MASTER: MANAGEMENTUL CALITĂȚII ÎN LABORATOARELE [609061]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE BIOLOGIE
MASTER: MANAGEMENTUL CALITĂȚII ÎN LABORATOARELE
MEDICALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:
Prof. Dr. Carmen Mariana Chifiriuc
Îndrumător științific:
Dr.Biol. Princ. Patricia Elena Mihăilescu

Masterand: [anonimizat]
2019

1
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE BIOLOGIE
MASTER: MANAGEMENTUL CALITĂȚII ÎN LABORATOARELE
MEDICALE

INCIDENȚA INFECȚIILOR PARAZITARE ÎN
COMUNITĂȚI UMANE IZOLATE DIN DELTA DUNĂRII

Coordonator științific:
Prof. Dr. Carmen Mariana Chifiriuc
Îndrumător științific:
Dr.Biol. Princ. Patricia Elena Mihăilescu

Masterand: [anonimizat]
2019

2
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 4
I. STUDIU DOCUMENTAR ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 5
CAPITOLUL I. PROTOZOARE ………………………….. ………………………….. ……………………… 5
A. Entamoeba histolytica ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 5
1. Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 5
2. Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 7
3. Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 8
4.Ciclul biologic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 8
5.Patogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 9
6.Diagnostic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 10
7.Epidemiologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 12
B.Entamoeba coli ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 12
1.Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 12
2.Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 13
3. Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 13
4. Ciclul biologic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 14
5.Patogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 16
6. Diagnostic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 16
C. Giardia duodenalis ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 17
1.Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 17
2.Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 18
3.Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 19
4.Ciclul biologic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 19
5.Patogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 20
6.Diagnostic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 21
7. Epidemiologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 22
D. Blastocystis sp. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 23
1.Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 23
2.Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 23
3.Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 25
4. Ciclul biologic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 25
5. Patogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 26
6. Diagnostic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 27

3
7. Epidemiologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 29
CAPITOLUL II. NEMATODE ………………………….. ………………………….. ………………………. 30
A. Ascaris lumbricoides ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 30
1. Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 30
2. Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 31
3.Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 32
4. Ciclul biologic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 32
5. Patogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 33
6. Diagnostic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 34
7.Epidemiologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 34
B. Trichuris trichiura ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 34
1.Istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 34
2. Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 35
3.Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 36
4. Ciclul biologic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 36
5.Patogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 37
6.Diagnostic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 38
7.Epidemiologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 38
C. Enterobius vermicularis ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 38
1.Isto ric ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 38
2.Taxonomie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 39
3.Morfologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 39
4.Ciclul biologic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 39
5. Patogenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 41
6. Diagnostic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 41
7.Epidemiologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 42
II. PARTEA EXPERIMENTALĂ ………………………….. ………………………….. ………………….. 43
CAPITOLUL III. INFECȚII PARAZITARE ÎN COMUNITĂȚILE IZOLATE DIN
DELTA DUNĂRII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 43
3.1. Scopul studiului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 43
3.2. Metodele de cercetare și materialul utilizat ………………………….. ………………………….. … 43
3.3. Rezulta te și discuții ………………………………………………………………………………………… ..44
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 50
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 51

4
INTRODUCERE

Realizări remarcabile în cercetarea bolilor parazitare, atât fundamentală , cât și
translațională, au avut loc în ultimii zece ani , oferind o înțelegere mult mai clară a
mecanismelor patogenezei acestora . Studiul la nivel celular a contribuit la înțelegerea
modului î n care se desfășoară procesul infecțios parazitar și a mecanismelor imunității anti –
parazitare, care oferă protecție împotriva infecției / reinfecției sau, în unele cazuri, a modului
î n care agentul patogen se stabilizează în organismul gazdă pentru perioade lungi de timp.
O multitudine de teste de diagnostic molecul ar au fost introduse î n rutina laboratorului
de diagnostic para zitologi c, facilitâ nd identific area rapid ă a agentul ui parazitar .
Medicamente recente , multe cu efecte secundare mai puțin dăunătoare decât cele pe
care le -au î nlocuit, au fost introduse pe piață, care fac posibil control ul populațiilor parazit are
la nivelul comunității, fără riscul de efecte adverse . Aceste progrese sunt încurajatoare și
inspiratoare, mai ales în condițiile emergenței multor specii de paraziți (de exemplu,
Entamoeba histolytica, Giardia lamblia ) care afectează semnificativ stare a de sănătate a
populației globului .
Studiul experimental a reliefat că în infecț iile cu protozoare intestinale, ch iar dacă
populația investigată provine din diverse localități, comune sau sate situate la doar câțiva
kilometri distanță, asemănătoare cel puțin în ceea ce privește statutul socioeconomic,
disponibilitatea de aprovizionare cu apă potabilă și infrastructura de salubrizare, totuși au fost
observate diferite profiluri de infecție , aspect ce evidențiază posibilitatea variabilității „micro –
geografice” a endemiei infecției protozoarelor intestinale.
Aparent simpl a existență a regulilor de salubrit ate de bază, depozitarea în condiții de
siguranță a materiilor fecale și a urinei câ t mai departe de rețeaua de apă potabilă și de
aprovizionarea cu alimente, rămân în top pe lista de măsuri active necesare în țările în care
aceste două subproduse umane servesc drept singura sursă de fertilizatori pentru agricultură .

5

CAPITOLUL I. PROTOZOARE

A. Entamoeba histolytica
1. Istoric
Entamoeba histolytica este un protoz oar unicelular, parazit la om, care se deplasează
printr -o prelungire a citoplasmei numită "pseudopodium".

Figura nr. 1. 1 Entamoeba histolytica (imagine originală)

Infecția cu E. histolytica poate fi cauza unei varietăți de simptome. Există cel puțin
șase specii din genul Entamoeba , respctiv E. histolytica, E. dispar, E. m oshkoveskii, E.
hartmanii, E. polecki și E. coli , dintre care doar E. histolytica este specie asociată cu boala
(Lü bbert, 2014) .
E. histolytica, E. dispar și E. moshkovskii sunt identice din punct de vedere
morfologic și nu pot fi diferențiate prin examinare microscopică. Din această cauză
I. STUDIU DOCUMENTAR

6
E. histolytica a fost supraestimat ă în anchetele epidemiologice, ceea ce a făcut ca rapoartele
de infecție să ajungă la peste 50% în unele zone endemice (Hawash et al., 2015) .

După dezvoltarea analizei ADN a organismelor, amoeba pato genă a fost identificată
corespunzător în probele patol ogice, iar prevalența E. histolytica este de așteptat să fie mai
mică decât înainte. Entamoeba dispar și Entamoeba moshkovskii au fost detectate la
purtători i asimptomatic i.
E. histolytica este considerată o cauză importantă a diareei prelungite a călătorului.
Majoritatea infecțiilor apar în America Centrală și de Sud, în Africa și în subcontinentul
indian. Riscul pentru călători este proporțional cu endemicitatea locală a organismului
(Ham zah, 2006) . Homosexualii au prezentat o rată semnificativ mai mare de infecție decât
indivizii normali care evidențiază posibilitatea transmiterii sexuale a parazitului (Lü bbert,
2014).
Lö sch a fost primul care a raportat trofozoiții amoebici î n scaunele unui pacient rus
din Sankt Petersburg care suferea de dizenterie severă în 1875 (Hamzah, 2006).
Asocierea definitivă a amoeb iaza cu boală a fost stabilită de Kock și Gaffky în 1887 și
de Kartulis în 1889, așa cum au descris amoeba în ulcerul intestinal al pacienților disenterici.
Luffleur a identificat amoeba din abcesele hepatice în 1889. Au menționat prezența
hematiilor î n inter iorul trofozoizilor și le -au numit E. dysenteriae . Fritz Schaudinn a dat
denumirea latină " Entamoeba histolytica ", î n anul 1903.
Acest nume " E. histol ytica"a fost dat formei hematofagice și E. tetragena la chisturile
tetranucleate . Schaudinn a imaginat ci clul de viață al acelor amibe care se înmulțesc prin
schizo gonie sau î nmugurirea trofozoiți lor.
Elmassian (1909) a numit trofozoiții asociați cu chisturile tetranucleate E. minuta .
Mai târziu, Walker a raportat că numele tetragenei și minuta reprezintă defapt faze distincte
din ciclul de viață al E. histolytica și că specia are o dezvoltare similară cu cea a E.
coli(Hawash et al., 2015) .
Walker și Sellards au menționat diferența de patogenitate dintre cele două specii. Ei
au descris, de asem enea, faza comensală a E. histolytica și transformarea în organism patogen
pe reducerea rezistenței naturale a gazdei (Dziubek et al., 2003) .
Wenyon și O' Connor și Dobell au arătat că amiba se hrănește, crește și se multiplică
în echilibru cu organismul gazdă care își regenerează țesut urile lezate( stare de
purtător )(Virella, 2000) .

7
2. Taxonomie
Entamoeba (familia Entamoebidae) este un parazit intestinal la om, primate și alte
animale. Acesta cuprinde mai multe specii, incluzâ nd E. histolytica, E. dispar, E. moshkovskii,
E. polecki, E. nutalli, E. chattoni, E. coli, E. hartmanni, E. ecuadoriensis și E. bangladeshi .
Complexul de specii E. histolytica (E. histolytica, E. dispar și E. moshkovskii ) sunt
indiscutabile din punct de vede re morfologic, dar potențiale capacități diferite de virulență. E.
histolytica este cel mai important patogen zoonotic (Verweij et al., 2003, Ekanayake et al.,
2006) și a fost raportat la primate , provocâ nd leziuni intra- și extra -intestinal e(Ulrich et al. ,
2010).
De asemenea, este cunoscut faptul că E. histolytica este responsabilă pentru 50 de
milioane de cazuri umane de colită hemoragică și abcese extra -intestinale și cu 100.000 de
decese anual (Levecke et al., 2010). Î n schimb, E. dispar este capabil să colonizeze
intestinul, dar este neinvaziv. E. moshkovskii este î n primul râ nd amoeba liberă și abilitatea
de a provoca boli la om este încă neclară (Heredia, Fonseca & Lopez, 2012).
De asemenea, bolile umane legate de E. chattoni au fost atribuite contactului cu
maimuțele (Sol aymani -Mohammadi et al., 2006). Complexul E. nuttalli și complexul de
specii E. histolytica au fost anterior confundate sau identificate greșit la examinarea de rutină
din cauza similarității lor morfologice, dar sunt considerate acum specii separate cu
specificitate de gazdă limitată (Tachibana et al., 2013).
Cunoașterea epidemiologiei și evoluției Entamoeba a progresat considerabil î n ultimii
ani, prin îmbunătățirea metodelor de izolare, identificare și gen otipare (Stensvold et al., 2011).
Aceste metode moleculare au detectat o diversitate considerabilă în cadrul genului și
au permis detectarea și distincția speciilor (inclusiv așa -numitele linii ribozomale) care nu pot
fi diferențiate prin metodele parazi tare tradiționale.
În ciuda importanței continue a Entamoeba spp și a susceptibilității cunoscute a
primatelor la infecție, foarte puține informații sunt disponibile cu privire la prevalența
infecției cu Entamoeba la aceste animale . Avâ nd î n vedere poten țialul său zoonotic și
impactul asupra sănătății publice, există studii care au evaluat și a comparat prevalența
Entamoeba la primatele captive din diverse grădini zoologice din Regatul Unit folosind
metode moleculare de detecție Entamoeba . (Tachibana et a l., 2013) .

8
3. Morfologie
Entamoeba histolytica apare în următoarele forme: tro fozoiți, prec hist, c hist,
metac hist și tro fozoit metac hist.
Trofozoi tul are o dimensiune de aproximativ 10 -60 μm, cu o citoplasmă granulară , fin
granulară și un nucleu sferic care arată agregarea perlelor de cromatină la membrana nucleară
și un karyosom localizat central.
Trofozoitul este etapa activă mobilă , activă metabolic și care se divide (Stensvold et al.,
2011) .
Amiba este anaerobă și nu are mitocondri i(Tachibana et al., 2013) . Amoba patogenă
poate fi hematofagă , î n timp ce cea nepatogen ă se hrănește cu microbiota bacteriană și
conținutul intestinal.
Chisturile trec în fecale umane și pot rămâne viabile în sol umed timp de până la 8
zile și în apă 9 până la 90 de zile, în funcție de temperatură (Heredia, Fonseca & Lopez,
2012) .
Chistul matur este etapa infecțioasă și infecția apare prin ingerarea aces tor chisturi î n
apă sau alimente contaminate.

4. Ciclul biologic
Acest ciclu a fost descris pentru prima oară de Dobell în 1925. Chistul de Entamoeba
histolytica , după ce a ajuns în organismul uman, suferă o transformare în secțiunea inferioară
a intestinului subțire în metacist; acest proces se numește procesul de excizare.
Trofozoitul cu patru nuclee suferă mai multe diviziuni multiple, ceea ce duce la
crearea unei populații mononucleare foa rte mari de trofozoiți capabile să invadeze mucoasa
intestinului sau alte organe.

9

Figura nr. 1. 2 Ciclul biologic la Entamoeba histolytica (Stensvold et al., 2011)
A – trofozoid, forma magna; B – trofozoid, forma minuta; C – chist;
b.s. – baghete siderofile; ec – ectoplasmă; en – endoplasmă;
h – hematii înglobate în citoplasmă; N – nucleu

5.Patogenie
Entamoeba histolytica produce la om am ibiaza. Cele mai frecvente forme clinice de
amibiază sunt: Dysenteria acuta, am ibiaza intestinală : Boala î ncepe atunci cand tro fozoizii
de E. histolytica aderă la celulele epiteliale ale colonului cu o lectina speciala Gal / GalNAc,
un heterodimer compus din trei subunit ăți cu o greutate moleculară totală de 260 kDa
(Delialioglu et al., 2004) .
Mucoasa secretă enzime proteolitice specifice, cum ar fi hialuronidaza, proteinază
cisteină, catepsina B, care produc o reacție inflamatorie locală, congestie, care facilitează
invazia trofozoizilor î n submuco asa intestinal ă (Dziubek et al., 2003) . Trofozoiții cauzează
activarea enzimei ciclooxigenaza -2 (COX -2) în mucoasa intestinului, conducând la o creștere
a secreției de prostaglandină E2 (PGE2), care contribuie la stimularea procesului inflamator
(Ló pez et al., 2015) .

10
Trofozoiții din Entamoeba histolytica secretă polipeptide specifice, care induc așa
numitele amebapor i, care produc citoliz a mucoasei intestinului prin pierderea organ itelor
celulare (Alver et al., 2015) . Citoliza celulelor este de asemenea cauzată de inducerea
procesului de apoptoză de către trofozoi zi; cu toate acestea, nu este bine înțeles mecanismul
acestui proces.
În ceea ce privește evoluția bolii, mucoasa inflamată a intestinului se po ate rupe,
ducând la o hemoragie masivă și puternică, care poate chiar amenința viața celor afectați și
care justifică numele de dizenterie amibiană. Amibiaza acută intestinală este caracterizată de
diaree cu mult mucus și sânge în scaun, dureri abdominale, greață, balonare, temperatură
ridicată a corpului , leucocitoză , de pâ nă la 15.000 î n mm3(Dziubek et al., 2003) . Dacă
diareea are o mare severitate, durează mult timp și este însoțită de hemoragii cu ulcere, apare
o puternică deshidratare, tulburări de gestionare a echilibrului hidro -electrolitic și, în cazuri
extreme, instabilitate cardi ovasculară și colaps.
Diareea prelungită este deosebit de periculoasă pentru sugari și copii mici, datorită
dezechilibrului foarte rapid la deshidratare și de aciditate . Combinația simptomelor intestinale
cu descoperirea microscopică a formelor hematofage de amibe în fecale este o indicație a
prezentei unei amibe patogene (Dziubek et al., 2003) .

6. Diagnostic
Diagnosticul de laborator al am ibiazei este destul de dificil și constă în două etape
principale. În prima etapă se folosesc metode coproscopice, metode de cultură și metode
serologice (Alver et al., 2015) .
La început trebuie menționat faptul că metodele coproscopice trebuie efectuate de trei
ori la intervale de 3 până la 4 zile, trebuie efectuate înainte de terapia medicamentoasă și apoi
după terminarea acesteia pentru a evalua eficiența implementării tratamentului.
În pregătirile scaunului salin direct găsiți chisturi și trofozoide de amoeba, iar
preparatele directe cu Lugol caută doar chisturile de protozoane, deoarece unghiul de
acoperire distruge trofozoiții .
Î n plus, trofozoiții sunt de obicei prezenți în fecal ele diareice; î n scaunul format se
găsește frecvent doar chisturi protozoare. Trebuie adăugat că trofozoiții amoebelor (inclusiv
trofozoiții Entamoeba histolytica ) sunt volatili și intestinele sunt rapid degradate din punct de
vedere al mediului extern (Dziubek et al., 2003).

11
Chisturile și trofozoiții din Entamoeba histolytica se diferențiază microscopic cu alte
amoebe nepatogene ale tractului digestiv uman, amoeba ce aparține famili ei Entamoebidae
cum ar fi E. coli, E. hartmanni, E. polecki, E. nana, I. bűtschlii .
Acest pas necesită diagnosticul de laborator o cunoaștere largă de protozoologie și
abilități practice mari în domeniul recunoașterii chisturilor și trofozoizilor deasupra
protozoarelor (Delialioglu et al., 2004) .
Din punct de vedere microsc opic, se estimează forma și mărimea chisturilor
(măsurarea dimensiunii chisturilor în soluțiile de tricrom colorate în preparate), numărul de
nuclee, prezența și forma masei de glicogen (preparatele colorate cu Lugol) și prezența altor
organele specializat e de exemplu barele cromatoide) (Alver et al., 2015) .
Studiile coproscopice sunt foart e utile î n diagnosticul amoebiaz elor intestinale, î n care
persoana afectată este purtătoare a chiștilor sau tro fozoiților de Entamoeba histolytica .
Potrivit lui Tanyuksel și colab. în diagnosticul amoebia zelor intestinale, metodele
microscopice au o sensibilitate <60% și o specificitate de 10 -50% (Delialioglu et al., 2004) .
Acest lucru este confirmat de Delialioglu, Evangelopoulos, Haque și alți cercetători
care afirmă că metodele microscopice se caracterizează prin sensibilitate scăzută și
specificitate pentru diagnosticarea amoebiazei (Heredia, Fonseca & Lopez, 2012) .
În ciuda unor valori foarte ridicate ale sensibilității și specificității metodelor
microscop ice, aceste metode sunt încă foarte des folosi te în diagnosticul de amoebiază ,
deoarece sunt ieftine și disponibile în multe laboratoare din întreaga lume.
Metodele coproscopice sunt utilizate ca metode de screeni ng î n diagnosticul de
amoebiază intestinal ă (Delialioglu et al., 2004) .
Î n diagnosticul de amibiaze sunt utilizate pe scară largă peste tot în lume metode
serologice cu anticorpi anti -Entamoeba histolytica .
Metodele serologice includ teste ca: IHA (testul de hemaglutinare indirectă), CIE
(Counterimmuno -electroforeza) și ELISA ( Enzyme Linked Immuno -sorbent Assay ). Metoda
IHA și CIE permite detectarea anticorpilor; în contrast, metoda ELISA permite detectarea
anticorpilor în ser și coproantigen elor î n materiile fecale (Alver et al., 2015 ).
Din toate metodele de mai sus enumerate aici, cel mai frecvent utilizat ă î n laboratoare
î n prezent este metoda ELISA (Heredia, Fonseca & Lopez, 2012) datorită metodologiei sale
simple și a prețului moderat al kiturilor de diagnosticare.

12
Î n plus, me toda ELISA nu necesită echipamente de laborator specializate costisitoare,
cum ar fi, de exemplu, metodele PCR; rezultatul obținut sub forma unei reacții de culoare să
fie citit vizual sau prin utilizarea unui cititor ELISA colorimetric simplu (Stensvold e t al.,
2011) .
Este necesar a se sublinia faptul că în cazul în care nu este posibilă diferențierea
speciilor patogene umane de Entamoeba histolytica de cele comensa le nepatogene
Entamoeba dispar sau Entamoeba moshkovskii (de exemplu, prin analiza genetică), parazitul
trebuie definit ca Entamoeba histolytica sensu lato sau complexul E. histolytica (Alver et al.,
2015) .

7 .Epidemiologie
Amibiaza este responsabilă pentru aproximativ 100.000 de decese / an, în principal în
America Centrală și de Sud, Africa și India, precum și pentru o rată semnificativă de
morbiditate manifestată ca boală intestinală sau extra -intestinală invazivă (Heredia, Fonseca
& Lopez, 2012) . Infecția cu E. histolytica a fost estimată la 50% în unele ț ări în curs de
dezvoltare, cum ar fi America de Sud și Centrală, Africa și Asia (Stensvold et al., 2011) .
Factori precum analfabetismul, sărăcia, standardele socio -economice scăzute,
inclusiv salubritatea incorectă, alimentarea incorectă a apei și supraaglomerarea contribuie
pozitiv la creșterea ratelor de transmitere a parazitului și a bolii (Levecke et al., 2010) .
Infecția este frecvent detectată în țările tropicale și subtropicale; cu toate acestea, în
țările dezvoltate, infecția este văzută printre călători, imigranți, bărbați homosexuali și cazuri
instituți onalizate . Infecția, de obicei, predomină la do uă vârste extreme: copiii și bătrânii .

B. Entamoeba coli
1.Istoric
Entamoeba coli este o specie non -patogenă de Entamoeba care există frecvent ca un
parazit comens al î n tractul gastro -intestinal uman.

13

Figura nr. 1. 3 Entamoeba coli (imagine originală)

2.Taxonomie
E. coli (care nu trebuie confundată cu bacteria Escherichia coli ) este importantă în
medicină deoarece poate fi confundată în timpul examinării microscopice a specimenelor de
scaun colorat cu Entamoeba histolytica patogenă ( Tachibana et al., 2001 ; Levecke et al.,
2007 ).

3. Morfologie
De obicei, am iba este imobilă și își păstrează forma sferică. În stadiul de trofozoi t,
este vizibilă numai în specimene de scaun proaspete, nefixate. Uneori, Entamoeba coli are și
paraziți. Unul este ciuperca Sphaerita spp . Această ciupercă trăiește în citoplasma E.
coli(Mä tz -Rensing et al., 2004; Ulrich et al., 2010).
În timp ce această diferențiere se face de obicei prin examinarea vizuală a chisturilor
parazitare prin microscopie directă , s-au dezvoltat noi metode care utilizează biologia
moleculară ( Ali, Zaki & Clark, 2005 ).
Parazitul se divide prin fisiune binară ca cele mai multe Entamoeba spp. (Pometto et
al., 2005) . Trofozoitul de E. coli are un diametru cuprins între 20 și 30 µm. Trofozoitul este
unicelular. Citoplasma este diferențiată în ectoplasmă îngustă, granulară și endoplasmă
vacuolată care conține bacterii și resturi în vacuolele alimentare. ( Tachibana et al., 2001 ).
Acest parazit are un nucleu mare, cu o membrană groasă pernucleară și structură fibrilară a
cromatinei (Tachibana et al., 2001 )..

14
4. Ciclul biologic
E. coli are "trei forme morfologice distincte în ciclul de viață – Trofozoidul , Stadiul
pre-chistic și stadiul chistic" ( Levecke et al., 2007 ).
Trofozoitul are un pseudopod scurt și granular . Mișcarea este lentă și, de obicei, nu
direcționată (Mä tz -Rensing et al., 2004) . Această amibă are o mișcare " pe loc (non-
progresivă") în interiorul intestinului gros.
Parazitul se hrănește cu bacterii, cu celule vegetale și cu alte resturi de fecale prezente
în intestinul gros. Dobell (1938) a raportat că poate ingera hematii ocazional. Trofozoitul se
reproduce prin fisiune binară.
Trofozoitul se transformă într -o formă sferică neinucleară prechistică . Dimensiunile
variază între 15 și 45 μ în diametru. Este similar cu stadiul trofozoitul ui, cu excepția faptului
că acesta nu este stadiu care se hrănește activ și, prin urmare, incluziunile alimentare nu se
găsesc în endoplasmă (Tachibana et al., 2001 )
Chisturile sunt sferice sau se evită cu dimensiuni cuprinse între 10 și 33 μ diametru.
Chistul este gros. Ocazional, chistul poate purta 16 sau chiar 32 de nuclee (Figura nr. 1. 4)
(Levecke et al., 2007 ). Chistul matur este etapa infecțioasă și se știe că supraviețuiește mai
mult decâ t cele ale E. histolytica .
Chistul format î n intes tinul gros este eliberat din corpul gazdei prin fecale. Chisturile
supraviețuiesc timp de 3 -4 luni în afara corpului gazdei și sunt mai rezistente la deshidratare
comparativ cu cele ale E. histolytica . Rata de supraviețuire a chistului este de aproximativ 46%
(Mä tz -Rensing et al., 2004). Chisturile provoacă o nouă infecție prin consumul de alimente
contaminate și băuturi precum apa menajeră contaminată . Uneori, insectele și rozătoarele
poartă parazitu l, fiind o sursă de infecție pentru alimente și apă . Excizia se întâmplă odată ce
chisturile sunt ingerate și călătorește spre intestinul gros ( Tachibana et al., 2001 ).

15

Figura nr. 1. 4 Ciclul biologic la Entamoeba coli (Levecke et al., 2007 )

Entamoeba coli, E. hartmanni, E. polecki, Endolimax nana și Iodamoeba buetschlii sunt
considerați în general non -patogeni și se găsesc în intestinul gros al gazdei umane.
Secțiunea A.
Atât chisturile, cât și trophozoitele acestor specii sunt transmise în scaun și considerate
Stdiul de diagnostic numărul 1.
Chisturile sunt în mod obișnuit găsite în scaunul format, în timp ce trofozoiții se găsesc de
obicei î n scaunul diareic. Colonizarea am oeba nepatogene apare după ingerarea chisturilor
mature în alimente, apă sau fomite contaminate cu fecale.
Numărul 2 . Dechistarea apare în intestinul subțire. Numărul 3 și trofozoii sunt
eliberați, c are migrează spre intestinul gros. Trofozoiții se înmulțesc prin fisiune binară și
produc chisturi, iar ambele etape sunt transmise î n fecale.

16
Numărul 1. Din cauza protecției conferite de pereții lor celulari, chisturile pot supraviețui zi –
săptămâni în mediul extern și sunt responsabile pentru transmitere. Trofozoiții trecuți în
scaun sunt distruși rapid o dată în afara corpului și, dacă sunt ing erați, nu vor supraviețui
expunerii la mediul gastric.

5. Patogenie
E. coli sunt paraziți inofensivi și nu dăunează gazdei. Cu toate acestea, au fost
raportate cazuri de sâ ngerare in testinală . De obicei, citoplasma E. coli "nu conține hematii , cu
excepția cazurilor rare de pacienți cu hemoragie intestinală" . Populațiile mari de E. coli pot
conduce la "dispepsie, hiperaciditate, gastrită și indigestie"; acestea sunt probleme comune
ale majorității paraziți lor intestinali (Levecke et al., 2007 ).

6. Diagnostic
Trofozoiții de E. coli se pot distinge prin pseudopod ulmare și conic. Ele sunt adesea
confundate cu E. histolytica datorită dimensiunilor similare . Chisturile se disting prin
observarea celor opt nucle i observați la forma matură. Pentru diagnosticul E. coli , se testează
de obicei o probă de scaun.
Aceasta este cea mai bună metodă de a verifica dacă parazitul este E. coli și nu E.
histolytica . Aceasta implică de o bicei verificarea chisturilor pentru dimensiunea, forma și
numărul de nucle i (Mä tz -Rensing et al., 2004)
E. coli are chisturi de dimensiuni de la 10 la 35 micrometri, forma este neregulată,
ovală cu un aspect asemănător cu coaja, care este mai uniformă co mparativ cu E. histolytica
și are până la opt nuclei în chist, comparativ cu cei patru nucle i de E. histolytica .
Chisturile tetranucleare ale Entamoeba coli pot fi confundate cu chisturile mature
ale ”Entamoeba histolytica " (Levecke et al., 2007 ).
Deseori "un chist tetranuclear de Entamoeba coli este mai mare decâ t un chist matur
de Entamoeba histolytica , poate fi variabil în formă și are cromatină periferică nucleară și
cariosom cu granul ații neregulate (Ali, Zaki & Clark, 2005 ).

17
Pentru a face un diagnostic pentru orice specie de Entamoeba , se realizează preparat
proaspăt, utilizând Lugol, pentru găsirea chisturilor caracteristice și este utilizată o metodă de
concentrare formol -eter și de colora re cu iod sau prin detectarea trofozoizilor caracteristici
î ntr-un preparat umed sau preparat permanent colorat".
De asemenea, colorați a tricrom pot fi folosite pentru a evidenția chisturile de
Entamoeba spp . (Mä tz -Rensing et al., 2004) . Alte teste de laborator includ: utilizarea
microscopiei optice , electronice de transmisie și a microscopiei electronice de
scanare ,metodele bazate pe cultivare , analiza izoenzimelor, testele de detectare a anticorpilor,
testele de detectare a antigenului, testele imuno -cromatografice și testele de diagnostic
ADN (Ali, Zaki & Clark, 2005 ).

C. Giardia duodenalis
1.Istoric
Giardia a fost descoperită la scurt timp după inventarea microscopului în 1681 de
către Leeuwenhoek.

Figura nr. 1. 5 Giardia duodenalis (imagine originală)

După circa d ouă sute de ani, Lambl (1859) a prezentat prima descriere morfologică
mai precisă. Astăzi, G. duodenalis se numără printre cele mai intens studiate protozoare din
cauza caracteristicilor lor ca paraziți și locul lor în clasificarea organismelor unicelulare .
G. duodenalis este un organism cosmopolit și cel mai frecvent parazit intestinal în
rândul populației țărilor în curs de dezvoltare. Aproximativ 200 de milioane de o ameni din
lume sunt cu giardioză manifestată clinic, cu 500.000 de cazuri noi pe an (Thompson, 2002 ).

18
G. duodenalis se întâlnește frecvent la animale domestice, în special la specii
productive, câini și pisici. Numeroase specii de mamifere și de păsări sălbatice sunt, de
asemenea, gazde ale Giardiei. Infecțiile cauzate de Giardia și mecanismele lor patogenetice
sunt ce le mai bine studiate la bărbați.
Gazdele infectate elimină chisturi care sunt rezistente în mediul înconjurător și permit
transmiterea parazitului la o altă gazdă direct sau indirect prin contaminarea mediului.
Apa este un factor esențial în transmitere a de giardioză la bărbați, de aceea aceasta
este cea mai frecventă boală umană pe apă.
Împreună cu criptosporidioza, este o problemă majoră de sănătate în utilizarea
resurselor de apă în țările dezvoltate și în curs de dezvoltare (Hoque et al., 2002, Lec lerc și
colab., 2002). Î n afară de bărbați, animalele infectate sunt, de asemenea, implicate în
contaminarea apei, dar rolul lor î n epidemiologia giardiei umane nu este î n î ntregime elucidat .

2.Taxonomie
Genul Giardia aparține tipului Sarcomastigophora , clasa Zoomastigophorea , ordinul
Diplomonadida, familia Hexamitidae . În studiile efectuate între 1920 și 1930, sunt descrise
mai mult de 50 de specii Giardia , distinse de speciile gazdă în care acestea parazitează.
Î n 1952, Filice a revizuit criteriile d e diferențiere pe baza caracterelor morfologice și a
specificității gazdei. În prezent, 5 specii Giardia sunt recunoscute în funcție de speciile gazdă
și de morfologi e: G. duodenalis, G. agilis, G. muris, G. ardeae și G. psittaci . Specia G.
duodenalis (syn G. intestinalis, G. lamblia) este singura întâlnită la bărbați și la mai multe
mamifere domestice și sălbatice (Thompson, 2002).
Progresele î n metodele de cultivare a Giardia au permis cultivarea izolatelor
individuale și producerea de material suficient pentru scopuri de genotipare prin electroforeză
prin allozime. Ca rezultat, au fost colectate multe dovezi ale diversității genetice î n cadrul
speci ei G. duodenalis .
Cu toate acestea, nu toate tulpinile de paraziți pot fi studiate prin culturi in vitro.
Acest lucru este valabil pentru o mare parte a izolatelor umane și canine și este cauza
principală pentru cercetarea inadecvată a epidemiologiei și transmiterii Giardia .
Introducerea tehnicilor PCR a făcut inutil ă cultivarea deoarece permite identificarea
directă a paraziților în probele de fecale și de mediu.
Diferențierea genotipurilor poate fi efectuată prin PCR multipl u pentru analiza unor
gene specifice ( gena pentru rDNA , care codifică glutamat dehidrogenaza (GDH ), factorul de

19
elonagre 1-alfa (ef1 -α) și triosefosfat izomeraza (tpi) . S-a demonstrat că G. duodenalis nu este
o singură specie, ci un grup de specii cu genotipurile de tip A, B, C, D, G, E, F, G și un grup
fără nume. Distribuția geografică a acestor genotipuri G. duodenalis este largă.

3.Morfologie
Giardia se î ntâ lne ște în două forme – trofozoitul și chistul. Trofozoitul motil este
piriform sau oval, cu simetrie bilaterală și dimensiuni 12 -15 / 6 -8 μm. Are o suprafață
dorsală convexă și un disc adeziv (suplu) ventral mare. Celula este binucleată, cu patru
perechi de flagelă și o pereche de corpuri mediane deli mitate.
Chisturile au formă ovală cu un perete hialin subțire și au dimensiuni de 8 -12 / 7 -10
μm. Inițial, ele sunt binucleate.
Chistul matur are patru nuclee, corpuri mediane curbe și ax iome longitudinale. Se
consideră că Giardia provine din organisme p rimitive unice celulare, datorită organizării lor
simple celulare, lipsite de mitocondrii și peroxisomi (Simpson et al., 2002). De aceea,
Giardia joacă un rol important în elucidarea evoluției eucariotelor .

4. Ciclul biologic
G. duodenalis parazitează în intestinul subțire, în special în duoden și jejun, unde se
atașează cu discul adeziv de celulele epiteliului intestinal. La om, în general, în cazul unor
infestări puternice, pe 1 cm2 de mucoasă intestinală, se pot instala până la un milion de
trofozoiz i.
Î n mediul extern, trofozoiții sunt distruși repede de factorii de mediu, dar chisturile
rezistă circa 14 zile, la -12oC , 20 de zile la -6oC, iar temperaturile de peste +20 oC le
inactivează rapid.

20

Figura nr. 1. 6 Ciclul biologic la Giardia duodenalis (Hoque et al., 2002, Leclerc și colab.,
2002)
1 – trofozoid; 2 – chist; 3 – trofozoid î n diviziune;
a – chist matur; b – chist î n curs de maturare

Transmiterea parazitului de la o gazdă la alta se realizează sub formă de chisturi.
Acestea ajung î n organ ismul uman odată cu alimentele, apa și aerul contaminate .

5. Patogenie
Patogenia giardiei nu este complet investigată. Giardia trăiește și multiplică asexuat
pe suprafața gazdei a intestinului subțire al gazdei . Conform celor mai recente studii,
giardioza este un complex de modificări patofiziologice.
Una dintre ele este permeabilitatea modificată a enterocitelor rezultată din efectul
citopatologic al metaboliților paraziți (Buret et al., 2002a, 2002b). Protei nele cu membrană
periferică, în special zonula occludin -1 (ZO -1), care este importantă pentru reglarea
permeabilității epiteliale, sunt distruse.

21
Drept rezultat, frontiera enterocitică este deteriorată, permeabilitatea epitelială este
mărită, ducând la inflamații și tulburări gastrointestinale (Scott et al., 2002). Giardia
declanșează de asemenea apoptoza, determinând pierderea funcției de barieră e pitelială, cu o
creștere ulterioară a permeabilității (Chin et al., 2002).
Se constată că permeabilitatea intestinală crescută ar putea rezulta și din acumularea
luminal ă a antigen elor. Acest lucru ar putea provoca apariția reacțiilor alergice – o
compli cație adesea observată la oameni infectați cu Giardia (Chakarova, 2004, Chakarova et
al., 2009).

6. Diagnostic
Detecția Giardia prin metode convenționale microscopice, cum ar fi flotarea și
centrifugarea ZnS04 (Zajac et al., 2002) este încă un parametru primar al infecției. Detecția G.
duodenalis prin microscopie sau ELISA de fecale are o valoare epidemiologică limitată, în
specia l atunci când sursa de infectare trebuie determinată.
Microscopia cu imunofluorescență directă a îmbunătățit sensibilitatea pentru
detectarea și cuantificarea chisturilor, însă diferențierea morfologică a Giardia identică sau
similară, dar diferită geneti c, nu este posibilă (O'Handley, 2002). Se crede că PCR și alte
tehnici moleculare au cea mai bună sensibilitate și specificitate pentru diferențierea Giardia
(McGlade et al., 2003). Tehnicile moleculare furnizează informații despre genotipul Giardia ,
prin combinarea PCR cu analiza polimorfismului de lungime a fragmentelor de restricție
(Groth & Wetherall, 2000; Amar et al., 2002, Caccio și colab., 2002).
Aceste proceduri, în afară de a fi sensibile și specifice, sunt, de asemenea, rapide și
ușor de realiza t î ntr -un set mare de eșantioane (Morgan, 2000). PCR are avantajul major
pentru a permite interpretarea ușoară a rezultatelor.
Cu toate acestea, sensibilitatea foarte ridicată ar putea fi o problemă. De exemplu,
microscopia probelor de la pisicile domest ice a arătat că 5% dintre ele au fost infectate cu
Giardia , î n timp ce prin PCR, 80% dintre animale au fost determinate ca pozitive (McGlade
et al., 2003).
Un studiu efectuat în rândul câinilor din India a detectat o rată a infecției de 3% prin
microscopie și 20% prin PCR (Traub et al., 2004).
Aceste rezultate nu iau î n considerare chisturile neregulate cu materiile fecale
(McGlade et al., 2003) și ridică î ngrijorarea cu privire la importanța epidemiologică a
infecției cu o intensitate redusă.

22
Filtrarea, flocularea, citometria în flux, separarea imunomagnetică și
imunofluorescența anticorpului monoclonal sunt printre metodele contemporane de detectare
a Giardia î n apa de la robinet (Slifko et al., 2000). Aceste tehnici sunt utilizate pentru
investigarea surselor de apă naturale sau tratate. Metodele PCR sunt din ce în ce mai utilizate
în plus față de imunofluorescența pentru controlul calității apei. (Thomp son, 2004).

7. Epidemiologie
Datele despre specificitatea gazdă a lui Giardia colectate până în prezent sunt
contradictorii. Rezultatele obținute de la încrucișările experimentale încrucișate au arătat atât
specii adaptate de gazdă, cât și specii care infectează o gamă largă de gazde. Experimentele
încrucișate transversale nu sunt considerate fiabile, parțial deoarece animalele experimentale
nu pot fi libere de Giardia și parțial pentru că dozele mari de chisturi infecțioase utilizate nu
sunt susceptibile să apară într -o infecție naturală (Monis & Thompson, 2003). Utilizarea
izolate lor non -genotip în aceste experimente limitează în continuare aplicarea lor.
Analiza rezultatelor obținute din infecția încrucișată este împiedicată de datele
contradictorii privind succesul și incapacitatea de a reproduce încrucișările transversale la
diferite specii de animale. Cauza constă , probabil, în variațiile genetice ale izolatelor utilizate,
diferențele în viabilitatea chisturilor, statutul imun al gazdei experimentale sau sensibilitatea
scăzută a tehnicilor de diagnostic.
Datele importante car e demonstrează faptul că , câinii pot fi infectați cu Giardia de la
Assemblage AI și că bobocii sunt susceptibili la infecții cu tulpini Giardia umane sunt
obținuți din studii de infecție încrucișată (Monis & Thompson, 2003).
Pe baza informațiilor despre t ransmisia Giardia la diferite specii de animale și om și a
datelor genetice pentru asociațiile G. duodenalis , sunt determinate patru cicluri de transmitere
care asigură contactul parazitului cu gazda de mamifer.
Transmisia de la om la om apare indirect prin intermediul apei și alimentelor
contaminate cu chisturi sau direct, atunci câ nd igiena este precară .
În transmiterea directă condițiile sunt favorabile, incidența este ridicată și se poate
aștepta o prevalență a genotipurilor specifice. Un studiu privind Giardia de la bărbați și câini
care trăiesc într -o singură comunitate a arătat că izolatele umane aparțin genotipurilor A și B,
î n timp ce izolatele canine – C și D (Hopkins et al., 1997).

23
S-a î nregistrat o s ingură excepție – un câine cu infecție mixtă B și C, probabil transmis
de la un bărbat. O altă investigație a giardiei în rândul gorilelor dintr -un teritoriu protejat din
Uganda a demonstrat că au fost infectate cu genotipul A (Graczyk et al., 2002).

D. Blastocystis sp.
1.Istoric
Blastocystis este un parazit neobișnuit , enteric la om și animale. Are o distribuție la
nivel mondial și este adesea cel mai frecvent izolat organism în analizele parazitare (Lukeš et
al., 2015) . Parazitul a fost descris de la î nceputul anilor 1900, dar numai î n ultimul deceniu au
existat progre se semnificative în înțelegerea biologiei Blastocystis. Cu toate acestea, natura
pleomorfă a parazitului și lipsa standardizării în tehnici le de diagnostic au condus la confuzie
și, în unele cazuri, la interpretarea greșită a datelor. Acest lucru a împiedi cat înțelege erea
modul ui său de reproducere, ciclul de viață, prevalența și patogeneza (Irikov et al., 2009) .
Acumularea datelor epidemiologice sugerează că Blastocystis este un agent patogen.
Multe genotipuri există în natură, iar observațiile recente i ndică faptul că oamenii sunt, în
realitate, gazde pentru numeroase genotipuri zoonotice (Alfellani et al., 2013) .
Observațiile anterior conflictuale privind patogeneza Blastocystis se datorează
genotipurilor patogene și nepatogene , asa cum demonstrează s tudiile epidemiologice recente,
infecțiile animale și studiile in vitro privind interacțiunea gazdă -Blastocystis (Irikov et al.,
2009) .

2.Taxonomie
Blastocystis sp. de la om și animale sunt dificil de diferenți at exclusiv pe criterii
morfologice.
Clasificarea taxonomică a Blastocystis sp. s-a dovedit a fi o provocare și a fost plasată
recent fără ambiguitate în cadrul stramenopilelor în ciuda aplicării abordărilo r filogenetice
moderne (Irikov et al., 2009) .
Organismul a fost clasificat inițial ca chistul unui flagelat, vegetal, drojdie și ciupercă.
A fost ulterior reclasificat de către Zierdt și colegi, bazat pe o serie de trăsături contrastante,
și anume unul sau mai mulți nuclei, reticulul endoplasmatic net ed și rugos , corpu sculii Golgi
și organite asemănătoare mitocondriilor; nu a reușit să crească pe medii fungice și a fost
rezistent la medicamente antifungice, dar a fost sensibil la medicamentele ant iprotozoar e
metronidazol (Flagyl) și emetină (Irikov et al., 2009).

24
Tabelul nr. 1.1 ilustrează noile denumiri pentru unele izolate bine studiate la om și
animale pe baza unei terminologii consensuale publicate recent pentru Blastocystis sp .

Tabelul nr. 1.1 Clasificarea veche și nouă a izolatelor Blastocysti s studiate în mod obișnuit
pe baza terminologiei consensualea

Specie Izolat( e) Tipul culturii Gazda Noua desemnare
B. hominis Nand II Axenic Om Blastocystis sp. subtip 1
B. hominis Si Axenic Om Blastocystis sp. subtip 2
B. hominis B, C, E, G, H Axenic Om Blastocystis sp. subtip 7
B. ratti S1, WR1, WR2 Axenic Șoarece Blastocystis sp. subtip 4
Blastocystis sp. NIH:1295:1 Xenic Porc de Guineea Blastocystis sp. subtip 4
aTerminologie propusă de Stensvold et a l.

Oamenii pot fi gazda Blastocystis spp. de la diferite mamifere (subtipul 1), primate și porcine
(subtipul 2), rozătoare (subtipul 4), bovine și porcine (subtipul 5) și păsări (subtipurile 6 și 7)
(Irikov et al., 2009) .
Subtipul 3 este cel mai frecvent izol at genotip în studiile epidemiologice și este probabil
singurul genotip de origine umană.
Prin analiza filogenetică, subtipurile 8 și 9 se clasifică cel mai aproape de subtipurile 4 și
respectiv 6. Ssubtipul 8 a fost raportat în trei studii, la maimuțe, la fazan și la oameni, în
timp ce subtipul 9 a fost determinat doar la 2 izolate.

Subtipul 5 este î n prezent acceptat ca fiind principalul genotip Blastocystis la porcine
datorită prevalenței sale ridicate în această gazdă. Cu toate acestea, alte studii au arătat că
subtipul 1 poate domina la porcine. Două rapoarte recente au arătat că porcii pot avea
subtipul 2, care, până la aceste studii, conținea izolate num ai de la oameni și primate.
Celulele de Blastocystis dețin adesea unul sau doi nucle i și, ocazional, au fost
raportate celulele quadrinucleate și celulele cu numeroase nuclee. Dacă aceste state
multinucleare au impact asupra analizelor moleculare și filog enetice, î n prezent nu este
cunoscută.

25
3. Morfologie
Blastocystis este un protozo ar polimorfic și în literatură au fost descrise patru forme
majore. Forma centrală a vacuolei, uneori denumită forma corpului central, este cea mai
frecvent observată formă în cultura de laborator și în probele de scaun. Este sferică și poate
prezenta varia ții de dimensiuni mari, variind de la 2 la 200 μm (medie de 4 până la 15 μm)
(Irikov et al., 2009) . Dimensiunile variate pot să apară în interiorul și între izolat e. Dunn și
colab. 1989, a menționat variații ale dimensiunilor observate de 4 până la 63 µm î ntre 10
izolate umane; media diametrelor variază semnificativ, cu suprapuneri între unele izolate.
Un studiu al tulpinilor Blastocystis izolate de la pui a relevat forme vacuolare variind
de la 3 la 120 µm î n diametru. Organ itele nucleelor și mitocondr iilor sunt de obicei situate î n
regiunile citoplasmatice îngroșate la capetele opuse ale celulei.

4. Ciclul biologic
Au fost propuse numeroase cicluri biologice conflictuale, iar aceste discrepanțe se
datorează, în mare parte, ipotezei conform căreia Blastocystis prezintă procese multiple de
reproducere. Schizo gonia este unul dintre modurile de reproducere ,alături de plasmotomi e,
endodogeni e și pungile asemănătoare sacului sunt mai probabile datorită naturii pleomorfice
a organismului și nu a modurilor reale de reproducere.
Un ciclu biologic revizuit (Fig ura nr. 1. 7) trebuie să țină cont de rezervorul de
Blastocystis sp. reprezentat de populațiile de animale diferi te și că oamenii sunt potențiale
gazde pentru numeroasele genotipuri (subtipuri) zoonotice.

Figura nr. 1. 7 Ciclul biologic propus pentru celulele Blastocystis (Irikov et al., 2009)

26
Luând în considerare studiile recente care sugerează existența genotipurilor zoonotice
(subtipurile 1 până la 7) cu specificități specifice ale gazdei.
Oamenii și animalele sunt infectate cu chisturi fecale, care se dezvoltă în forme
vacuolare î n intestinul gros. La om, formele vacuolare se divid prin fisiune binară și se pot
dezvolta î n forme amoeboide sau granulare. F ormele vaculare suferă încrucișări î n intestinul
gazdă, iar formele de chisturi intermediare pot fi înconjurate de un strat fibril ar gros care
este ulterior pierdut î n timpul trecerii î n mediul extern.
Există informații despre trecerea de la amoeboid la forma vacuolară și de la forma
vacuolară la forma chistului. Aceste căi ipotetice sunt reprezentate de linii punctate.
Subtipul 1 este încrucișat în rândul tulpinilor de mamifere și aviară; subtipurile 2, 3, 4 și 5
cuprind izolat primat / porc, uman, bovin e / porc și, respectiv, rozătoare; iar subtipurile 6 și
7 includ izolate aviare. Schema propusă sugerează că oamenii sunt potențial infectați cu
șapte sau mai multe specii de Blastocystis și că anumite animale reprezintă rezervoare
pentru transmiterea la o ameni.

La ingestia de chisturi, parazitul suferă dechistarea în intestinul gros și se dezvolt ă în
forme vacuolare. Î n timpul trecerii de -a lungul intestinului gros se produce î nchistarea și se
depune î n materiile fecale. Chisturile fecale pot fi acoperit e de un strat fibrilar care se pierde
treptat în timpul dezvoltării chisturilor.

5. Patogenie
Statutul patogen al Blastocystis sp. a fost larg dezbătut în literatură pentru a determina
dacă acest microorganism a fost un organism cu adevărat patogen sau comensal (Stenzel and
Boreham, 1996; Boorom și colab. 2008; Tan, 2008; Tan și colab. 2010), deși un număr din ce
î n ce mai mare de stu dii recente se referă la Blastocystis sp. ca un agent patogen emergent
(Tan, 2008, Tan et al. 2010; Poirier și colab. 2012; Scanlan, 2012).
Acest lucru se datorează în principal faptului că Blastocystis sp. poate fi găsit atât la
pacienții simptomatici, c ât și la cei asimptomatici (Dogruman -Al et al. 2008; Eroglu și colab.
2009; Souppart și colab. 2009 ). Cu toate acestea, recentele studii in vitro și in vivo arată că
Blastocystis sp. infecția este asociată cu o varietate de afecțiuni gastro -intestinale (nu mite
blastocistoză), în special sindromul intestinului iritabil (IBS) și leziunile cutanate.

27
6.Diagnostic
Microscopie
Blastocystis reprezintă o provocare considerabilă pentru laboratorul de diagnostice. În
primul rând, patogeneza incertă a parazitului descurajează mulți medici să considere că
Blastocystis este agentul etiologic al bolii. Î n al doilea râ nd, polimorfismul organismului pe
preparate proaspete poate duce la confuzie cu fungii , Cyclospora sp . sau granule de grăsime.
Formele vacuole clasice pot să nu predomine în probele proaspete de fecale, în timp
ce chistul fecal mai mic, atunci câ nd este prezent, poate fi dificil de ide ntificat.
Microscopia directă se face, de obicei, după colora re. Trebuie examinate mai multe
probe de scaun , deoarece parazitul poate prezenta eliminări neregulate.
Laboratoarele actuale de diagnostic ar trebui să includă și chistul fecal ca indicator al
infecției. Dacă este necesar, aceste chisturi pot fi selectiv concentrate prin metode de gradient
de densitate pentru a crește sensibilitatea.
Această abordare de îm bogățire poate fi mai practică în cadrul laboratorului de
cercetare dar poate fi dificil de efectuat în timpul diagnosticului de rutină sau în sondaje de
anvergură.
S-a sugerat că intensitatea infecției trebuie raportată, iar criteriile generale sunt : cinci
sau mai mulți paraziți într -un câ mp de mare putere (× 40) pentru preparatele proaspete sau
sub imersie în ulei (× 100) dacă se utilizează frotiuri cu colorație permanentă. Ținâ nd cont de
acest aspect și în comparație cu rapoartele care nu utilizează acest criteriu, acumularea de
studii sugerează o corelație între densitatea infestării și simptome. Există totuși o serie de
studii care au raportat lipsa unei astfel de corelații.
Motivul pentru această discrepanță este în prezent neclar ă se poate datora diferențelor
de genotip î n râ ndul izolatelor Blastocystis sau a factorilor gazdă, cum ar fi vârsta și variațiile
genetice în populațiile studiate.

Cultivarea î n laborator
Culturile de laborator xenice de Blastocystis , sunt culturi de Blastocystis î n asociere
cu specii de microorganisme pe mediu Jones. A existat un raport cu privire la incapacitatea de
a crește izolatele de Blastocystis de la marsupialele australiene î n mediul Jones. Alte studii au
folosit agar î nclinat pentru cultura de izolate Blastocystis de la bovine, porci și găini.
Culturile axenizate, adică culturile celulelor Blastocystis care nu sunt asociate cu nici un alt
organism viu, prezintă o creștere luxuriantă într -o varietate de medii , cum ar fi mediul
Dulbecco modificat de Iscove, mediul esențial minimal sau bentanitul bifazic.

28
Pentru mediul monofazic pot fi obținute densități de celule de până la 2,5 × 107 celule
/ ml, î n timp ce celulele cultivate î n mediul bifazic de ou au fost ra portate densități ușor mai
mari de aproximativ 6,0 × 107 celule / ml. Timpul de generație al izolatelor axenice poate fi
variabil, variind între 6 și 23 ore, în funcție de izolat, studiu și tipul de mediu folosit.
Timp ii de generație de aproximativ 50 de ore pot fi deduși din curbele de creștere ale
izolatelor Blastocystis aparținând subtipului 7 (98, 169) și acest lucru se poate datora
temperaturii de incub aree suboptimale .

Serologie
Infecțiile cu Blastocystis cond uce la aparția anticorpilor din clasele IgG și IgA,
detecta ți prin imuno fluorescenț ță indirec tă (IFA) și prin testul ELISA. Titrurile ELISA au
variat de la 1:50 la 1: 1600, iar studiile raportate anterior au arătat că titrurile înalte sunt
asociate cu infec ții simptomatice. Studiile ELISA inițiale au arătat că serurile provenite de la
pacienții care sunt purtători de Blastocystis spp . au avut titruri IgG ridicate.
În unul din studii au fost testate 30 de seruri de la 28 de pacienți: 3 au fost negative la
diluția pragului 1/50, 8 au fost pozitive la 1/50, 3 au fost pozitive la 1/100, 2 au fost pozitive
la 1 / 200, 3 au fost pozitive la 1/400, 6 au fost pozitive la 1/ 800, iar 5 au fost pozitive la
1/1600.
Serurile normale (serul seriei de 42 de sâ nge) au fost toate negative la 1/50. Interesant,
IgA nu a putut fi detectat e în populația simptomatică.
Un studiu recent a investigat sIgA, IgA serică și IgG serică la indiv izii cu Blastocystis
pozitivi cu și fără simptome prin ELISA. Acest studiu a arătat că numai serurile provenite de
la pacienți simptomatici au avut un nivel semnificativ mai mare de IgA secretor de IgA
secundar, IgA seric și ser de IgG semnificativ mai mar e decât serurile de la purtători
asimptomatici și controale sănătoase.
În schimb, Kaneda și colab. (2001) au arătat că indivizii asimptomatici purtători de
Blastocystis spp . au avut anticorpi serici la parazit, deși titrurile de anticorpi au fost foarte
scăzute. Cu toate acestea, cea mai puternică reacție a fost observată la un pacient cu infecție
cronică.
S-a sugerat că expunerea constantă la parazit a fost nec esară pentru a determina un
răspuns serologic.

29
Abordări moleculare
Au fost descrise abordări de diagnostic molecular bazate pe PCR pentru identificarea
Blastocystis . Subtipul de primeri de diagnostic specific, denumiți și primeri de STS, s -au
dezvoltat din amplificarea aleatorie a ADN polimorf a l izolatelor Blastocystis de către
Yoshikawa și colab. (1998) , iar aceste abordări au amplificat șapte subtipuri distincte, care
corespundeau diferitelor clase deduse din ssrRNA. O astfel de abordare s -a dovedit a fi utilă
pentru studiile epidemiologice, oferind informații privind distribuția diferitelor genotipuri în
rândul populațiilor umane și animale și asupra naturii zoonotice a anumitor genotipuri.

7. Epidemiologie
Ultimii ani au ar ătat o cre ștere dramatic ă a prevalen ței, iar aceste studii au scos în
eviden ță distribu ția genotipu rilor, modul de transmitere și patogenez a. Blastocystis este un
parazit extrem de omniprezent, cu o distribuție la nivel mondial , posibil cel mai frecvent
izolat parazit î n anchetele epidemiologice.
Prevalența variază foarte mult de la o țară la alta și în cadrul diferitelor comunități din
aceeași țară. În general, țările în curs de dezvoltare au prevalențe mai mari ale parazitului
decât țările dezvoltate, iar acest lucru a fost legat de igiena slabă, expunerea la animale și
consumul de alimente sau apă contaminate.
Cu toate acestea, variațiile sunt, de asemenea, probabil datorită utilizării diferitelor
abordări diagnostice și dificultății inerente în identificarea altor e tape decâ t stadiul vacuolar.

30

CAPITOLUL II. NEMATODE

A. Ascaris lumbricoides
1. Istoric
În ultimul secol, progresele în înțelegerea practică a tuturor aspectelor bolii parazitare
au contribuit la reducerea prevalenței infecțiilor parazitare în multe populații. Din păcate,
aceste infecții rămân totuși prezente în viața cotidiană a majorității populațiilor sărace în
zonele tropicale și subtropicale ale lumii (Taylor -Robinson et al., 2015) . Î n stadiul cent ral se
află trei nematozi comuni , transmi și prin sol, Ascaris lumbricoides , Trichuris trichiura și
Ancylostoma duodenale , care s e presupune că infectează 1,4 și respectiv 1,2 miliarde de
oameni, reprezentând aproximativ 25% din populația lumii (Sowole et al., 2017) .
Această revizuire se concentrează pe A. lumbricoides (denumit î n continuare prin
denumirea generică a lui Ascaris ) și oferă o imagine de ansamblu asupra evoluțiilor majore în
domeniul cercetării din 20 16 (Agrawal et al., 2016) .

Figura nr. 2. 1 Ascaris lumbricoides – ou fecundat (imagine originală)

De asemenea, demonstrează necesitatea de a considera infecțiile parazitare într -un
mod mult mai holistic decât este tradițional atât cercetarea, cât și stabilirea clinică prin faptul
că o persoană poate fi infectată simultan cu o gamă largă de alte infecți i helminte, protozoare,

31
bacteriene și virale și că aceste organisme interacționează între ele și cu gazda lor în moduri
care afectează în mod critic proiectarea intervențiilor de prevenire și control.
Viermii intestinali giganți au fost cunoscuți încă din antichitate. Î n 1758 Linnaeus le -a
numit Ascaris lumbricoides . Timp de mai multe secole, au fost considerate ca aparținând unei
generații spontane. În 1855, ouăle de Ascaris au fost găsite în fecale umane de Henry Ransom
în Anglia, după care acest lucru a fost descris în literatură doi ani mai târziu de Casimir –
Joseph Davaine în Franța. Încercările de a infecta animalele cu ouă au fost nereușite. În 1886,
Salvatore Calandruccio din Italia a infectat cu succes un băiat cu 150 de ouă (Federal
Ministry of Health, 2013)
Dezvoltarea se credea că are loc direct în lumenul intestinului, dar ulterior, s-au găsit
larve infecțioase în fecale și în plămâni, dar nu și viermi maturi.
Î n 1918, Sadao Yoshida din Japonia, î n 1918, a ingerat larve recuperate din trahe ea
unui cobai, după care a găsit ouă în scaun ul propriu 76 de zile mai tâ rziu.
În 1922, Shimesu Koino a ingerat 2.000 de ouă Ascaris lumbricoides , a găsit larve în
spută câteva zile mai târziu, apoi după 50 de zile a luat și antihelmintic și a recuperat 667 de
Ascaris lumbricoides imaturi, confirmâ nd astfel ciclul biologic (Meurs et al., 2017) .

2. Taxonomie
Ascaridoidele sunt "viermi inelari " ai intestinului subțire al multor animale, inclusiv al
oamenilor , care se caracterizează prin dimensiunea lor mare, trei buze proeminente anterioare
(Simon -Oke et al., 2014) . Viermii inelari au cicluri simple de viață directe care implică
transmisia fecal -orală a ouăl elor infecțioase. Viermii de sex feminin produc numeroase ouă
care sunt excretate de către gazdă și sunt embrion ate î n sol (în anumite condiții de
temperatur ă și umiditate) .
Larvele rezultă din ouăle ingerate și suferă migrație pulmonară înainte de a se
dezvolta în viermii adulți din intestinul subțire. Viermii adulți se hrănesc cu alimente ingerate
de gazdă , dar infecțiile masive pot provo ca obstrucția intestin ală.
Infecțiile clinice se găsesc de obicei la tineri, deși persoanele mai în vârstă pot servi
drept sursă de infecție (Federal Ministry of Health, 2013) .
Clasificare: Ratele taxonomice sunt revizuite (vezi referința enciclopedică a
parazitologiei, 2001, Springer -Verlag)
Metazoa (Animalia) (eucariote multicelulare, animale)
Nemathelminthes (nematozi)

32
Secernentea (Phasmidea) (cu chem ioreceptori cunoscuți sub numele de phasmide)
Ascaridida (viermii intestinali)
Ascaridoidea (viermi mari, trei buze proeminente)

3. Morfologie
Masculii au 2-4 mm în diametru și 15 -31 cm lungi me. Capătul posterior al masculului
este curbat ventral și are aspectul unui mâner de umbrelă . Femelele au lungimea de 3 -6 mm
(0,1-0,2 in) și lungimea de 20 -49 cm (7,9 -19 in) (Agrawal et al., 2016) .
Vulva se află în capătul anterior și reprezintă aproximativ o treime din lungimea
corpului. Ouăle nefertilizate măsoară 88 -94 μm lungime și 44 μm lăț ime (Federal Ministry of
Health, 2013)
4. Ciclul biologic
Ascaris lumbricoides infecteaz ă oamenii pe calea fecal -orală. Ouăle eliberate de
femelele adulte sunt eliminate în fecale. Ouăle nefertilizate sunt adesea observate în probele
de fecale, dar nu devin niciodată infecțioase. Ouă le fertilizate embrionare devin infecțioase
după 18 zile până la câteva săptămâni în sol, în funcție de condițiile de mediu (optim: sol
umed, cald, umbrit).

Figura nr. 2.2 Ciclul biologic la Ascaris lumbricoides (Agrawal et al., 2016)
1 – ou fecundat; 2 – ou embrionat; 3 – larvă; 4 – adulți; t.b. – tub digestiv

33

Când un ou embrionat este ingerat, o larvă rhabditiform ă eclozează apoi î n peretele
duodenului și intră în sânge (Sowole et al., 2017). De acolo, este transportată către ficat și
apoi intră în circulația pulmonară până în alveolele pulmonare, străpunge peretele alveolar
urcă în trahee, trece în esofag și apoi în intestinul subțire, unde se maturizează ca un vierme
adult masculi și/sau femele.
În trei săp tămâni, larva trece de la sistemul respirator, pentru a fi tămăduită, înghițită
și, astfel, se întoarce în intestinul subțire, unde se maturizează cu un adult vierme masculi sau
femele.
Î n intestin are loc fertilizare până la 200.000 ouă pe zi timp de 12-18 luni. Aceste ouă
fertilizate devin infecțioase după două săptămâni în sol; ele pot persista pe sol timp de 10 ani
sau mai mult (Agrawal et al., 2016).
Ouăle au un strat lipidic care le face rezistente la efectele acizilor și alcalinilor,
precum și l a alte substanțe chimice. Această rezistență explic ă motivul pentru care acest
nematod este un parazit omniprezent (Sowole et al., 2017) .

5. Patogenie
Infecțiile cu număr mic de viermi pot rămâne asimptomatice, deși unele persoane pot
dezvolta reacții alergice (urticarie, eozinofilie). Totuși, un număr mare de viermi poate cauza
probleme de sănătate semnificative pentru gazdă.
În urma infecției, migrați a pulmonară de către larve poate provoca hemoragii, edem,
inflamație și congestie pulmonară (pneumonită sau pneumonie Loeffler) cu tuse, dureri în
piept și dificultăți de respirație.
Larvele migratoare fixate în alte țesuturi duc adesea la inflamația foca lă și la
simptomele vagi greu de diagnosticat. Viermii adulți se hrănesc cu conținut luminal,
contribui e la malnutriția în proteine a gazdei și la scăderea absorbției de carbohidrați (Simon –
Oke et al., 2014) .
Infecțiile moderate pot provoca o varietate de afecțiuni digestive, creștere și
dezvoltare anormală la copii mici, dureri abdominale, neliniște, insomnie și răspunsuri
alergice (erupții cutanate, astm bronșic) (Sowole et al., 2017)
Infecțiile severe pot p rovoca, de asemenea, ocluzii intestin ale, ale canalel or biliar e sau
pancreatice, uneori chiar regurgita rea sau infect ează apendicele (Simon -Oke et al., 2014) .

34
6. Diagnostic
Infecțiile determinate sunt diagnosticate prin detectarea microscopică a ouălor din
materiile fecale, adesea prin tehnici de sedimentare și / sau concentrație de flotare. Tehnicile
de imagistică au fost utilizate pentru a examina obstrucțiile intestinale, iar masele de viermi
apar ca defecte de umplere î n raze X (Vlaminck et al., 2016 ).
Diagnosticul diferențial al infecțiilor în timpul stadiului de migrare a larvelor este
dificil datorită naturii nespecifice a oricăror semne clinice. Larvele au fost uneori detectate în
probele de spută, dar sunt greu de identificat de personalul neins truit (Sowole et al., 2017) .

7. Epidemiologie
Se estimează că 1 miliard de persoane sunt infectate cu A. lumbricoides î n î ntreaga
lume (Vlaminck et al., 2016) , infecț ia fiind cea mai frecventă în Africa sub -sahariană,
America, China ș i Asia de Est. Deși prevalența este scăzută în Statele Unite, infecția persistă
î n partea de sud -est a Statelor Unite din cauza temperaturii și umid ității.
Ouăle de Ascaris lumbricoides sunt extrem de rezistente la substanțe chimice, la
deshidratare și temperaturi scăzute. O uăle pot rămâne viabile în sol timp de mai multe luni
sau chiar ani (Sowole et al., 2017) .
Ouăle de A. lumbricoides au fost identificate coproliții descoperiți în situs uri
arheologice din America, Europa, Africa, Orientul Mijlociu și Noua Zeelandă, cele mai vechi ,
datâ nd de mai bine de 24.000 de ani (Vlaminck et al., 2016) .

B. Trichuris trichiura
1. Istoric
Trichuris este a treia infestare frecventă la om, cu aproximativ 800 de milioane de
persoane infectate î n î ntreaga lume (Kaminsky et al., 2004 ).

35

Figura nr. 2. 3 Trichuris trichiura
Stâ nga – ou fecundat; Dreapta – Adult (imagine originală)

Infestarea este mai răspândită în regiunile cu un climat blând. În Statele Unite,
infestarea este în principal observată în statele din sud și este mai răspândită în rândul
copiilor (Cooper et al., 2003 ). Condițiile de salubritate nepotrivite contribuie la răspândirea
infestării Trichuris trichiura , deoarece ouăle lor necesită un timp pe sol în anumite condiții de
temperatură și umiditate pentru a -și complet a ciclul biologic (Jackson et al., 2004 ).
Ouăle infectate cu Trichuris trichiura care contaminează mâinile sau alimentele
oamenilor sunt ingerate și ajung în intestinul subțire uman. Larvele migrează în colon, unde
se maturează și produc ouă (Sirivichayakul et al., 2003 ).
După 60-70 de zile de la ingestie , femele le încep să producă ouă (3000 / d -20.000 / zi)
(Cooper et al., 2003 ). Ouăle au nevoie de timp pe sol, în condiții propice de temperatură și
umiditate, pentru a deveni infectante. Dacă ouăle sunt ingerate de o gazdă umană, ciclul de
viață al nematodului este complet. Viermii adulți pot trăi timp de aproximativ un an. Acești
viermi adulți se găsesc în cecum și în colonul ascendent al gazdei, unde porțiunea lor
anterioară este fixată î n mu coasă. Viermii sunt subțiri și au o lungime de aproximativ 4 cm.
(Jackson et al., 2004 )

2. Taxonomie
Clasificare:
Metazoa (Animalia) (eucariote multicelulare, animale)

36
Nemathelminthes (nematozi)
Adenoforă ( Aphasmide a)
Trichocephalida (Enoplida)
Trichuroidea
Familie: Trichuridae
Trichuris are un capăt scurt lat posterior și un capăt anterior foarte lung (cu un faring e
stichosomic) îngust, care este înglobat în mucoasa intestinului inferior al oamenilor și al
animalelor domestice. (Jackson et al., 2004)
Infecțiile severe pot provoca dizenterie, anemie, malnutriție și, ocazional, prolaps
rectal. Aceștia au cicluri simple de viață directe care implică transmisia fecal -orală a ouăl elor
care conțin larve infecțioase. (Cooper et al., 2003 )

3. Morfolog ie
Trichuris trichiura adult este lung de aproximativ 5 cm ( Jackson et al., 2004 ) (Cooper
et al., 2003 ). Viermii adulți se fixează cu partea anterioară(efilată) în mucoasa intestinului
gros. Ouăle cilindr ice sunt de 50 până la 54 μm de 23 μm și au o proeminență tipică în fiecare
pol a l oului. Ouăle sunt clare până la brun închis și nu pot fi confundate cu ouăle altor
nematode.
Ouăle de Trichuris sunt în formă de lămâie sau de minge și au dopuri terminale la
ambele capete ( Sirivichayakul et al., 2003 ). Adultul de sex feminin are o lungime de 50 mm,
cu o extremitate mai fin ă(100 μm diametru) și un a mai gro asă (diametru 500 μm). Ma sculul
este mai mic și are un capăt spiralat.

4. Ciclul biologic
Infecția are loc prin ingestia de ouă embrionate în sol. Larva scapă din cochilie în
intestinul subțire superior și pătrunde în villus unde rămâne timp de 3 până la 10 zile. La
atingerea adolescenței, larvele trec la cecum și se încorporează în mucoasă ( Jackson et al.,
2004 ).

37

Figura nr. 2.4 Ciclul biologic la Trichuris trichiura (Jackson et al., 2004)
1 – ou neembrionat; 2 – ou embrionat; 3 – larvă; 4 – adulți

Aceștia ajung la vârsta de 30 de ani de la infecție, produc 3000 până la 10.000 de ouă
pe zi și pot trăi până la 5 până la 6 ani. Ouăle eliminate cu materiile fecale sunt fecundate, dar
pentru a embriona sunt necesare 2 -3 săptămâni în solul umed și cu o temperatură
corespunzătoare (Jackson et al., 2004 ).
Ouăle sunt mai puțin rezistente la deshidratare, căldură și răceală decât ouăle Ascaris .
Embrionul este ucis sub deshidratare la 37 grade C î n decurs de 15 minute. Temperaturile de
52 grade C și -9 grade C sunt letale ( Cooper et al., 2003 ).

5. Patogenie
Infecția se transmite prin calea fecal -orală. Ingerarea oului inițiază infecție. Larvele
eclozează în duoden, invadează peretele și se maturează în mucoasă înainte de a migra spre
intestinul gros. Adulții încorporează capul în mucoasa superficială a colonului și a cecului.
Ciclul de viață este finalizat în aproximativ 3 luni. Viermii adulți pot trăi în tre 7 și 10 ani.
(Jackson et al., 2004 )
Infecția cu T. trichiura se caracterizează prin invazia mucoasei colonului de către
adulți Trichuris și producerea de modificări inflamatorii minore la locurile de localizare.
Prezența viermelui adult în mucoasă, ir ita nervii, provocând colită difuză și diaree și crampe
(Cooper et al., 2003 ). La infecții grele, atașarea viermilor la mucoasa rectului provoacă
dizenterie și tenesmus rectal ( Sirivichayakul et al., 2003 ).

38
6. Diagnostic
Diagnosticul se bazează pe simptome și pe prezența ouăl elor în fecale (50 până la 55
x 20 până la 25 micrometri) ( Jackson et al., 2004 ).
Principiu: Identificarea microscopică a ouălor de Trichuris î n fecale este dovada
infecției. Deoarece ouăle pot fi dificil de găsit în cazul infe cțiilor ușoare, se recomandă o
procedură de concentrare.
Deoarece severitatea simptomelor depinde de sarcina viermilor, cuantificarea ouălelor
(de exemplu, cu tehnica Kato -Katz) se poate dovedi utilă.
Examinarea mucoasei rectale prin proctoscopie (sau di rect î n cazul prolapselor) poate
demonstra ocazional viermi adulți ( Cooper et al., 2003 ).

7. Epidemiologie
Aproximativ 500 de milioane de oameni sunt infectați cu Trichuris trichiura , infecția
fiind mai frecventă la copii între 5 și 15 ani . Î n unele părți, de exemplu Asia, prevalența este
50-80%(65% din cele 500 -700 de milioane de cazuri la copii cu vâ rste de 5 -15 ani )
(Sirivichayakul et al., 2003 ;Jackson et al., 2004 ).
Trichuris este răspând it î n î ntreaga lume , dar mai ales î n țările cu salubritate precară
din Asia, Africa, Africa, America de Sud, America, Europa și America de Nord. Trichuris
trichiura necesită medii calde și umede pentru a se dezvolta în afara gazdei în sol. În locurile
unde fecalele umane sunt folosite ca îngrășăminte, infecțiile cu T. Trichiura sunt comune și
greu de eliminat din populație (Cooper et al., 2003 ).

C. Enterobius vermicularis
1.Istoric
Enterobius vermicularis este agentul etiologic al enterobiozei , o antroponoză cu
răspândire mare în zonele cu climat temperat , afectâ nd î n principal copiii cu vâ rste mai mici
de 12 ani. Transmiterea enterobiozei este frecventă în șc olile elementare și centrele de zi (Van
Hoecke et al., 2003 ).
Numele de E. vermicularis a fost atribuit de Linnaeus î n 1758 (Kucik et al., 2004 ).
Johann Bremser în 1824 a distins acest vierme de celelalte oxiuride și ascaride și a oferit o
clasificare exactă a acestuia.

39
2. Taxonomie
Clasificare: Ratele taxonomice sunt revizuite (vezi referința enciclopedică a
parazitologiei, 2001, Springer -Verlag)
Metazoa (Animalia)
Nemathelminthes
Secernentea (Phasmidea)
Oxyurida
Oxyuroidea

Familie: Oxyuridae
Oxiurii au cicluri simple de viață directe care implică transmisia fecal -orală a ouălor
care conțin larve infecțioase (Thiedke, 2003 ). Ouăle, totuși, sunt depuse î n jurul anusului , de
unde sunt ulterior dislocate și ingerate de gazde. Infecțiile la om pot provoca prurit intens
(mâncărime), iritabilitate, insomnie și, uneori, diaree.

3. Morfologie
Acești viermi au trei etape de dezvoltare: ouă, larve și adulți. Ouăle au o formă
alungită -ovală, au o lungime de 50 -60 μm și lățimea de 20 -30 μm și sunt car acteristic
asimetrice longitudinal, cu o parte aplatizată (Kim et al., 2003 )
Viermii adulți au cozile ascuțite. Au trei buze care înconjoară gura anterioară, un bulb
esofagian mare și o inflație cuticulară anterioară (Kucik et al., 2004 ).
Viermii masculi au dimensiunea de 1 -4 x 0,2 -0,4 mm, au spicule lungi de 100 -140 μm,
iar capetele lor posterioare sunt puternic curbate ventral. Femelele sunt de dimensiuni de 8 -13
x 0,3 -0,6 mm și au cozile subțiri , pronunțate (Thiedke, 2003 ).

4. Ciclul biologic
Viermii adulți trăiesc liber în lumenul colonului transversal și descendent și al rectului.
Viermele femelă (Figura nr. 2.5) are o lungime de 8 -13 mm și o lățime de 0,3 -0,6 mm. Coada
este arcuită sau în formă de ac de pin . Masculul (Figura nr.2. 5) este mai mic, măsurând 2 -5
mm cu 0,2 mm (Kucik et al., 2004 ).

40

Figura nr. 2. 5 Ciclul biologic la Enterobius vermicularis (Kim et al., 2003)
A – femelă; B – mascul; C – ou;
b.c. – buton cefalic; b.f. – bulb farigian;
c – coadă; e – embrion giriniform;
o – oviduct; o.a – orificiu anal;
o.b. – orificiu bucal; ov – ovar;
t – testicul; u – uter

41
Capătul distal al masculului conține un singur spicul copulator și este curbat,
caracteristică care permite o diferențiere morfologică față de femel ă. Deși caracteristicile
biochimice și fiziologice ale viermilor adulți nu sunt cunoscute, se presupune că utilizează
conținutul fecal ca sursă de nutrienți (Kim et al., 2003 ).
Femelele produc aproximativ 10.000 ouă fertilizate, neembrionate (Kucik et al., 2004 )
În timpul nopții, probabil stimulat e de scăderea temperaturii corporale a gazdei,
femelele migrează prin anus î n zona perianală, depune ouăle și moare (Thiedke, 2003 ).

5. Patogenie
Deși numeroase infecții rămân asimptomatice, densitatea viermilor poate crește în
timp, ceea ce duce la deteriorarea intestinelor de către viermi adulți și / sau deteriorarea zonei
perianale, care rezultă din depunerea ouăl elor (Garcia, 2001 ). Mai frecvent, însă, infecțiile se
caracterizează prin prurit perianal intense (pruritis ani) cauzat de la reacțiile la femele le care
depun ouă î n zona peri anală(Kucik et al., 2004 ). Infecțiile severe la copii pot provoca
neliniște, iritabilitate, anorexie, insomnie, coșmaruri, umezire la pat, grețuri și vărsături.
Ocazional, infecția a fost asocia tă cu apendicită, vaginită și, rareori, cu granuloame extra –
intestinale , ectopice (Thiedk e, 2003 ).

6. Diagnostic
Paraziții s e găsesc rar în materiile fecale, astfel că nu sunt utilizate tehnici de
examinare coprologică convenționale (Garcia, 2001 ).
În schimb, infecțiile sunt cel mai bine diagnosticate prin detectarea macroscopică a
viermilor adulți sau prin detectarea microscopică a ouălor depuse perianal (Kucik et al.,
2004 ).
Viermii mo bili pot fi vizualizați pe piele , î n zona perianală în lumină p uternică atunci
când examinările vizuale sunt efectuate în timpul nopții sau dimineața devreme. Viermii
adulți pot fi observați uneori pe suprafața probelor proaspete de scaun (Kim et al., 2003 ).
Alternativ, banda adeziva poate fi aplicată rapid pe pielea perianală dimineața și apoi
se depune pe un diapozitiv de sticlă pentru examinarea microscopică a ouălor aderente (testul
cu bandă adezivă perianală) (Garcia, 2001 ). Părinții copiilor infectați ar trebui instruiți să
colecteze probe adecvate (Kucik et al., 2004 ).

42
7. Epidemiologie
Enterobius vermicularis are un ciclu de viață direct care implică ingestia orală a
ouălor care conțin larve infecțioase (Garcia, 2001 ). Transmitere a nu este strict fecal -orală, ci
mai degrabă contaminantă, implicând transferul de ouă în gură prin colectarea ouălelor
depuse perianal .
După ovipoziție, femelele mor, în timp ce masculii mor imediat după copulare.
Larvele se dezvoltă în șase ore și devin infecțioa se. Ele sunt foarte ușoare și ușor difuzate cu
praful de casă prin cel mai mic curent de aer.Acestea rămân viabile în condiții de temeratură
scăzută și umiditate timp de până la o săptămână.
După ingerare, ouăle ajung în intestinul subțire, iar larvele migrează spre intestinul
gros și se maturează în 2 -6 săptămâni (Thiedke, 2003 ).
Alternativ, ouăle prinse în pliuri le perianale pot să se desprindă și larvele pot intra în
intestin direct prin anus (proces numit retro -infecție). Ocazional, larvele pot infecta vaginul
pacientelor de sex feminin .
Parazitul poate să-și finalizeze î ntregul ciclu de viață în 2-13 săptămâni, iar infecțiile
pot deveni progresiv mai intense din cauza creșterii continue a numărului de paraziți (prin
autoinfecție, re -infectare și retroinfecție ) (Kucik et al., 2004 ).

43

CAPITOLUL III. INFECȚII PARAZITARE ÎN
COMUNITĂȚILE IZOLATE DIN DELTA DUNĂRII

3.1. S copul studiului
Studiul a fost efectuat î n cadrul comunităților izolate din Delta Dunării . Astfel, scopul
propus pentru acest studiu a fost de a stabili incidența infecțiilor parazitare cu protozoare
intestinale și geohelminți la populația infantilă , î n decursul anului 2017 și de a evalua
eficiența medicației antiparazitare .

3.2. Metodele de cercetare și materialul utilizat
Examenul copro -parazitologic constituie examenul de baz ă pentru eviden țierea unor
infec ții parazitare intestinale.
Identific ă și eviden țiază organismele parazite, protozoare sau helmin ți, care tr ăiesc în
tubul digestiv uman sau pentru care materiile fecale reprezint ă vehiculul normal pentru
formele lor de r ăspândire în mediul exterior.
Probele de fecale recoltate pe parcursul desfășurării exp eriențelor au fost prelucrate
prin metode uzuale copro -parazitologice, calitative si cantitative utilizate in diagnosticul
copro -parazitologic și anume:

Examenul macroscopic
Examinarea se face direct în recipientul în care s -a prelevat proba, cu o chiul liber sau
cu lupa de m ână, utiliz ând o baghet ă de sticl ă sau o ans ă.
Se observ ă culoarea, mirosul, consisten ța scaunului, prezen ța de mucus, puroi, s ânge,
precum și de elemente suspecte ca fiind parazitare.

II. PARTEA EXPERIMENTALĂ

44
Examenul microscopic direct
Se examinea ză între lam ă și lamel ă o cantitate mic ă de materii fecale (1.5 – 2 mg),
prelevat ă din diferite p ărți ale probei, amestecat ă în ser fiziologic sau solu ție Lugol.
Pentru realizarea preparatelor se folosesc lame curate, degresate. Pe o lam ă se pune o
picătură de ser sau solu ție Lugol.
Cu ajutorul unei baghete se prelev ă o mic ă cantitate din proba de examinat și se
amestec ă pe lam ă cu pic ătura de ser sau solu ție Lugol. Se acoper ă cu o lamel ă.
Preparatul trebuie examinat c ât mai repede pentru a se evita us carea. Se utilizeaz ă
lamele de 18/18 mm dimensiuni, astfel încât marginile lor s ă fie cuprinse în interiorul
marginilor lamei. Suspensia trebuie s ă fie uniform ă, iar lamela a șezată orizontal, nu înclinat.
Preparatul se examineaz ă în întregime, deplas ând lama de la st ânga la dreapta și de
sus în jos.
Examinarea se face cu obiectiv 10x sau 20x, iar identificarea fiec ărui element
parazitar decelat se face cu obiectivul 40x; se utilizeaz ă oculare 10x.
La examinarea microscopic ă se pot depista diferite specii de parazi ți.

3.3. Rezultate și discuții
Infecțiile cu protozoare intestinale ar putea avea o relevanță substanțială pentru
sănătate chiar și în medii în care nu sunt considerate probleme de sănătate.
Examinarea unei singure probe de scaun cu diverse metode nu are sensibilitate pentru
diagnosticul protozoarelor intestinale și, prin urmare, este indicată îngrijirea atunci când se
interpretează estimările prevalenței și efectele tratamentului corespunzăto r.
Infecția cu protozoare intestinale patogene (de exemplu, Entamoeba histolytica și
Giardia intestinalis ) are ca rezultat o morbiditate gastrointestinală considerabilă, malnutriție
și mortalitate la nivel mondial, în special în rândul copiilor mici din ț ările în curs de
dezvoltare .
Blastocystis hominis este un protozo ar intestinal comun, iar patogenitatea sa este încă
în dezbatere. Lipsa de acces la apă curată, igienizare și igienă sunt factori puternici pentru
infecția cu protozoarele intestinale.
Studiul a fost realizat î n octombrie, anii 2016 -2017 la copii cu vâ rste sub 18 ani și la
adulți peste 18 ani , în zona Deltei Dunării .

45
Au fost investigați prin examen copro -parazitologic un număr de 521 participanți: 471
copii și 50 adulți (cadre didacti ce, responsabili program cornul și laptele) din județul Tulcea.

Tabelul nr. 3. 1 Distribu ția copiilor testa ți în func ție de localitate, jude țul Tulcea,
octombrie 2016
Denumire
localitate Nr. copii
investiga ți Procent(%)
copii investiga ți
Sulina 186 39.5
Mahmudia 167 35.5
Mila 23 36 7.6
Crisan 27 5.7
CA Roseti 25 5.3
Letea 15 3.2
Periprava 8 1.7
Caraorman 7 1.5
Total 471 100

Î n urma datelor prezentate î n cadrul Tabelului nr. 3. 1, un procent semnificativ al
copiilor investigați au provenit din Sulina (în proporție de aproximativ 40%) și Mahmudia
(un procent de 35,5%), spre deosebire de satul Caraorman, unde s -a efectuat cel mai scăzut
număr de investigații.

Conform datelor statistice prezentate î n cadrul Tabelului nr. 3. 2, nu se observă
diferențe notabile între populați a cu vâ rste cuprinse î ntre 1-4 ani și 15 -19 ani, spre deosebire
de populația aflată în categoria de vârstă cuprinsă între 5-9 ani când atât numărul de locuitori
testați, cât și cei existenți au prezentat valori în creștere .

46
Tabelul nr. 3. 2 Distribu ția copiilor testa ți coproparazitologic pe grupe de v ârstăși sex,
județul Tulcea, octombrie 2016, n=471

Grupa
de vârstă
(ani) Sex feminin Sex masculin
Număr
Procent
(%) Număr
Procent(%)
1-4 26 5.5 25 5.3
5-9 105 22.3 92 19.5
10-14 72 15.3 88 18.7
15-19 29 6.2 34 7.2
TOTAL 232 49.3 239 50.7

În rândul persoanelor cu v ârsta de peste 18 ani, au fost 45 subiec ți cu rezultat negativ
și 5 cu rezultat pozitiv .
La nivelul popula ției infantil e, s-au depistat 41 cazuri pozitive și restul de 430 cu
rezultat negativ .

Tabelul nr. 3. 3 Distrbuția cazurilor pozitive și negative la c opii, sub 18 ani

Rezultat Total
NEG 430
POZ 41
Total 471

Tabelul nr. 3. 4 Distrbuția cazurilor pozitive și negative la a dulți, peste 18 ani

Rezultat Total
NEG 45
POZ 5
Total 50

47
Dintre cei 471 de copii sub 18 ani și adulți peste 18 ani , care au finalizat studiul, 475
dintre aceștia au avut rezultate negative, iar un număr de 46 dintre populația analizată au
prezentat rezultate pozitive în urma investigațiilor realizate și, prin urmare, au fost incluse în
studiul de față ( Tabelul nr. 3. 2 – 3.4).
În urma investigațiilor cu privire la rezultatele pozitive evidențiate la populația
analizată î n fu ncție de sex, prezentate î n cadrul Tabelului nr. 3. 5 nu se observă diferențe
notabile între populați a cu vâ rste cuprinse î ntre 1-4 ani și 15 -19 ani, spre deosebire de
populația cu vârstă cuprinsă între 5-9 ani când atât numărul de locuitori testați, cât și cei
pozitivi au prezentat valori mai mari . Conform datelor analizate, populația investigată în
funcție de sex indică faptul că persoanel e de sex masculin prezintă o rată de infestare mai
ridicată.

Tabelul nr. 3. 5 Distribu ția cazurilor pozitive î n funcție de v ârstă și sex

Grupa
de vârstă
(ani) Sex feminin Sex masculin Total
cazuri
1-4 2 2 4
5-9 8 12 20
10-14 6 8 14
15-19 0 3 3

Figura nr. 3.1 Aspectul microscopic al parazitului Enterobius vermicularis (stânga) și
Blastocystis spp. (dreapta)

48
În urma investigațiilor cu privire la rezultatele pozitive evidențiate la populația
analizată în funcție de localitate, prezentate î n cadrul Tabelului nr. 3. 6 și Figurii nr. 3. 2, la
nivelul localității Sulina s -a înregistrat cel mai mare număr de rezultate pozitive la persoanele
investigate.

Tabelul nr. 3.6 Distribu ția cazurilor pozitive î n funcție de localitate

Localitate Nr.cazuri
SULINA 13
MAHMUDIA 12
CRISAN 7
MILA 23 5
PERIPRAVA 3
CA ROSETTI 1

Figura nr. 3. 2 Aspectul microscopic al parazitului Enterobius vermicularis

49
Tabelul nr. 3. 7 Distribuția cazurilor pozitive în funcție de localitate și etiologia infecției
parazitare
Parazit Sulina Mahmudia Crisan Mila 23 Periprava CA
Roseti Total
Ascaris lumbricoides 3
2
5
Blastocystis hominis 2 3
1 1
7
E. coli 2 7 5 3
17
E. coli; BlastocistIs
hominis
1
1
E. coli; Giardia
1
1
Enterobius vermicularis 1 1 1
1 4
Giardia 2 1
3
Trichuris trichiura 3
3
Total 13 12 7 5 3 1 41

Rezultatele noastre confirmă faptul că protozoarele intestinale sunt o problemă de
sănătate publică în zona Deltei Dunării . Î ntr -adevăr, aproape jumătate dintre copii au fost
infectați cu cel puțin unul dintre cele trei protozoare intestinale (potențial) patogene. Î n cazul
în care au fost luate în considerare rezultatele de la nivelul inițial și urmărirea post -tratament,
presupunând că un copil care a fost diagnosticat pozitiv la urmărire a fost diagnosticat ca
fiind un caz fals -negativ la momentul inițial, prevalența infecției cu protozoare intestinale a
fost chiar mai mare. Această problemă este explicată cel mai probabil prin sensibilitate a
redusă atunci câ nd se examin ează doar un singur eșantion de scaun cu tehnica de concentrare.
Infecțiile cu protozoare intestinale pot fi legate de comportamentul specific genului în
cadrul unei comunități. Chiar dacă populația investigată a provenit din localități, comune sau
sate situate la doar câțiva kilometri distanță, asemănătoare cel puțin în ceea ce privește
statutul socioeconomic, disponibilitatea de aprovizionare cu apă potabilă și infrastructura de
salubrizare, totuși au fost observate diferite profiluri de infecție , aspec t ce evidențiază
posibilitatea variabilității „micro -geografice” a endemiei infecției protozoarelor intestinale.
O explicație ar putea fi faptul că unele zone defavorizate sunt situa te aproape de ape
infestate cu deșeuri fecaloid -menajere , unde poate fi favorizată transmiterea protozoarelor
intestinale. Alți factori comportamentali, de infrastructură sau de mediu care pot justifica
observația noastră ar trebui cercetați în studii viitoare.

50
CONCLUZII

Studiul nostru a relevat că infecțiile cu protozoare i ntestinale sunt foarte răspândite în
rândul copiilor de vârstă școlară din comunitățile izolate din cadrul Deltei Dunării , un cadru
în care aceste protozoare intestinale nu erau considerate de o importanță majoră până în
prezent.
Dintre cei 471 de copii și 50 de adulți investigați, 41 de copii și 5 adulți au fost
diagnosticați cu infecții parazitare intestinale, agenții etiologici incriminați fiind în ordine
descrescătoare Entamoeba coli, Blastocystis hominis , Ascaris lumbricoides , Enterobius
vermiculari s, Giardia sp. și Trichuris trichiura .
Infecțiile parazitare au fost mai frecvente la indivizii de sex masculin și la copii cu
vâ rste de 5 -14 ani.
Dificultatea de a diagnosti ca corect infecțiile cu protozoare intestinale, întâmpinată și
î n studiul nostru, ar putea fi unul dintre motivele principale pentru care acești agenți patogeni
și bolile pe care le provoacă sunt adesea neglijate , iar p revalența lor necunoscută și
tratament ele eficiente pentru infecțiile cu protozoare intestinale care trebuie utilizate î n
campaniile de sănătate publică sunt încă departe de a avea eficien ța așteptată .
Infecțiile cu protozoare intestinale pot fi legate de comportamentul specific genului în
cadrul unei comunități. Chiar dacă populația investigată a provenit din localități, comune sau
sate situate la doar câțiva kilometri distanță, asemănătoare cel puțin în ceea ce privește
statutul socioeconomic, disponibilitatea de aprovizionare cu apă potabilă și infrastructura de
salubrizar e, totuși au fost observate diferite profiluri de infecție , aspect ce evidențiază
posibilitatea variabilității „micro -geografice” a endemiei infecției protozoarelor intestinale.
Implementarea unor metode de diagnostic specifice și sensibile care pot fi a plicate la
punctul de î ngrijire este astfel absolut necesar ă.
Măsurile care se impun in privința modernizării sistemului de canalizare si a stațiilor
de epurare a apei sunt iminente. Aceste mă suri vor reduce semnificativ riscul răspândirii
diferiților agen ți patogeni în populație.
Măsurile de educație sanitară a populației civile (de la cei mai mici – copiii din
grădinițe până la pensionari) sunt de importanță majoră în prevenție, astfel î ncâ t fiecare
individ s ă conștientizeze riscurile la care se expune prin nerespectarea condițiilor de igien ă
corespunzătoare .

51
BIBLIOGRAFIE

1. Abe N, Tanoue T, Noguchi E, Ohta G, Sakai H. (2010), Molecular characterization
of Giardia duodenalis isolates from domestic ferrets . Parasitol Res;106(3):733 -6.
2. Alver O, Topaç T, Tö re O (2015), Evaluation of Two Methods (Nativ -Lugol
Preparation and Enzyme -Linked Immunosorbent Assay) for Detection of Entamoeba
histolytica in Stool Samples . TurkiyeParazitolDerg 39: 185 -9;
3. Bradley J.E., Jackson J.A. (2004), Immunity, immunoregulation and the ecology of
trichuriasis and ascariasis, Parasite Immunology, 26, 429 –441;
4. Cooper P.J., Chico M.E. , Bland M., Griffin G.E., Nutman T.B., (2003), Allergic
Symptoms, Atopy, and Geohelminth Infections in a Rural Area of Ec uador, Am J Respir Crit
Care Med Vol 168. pp 313 –317;
5. Dunn L.A. , Boreham P.F.L. and S tenzel D.J. (1989), Ultrastructural variation of
Blastocystis hominis stocks in culture , lnrernati onal Journal for Parasitology Vol. 19, No. I,
pp. 43 -55;
6. Dziubek Z, Janeczko J, Juszczyk J, et al. (2003), Parasites and parasitic diseases.
Infectious and parasitic diseases . Dziubek Z. PZWL Warsaw 438 – 444;
7. Forsell J, Granlund M, Stensvold CR, Clark CG, Evengå rd B (2012), Subtype
analysis of Blastocystis isolates in Swedish patients . Eur J Clin Microbiol Infect Dis
31:1689 –1696. doi:10. 1007/s10096 -011-1416 -6;
8. Fotedar R, Stark D, Beebe N, Marriott D, Ellis J, Harkness J. (2007), Laboratory
diagnostic techniques for Entamoeba species . Clinical Microbio logy Reviews. 2007;
20(3):511 –532. doi: 10.1128/CMR.00004 -07
9. Garcia, L.S. 2001. Diagnostic Medical Parasitology. 4th ed . Washington
D.C.:ASM:274.
10. Hamzah Z, Petmitr S, Mungthin M, Leelayoova S, ChavalitshewinkoonPetmitr Pb
(2006), Differential det ection of Entamoeba histolytica, Entamoeba dispar, and Entamoeba
moshkovskii to a single -round PCR Assy. J Clin Microbiol 44: 3196 -3200;
11. Kaminsky R.G., Soto R.J., Campa A., Baum M.K., (2004), Intestinal Parasitic
Infections and Eosinophilia in an Human Immunedeficiency Virus Positive Population in
Honduras , Mem Inst Oswaldo Cruz, Rio de Janeiro, Vol. 99(7): 773 -778, November 2004;
12.Kaneda Y., Horiki N., Cheng X., Fujita Y., Maruyama M., Tachibana H. (2001),
Ribodemes of Blastocystis hominis isol ated in Japan, Am. J. Trop. Med. Hyg., 65(4), 2001,
pp. 393 –396.

52
13. Kim B.J., Lee B.Y., Chung H.K., Lee Y.S., Lee K.H., Chung H. J., Ock M.S.,
(2003), Egg positive rate of Enterobius vermicularis of primary school children in Geoje
island , The Korean Journal of Parasitology Vol. 41, No. 1. 75 -77, March 2003
14. Kucik C.I., Martin G.L. (2004), Common Intestinal Parasites, MARCH 1,2004 /
VOLUME 69, NUMBER 5, American Family Physician
15. Loftus B, Anderson I, Davies R, Alsmark UC, Samuelson J, et al. ( 2005), The
genome of the protist parasite Entamoeba histolytica . Nature 433: 865 -868;
16. Ló pez MC, Leó n CM, Fonseca J, Reyes P, Moncada L, et al. (2015), Molecular
Epidemiology of Entamoeba: First Description of Entamoeba moshkovskii in a Rural Area
from Central Colombia. PLoS One 10: e0140302.
17. Lü bbert C, Wiegand J, Karlas T (2014), Therapy of Liver Abscesses .
Viszeralmedizin 30: 334 -341;
18. Lukeš J, Stensvold CR, Jirků -Pomajbí ková K, Wegener Parfrey L (2015), Are
human intestinal eukaryotes beneficial or commensals? PLoSPathog 11(8), e1005039.
doi:10.1371/journal.ppat. 1005039
19. Mann BJ (2002), Structure and function of the Entamoeba histolytica Gal/
GalNAc lectin . Int Rev Cytol 216: 59 -80;
20. Meurs L., Polderman A.M., Vinkeles Melchers N .V.S., Brienen E.A.T., Verweij
J.J., Groosjohan B., Mendes F., Mechendura M., Hepp D.H., Langenberg M.C.C.,
Edelenbosch R., Polman K., van Lieshout L.(2017) Diagnosing polyparasitism in a high –
prevalence setting in beira, Mozambique: detection of intestinal parasites in fecal samples by
microscopy and real -time PCR. PLoSNegl. Trop. Dis. 2017; 11:e0005310.
21. Olson, M. E., R. O'Handley, B. Ralston & R. C. A. Thompson, (2004), Emerging
issues of Cryptosporidium and Giardia infections in cattle . Trends in Parasitology, 20, 185 –
191;
22. Savioli L, Smith H, Thompson A. (2006), Giardia and Cryptosporidium join the
‘neglected diseases initiative ’. Trends Parasitol;22(5):203 –8;
23. Scott KG, Logan MR, Klamer GM, Teoh DA, Buret AG. (2010), Effects of
Giardia muris infection on jejunal architecture, brush border ultrastructure, disaccharidases
and interleukin -6: the role of T -lymphocytes. Infect Immun;68(6):3412 –8
24. Simon -Oke IA, Afolabi OJ, Afolabi TG (2014) The prevalence of soil transmitted
helminthes among school children in Ifedore Local Government Area of Ondo State, Nigeria .
Eur J Biol and Med Sci Res 2: 17 -22.

53
25. Sirivichayakul C., Pojjaroen -anant C., Wisetsing P., Praevanit R., Chanthavanich
P., Limkittikul K., (2003), The eVectiveness of 3, 5 or 7 days of albendazole for the treatment
of Trichuris trichiura infection, Annals of Tropical Medicine & Parasitology, Vol. 97, No. 8,
847–853 (2003)
26. Stanley SL (2003), Amoebiasis . Lancet 361: 1025 -1034 ;
27. Stensvold CR, Suresh GK, Tan KS, Thompson RC, Traub RJ, Viscogliosi E,
Yoshikawa H, Clark CG (2007), Terminology for Blastocystis subtypes —a consensus. Trends
Parasitol 23:93 –96. doi:10.1016/j.pt.2007.01.004
28. Sowole AR, Agbolade OM, Adebayo RO (2017) A scariasis among children
attending two primary schools in Ijebu North -East, South -West Nigeria. FUW Trends Sci
Tech J 2: 46 -48.
29. Tanyuksel M, Petri WA (2003), Laboratory diagnosis of amebiasis . Clin
Microbiol Rev 16: 713 -729;
Thiedke CC. (2003) Nocturnal enuresis. Am Fam Physician; 67: 1499 -1506.
30. Traub, R. J., P. Monis, I. Robertson, P. Irwin, N. Mencke& R. C. A. Thompson,
(2004), Epidemiological and molecular evidence supports the zoonotic transmission of
Giardia among humans and dogs living in the same community . Parasitology, 128, 253 –262.
31. Virella G (2000), Microbiology and infectious diseases . Urban & Partner
Wroc?aw 415 -418.
32.Vlaminck J., Masure1 D., Wang1 T., Nejsum P., Hokke C.H., Geldhof P., (2016),
A Phosphorylcholine -Containing Glycolipidlike Antigen Present on the Surface of Infective
Stage Larvae of Ascaris spp. Is a Major Antibody Target in Infected Pigs and Humans, PLOS
Neglected Tropical Diseases | DOI:10.1371/journal.pntd.0005166 December 1, 2016
33.Weinke T, Friedrich -Jä nicke B, Hopp P, Janitschke K (1990), Prevalence and
clinical importance of Entamoeba histolytica in two high -risk groups: travelers returning
from the tropics and male homosexuals . J Inf Dis 161: 1029 -1031;
34. Yoshikawa H.,Nagano I., Wu Z., Yap E.H.,3 SinghM.,Takahashi Y.(1998),
Genomic polymorphism among Blastocystis hominis strains and development of subtype –
specific diagnostic primers, Molecular and Cellular Probes (1998) 12, 153 –159;
35.*** Centers for Dise ase Control and Prevention [CDC]. Giardia sis [online]. CDC;
2010 Nov. Available at: http://www.cdc.gov/parasites/ Giardia ;
36. ***WHO guidelines for drinking water quality launched in 2004.
http://www.who.int/water_sanitation_health/dwq/gdwq3/en .

54