosirea timpului
liber și de scopul principal al deplasărilor, include o gamă variată de manifestări: destindere, agrement,
îngrijirea sănătății, practi carea sporturilor etc. Turismul particular este, cu preponderență, turism pe cont
propriu și, ca atare, este rezervat unei clientele cu venituri relativ ridicate (medii și peste medii), dacă se
are în vedere și faptul că turismul particular se identifică c u turismul de lux, tocmai datorită acestei
particularități a cererii turistice, cerere pronunțat individualizată (până la servicii "personalizate") cu
exigențe și preferințe sporite față de nivelul calitativ și diversitatea serviciilor.
Turismul social reprezintă o formă a turismului practicat de clasele sociale cu posibilități
financiare relativ limitate (turismul familial, turism pentru toți) și poate fi definit ca ansamblul de
activități vizând dezvoltarea turismului în cadrul categoriilor socioprofesion ale cu venituri modeste.
Acești turiști solicită forme ieftine de cazare sau forme de cazare complementare (căsuțe, corturi,
cazare la cetățeni etc), precum și forme de transport convenabile, corespunzătoare.
O definiție a turismului social a fost dată și de W. Hunziker: "acel turism care se caracterizează prin
faptul că este practicat de cercuri cu putere de cumpărare mică și că este facilitat prin prestații cu
totul speciale, ușor de recunoscut ca atare ".

24 După o altă precizare a profesorului dr. W. Hunzik er, turismul social nu trebuie identificat cu
turismul de masă, el constituie doar o parte integrantă a turismului de masă, deoarece turiștii sunt
recrutați din categoriile de populație care dispun de venituri modeste, dar se diferențiază de turismul de
masă prin faptul că se adresează unor pături determinate de populație, ale căror călătorii în scopuri
turistice (pentru odihnă, tratamente balneomedicale etc.) sunt finanțate, parțial sau uneori chiar integral,
de sindicate, de casele de asigurări sociale et c, prin măsuri sociale.
Turismul de tineret constituie o formă particulară a turismului social, adresat tinerilor (elevi,
studenți), evidențiat pentru grija care i se acordă, ținând seama de scopurile sale instructiv -educative.
Turismul de afaceri și congr ese (reuniuni) reprezintă ansamblul acti vităților de călătorii
organizate de întreprinderile economice și de administrațiile publice pentru personalul lor, cu ocazia
deplasărilor în interes profesional, comercial, participărilor la diferite reuniuni, cong rese, simpozioane,
întruniri, seminarii naționale sau internaționale.
Această formă de turism necesită facilități adecvate specificului activi tăților de acest gen
(reuniuni, afaceri), combinate cu cerințe pentru serviciile turistice.
Călătoriile de afacer i și turismul de reuniuni sunt legate de activitatea turistică propriu -zisă prin
faptul că participanții și persoanele care îl însoțesc, pe lângă scopurile deplasării, utilizează o gamă largă
de servicii turistice, oferite de unitățile hoteliere și de alim entație, folosesc mijloace de distracție și
agrement (de exemplu, participarea la spectacole), de care profită direct și indirect și industria turistică,
serviciile oferite neputând fi evidențiate separat de cele prestate de această industrie. Mai trebuie
precizat că, în mod obișnuit, participanții la aceste manifestări petrec o parte din timpul lor de deplasare
și ca turiști propriu -ziși (perioadele pre și postcongres sau de afaceri). Participanții sunt interesați, în
egală măsură, să cunoască cât mai mult e despre țara (zona) pe care o vizitează, de cele mai multe ori
luând parte și la excursiile, cu caracter documentar, oferite de organizatori (așa numitul "program socio –
apllcativ"). Pentru a reține participanții și în perioada de week -end, când, de regulă , iau sfârșit
reuniunile, unitățile de cazare, în general cele de confort superior (patru și cinci stele) care adăpostesc
aceste manifestări, practică tarife mai reduse.
Încasările medii pe zi/turist provenite de la participanții la călătoriile de afaceri și congrese sunt,
de regulă, mai ridicate decât media încasărilor realizate din turismul de masă, o parte din cheltuieli fiind
suportate de firmele, instituțiile, sponsorii etc. ai căror reprezentanți participă la aceste acțiuni.
În același timp, călătorii le de afaceri și turismul de congrese nu sunt legate de o anumită
sezonalitate determinată, majoritatea acestor manifestări plasându -se în perioadele sezoniere nespecifice

25 pentru turismul de masă, având astfel o contribuție benefică la creșterea gradului d e ocupare a bazei
materiale.
Turismul de reuniuni, cunoscut și sub denumirea de turismul de întruniri, s -a dezvoltat
considerabil în ultimele decenii, specialiștii apreciind că numărul reuniunilor va continua să crească în
ritmuri susținute și în perioadel e viitoare. Ponderea cea mai mare în activitățile de reuniuni naționale și
internaționale revine continentului european, unde se desfășoară peste 60% din evenimentele speciale
din categoria congreselor și reuniunilor.
În funcție de categoria de vârstă și d e ocupația turiștilor, formele de turism pot fi grupate în:
turism pentru tineret (așa numiții turiști "de prima vârstă" sau vârstă formativă), turism pentru populația
activă (turiști "de a doua vârstă") și turism pentru "vârsta a treia" (pensionari sau vâ rsta "retragerii" din
activitățile profesionale).
Importanța acestei grupări constă în faptul că vârsta, sexul, ocupația etc. sunt factori care
generează diferite cerințe specifice și conturează atât gama serviciilor oferite, cât și programarea
calendarist ică a acestor servicii în cursul anului, în concordanță cu perioadele adecvate pentru efectuarea
călătoriilor (perioadele vacanțelor școlare, perioada concediilor plătite etc). în general, călătoriile cu
persoanele vârstnice se desfășoară în perioadele lin iștite, în afara vârfurilor de sezon, nefiind legate de
alte obligații profesionale.
Formele de turism prezentate în diferite clasificări mal pot fi grupate și din punctul de vedere al
momentului și modului de angajare a prestațiilor turistice. Sub acest a spect se disting turismul
organizat, turismul pe cont propriu (neorganizat) și turismul mixt sau semiorganizat.
Turismul organizat constituie acea formă de turism în care prestațiile turistice, serviciile la care
apelează turiștii, destinația călătoriei, p recum și perioada în care vor fi prestate aceste servicii sunt
programate în prealabil pe bază de contracte sau alte angajamente comerciale specifice acestui domeniu
de activitate, sub forma unui "pachet de servicii" de tipul "totul inclus", încheiate cu a gențiile de turism
care asigură legătura organizată între solicitanții de servicii și prestatorii serviciilor asupra cărora s -a
convenit.
Turismul pe cont propriu constituie acea formă de turism în care nu are loc o angajare
prealabilă a serviciilor, respe ctiv a destinației călătoriilor și a perioadei de realizare a lor, cererile pentru
serviciile turistice concretizându -se numai la locul de sejur, printr -un apel direct al turistului la unitățile
prestatoare de servicii din zona (țara) vizitată. Această for mă de turism (ce constituie debutul activității

26 turistice) s -a dezvoltat în urma preferințelor multor turiști de a călători individual și nu în grupuri,
conjugată cu dorința de a călători cu mijloace proprii, tendințe ce se vor dezvolta și în viitor.
Evide nțierea în paralel a tendințelor analizate generează ideea că, în viitor, nu va fi posibilă o
delimitare strictă între aceste două categorii de turiști -organizați și pe cont propriu – ofertele agențiilor
de turism căutând să îmbine tot mai mult atât inter esele și preferințele turiștilor organizați, cât și ale
celor pe cont propriu, mai ales în condițiile extinderii sistemului de rezervare, care permite și turiștilor
individuali să comande și să beneficieze de serviciile dorite.
Turismul semiorganizat (mixt ) îmbină, elemente ale celor două forme de turism prezentate mai
sus. în acest caz, o parte din servicii sunt angajate în prealabil, iar altele în momentul efectuării
călătoriei.
Delimitarea formelor de turism pe cele trei grupe amintite nu trebuie absolut izată, având un
anumit caracter orientativ, vizând în esență trăsăturile caracteristice ale fiecăruia dintre ele.
Turismul organizat și semiorganizat poate fi realizat atât pe grupe de turiști (colective mai mult
sau mai puțin omogene, având trăsături comu ne în ceea ce privește scopul călătoriei, al itinerarului,
acceptat în cadrul grupului, în funcție de variantele de itinerarii oferite de organizatorii de voiaj, de
durata deplasării și de nivelul de cheltuieli acceptate pentru serviciile oferite), cât și de persoane
individuale, atunci când turiștii se adresează individual unor agenții de turism să le organizeze călătoria
(inclusiv procurarea biletelor de călătorie, a documentelor de călătorie internaționale și a vizelor
necesare, rezervarea spațiilor de c azare etc).
Creșterea considerabilă a circulației turistice internaționale în perioada postbelică a dus la
concentrarea puternică a activității turistice organizate și la crearea unor agenții de voiaj cu mari
posibilități financiare și organizatorice, care au preluat grija organizării călătoriilor pentru un număr
considerabil de turiști, asigurându -le o gamă diversificată de destinații și servicii turistice adecvate,
alături de avantajele economice pe care le asigură facilitățile de plată, de viză etc, acor date turiștilor ce
călătoresc în grupuri organizate, prin intermediul agențiilor de turism.
Agențiile de turism depun eforturi considerabile pentru cuprinderea în acțiuni organizate și
semiorganizate a unor noi categorii de persoane, tinzând să lărgească g ama itinerarelor și să diversifice
confortul și serviciile turistice oferite.
O dată cu extinderea și perfecționarea mijloacelor de transport de folosință personală, ponderea
turismului organizat în circulația turistică internă și internațională, în țările dezvoltate economic, a

27 scăzut considerabil. în schimb, a luat o amploare tot mai mare turismul pe cont propriu, care deține, în
prezent, o pondere de cea 70% din fluxul turistic al țărilor vest -europene.
Din analiza evoluției turismului în ultimele deceni i, cu toată insuficiența datelor statistice
detaliate, se pot desprinde două mari tendințe caracteristice structurii turismului internațional: pe de o
parte preocupările și eforturile organizatorilor de voiaj de a cuprinde un număr tot mai mare de călători
în circuitele interne și internaționale prin formele de turism organizat, iar pe de altă parte tendința
turiștilor de a călători independent în vacanță, tendință care va evolua și în continuare.
Interferența, mai accentuată, a turismului organizat cu cel pe cont propriu a dus la apariția unor
forme mixte de vacanță și la dezvoltarea, în consecință, a formelor de turism semiorganizat.
Analizând avantajele turismului organizat și semiorganizat, se observă că ele se reflectă atât în
favoarea turistului, cât ș i a agențiilor de turism.
Este evident că angajarea globală, anticipată, a serviciilor de transport, cazare, masă și
divertisment, presupune o comoditate pentru turiști șl, în același timp, îi scutește de grija (preocupările)
în organizarea călătoriei lor. Aceștia au garantate serviciile, deoarece ele au fost dinainte comandate, la
nivelul preferat de confort și tarif. Pe de altă parte, acestora li se asigură obținerea, cu precădere, a unor
servicii speciale (de exemplu: tratamente balneomedicale), la tarif e cunoscute anterior și, în general, mai
reduse decât cele oferite la cerere. în acest fel, se dă posibilitatea turiștilor de a -și gospodări mai bine
bugetele personale, dozându -și preferințele în limita acestora, de a -și prevedea cu o mai mare certitudine
cuantumul cheltuielilor necesare concediului, toate acestea reprezentând argumente esențiale la alegerea
unei zone, stațiuni etc. ca destinație pentru petrecerea vacanțelor.
Pentru agențiile de turism, formele organizate și semiorganizate de turism înseam nă asigurarea unei
cifre de afaceri relativ certe, în care, cu un volum egal de muncă, se poate obține o eficiență sporită a
activității desfășurate.
Pentru prestatorii de servicii turistice, servirea turiștilor pe cont propriu se soldează cu încasări
medi i mai ridicate pe zi/turist și, totodată, cu posibilitatea de a se capta curiozitatea acestora pentru mai
multe servicii complementare, a căror oferire generează, de asemenea, încasări suplimentare. în
principiu, se poate aprecia că turistul pe cont propri u este pregătit să facă față unor asemenea cheltuieli
suplimentare, care sunt aducătoare de încasări sporite pentru prestatorii de servicii turistice, în
comparație cu realizările din formele turismului organizat.
Manifestarea spontană a cererii turiștilor pe cont propriu se caracterizează printr -o elasticitate
mare ca volum, durată, sezonalitate, complexitate, grad de confort etc, ceea ce nu concordă întotdeauna

28 cu oferta turistică, caracterizată printr -o rigiditate accentuată, această ofertă potențială fi ind, deseori,
chiar diminuată, datorită necesității de a satisface, cu prioritate, cererile turismului organizat sau
semiorganizat, în cadrul obligațiilor asumate anticipat prin contractele și aranjamentele încheiate.
Toate acestea creează anumite inconven iente pentru turiștii pe cont propriu, ei fiind constrânși,
uneori, să accepte condițiile oferite, fără suficiente posibilități de alegere, ceea ce se poate solda cu
vădite manifestări de nemulțumire.
Din punctul de vedere al prestatorilor de servicii turi stice, cererile individuale ale turiștilor duc la
variații sezoniere maxime și minime de exploatare a bazei materiale foarte pronunțate. în vârfurile de
sezon, cu tot efortul depus, cererile nu pot fi satisfăcute întotdeauna integral, îndeosebi în ceea ce
privește calitatea; în perioadele de extrasezon, în schimb, se înregistrează, de regulă, un grad scăzut de
exploatare a obiectivelor turistice, din cauza volumului redus al cererilor. în plus, cererea turiștilor
individuali poate deveni incertă în cazul ap ariției unor situații conjuncturale nefavorabile sau a unor
oferte noi din partea concurenței, considerate mai atractive, care pot modifica în ultimul moment
intenția turiștilor potențiali de a vizita o anumită destinație.
Aceleași aspecte rămân valabile ș i în ceea ce privește utilizarea mijloacelor de transport și a
celorlalte servicii turistice oferite.
Se poate aprecia însă că toate inconvenientele amintite nu sunt de natură să contracareze
avantajele pe care le oferă formele de turism semiorganizat și p e cont propriu, cu tendințe permanente
de dezvoltare.
2.2. Câmpurile de interferență între diferitele forme de turism
Formele de turism se regăsesc în diferite proporții și în țara noastră, și ele au fost clasificate în
funcție de criteriile ce caracterize ază cererea turistică (aceasta putând fi localizată în funcție de timp,
spațiu, solvabilitate etc). Desigur, aceste criterii de clasificare nu sunt exclusive, ci, din contră,
congruente.
In această ordine de idei, pentru a se putea determina liniile direcț ionale ale promovării cu
precădere a diferitelor forme de turism, trebuie să se țină seama și de afinitățile (coincidențele) între
aceste forme de activitate turistică.
Câmpurile de interferență (de congruență) devin și mai pregnante dacă se analizează di versele
forme de turism în interdependența lor (de exemplu: turismul de circulație sau itinerant poate fi de
agrement sau de circumstanță; turismul sezonier poate fi de odihnă, de cură, de tratament sau turism

29 sportiv; turismul de vară poate fi sezonier, d e odihnă, de sfârșit de săptămână etc; turismul sportiv poate
fi de vară sau de iarnă etc).
Studierea interferenței diferitelor forme de turism și a fluxurilor turistice a dat naștere unor
discipline derivate. Astfel, a apărut, de exemplu, geografia recree rii (geografia turismului), ca o
disciplină derivată a geografiei. Combinată cu alte ramuri ale geografiei, pe care se bazează de altfel
(geografia fizică, economică etc), geografia turismului studiază raporturile dintre om și mediu, căutând
să desprindă i nterdependența esențială între complexitatea factorilor naturali și cei creați de mâna
omului, care caracterizează patrimoniul turistic într -o etapă considerată și care determină orientarea,
volumul, intensitatea, durata etc. a fluxurilor turistice în cont extul geografic al micro sau macrozonei
turistice analizate. Concluziile desprinse pot servi la stabilirea liniilor directoare de dezvoltare a
industriei turistice în perspectiva unor perioade viitoare.
Pentru exemplificare, în cele ce urmează, sunt prezen tate unele interferențe între diferitele forme
de turism:
De sejur : de vară (pentru soare); de iarnă (pentru sporturi); de repaus (odihnă în diferite
perioade dintr -un an).
Sezonier: de iarnă (pentru soare); de iarnă (pentru zăpadă) de vară; de repaus spor tiv.
Itinerant : de agrement de circumstanță.
Agrement: itinerant particular.
Circumstanțial : particular de agrement.
De iarnă : rezidențial sezonier; de repaus (odihnă); sportiv.
Repaus: sezonier de iarnă (pentru odihnă); de vară.
Sportiv: de vară; de iarnă etc
În funcție de aceste câmpuri de interferență se stabilesc – pentru fiecare formă de turism –
produsele turistice și serviciile adecvate, respectiv, măsurile de promovare. Mai concret, se selectează
acele argumente promoționale care se apreciază că vor stimula turiștii potențiali în alegerea acelei
formule de vacanță în măsură să corespundă, cât mai mult, preocupărilor ior predirecționate (hobby)
pentru timpul liber.

30 CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII TURISTICE

Atribut al managementului modern, organizarea este înțeleasă, la modul general, ca „un
ansamblu de măsuri, forme, metode și tehnici, având caracter social -economic și tehnico -organizatoric
destinate realizării unui scop bine definit"1. Cel mai adesea, organizarea este privită ca o funcție a
conducerii științifice a întreprinderii și, respectiv, a proceselor sale componente – de producție, de
muncă etc. Cu toate acestea, ea are și o accepțiune largă cu referire la sfera macroeconomică, al cărei
conținut vizează crearea cadrului adecvat pent ru desfășurarea diferitelor activități. Organizarea
presupune, în acest context, un proces de ordonare a componentelor unui domeniu de activitate, precum
și stabilirea unor relații între aceste componente, astfel încât să se asigure funcționarea optimă a
întregului.
Abordată la nivel macroeconomic și particularizată la sfera turismului, organizarea activității
urmărește, în primul rând, sincronizarea și corelarea acestui domeniu cu celelalte ramuri ale economiei,
integrarea turismului în sistemul funcțional unitar al economiei, în strategia generală a dezvoltării. Mai
mult, în condițiile globalizării vieții economico -sociale, se poate vorbi chiar de o corelare cu evoluțiile
turismului la scară mondială. In al doilea rând, organizarea este sinonimă cu un ansa mblu de măsuri
(legislative, organizatorice, administrative etc), capabil să construiască un cadru propice derulării
călătoriilor. în sfârșit, structurile organizatorice, verigile sistemului, atribuțiile acestora, natura relațiilor
dintre ele -trebuie să o glindească specificitatea activității turistice, modalitățile concrete în care
principiile și criteriile generale ale managementului își găsesc reflectarea în acest sector.

3.1. Coordonate ale organizării turismului

Turismul, ca oricare alt domeniu de ac tivitate, are nevoie – pentru a evolua unitar, coerent, fără
convulsii, eficient – de un cadru instituțional corespunzător, un ansamblu de verigi cu atribuții bine
definite, un sistem de relații funcționale între acestea, un sistem informațional adecvat et c. Pe de altă
parte, particularitățile sale, exprimate de sfera largă de cuprindere, conținutul eterogen, dinamismul
înalt, dependența de alte sectoare ale economiei, numărul mare de participanți la realizarea și
comercializarea vacanțelor ș.a., imprimă tr ăsături specifice organizării turismului. Astfel, acest proces ar
trebui să includă, în opinia a numeroși specialiști, probleme referitoare la:

31 – structurile organizatorice,
– formele de integrare,
– rolul statului și chiar
– lanțul de distribuție a produs elor turistice.
Diversitatea activităților componente ale industriei turismului se reflectă în varietatea celor
implicați în organizarea și derularea propriu -zisă a călătoriilor. Aceștia pot fi din sectorul public sau
privat, societăți comerciale sau asoci ații profesionale, organisme cu arie de activitate locală (regională),
națională sau internațională etc. Ca urmare, în organizarea activității turistice pot fi identificate :
– organizații sectoriale – specializate pe verigi ale lanțului de distribuție a p rodusului turistic, ca,
de exemplu: întreprinderi hoteliere, de alimentație, de transport, agenții de voiaj, touroperatori, dar și
centre de formare profesională, birouri de promovare ș.a.;
– organizații pe destinații, respectiv pe stațiuni turistice, pe z one geografice sau administrativ –
teritoriale; ele au ca obiective încurajarea cooperării între diferitele societăți de turism și coordonarea
activității într -un anumit spațiu, precum și acțiuni comune de promovare a turismului;
– organizații ale turismului privit ca un întreg, pe plan național sau la scară mondială, având
atribuții în studierea și previzionarea fenomenului turistic, în elaborarea strategiilor și politicilor în
domeniu.
Între aceste organisme se desfășoară relații de cooperare dar și de subo rdonare; de asemenea, nu
de puține ori, aria lor de activitate se intersectează. Se poate vorbi, în aceste condiții, de existența unui
sistem de organizare a activității turistice, structurat pe trei trepte (vezi fig. 4.1.):
♦ organismul central, coordonat or
♦ organismul local (regional)
♦ organizații sectoriale
Un astfel de model cunoaște adaptări la condițiile proprii fiecărei țări; ele se referă la prezența
unuia sau mai multor sisteme, la existența celor trei trepte sau a numai două, la atribuțiile fiec ărei verigi,
la relațiile dintre ele. De asemenea, interesant de menționat este și faptul că, adesea, organizarea la nivel
național este pusă în corespondență cu organismele internaționale și structura acestora. De exemplu, o
companie aeriană națională, ca re este o organizație sectorială, poate face parte dintr -o structură
internațională, cum este IATA, fiind dublu subordonată: organismului internațional și celui intern, de
transport și/sau turism.

32
Fig. 3.1. Schema generală de organizare a turismului

Pornind de la această schemă, în majoritatea țărilor, activitatea turistică este coordonată pe plan
național de un organism central, cu atribuții mai largi sau mai restrânse, în funcție de nivelul de
dezvoltare a turismului și impo rtanța acestuia în economie, de experiența în domeniu, dar și de modul de
structurare a economiei (număr de ministere, sfera de cuprindere a acestora etc).
Aceste organisme centrale, administrația națională în opinia unor autori, îmbracă una din
formele1:
♦ minister de sine stătător sau departament public, direcție sau directorat, secretariat în cadrul
unor ministere cu structură mai complexă (al Industriei și Comerțului, al Turismului și Comerțului, al
Afacerilor Economice, al Transporturilor și Turismului etc); o astfel de situație se întâlnește în cele mai
multe țări, între care Anglia, Portugalia, Spania, Franța, Italia, Turcia, țările est -europene;
♦ comisie sau comisariat în Belgia, Liban;
♦ oficiu guvernamental în Grecia, Maroc;
♦ organizație semiguve mamentală, cu atribuții mai restrânse, în principal în statele federale dar
și în altele: Austria, Elveția, Danemarca, Finlanda, Norvegia.
Indiferent de forma administrativă, aceste organisme reprezintă, într -o măsură mai mare sau mai
mică, statul și au ro l de:
– coordonare a activității turistice în plan național,
– elaborare a strategiei de dezvoltare a turismului, – îndrumare și control a agenților economici
specializați,
– promovare a turismului pe plan intern și internațional, Organismul central , coordonator
Organismul local
(regional)
Organizatii
sectoriale Organizatii
sectoriale Organizatii
sectoriale
Organizatii
sectoriale

33 – formare profesională,
– reprezentare în organismele internaționale etc.
Colectivitățile (organismele) locale, considerate de unii autori tot ca reprezentanți ai
administrației naționale, au în multe țări un rol deosebit în organizarea și dezvoltarea turismului. Ele
beneficiază d e o structură independentă, uneori în trepte (departamente regionale, comitete, oficii),
dispun de autonomie funcțională, au bugete proprii și atribuții în coordonarea activității, dar, mai ales, în
promovarea turismului din zonele respective.
Organizațiil e sectoriale sunt cele mai numeroase și îmbracă, cel mai adesea, forma societăților
comerciale; pot fi însă și asociații profesionale sau organisme cu vocație socială. Tipologia lor este
foarte diversă, rezultat al activității pe care o desfășoară. Totodat ă, din punct de vedere organizatoric,
ele pot funcționa independent sau se pot asocia, pot fi cu rază de activitate locală, națională sau chiar
internațională. Aceste organizații sunt prestatorii nemijlociți de servicii, producătorii direcți de vacanțe,
fapt pentru care sunt considerate veriga de bază a aparatului turistic; ele se află într -o relație de
subordonare, în sens larg, față de organizațiile locale sau centrale ale activității turistice.
De regulă, abordările cu privire la organizarea turismului s e limitează la evidențierea primelor două
trepte (centrală și locală), subliniindu -se rolul lor de coordonare și promovare. Câteva exemple sunt
edificatoare în acest sens.

3.2. Forme de integrare a activității turistice
Producătorii de vacanțe se prezintă , așa cum s -a văzut, într -o gamă foarte diversă din punctul de
vedere al conținutului serviciului oferit, formei de organizare, statutului, mărimii, razei de acțiune etc.
Ca atare, ei sunt specializați, realizarea unor produse complexe impunând o conlucrar e a acestora.
Totodată, pe măsura diversificării ofertei de vacanțe, are loc o adâncire a specializării producătorilor,
paralel cu sporirea numărului celor implicați în organizarea și desfășurarea unei călătorii, ceea ce
accentuează nevoia de cooperare a a cestora.
Pe de altă parte, specificul activității turistice, exprimat de prezența în proporție mare a muncii
vii, de necesitatea adaptării vacanțelor la gusturile și preferințelor individuale etc, imprimă acesteia un
caracter artizanal. Ca urmare, piața pr oducătorilor de vacanțe este dominată de întreprinderi mici și
mijlocii și fărâmițată între diferiți prestatori de servicii.
Dar, și în turism, ca în oricare alt domeniu, competiția este foarte strânsă, iar întreprinderile de
mici dimensiuni sunt cele mai vulnerabile. în acest context și întrucât economiile de scală s -au dovedit

34 soluții eficiente în condițiile accentuării concurenței, pe piața turistică a apărut și se manifestă, mai
intens după 1980, tendința de integrare a organizatorilor de vacanțe, de co ncentrare pe diferite domenii
componente ale activității.
Integrarea activității turistice, respectiv a prestatorilor de servicii, prezintă o serie de avantaje,
specifice economiilor de scală, esențiale pentru supraviețuire în condițiile concurenței; între acestea pot
fi menționate: acordarea unor facilități de plată turiștilor, ca urmare a costurilor mai reduse de producție,
asigurarea perfecționării permanente a forței de muncă, organizarea de compartimente de marketing și
vânzări cu angajarea unor specia liști în domeniu, susținerea unor campanii promoționale de anvergură,
realizarea unor studii de piață etc.
În practica turistică internațională se întâlnește o gamă variată de forme de integrare. O
modalitate sugestivă de grupare a lor este redată în figu ra 3.2.

– grupurile cu obiect limitat – lanțul voluntar
de activitate – sistemul franchising
(franșiza)
Forme de integrare – asociațiile profesionale
și/sau sindicate

– concentrarea/integrarea – concentrarea orizontală
propriu -zisă (lanțul integrat)
– concentrar ea verticală
– conglomeratul
Fig. 3.2. Forme de integrare în turism
Grupurile cu obiect limitat de activitate sunt asocieri voluntare de societăți comerciale sau
organizații cu scop nelucrativ, având ca principal obiectiv promovarea propriilor interese pe o piață, în
relațiile cu guvernul sau cu alți parteneri. Specific acestor forme de asociere este faptul că participanții
își păstrează independența juridică și financiară și că, în anumite condiții, pot părăsi înțelegerea
respectivă . Acest gen de asociere, deși are aplicabilitate la toate componentele activității turistice, se
utilizează, cu predilecție, în domeniul industriei hoteliere. Formulele cele mai frecvent întâlnite sunt:
lanțul voluntar, franșiza și asociațiile profesionale .

35 Lanțul voluntar este definit ca o uniune/asociere având caracter voluntar între hotelieri
independenți, în scopul oferirii unui produs/serviciu cvasiomogen, informării clientelei și
comercializării în comun a produselor. Producătorii sau ofertanții se un esc, de regulă, sub aceeași
„marcă”, obligațiile părților vizând, cu prioritate, respectarea standardelor de calitate a
produselor/serviciilor oferite și a coordonatelor unei politici comerciale unitare – campanii publicitare,
prezența la manifestări speci fice (saloane, târguri), centre de rezervare etc.
Această formulă este relativ răspândită în organizarea unităților hoteliere din multe țări; ea deține, de
exemplu, în totalul capacității de cazare, circa 25% în Franța și Elveția, 16% în Irlanda, 11% în
Germania, 8% în Belgia, 7% în Anglia, 6% în Spania și Italia.
Franșiza, abordată de numeroși autori în contextul mai larg al raporturilor contractuale la nivelul
grupurilor de societăți, este, în esență, un contract de concesiune, prin care o întreprindere p roducătoare
sau prestatoare de servicii turistice, numită franșizor, cedează – în schimbul unor taxe (de afiliere și
exploatare) – unei alte întreprinderi numită franșizat (beneficiar), dreptul de a utiliza/exploata marca sa,
numele (notorietatea) și tehni cile de comercializare.
Asociațiile profesionale sunt grupări cu scop nelucrativ, realizate pe diverse domenii
componente ale activității turistice, urmărind cu precădere promovarea intereselor specifice grupului.
Sfera de referință a asociațiilor profesio nale este extrem de largă, ele întâlnindu -se în transport
(diferențiat pe forme), hotelărie, alimentație, agrement, comercializarea vacanțelor (agenții și
touroperatori) etc; totodată, aceste asociații pot fi patronale sau de natura creațiilor sindicale.
Asociațiile profesionale sunt organizate pe diferite nivele de reprezentare -local, național,
internațional. De regulă, asociațiile naționale au reprezentanțe/filiale în plan regional și se afiliază în
asociații internaționale. Dintre cele mai reprezentativ e asociații profesionale, care ființează în țara
noastră și au corespondență la nivel internațional, pot fi menționate:
♦ Asociația Națională a Agențiilor de Turism (ANAT), membru al Federației Universale a
Asociațiilor Agențiilor de Voiaj/Turism (FUAAV/UF TAA);
♦ Federația Industriei Hoteliere din România (FIHR/AHR), membru al Asociației Internaționale
a Hotelurilor (AIH/IHA);
♦ Asociația Națională a Bucătarilor și Cofetarilor din Turism (ABC), membru al Federației
Mondiale a Bucătarilor și Cofetarilor;
♦ Asociația Națională de Turism Rural Ecologic și Cultural (ANTREC), membru al Federației
Europene de Turism Rural – EUROGÎTES etc.

36 Concentrările sunt, cel mai adesea, asocieri fortuite, rezultate fie din preluarea de către
societățile comerciale puternice a celor mai mici și/sau aflate în dificultate, fie prin extinderea primelor
în domenii mai mult sau mai puțin apropiate de activitatea lor de bază (inițială); totodată, având în
vedere modul de constituire a concentrărilor, membrii acestora nu dispun de inde pendență juridică și
financiară. De asemenea, obiectivul principal al regrupării este, și în cazul concentrărilor, promovarea
unei strategii comerciale comune și obținerea unor rezultate económico -financiare mai bune.
Concentrarea sau integrarea propriu -zisă se realizează în trei modalități: pe orizontală
(concretizată în formarea lanțurilor integrate), pe verticală și sub forma conglomeratelor.
Concentrarea orizontală are loc între întreprinderi care acționează în același stadiu al procesului
de producție sau pe aceeași treaptă a lanțului de distribuție: comercializare (agenție de voiaj sau
touroperator), transport, hotelărie etc. întreprinderile grupate în această formulă se constituie într -un lanț
integrat, controlat printr -un centru unic de decizie; ele oferă un produs omogen, comercializat sub
aceeași marcă, utilizând tehnici de lucru apropiate; de asemenea, ele au o strategie de dezvoltare
comună.
Ca și alte forme de integrare, concentrarea orizontală este cel mai bine reprezentată în domeniul
hotelier, unde lanțurile integrate dețin peste 25% din totalul capacităților de cazare (în Franța, de
exemplu, ponderea ajunge la 50%). Dată fiind amploarea pe care o cunoaște, concentrarea orizontală în
hotelărie s -a dezvoltat în trepte', în sensul constituirii de :
– grupuri hoteliere care reunesc mai multe lanțuri (ex., grupul francez ACCOR, grupul american
CHOISE)
– lanțuri independente, unice.
Din categoria lanțurilor hoteliere integrate, mai cunoscute, pot fi menționate, în ordinea mărimii
(număr de unități și camere): Holiday Inn – SUA, Sheraton – SUA, Ramada Inns – SUA, Marriott – SUA,
ACCOR – Franța, Trust House Fort – Marea Britanie, Hilton – SUA, Hyatt – SUA.
Sunt considerate forme de concentrare orizontală/lanțuri integrate și cele din sfera transportului
și comercializării; de exemplu, pentru: transportul cu autocarul -Safety Motor Coaches Lines în SUA și
Europabus în Europa; transportul combinat (autocar +avion) – Cosmos; transport aerian – IATA;
închirieri automobile – Hertz; iar ca touroperatori – TUI ( Touristik Union International) și ITS
(International Tourist Services), ambele din Germania.
Concentrarea verticală reunește, în sânul aceluiași grup, întreprinderi care acționează în diverse
stadii ale producției turistice sau pe diferite trepte ale lanțu lui de distribuție și care, în mod obișnuit, se

37 află într -o relație de complementaritate; concentrarea pe verticală se poate realiza în amonte, când un
lanț hotelier își creează propria rețea de agenții de voiaj sau propria companie de transport, în aval, când
o companie de transport își asigură serviciile de cazare prin achiziționarea unui lanț hotelier și în ambele
sensuri; de asemenea, ea poate încorpora două verigi (se numește parțială) sau toate verigile (globală).
în practica turistică internațională se întâlnește o largă varietate tipologică a construcțiilor multiforme :
– companii aeriene regulate care își creează filiale specializate în transportul la cerere (charter);
de exemplu, Air France a constituit Air Charter, Sabena pe Sobelair, Lufthansa pe Condor, KLM pe
Martinair și altele;
– companii de transport care și -au asigurat conducerea unor lanțuri hoteliere sau și -au creat
propriile lanțuri; de exemplu, Air France cu Méridien și Jet Hotel, KLM cu Golden Tulip Hotels, United
Airlines (TWA) cu Hilt on International, Lufthansa, British Airways și Suissair cu Penta Hotels, Japan
Airlines cu Nikko etc.;
– producătorii/comercianții de voiaje (touroperatorii) au creat sau au preluat controlul unor
companii de transport; de exemplu în Franța, T.O. -Point Mi lhouse a creat Point Air, în Belgia, T.O. -Sun
a preluat Univers Air, în Anglia, T.O. -Thomson a realizat Britania Airways.
Pe lângă cele menționate, există multe alte posibilități de integrare parțială sau
globală.
Conglomeratul reprezintă o formă de concen trare particularizată prin tendința de diversificare a
activității unei firme, prin pătrunderea într -un domeniu mai eficient, de viitor. Conglomeratul se
realizează prin fuziunea (uneori prin cumpărarea) unor întreprinderi a căror activitate nu este
comple mentară sau înrudită; prezența acestei formule în domeniul turismului este argumentată de
dinamica și perspectivele evoluției acestuia.
Între cele mai cunoscute exemple se situează: ITT (International Telegraph & Téléphone), care a
preluat lanțul hotelier Sheraton și, mai recent, întreprinderea de locații de autoturisme Avis; firma de
comerț prin corespondență și lanțul de magazine Neckermann, care a investit în turism, creând NUR
(Neckerman und Reisen) Touristik – unul din marii touroperatori din lume; gru pul bancar francez
„Credit Agricol", care a creat firma „Voyages Conseil" etc.
Tendința de regrupare a organizatorilor/producătorilor de vacanțe se manifestă tot mai accentuat,
devenind o trăsătură dominantă a industriei turismului. Totodată, ritmurile deo sebit de dinamice ale
acestui fenomen se asociază apariției unor noi modalități de integrare – proprii sau adaptate din alte
domenii -, mai apropiate de evoluțiile pieței turistice, de tendința de globalizare a acesteia.

38 3.3. Rolul statului în turism
Turis mul reprezintă o componentă importantă a economiei naționale; evoluția sa este
determinată, în bună măsură, de nivelul de dezvoltare a acesteia; la rândul său, turismul stimulează
creșterea economico -socială. în aceste condiții, statul este direct interesa t în dezvoltarea turismului. De
asemenea, ca parte integrantă a ansamblului economic unitar, dezvoltarea turismului trebuie pusă în
corelație cu evoluția celorlalte ramuri componente. Or, o astfel de corelare, la nivel macroeconomic,
presupune intervenția statului în calitatea sa de coordonator al întregii activități. Acesta stabilește
prioritățile strategiei economico -sociale și modul de alocare a resurselor, precizând, indirect, locul și
aportul fiecărei ramuri, dar intervine și în armonizarea intereselor acestora. Pe de altă parte, statul este
proprietar sau coproprietar al resurselor turistice (elemente naturale sau de patrimoniu, infrastructura
generală, unele echipamente specifice); în această situație, el participă direct la producția turistică.
Toate aceste caracteristici argumentează necesitatea intervenției statului în domeniul turismului,
definind amploarea rolului său și direcțiile de acțiune.
Astfel, având în vedere complexitatea activității turistice și multitudinea interdependențelor sale
în plan economic și social, rolul statului se concretizează în:
– stimularea dezvoltării turismului,
– coordonarea, controlul și supravegherea activității firmelor specializate,
– producerea de servicii sau vacanțe turistice și
– promovarea turistică.
Funcția d e stimulare este exprimată prin faptul că statul susține și încurajează turismul prin
politica sa generală, prin crearea unui climat favorabil investițiilor, prin facilitarea consumurilor
specifice.
Astfel, corespunzător condițiilor proprii fiecărei țări r eprezentate de rolul statului în general, de
nivelul de dezvoltare a turismului și locul acestuia în ierarhia priorităților economico -sociale, de
experiența și mărimea întreprinderilor turistice etc., statul poate interveni, direct sau indirect, în
creșter ea și diversificarea ofertei, prin atragerea de noi zone în circuitul turistic, prin investiții în
infrastructură sau chiar în echipamente specifice, sporind, în acest fel, atractivitatea și descurajând
plecările turiștilor în străinătate. De asemenea, pri n politicile monetare și fiscale (bugetul turismului,
modalitățile de impozitare a veniturilor, nivelul TVA), prin legislația promovată, prin facilitățile
acordate, statul poate încuraja producția (investițiile private, protejarea întreprinderilor) sau stimula
cererea turistică.

39 Tot cu rol stimulator este și intervenția statului în redistribuirea veniturilor"", prin
subvenționarea unor sectoare mai delicate (transporturile, promovarea), a colectivităților locale sau chiar
a turiștilor. în acest din urmă caz este vorba de măsurile de protecție socială, statul fiind garantul
dreptului la vacanță.
În ce privește funcția de coordonare, supraveghere și control, aceasta constă, în primul rând, în
elaborarea strategiei turismului, cu fixarea principalelor obiective și a modalităților de realizare a
acestora. în acest context, trebuie menționată intervenția statului în protejarea turismului, având în
vedere fragilitatea sa, vulnerabilitatea față de conjunctura politică, economică, socială. Aceasta se poate
realiza p rin evitarea dezechilibrelor bugetare, controlul inflației, al șomajului, promovarea unei legislații
adecvate.
În al doilea rând, rolul coordonator trebuie înțeles prin prisma atribuțiilor în elaborarea
reglementărilor menite să asigure cadrul optim de des fășurare a activității turistice și în exercitarea
controlului asupra modului în care organizatorii de vacanțe respectă aceste reglementări, precum și
legislația în vigoare.
De asemenea, nu trebuie omis rolul statului în culegerea, prelucrarea și difuzarea informațiilor,
de factură turistică sau generală, referitoare la evoluțiile interne și la evenimentele de pe plan mondial,
acestea având, pentru agenții economici, o importanță covârșitoare în elaborarea unor politici turistice
viabile.
Statul îndeplineșt e și funcția de producător de servicii turistice sau chiar de vacanțe și, implicit,
de manager al unor societăți comerciale ori al turismului, în general. Astfel, statul se implică în
dezvoltarea și modernizarea infrastructurii, fără de care nu se poate vo rbi de existența și promovarea
turismului. De asemenea, prin sistemul instituțiilor sale, statul poartă răspunderea organizării și
funcționării unor servicii publice, de interes general, ca protejarea mediului, sănătatea, cultura,
învățământul, cu impact d irect asupra turismului, ori a unor acțiuni specifice, cum ar fi realizarea de
rezervații și parcuri naționale, amenajarea unor porturi de agrement, crearea unor stațiunii termale etc.
Totodată, în calitate de coproprietar al unor echipamente turistice (ho teluri, instalații de
agrement), statul participă nemijlocit la crearea de produse turistice, la diversificarea ofertei.
Funcția de promovare este încredințată, de regulă, unor organisme guvernamentale specializate
și constă în antrenarea statului -financi ar sau administrativ – în acțiuni având caracter promoțional.
Implicarea statului în astfel de acțiuni este impusă de necesitatea promovării unitare a turismului în
ansamblul său, de coordonare a eforturilor individuale ale agenților economici (mai ales pe piața

40 internațională, unde imaginea unei țări, ca destinație de vacanță, este elementul esențial), de costurile
ridicate ale campaniilor de anvergură, imposibil de suportat de societățile comerciale de mici
dimensiuni, de oferirea unor garanții suplimenta re prin angajarea statului alături de producătorii de
vacanțe etc.
Deși, așa cum s -a demonstrat, statul mai are încă un rol de jucat în organizarea și desfășurarea
activității turistice, în condițiile liberalismului, a creșterii experienței agenților econo mici și a sporirii
dimensiunilor lor, și implicit a puterii financiare, ca rezultat al afirmării formelor integrate de organizare
se manifestă, tot mai accentuat, în ultima vreme, tendința de dezangajare a statului, de diminuare a
rolului său.

3.4. Organi sme internaționale de turism
Amploarea deosebită a călătoriilor internaționale și creșterea rolului turismului în economia
mondială au favorizat crearea unor organisme internaționale specializate și/sau includerea problemelor
turismului în activitatea și p reocupările unor organisme internaționale deja existente. Totodată,
conexiunea puternică dintre turismul intern și cel internațional, tendința de globalizare a fenomenului
turistic, integrarea internațională au impus necesitatea ca, în multe țări, organiza rea turismului la nivel
macroeconomic (național și regional) să fie pusă în corespondență cu organismele internaționale și
structurile acestora.
În consecință, cunoașterea principalelor organisme internaționale, a atribuțiilor acestora și a
modului lor de funcționare contribuie la crearea cadrului general favorabil turismului, condițiilor
necesare elaborării strategiilor de dezvoltare a acestuia.
Potrivit aprecierilor OMT/WTO, în lume există, în prezent, peste 80 de organisme internaționale în
competențele cărora se regăsesc problemele turismului. Ele au o structură foarte diversă în privința
conținutului activității, caracterului, modului de organizare, ariei teritoriale de acțiune etc.
Astfel, din punctul de vedere al caracterului sau nivelului de reprezen tare, organismele
internaționale pot fi guvernamentale (interguvernamentale) și neguvernamentale. În cazul organismelor
interguvernamentale, reprezentarea este la cel mai înalt nivel administrativ; ele au responsabilități
majore în domeniul turismului, iar acțiunile lor sunt obligatorii pentru țările membre.
În funcție de aria teritorială de activitate, organismele internaționale se grupează în organisme
globale, cu rază de acțiune la scară planetară și organisme regionale.

41 După sfera subiectelor abordate sau conținutul activității, se disting organisme generale (cu
vocație universală), care se ocupă de întreaga arie problematică a turismului și organisme specializate,
concentrate pe o problemă sau o componentă a serviciilor turistice (ca de pildă transport, hotelărie,
comercializarea voiaj elor)
De asemenea, din punctul de vedere al modului de organizare -funcționare, organismele
internaționale pot fi deschise sau închise, iar potrivit statutului acestora -publice sau private ș.a.m.d.
Se remarcă, așadar, o ad evărată proliferare a organismelor internaționale, cu efecte benefice
asupra dezvoltării turismului, dar și cu neajunsuri exprimate de costurile acestora sau provocate de
interferența activităților.
Unul din cele mai largi și mai reprezentative organisme i nternaționale de turism este
Organizația Mondială a Turismului (OMT/WTO); acesta este un organism interguvernamental,
deschis, cu vocație universală.
OMT a fost fondat în 1970, la Adunarea generală a Națiunilor Unite, întrunită la Mexico; el s -a
constituit prin transformarea în organism guvernamental a UIOOT (Uniunea Internaționala a
Organismelor Oficiale de Turism), ceea ce îi conferă statutul de continuator al acestuia; funcționarea
OMT a devenit efectivă din 1975 (Adunarea generală – Madrid).
În privința organizării interne, OMT cuprinde mai multe categorii de membri: ordinari, respectiv
cei care au ratificat statutul de constituire sau au aderat la acesta (138 țări și teritorii) și membri afiliați
(350 organizații internaționale neguvernamentale, organiz ații naționale publice sau private etc).
Structura sa (organismele de lucru) este constituită din1: Secretariatul General, compus dintr -un număr
de membri egal cu cel al statelor ce fac parte din OMT, Adunarea Generală -întrunită în sesiune ordinară
la fie care 2 ani, Consiliul Executiv, Comitete regionale (6 la număr), Comitetul membrilor afiliați și
diferite comisii și comitete specializate, fiecare beneficiind de organizare proprie.
Ca obiective principale, OMT își propune: promovarea și dezvoltarea turis mului în scopul
progresului economic și prosperității țărilor membre; încurajarea consultării între statele membre în
domeniul turismului și pentru stimularea acestuia; colectarea, prelucrarea și difuzarea de informații
privind turismul intern și internați onal; elaborarea de studii privind evoluția turismului, piețele
internaționale, efectele sociale, amenajarea zonelor etc; organizarea de conferințe și seminarii
internaționale de specialitate; inițierea de programe de formare profesională, acordarea de asi stență
tehnică și consultanță.

42 Ca membru al UIOOT, România are statutul de fondator al OMT, participând nemijlocit în toate
fazele impuse de procesul de organizare și orientare programatică a noului organism; de asemenea, de -a
lungul timpului a manifestat un rol activ, luând parte la programele desfășurate sub egida OMT
(cercetare științifică, formare profesională etc), a avut numeroase inițiative; totodată, a deținut și funcții
de conducere (președinte al Comisiei Regionale pentru Europa, vicepreședinte al Adunării Generale),
rezultat al recunoașterii și aprecierii de care se bucură.
Alături de OMT, mai pot fi menționate, ca organisme având caracter inter -guvernamental, pentru zona
geografică în care este plasată România și în care aceasta este membru:
Acor dul de cooperare turistică multilaterală a țărilor balcanice și, în cadrul acestuia,
Consfătuirea organismelor guvernamentale de turism din țările membre, încheiat în 1972 între Bulgaria,
Grecia, Iugoslavia, România și Turcia, având ca principale obiective stimularea călătoriilor turistice
între țările membre și încurajarea cooperării în domeniul investițiilor turistice;
Acordul de cooperare economică în zona Mării Negre – organism în structura căruia
funcționează o secțiune specializată pentru activitatea turistică.
Organizațiile internaționale neguvernamentale sunt reprezentate, în principal, de asociațiile
profesionale, sociale și științifice constituite între organisme similare din diverse țări, organisme
implicate direct în producția sau furnizarea unor servicii specifice sau în apărarea profesiunilor turistice.
De regulă, ele sunt specializate pe o componentă a activității turistice.
Aceste organisme au ca scop fundamental promovarea intereselor specifice prin încurajarea schimbului
de informații, a înt âlnirilor între experții în domeniu, elaborarea de studii, organizarea de seminarii și
reuniuni etc. Adeseori, organismele neguvernamentale urmăresc și reprezentarea diferitelor profesii sau
activități în cadrul organizațiilor guvernamentale, în speță în O MT.
Printre cele mai importante organizații neguvernamentale se numără:
– Federația Universală a Asociațiilor Agențiilor de Voiaj (FUAAV/UFTAA); deși, cum arată și
numele, este specializată pe activitatea de comercializare a vacanțelor, FUAAV beneficiază d e cea mai
largă participare (din unele țări sunt prezente mai multe organizații). FUAAV a luat ființă prin fuziunea
Federației Internaționale a Agențiilor de Voiaj și a Organizației Universale a Asociațiilor Agențiilor de
Voiaj. România, în calitatea sa de membru, din 1956, al FIAV, este fondator al FUAAV; în acest
organism, țara noastră este reprezentată de ANAT.
– Federația Internațională a Ziariștilor și Scriitorilor de Turism (FIJET) urmărește, în esență,
încurajarea publicațiilor în domeniul turistic ( reviste și lucrări de specialitate).

43 – Federația Internațională de Termalism și Climatologie (FITEC), organism preocupat de
stimularea balneoterapiei și climatoterapiei, ca alternativă a tratamentelor medicamentoase, de
încurajare a turismului termal (în t oate formele sale), a schimbului de informații și experiență în
domeniu; România este reprezentată prin Institutul de Medicină Fizică, Recuperare Medicală și
Balneofizioterapie (IMFRMB).
– Federația Mondială a Bucătarilor și Cofetarilor, constituită în 192 8 – un promotor de marcă al
profesiunilor respective, cunoscut și apreciat pentru schimburile de experiență pe care le organizează,
prin expozițiile și concursurile de artă culinară. România este, prin Asociația Națională a Bucătarilor și
Cofetarilor din t urism, unul din cei aproape 60 de membri.
– Asociația Internațională a Hotelurilor (AIH/IHA), cu peste 4.500 de membri (asociații
naționale, lanțuri hoteliere, hoteluri individuale și chiar persoane fizice) din circa 150 de țări, între care
și România, pri n FIHR/AHR. înființată în 1946, AIH se transformă în 1996 în Asociația Internațională a
Hotelurilor și Restaurantelor (AIHR/IHRA). Ca obiective, AIHR acordă sprijin și consultanță în
desfășurarea activității hoteliere, realizează schimburi de informații, e ditează publicații (ex., revista
„Hotels") și rapoarte statistice, efectuează studii, are atribuții în domeniul formării profesionale etc.
– Alianța Internațională de Turism și Federația Internațională a Automobilului – ambele
înscriind în sfera lor de act ivitate stimularea turismului automobilistic.
– Academia Internațională de Turism – forul științific al OMT -, având competențe în definirea
conceptelor specifice turismului, a sistemului categorial și de indicatori; în acest scop, organizează
manifestări științifice, editează dicționare și periodice.
– Organizația Internațională a Transportatorilor pe Cablu.
– Biroul Internațional de Turism Social (BITS), fondat în 1963, la Bruxelles, încurajează
dezvoltarea turismului social la scară mondială; are peste 1 00 de membri.
– Consiliul Mondial al Turismului și Călătoriilor (WTTC) – organism privat în care sunt
reprezentate 31 din cele mai importante companii aeriene și organizații turistice internaționale și
naționale; se ocupă de culegerea, prelucrarea și difuz area informațiilor statistice cu privire la turismul
internațional, realizează și publică cercetări în domeniu.
În categoria organismelor internaționale de turism mai pot fi incluse și alte organizații –
guvernamentale sau neguvernamentale – pentru care turismul nu reprezintă decât unul dintre
sectoarele în care își exercită atribuțiile. Printre acestea pot fi menționate:

44 Organizația Internațională a Aviației Civile (OACI/ICAO), organism guvernamental cu rol în
organizarea călătoriilor/transporturilor aerie ne; fondat în 1944, el cuprinde, în prezent, 183 membri;
România a aderat în 1965. OACI își concentrează eforturile, în mod deosebit, în direcția dezvoltării
navigației aeriene internaționale.
Asociația Internațională a Transportatorilor Aerieni (AITA/IATA ), organism
neguvernamental, fondat în 1945, având astăzi 177 membri (activi și asociați), ocupându -se, în
principal, de promovarea și protejarea transporturilor turistice aeriene. România a aderat în 1992.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Econom ică (OCDE/OECD), are în structura sa
un Comitet turistic cu atribuții în studierea și încurajarea dezvoltării turismului în țările membre; în
acest scop, culege informații, întocmește studii și rapoarte statistice etc.
Banca Internațională pentru Reconstru cție și Dezvoltare (BIRD), Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) și chiar Banca Mondială -organisme ce se implică în finanțarea
unei părți a investițiilor turistice din diverse țări, de regulă, slab dezvoltate.
Organizația Mondială a Să nătății (OMS), Organizația Internațională a Muncii (OIM),
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) și altele.

45 CAPITOLUL IV
PIAȚA TURISTICĂ

Dinamica economico -socială antrenează schimbări fundamentale și în condițiile de desfășurare a
diferitelor activități și procese; între acestea, piața – în calitate de componentă esențială a macromediului
– capătă un rol tot mai important în reglarea raporturilor din economie, în realizarea echilibrului
acesteia; practic, piața verifică măsura în care diversele activități sunt în concordanță cu nevoile reale
ale societății. Totodată, piața este conectată la toate celelalte componente ale macromediului, reflectând
transformările din sânul acestora; ea devine astfel principa lul element de referință al întregii activități și
capătă virtuțile unui adevărat „barometru" al realizărilor efective și șanselor viitoare ale unei activități.
În aceste condiții, manifestă interes deosebit, pentru evaluarea coordonatelor evoluției oricăr ei
activități, cunoașterea caracteristicilor și înțelegerea mecanismelor de funcționare ale pieței.
Privită la scară globală, piața se prezintă într -o structură extrem de complexă, fiind alcătuită
dintr -o gamă largă de componente, segmentate după o diversi tate de criterii. Din acest ansamblu face
parte și piața turistică, formată în timp, ca rezultat al amplificării călătoriilor, al cristalizării produsului
turistic, al definirii determinanților și mecanismelor specifice.

4.1. Conținutul și caracteristicil e pieței turistice
Piața turistică este parte integrantă a pieței, în general, și a pieței serviciilor, în particular. Ca
urmare, ea are o serie de trăsături comune cu ale acestora, dar și o sumă de caracteristici proprii,
dependente de specificul activită ții în acest domeniu.
Astfel, în concordanță cu accepțiunea generală, piața turistică este reprezentată de totalitatea
tranzacțiilor (actelor de vănzare -cumpărare) al căror obiect îl constituie produsele turistice, privită în
conexiune cu relațiile pe care le generează și spațiul geografic și chiar timpul în care se desfășoară.2
Piața trebuie înțeleasă, așadar, în complexitatea sa, circulația mărfurilor (tranzacțiile propriu -zise)
neputând fi separată de celelalte relații exprimate de circulația informațiil or și a banilor, de raporturile
ce iau naștere între furnizori și clienți, între aceștia și organismele publice sau față de concurență etc,
precum și de impactul acestora. De asemenea, spațiul în care sunt localizate actele de vânzare –
cumpărare imprimă pie ței anumite dimensiuni și caracteristici.
Piața turistică poate fi definită, totodată, și ca sfera de confruntare dintre oferta turistică,
materializată în producția specifică, și cererea turistică – expresie a nevoilor, dorințelor și aspirațiilor

46 cliențil or. O astfel de abordare evidențiază că laturile corelative ale pieței – oferta și cererea -, prin
caracteristicile lor și prin modalitățile concrete de echilibrare, definesc specificul pieței turistice,
particularitățile sale în raport cu alte segmente.
În acest context, piața turistică se caracterizează, în primul rând, prin complexitate, rezultat al
faptului că produsul turistic (oferta) are un conținut aparte, fiind alcătuit din bunuri și servicii, din
elemente tangibile și intangibile (vezi fig.5.1.)

Se poate spune că piața turistică se situează la interferența pieței bunurilor și pieței serviciilor,
preluând particularitățile din manifestarea acestora. La rândul lor, fiecare din cele două componente ale
produsului turistic are o structură complexă, o varietate de forme de concretizare. Astfel, transportul se

47 diferențiază după mijlocul folosit (rutier, feroviar, aerian, naval), echipamentele de găzduire – după tipul
acestora (hotel, vilă, cabană, camping etc.) și nivelul de confort, atracțiile turistic e – după conținutul lor
(naturale și antropice). în consecință, se creează posibilitatea, aproape infinită, de diferențiere și,
corespunzător, de segmentare a pieței. De asemenea, din punctul de vedere al conținutului, produsul
turistic înglobează elemente de o mare eterogenitate -servicii furnizate de condițiile naturale, de
echipamente, de forța de muncă -, prezentându -se sub forma unui „pachet", rezultat din acțiunea
conjugată a unui număr mare de producători/ofertanți, ceea ce accentuează caracterul com plex al pieței.
Varietatea formelor de concretizare, dar și de asociere a elementelor constitutive ale produsului
turistic, pe de o parte, diversitatea nevoilor și dorințelor consumatorilor, pe de altă parte, determină ca
din confruntarea ofertei cu cerere a să rezulte o multitudine de forme de turism și, implicit, de segmente,
de subpiețe – cum le numesc unii autori -, conferind întregului, respectiv pieței turistice, un caracter
„peticit (patch), fragmentat". Evident, o asemenea caracteristică își pune amp renta asupra modalităților
de investigare a pieței, asupra posibilităților de evaluare corectă a coordonatelor și evoluției sale, asupra
condițiilor de realizare a echilibrului ofertă -cerere.
Prezența, în structura produsului turistic, a elementelor intang ibile imprimă pieței turistice o altă
particularitate, anume opacitatea. Pe piața turistică se întâlnesc cumpărătorii de vacanțe – care
manifestă anumite cerințe, sub multe aspecte insuficient definite – și oferta care este „invizibilă",
exprimată prin „im agini" create de cumpărător prin sintetizarea informațiilor primite și experiențelor
anterioare. în aceste condiții, apar unele incertitudini, mai numeroase decât pe piața bunurilor tangibile,
generatoare de tot atâtea riscuri, deopotrivă pentru ofertant ș i cumpărător, întâlnirea ofertă -cerere devine
astfel mai dificilă, echilibrul se realizează mai greu, presupunând utilizarea unor metode de prevenire și
reducere a riscurilor – asocierea imaginilor cu elemente corporale, cu notorietatea producătorului,
corespondența cantitativă și calitativă între produs, preț și imagine etc. -, desfășurarea unor eforturi de
promovare și persuasiune mai mari.
La rândul ei, opacitatea generează particularități în modul de manifestare a concurenței pe
piața turistică. Astfel, caracterul limitat al informării clienților și concurenței asupra ofertei,
imposibilitatea cunoașterii în detaliu a produselor și „performanțelor" lor reduc, pe de o parte, rolul
prețului ca instrument de reglare a raportului ofertă -cerere, de armonizare a acestora și de echilibrare a
pieței și, pe de altă parte, îngrădesc intrarea în această ramură, libera circulație a capitalului. în aceste
condiții, fiecare ofertant/producător reprezintă un mic monopol, determinând apariția structurilor
specifice concur enței imperfecte1 și argumentând necesitatea intervenției administrative a statului.

48 Piața turistică este, de asemenea, caracterizată printr -o hipersensibilitate la variațiile
macromediului, prin elasticitate și dinamism. Piața turistică, în ansamblul său, și în mod particular
cererea turistică, a înregistrat de -a lungul timpului o evoluție ascendentă dintre cele mai dinamice,
rezultat al acțiunii unui complex de factori de natură foarte diversă, proprii unor zone sau specifici
economiei mondiale. Astfel, n ivelul de dezvoltare și structura economiei, progresul tehnologic,
mobilitatea socio -profesională a populației, gradul de ocupare a forței de muncă, cadrul legislativ și
instituțional, calitatea mediului înconjurător, climatul politic, ca factori favorizan ți sau restrictivi ai
călătoriilor, și -au pus amprenta asupra ritmului și direcțiilor evoluției pieței turistice.
O altă particularitate a pieței turistice, decurgând din modul de manifestare a cererii, este
mobilitatea. Dependentă în mare măsură de cadrul natural, de condițiile locale, oferta turistică nu poate
veni în întâmpinarea cererii, ca în cazul altor piețe; cea care se deplasează, în vederea finalizării actului
de vânzare -cumpărare, este cererea. Se poate spune că, pe piața turistică, locul ofertei /producției
coincide cu cel al consumului, dar nu și cu cel de formare a cererii. De aici, rezultă că, pe piața turistică,
oferta are o poziție dominantă, adaptarea ei la cerere este relativ limitată; de asemenea, mobilitatea
sporește riscul confruntării c elor două categorii corelative ale pieței, deplasarea cererii putând fi
perturbată de nenumărate cauze. Totodată, această caracteristică diferențiază piața turistică în piață
emițătoare – locul unde ia naștere cererea și piață receptoare – locul unde este prezentă oferta și unde se
realizează consumul.
Piața turistică este caracterizată și prin concentrare în timp și în spațiu, specifică deopotrivă
ofertei și cererii. Concentrarea, exprimată prin diferențe importante în amploarea activității și a
volumului tranzacțiilor, de la o perioadă la alta și/sau de la o zonă la alta, are implicații asupra modului
de funcționare a pieței, favorizând apariția unor situații de ofertă fără cerere și cerere fără ofertă, cu efect
negativ asupra utilizării capacităților de p roducție, rezultatelor economice și satisfacerii clientelei. De
adăugat că aceste variații și efectele lor sunt mult mai ample decât pe alte piețe și, de multe ori, greu de
anticipat.
Piața turistică înregistrează și o varietate de forme de manifestare2; se poate vorbi, astfel, de o
piață reală sau efectivă, potențială și teoretică; de o piață locală, națională, internațională -regională și
mondială; de o piață diferențiată pe produse (tipuri de vacanțe/forme de turism), pe segmente de
consumatori, pe tipuri de producători/ofertanți etc. – fiecare dintre acestea, prezentând o serie de
trăsături distinctive.

49 4.2. Cererea și consumul turistic
Ca parte componentă a pieței, cererea, în sens generic, reprezintă „dorința pentru un anumit
produs, dublată de posibi litatea și decizia de a -1 cumpăra"1. Astfel, ea este expresia unei nevoi
determinate de anatomia omului și condițiile existenței sale sociale, răspunde unei aspirații către
anumite lucruri, susținute de posibilitatea de cumpărare, dar și de voința de achiz iționare a lucrurilor
respective.
Așa cum piața turistică este înțeleasă ca parte integrantă a pieței, în general, și cererea turistică
poate fi privită ca un segment al cereri globale, ca o formă particulară a acesteia. într -o astfel de
abordare, cererea turistică răspunde acelorași determinări, dar se diferențiază prin faptul că dorința,
aspirația se îndreaptă către un produs turistic, o vacanță.
Pe de altă parte, cererea turistică beneficiază și de definiții proprii, care reflectă cu mai multă
fidelitate specificitatea acestui domeniu. Astfel, numeroși autori se aliniază punctului de vedere
exprimat de R. Lanquar, potrivit căruia cererea turistică este „aceea a persoanelor care se deplasează
periodic și temporar, în afara reședinței obișnuite, pentru alte motive decât pentru a munci sau pentru a
îndeplini o activitate remunerată". Și în aceasta formulare, cererea răspunde comandamentelor: nevoie,
dorință, putere și voință de cumpărare, adăugându -se particularități ce decurg din conținutul activității
turistice.
O altă categorie ce necesită clarificări teoretice este consumul turistic. Acesta, ca expresie a
cererii efective, a cererii care s -a întâlnit cu oferta, reprezintă ansamblul cheltuielilor făcute de subiecții
cererii pentru cumpărarea de bunuri și se rvicii cu motivație turistică3. Astfel definit, consumul este, mai
degrabă, rezultatul interacțiunii dintre cerere și ofertă; el are caracteristicile unui indicator agregat, iar
exprimarea sa în termeni monetari evidențiază că volumul său depinde, în esenț ă, de nivelul veniturilor
consumatorilor și prețurile produselor turistice.
În privința raporturilor cu cele două categorii corelative ale pieței, situația se prezintă astfel:
consumul turistic are o sferă de cuprindere mai mare decât cererea, întrucât și în domeniul turismului se
poate vorbi de autoconsum – atunci când vacanțele sunt petrecute în reședințele secundare sau în vizite
la rude și prieteni -, după cum există și consumuri turistice subvenționate într -o proporție mai mare sau
mai mică, suportate din fondurile pentru protecție socială (vacanțe pentru pensionari, elevi și studenți,
membri de sindicat etc); față de ofertă, consumul turistic are o sferă mai restrânsă, fiind echivalent cu
producția; cu alte cuvinte, se produce ceea ce se consumă, produ sele turistice, datorită caracterului lor
intangibil, neputând fi stocate în vederea unor vânzări și consumuri ulterioare (vezi fig. 5.2.).

50

Sursa: Minciu R., Economia Turismului , Ed. Uranus, București, 2004, p.138.
De asemenea, din punctul de vedere al conținutului, cererea se formează la locul de reședință al
turistului (în țara sa de origine), fiind determinată de caracteristicile economico -sociale ale zonelor
respective, și migrează spre locul ofertei, în timp ce consumul se manifestă în cadrul bazinu lui ofertei și
depinde, în egală măsură, de particularitățile ofertei și cererii.
Rezultă că între cererea și consumul turistic există multe puncte comune, referitoare, mai ales, la
conținut și determinanți, dar și multe deosebiri, motive pentru care ele p ot fi, la fel de bine, abordate
distinct sau în unitate organică.
Atât cererea cât și consumul turistic prezintă o serie de trăsături proprii care, așa cum s -a arătat,
își pun amprenta asupra modului de formare și manifestare a acestora, asupra condițiilor de realizare a
echilibrului pieței.
Astfel, cererea și consumul turistic se caracterizează printr -un dinamism accentuat; ele
evoluează sub influența unei multitudini de factori de natură economică, socială, demografică,
psihologică, politică etc. Acțiunea acestor factori își pune amprenta asupra mărimii și structurii cererii,
asupra dimensiunilor și tendințelor consumului, exprimat prin intermediul circulației turistice (vezi fig.
5.3.).
Întrucât impactul principalelor categorii de factori asupra fenomenul ui turistic au făcut obiectul
unor analize anterioare (cap. 2.1.), în cazul de față vor fi prezentate noi aspecte, noi unghiuri de
abordare, mai ales din perspectiva mecanismelor de formare și manifestare a cererii.

51

Sursa: Minciu R., Economia Turismului , Ed. Uranus, București, 2004, p.139.
Cererea turistică răspunde unei necesități specifice, poziționată, în ierarhia nevoilor de consum,
în categoria celor superioare, uneori de lux (după ordonarea făcută de E. Engel) sau a necesităților
sociale și/sau a ce lor privind un anumit status (potrivit ierarhizării sugerate de piramida lui Maslow).
Ierarhizarea nevoilor, în general, și locul ocupat de nevoia de călătorie diferă semnificativ de la un
individ la altul, de la o categorie socială la alta, în funcție de nivelul de educație și cultură, de condițiile
de existență (nivelul de dezvoltare economico -socială a zonelor), dar și de forma de turism. De exemplu,
un sejur de tratament balneo -medical răspunde, mai degrabă, unei nevoi de siguranță, o vizită la părinți
sau la prieteni se încadrează în grupa necesităților sociale, iar o vacanță la Las Vegas este „un lux"
pentru majoritatea consumatorilor și răspunde unei cerințe legate de respectul de sine, de statutul
individului.

52 Totodată, trebuie subliniat că, pe fondu l progresului în plan economic și social, nevoia de turism
este, tot mai frecvent, asociată necesităților de siguranță, de refacere a capacității organismului și, de
multe ori, percepută ca o prioritate; corespunzător acestei percepții, ponderea plecărilor în vacanță, în
totalul populației, este relativ ridicată în țările dezvoltate – circa 80% în Suedia, peste 70% în Elveția și
Norvegia, aproape 65% în SUA și Anglia, peste 55% în Franța etc. – și cu tendință de creștere.
Odată conștientizată și localizată nevoia, urmează un lung proces de transformare a acesteia în
dorință și acțiune. Convertirea cererii în consum este determinată de condițiile economico -sociale dar și
de motivații, fapt pentru care unii autori1 sugerează gruparea factorilor în două mari ca tegorii:
ș determinanți economico -sociali,
ș determinanți motivaționali.
Determinanții economico -sociali reprezentativi – venituri, prețuri, timp liber, dimensiunile și
structura populației – cu rol stimulativ sau restrictiv, imprimă cererii o anumită elas ticitate și evoluție.
La rândul lor, motivațiile, aflate în strânsă legătură cu ocupația și educația, cu vârsta și
personalitatea individuală, generează un anumit mod de manifestare a cererii și consumului.
Cercetarea impactului personalității asupra deci ziei de cumpărare și comportamentului de
consum turistic a permis identificarea a cinci tipuri psihologice majore, și anume:
ș turiști psihocentrici,
ș turiști cvasipsihocentrici,
ș turiști mid -centrici (mediocentrici),
ș turiști cvasialocentrici,
ș turișt i alocentrici.
Turiștii psihocentrici, concentrați pe problemele personale, adesea neliniștiți și temători, căutând
securitatea, preferă vacanțele în stațiuni cunoscute, familiare, situate mai aproape de reședința
permanentă, care reproduc, în mare măsură, condițiile de viață de la locul de formare a cererii; de
asemenea, ei solicită aranjamente organizate, care le oferă un plus de siguranță și, de multe ori, se
limitează la utilizarea exclusivă a serviciilor din pachetul de vacanță. La celălalt capăt al sc alei se
situează turiștii alocentrici; aceștia, încrezători în forțele proprii, dispuși să încerce noi experiențe, caută
varietatea, aventura; ca urmare, ei vor călătorii individuale la distanțe mari, în afara granițelor, spre
destinații exotice; totodată, ei solicită o gamă largă de servicii, în afara celor cuprinse în pachetul de
vacanță -standard.

53 Evident, acestea sunt extremele; în practică, cea mai mare parte a turiștilor are un comportament
mediocentric (vezi fig. 5.4.). De asemenea, trebuie adăugat că , în timp, pe măsură ce capătă mai multă
experiență în materie de călătorii, turiștii psihocentrici se pot transforma, în privința opțiunilor pentru
destinațiile de vacanță, în turiști alocentrici. De aici se poate concluziona că cererea și consumul turist ic
se caracterizează prin labilitate în motivații.
Număr turiști
Distanța

Sursa: Minciu R., Economia Turismului , Ed. Uranus, București, 2004, p.141.
Cererea și consumul turistic se caracterizează și prin complexitate și eterogenitate; ele cunosc
o diver sitate de forme de exprimare, fíe ca rezultat al varietății segmentelor de consumatori și
diversității gusturilor acestora, fie ca urmare a specificității ofertei, la rândul ei complexă și eterogenă,
alcătuită din atracții, echipamente, forță de muncă etc., sau datorită varietății serviciilor ce compun
prestația turistică (transport, cazare, alimentație, agrement) și modalităților de combinare a acestora.
De asemenea, cererea și consumul turistic se particularizează prin concentrare; aceasta poate fi:
în timp (sub forma sezonalității), în spațiu (generând formarea și manifestarea fluxurilor turistice) și în
motivație. Câteva exemple sunt 53 edificatoare în acest sens. Astfel, turismul național reprezintă 4/5 din
total, desigur, cu variații pe țări și zone; Europa, ca destinație pentru turismul internațional, concentrează
aproape 60% din totalul sosirilor și peste 50% din încasări; în țările Europei de Nord, mai mult de 70%

54 din populație pleacă în vacanță în fiecare an; peste 50% din totalul cheltuielil or de vacanță sunt destinate
cazării și alimentației; odihna și loisirul (distracția) reprezintă 70% din motivele de călătorie; sezonul
estival concentrează aproape 80% din totalul plecărilor în vacanță etc.
Turismul, privit ca fenomen sau exprimat sub for ma cererii și consumului, înregistrează, în
evoluția sa, o serie de fluctuații; unele au caracter continuu, structural, fiind provocate de dinamica unor
factori de tendință sau de schimbări rapide și spectaculoase în domeniul tehnicii (vezi cap. 2.1. și fi g.
5.3.), altele au caracter alternativ, datorându -se unor condiții naturale, modului de formare a cererii sau
unor situații conjuncturale. Aceste variații, de durată sau repetabile, cu implicații mai profunde sau
superficiale, mai greu sau mai ușor previz ibile, se manifestă prin repartizarea inegală în timp și spațiu a
numărului de turiști și, respectiv, a necesarului de servicii. Oscilațiile sezoniere ale activității turistice
sunt cele determinate, în principal, de condițiile de realizare a echilibrului ofertă -cerere și se
concretizează printr -o mare concentrare a fluxurilor de turiști în anumite perioade ale anului
calendaristic, în celelalte remarcându -se o reducere importantă sau chiar o stopare a sosirilor de turiști.
Sezonalitatea în turism prezintă o serie de particularități față de alte domenii ale economiei, unde
este de asemenea prezentă, datorită dependenței mari a cererii față de condițiile naturale, caracterului
nestocabil al serviciilor turistice, rigidității ofertei etc. Astfel, variațiile se zoniere ale activității turistice
sunt mai accentuate, au implicații mai profunde și de anvergură, directe și indirecte, posibilitățile de
atenuare a lor sunt relativ limitate și presupun eforturi mari din partea organizatorilor. De asemenea, pe
măsura int ensificării circulației turistice, oscilațiile sezoniere se amplifică, la fel și efectele lor,
presiunea exercitată asupra industriei turismului și asupra altor activități devenind tot mai puternică. Se
pune deci, cu tot mai multă stringență, problema aten uării sezonalității, a găsirii unor mijloace care să
stimuleze desfășurarea călătoriilor pe durata întregului an, reducerea concentrării din anumite perioade
și prelungirea sezonului turistic.
Amploarea oscilațiilor sezoniere și frecvența lor de manifestar e au consecințe directe atât asupra
dezvoltării turismului și eficienței acestuia, cât și asupra altor ramuri ale economiei, ramuri a căror
evoluție se află în interconexiune cu dinamica turistică.
In ce privește activitatea turistică, sezonalitatea se ref lectă, pe de o parte, în utilizarea
incompletă a bazei materiale și a forței de muncă, influențând negativ costurile serviciilor turistice și
calitatea acestora, termenul de recuperare a investițiilor, rentabilitatea etc., iar pe de altă parte, în nivelul
scăzut al satisfacerii nevoilor consumatorilor, afectând, pe termen lung, frecvența călătoriilor și,
indirect, dinamica circulației turistice. Concentrarea cererii pentru vacanțe în anumite perioade ale

55 anului, ca principal aspect de manifestare a sezonali tății, duce la suprasolicitarea mijloacelor de
transport, a spațiilor de cazare și alimentație, a celorlalte servicii și a personalului de servire,
determinând calitatea mai slabă a prestațiilor, creșterea tensiunii în relațiile dintre solicitanți și
prest atori, nemulțumirea turiștilor, în timp ce, în perioadele de extrasezon, capacitățile respective rămân
nefolosite, reclamând cheltuieli de întreținere.
In ceea ce -l privește pe turist, concentrarea sezonieră are implicații de ordin psihologic,
fiziologic ș i economic. Aglomerația din mijloacele de transport sau de pe căile rutiere, mai ales în cazul
călătoriei cu mijloace proprii, riscul negăsirii unui spațiu de cazare corespunzător dorințelor, timpul de
așteptare pentru obținerea unor servicii etc. provoacă oboseala fizică și psihică a turistului și diminuează
efectele recreative ale vacanței. De asemenea, influențe negative asupra stării de spirit a turistului și
bugetului acestuia și, indirecte, asupra dimensiunilor circulației turistice are și nivelul pre țurilor
serviciilor oferite și anume, situarea lor mult peste sau sub posibilitățile financiare ale turistului,
concordanța între nivelul acestora și calitatea prestațiilor.
Asupra celorlalte ramuri ale economiei, sezonalitatea cererii și consumului turist ic acționează
fie direct, prin solicitări suplimentare față de unele domenii ca: transporturi, industria alimentară și
producția culinară, agricultură, comerț etc, fie indirect, prin efectele ocupării periodice și limitate a unei
mase însemnate de angajați , cu redistribuirea lor din alte sectoare sau zone ale țării. Transporturile, de
exemplu, deși se pot adapta relativ ușor circulației de mare intensitate din anumite perioade, prin
suplimentarea curselor și numărului mijloacelor, reprezintă unul din domeni ile cele mai afectate, în
sensul că, în momentele de vârf, capacitățile sunt supraîncărcate pe direcția destinațiilor de vacanță și
subîncărcate pe celelalte direcții, determinând, pe ansamblu, un coeficient redus de utilizare și o
accelerare a deteriorări i echipamentelor, în privința forței de muncă, creșterea sensibilă – în perioadele
de sezon – a numărului celor angajați provoacă dezechilibre în alte ramuri sau zone; de asemenea,
ocuparea temporară influențează negativ starea psihică a angajaților și niv elul pregătirii acestora
(exigența mai redusă la selecție, interes scăzut pentru formarea profesională), cu efecte asupra calității
serviciilor și eficienței muncii.
Cele prezentate atestă multitudinea fațetelor sezonalității turistice, profunzimea implica țiilor și
reacțiile în lanț pe care le dezvoltă, argumentând necesitatea atenuării ei. In acest sens, un rol deosebit
revine cunoașterii cauzelor, identificării tipurilor sau formelor de manifestare și cuantificării intensității
acestui fenomen.

56 Cercetăril e întreprinse în domeniu au evidențiat că la originea sezonalității se află o serie de factori
istorico -sociali și culturali, care stimulează dezvoltarea turismului, în general, suprapuși
disponibilităților de timp liber și dorinței de distracție într -un interval climatologic și de mediu adecvat'.
Mai concret, variațiile sezoniere sunt provocate de:
ș cauze naturale, ca poziția geografică a unei țări, zone sau stațiuni, succesiunea anotimpurilor,
condițiile de climă, varietatea și atractivitatea valorilor c ulturale, istorice, de artă și periodicitatea
manifestărilor – târguri, festivaluri, serbări populare etc. și
ș cauze (condiții) economico -organizatorice, cum sunt structura anului școlar și universitar,
regimul concediilor plătite și durata lor, organizar ea producției în diverse ramuri (agricultură, sectoare
cu foc continuu etc), obiceiuri (tradiții) industriale – ex., trimiterea simultană a tuturor salariaților în
concediu, realizarea de „punți", acordarea unor miniconcedii suplimentare în perioada divers elor
sărbători (naționale, religioase), creșterea duratei timpului liber și distribuirea lui.

4.3. Oferta și producția turistică
Oferta reprezintă cea de -a doua categorie esențială definitorie a pieței, inclusiv a celei turistice,
conținutul și caracteris ticile sale imprimând, așa cum s -a arătat (vezi cap. 5.1.), o serie de particularități
formelor de manifestare a pieței și mecanismelor de echilibrare a acesteia.
în privința conținutului, oferta turistică poate fi definită, în spiritul accepțiunii clasice (similitudinii cu
oferta de bunuri) prin „valoarea serviciilor și bunurilor finale create de sectorul turistic în timpul unei
perioade determinate, în general, un an"1 sau cu accent pe caracterul de activitate terțiară (de servicii) a
turismului, prin cap acitatea economică și organizatorică a rețelei specifice (echipamente turistice și
infrastructură) de a satisface, în anumite condiții, cererea turiștilor. Există însă și definiții mai apropiate
de specificul activității: astfel, oferta este considerată „a nsamblul atracțiilor care pot motiva vizitarea lor
de către turiști" sau, mai complet, elementele de atracție care motivează călătoria și cele destinate să
asigure valorificarea primelor.
Aceste abordări nu reușesc să surprindă însă oferta turistică în com plexitatea sa și sub aspectul
diferențierii de celelalte tipuri; astfel, trebuie înțeles că aceasta (oferta turistică) nu se limitează la
elementele potențialului (natural și antropic), deși esențiale; lor trebuie adăugate „mijloacele" de
producție a servi ciilor turistice,
– generalizarea fracționării vacanțelor (o parte vara și o alta iarna multiplicarea vacanțelor de
scurtă durată (realizarea de „punți" în preajma diferitele sărbători, week -end-uri prelungite, modificarea

57 structurii anului școlar etc), e talare vacanțelor (planificarea cvasiuniformă a concediilor pe durata
întregului a calendaristic);
– organizarea și desfășurarea manifestărilor științifice, cultural -artisticc expoziționale etc, în
perioadele de extrasezon.
Pe de altă parte, totalitatea bu nurilor și serviciilor create în sfera turismului desemnează, mai
degrabă, producția turistică.
În aceste condiții, sfera de cuprindere a ofertei este mai largă decât cea a producției, deși unii
autori pun semnul egalității între ele2, incluzând elemente d e atracție și bază materială, cu o existență
potențială și care sunt transformate în produse efective prin acțiunea forței de muncă, în momentul
formării cererii . Oferta turistică are, așadar, o existență de sine stătătoare, este fermă, cu o structură bin e
definită, în timp ce producția nu poate exista în afara ofertei, este efemeră și se realizează numai pe
măsura afirmării și manifestării cererii.

Sursa: Minciu R., Economia Turismului , Ed. Uranus, București, 2004, p.150.

În sinteză, oferta turistică este constituită din:

58 • potențialul turistic (atracții naturale și antropice), situat într -un anumit spațiu geografic, deci
dependent de teritoriu, cu o anumită structură, valoare și capacitate, având rol determinant în
dezvoltarea turismului;
• baza mater ială specifică – de cazare, alimentație, agrement etc. – și infrastructura generală,
componenta ce permite exploatarea potențialului;
• forța de muncă, numărul, structura, nivelul de pregătire, determinând valoarea producției;
• serviciile (sectorul terția r în ansamblul său, în opinia unor autori1); pe de o parte, forma sub
care se exteriorizează, cel mai adesea, produsele turistice o reprezintă serviciile și, pe de altă parte,
factorii de producție ai turismului (capital, resurse, forță de muncă) sunt incl uși în sfera terțiarului.
Aceste elemente, considerate, pe bună dreptate, determinanți ai ofertei, se pot prezenta distinct,
alcătuind o ofertă separată – de locuri de cazare, de transport, de posibilități de odihnă, tratament, schi
etc. – sau împreună, su b forma pachetelor de vacanță. De asemenea, ele au importanță diferită, care se
poate modifica în timp, pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, valoarea lor poate spori sau se
poate reduce prin dezvoltarea economică și turistică.
Toate acestea conferă ofertei turistice o serie de particularități, între care mai importante sunt:
complexitatea și eterogenitatea, creșterea diversificată, rigiditatea și adaptarea parțială sau imperfectă la
cerere.
Complexitatea și eterogenitatea sunt expresia faptului că o ferta și producția turistică sunt
alcătuite dintr -un amalgam de elemente; acestea se diferențiază din punctul de vedere: al conținutului,
putând fi grupate în atractive (resursele turistice) și funcționale (echipamentele și serviciile); al
comportamentului , unele fiind rigide (atracțiile și echipamentele) și altele variabile (serviciile); al
sectorului economiei din care provin: naturale, industriale, agricole, transporturi etc.
Cu toate că oferta, dar mai ales produsele turistice, prezintă un caracter unit ar, complexitatea și
eterogenitatea sunt specifice tuturor componentelor lor; acestea sunt diferite nu numai între ele ci și în
interiorul lor, astfel:
• atracțiile sunt naturale și antropice, fiecare categorie subdivizându -se, la rândul ei, în funcție de
conținut, valoare, originalitate etc;
• echipamentele se diferențiază după trebuința căreia sunt destinate: cazare, alimentație,
transport, agrement, iar fiecare, mai departe, pe tipuri, categorii de confort, zone de amplasare ș.a.;
• forța de muncă se str ucturează pe funcții, nivele de pregătire, vechime, categorii de vârstă, sex;

59 • serviciile, la rândul lor, sunt diferite, ca urmare a dependenței de capitalul uman și de cel
natural;
• se poate observa, de asemenea, o eterogenitate a producătorilor, aceșt ia fiind specializați pe
activități: cazare, alimentație, transport, agrement, comercializare (agenții și tour -operatori) sau având
un profil general; se pot diferenția din punctul de vedere al formei de proprietate, modului de
organizare, mărimii, tipului .
Toate acestea se reflectă, în ultimă analiză, în diversitatea, eterogenitatea produselor finale care
pot fi simple sau complexe, de vacanță sau afaceri, de distracție, odihnă, sănătate, culturale ș.a.
Totodată, complexitatea și eterogenitatea ofertei spo rește gradul de dificultate al realizării echilibrului
pieței.
Creșterea diversificată, o altă caracteristică a ofertei, este consecința eterogenității
componentelor dar, mai ales, a rigidității unora dintre ele.
În turism, ca și în alte ramuri ale economiei, o creștere a cererii antrenează o dezvoltare a ofertei,
a producției. Dacă în multe domenii acoperirea cererii se satisface prin multiplicarea ofertei, prin
producerea unei cantități mai mari din aceleași bunu ri sau servicii (ex., cererea de produse alimentare –
pâine, carne, legume, fructe sau nealimentare – frigidere, mașini de spălat, televizoare, automobile etc. și
chiar servicii: de transport, spălătorie, învățământ ș.a.m.d.), în turism, acest lucru nu est e posibil decât în
mică măsură. Practic, dependența de potențial (atracții) face ca sporirea ofertei prin multiplicare să se
realizeze doar în anumite limite, respectiv până la concurența capacității de primire, fizice și ecologice,
a acestuia (a diverselo r sale componente, de ex. – a plajei, a pârtiilor de schi, a izvoarelor minerale sau
termale, a parcurilor și rezervațiilor); dincolo de acest prag, creșterea ofertei se poate face numai prin
atragerea în circuitul turistic a noi zone, prin amenajarea de n oi atracții, cu alte cuvinte, prin
diversificare.
La acestea trebuie adăugat că implicarea nemijlocită și în proporție mare a resursei umane,
imposibil de standardizat, accentuează diversitatea producției turistice.
Pe de altă parte, creșterea diversificat ă trebuie privită nu numai ca un rezultat obiectiv al
condițiilor specifice turismului, ci și ca o preocupare a ofertanților/ producătorilor de apropiere de
gusturile și dorințele consumatorilor, ca un mijloc de stimulare a cererii. Concretizată în noi for me de
vacanță, în noi tipuri de echipamente, diversificarea este, în acest caz, mult mai ușor de asigurat.
O altă particularitate a ofertei turistice este rigiditatea; ea se manifestă sub diverse forme, și
anume: prin imobilitate, produsele turistice neput ând fi expediate în vederea întâlnirii cu cererea și

60 realizării consumului, este necesară deplasarea turiștilor, iar aceasta pune o serie de probleme
suplimentare, mai ales în cazul turismului internațional; prin imposibilitatea stocării produselor în
scopul satisfacerii unor nevoi viitoare sau acoperirii unor oscilații bruște ale cererii; prin capacitatea
limitată – în timp și spațiu – a atracțiilor, echipamentelor și chiar forței de muncă.
Caracterul rigid, inelastic al ofertei limitează posibilitățile al inierii acesteia la variațiile cererii,
determinând o altă caracteristică, și anume inadaptabilitatea relativă sau adaptabilitatea parțială și
imperfectă la cerere.
Rigiditatea și condițiile de exploatare a capacităților existente, în special de cazare, an trenează
dezechilibre între ofertă și cerere. Pot apărea astfel, situațiile de ofertă subutilizată și de insuficiență a
ofertei.
Fenomenul subutilizării privește toate tipurile de echipamente și chiar componentele naturale ale
ofertei (ex., suprafața plaj elor, capacitatea pârtiilor de schi, debitul izvoarelor), se manifestă în proporții
diferite și are efecte asupra rezultatelor economice ale activității. Studii în acest sens au evidențiat că, în
zonele de litoral, baza materială de cazare este utilizată 9 0-120 zile pe an, într -o proporție de 60 -90%, în
funcție de momentul sezonului; în cazul reședințelor secundare, cel puțin în Franța, ocuparea este de 15 –
18 zile pe an. în privința situațiilor de insuficiență a ofertei, efectele negative se reflectă asupra nivelului
satisfacției consumatorului.
Dar rigiditatea și inadaptabilitatea nu trebuie absolutizate. Pe de o parte, sunt elemente ale ofertei
care prezintă o oarecare suplețe: de exemplu, mijloacele de transport se pot adapta prin organizarea de
curse sup limentare; în cazul capacităților de cazare și alimentație, adaptarea se poate realiza prin
construirea unor echipamente ușoare, nepretențioase, care să nu necesite timp sau eforturi investiționale
mari -camping -uri, căsuțe, terase, grădini de vară etc. Pe de altă parte, există posibilitatea substituirii
unor componente ale ofertei, considerată de unii autori ca o altă trăsătură, situație în care este necesar ca
elementele ofertei să aibă caracter polifuncțional, să poată satisface mai multe tipuri de nevoi , fără
investiții suplimentare.

61 CAPITOLUL VI
POTENȚIALUL TURISTIC

Activitatea turistică este determinată – așa cum s -a arătat – de satisfacerea unor nevoi ca odihna,
recreerea, distracția, cunoașterea etc. Acest lucru este posibil în condițiile exis tenței unui cadru natural
adecvat, nepoluat, a unor valori de cultură, artă și civilizație, capabile să trezească interesul turiștilor, să
genereze și să stimuleze călătoria. Cu alte cuvinte, mediul – cu elementele sale naturale și create de om –
, calitate a acestuia și, implicit, potențialul turistic reprezintă motivația principală a vacanțelor.
Parte integrantă a ofertei turistice, potențialul constituie, prin dimensiunile și varietatea
componentelor sale, prin valoarea și originalitatea acestora, condiția esențială a dezvoltării turismului în
limitele unui perimetru. în acest context, capătă semnificație deosebită, pentru conturarea strategiei
expansiunii turistice, evaluarea potențialului și a structurii sale, a gradului de atractivitate, a stadiului de
exploatare și posibilităților de valorificare în viitor.

5.1. Conținutul și structura potențialului turistic
Pornind de la faptul că „atracția turistică este motivul fundamental al receptării publicului de
către o anumită destinație pentru distracție, curi ozitate sau educație"1, o zonă sau un teritoriu prezintă
interes în măsura în care dispune de elemente de atracție a căror amenajare poate determina o activitate
de turism.
În concordanță cu o asemenea abordare, potențialul turistic al unui teritoriu poate fi definit, la
modul general, prin ansamblul elementelor ce se constituie ca atracții turistice și care se pretează unei
amenajări pentru vizitare și primirea călătorilor.
Și alți specialiști dau același sens noțiunii de potențial turistic, detaliind supl imentar natura
elementelor; astfel, acesta este considerat „totalitatea elementelor cadrului natural și social -istoric, care
pot fi valorificate, într -o anumită etapă"2, pentru oricare formă de activitate turistică.
Pentru definirea conținutului potențialu lui turistic, în literatura de specialitate sunt consacrate
noțiuni ca atracții turistice și resurse turistice, termeni care, în opinia multor autori, au semnificație și
arii diferite. Astfel, atracțiile turistice au o sferă de cuprindere mai restrânsă, li mitându -se la
elementele care atrag atenția, produc impresie, incită la călătorie. Totodată, se apreciază că noțiunea de
atracție definește cu precădere latura afectivă a diferitelor componente ale potențialului. Cu toate

62 acestea, termenul este cel mai apr opiat de rolul îndeplinit – motiv de călătorie – și, corespunzător, mai
frecvent folosit, cel puțin în literatura străină.
Resursele turistice acoperă o arie problematică mai largă; pe de o parte, noțiunea este utilizată
pentru a desemna motivul de vizita re și, în acest caz, se referă atât la atracția propriu -zisă, cât și la
modul de exploatare, la implicațiile de ordin economic asupra turismului și, pe de altă parte, este
folosită pentru a defini mijloacele, sursele necesare desfășurării activității turis tice, respectiv resurse
naturale, materiale, umane și financiare.
De asemenea, pentru exprimarea ansamblului atracțiilor se mai utilizează și conceptele de „fond
turistic" și „patrimoniu turistic". Și în această situație se impun câteva precizări; dacă noț iunea „fond
turistic", definit prin totalitatea resurselor naturale și culturale cu destinație turistică, poate fi echivalentă
cu cea de potențial, patrimoniul are o sferă de referință mult mai cuprinzătoare, incluzând alături de
atracții și baza tehnico -materială specifică și chiar infrastructura, componente ce asigură exploatarea,
valorificarea bogățiilor turistice.
Indiferent de modul de abordare, cu sensul mai larg sau mai restrâns, sub aspectul material –
obiectiv sau afectiv etc, potențialul turistic ar e rol determinant, fundamental pentru existența și dinamica
activității turistice. Din punctul de vedere al conținutului, el reunește elemente de o mare diversitate care
se constituie nu numai ca motive de călătorie, ci reprezintă chiar „materia primă" a t urismului,
consumându -se efectiv – prin deteriorare, prin reducerea valorii sau atractivității – în procesul
desfășurării vacanțelor.
Varietatea componentelor potențialului turistic și rolul lor diferit asupra fenomenului turistic au
făcut necesară structu rarea și ierarhizarea lor; astfel, în teoria și practica de specialitate există mai multe
criterii și modalități de grupare a atracțiilor turistice.
Cea mai importantă și frecvent utilizată clasificare în domeniu împarte atracțiile turistice
(potențialul), după conținutul lor, în două categorii principale: atracții naturale și atracții antropice
(man made); la rândul lor, fiecare din cele două categorii se subdivide în grupe omogene (fig. 6.1.).
Potențialul turistic natural cuprinde ansamblul condițiilor pe care le oferă cadrul natural, prin
componentele sale – relief, climă, hidrografie, vegetație, faună, monumente naturale, rezervații -, pentru
petrecerea vacanței și respectiv atragerea unor fluxuri turistice. Fiecare dintre componentele menționate
își exe rcită influența asupra activității turistice printr -o serie de aspecte specifice, determinând, la rândul
lor, forme particulare de manifestare a turismului.

63 Astfel, relieful, prin tipurile – glaciar, carstic, vulcanic etc. -, treptele și altitudinile sale, prin
peisajul geomorfologic, formele sale bizare, fenomenele geologice, monumentele naturii ș.a. se
constituie ca atracție turistică de sine stătătoare,

Sursa: Minciu R., Economia Turismului , Ed. Uranus, București, 2004, p.1 63.

64 stimulând drumeția, alpi nismul, sau odihna și recreerea, ca modalități de petrecere a vacanței.
Condițiile de climă, exprimate prin temperaturile înregistrate, regimul precipitațiilor (în mod
deosebit grosimea și persistența stratului de zăpadă), durata perioadelor de strălucire a soarelui,
caracteristici (tonifiantă, stimulatoare, sedativă), creează cadrul adecvat practicării turismului de schi, de
cură heliomarină, climatic etc.
Hidrografici, reprezentată de existența și debitul râurilor, suprafața lacurilor și mărilor și a
țărmurilor aferente, prezența estuarelor și deltelor, a apelor minerale și termale – se plasează în categoria
principalelor motive de călătorie pentru turismul de week -end, de pescuit, de cură heliomarină, de
practicare a sporturilor nautice, de tratament baln eomedical.
Vegetația, prin bogăție (suprafețele ocupate de păduri) și varietatea speciilor, prin prezența unei
flore specifice sau a unor monumente ale naturii, generează forme particulare ale turismului (cercetarea
științifică, vizitarea parcurilor și rez ervațiilor) sau completează celelalte resurse, sporindu -le valoarea
peisagistică, estetică.
Fauna prezintă importanță turistică prin valoarea sa cinegetică și piscicolă (bogăția și varietatea
speciilor), dar și estetică și științifică, în cazul organizării de rezervații și parcuri zoologice.
Cea de -a doua mare categorie, potențialul turistic antropic reunește creațiile omului de -a
lungul timpului, concretizate în elemente de cultură, istorie, artă și civilizație, tehnico -economice și
socio -demografice care, prin caracteristicile lor atrag fluxurile de turiști. în structura potențialului
antropic pot fi identificate mai multe grupe, dintre care:
• Vestigii arheologice și monumente de artă: cetăți, castele, palate, statui, obeliscuri etc.
• Elemente de etnogra fie și folclor: arhitectura populară, portul, muzica și dansul, creația și
tehnica populară, obiceiuri și tradiții, serbări și târguri, manifestări și credințe religioase, gastronomie.
• Instituții și evenimente cultural -artistice: muzee, case memoriale, i nstituții teatrale și
muzicale, festivaluri, carnavaluri, manifestări sportive, concursuri de frumusețe, târguri și expoziții.
• Realizări tehnico -economice și științifice contemporane: baraje și lacuri de acumulare, poduri
și viaducte, canale, porturi, ex ploatări industriale, centre comerciale, centre științifice și tehnice etc.
• Așezări umane: centre urbane, sate turistice.
Componentele potențialului natural și antropic prezintă interes prin valoarea estetică, cognitivă și
recreativ -distractivă, calitate a factorilor naturali de cură, posibilitatea practicării unor sporturi,
aportul formativ și instructiv -educativ \ De asemenea, rolul acestora în determinarea activității turistice
depinde de valoarea și atractivitatea lor, de originalitate, de modul de cons ervare și exploatare, de

65 amplasarea în spațiu și posibilitățile de acces. O altă modalitate de structurare a atracțiilor turistice
folosește drept criteriu gradul de polarizare a acestora. Se poate astfel vorbi de resurse (atracții)
concentrate și dispersa te.
Într-o abordare mai complexă, dar păstrând în esență același criteriu al răspândirii în teritoriu, în
unele lucrări se întâlnește clasificarea în atracții nodale -de tipul unei stațiuni sau grup de stațiuni -,
caracterizate prin faptul că se concentrea ză pe o arie teritorială restrânsă și sunt pretabile, în principal,
pentru turismul de sejur și atracții liniare, situate de -a lungul unui circuit sau de -a lungul coastelor,
destinate, cu prioritate, turismului itinerant.
Din punctul de vedere al valorii, exprimate prin originalitate și unicitate, pot fi identificate:
– resurse unice, rare și originale (unicate) la scara întregii planete,
– resurse de creație – originale, dar înregistrându -se în forme apropiate, în diverse zone (ex.,
orașe, cetăți, parcuri naționale) și
– resurse atractive, comune celor mai multe zone turistice ale lumii, de genul: plaje întinse,
mări liniștite, climat blând, peisaje deosebite, manifestări cultural -artistice interesante.
Atracțiile turistice mai pot fi clasificate după desti nație, după accesibilitate și poziția geografică
față de bazinele de cerere, după natura lor etc, toate acestea relevând diversitatea lor și impactul asupra
dinamicii și varietății producției turistice, dar și complexitatea problemelor legate de exploatare a lor.

5.2. Principalele atracții turistice ale României
Poziția geografică a României, configurația variată a teritoriului, istoria multimilenară a
poporului nostru și dezvoltarea economico -socială contemporană constituie premisele existenței unui
bogat și divers potențial turistic, a unor resurse de mare valoare și complexitate.
Astfel, situarea într -o zonă cu un climat temperat, la confluența unor elemente geografice
remarcabile – Munții Carpați, Dunărea și Marea Neagră – se reflectă în diversitatea for melor de relief și
îmbinarea lor armonioasă, cărora le corespund nuanțe de climă, specii floristice și faunistice, râuri și
oglinzi de apă, precum și o mare varietate peisagistică; toate acestea reprezintă importante elemente de
atracție, conferind Românie i statutul de destinație turistică.
De asemenea, poziția geografică asigură țării noastre și funcția de turism de tranzit; teritoriul
României este traversat de principalele drumuri ce realizează legătura țărilor din zonele vestică și
nordică ale Europei c u sudul continentului, dar și cu Orientul Apropiat și Mijlociu.

66 Pe de altă parte, istoria bogată a poporului român a lăsat numeroase mărturii ale civilizației și
spiritualității sale, de mare însemnătate pentru cultura națională și universală, multe dintre ele
constituindu -se în obiective de mare interes turistic.
Potențialul turistic natural
Cadrul natural de o mare diversitate, cu o structură variată și un grad de atractivitate ridicat
răspunde unei game largi de cerințe, asigurând României multiple posib ilități de afirmare în plan
turistic. Dintre componentele acestuia, relieful -exprimat printr -o paletă generoasă de forme: munți,
dealuri și podișuri, câmpii, chei și defilee, fâșie de litoral, deltă etc. – oferă condiții pentru o complexă
exploatare turis tică și situează România între cele mai apreciate destinații europene.
Astfel, Munții Carpați, acoperind circa 35% din suprafața țării, prin întindere, poziție,
configurație, structură, altitudine se impun ca zonă turistică importantă și componentă de bază a
reliefului. Deși au concurenți redutabili mai ales prin altitudine și stratul de zăpadă, în munții Alpi,
Pirinei sau Tatra, Carpații românești prezintă câteva particularități care le conferă un loc distinct în
ierarhia sistemelor montane europene și anu me:
– diversitate peisagistică, asociată structurilor geologice și tipurilor de relief precum și alternanței
unităților montane cu cele submontane și depresionare; ex: peisaje alpine și glaciare în Făgăraș, Retezat,
Rodnei, Parâng, peisaje carstice în Anin ei, Bihor -Vlădeasa, Mehedinți, Ceraei, abrupturi calcaroase în
Piatra Craiului, chei și defilee (Bicazului, Oltețului, Turzii, Oltului, Jiului, Dunării);
– accesibilitate, datorită poziției centrale, configurației, faptului că sunt străbătuți de numeroase
văi și cursuri de râuri, altitudinii mai reduse;
– potențialul speologic bogat: peste 10.000 de peșteri, ceea ce situează România pe locul 3 în
Europa, unele cu o excepțională valoare științifică sau estetică, având statutul de monumente ale naturii
sau re zervații – Topolnița, Cetățile Ponorului, Ghețarul de la Scărișoara, Urșilor.
– complexitate – varietatea formelor de relief, asociată cu prezența unei bogate rețele
hidrografice, fond cinegetic, domeniu schiabil, așezări umane, oferind posibilitatea pract icării celor mai
diverse forme de turism: drumeție, alpinism, schi, odihnă, vânătoare și pescuit, cercetare științifică.
Zona dealurilor subcarpatice și podișurilor, deși mai modestă din punctul de vedere al
potențialului, se impune atenției în special pri n bogăția și varietatea resurselor balneare. Cu peste 200
localități ce dispun de factori naturali de cură, cu resurse de o mare varietate, în sensul că pot fi utilizate
în tratarea a 14 tipuri de afecțiuni și valoare terapeutică deosebită, România benefic iază de un

67 excepțional potențial balnear, fapt ce o situează pe unul din primele locuri în Europa. Între
componentele acestuia se remarcă:
– apele minerale și termale, localizate în principal la zona de contact dintre dealuri și podișuri cu
arealul montan (stațiunile Covasna, Tușnad, Călimănești -Căciulata, Herculane, Vatra Doinei, Slănic
Moldova), cu un conținut divers sub aspect fizico -chimic, mineralogic, termic etc.; în țara noastră se
întâlnesc practic toate tipurile de ape cunoscute și utilizate pe pla n mondial;
– lacurile terapeutice, cu ape având caracteristici fizico -chimice diferite sau prezentând alte
particularități, ca fenomenul de heliotermie, salinitate ridicată, situate atât la altitudinile medii (Sovata,
Ocnele Mari, Bazna, Ocna Mureș, Cojocn a, Someșeni, Slănic Prahova, Telega), cât și în zona de câmpie
(Amara, Lacul Sărat) sau litorală (Techirghiol);.
– nămolurile terapeutice, de natură diversă: sapropelice (Sovata, Ocnele Mari, Săcele, Amara,
Techirghiol); minerale de izvor (Sângeorz, Felix, Someșeni) și turbe descompuse chimic (Vatra Dornei,
Borsec, Geoagiu, Tușnad), asociate cel mai adesea lacurilor terapeutice și utilizate în tratarea unor
afecțiuni apropiate;
– emanațiile naturale de gaze terapeutice de tipul mofetelor (CO2) și solfatarel or (hidrogen
sulfurat H 2S) specifice munților vulcanici;
– salinele – Tg. Ocna, Slănic Prahova, Praid;
– aeroionizarea, respectiv prezența unui climat aeroelectric, cu ionizare naturală, predominant
negativă – fenomen specific zonelor de mare altitudine – cu efecte benefice asupra organismului, în
principal sedative, constituindu -se într -un factor important de cură pentru multiple afecțiuni.
Acestor resurse, cu funcție balneo -medicală, li se asociază un bioclimat specific, numeroase
elemente de floră și fau nă, vestigii de cultură și civilizație, așezări umane care permit, pe lângă formele
proprii tratamentului, dezvoltarea turismului de odihnă și recreere.
Zona de câmpie se înscrie în circuitul turistic cu puține atracții naturale, reprezentate de
vegetație (areale forestiere și floră specifică), fond cinegetic și piscicol, rețea hidrografică (râuri și
lacuri) și resurse balneare (lacuri sărate, nămoluri, ape minerale, bioclimat).
Un loc aparte în structura potențialului turistic natural al țării noastre, res pectiv a formelor de
relief, ocupă litoralul Mării Negre și Delta Dunării.
Litoralul, de-a lungul celor 245 km pe care se întinde, prezintă o mare varietate de atracții,
oferind condiții pentru o gamă largă de forme de turism: cură heliomarină, sporturi na utice, odihnă și

68 recreere, tratament balneo -medical, cercetare științifică. Dintre elementele sale definitorii se impun, prin
valoarea lor, plaja, apa de mare, bioclimatul marin, resursele balneare, vegetația.
Plaja se diferențiază față de oferta altor țăr i printr -o serie de caracteristici precum: orientarea
spre est și sud -est, ceea ce determină o îndelungată expunere la soare (circa 10 ore pe zi), coborârea în
mare cu o pantă lină, lățimea relativ mare (de la 400 -500 m la Mamaia la 50 -200 m în rest), cali tatea
nisipului (tip, puritate, granulație, grad de uscare), asigurând condiții excelente pentru cura heliomarină
(băi de soare, băi de mare), din acest punct de vedere având puțini concurenți în Europa (coastele sudice
ale Italiei și, în parte, cele ale B ulgariei).
Apa de mare, prin compoziția chimică, salinitatea relativ redusă (17 -18 mg/l), contrastul termic
cu aerul, acțiunea valurilor, prezența aerosolilor rezultați din spargerea valurilor etc. constituie, de
asemenea, un factor important de cură în fo rme specifice, ca băile de mare și talazoterapia; ea creează,
totodată, cadrul propice practicării sporturilor nautice sau plonjărilor subacvatice.
Bioclimatul marin, caracterizat prin temperaturi moderate, mare stabilitate termică, regimul
redus al precip itațiilor, număr mare de zile însorite (140 zile/an), puritatea aerului, uniformitatea
gradului de umiditate etc., are un efect benefic asupra organismului, contribuind, alături de ceilalți
factori, la crearea condițiilor de cură heliomarină și de odihnă.
Resursele balneare, în principal apele minerale sau mineralizate și nămolul terapeutic, asigură
elementele necesare tratamentului complex (profilactic, terapeutic, recuperator), sporind atractivitatea și
valoarea potențialului turistic al litoralului.
Delta Dunării reprezintă, prin suprafață (4.375 kmp împreună cu sistemul lagunar Razim –
Sinoe), alcătuire (o rețea densă de canale, gârle, bălți și lacuri alternând cu uscatul – grindurile), varietate
și originalitate peisagistică și faunistică, una dintre cele mai valoroase și complexe zone turistice din țara
noastră. Printre componentele sale de mare atracție se numără:1
– plajele întinse, în zona litorală (Sulina, Petrișor, Sf. Gheorghe);
– prezența dunelor de nisip (Caraorman, Săraturile);
– vegetație de mar e varietate (codri de stejar în Letea și Caraorman, zăvoaie de plută și sălcii
uriașe, stufărișuri, specii rare);
– faună piscicolă și ornitologică, autohtonă sau de peisaj, cu multe specii
ocrotite;
– fond cinegetic și piscicol bogat și variat.

69 Pentru val oarea sa excepțională, pentru originalitatea ecosistemelor și unicitatea elementelor
biologice, Delta Dunării are, în prezent, statutul de rezervație a biosferei2; din suprafața totală a
rezervației, 18 zone (însumând circa 500 kmp) reprezintă perimetru st rict protejat, deschis doar
cercetării științifice autorizate.
Pe lângă relief și formele sale, care constituie componenta centrală a potențialului turistic
natural, se impun a fi menționate și celelalte categorii de atracții, bine reprezentate în țara noa stră.
Hidrografía, definită de o vastă rețea de râuri de graniță (Dunăre, Prut, Tisa) și interioare (Olt,
Argeș, Mureș, Șiret, Jiu, Someș, Târnave) și debitul acestora, de numeroasele lacuri naturale de factură
foarte diversă și situate pe toate treptele d e altitudine, de varietatea apelor subterane, constituie o
remarcabilă atracție turistică.
Astfel, lacurile de munte de tip glaciar (Bucura și Zănoaga în Munții Retezat, Capra și Bâlea în
Făgăraș, Câlcescu în Parâng, Lala și Buhăescu în Rodna, pentru a le numi pe cele mai importante),
carstic (Zăton în Mehedinți, Vintileasa în Vrancea), vulcanic (Sf. Ana în Harghita), de baraj natural
(L.Roșu – Bicaz) reprezintă, prin ele însele, obiective turistice. Cele situate în arealul dealurilor și
podișurilor, de re gulă cu apă sărată (Ursu – Sovata, Ocna Sibiului, Slănic Prahova), au valoare
terapeutică, iar cele din zona de câmpie sunt apreciate fie pentru valențele balneare (Amara, L. Sărat,
Techirghiol), fie ca domeniu pentru pescuit, sporturi nautice sau agrement (Snagov, Străulești,
Căldărușani, Siutghiol, Tașaul).
Clima, ca element component al potențialului turistic natural, contribuie, pe de o parte, la
crearea ambianței favorabile călătoriilor, în general, prin valorile de temperatură înregistrate, regimul
eolian și pluviometric, gradul de nebulozitate etc, și, pe de altă parte, constituie un motiv special de
deplasare. Este vorba de calitatea sa de factor de cură (climat excitant -solicitant în zonele de litoral,
sedativ în zonele de deal și podiș și tonic -stimulent în zonele montane), climatologia fiind un mijloc
terapeutic eficient în cazul multor afecțiuni, și de element indispensabil practicării unor sporturi, în mod
deosebit schiului (prin prezența, consistența și durata menținerii stratului de zăpadă).
Vegetația este și ea un factor de stimulare a călătoriilor turistice; reprezentată prin pajiști,
arborete, areale forestiere – valoroase prin suprafețele pe care se întind, bogăția și varietatea speciilor,
distribuția teritorială – ca și prin existența unor specii deosebite, rare, monumente ale naturii, vegetația
are o multiplă funcție turistică. Astfel, ea constituie componenta esențială pentru cercetarea științifică și
pentru organizarea de parcuri naturale ca destinații de vacanță; de asemenea, prezintă in teres deosebit în
cazul turismului de odihnă, recreere și agrement; în al treilea rând, ea completează celelalte valori ale

70 potențialului, sporindu -le atractivitatea prin calitățile estetice și rolul în influențarea climatului. în
legătură cu vegetația, se impune o mențiune distinctă pentru plantele medicinale, factor natural de cură
(fitoterapia) răspândit și apreciat.
Fauna are, din punct de vedere turistic, importanță cinegetică, estetică și științifică. Astfel,
fondul cinegetic și piscicol, prin bogăția și varietatea speciilor, densitatea, valoarea trofeelor etc,
reprezintă principala atracție pentru turismul de vânătoare și pescuit sportiv; în acest sens, România
dispune de un potențial de mare atractivitate – circa 3.600 specii, dintre care cu însemnăt ate cinegetică
deosebită: ursul brun, cerb, râs, căprior, mistreț, cocoș de munte, rață sălbatică – localizat, cu prioritate,
în zona montană (Călimani, Rodna, Ceahlău, Bistrița, Godeanu, Țarcu) și în Delta Dunării. Pe de altă
parte, diversitatea speciilor , ca și existența unor specii rare, endemice sau pe cale de dispariție, prezintă
interes pentru turismul științific și instructiv -educativ, fiind organizate în rezervații.
Existența unor elemente naturale cu valoare excepțională, rare și originale -forme d e relief,
peisaj, floră și faună -, apreciate generic drept curiozități sau monumente ale naturii , au impus
organizarea lor în arii protejate, de tipul parcurilor și rezervațiilor. în multe dintre clasificările
consacrate, referitoare la potențialul turist ic natural, monumentele naturii sunt evidențiate ca o categorie
distinctă, având importanță deosebită pentru turism, atât pentru cel profesional, de cercetare științifică,
cât și pentru cel de agrement sau instructiv -educativ.
Potențialul turistic antropi c
România dispune și de un bogat și valoros potențial antropic, rezultat al istoriei de peste două
milenii a poporului nostru în acest spațiu geografic. Numeroasele vestigii ale civilizațiilor trecute, unele
dintre ele unicate, bogăția tradițiilor populare , creația spirituală modernă, realizările tehnico -economice
contemporane – atestă evoluția și continuitatea vieții pe aceste meleaguri, alcătuind un important fond
cultural -istoric, apreciat din punct de vedere turistic în plan intern și internațional.
Dintre componentele potențialului turistic antropic trebuie evidențiate, pentru valoarea și
atractivitatea lor: vestigiile arheologice, monumentele istorice și de artă, instituțiile și evenimentele
cultural -artistice, arta și tradiția populară, construcțiile tehnico -economice.
Vestigiile arheologice existente pe teritoriul României sunt numeroase, de factură diversă, de
mare valoare atât pentru istoria, cultura și civilizația poporului nostru, cât și pentru cele universale.
Dintre acestea pot fi menționate:
• cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre, datând din sec. VII -VI î.Hr. -Istria, Tomis, Callatis,
Enisala;

71 • cetățile dacice din Munții Orăștiei – Grădiștea Muncelului, Costești, Sarmizegetusa;
• cetățile (cástrele) romane – Drobeta, Tibiscum, Potaissa, A pullum, Napoca, Romula și dotările
lor edilitare: temple, palate, amfiteatre, băi termale;
• cetățile medievale, din epoca timpurie, care atestă cristalizarea primelor formațiuni politice
românești – Biliaria, Severin – sec. XI -XII, sau din epoca modernă, sec. XIV -XV – Neamț, Suceava,
Sighișoara, Alba Iulia, Târgoviște, București (curtea veche).
Monumentele istorice, de artă și arhitectură, de o mare varietate, datând din perioade istorice
diferite și reflectând evoluția culturii și civilizației autohtone și influențele diferitelor culturi ale lumii cu
care au intrat în contact, se constituie într -o altă atracție turistică importantă. între cele mai
reprezentative se numără:
• mănăstirile cu fresce exterioare din Bucovina – Voroneț, Humor, Sucevița, Moldovi ța, Arbore,
realizate în sec. XV -XVI, în stilul arhitectonic moldovenesc, cu influențe bizantine și gotice;
• bisericile de lemn din Maramureș – Bogdan Vodă, Surdești, Călinești, Botiza, Ieud, Rozavlea –
construite în sec. XVIII, în stilul arhitecturii pop ulare specifice zonei;
• biserici și cetăți țărănești fortificate din Transilvania – Rășinari, Silmnic, Biertan, Cristian -, sau
din Oltenia, Cula lui T. Vladimirescu de la Cemeți, Cula Greceanu de la Măldărăști, Cula Poenaru din
corn. Almăj;
• castele și palate: Bran, Mogoșoaia, Corvineștilor -Hunedoara, Peleș, Cotroceni, Ghica etc;
• edificii religioase, monumente și statui: catedrala romano -catolică din Alba -Iulia, biserica Sf.
Trei Ierarhi – Iași, Biserica Neagră – Brașov, biserica Stavropoleos – Bucureș ti, biserica Mănăstirii
Curtea de Argeș, Moscheea din Constanța, turnul Chindiei – Târgoviște, Arcul de Triumf – București,
Ansamblul sculptural al lui C. Brâncuși – Tg. Jiu, Mausoleul Eroilor de la Mărășești, statuia poetului
Ovidiu – Constanța, statuia e cvestră a lui Mihai Viteazu – București și multe altele.
O altă componentă a potențialului turistic antropic o constituie instituțiile și evenimentele
cultural -artistice; acestea, găzduite în principalele centre urbane ale țării, reflectă intensitatea vieț ii
spirituale, tradiția și modernismul în cultură. Din această categorie de elemente ale potențialului turistic
fac parte:
– edificiile unor instituții culturale: Atheneul Român; operele din București, Timișoara, Cluj;
Palatul Culturii din Iași, Ploiești, Arad; biblioteci – Oradea, Alba Iulia; teatre; Casa Sfatului – Brașov
etc;

72 – rețeaua de muzee și case memoriale; în țara noastră funcționează peste 450 muzee cu proflle
diverse: științele naturii, istoria tehnicii și științei, istorie, etnografie, istoria culturii, artă, cărora li se
adaugă aproape 1000 de case memoriale de interes local, național sau internațional;
– evenimente culturale de tipul: festivaluri – muzicale (G. Enescu, Mamaia, Cerbul de Aur), ale
filmului, teatrale, umoristice și expoziții, tâ rguri, serbări (Serbările Zăpezii, Serbările Mării).
Arta și tradiția populară, prin specificul său, originalitate, bogăție și varietate, reprezintă un
motiv inedit de călătorie. între elementele de această factură, care generează fluxuri turistice, se
evidențiază:
– arhitectura și tehnica populară ce reflectă specificul diferitelor zone în privința: concepției
construcțiilor (case, porți, edificii religioase), a materialelor folosite (piatră, lemn, calcar) – Maramureș,
Zona Domelor – Suceava, Oaș – Satu Ma re, Câmpulung Muscel – Argeș și a instalațiilor tehnice (mori,
pive) – Sibiu – sau a tehnicilor utilizate în prelucrarea lemnului,în realizarea de împletituri, țesături,
pictură pe sticlă;
– creația artistică: producția meșteșugărească și artizanat, muzica , dansul, portul, creația literară;
ex., renumitele centre de ceramică: Horezu – Vâlcea, Corund -Harghita, Oboga – Olt, Marginea –
Suceava, Vama – Satu Mare, sau zone cunoscute pentru originalitatea portului sau dansului tradițional:
Țara Moților – Alba, Ț ara Zarandului – Arad, Țara Maramureșului, Țara Domelor – Suceava;
– manifestări tradiționale de genul serbărilor populare, târguri, festivaluri; ex., Sâmbra Oilor,
Tânjaua, Târgul de Fete, Festivalul narciselor (Covasna), Nedeia munților, Cocoșul de Horez , datini și
obiceiuri de iarnă ș.a.
Se constituie, de asemenea, ca elemente de atracție turistică, obiectivele economice (potențial
tehnico -economic) cum sunt: amenajările hidroenergetice (baraje, lacuri de acumulare, centrale
hidroelectrice), canale de na vigație și ecluze, drumuri, poduri, viaducte, porturi, diverse unități
economice (complexe industriale, ferme agricole, piețe de gros etc). Pot fi menționate în acest sens:
barajele și acumulările de apă de pe Dunăre (Porțile de Fier), Olt (Dăiești, Ipoteș ti, Frunzaru,
Dragănești, Strejești), Argeș (Vidraru), Lotru (Ciunget, Vidra), Bistrița (Bicaz -Izvorul Muntelui), Buzău
(Siriu), Someș (Fântânele, Tarnița), Prut (Stânca Costești) ș.a.; podurile de peste Dunăre (Fetești –
Cemavodă, Giurgeni -Vadul Oii, Giurgi u) sau râurile interioare; drumurile transmontane înalte –
Transfăgărașan (altitudine maximă 2040 m), drumul roman Novaci -Sebeș (2100 m) sau în defilee –
Jiului, Oltului, Dunării, Bicazului, Buzăului etc.

73 Mai pot fi înscrise pe lista motivelor de călătorie , cu importanță în creștere, în ultimii ani,
localitățile urbane sau rurale, atractive pentru arhitectura specifică sau pentru valorile de artă, cultură,
civilizație pe care le adăpostesc și evenimentele (târguri, expoziții, festivaluri) pe care le găzduie sc; în
cazul așezărilor rurale, pe lângă astfel de valori sunt oferite și condiții naturale deosebit de atractive,
propice petrecerii vacanțelor (vegetație abundentă, liniște, aer curat, climat blând, peisaje originale).

74 CAPITOLUL VI
SERVICII LE TURISTICE

Exprimat, în general, prin ansamblul activităților, relațiilor și măsurilor determinate de
organizarea și desfășurarea călătoriilor de agremenst aui n ilte scopuri, tudsmul se manifestd,c a un
fenomen economico -sociacl omplex, rezultat -d in integrarea mai multor subdiviziuni (ramuri distincte)
ale economiei; este vorba de activitatea din hoteluri și restaurante, transporturi, agenții de voiaj și
touroperatori etc., domenii angajate direct și în principal în servirea turiștilor, ca și din telecomunicații,
cultură și artă, sport, sănătate și altele, implicate în mai mică măsură și indirect în această privință.
O astfel de abordare a turismului este frecvent întâlnită în teoria de specialitate, întrucât
răspunde cu fidelitate confi nutului acestuia și asigură reflectarea tuturor laturilor sale. Totodată, ea pune
în lumină prezența, în structura turismului, a unor componente de natura serviciilor, ceea ce confer ă
acestuia caracteristicile unei ramuri prestatoare de servicii și argum entează aapartenenta lui la sfera
terțiarului.
Ca parte integrantă a sectorului serviciilor, turismul are o serie de trăsături commune cu cele ale
celorlalte ramuri ale acestuia, dar se și individualizează prin specificitatea și complexitatea continutului
său, prin formele de concretizare și tendințele de evoluție.

6.1. Conținutul și caracteristicile serviciilor turistice
Având ca obiect satisfacerea nevoilor persoanelor apărute cu ocazia și pe durata călătoriilor,
turismul poate fi privit, în conținutul s ău, și ca o succesiune de servicii (prestații), cum sunt cele de
organizare a voiajului, de transport, de odihnă și alimentație, de recreere etc. O parte a acestora vizează
acoperirea unor necesități obișnuite, cotidiene (odihnă, hrană), altele sunt desti nate unor trebuințe
specific turistice și, respectiv, formelor particulare de manifestare a acestuia (agrement, tratament,
orgarizarea călătoriilor).
Prin natura lor, serviciile turistice trebuie să creeze condiții pentru refacerea capacitiții fizice a
organismului, simultan cu petrecerea plăcută și instructivă a timpului liber; de asemenea, ele trebuie
concepute astfel încât, în urma consumării lor, turistul să dobândească un plus de informații, cunoștințe,
chiar deprinderi noi. Numai astfel se poate vorbi de un conținut al prestației turistice în concordanță cu
cerințele epocii moderne, cu exigențele turistului contemporan. Iar în condițiile actuale ale țării noastre,
angajate pe coordonatele unei noi dezvoltări, o asemenea orientare a

75 serviciilor turisti ce înseamnă competitivitate cu oferta internațională.
O altă cerință a consumului turistic, la care serviciile – prin conținutul lor sunt chemate să
contribuie efectiv, o constituie asigurarea unei odihne active a turistului. Ca rezultat al creșterii
productivității muncii și perfecționării proceselor de producție, al promovării pe scară largă, în
economie, a progresului științific și tehnic se reduce timpul de muncă, sporind dimensiunile celui liber.
Aceasta are drept consecință transformarea într -o const antă a timpului de odihnă pasivă și, implicit
creșterea solicitărilor față de formele odihnei active, creștere stimulată de efectele negative ale
concentrării urbane, între care poluarea și stresul. Odihna activă tinde astfel să devină o componentă tot
mai importantă a turismului, ea reprezentând, totodată, un procedeu modern, eficient de deconectare, de
tratament pentru ameliorarea consecințelor nefavorabile ale suprasolicitării nervoase. Pornind de la
aceste premise, organizatorilor de turism le revine s arcina conceperii unor vacanțe respective
aranjamente turistice, cu multiple posibilități de desfrășurare a unor activități recreative – culturale,
artistice, sportive, deprinderea și practicarea unor meserii artizanale, stimularea unor hobby -uri ale
turiștilor -, menite să diversifice agrementul tradițional și să sporească atractivitatea manifestărilor
turistice, să răspundă criteriilor unei odihne active. Aceste preocupări se intensifică odată cu lărgirea
ariei de cuprindere a turismului, cu creșterea fr ecvenței de petrecere a timpului liber in afara reședineței
permanente.
Urmare a acestor preocupări, în perioada actuală se manifestă un proces continuu de îmbogățire
a turismului cu noi tipuri de servicii, expresie a receptivității și adaptabilității lui la schimbirile
intervenite în structura nevoilor de consum, a creșterii rolului în determinarea calității vieții.
Un alt element ce argumentează caracterul (conținutul) turismului de activitate prestatoare de
servicii îl constituie modul însuși de definire a produsului turistic și, corespunzător a ofertei.
Astfel, produsul turistic este considerat a fi rezultatul asocierilor, interdependențelor dintre
atractivitatea unei zone (resurse) și facilitățile (serviciile) oferite cumpărătorului; resursele vor lua f orma
diferitelor produse numai prin intermediul prestărilor de servicii specifice (găzduire, alimentație,
transport, agrement). Se desprinde de aici importanța deosebită a serviciilor, faptul că în crearea
(producerea); și, mai ales, în individualizarea pr oduselor turistice accentual cade pe servicii. Dealtfel,
experiența mondială a demonstrat că existența unui patrimoniu turistic valoros nu înseamnă automat și
un turism dezvoltat, că resurse de excepție pot rămâne în afara circuitului economic, în absența
serviciilor care să le pună în valoare, să le faci accesibile turiștilor.

76 Conținutul particular al produsului turistic, modul său de determinare demonstrează nu numai
caracteristica turismului de activitate prestatoare de servicii, ci și nota sa de specif icitate.
Astfel, turismul reprezintă unul din domeniile terțiarului, poate chiar singurul, unde nu se
operează cu servicii pure; activitatea are un conținut complex, luând, așa cum s -a arătat, forma unei
combinații de elemente tangibile și intangibile, iar produsul turistic este, în fapt, unitatea organică a
efectelor resurselor; bunurilor și serviciilor. Totodată, fiecare componentă având trăsături proprii,
mecanisme specifice de funcționare și intrând în proporții variate in alcătuirea ofertei turistice,
influențează diferit realizarea efectului global, imprimându -i o multitudine de forme de manifestare.
Aprofundarea analizei în stuctura a ofertei turistice mai pune in evidenta si un alt aspect de
partieularizare a turismului in componența terțiarului; es te vorba de prezența, în alcatuirea (conținutul)
acestuia, a unei game largi și eterogene de servicii (transport, cazare, tratament, schimb valutar etc.), din
dominii bine conturate, mult diferite intre ele, de cele mai multe ori beneficiind de o organiza re
distinctă. Mai mult, unele dintre aceste servicii au o existență independeta de sine stătătoare și se
adresează cu prioritate, populației rezidente.
Specificitatea turismului în sfera serviciilor decurge și din modul in care se realizează unele
dintre t răsăturile sale definitorii, cum ar fi: dinamismul, mobilitatea, capacitatea de adaptare la
exigențele fiecărui consumator -turist. În fapt, este vorba de modul de implicarea serviciilor in aceste
procese. Așa de exemplu, includerea într -un pachet de vacanț ă de noi servicii se concretizează intr -o
ofertă nouă; asocierea lor diferită echivalează cu sporirea diversității ofertei sau reprezintă una din
modalitățile de particularizare la nivel de grup sau chiar de individualizare a acțiunilor.
Aceste câteva con siderente demonstrează că serviciile reprezintă, într -un anumit sens,
componenta dominantă și determinantă a ofertei turistice, partea flexibilă a complexului de activități,
elementul cel mai dinamic, iar caracteristicile acestora se regăsesc, in forme spe cifice, în intreaga
activitate. Serviciile turistice prezintă, așadar, o suita de trasaturi distinctive ce decurg din modul
particular de desfășurare a activității, din natura proprie a producției și a muncii. Unele sunt comune cu
cele ale tuturor componen telor terțiarului – ceea ce subliniază odată în plus apartenența turismului la
acest sector -, având doar concretizare distinctă, altele sunt specifice numai serviciilor turistice. Acestea
din urmă sunt determinate de caracteristicile ofertei și cererii tu ristice, de modul in care se realizează
intâlnirea lor, de condițiile în care au loc actele de vanzare -cumpărare.
Din grupa trăsăturilor de ordin general se remarcă, in primul rând, caracterul imaterial al
prestației, serviciul turistic existând in formă potențială și concretizindu -se numai în contact cu cererea.

77 Din caracterul material decurge o altă trăsatură – nestocabilitatea. Faptul că serviciile turistice nu pot fi
stocate și păstrate, in vederea unui consum ulterior, cu alte cuvinte sunt perisabile, prezintă unele
avantaje in desfășurarea activității, ca urmare a eliminirii cheltuielilor și dificultăților legate de
distribuția fizică. Această particularitate determină însă și o serie de neajunsuri, mai aies in ceea ce
privește asigurarea echilibrului ofertă -cerere și realiyarea efectivă a serviciilor. De aici, consecințele
negative asupra gradului de utilizare a capacitiților bazei materiale (de transport, alimentație, tratament)
și a resurselor umane.
O altă caracteristică a serviciilor turistice o reprezintă simultaneitatea producției și consumului
lor. Faptul că produsele turistice sunt nemateriale, că în cele mai multe situații se exteriorizează sub
forma unor activități, realizarea lor efectivă impune prezența in același loc a prestatorului și
beneficiarului, concomitența execuției și consumării lor. Neindeplinirea acestor cerințe are efecte
nefavorabile atât asupra volumului activității desfășurate, cât și asupra satisfaceri nevoilor turiștilor;
orice neconcordanță în timp și spațiu ale celor do uă procese se soldează cu pierderi de ofertă și/sau
cereri neacoperite.
Prin modul de desfășurare, serviciile turistice sunt inseparabile de persoana prestatorului, ele
incetind să existe in momentul incheierii acțiunii acestuia. Din această caracteristică izvorăsc o serie de
particularități de organizare și desfășurare activității turistice. Astfel, comercializarea serviciilor
presupune contactul nemijlocit intre producătorul -prestator și consumatorul -turist. În acest context, este
necesară o bună cunoaște re a pieței, dat fiind că același producător nu -și poate oferi serviciile simultan
pe mai multe piețe, iar vânzarea directă este singura posibilă. Pe de altă parte fiind legată de prezența și
participarea lucrătorului, calitatea serviciului, realizarea lui corespunzătoare sunt determinate de nivelul
pregatirii acestuia, de profesionalismul și corectitudinea in indeplinirea atribuțiilor. Ca urmare, ridicarea
permanenta nivelului calificării și a conștiinței lucrătorului din turism reprezinta o condiție de b ază
pentru realizarea unor servicii de bună calitate.
În același timp, prezența clientului – decurg din această caracteristică – iși pune amprenta asupra
tuturor coordonatelor activității.
Dependența de persoana prestatorului are drept consecință o pond ere mare a cheltuielilor cu
munca vie , mai mare decât in alte ramuri componente ale sectorului terțiar. În aceste condiții,
pătrunderea progresului tehnic se face mai lent, cu eforturi mai mari. Cu toate acestea, în ultima vreme
s-au inregistrat creșteri notabile privind utilizarea calculatorului in efectuarea operaliunilor de rezervare,
in activitățile din agenții sau spații de cazare, in evidența cheltuielilor turiștilor. De asemenea, în sfera

78 alimentației are loc un process de ,,industrializare” a produ cției, dar și de mecanizare (tehnicizare) a
servirii. Chiar și cu aceste realizări, turismul rămâne un domeniu in care prezența lucrătorului continuă
să fie importantă, atât prin specificul activităților, cât și datorită psihologiei consumatorului – turist.
Serviciile turistice sunt, de asemenea, intangibile. Această caracteristică exprimă faptul că ele nu
pot fi percepute cu ajutorul simturilor, ceea ce generează un complex de probleme privind organizarea
producție și comercializării lor. Pe de o parte, se ceează avantaje in sensul simplificării sau chiar
eliminării unor etape ( si costuri) în procesul distribuției, pe de altă parte, apar dificultăți in vanzarea și
promovarea lor. Astfel, neavând posibilitatea să le cunoască sau să le evalueze inainte de cumpărare,
turistul manifestă neincredere și, corespunzător, rețineri in formularea deciziei de achiziționare. Ca
atare, sunt necesare eforturi deosebite orientate deopotrivă spre o bună cunoaștere a cererii și stimulare a
ei, dar și spre o ,,tangibilizare ” a serviciilor.
Din categoria trăsăturilor specifrce trebuie evidențiată, in primul rând, personalizarea serviciilor,
particulanzarea lor la nivelul grupului sau chiar al individului. Motivațiile foarte variate ale cererii, ca și
comportamentul diferit a l turiștilor față de fiecare componentă a prestației, conduc la realizarea unor
servicii adaptate specificului fiecărui client. O asemenea individualizare este mai evidentă in situația
turiștilor ce călătoresc pe cont propriu; in cazul formelor organizate ale turismului, particularizarea se
intâlnește la nivelul grupului.
Caracterul de unicat al vacanțelor (serviciilor turistice) prezintă avantajul realizării “confortului
psihologic” al turistului și reduce sensibil posibilitățile de ,,copiere” a acestora. Apar totuși probleme
legate de asigurarea calității serviciilor și de standardizarea lor. În această direcție, experiența practică
internaționali a demonstract că individualizarea serviciilor nu exclude determinarea unor componente
,,standard” față de ca re să se stabilească tipurile de bază ale prestației turistice sau nivele de calitate.
Urmând îndeaproape evoluția cererii, serviciile turistice se caracterizează și printr -o dinamică
înaltă. Acest lucru se datorează, în primul r ând, caracterului lor varia bil, flexibil în raport cu celelalte
componente ale ofertei. Pe de altă parte, hipersensibilitatea lor la mutațiile intervenite în dezvoltarea
economico -socială, dar și la schimbările comportamentale ale consumatorului, imprimă serviciilor
turistice ritmur i de creștere superioare evoluției de ansamblu a turismului.
Totodată, serviciile turistice manifestă și o puternică fluctuație (variație) sezonieră , rezultat al
oscilațiilor cererii turistice,al concentrării acesteia în anumite momente ale anului calendar istic.
Prestația turistică se particularizează și prin complexitate; produsul turistic este – așa cum s -a
arătat – rezultatul diferitelor combinații intre elemente decurgând din condițiile naturale și antropice

79 specifice fiecărei destinații și serviciile ( de transport, cazare, masă, distracție) furnizate de organizatori.
Aceste elemente intră în proporții variate în alcătuirea produsului final, după cum unele dintre ele se pot
substitui. Existența unei multitudini de posibilități de combinare și substituire ale elementelor
constitutive ale ofertei turistice permite realizare a unei game largi de produse, sporind astfel
atractivitatea programelor calitatea serviciilor. Caracteristica de substituibilitate, asociată, mai ales,
prestațiilor, trebuie, fructificat ă în scopul diversificării ofertei și stimulării interesului pentru consumul
turistic și nu pentru acoperirea unor deficiențe organizatorice sau de altă natură.
O altă trăsătură distinctivă a serviciilor turistice, determinată de conținutul complex al aces tora,
este eterogenitatea (variabilitatea); ea apare în relație atât cu întreg sistemul serviciilor turistice, cât și cu
fiecare în parte și este rezultatul dependenței acestora de dotările materiale și persoana prestatorului. În
acest contex se poate vorb i, tot ca o caracteristică, de participarea unui număr relativ mare de prestatori
(producători) la realizarea produsului final. După unii autori, principalele activități economice cuprinse
în structura prestației turistice – și, asociat acestora, producăt ori bine individualizați – pot fi sintetizate
astfel:
– servicii de cazare – masă;
– transport;
– producția și vânzarea de bunuri proprii turistice;
– servicii de divertisment;
– servicii legate de organizarea turismului.
Din această enumerare se remarcă diversitatea serviciilor, prezența unor elemente specifice și a
altora nespecifice, precum și faptul că producătorii – prestatori de servicii fac parte din structuri
organizatorice distincte ceea ce reclamă eforturi deosebite de armonizare a activităților într-un pachet de
vacanță unitar. Însemnătatea activității de management crește pe măsură ce numărul prestatorilor este
mai mare și domeniile lor de acțiune sunt mai variate.
Serviciile turistice, analizate în globalitatea lor, se mai caracterizează și pr in solicitarea și
consumarea într -o ordine riguroasă, determinate de specificul prestației, locul și momentul acțiunii,
forma de turism etc. În cadrul unei scheme generale de derulare (fig. 9.1.), principalele prestații și
succesiunea lor ar putea fi următ oarea:
 acțiunile de informare și publicitate turistică, desfășurate de agențiile de voiaj,
birourile de turism, întreprinderile hoteliere și de transport reprezentanți, realizate prin contactul direct
cu turiștii potențiali și prin mijloacele de publicitat e consacrata (anunțuri, pliante, cataloage);

80  contractarea aranjamentului, respectiv a minimului de servicii solicitate; voucher -ul,
biletul de odihnă – tratament etc. reprezintă contractul închiriat între prestatorul de servicii și client, în
care se cons emnează obligațiile și drepturile fiecăreia dintre parțile contractante;
 transportul (atât pe ruta de ducere cât și pe cea de întoarcere), transferul (turiștilor și
bagajelor) la hotel sau de la un mijloc de transport la altul – atunci când călătoria comp ortă utilizarea
mai multor mijloace de transport -, precum și o serie de prestații suplimentare (servirea mesei) și
facilități de care beneficiază turistul pe toată durata deplasării;
 cazarea (găzduirea) și serviciile suplimentare oferite de unitățile hote liere;
 alimentația și prestațiile auxiliare acesteia (servirea mesei în cameră, rezervări,
organizarea de mese festive etc.);
 agrementul în varietatea formelor sale și tratamentul, în situația turismului balneo –
medical.
De-a lungul tuturor momentelor (se rviciilor) călătoriei este necesară prezența ghidului precum și
a serviciilor de “public relation”, menite a asigura climatul favorabil desfășurării consumului turistic și
revenirea turistului. De asemenea, nu pot fi omise serviciile financiare de asigurar e și tranzacții
monetare (modalități de plată, acordarea de credite).
Existența tuturor acestor componente este proprie doar formelor organizate ale turismului și
numai atunci când deplasarea se efectuează cu mijloace de transport specifice. Pentru celelal te situații,
serviciile sunt solicitate parțial de la organizatori în cazul turismului semiorganizat) și/sau direct de la
unitățile prestatoare. Respectarea acestei succesiuni în prestarea serviciilor influențează nemijlocit
gradul de satisfacție obținut în urma consumului turistic, are avantaje în planificarea și organizarea
acțiunilor, dar are și neajunsuri exprimate, mai ales, în legătură cu obligațiile asumate și realizarea unor
rezultate economico -financiare mai slabe.
Caracteristicilor examinate mai pot fi adăugate și altele, atat din categoria celor generale, cât și a
celor specifici. În ansamblul lor, ele pun în lumină complexitatea activității turistice, permit o mai bună
delimitare a turismului în raport cu celelalte componente ale economie și al e terțiarului, cu evidențierea
câmpurilor de interferență și, în ultimă analiză, o mai bună organizare a activității cu asigurarea unor
prestații de calitate.

81 6.2. Tipologia serviciilor turistice
Eterogenitatea activităților (serviciilor) ce dau conținu t produsului turistic, complexitatea și
diversitatea acestora generează numeroase probleme în abordarea unitară a ofertei, în evaluarea
importanței fiecărei componente, în elaborarea unor standarde de structuri și calitate. Apare astfel
necesitatea unor gr upări ale serviciilor în categorii omogene, ușor de identificat, localizat și comparat.
Necesitatea și actualitatea proceselor de clasificare a serviciilor sunt susținute și de faptul că
acestea cunosc o tendință de diversificare, are loc o îmbogățire a co nținutului produsului turistic cu noi
tipuri de prestații, ca rezultat al receptivității și adaptabilitățli la nevoile consumatorilor, al modernizării.
Caracteristicile serviciilor și rolul deosebit în oferta turistică se regăsesc în nenumăratele
preocupăr i de structurare a acestora, în varietatea unghiurilor de abordare. Ele reflectă interesul deosebit
de care s -a bucurat această problemă și, totodată, cerințele practice cărora au fost chemate să le
răspundă.
Astfel, serviciile înglobate în conținutul prod usului turistic (pachetul de vacanță) pot fi grupate,
în funcție de etapele principale din desfășurarea unei călătorii în: servicii legate de organizarea
voiajului și servicii determinate de sejur. Serviciile care asigură călătoria sunt constituite, în cea mai
mare parte, din prestațiile oferite de agențiile de voiaj și touroperatori (publicitate -informare, conceperea
de produse la cererea expresă a turiștilor, comercializarea vacanțelor, facilități de plată) și de companiile
de transport (avantaje și comod ități în desfășurarea propriu -zisă a deplasării: transferuri, fluiditatea
călătoriei, transportul bagajelor). Serviciile de sejur sunt mai complexe și au ca obiectiv satisfacerea
necesităților de odihnă, alimentație și agrement ale turistului. Tot aici sun t incluse și cele având un
caracter special, determinate de forme particulare ale turismului (tratament, congrese, vânătoare etc).
În raport cu importanța în consum și motivația cererii, serviciile turistice pot fi: de bază
(transport, cazare, alimentație, tratament sau orice altă activitate ce reprezintă chiar scopul final al
vacanței ca: schi, vânătoare, iahting) și suplimentare (informații, activități cultural -sportive, închirieri
de obiecte). Interesant este faptul că subdivizarea în servicii de bază și suplimentare se poate face și în
interiorul grupelor principale, între prestația propriu -zisă și activitățile auxiliare. De exemplu, în cadrul
serviciului de cazare, crearea condițiilor de odihnă este componenta de bază, iar curățarea hainelor,
distribuir ea corespondenței, păstrarea obiectelor de valoare sunt prestații auxiliare (suplimentare).
Potrivit acestui mod de grupare, dealtfel unul dintre cele mai utilizate, serviciile de cazare și
masă dețin ponderile cele mai mari, urmate de cele de transport și agrement și apoi de cele suplimentare.
De asemenea, raportul general dintre serviciile de bază și celelalte, ca și în interiorul grupelor, între

82 diferite prestații, variază în funcție de conținutul formelor de turism practicate; astfel, pentru turiștii
automobiliști, ce folosesc mijloacele proprii, serviciul de transport nu are semnificație; la fel, cel de
cazare, pentru posesorii de corturi sau rulote.
O altă posibilitate de clasificare a serviciilor folosește drept criteriu forma de manifestare a
cererii și, corespunzător, modul de formulare a deciziei de cumpărare. Din acest punct de vedere, se
poate vorbi despre servicii ferme (transport, cazare) angajate anterior desfășurării consumului turistic
prin intermediul agențiilor de specialitate și pentru car e decizia de cumpărare este formulată în
localitatea de reședință a turistului și servicii spontane, solicitate în momentul în care turistul intră în
contact direct cu oferta (de regulă, în locul de petrecere a vacanței). Caracterul spontan este specific
prestațiilor suplimentare, dar se poate manifesta și pentru cele de bază, în situația vacanțelor pe cont
propriu.
Cunoașterea conținutului acestor categorii de servicii furnizează informații privind distribuirea
cererii și preferințelor turiștilor, mecanism ele de formare a acestora, facilitând organizarea activității și
conceperea unor programe de stimulare a consumului.
În funcție de natura relațiilor financiare angajate între prestatori și clienți, serviciile turistice
pot fi cu plată (este cazul majorităț ii prestațiilor) și gratuite (efectiv sau aparent, după cum costul lor
este cuprins în prețul prestațiilor de bază sau suportat din cheltuielile generale ale organizatorilor).
Prestațiile gratuite, de o factură foarte diversă – gratuități și scutiri de tax e pentru copii, cursuri pentru
învățarea unor sporturi, discount -uri la cumpărarea de produse, abonamente pentru serviciile de
agrement etc. -, au drept scop stimularea circulației turistice (în anumite perioade ale anului sau în
general) și asigurarea acc esului la vacanțe pentru unele categorii ale populației.
La rândul lor, serviciile plătite se subdivid în funcție de momentul efectuării plății, care poate fi
anterior, simultan sau ulterior consumului și după mijlocul de plată folosit: cu bani gheață (cas h), cu
cecuri turistice, cărți de credit etc. în cazul turismului organizat, în majoritatea situațiilor, vacanțele sunt
plătite anticipat în una sau mai multe rate; mai recent, în unele țări se practică formula ratelor și după
consumarea produsului; în tur ismul pe cont propriu, ca și în cazul serviciilor suplimentare spontane,
achitarea se face simultan cu obținerea lor; de asemenea, sunt frecvente practicile de creditare a
turiștilor.
Serviciile turistice se mai diferențiază și după categoria de turiști că rora se adresează; astfel, se
poate vorbi de servicii pentru turiști interni și servicii pentru turiști internaționali (schimb valutar,
ghid interpret, comercializarea unor produse specifice) De asemenea, turiștii pot fi abordați prin prisma

83 motivației căl ătoriei (vacanțieri, oameni de afaceri, vânători etc.) și, corespunzător, identificate grupe de
servicii specifice.
După natura (caracterul) lor, se poate face delimitare între serviciile specifice (cazare,
alimentație, transport, agrement, ghid etc), dete rminate de desfășurarea propriu -zisă a activității turistice
și servicii nespecifice (transport în comun, telecomunicații, reparații, prestații cultural -artistice), rezultat
al existenței unei infrastructuri generale, care se adresează în egală măsură turi știlor și rezidenților.
Serviciile turistice mai pot fi structurate după aria de localizare a prestației, gradul de urgență al
manifestării solicitărilor, comportamentul clientelei turistice, caracteristicile prestatorilor etc. Toate
acestea completează im aginea bogăției și varietății structurale a prestațiilor turistice (fig. 9.2.) și
sugerează totodată direcții și posibilități de dezvoltare.
Interesant de reținut că, față de grupările prezentate, care au în vedere serviciile destinate
turiștilor, literatu ra de specialitate consemnează și clasificări ale prestațiilor orientate către ofertanți
(persoane fizice sau agenți economici din domeniul turismului). Una dintre cele mai importante are
drept criteriu conținutul acestora și evidențiază servicii de:
ș pregă tire și educație;
ș marketing și consultanță;
ș reprezentare;
ș publicitate și promovare;
ș sisteme computerizate (rezervări, procesarea informațiilor etc).
Indiferent de destinatarul lor, serviciile cunosc un proces de diversificare, rezultat al
preocupărilor org anizatorilor de turism de stimulare a cererii, de realizare a unui nivel superior al
satisfacerii nevoilor consumatorilor. Calitatea serviciilor, dar mai ales varietatea lor, reprezintă mijloace
importante în asigurarea competitivității produselor turistic e, atât pe piața internă, cât și pe cea
internațională. Totodată, diversificarea prestațiilor se înscrie între soluțiile principale de perfecționare în
domeniul turismului, cu influență directă asupra creșterii eficienței și atenuării caracterului sezonier al
activității. Ea se asociază eforturilor de îmbogățire a conținutului ofertei și de ridicare a calității acesteia.
Căile și direcțiile diversificării serviciilor turistice sunt numeroase, ca efect al complexității
acestora. Diversificarea se poate reali za prin antrenarea în circuitul turistic a unor zone noi și alcătuirea
unor programe mai variate, multiplicarea acțiunilor oferite turiștilor în legătură cu fiecare dintre
serviciile de bază prestate, crearea de noi forme de agrement și de servicii suplime ntare. Dacă în cazul
serviciilor de bază perfecționarea și diversificarea privesc mai mult latura calitativă și adaptareala

84 caracteristicile turistului, categoria serviciilor suplimentare constituie terenul cel mai fertil apariției de
noi aranjamente și fa cilități.
Servicii turistice de bază și suplimentare
Una din cele mai răspândite și semnificative clasificări ale serviciilor turistice, având drept
criteriu de referință importanța pentru turist și imperativul solicitării lor, identifică două mari categor ii:
servicii de bază și servicii suplimentare (complementare). Cunoașterea conținutului, particularităților
și locului fiecărei categorii răspunde cerințelor orientării și ierarhizării eforturilor de organizare și
stimulare a activității turistice.
În cate goria serviciilor de bază sunt incluse – așa cum s -a arătat – acelea la care, în mod
obișnuit, turistul nu poate renunța (transport, găzduire, masa, agrement); ele sunt destinate satisfacerii
unor nevoi generale (odihnă, hrană) și unor nevoi specific turis tice (transport, agrement); de asemenea,
ele dețin o pondere importantă în structura consumurilor turistice (tabelul 9.1.); toate celelalte prestații
sunt considerate suplimentare și vizează fie mai buna adaptare a prestațiilor de bază la nevoile turiștilo r,
fie ocuparea plăcută, agreabilă a timpului liber al vacanței.
Tabelul nr .6.1.
Structura consumului turistic pe principalele grupe de servicii
– în procente –
Grupa de servicii Ponderea în structura consumului
Transport
Cazare (găzduire)
Alimentație
Agrement
Alte servicii (cumpărături, vizite, distracție) 20 – 25
~ 30
~30
10 – 15
5 – 10
Sursa : prelucrare după R. Lanquar, op. cit., p. 33 și statistici ale Băncii Mondiale, 2001.
Delimitarea între cele două grupe nu este riguroasă, unul și același serviciu putând fi prezent în
ambele situații (exemplul consacrat în acest sens îl constituie activitățile cultural -artistice, sportive,
recreativ -distractive, având rolul motivației de bază a călătoriei sau statutul unei prestații auxiliare). De
asemenea, ponderi le fiecărei categorii diferă semnificativ în funcție de forma de turism practicată.
Astfel, serviciile de transport pot ajunge sau chiar depăși 30% (unii autori vorbesc de 50%) din costul
total al vacanței, în cazul călătoriei cu avionul (first class, VIP) pe distanțe lungi sau foarte lungi și în

85 turismul de raliuri. La fel, agrementul poate deține ponderi mult mai mari în turismul de schi sau de
vânătoare. în aceeași situație se află tratamentul, în cazul turismului balneo -medical ș.a.m.d.
În ordinea derul ării lor, serviciile de bază încep cu organizarea și realizarea transporturilor.
Acestea cuprind serviciul de transport propriu -zis, prestațiile oferite pe timpul călătoriei (transferuri,
transportul bagajelor, servirea mesei, rezervări), iar în cazul depl asării cu mijloace proprii – servicii de
întreținerea și repararea acestora, precum și o serie de facilități menite să stimuleze fie călătoria, în
general, fie folosirea unui anumit tip de mijloc de transport.
Serviciile de transport se diferențiază în rap ort cu mijloacele utilizate (tren, avion, vapor,
autocar, autoturism), în practica turistică existând o mare varietate de aranjamente, rezultate din
exploatarea unui singur mijloc de transport sau combinarea mai multora, din apelarea la cursele
obișnuite ( de linie) sau la cele speciale, realizate de agențiile de voiaj sau companiile de transport, la
tarife normale sau beneficiind de reduceri etc.
Odată cu intensificarea cererii turistice s -au înregistrat, pe de o parte, îmbunătățiri în domeniul
transporturi lor (creșterea vitezei de deplasare, deschiderea de noi rute de călătorie, dezvoltarea rețelei de
drumuri concomitent cu sporirea gradului de echipare tehnică și marcare a acestora, modernizarea
mijloacelor de transport) iar, pe de altă parte, lărgirea gam ei serviciilor oferite pe timpul deplasării și în
legătură cu aceasta.
Serviciile de cazare (găzduire) se referă, în principal, la crearea condițiilor pentru odihna
turiștilor, pentru rămânerea lor un timp mai îndelungat la locul de destinație. Ele presupu n existența
unor mijloace de cazare adecvate (hoteluri, hanuri, vile, căsuțe etc.) și dotările necesare asigurării
confortului (inventar); ele privesc, de asemenea, activitățile determinate de întreținerea și buna
funcționare a spațiilor de cazare. Tot în categoria serviciilor de cazare se includ și prestațiile
suplimentare oferite de unitățile hoteliere pe durata și în legătură cu rămânerea turiștilor în cadrul
acestora.
Perfecționarea și diversificarea serviciilor de cazare reprezintă preocupări permanent e ale
prestatorilor și au ca obiectiv adaptarea activității la cerințele tot mai variate ca preț, grad de confort,
modalități de găzduire – rezultat al creșterii circulației turistice, al eterogenității consumatorilor și
sporirii exigențelor acestora.
Serv iciile de alimentație (de restaurație) se înscriu, de asemenea, în categoria prestațiilor de
bază și au ca destinație satisfacerea trebuințelor de hrană ale turiștilor, dar și a unor nevoi de recreere și

86 distracție. Ele se dezvoltă în relație cu serviciile (respectiv capacitățile) de cazare sau independent de
acestea.
În realizarea efectivă a serviciilor de alimentație trebuie avută în vedere adaptarea lor fiecărui
moment al călătoriei (transport, reședință temporară, zonă de agrement), specificului formelo r de turism
și particularităților segmentelor de turiști. Și în cazul acestor servicii se urmărește ridicarea nivelului
calității și lărgirea gamei de prestații suplimentare.
Serviciile de agrement – acceptate ca prestații de bază numai de către o parte a specialiștilor –
sunt concepute să asigure petrecerea plăcută, agreabilă a timpului de vacanță. Ele sunt alcătuite dintr -o
paletă largă de activități, având caracter distractiv -recreativ, în concordanță cu specificul fiecărei forme
de turism sau zonă de se jur. Serviciile de agrement reprezintă elementul fundamental în satisfacerea
nevoilor turiștilor, modalitatea de concretizare a motivației deplasării și capătă un rol tot mai important
în structura consumurilor turistice1.
Alături de serviciile de bază, o contribuție în creștere la succesul acțiunilor turistice revine
serviciilor suplimentare. Acestea sunt chemate să sporească confortul vacanței, să stimuleze odihna
activă, recreerea, distracția, fără a se substitui serviciilor de agrement. în general, ele au o pondere
modestă în structura consumului turistic și un rol auxiliar. Cu toate acestea, serviciile suplimentare
reprezintă o sursă deloc de neglijat de creștere a încasărilor.
Serviciile suplimentare se caracterizează prin varietate, ele asociindu -se unor servicii de bază
sau având o existență independentă. Pentru aceste considerente, delimitarea între prestația propriu -zisă
și facilitățile suplimentare este greu de realizat Astfel, așa cum s -a arătat în paragrafele anterioare,
unitățile de cazare oferă servicii de întreținere și curățire a obiectelor de uz personal, de închiriere a unor
materiale sportive sau de agrement, de informare și intermediere, financiare. De asemenea, Unitățile de
alimentație pot asigura, la cererea expresă a turiștilor, mese fe stive, seri distractive, concursuri etc.
Unele dintre serviciile suplimentate sunt cunoscute cu anticipație de către turist, intrând în
conținutul și costul inițial al prestației; cu cele mai multe însă turistul ia contact numai la destinație,
consumul răm ânând la latitudinea lui, iar plata efectuându -se separat, pe măsura solicitării lor.
Indiferent de forma de prezentare, cele mai importante grupe de servicii suplimentare sunt:
ș de informare a clientelei turistice,
ș de intermediere (închirieri, rezervări),
ș cu caracter special (determinate de forme particulare ale turismului – congrese, târguri și
expoziții, festivaluri, vânătoare etc),

87 ș cultural -artistice,
ș sportive,
ș financiare,
ș diverse.
Serviciile de informare intervin în perioada de pregătire și angajare a prestației turistice, având
un rol important în formarea și concretizarea deciziei de cumpărare, dar se manifestă și pe parcursul
desfășurării voiajului. Prin conținutul lor, trebuie să permită cunoașterea rapidă, complexă și de calitate
a celor mai divers e aspecte legate de deplasare și sejur (derularea programului pe zile, orariile
mijloacelor de transport, facilități de preț, condiții obligatorii de călătorie, ofertă de prestații
suplimentare etc). Mai mult, aceste servicii trebuie să îndeplinească și fu ncția de sfetnic al turistului, în
opțiunea pentru programele de divertisment sau alte activități.
Serviciile de informare intră în atribuțiile tuturor organizatorilor de turism, dar cu precădere în
cele ale agențiilor de voiaj și touroperatorilor. Ele se realizează prin mijloacele clasice ale publicității
scrise (afișe, pliante, broșuri, cataloage) sau orale (anunțuri, consilierea turiștilor).
Serviciile de intermediere sunt constituite, în principal, din cele de rezervare de locuri (în
unități hoteliere, mijloace de transport, la diverse manifestări cultural -artistice, sportive) și cele de
închiriere a unor obiecte de inventar pentru creșterea confortului călătoriei sau pentru distracție
(aparatură de gimnastică, echipament și material sportiv, jocuri etc) ; tot în această grupă, unii autori
includ și reparațiile, serviciile de comision și altele.
Din categoria serviciilor de intermediere, un rol și o dinamică deosebită au cunoscut în ultima
vreme cele de rezervare, prin introducerea și promovarea pe scară l argă a sistemelor de rezervare
computerizată (CRS – computer rezervation systems) și, mai recent, a GDS (global distribution
systems), care permit informarea, rezervarea și achiziționarea rapidă a locului (în mijlocul de transport
și unitățile de cazare) ș i, eventual, a unui pachet minim de alte servicii. De asemenea, de mare interes se
bucură, în rândul turiștilor, serviciile de închiriere a automobilelor (rent a car), mai ales în condițiile
dezvoltării unor rețele internaționale de centre de închiriere și conectării la CRS.
Serviciile cultural -artistice sunt gândite din perspectiva rolului recreativ -distractiv și educativ
al turismului. Așadar, ele au menirea de a asigura ocuparea plăcută, agreabilă a timpului de vacanță, de
a contribui la îmbogățirea baga jului de cunoștințe al turistului, de a stimula/încuraja inițiativa,
îndemânarea, talentul acestuia.
Având în vedere eterogenitatea turiștilor, pe de o parte, și varietatea ofertei cultural -artistice la

88 nivelul unei zone sau țări, pe de alta, serviciile c ultural -artistice înglobate în conținutul vacanțelor se
prezintă într -o gamă largă. Dintre acestea pot fi evidențiate ca fiind mai importante:
ș participarea la diverse spectacole (teatru, film, operă, concerte) sau evenimente (festivaluri,
serbări popula re);
ș vizite la case memoriale, muzee, galerii de artă, expoziții;
ș vizitarea unor obiective istorice, culturale, științifice (cetăți, palate, edificii religioase, grădini
botanice și zoologice);
ș întâlniri cu personalități din domeniul cul turii, artei, științei;
ș organizarea de excursii în împrejurimile stațiunilor, la diverse obiective sau tematice;
ș organizarea de concursuri pe diferite teme sau de îndemânare, dans, frumusețe, orientare
turistică.
Acestora mai pot fi adăugate programele uni tăților de alimentație publică, ale cluburilor,
bibliotecilor ș.a.m.d.
O mențiune distinctă se impune în legătură cu organizarea programelor (excursiilor) tematice,
care au căpătat o frecvență tot mai mare și o diversificare a subiectelor abordate. Acestea au un rol
formativ -educativ deosebit, mai ales când se adresează elevilor și studenților, completând în mod fericit
cunoștințele teoretice.
Serviciile cultural -artistice sunt organizate de instituțiile specializate independent sau în corelație
cu cele tur istice ori numai de către acestea din urmă. întrucât aceste activități au statutul unor prestații
suplimentare, organizarea lor trebuie făcută cu grijă, astfel încât să nu fie afectată motivația principală a
vacanței (tratament balnear, cură helio -marină, schi etc.).
Serviciile sportive vin, de regulă, în completarea formelor consacrate ale agrementului și se
subsumează eforturilor organizatorilor de turism de creare a condițiilor necesare unei odihne active. în
corelație cu varietatea disciplinelor sportiv e, aceste servicii sunt de o mare diversitate (alpinism, schi,
patinaj, natație, echitație, jocuri sportive). De asemenea, ele se diferențiază în funcție de pregătirea
turiștilor și pot fi de asistență și supraveghere (în cazul celor experimentați) sau de inițiere (pentru
începători).
Organizarea acestor activități presupune existența unui personal cu pregătire de specialitate
(profesori, instructori), a unor dotări adecvate (săli și terenuri de sport, piscine și bazine de înot, pârtii de
schi, bob, săniuțe , centre de echitație, porturi deagrement, alte obiective cu destinație sportivă) și a unor
puncte de închiriere a materialelor sportive.

89 Serviciile având caracter special sunt, în majoritatea lor, determinate de natura particulară a
turismului și/sau se a sociază unor forme mai deosebite de manifestare a acestuia. Ca urmare, ele se
prezintă într -o structură diversă, printre cele mai importante numărându -se:
– servicii tradiționale proprii turismului (ghid, animator);
– servicii generate de forme specifice de tu rism (organizarea de partide de vânătoare, de
festivaluri, târguri și expoziții);
– servicii de îngrijire a copiilor, persoanelor cu handicap, animalelor domestice proprietate a
turiștilor;
– servicii de asigurare a securității turistului și de salvare în caz de pericol etc. în cadrul fiecărei
grupe figurează o paletă largă de prestații, purtând amprenta
formei respective de turism. De exemplu, serviciile de îngrijire a copiilor sunt reprezentate de grădinițe
și creșe, unități specializate de alimentație, perso nal cu pregătire adecvată, asistență medicală, programe
distractiv -recreative.
În categoria serviciilor având caracter special, cel de ghid are o semnificație aparte. Cu o
tipologie diversă – însoțitor, dispecer, interpret – ghidul trebuie să îndeplinească simultan rolul de
conducător al grupului și de prezentator al obiectivelor sau zonelor vizitate, uneori chiar și de animator.
Considerat frecvent elementul de legătură între prestatorii de servicii și turist, ghidul trebuie să fie un
bun profesionist, un om de cultură, o gazdă amabilă și un excelent organizator.
Serviciile de cură sau tratament balneo -medical pot fi considerate , în opinia unor autori,
prestații suplimentare în situațiile în care turistul își completează sejurul într -o stațiune (motivat de
odihnă, cură helio -marină, schi) cu efectuarea unor tratamente simple (gimnastică, kinetoterapie,
aerosoli, cure de ape minerale), având caracter preventiv. De asemenea, serviciile de asistență medicală,
prilejuite de astfel de situații, fac parte din acea stă categorie.
Serviciile financiare se referă, în principal, la cele de asigurare a turistului, acoperind o gamă
largă de situații, de la starea de sănătate la pierderea banilor sau bagajelor, precum și la diverse
tranzacții (sisteme de plată, operațiuni bancare, schimb valutar) și facilități (reduceri de tarife, servicii
pe bază de abonament, credite ș.a.).
În categoria foarte cuprinzătoare a serviciilor suplimentare mai pot fi incluse și alte prestații,
precum: comercializarea produselor în sistem „duty free”, păstrarea obiectelor de valoare, efectuarea
diverselor comisioane etc.

90 Lărgirea gamei serviciilor, de bază și suplimentare, oferite turiștilor și creșterea calității lor se
reflectă pozitiv asupra circulației turistice, conducând la mai buna folosir e a bazei materiale și forței de
muncă, la sporirea eficienței întregii activități. Totodată, se impune sublinierea că serviciile
suplimentare au o contribuție deosebită în acest sens, prin prelungirea sejurului și a sezonului turistic,
prin creșterea înca sărilor medii pe zi -turist.

91 CAPITOLUL VII
CIRCULAȚIA TURISTICĂ

7.1. Metode de măsurare a circulației turistice

Exist ă o serie de dificult ăți în m ăsurarea circula ției turistice, iar metodele de măsurare sunt, a sa
cum am mai spus, im perfecte. În general, instrumentele statistice utilizate în m ăsurarea circula ției
turistice sunt recens ământul si sondajele. A sa cum afirma cunoscutul specialist Robert Lanquar,
„tradi țional, înregistrarea la frontier ă, înregistrarea clien ților si a înnopt ărilor în unit ățile de cazare,
înregistrarea tranzac țiilor în moned ă străină si a maximului si minimului de utilizare a echipamentelor
turistice, si a multor alte aspecte ale activit ății turistice dau o anumit ă măsură a variabilelor
corespunz ătoare. Ob ținem astfel informa ții cantitative atât pentru turismul interna țional cât si pentru cel
național.
Aspectele calitative, precum profilul socio -profesional si personal al turistului, motiva țiile sale,
modul de luare a deciziei de c ălătorie, structura cheltuieli lor turistice, nivelul de satisfac ție,
comportamentul anterior si ulterior, bugetul turistului etc. trebuie s ă facă obiectul unor anchete
particulare”3.
Schematic, principalele metode de înregistrare a num ărului turi stilor sunt:
a) metoda înregistrării în spațiile de cazare
Persoanele care solicit ă cazare într -una dintre unit ățile turistice sunt înregistrate, datele con ținând:
numele si prenumele, anul na sterii, cet ățenia, domiciliul stabil, actul de identitate si ziua sosirii. Metoda
permite evaluarea num ărului de înnopt ări, adic ă a numărului de nop ți petrecute în cadrul unit ății de
cazare.
Dezavantajele metodei privesc în primul rând faptul c ă turistii în circuit sunt înregistra ți de
fiecare dat ă când î si schimb ă hotelul, ceea ce conduce la înregistr ări multiple; în al doilea rând, în
anumite unit ăți mai mici sau de importan ță mai redus ă, cum ar fi sate de vacan ță, campinguri, popasuri
turistice, înregistr ările pot lipsi; în al treilea rând, persoanele care sunt cazate la rude sau prieteni, deci
nu într -un spațiu de cazare omologat, scap ă înregistr ării.
b) metoda de înregistrare a turistilor la frontieră

3 Lanquar, R., op. cit. , pp. 58 -59.

92 Aceasta presupune înregistrarea tuturor persoanelor care trec frontiera, indiferent de mijlocul de
transport folosit. Metoda este potrivit ă numai pentru ev aluarea turi stilor str ăini.
Ca dezavantaje putem men ționa c ă sunt înregistrate si persoanele care practic ă micul trafic de
frontier ă si care în realitate sunt vizitatori de mai pu țin de o zi.
În țările în care circula ția persoanelor este liber ă, cum e spa țiul Uniunii Europene, nu mai exist ă
formalit ăți vamale, deci nu se mai fac nici un fel de înregistr ări.
c) metoda anchetelor si sondajelor în rândul turistilor
Este folosit ă pentru cercetarea pe baza unor e santioane a aspectelor legate de preferin țele
turistilor, calitatea serviciilor, cuprinzând date de identificare a turi stilor.
d) metoda bugetelor de familie
Este o metod ă care ofer ă informa ții cu privire la cheltuielile pentru turism, ponderea acestora în
consumul si veniturile totale, periodicitatea c ălătoriilor, frecven ța lor, destina țiile etc.
În România, Institutul Na țional de Statistic ă si Studii Economice împreun ă cu Ministerul
Turismului au elaborat Metodologia de urmărire statistică a activității de turism . Potrivit acestei
metodologii, circula ția turistic ă se cuantific ă prin punctele de frontier ă, prin unit ățile de cazare, prin
agen țiile de turism, si prin metoda bugetelor de familie.
Se culeg informa ții cu privire la:
–
traficul de turi sti si excursioni sti interni si interna ționali, pe țări de provenien ță/destina ție, în
funcție de scopul c ălătoriei si în func ție de mijlocul de transport folosit;
– numărul persoanelor cazate;
-numărul înnopt ărilor, pe țări de provenien ță etc.
Raport ările agen țiilor de turism cuprind informa ții cu privire la num ărul turi stilor circula ția
turistic ă, consumul turistic, zonele de destina ție pentru turismul intern si interna țional organizat si date
privind veniturile încasate. Prin bugetele de familie se ob țin date legate de modul de participare a
popula ției la turismu l individual sau organizat.
Documentele pe baza c ărora se realizeaz ă observa țiile statistice sunt:
– declara ția călătorului la punctul de frontier ă sau documentele vamale legate de trecerea
frontierei;
–
registrul de eviden ță a persoanelor cazate;
– biletul de odihn ă si tratament;
–
borderoul de înscriere la excursii;

93 – chestionarele completate de familiile participante la anchetele cu privire la ac țiuni turistice.

7.2. Indicatorii circulației turistice
Măsurarea fenomenului turistic si surprinderea dif eritelor sale particularit ăți si tendin țe necesit ă
utilizarea unui sistem complex de indicatori, care cuprinde:
– indicatorii cererii turistice globale, externe, interne;
– indicatorii ofertei turistice: hoteluri, alte unit ăți de cazare, agen ții de voiaj si alte întreprinderi
din sectorul turistic;
– indicatorii rela ției cerere -ofert ă;
– indicatorii efectelor economice;
– indicatorii densit ății turistice: la nivelul teritoriului si popula ției;
– indicatorii poten țialului turistic al pie țelor;
– indicatorii ocup ării for ței de munc ă4.
a) Principalii indicatori ai circulației turistice :
a) Numărul turistilor (Nt) – este un indicator cantitativ de cuantificare a persoanelor care realizeaz ă
activit ăți turistice.
b) Numărul mediu zilnic al turistilor

Nt – se ca lculeaz ă ca raport între num ărul de turi sti într -o perioad ă dată si num ărul de zile. Acest
indicator exprim ă intensitatea circula ției turistice în anumite perioade.
c) Durata medie a sejurului

Ds – se determin ă ca raport între num ărul de zile -turist sau de înnopt ări si num ărul de turi sti. Este un
indicator calitativ cu privire la amploarea activit ății turistice si disponibilitatea turi stilor de a r ămâne o
anumit ă perioad ă într-o anumit ă zonă sau țară.

4 Cristureanu, Cristiana, Economia si politica turismului interna țional , Editura ABEONA, Bucure sti, 1992,
p. 31.

94 d) Densitatea circulației turistice

Dt – este un raport între num ărul turi stilor si num ărul popula ției rezidente sau între num ărul de zile –
turist si num ărul popula ției rezidente.
Acest indicator exprim ă legătura dintre fluxul turi știlor și popula ția rezident ă a unei zone sau țări.

e) Preferința relati vă a turistilor , calculat ă astfel:

Sau

Acest indicator furnizeaz ă informa ții cu privire la orientarea geografic ă a fluxurilor turistice,
permite delimitarea fluxurilor turistice si orientarea politicii de dezvoltare a activit ății turistice în
confor mitate cu cererea turistic ă.
b) Turismul intern
a) num ărul de turi sti la odihn ă si tratament si participan ți la circuitele itinerante interne;
b) num ărul de turi sti în sta țiunile balneo -climaterice;
c) num ărul de zile -turist;
d) încas ări din turismul inter n, pe ac țiuni (odihn ă-tratament si excursii interne);
e) num ărul persoanelor cazate si al înnopt ărilor, pe forme de cazare5.

5 Cosmescu, I., op. cit ., p. 78 .

95 CAPITOLUL VIII
FORME DE TRANSPORT UTILIZATE ÎN TURISM

8.1. Transporturile rutiere
Transporturile rutiere se realizeaz ă cu au tocare, microbuze si autoturisme, primele două fiind
specifice turismului organizat.
Apari ția automobilului a precipitat dec ăderea faimei trenului ca mijloc de transport în
majoritatea țărilor dezvoltate. Cum s -a men ționat si anterior, automobilul si-a con solidat imaginea ca
mijloc de transport de pasageri înc ă în anii 1920. Lundgren denume ste perioada urm ătoare acestor ani ca
fiind "era difuz ării individuale a c ălătoriilor"6. El explic ă aceast ă afirma ție astfel: ma sina privat ă a atras
o mare parte a turi stilor de pe pia ță, de pe rutele si mecanismele stabilite spre un nou concept, al
destina țiilor la mari distan țe.
Apari ția automobilului a r ăspândit beneficiile turismului atr ăgând din ce în ce mai mulți oameni,
fie c ălători individuali, fie grupuri mici. Ti pul de c ălătorie non -privat ă era caracteristic trenului si
vaporului cu aburi si precedea era automobilului. Datorit ă naturii infrastructurii limitate a c ăilor ferate si
a posibilit ăților reduse de naviga ție pe ap ă, modurile în care erau organizate c ălătoriile erau u sor de
prezis. Turi stii puteau s ă ajung ă doar la acele destina ții spre care existau trenuri sau vase. Multe sta țiuni
si hoteluri au înflorit datorit ă tipului de transport cu trenul si cu vase cu aburi, dar odat ă cu apari ția
automobilului a încep ut să decad ă atrac ția acestora.
Automobilul a permis apari ția călătoriilor "la întâmplare", a deschis drumul spre noi destina ții, a
urgentat dezvoltarea facilit ăților orientate spre automobili sti de -a lungul drumurilor si autostr ăzilor.
Motelul a fost una dintre noile facilit ăți dezvoltate în SUA si Canada dup ă cel de -al doilea r ăzboi
mondial. Ast ăzi, călătoria cu automobilul constituie modalitatea predominant ă de deplasare. Principala
țintă a societ ăților cu profil turistic a constituit -o familia care util izeaz ă automobilul în scop turistic.
Principalele argumente în favoarea automobilului sunt:

Controlul itinerariului si al opririlor pe parcurs;
 Controlul orarului de plecare;

Posibilitatea de a transporta bagaje si echipament în mod facil;
 Cost sc ăzut al călătoriei în cazul în care 3 sau mai multe persoane merg împreun ă;

Libertatea de a folosi automobilul chiar si dup ă atingerea destina ției.

6 Lundgren, J., The Development of the Tourist Travel Systems , în „The T ourist Review”, ian. 1973, p. 10.

96 Două aspecte particulare în leg ătură cu călătoria cu automobilul sunt vehiculele recrea ționale si
sectorul închiri erile de ma sini. Aceste dou ă sectoare s -au dezvoltat în a sa măsură încât se constituie în
elemente importante ale industriei turistice.
Vehiculele recrea ționale sunt o prelungire a dragostei pentru ma sini.
Încă de la începutul celui de -al doilea r ăzboi mon dial a crescut popularitatea campingului. SUA
dețineau mai mult de 14.000 de parcuri publice/private si locuri de campare comerciale cu cca.
1.000.000.de locuri. În Canada erau 250.000 de locuri de campare, iar în Mexic cca. 100.0007.
Popularitatea crescâ ndă a vehiculelor recrea ționale a dus la apari ția unui nou mod de campare în
anii '70, incluzând fran siza, condominium -ul si sistemul de time -sharing.
Închirierea autoturismelor este de asemenea un sector unde s -a putut remarca o crestere
semnificativ ă în anii '60 -'70. Veniturile firmelor de tip rent -a-car din SUA au crescut de 10 ori în
perioada 1960 -1978. Cea mai mare utilizare a autoturismelor închiriate s-a desf ăsurat în zilele lucr ătoare
ale s ăptămânii (de luni pân ă vineri) si au fost efectuate de călătorii de afaceri (75% din totalul
călătoriilor cu scop de afaceri)8. Cererea pentru închirierea de autoturisme pentru perioada de week -end
venea în special din partea turistilor care efectuau c ălătoria în scop personal sau de pl ăcere. O mare
parte a închir ierilor au loc la aeroport.
După unele estim ări 9, 7% din turi stii francezi, 13% dintre turi stii olandezi, 14% din cei germani,
16% din danezi, 20% din spanioli, 20% din portughezi închiriaz ă masini în timpul sejururilor estivale în
străinătate.
Tendin țele recente în închirierile de ma sini au pus accentul, în special, pe modernizarea ofertei
de ma sini, cu aplecare spre autoturisme mai mici si cu consum mai redus. Transporturile rutiere ocup ă
primul loc în formele de transport utilizate: de exemplu, în Europ a, 70% din circula ția turistic ă
interna țional ă se realizeaz ă cu mijloace rutiere, cu varia ții de la o țară la alta, în func ție de
particularit ățile geografice si nivelul de dezvoltare a rețelei si mijloacelor de transport, astfel: în Anglia
15%, Germania 4 2%, Spania 60%, Italia 78%10, Fran ța 75%11.
În România, transporturile rutiere ocup ă 70% din totalul formelor de transport utilizate pentru
circula ția turistic ă național ă si 50% pentru circula ția turistic ă interna țional ă12.

7 Mill, R. C., Morrison, A. M., The Tourism System , Prentice -Hall Int., 1985, pp. 160 -161.
8 Idem.
9 Tinard, Y., Le Tourisme. Economie et Management , McGraw Hill Book, 1992, p. 168 .
10 Holloway, J. C., The Business of Touri sm, Pitman, 1989, p. 49.
11 De La Rochefoucauld, Beatrice, op. cit ., p. 36 .
12 Cosmescu, I., op. cit ., p. 174 .

97 Autoturismul devine tot mai prezent si în formele de transport combinate, în aranjamentele de
tipul „fly and drive” (avion si ma sină), „rail and drive” (tren si ma sină), „package tour” (aranjament
semiorganizat de transport rutier si croazier ă maritim ă, cu nave la bordul c ărora se asigur ă serviciile de
cazare si mas ă)13.
Mijloacele de transport rutier colectiv, respectiv microbuzele si autocarele, la rândul lor, sunt
foarte convenabile pentru parcurgerea distan țelor mai lungi, atât datorit ă prețului mai redus cât si
siguran ței si confortului. Companiile de autocare au introdus în ultimii ani o serie de îmbun ătățiri
tehnologice si de confort, cum ar fi: protec ție fonic ă, aer condi ționat, toalet ă, servicii de ghizi, servicii
de alimenta ție etc.
În SUA, se estimeaz ă că 90% dintre pasagerii autoca relor c ălătoresc în scopuri personale sau de
plăcere, pentru Canada procentajul fiind de 85%. Pe de alt ă parte îns ă, călătorii de afaceri ocup ă numai
10-15% din pia ță. Studiile au ar ătat că pasagerii de pe autocare din America de Nord sunt fie tineri, fie
bătrâni. De asemenea, autocarele atrag o parte important ă a categoriei de popula ție cu venituri mici. Un
alt lucru interesant este c ă numărul femeilor care c ălătoresc cu autocarul este semnificativ mai mare
decât cel al bărbaților. Ultimele ac țiuni publici tare indic ă faptul c ă piața țintă spre care se îndreapt ă
programele companiilor de autocare este cea a vacan ței de var ă a familiei, de regul ă a cuplurilor tinere,
precum si persoanele în vârst ă pentru vacan țele de var ă sau toamn ă14.

8.2. Transporturile fer oviare
Transporturile cu trenul au ap ărut pe continentul nord american15, de la Coasta Atlanticului la
Coasta Pacificului si au fost principalul stimulent al vacan țelor în secolul al XIX-lea si la începutul
secolului al XX -lea, în SUA, Canada si Europa. Pri ma rut ă transcontinental ă a fost deschis ă în 1869 în
SUA. În 1841, în Anglia s -a organizat primul tur cu trenul, atunci când Thomas Cook a organizat o
excursie de la Leicester la Loughborough. În 1851, 3 milioane de englezi au c ălătorit la Marea Expozi ție
de la Londra. Trenul a urgentat, de asemenea, si dezvoltarea multor sta țiuni de litoral.
Perioada în care trenul a fost principalul mijloc de transport în țările dezvoltate a durat 100 de
ani, de la 1830 la 1930. Aceast ă perioad ă corespunde sistemului soci al de transport de început,
sistemului c ăilor ferate dezvoltate si erei c ălătoriilor expres. În anii '20 si '30, automobilul începe s ă
câstige din ce în ce mai mult ă popularitate ca mijloc de transport, atr ăgând mul ți pasageri.

13 Stănciulescu, Gabriela, Managementul opera țiunilor de turism , Editura All Beck, Bucure sti, 2002, p. 223.
14 Mill, R. C., Morrison, A. M., op. cit ., pp. 167 -170.
15 idem, p. 153.

98 Principalele motive care îi determin ă pe oameni s ă utilizeze trenul ca mijloc de transport sunt:
§ siguran ța
§ posibilitatea de a vedea lucruri interesante pe parcurs
§ posibilitatea de a te putea plimba în timpul c ălătoriei
§ sosirea la destina ție odihnit si relaxat
§ confortul pers onal.
Dezavantajele sunt asociate duratei mari de timp în care se ajunge la destina ție, orarului
inflexibil si slabei calit ăți a serviciilor de mas ă. Trenurile sunt considerate ca fiind mijloace de transport
sigure si de aceea atrag o parte semnificativ ă a celor cu fric ă de zbor.
Pe de alt ă parte, în țări precum Germania, Fran ța si Japonia opereaz ă trenuri super -rapide.
Acestea merg mai repede decât ma sinile, sc ăzând durata c ălătoriei. De exemplu, TGV -ul din Fran ța
merge cu peste 200 km/h între Paris si Lyo n, călătoria durând aproximativ 2 ore (comparativ, cu ma sina
ar dura 5 ore). Cu titlu de exemplu, putem men ționa c ă distan ța Paris -Lyon se parcurgea cu trenul la
1867 în 9 ore, în 1914 în 7 ore, în 1938 în 5 ore, în 1950 în 4 ore, iar dup ă 1983 în 2 ore16. TGV
Eurostar parcurge distan ța Paris – Londra în 3 ore, iar Thalys leag ă Parisul de Bruxelles, c ălătoria
durând mai pu țin de o or ă si jum ătate, parcurge distan ța Paris -Amsterdam în 3 ore si un sfert si Paris –
Koln în 4 ore si un sfert. La începutul anilor ' 80 cre ste num ărul pasagerilor de intercity, ca si num ărul
călătorilor de afaceri care au folosit serviciile clasei I. Principalul motiv al acestor cre steri a fost
scumpirea biletelor de avion, datorit ă cresterii costurilor energetice, precum si îmbun ătățirea calit ății
serviciilor oferite de trenuri.
Transportul feroviar reprezint ă unul dintre cele mai vechi mijloace de transport utilizate în
turism, având îns ă în prezent o pondere mic ă pe plan mondial, si anume cca. 4 – 5% în circula ția turistic ă
interna țională, iar în unele țări pân ă la 15 -20% (Italia, Bulgaria etc.)17.
În România, transportul feroviar de ține 25% din traficul interna țional si 30% din traficul intern18,
favorizat fiind de distan țele relativ prea scurte pentru a motiva transporturile aeriene, gr adul mic de
motorizare a popula ției etc.
Transporturile feroviare sunt prezente si într -o serie de aranjamente129, dintre care cel mai
important este Rail Inclusive Tour, si include transport cu trenul, cazare si alte servicii, destinat
călătorilor individ uali si în grup. RIT are urm ătoarele variante:

16 Le Figaro Magazine , 26 mai 2001.
17 Cosmescu, I., op. cit ., p. 181 .
18 Idem.

99 – RIT-I, oferit turi stilor individuali si constând în reducerea tarifului cu 20%;
– RIT-I G, oferit turi stilor individuali si în grupuri mici, constând în reducerea tarifului cu 40%,
dar impunerea unui minim d e trafic;
– RIT-G P, oferit grupurilor de turi sti, cu reduceri de 45% si un minim de trafic;
– RIT-Y si RIT -YP, destinat tinerilor sub 26 ani, cu reduceri de pân ă la 50%;
– RIT-G, oferit în anumite conjuncturi, cu reduceri substan țiale de tarife.

8.3. Tra nsporturile aeriene

Transporturile aeriene sunt forma de transport cea mai dinamic ă si mai recent ă, cu viteza cea mai
mare de deplasare, fiind folosite în propor ție de 50% pentru distan țe cuprinse între 1000 si 4000 de km
si în propor ție de 100% pentru di stanțe de peste 4000 km. Transporturile aeriene ocup ă în prezent cca.
20-25% din traficul turistic interna țional, cu valori sensibil diferite de la o țară la alta: Grecia 75%,
Anglia 62%, Italia 10%19.
În România, ponderea acestei forme de transport este de cca. 5 -6% în traficul turistic
interna țional si sub 1% în traficul turistic intern20. Practic, aproximativ 500.000 de români călătoresc
anual cu avionul; 50% din ace stia zboar ă în Europa, iar 40% au ca destina ție SUA si Canada21.
Istoria transportului aeria n poate fi împ ărțită în mai multe perioade. Prima perioad ă, 1918 -1938,
a fost perioada de început a zborurilor regulate, în timp ce era modern ă poate fi denumit ă era
transportului aerian de mas ă. Perioada actual ă este marcat ă de îmbun ătățiri ale tehnologii lor aviatice, de
apari ția charterelor (pachete de servicii sau vacan țe "inclusive" sau "all inclusive"). Câteva date din
istorie ne permit s ă arunc ăm o privire asupra faptelor:
§ în SUA are loc în 1918 primul zbor regulat intern pe ruta New York -Philadelph ia-
Washington ;
§ în 1939 are loc primul zbor transatlantic de pasageri operat de Pan American, cu un hidroplan ;
§ BOAC (azi, British Airways) ofer ă primul zbor transatlantic de pasageri, în 1946 ;
§ BEA (azi, parte a British Airways) opereaz ă primul zbor d e pasageri cu destina ția Europa
(1946) ;
§ în 1970 se introduc primele avioane cu reac ție mari22.

19 De La Rochefoucauld, Beatrice, op. cit ., p. 186 .
20 Idem.
21 Capital nr. 6/8 februarie 2001.

100 Cum s -a mai spus, era modern ă a transportului aerian începe, cu adev ărat, dup ă cel de-al doilea
război mondial. În perioada 1945 -1960, s -a observat cre sterea nu mărului pasagerilor care au trecut de la
utilizarea trenurilor si a vapoarelor la c ălătoria cu ma sina si avionul. În anii '60, aceast ă tendin ță a
continuat, reducerea tarifelor de c ălătorie stimulând si mai mult transportul aerian.
Până în anii '80, avionu l a fost principalul mijloc de transport utilizat de pasageri în SUA si
Canada, dar si în zborurile interna ționale spre/dinspre continent. Sectorul transportului aerian s -a
dezvoltat rapid la nivel interna țional, mai ales în anii '60 -'70. Ruta transatlanti că este foarte
semnificativ ă în ceea ce prive ste dezvoltarea acestuia. În 1948, numai 183000 de cet ățeni americani au
zburat pe avioane transatlantice cu destina ția Europa. Aceast ă cifră a crescut pân ă la 3,8 milioane în
1973. Num ărul total al pasagerilor pe sectorul nord -atlantic a ajuns pân ă la cifra de 19 milioane în 1981,
cu 90,6% pasageri pe curse regulate, iar restul de 9,4% sau 1,79 milioane pe chartere.
În Canada, Canadian Airlines a num ărat 44,9 miliarde de pasageri în 1979, cca. 77% pe curse
regul ate, restul pe chartere. Media anual ă de cre stere, în pasageri -kilometri, pe cursele regulate a fost
10,9%, în perioada '66 – '79, iar pentru traficul de charter a fost chiar mai mare – 24,3%23.
În prezent, transporturile aeriene mondiale sunt în continu ă crestere, ajungând – potrivit datelor
Organiza ției Mondiale a Avia ției Civile – la 1,35 miliarde persoane transportate. Transporturile aeriene
rămân îns ă foarte sensibile la marile crize economice, politice, formidabila lor expansiune fiind
întrerupt ă de socurile petroliere, r ăzboiul din Golf, recesiunea economic ă mondial ă din 1993 si atentatele
de la 11 septembrie 2001.
Transportatorii aerieni sunt de dou ă tipuri:
• Companii regulate, între care se disting marile companii interna ționale din SUA (Delta
Airlin es, United Airlines, American Airlines, Northwest Airlines, US Airways), iar din Europa – Air
France, British Airways;
• Companii neregulate sau charter, care opereaz ă curse la cerere, dezvoltate în special după anii
'70; importan ța crescând ă acordat ă pieței charterelor de c ătre companiile aeriene comerciale este
confirmat ă de urm ătoarele aspecte:
– pentru transportatorii aerieni (mai pu țin SUA), serviciile charter reprezentau 13,2% din totalul
veniturilor;
– în Europa, 40% din pasageri au revenit charterel or24

22 Mill, R. C., Morrison, A. M., op. cit ., pp. 162 -167.
23 Idem.

101 Principalele rute mondiale de charter includ traversarea Atlanticului si alte coridoare aeriene
dintre Marea Britanie si restul Europei spre Spania, precum si spre alte țări mediteraneene.
Charterele pot fi:
– chartere de grup, cu sau f ără afinitate;
– chartere IT, care includ si cazare, transport la sol etc.;
– chartere pentru uz propriu, avionul fiind închiriat de o singur ă persoan ă;
– chartere specializate, pentru studen ți sau pentru evenimente speciale25.
Asocia ția Transportatorilor Aerieni Americani (ATA) a condus un studiu pe durata a mai mul ți
ani cu privire la frecven ța zborurilor din SUA. Peste dou ă treimi din pasagerii americani au zburat pe o
rută comercial ă. Grupurile cu cea mai mare înclina ție spre zbor sunt cele profesionale, de afaceri, cei
aflându -se în grupa vârstei de la 25 la 49 ani, reziden ții din partea de vest a SUA, precum si cei cu
venituri familiale mai mari de 40.000 $ anual. C ălătorii frecven ți pe calea aerului reprezint ă 36%, iar
călătorii "modera ți" (2 pân ă la 12 zboruri pe an) reprezint ă 48% din totalul c ălătorilor, generând 50%
din totalul călătoriilor. Studiul ATA relev ă faptul c ă 55% dintre c ălătoriile cu avionul s -au efectuat în
scopuri de afaceri, iar restul în scopuri personale sau de pl ăcere26.
Pe scurt, avionul s -a const ituit în principalul mijloc de transport interna țional si intercontinental
după cel de -al doilea r ăzboi mondial, având un rol important în viziunea călătorilor de afaceri, pentru
care factorul timp este un punct major. Zborurile charter au devenit moduri d e transport în special
pentru vacan țe, fiind populare în Europa.
Avantajele transporturilor aeriene țin de timpul scurt al c ălătoriei, gradul ridicat de confort, iar
dintre dezavantaje menționăm: insecuritatea relativ ă a zborului, dependen ța de condi țiile meteo, costul
ridicat, îmbarcarea si debarcarea în afara ora selor, necesitatea complet ării călătoriei cu alte mijloace de
transport.
8.4. Transporturile turistice maritime si navale
Transportul pe apă reprezintă una din formele de deplasare puțin solicitat e, datorită condițiilor mai
speciale de realizare, vitezei pe care o realizează navele și necesitățile continuării călătoriei, de cele mai
multe ori, cu alte tipuri de mijloace.
Drept urmare, transportul naval contează doar cu 2 -3% din traficul turistic i nternațional și 1 -2% din
circulația turistică a țării noastre, ponderea sa menținându -se relativ constantă.

24 Mill, R. C., Morrison, A. M., op. cit ., pp. 162 -167.
25 Stănciulescu, Gabriela, op. cit ., pp. 173 -182.
26 Mill, R. C., Morrison, A. M., op. cit .

102 Transporturile navale se realizează în prezent mai mult sub forma croazierelor, transformându -se de
fapt dintr -o modalitate de deplasare într -una d e agrement.
Produse turistice oferite de companiile maritime:
• Traversari maritime cu preturi preferentiale;
• Voiaje forfetare care include transportul dus -intors si servicii de sejur (cazare, masa) in fiecare
escala;
• Cvasi -croaziere, care ofera transport, c azare (uneori) si agrement la bordul navelor;
• Croaziere, produse turistice forfetare care ofera circuite maritime si fluviale cu plecare si sosire
in acelasi port (circuit) ;
Croazierele
Croaziera reprezintă, de fapt, un produs turistic (pachet de vacanță) constând în petrecerea sejurului
la bordul unei nave special amenajate, oferindu -se călătorilor nu numai un voiaj maritim obișnuit, ci și
unele tratamente și condiții de agrement deosebite, precum și vizitarea unor porturi și localități în afara
granițelor țării, în conformitate cu itinerarul stabilit în prealabil.
Croaziera se poate constitui atât într -un produs turistic distinct, cât și într -un element component al
acestuia, sub forma unui circuit complet sau ca deplasare pe un parcurs inițial. În combin ație cu
transportul turistic aerian, rezultă un aranjament turistic denumit „fly -cruise” ce permite pasagerilor să
atingă puncte de îmbarcare în vase rapide și să revină, la domiciliu, tot rapid la sfârșitul croazierei, prin
continuarea drumului pe calea a erului.
Piața turismului de croazieră și -a modificat imaginea în ultimii ani, de la o piață de lux la o piață și o
ofertă de masă, destinată unui public mai larg și mai tânăr.
Tendințele recente sunt de scurtare a duratei croazierelor, de combinare a aran jamentelor aer – mare
o dată cu liberalizarea transporturilor aeriene și o diversificare a activităților ce se desfășoară la bordul
navelor.
Prețurile actuale pentru croaziere oscilează în jurul unei medii de circa 200$/pers./zi, interpretat ca
fiind un p reț relativ scăzut, în comparație cu costul serviciilor turistice ce ar trebui achitate zilnic de un
client, într -un alt mod de organizare a deplasării, pentru transport, rezervări la hotel, servirea meselor și
agrement.
Navlul este tariful convenit în co ntractul de transport, încheiat de armator cu operatorul de turism pe
o perioadă determinată. Acesta este stabilit pe zi și este determinat de totalitatea cheltuielilor de
exploatare anuală a navei.

103 Cu cât această perioadă este mai mare, cu atât navlul es te mai mic, putându -se deci stabili tarife de
vânzare pe sezoane și extrasezoane turistice.
Contractele de închiriere pot fi de mai multe tipuri:
Trip – călătoria se efectuează spre un anumit port de destinație și retur;
Round Trip Charter – călătoria se efectuază în mai multe porturi, nava revenind în portul inițial de
plecare;
Time Charter – nava este pusă la dispoziția celui care o închiriază o perioadă de timp determinată.
Serviciile oferite clientelei în domeniul transporturilor navale pot fi subdiv izate în: curse de linie;
linii de croazieră; deplasări scurte sau minicroaziere; călătorii în interior pe râuri, lacuri, canale;
călătorii individuale cu vase de agrement, proprietate privată sau închiriate .
În funcție de numărul pasagerilor, mărimea și c onfortul navelor, calitatea serviciilor, durata
călătoriei, tipologia agrementului, se disting:
Croaziere de vacanță (nave de mare capacitate, 1.000 -2.000 de pasageri, itinerarii medii de circa
șapte zile, clientelă diversă, destinații obișnuite);
Croazier e de lux (nave de capacitate mai mică, 150 -900 de pasageri, confort superior, personal de
înaltă calificare, itinerarii de 14 -30 zile);
Croaziere exotice sau de aventură (nave de capacitate mică, destinații originale, turiști amatori de
explorări, servicii specifice, personal cu instruire specială etc.).
Ca principale destinații sau orientări majore ale liniilor de croazieră se evidențiază:
– Marea Caraibelor, cu insulele Bermude, Bahamas și coastele de est ale Americii Centrale și de
Sud; este apreciată d rept cea mai importantă destinație, concentrând jumătate din numărul călătoriilor;
– Coasta de Vest a Americii de Nord, cu trasee pe lângă Mexic, SUA, Canada, destinația situată pe
locul doi în topul preferințelor turiștilor;
– Marea Mediterană, cu trasee ce leagă țările din vestul și estul bazinului;
– Orientul Îndepărtat – linii între insulele din zonele Pacificului;
– Marea Baltică și legăturile între capitalele țărilor nordice;
– Africa de vest cu insulele Canare și Madeira;
– Circuite în jurul lumii.
De asemenea, un loc distinct în structura croazierelor îl ocupă călătoriile pe râurile interioare, între
cele mai cunoscute și frecvente trasee numărându -se cele pe Nil, Dunăre, Rin, Mississippi, Yangzi, Li,

104 Ama zon. În România, croaziere pe distanțe scurte derulează firmele t uristice „Prestige” pe sectorul
românesc al Dunării și „Atbad” în Delta Dunării.
Comercializarea produselor turistice maritime
• Piata croazierelor este dominata de SUA – circa 1200 distribuitori; Miami este capitala mondiala
a croazierelo r.
• In Europa, cele mai mari agentii sunt: Paquet si Club Mediterranee (Franta), Chandria si
Epiroteki (Grecia), Costa (Italia), Kloster (Norvegia), The Sovereign the Sea (Suedia), Chousta
Roustavelli (Rusia), P&O, Wihite Star Line (Marea Britanie)
Cele mai multe companii au agentii distribuitoare care centralizeaza rezervarile, iar acestea sunt
incredintate unei agentii generale (General Sales Agent) care elibereaza titlurile de transport, contra unui
comision.

105 CAPITOLUL IX
PARTICULARITĂ ȚILE SISTEMULUI DE INDICATORI
UTILIZAȚI ÎN TURISM

Evoluția turismului este influențată de o serie de factori, dintre care, determinanți sunt cei care
influențează cele două laturi corelative ale pieței :
– factori ai cererii turistice – venituri, timp li ber, dinamica populației ;
– factori ai ofertei turistice – diversitatea și calitatea serviciilor, costul prestațiilor, nivelul de
pregătire a forței de muncă.
Turismul este analizat și urmărit în evoluția sa printr -un sistem de indicatori specifici , bazat pe o
metodologie de calcul uniformizata pe plan mondial.
Indicatorii turismului furnizează și cuantifică informațiile necesare acțiunilor de politică
turistică, permițând și măsurarea efectelor acestor acțiuni.
Pentru a calcula indicatorii turismului sunt necesare următoarele surse de informații27:
– registrele și statisticile intrărilor turistice la frontieră ;
– registrele și statisticile capacităților de cazare ;
– registrele ofertei turistice pe categorii de întreprinderi ;
– rezultatele anchetelor efec tuate asupra turiștilor străini și naționali la locul destinației turistice ;
– rezultatele anchetelor privind cheltuielile turistice ale fiecărei categorii de consumatori ;
– recensământul populației ;
– balanța de plăți în structură ;
– balanța legăturil or dintre ramuri.
Indicatorii turismului trebuie definiți pe baza noțiunilor oficiale cuprinse în documentația
tehnică a O.M.T ., unitatea statistică de observare fiind turistul (persoana ce sejurnează minimum 24 de
ore, minim o noapte și pentru orice alt m otiv decât cel de a exercita o activitate remunerată).
Sistemul de indicatori trebuie sa furnizeze prompt informații cu privire la :
– cererea turistică – prin măsurarea circulației turistice interne ș internaționale în cadrul teritoriului
național ;
– oferta turistică sau potențialul economic din punct de vedere al bazei materiale și al personalului
;

27 PETCU N., Statistica în turism -teorie și aplicatii , Editura Albastra, Cluj Napoca 2000.

106 – rezultatele valorice ale activității turistice , prin cheltuieli, încasări și eficiența economică ;
– calitatea activității turistice .
După forma de exprima re, acești indicatori se pot exprima în: unități naturale, natural –
convenționale și valorice (lei, euro, dolar).
Toți indicatorii ce caracterizează activitatea de turism se pot determina sub formă de: indicatori
absoluți (globali), medii, de intensitate, d e structură, de dinamică.
Pentru a avea aplicabilitate și eficiență, sistemul de indicatori ai turismului trebuie să aibă la bază
principiile generale care stau la baza oricărui system de indicatori statistici, respectiv:
– unicitatea concepției cu privire la conținutul, metodologia de calcul și mijloacele de agregare ale
acestora;
– asigurarea comparabilității ;
– extinderea și lărgirea sistemului cu noi indicatori.
Datorită acestui fapt ei pot fi grupați în două mari categorii :
– indicatori macroeconomic i ;
– indicatori microeconomici.

9.1. Indicatori macroeconomici ai turismului

Sursa datelor o constituie cercetările statistice pentru urmărirea rezultatelor din activitatea de
turism, organizate de Comisia Națională pentru Statistică :
– rapoartele primite de la agenții economici, organizații obștești etc. care au în proprietate sau
administrează unități de cazare turistică pentru activitatea de turism intern;
– surse administrative : Ministerul Turismului (sosirile și plecările în /din țară înregistrate la
punctele de frontieră).

9.1.1. Capacitatea de cazare turistică

Unitatea de cazare turistică furnizează turiștilor în mod permanent sau ocazional prestația de
cazare. În unitățile de cazare turistică sunt cuprinse unitățile existente la sfârșitul anului respecti v,
exclusiv cele care și -au întrerupt activitatea pentru o perioadă de timp.
Se face distincție între:

107 – capacitatea de cazare existentă – care reprezintă numărul de locuri de cazare de folosință
turistică înscrise în ultimul act de recepție, omologare, c lasificare a unității de cazare.
– capacitatea de cazare în funcțiune (disponibilă) – care reprezintă numărul de locuri de cazare
de care pot beneficia turiștii, ținând cont de numărul de zile cât sunt deschise unitățile într -o anumită
perioadă.
Indicatorii folosiți pentru măsurarea capacității de cazare se prezintă sub formă de: mărimi
absolute (număr de unități, număr de camere, capacitate de cazare în funcțiune locuri -zile, capacitate
existentă, permanentă și sezonieră),structurate pe tipuri de unități, c ategorii de confort, formă de
proprietate precum și în dinamică.
Tipurile de unități sunt structurate în hoteluri și moteluri, hanuri turistice, cabane turistice,
campinguri, vile turistice, tabere de elevi și preșcolari, unități școlare, locuințe contrac tate cu cetățeni,
pensiuni.

9.1.2. Circulația turistică

Măsurarea statistică a circulației turistice are drept scop de a determina dimensiunile acesteia și
de a oferi informații utile pentru dezvoltarea în perspectivă a industriei serviciilor28.
Indicatorii stat istici care măsoară și caracterizează fluxurile turistice sunt: numărul total de
turiști, numărul total de zile -turist, numărul mediu zilnic de turiști, durata medie a sejurului, densitatea
circulației turistice, preferința relativă a turiștilor.
Numărul t otal de turiști (Σt) – este un indicator absolut care reprezintă numărul persoanelor
(romani și străini) care călătoresc în afara localităților în care își au domiciliul stabil, pentru o perioadă
mai mică de 12 luni și stau cel puțin o noapte într -o unitat e de cazare turistică în zone vizitate din țară;
motivul principal al călătoriei este altul decât acela de a desfășura o activitate remunerată în locurile
vizitate.
Înnoptarea – reprezintă fiecare noapte pentru care o persoană este înregistrată într -o unit ate
turistică, astfel încât se pot obține următoarele situații pe baza acestor indicatori:
– turiști cazați în unitățile turistice;
– înnoptări în unitățile de cazare turistică;

28 Baron T., K orka M, Pecican E., Stanescu M., Statistica pentru comerț și turism , Editura Didactică și Pedagogică,
Bucuresti 1981.

108 – turiști cazați pe tipuri de unități turistice și grade de confort;
– indicii de utilizare ai capacității de cazare în funcțiune , pe tipuri de unități și grade de confort;
indicele de utilizare a capacității în funcțiune exprimă relația între capacitatea de cazare disponibilă
(locuri oferite) și utilizarea efectivă a acesteia de că tre turiști într -o perioadă determinată; se obține prin
raportarea numărului total de înnoptări realizate, la capacitatea de cazare în funcțiune.
Numărul total de zile -turist – (Σzt) – este tot un indicator absolut care se obține ca produs între
numărul de turiști (t) și durata activității turistice exprimată în zile (z), perioada maximă luată în calcul
fiind de un an.
Numărul mediu de turiști – (t ) exprimă circulația turistică medie într -o anumită perioadă:

în care Σz reprezintă numărul de zile luat în calcul.

Durata medie a sejurului ( z ) oferă informații complete în legătură cu amploarea activității
turistice:

Evoluția în timp a acestui indicator este foarte importantă deoarece scoate în evidență atitudinea
consumatorilor față de activitatea t uristică, atitudine determinată de o serie de factori cum ar fi :
veniturile, politica de prețuri, timpul liber.
Densitatea circulației turistice (dt) este un indicator statistic de intensitate care pune în legătură
circulația turistică cu populația autoht onă a țării receptoare (P):

SAU

109 Circulația turistică se poate caracteriza nu numai prin indicatorii absoluți, medii și de
intensitate, ci și prin indicatorii de structură, în alcătuirea cărora intervin cele două componente ale
turismului – turism intern și turism internațional, cât și zona sau țara de origine a turiștilor.
Analiza poate fi completată cu următoarele situații:
– numărul de zile vacanță petrecute în țară și/sau străinătate, după: tipul de sejur (circuit, mare,
munte, rural); tipul de cazare; categorii socioprofesionale; categorii de vârstă; gradul de aglomerare a
rezidenței principale;
– sejururi și zile petrecute în străinătate după țările de destinație;
– analiza sejururilor petrecute în timpul sezonului cald/rece du pă: tipul de sejur, modul de
cazare, modul de transport, lunile corespunzătoare acestui sezon;
– comparații între zone turistice naționale și internaționale.
Aceste analize se pot realiza pe bază de eșantion, extinderea rezultatelor efectuându -se în
condiț ii de probabilitate dinainte stabilite.

9.2. Indicatori statistici microeconomici în turism
Sistemul de indicatori prezentați la nivel macroeconomic se regăsesc și la nivel microeconomic,
dar mult mai detaliați, permițând o analiză mult mai amănunțită a m odului de desfășurare a activității
turistice, precum și a factorilor care o influențează. Acești indicatori 29 pot fi structurați pe :
– indicatori ai cererii turistice;
– indicatori ai ofertei turistice;
– indicatorii relației cerere – ofertă;
– indicator ii cheltuielilor turistice;
– indicatorii încasărilor din turism;
– indicatorii potențialului turistic al piețelor;
– indicatorii eficienței economice a turismului;
– indicatorii calității activității turistice.

29 Biji E., Baron T., Tovissi L., Statistică teoretică și economică , Editura didactică și pedagogică București, 1991.

110 9.2.1 Indicatorii cererii turistice
Între cererea turistică și consumul turistic există o anumită similitudine:
– cererea turistică – ansamblul persoanelor care își manifestă dorința de a se deplasa în afara
reședinței proprii;
– consumul turistic – cheltuielile efectuate de cererea turistică pe ntru achiziționarea unor bunuri
și servicii legate de motivația turistică; se poate realiza înainte de deplasarea la locul destinației, în
timpul deplasării, la locul de destinație.
În calculul indicatorilor statistici specifici cererii turistice trebuie s ă se țină cont de o serie de
particularități ale cererii turistice: caracterul dinamic, concentrarea în țările și regiunile dezvoltate pe
plan economic, diversitate, eterogenitate, sezonalitate.
Cererea poate fi analizată ca:
– cererea pieței turistice – reprezentând numărul de vizitatori corespunzători sectorului geografic
dat, în cursul unei perioade precizate, în condițiile determinate de mediu și răspunzând unui program de
marketing specific;
– cererea potențială – corespunde limitei către care tinde ce rerea pieței, dacă eforturile de
marketing ale sectorului turistic cresc la maximum. Astfel, condiții economice mai bune cresc
potențialul pieței turistice;
– previziunea cererii turistice – indică, pentru o perioadă viitoare determinată, care va fi la
nivelul cererii în funcție de eforturile de marketing ale întreprinderilor.
Cererea turistică se naște dintr -o necesitate specifică și se transformă într -un consum specific .
Pentru ca cererea să se transforme într -un act de consum, trebuie îndeplinite trei co ndiții : timp liber,
venit disponibil, motivație. Printre determinanții cererii turistice amintim:
– Factorul demografic . Populația reprezintă un rezervor pentru cererea turistică, dar creșterea
populației nu conduce la o creștere în aceeași măsură a cerer ii turistice, aceasta depinzând de gradul de
dezvoltare economică a țării, precum și de structura pe vârste a populației.
– Venitul . Baza materială a oricărui act de consum, deci și a participării la circulația turistică.
Nivelul ratei de consum turistic d epinde atât de venitul național cât și de venitul individual, deși trebuie
precizat că mai curând structura, repartizarea și evoluția venitului național permit apariția și
manifestarea cererii turistice, decât nivelul său. Venitul trebuie să atingă un anum it prag peste care
devine posibilă satisfacerea nu numai a necesităților vitale, dar și a celor legate de ridicarea nivelului de
trai, ceea ce va duce la creșterea ratei cererii turistice. Nivelul acestui prag variază în timp și spațiu,

111 deoarece structura consumului individual este strâns legată de gradul de dezvoltare economică, de
mentalitatea oamenilor, obiceiuri, tradiții, grad de cultură.
– Gradul de urbanizare . Orașele reprezintă poli puternici emițători de călători care doresc să
evadeze din viața tr epidantă provocată de ritmul de muncă, atmosfera poluată, viața în comun în
locuințele de capacitate mare etc. Cu cât gradul de urbanizare crește cu atât crește proporția cererii
turistice pe plan național.
– Determinanții motivaționali . Pot fi grupați în : motivații psihice (dorința de recreere, de a
efectua diferite sporturi sau motivații legate de îngrijirea sănătății); motivații culturale; motivații
interpersonale (dorința de a cunoaște alte persoane, de a ieși dintr -o anumită rutină).
Prin indicatorii statistici putem analiza cererea turistică în structura și dinamica ei. Aceștia pot fi
grupați astfel:
– cererea totală (Ct) – mărime absolută, constituită din cererea internă (Ci) și cererea externă
(Ce).
Mărimile de structură reflectă ponderile pe care l e dețin cele două tipuri de cereri în cererea
totală.
Evoluția în timp a celor trei tipuri de cereri poate fi evidențiată sub formă de indici30:

în care : Ct = cererea totală
Ci = cererea internă
Ce = cererea externă
Din punct de vedere a proveniențe i cererii se urmărește să se pună în evidență țările care dețin
cea mai mare pondere în cererea turistică externă.

30 Cristureanu C, Econ omia și politica turismului internațional , Editura Abeona București 1992.

112
în care : Czonă = cererea unei anumite zone
Ci = cererea internă
Structura și dinamica cererii pe principalele mijloace de cazare :

în care :
Ct = cererea totală
Chotelieră = cererea hotelieră
Cvile = cererea pentru vile
Ccabane = cererea pentru cabane
Din punct de vedere al mijloacelor de transport cererea turistică poate fi structurată pe
următoarele var iante:
o cererea totală pentru transportul cu avionul;
o cererea totală pentru transportul cu autocarul;
o cererea totală pentru transportul feroviar;
o cererea totală pentru transportul cu autoturismul;
o cererea totală pentru transportul maritim;
o cerer ea totală pentru alte forme de treansport ( transport pe cablu etc.)
Sezonalitatea cererii poate fi urmărită calculându -se:

113 o coeficientul lunar de trafic ca raport între numărul de turiști din luna cu trafic maxim și
numărul de turiști din luna cu trafic minim ;
o coeficientul trimestrial ;
o ponderi ale cererii turistice pe luni, în total cerere .
Indicatori de fidelitate a cererii turistice calculata ca raport între numărul de turiști care au
venit sau au intenția să revină în viitor și cererea totală.
Elasticitatea cererii măsurată cu coeficientul de elasticitate:

în care:
C – cererea turistică;
X – factori de influență – prețul, venitul, populația, cheltuieli publicitare.
Coeficientul de elasticitate presupune analiza modificării cererii în funcție de modificarea
factorilor de influență, putând fi utilizat și pentru analize în structura fenomenelor (împărțirea
consumatorilor în câteva grupe după venituri).
Previziunea cererii turistice – permite întreprinderilor turistice să sesizeze noi oportunități, să
se organizeze în funcție de schimbările defavorabile, să aibă o planificare de marketing mai eficientă.
Metodele de previziune a cererii turistice pot fi clasificate în trei categorii:
– metode calitative;
– metoda seriilor de timp;
– metode cauzale.
Metodele calitative și indicatori cantitativi se referă la:
– Măsurarea intenției de cumpărare . Presupune efectuarea unui studiu de piață, luând în
considerare un eșantion de persoane care sunt chestionate în legătură cu intenția lor de a efectua un voiaj
turistic în următoarele șase luni. Metoda prezintă dezavantajul că este costisitoare, iar între intenția și
comportamentul viitor este o legătură slabă.
– Analiza istorică . În cazul unui lanț hotelier, determinarea cererii pentru primele luni, într -un
hotel pus în funcțiune, se face comparând cererea hotelurilor similare, recent deschise.

114 Analiza seriilor de timp
Presupune analiza statistică a evoluției în timp a innoptărilor sau a sosirilor trecute31, determinând:
– tendința (T) sau componentele trendului, c are rezultă din evoluția pe termen lung a seriei;
– ciclicitatea (C), care este conținută în evoluția sinusoidală;
– caracterul sezonier (S), care corespunde evoluției regulate a seriei în cursul anului;
– eroarea (E), ca urmare a acțiunii factorilor aleator i.
9.2.2. Indicatorii ofertei turistice
Oferta turistică este constituită din potențialul turistic natural și antropic, baza tehnico –
materială, forța de muncă.
Producția turistică reprezintă ansamblul de servicii care mobilizează forța de muncă,
echipament ele și bunurile materiale care se materializează într -un consum efectiv.
Oferta turistică și producția turistică prezintă o serie de particularități:
– producția turistică este mai mică sau cel puțin egală cu cererea;
– oferta turistică poate exista indepe ndent de producție;
– oferta există ferm, pe când producția turistică există atât timp cât există consumul turistic;
– oferta turistică este diversificată: pentru turism de vacanță, cultural, îngrijirea sănătății , turism
de afaceri si oferta turistică pre zintă un grad mare de rigiditate, caracterizată prin imobilitate,
imposibilitatea de a fi stocată, adaptabilitate scăzută la variațiile sezoniere.
Indicatorii bazei materiale din turism
Baza materială turistică este constituită din totalitatea mijloacelor de muncă ce participă la
deservirea clienților. Poate fi analizată prin indicatorii : capitalului fix, capacității de cazare,
transporturilor turistice, mijloacelor de agrement, alimentație publică. Caracterizarea statistică a
fondurilor fixe poate fi făcu tă ca mărime, structură și dinamică, stabilindu -se: volumul fizic, indicatori
exprimați valoric prin evaluarea fondurilor fixe32. Analiza în structură presupune gruparea fondurilor
fixe pe categorii:

31 Biji E., Lilea E., Voineagu V., Statistică teoretică , Editura Dimitrie Cantemir, București 1993.
32 Biji E., Baron T., Tovissi L., Statistică teoretică și economică , Editura Didacti că și Pedagogică București, 1991.

115 Modificările în timp se urmăresc cu indicii:

Pentru a caracteriza starea fizică a fondurilor fixe folosim indicele stării de utilitate (I su) sau
indicatorul uzurii (Iuz).

în care:
Vr – valoarea rămasă
Vic – valoarea de inventar completă
Vuz – valoarea uzurii.
Indicatorii capacităților de cazare :
– numărul total de unități de cazare (locuri)
– oferta teoretică maximă în unități -zile
– oferta efectivă (reală) în unități -zile.
Din punct de vedere al mijloacelor de transport deținute de sectorul turistic, analiza se poate
referi la:
– parcul mijloac elor de transport;
– parcul autoturismelor destinate închirierii;
– încasări și cheltuieli din activitatea de transport structurate pe turism intern internațional.
Mijloacele de agrement pot fi analizate în structura lor, precum și ca număr de locuri ce re vin la
1000 locuitori.
Unitățile de alimentație publică sunt analizate folosind mărimile de structură, precum și mărimi
de intensitate, locuri ce revin la 1000 locuitori.
Indicatorii ocupării forței de muncă în turism
Acești indicatori permit evaluarea rep artiției locurilor de muncă în sectorul turistic pe tipuri de
întreprinderi, cunoașterea evoluției în timp a fiecăruia, evaluarea greutății specifice a sectorului turistic

sau

116 în antrenarea de necesități de muncă în raport cu forța de muncă activă sau angajată în cadrul economiei
naționale33.
Indicatorii repartiției, evoluției și dinamicii necesarului de forță de muncă în turism :

în care:
LMH0 – locuri de muncă în hoteluri în momentul 0;
LMR0 – locuri de muncă în restaurante în momentul 0;
LMX0 – locuri de muncă în alte activități turistice în momentul 0
LM0 – locuri de muncă totale/ forță de muncă activă/ forță de muncă angajată.

Indicele dinamicii necesarului de forță de muncă în hoteluri în perioada 0 -i.

Indicatorul importanței turismului ca fu rnizor de locuri de muncă , pentru măsurarea
contribuției turismului la ocuparea forței de muncă.

în care:
Pt0 – personal care lucrează în turism;
LM0 – locuri de muncă totale/ forță de muncă activă/ forță de muncă angajată (Pti/ Pto ) x100 –
indicele dinamicii forței de muncă care lucrează în turism.

33 Snak O., Baron P., Neacșu N., Economia turismului , Editura Expert 2003.

117 9.2.3. Indicatorii relației cerere – ofertă în turism

Activitatea întreprinderilor turistice poate fi reflectată prin această categorie de indicatori,
deosebit de utili în practică, deoarece reflectă gradul de utilizare a fiecărei întreprinderi turistice, precum
și legăturile dintre întreprinderi.
În calculul acestor indicatori se ia numai acea parte a cererii turistice care s -a materializat prin
consum, noțiunea de cerere se referă la cererea propriu -zisă și nu la cererea potențială34:
– coeficientul de utilizare a capacităților de cazare :

în care:
Ni – numărul de înnoptări;
L – numărul de locuri;
Z – numărul de zile ale ofertei hoteliere;
Nt – numărul de turiști;
D- durata medie a sejur ului.
Indicele evoluției înnoptărilor , indicator ce poate fi calculat pe categorii de unități turistice sau
pe categorii de clientelă turistică:

Unde:
Ni 1- nr. înnoptărilor realizate de către turiști în anul 1
Ni 0 – nr. înnoptărilor realizate de că tre turiști în anul 0
9.2.4 Indicatorii calității activității turistice
Acești indicatori pot fi considerați ca un ansamblu de componente specifice care, alături de
indicatorii prezentați contribuie la caracterizarea completă a activității turistice.
Ei e xprimă laturile calitative ale ofertei, efectele sociale, cultural -educative și politice ale
industriei turistice35.

34 Minciu R, Baron P., Neacșu N., Economia turismului , Universitatea Independentă Dimitrie Cantemir, București 1993.

118 Dificultățile care se întâlnesc în comensurarea laturilor calitative ale turismului își pun amprenta
și asupra modului de determinare a indi catorilor specifici.
Din această cauză, efectele laturilor calitative ale activității turistice se evaluează indirect.
Indicatorii calității ofertei pot fi evaluați prin creșterea/scăderea cererii ca urmare a
îmbunătățirii/înrăutățirii și diversificării/ne diversificării serviciilor turistice.
Pentru aceasta se iau în calcul: nivelul calității prestațiilor și diversificării serviciilor, gradul de
confort și de dotare al unităților turistice, indicatorii de competitivitate, indicatorii păstrării echilibrului
ecologic al mediului înconjurător.
Din această categorie de indicatori fac parte:
– numărul de monumente istorice, muzee, case memoriale ce revin la 1000 de locuitori și
densitatea lor pe zone turistice;
– numărul de vizitatori ai acestor obiective cultur ale pe sezoane;
– obiective turistice cu cel mai mare număr de vizitatori într -un sezon.
Ca indicator al calității activității turistice poate fi utilizat și numărul de turiști care vizitează
zona:
– turiști care vizitează zona pentru prima dată;
– turiști care repetă vizita (de 2 -3 ori, de 4 -5 ori etc).
Ca o concluzie se poate spune ca toți acești indicatori au drept scop informarea factorului
decident asupra stării sistemului la un moment dat, sau a evoluției lui în timp și pe baza lor se pot lua
decizii privind atenuarea sezonalității prin:
– folosirea cât mai bună a bazei tehnico -materiale;
– utilizarea rațională a forței de muncă;
– modificarea fluxurilor turistice în favoarea celor internaționale;
– obținerea unui volum mai mare de încasări;
– benefici i și rentabilitate superioară pe baza acelorași resurse materiale și umane;
– diversificarea gamei de servicii;
– optimizarea structurii ofertei;
– reducerea cheltuielilor;
– creșterea productivității muncii.

35 Petcu N., Statistica în turism -teorie și aplicatii , Editura Albastra, Cluj Napoca 2000.

119 BIBLIOGRAFIE:

1. Amare, Marie -France, Economi e. L’enjeu touristique et hotelier, Ed. Jacques Lanore, 1991;
2. Angelescu, Coralia si Jula, D., Timpul liber. Condiționări si implicații economice , Editura
Economic ă,
Bucure sti, 1997;
3. Barbu, Gh. (coord.), Turismul în economia națională , Editura Sport -Turism, Bucure sti, 1981;
4. Bădulescu, Alina si Bădulescu, D., Managementul serviciilor turistice , Editura Treira, Oradea, 1999;
5. Bărănescu, Rodica, Turism si alimentație publică , Editura Didactic ă si Pedagogic ă, Bucure sti, 1975;
6. Borda, V., Călătorie p rin vreme , Editura Sport -Turism, Bucure sti, 1979;
7. Boyer, M., Le Tourisme , Editions du Seuil, Paris, 1982;
8. Bran, Florina et. al., Economia turismului si mediul înconjurător , Editura Economic ă, Bucure sti,
1999;
9. Bran, Florina; Simon, Tamara si Nistor eanu, P., Ecoturism , Editura Economic ă, Bucure sti, 2000;
10. Cazes, G., Le tourisme international. Mirage ou strategie d’avenir? , Hatier, Paris, 1989;
11. Cândea, Melinda si Bran, Florina, Spațiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare
durab ilă, Editura Economic ă, Bucure sti, 2001;
12. Clement, H. B., The Future of Tourism in the Pacific Far East, Lexington Books, Londra, 1961;
13. Coltman, M. M., Introduction to Travel and Tourism. An International Approach , Van Nostrand
Reinhold, 1989;
14. C osmescu, I., Turismul – fenomen complex contemporan , Editura Economic ă, Bucure sti, 2000;
15. Cristureanu, Cristiana, Economia si politica turismului internațional , Editura ABEONA, Bucure sti,
1992;
16. Cristureanu C. , Strategii și tranzactii în turismul in ternațional , C.H.Beck, București, 2006 .
16. D’Agostino, S., La mondialisation , Breal, Paris, 2002;
17. Davidson, R., Tourism in Europe , Pitman, 1992;
18. Defert, P., La localisation touristique , Ed. Gurten, Berna, 1966;
19. De La Rochefoucauld, Beatrice, L’economie du tourisme , Ed. Breal, Rosny, 2002;
20. Durand, Huguette; Gouirand, P. si Spindler, J., Economie et politique du tourisme , Paris, 1994;
21. Emilian, R., Neagu, V., Alimentație publică – note de curs , lito ASE, Bucure sti, 1993;
22. Emilian, R. (c oord.), Managementul serviciilor , Editura Expert, Bucure sti, 2000;

120 23. Erdeli, G., Istrate, I., Potențialul turistic al României , Editura Universit ății din Bucure sti, 1995;
24. Fontanel, J. (ed.), Civilisations, globalisation, guerre, Presses Universitaire s de Grenoble, 2003;
25. Frommer, A., New World of Travel , Macmillan, 1996;
26. Fruja, I. Jivan, Al., Marketingul serviciilor , Editura Nero -G, Timi soara, 1999;
27. Gl ăvan, V., Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism , Editura Economic ă, Bucure sti,
2003;
28. Gl ăvan, V., Turismul în România , Editura Economic ă, Bucure sti, 2000;
29. Goeldner, Ch., Tourism. Principles. Practices. Philosophies, Ed. John Wiley & Sons, New York,
1990;
30. Hall, W. si Lindsey, H., Theories of Personality , New York, 1957;
31. Hollier, R. si Subremon, Alexandra, Le tourisme dans la Communauté Européene , PUF, Paris, 1990;
32. Holloway, C., The Business of Tourism , Pitman Publishing, London, 1989;
33. Ionel, Gh., Cri san, C., Tehnica operațiunilor de turism internațional , Editu ra Sport -Turism,
Bucure sti,
1984;
34. Istrate, I., Turismul – un fenomen în miscare , Editura Sport -Turism, Bucure sti, 1988;
35. Istrate I., Bran, Florina si Rosu, Anca Gabriela, Economia turismului si mediul înconjurător , Editura
Economic ă, Bucure sti, 1996 ;
36. Jivan, Al., Economia sectorului terțiar , Editura Sedona, Timi soara, 1998;
37. Johnson, P. si Thomas, B., Perspectives on Tourism Policy , Mansell Publishing, 1993;
38. Kassarjan, H. H., Personality and Consumer Behavior: New Perspectives in Consumer B ehavior ,
New
York, Scott Foresman, 1973;
39. Kendall, P., Planning the tourism product , în “Tourism: a Portrait”, Horwath and Horwath, London,
1988;
40. Kinon, R., Ceserani, V., The Theory of Catering , Edward Arnold, 1986;
41. Kotler, P., Managementul mark etingului , Editura Teora, Bucure sti, 1997;
42. Lanquar, R., Raynouard, Y., Le tourisme social , PUF, Paris, 1986;
Lanquar, R., Sociologie du tourisme et des voyages , PUF, Paris, 1985;
44. Lanquar, R., Agences et associations de voyages , PUF, Paris, 1986;
45. Lanquar, R., L’économie du tourisme , PUF, Paris, 1987;

121 46. Lupu, N., Hotelul: economie si management , Editura ALL, Bucure sti, 1998;
47. Maslow, A. H., Motivation and Personality , New York, Harper and Row, 1954;
48. M ăhăra, Gh., Geografia turismului , lito Universitatea din Oradea, 1995;
49. McIntosh, R. W., Tourism. Principles, Practices, Philosophies , Columbus, Ohio, Grid, 1977;
50. McIntosh, R. si Gupta, S., Turismo. Planeacion, administracion y perspectivas , Ed. Noriega, 1990;
51. Michaud, J. -L. (ed.), Tourismes. Chance pour l’economie, risque pour les societes? , PUF, Paris,
1992;
52. Mill, R. C., Morrison, A. M., The Tourism System , Prentice -Hall Int., 1985;
53. Minciu Rodica , Economia turismului (editia a III -a, revazuta si adaugita), Ed. Uranus, Bucur ești,
2004 ;
54. Neac su, N., Cernescu, Andreea, Economia turismului. Studii de caz. Reglementări , Editura Uranus,
Bucure sti, 2002;
55. Neacșu Nicolae, Baron Petre, Snak Oscar , Economia turismului , Ed. Expert, București, 2005.
55. Neacșu Nicolae, Băltărețu A ndreea , Economia Turismului, lucrări practice, statistici, reglementări ,
Ed. Uranus, București, 2005.
55. Neagu, V., Servicii si turism , Editura Expert, Bucure sti, 2000;
56. Nenciu Daniela Simona , Strategii pentru dezvoltarea turismului românesc , Ed. EX PO NTO,
Constanța, 2009 .
56. Nicolescu, O . (coordonator), Management , Editura Didactic ă si Pedagogic ă, Bucure sti, 1992;
57. Nicolescu, R., Serviciile în turism: alimentația publică , Editura Sport -Turism, Bucure sti, 1988;
58. Ogilvie, F. W., The Tourist Moveme nt, an Economic Study , Londra, 1933;
59. Pasqualini, J. -P., Jacquot, B., Tourismes. Organisation, economie et action touristiques , Dunod,
Paris,
1991;
60. Py, Pierre, Le tourisme, un phenomene economique , La Documentation française, Paris, 1986;
61. Popesc u D., Minciu R., Pădurean M., Hornoiu R., Economia turismului – aplicații și studii de caz ,
Ed. Uranus, București, 2007 .
61. Postelnicu, Gh., Introducere în teoria si practica turismului , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1997;
62. Rusu C., Voicu, M., ABC -ul man agerului , Editura Gh. Asachi, Ia si, 1993;
63. Ryan, C. (ed.)., The Tourist Experience. A New Introduction , Cassell, Londra, 1997;
64. Snak, O., Economia si organizarea turismului , Editura Sport -Turism, Bucure sti, 1976,

122 65. Snak, O., Baron, P. si Neac su, N. , Economia turismului , Editura Expert, Bucure sti, 2003;
66. St ănciulescu G., Stan S., Milcu M., Tehnica operațiunilor de turism , Editura ALL, Bucure sti, 1995;
67. St ănciulescu, Gabriela, Managementul operațiunilor de turism , Editura All Beck, Bucure sti, 20 02;
68. St ănciulescu, Gabriela (coord.), Managementul turismului durabil în țările riverane Mării Negre ,
Editura ALL Beck, Bucure sti, 2000;
69. St ănciulescu, Gabriela, Managementul turismului durabil în centrele urbane , Editura Economic ă,
Bucure sti, 2004;
70. Swarbrooke, J. si Horner, Susan, Consumer Behaviour in Tourism , Butterworth & Heinemann,
2001;
71. Tiano, A., La methode de la prospective , Dunod, Paris, 1974;
72. Tinard, Y., Le tourisme: économie et management , Mc Graw Hill Book Co., Paris, 1992;
73. Tocquer, G., Zins, M., Marketing du tourisme , Ed. Gaetan Morin, 1987
74. Vellas, F., Economie et politique du tourisme international , Ed. Economica, Paris,1985;
75. Witt St., Brooke M.Z., Buckley P.J., The Management of International Tourism , London, 1991 ;
76. *** Actualit ăți în turism, nr. 1 -2/1987, 4/1987;
77. *** Advances in Consumer Research, vol. 3/1975;
78. *** Anuarul statistic al României 2001, 2003;
79. *** Hotels et Restaurants International, Paris, 1988;
80. *** International Tourism Quarterly, Londra, 1985;
81. *** Journal of Leisure Research, 15/1983;
82. *** Journal of Marketing, 49/1985,
83. *** Journal of Travel Research, vol. XVIII, nr. 1/1979, vol. XX, nr. 2/1981, vol. XX, nr. 4/1982,
1996;
84. *** Le Figaro Magazine, 26 mai 2001;
85. *** Leisure Sciences, vol. 4, nr. 1/1981;
86. *** Monitorul Oficial al României 1995 -2004;
87. *** Regards sur l’economie du tourisme, nr. 24/1979;
88. *** Review of Business, 9/1998;
89. *** The Tourist Review, ian. 1973;
90. *** World Air Transport Statistic s, iunie 2000;
91. *** Observatoire Nat ionale du Tourisme, Paris, 2000.