MASTER: CONSILIERE ȘCOLARĂ ȘI ASISTENȚĂ PSIHOPEDAGOGICĂ [309943]
UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI”CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
MASTER: CONSILIERE ȘCOLARĂ ȘI ASISTENȚĂ PSIHOPEDAGOGICĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: [anonimizat]. dr. [anonimizat]-[anonimizat]
2019
UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI”CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
MASTER: CONSILIERE ȘCOLARĂ ȘI ASISTENȚĂ PSIHOPEDAGOGICĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: [anonimizat],
Conf. dr. [anonimizat]-[anonimizat]
2019
CUPRINSUL LUCRĂRII
ARGUMENT ………………………………………………………………………….…
CAPITOPUL I.
Aspecte generale privind parteneriatele educaționale
I.1. Învățământul preșcolar din România……………………………………………………
I.1.1. Tendințe în dezvoltarea învățământului preșcolar……………………………..……
I.1.2. Noul curriculum pentru învățământul preșcolar……………………….……………
I.1.3. [anonimizat]……………………………………………………
I.2. Mediul familial și valoarea lui educativă…………..……………………………………
I.2.1. Familia- concept polisemantic……………………..………………………………
I.2.2. Funcțiile familiei…………………………………………………………..………
I.2.3. Stiluri educative ale părinților………………………………..………………………
I.2.4. [anonimizat]……………………………………………………..……
I.3. Parteneriatul educațional……………………………………..…………………….…
I.3.1. [anonimizat]………………………………………
I.3.2. [anonimizat]………………………
I.3.3. [anonimizat] a consilierii școlare………………………………
I.3.4. [anonimizat]………………..
CAPITOLUL II.
Familia instanță fundamentală ȋn formarea personalității copilului
I.1. Funcția educativă a familiei
I.2. Colaborarea dintre grădiniță și familie
I.2.1. Educația pentru toți
I.2.2.Consilierea părinților
I.3. Colaborarea dintre grădiniță și școală
I.4. Convergența acțiunii factorilor educației……………………………………………
CAPITOLUL III.
Prezentarea cercetării pedagogice cu tema ,,[anonimizat]”
III.1.Scopul și obiectivele cercetării
III.2.Ipoteza cercetării
III.3.Variabilele cercetării
III.4.Coordonatele majore ale cercetării
III.4.1.Locul de desfușurare
III.4.2.Perioada desfășurării experimentului
III.4.3.Eșantionul de participanți
III.4.4.Eșantionul de conținut
III.5.Metodologia cercetării
III.6.Etapele experimentului pedagogic
III.6.1.Etapa pre experimentală/ inițială/constatativă
III.6.2.Etapa experimentului formativ
III.6.3.Etapa post experimentală
III.7.Analiza, [anonimizat], parteneriatul educațional grădiniță familie a fost în permanență o parte integrantă a [anonimizat]. Tocmai de aceea cadrul didactic implică părinții în cadrul acestui tip de parteneriat. [anonimizat], [anonimizat], va prelua informația în mod activ participând la ,,descoperirea” ei, dezvoltându-[anonimizat], aptitudini, trăsături de caracter și comportament pozitiv.
Așadar, [anonimizat]rea liberă a copiilor în învățare, să stabilească relații interpersonale, între părinți și copii, dar mai ales să stimuleze reușita școlară a copilului preșcolar.
Implicarea părintelui în educația copilului reprezintă una dintre ,,problemele” de care trebuie să se ocupe cadrul didactic pe tot parcursul vârstei preșcolare. Desfășurând activități la care să participe și părinții, cadrul didactic încurajează plasarea copilului în situația de a explora și de a deveni sigur pe sine. Copilul trebuie lăsat să gândească singur, să își exprime ideile și opiniile în mod liber; cadrul didactic sau părintele poate interveni în cazul în care răspunsul lui nu este cel corect, explicându-i ceea ce a greșit. Atunci copilul va deveni inventiv, dornic să ,,creeze” lucruri noi, liber să argumenteze în fața celorlalți ideile susținute.
Am abordat această temă deoarece am considerat a fi una de actualitate, ce interesează pe toți, parteneriatul educațional grădiniță-familie având un rol important în ceea ce privește învățământul preșcolar din România. Implicarea părinților în parteneriatul educațional grădiniță familie contribuie la reușita școlară a preșcolarului
Lucrarea este structurată în trei capitole. Primul capitol intitulat ,, Aspecte generale privind parteneriatele educaționale’’ cuprinde mai multe subcapitole care definesc în esență conceptul de ,, parteneriat educațional’’. Toate aceste subcapitole formează un tot unitar în sensul că au la bază aspecte importante în ceea ce privește învățământul preșcolar din România., dar nu în ultimul rând termenul de ,,familie’’, un concept vechi, dezbătut încă din cele mai vechi timpuri. Familia reprezintă primul mediu educativ în care se integrează copilul, grădinița continuă ceea ce au început părinții, iar parteneriatul educațional grădiniță-familie pune accentul pe colaborarea dintre educatoare și părinți în scopul educării copilului preșcolar.
Al doilea capitol se axează pe fundamentarea teoretică ȋn care am tratat: funcția educativă a familiei, colaborarea dintre grădiniță și familie, consilierea părinților, colaborarea dintre gradiniță și școală și de asemeni, convergența acțiunii factorilor educației.
Ȋn cel de-al treilea capitol am ȋncercat să fac o analiză a rezultatelor excepționale obținute ȋn urma strânsei relații de colaborare gădiniță – familie. Pentru aceasta au fost stabilite obiectivele și ipoteza cercetării, s-a stabilit eșantionul pe care va fi aplicată cercetarea (grupa mijlocie “Albinuțele” formată din 22 de preșcolari cu vârste cuprinse ȋntre 4-5 ani și părinții acestora), metodologia cercetării și analiza, prelucrarea și interpretarea datelor ipotezei.
CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTENERIATELE EDUCAȚIONALE
I.1. Învățământul preșcolar din România
În România, învățământul preșcolar face parte din sistemul național de învățământ și este coordonat de Ministerul Educației Naționale. Mai precis reprezintă prima unitate de învățământ pe care o parcurge copilul în primii ani de viață, aici învață să se integreze în colectivitate, să socializeze cu ceilalți, să asculte părerile celor din jur și să își argumenteze punctul de vedere. Învățământul preșcolar de stat este gratuit însă există și grădinițe particulare care percep taxă.
Toți copiiii au dreptul la educație, în acest sens grădinița funcționează în conformitate cu drepturile copiilor, la care România a aderat. Unitatea de învățământ preșcolar este grădinița de copii, care este coordonată de către o persoană specializată, dornică să mențină prestigiul grădiniței și aceea persoană este numită ,,director al grădiniței”. Pe lângă director întâlnim alte persoane specializate și calificate în domeniul educației preșcolare care organizează grupa de copii, și anume educatoarele grupei. Acestea au un rol aparte în dezvoltarea armonioasă, liberă a personalității copilului, sprijinindu-l în toate acțiunile sale.
Învățămîntul preșcolar pregătește copilul pentru viața școlară, îi formează anumite abilități, priceperi, deprinderi necesare viitorului școlar de mâine: copilul învață să țină creionul în mână, învață să picteze, să deseneze, să recite o poezie, să dramatizeze diferite personaje din povești, să pronunțe corect sunetele limbii române, să facă diferența dintre fapte bune – fapte rele etc.
Educația preșcolară se adresează atât copiilor sănătoși, normali cât și copiilor cu cerințe speciale care au nevoie de recuperare și de integrare.
În cazul acestor copii cu cerințe speciale, educatoarea trebuie să le asigure atât protecție cât și educația de care au nevoie.
Mai precis trebuie să înlăture discriminarea, să creeze în grupă o relație de prietenie între acești copii bazată pe ajutor reciproc, încredere și bunăvoință
Toți copiii au nevoie de sprijin, de ocrotire, de educație din partea adulților, dar și de afecțiune din partea acestora.
În învățămîntul preșcolar se pune accent pe colaborarea dintre grădiniță – familie- comunitate, ca parteneri egali în educația copilului, la asigurarea unui sprijin reciproc în ceea ce privește dezvoltarea integrală a preșcolarului. Dacă acești parteneri în educație colaborează, copilul se simte sprijinit, apreciat, este dornic să realizeze tot ce își propune, este stimulat să creeze lucruri noi, demne de laudă.
Învățământul preșcolar din România reprezintă prima cheie spre succesul copilului, primul mediu instituționalizat care oferă acestuia posibilitatea de a se dezvolta armonios din punct de vedere intelectual, moral, cognitiv, afectiv, psihomotric.
I.1.1. Tendințe în dezvoltarea învățământului preșcolar
Transformarea școlii românești în ceea ce privește structurile, finalitățile, conținuturile și pregătirea resurselor umane are la bază și învățământul preșcolar. Învățământul preșcolar, de altfel, trebuie să fie la curent cu problemele contemporaneității, și să le rezolve prin diferite mijloace la nivelul educației formale.
În învățământul preșcolar un prim accent se pune pe dezvoltarea individuală a fiecărui preșcolar. Copilul învață să socializeze, să se integreze în colectivitate, discută cu părinții, cu educatoarea, cu ceilalți copiii, își compară și își alege prietenii după bunul lui plac. Un al doilea accent se pune pe integrarea socio-școlară a copilului, pregătirea acestuia pentru școală și pentru viața socială. Acest fapt aduce în prim plan preșcolarul ca ființă emoțională, rațională, receptivă care, a trecut de stadiu socializării urmând să pășească, cu pași mărunți spre viața școlară.
Educația preșcolară are la bază un proces de dezvoltare și adaptare continuă. Astfel această preocupare pentru dezvoltare se organizează pe câteva direcții și tendințe majore precum:
Restructurarea curriculară a raporturilor dintre educație și instruire: în acest fel educația preșcolară tinde să devină ,,o instruire realizată prin educație și nu o educație dobândită prin instruire” (Programa activităților instructive- educative în grădinița de copii, 1998). Cu alte cuvinte educatoarea se informează, prelucrează informațiile, alege materialele didactice, desfășoară activitatea propusă dar produsele activității respective nu au o importanță semnificativă. La nivelul educației preșcolare actuale însă se urmărește dezvoltarea integrală a preșcolarului în ceea ce privește cunoștințele, priceperile, deprinderile, atitudinile, valorile, competențele dar și creațile lui proprii:
Reconsiderarea rolului educatoarei: Educatoarea deține un rol important în grupa de copiii. Ea este managerul grupei, coordonează întreaga activitate cu copiii, rezolvă probleme apărute, se informează, oferă copiilor răspunsuri la toate întrebările adresate de ei. Dar în același timp ea trebuie să se și perfecționeze, să participe la cursuri de formare, să inițieze parteneriate educaționale, să participe la concursuri, etc. Relația dintre educatoare și copil trebuie să fie una de prietenie, educatoarea trebuie să se apropie de copil dar să fie și ,,autoritară’’ atunci când trebuie.
Transformarea perspectivei de abordare a copilului: Fiecare copil e unic, are personalitatea lui, modul lui de viață, trebuințe de învățare specifice. În acest sens educatoarea trebuie să utilizeze metode de lucru noi, cum ar fi metoda proiectelor, problematizarea, introducerea unor activități opționale care să îi dezvolte copilului anumite procese psihice precum: memoria, gândirea, creativitatea,atenția etc.
Prefigurarea unei viziuni didactice de tip curricular. În învățământul preșcolar la fel ca și la celelalte nivele de învățământ lecția predată la clasă are la bază obiective, conținuturi, etape ale lecții, strategii didactice etc. Programa nouă a învățământului preșcolar mai precis curriculum preșcolar cuprinde obiective de natură formativă care permite abordarea interdisciplinară a conținuturilor alese de cadre didactice și copii. Abordarea interdisciplinară reprezintă o tendință în dezvoltarea copilului preșcolar, oferă copilului posibilitatea de a cunoaște lumea înconjurătoare printr-o viziune sistematică.
Recunoașterea valențelor formative ale mediului educațional. Copilul preșcolar trebuie să participe atât în cadrul activităților instructive educative cât și în cadrul activităților extracurriculare. Acest fapt implică atât grădinița în educarea copilului cât și membrii comunității, familia și alți parteneri educaționali. Parteneriatul educațional este benefic în cadrul grădiniței. Acesta are rolul de a implica membrii comunității în educarea copilului preșcolar; parteneriatul educațional este o tendință de dezvoltare a învățământului preșcolar.
Considerarea educației preșcolare ca parte a educației permanente. Educația permanentă în învățământul preșcolar are diverse valențe atât formale cât și informale și nonformale. De mic, copilul învață să socializeze, apoi se pregătește pentru școală. Grădinița nu se limitează la o educație formală, cunoștințele dobândite de copii în cadrul activităților instructiv-educative. Copiii participă la activități opționale, activități cu părinții, teatru, și alte activități distractive. Educația copilului preșcolar include în ansamblu activitățile prevăzute în programă, activități extracurriculare dar și activități informale, din afara grădiniței.
Fundamentarea teoretică a intervențiilor educaționale din grădiniță: Fiecare grădiniță trebuie să aibă programe și documente curriculare ce ghidează activitatea acelei instituții. Așadar, fiecare cadru didactic trebuie să dețină documentele educaționale stabilite de minister, privind importanța educației timpurii. Toate activitățile desfășurate la grupă trebuie să se bazeze pe aceast fundament theoretic stabilit în curriculum pentru învățământul preșcolar și în alte ocumente esențiale. Așadar, grădinița trebuie să participle la diverse concursuri, simpozioane, să câștige premii, diplome, să-și câștige prestigiul în oraș, în țară, să atragă în ea mulți copii dornici de joacă, de distracție, de a învăța lucruri noi.
Toate aceste tendințe de dezvoltare au un loc important în sistemul de învățământ preșcolar, ele asigură educația, creșterea, motivarea copilului la nivel instituțional.
I.1.2. Noul curriculum pentru învățământul preșcolar
În învățământul preșcolar apar o serie de noutăți semnificative care pun accent pe educarea și dezvoltarea copilului preșcolar. O noutate apărută în 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial și a fost dezbătută de toate cadrele didactice din România: „Ministrul Educației Naționale, Remus Pricopie, a aprobat, prin Ordin de Ministru, Metodologia de înscriere a copiilor în învățământul preuniversitar pentru anul școlar 2013-2014”, se precizează într-un comunicat al Ministerului Educației. Conform metodologiei, clasa pregătitoare rămâne în învățământul primar și poate fi organizată atât în spațiile școlilor, cât și în incinta grădinițelor, înscrierile pentru anul școlar 2013-2014 urmând să înceapă la 2 aprilie, după cum s-a precizat în calendarul propus de Ministerul Educației.
Această știre a iscat controverse atât la nivel instituțional, la nivelul școlii cât și la nivelul comunității, în special al părinților. Nu toți părinții au fost de acord cu această decizie luată de Ministerul Educației. Unii dintre părinți considerau că integrarea copiilor de grupa pregătitoare în clasa zero nu este în beneficiul copiilor. Copiii cu vârste cuprinse între 6-7 ani au încă nevoie să se joace, nu pot sta în bancă 45 de minute să fie atenți la lecție, ei se plictisesc, se obosesc, simt nevoia de a se mișca, de a conversa, de a se distra. Este perioada copilăriei, a învățării prin joc, a jocurilor liber alese și școala oferă copiilor cu totul altceva: disciplină strictă, seriozitate, motivație pentru învățare.Alți părinți susțin că șocul trecerii de la grădiniță la școală era destul de mare atât pentru copii cât și părinți. Dar, din fericire copilul se poate acomoda la clasa 0 dacă are o învățătoare bună, care le captează mereu atenția în cadrul lecților propriu-zise.
Referitor la această problemă alți părinți susțin că atât la nivelul grădiniței dar și la nivelul clasei pregătitoare se urmăresc metodele moderne de predare, și anume, predarea pornind de la imagini, audiție de povești, de cuvinte, reproducere de texte povestite, jocul de rol, relația dintre imagine și mesaj, construirea unei cărți, completarea unui jurnal al clasei, reprezentat de fotografii, desene și simboluri. Așadar, cei mici învață să asocieze, să comunice, să argumenteze, fiind încurajați să își dezvolte sinele și să își dezvolte o opinie.Grupa pregătitoare este, în mod concret clasa 0. Copiii parcurg aceeași programă ca și la grădiniță, învață să numere, învață literele, învață să scrie cuvinte. Jocul este activitatea predominantă în clasa 0. Chiar dacă părerile sunt controversate și acum, clasa 0 rămâne în învățământul românesc și nu se va ,,transfera” din nou la grădiniță.
Metodele activ-participative reprezintă o noutate în învățământul preșcolar. Acestea vizează participarea activă și directă a copilului la procesul de învățare. Potrivit noului Curriculum pentru educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani ,,metodele activ-participative încurajează plasarea copilului în situația de explora și de a deveni independent”. Preșcolarul trebuie să cerceteze un anumit subiect astfel încât să poată susține în cadrul grupului propriile păreri. Educatoarea trebuie să desfășoare activități diversificate astfel încât să trezească interesele copiilor, să le pună în valoare anumite abilități și capacități pe care deja le au formate.Mai precis cadrul didactic trebuie să țină cont de faptul că copiii au diferite niveluri de dezvoltare, ritmuri diferite de dezvoltare și învățare precum și stiluri diferite de învățare. Copilul trebuie încurajat să gândească singur, să propună alte soluții diferite de opiniile colegilor săi, să fie sigur pe el în tot ceea ce afirmă și să aducă argumente pro și contra atât în cadrul activităților propriu zise cât și în viața de zi cu zi, să nu se lase influențat de deciziile altora ci să își susțină cu mândrie punctul de vedere. Metode activ participative utilizate în grădiniță: Cubul, Tehnica Lotus, Explozia stelară, Brainstorming, Metoda pălăriilor gânditoare, Metoda predicțiilor, Turul galeriei, Metoda pătratelor divizate etc.
O altă noutate apărută în învățământul preșcolar face referire la activitățile opționale desfășurate în grădiniță. Notificarea nr. 41945/18.10.2000 cu privire la organizarea activităților opționale stabilește modul de organizare a acestor activități opționale astfel:
În cazul în care activitatea opțională este desfășurată de către educatoare în timpul programului, ea face parte din norma cadrului didactic. Pentru activitățile opționale de limba modernă, de inițiere în utilizarea calculatorului, educatoarea va face dovada calificării în domeniul
respectiv.
Pentru cazurile în care educatoarea (sau un alt cadru didactic) dispune de timpul necesar pentru desfășurarea unei activități opționale la grădiniță și, în același timp are calificarea necesară, opționalul va fi considerat activitate didactică desfășurată în afara programului. Plata pentru această activitate se va face în regim de plata cu ora sau cumul, din veniturile proprii ale unității de învățământ (donații sau sponsorizări), cu respectarea prevederilor legale.
Dacă se recurge la colaborarea cu fundații, asociații, agenți economici, persoane fizice autorizate (fie că sunt sau nu cadre didactice) plata pentru activitatea opțională se va face tot din veniturile proprii ale unității (donații sau sponsorizări). Și în acest caz, i se va solicita persoanei care desfășoară activitate opțională să facă dovada calificării
Activitățile opționale sunt o noutate în învățământul preșcolar, ele sunt stabilite în noul curriculum dar sunt stabilite de director, de cadrul didactic și de părinți.
Parteneriatul educațional reprezintă tot o noutate în învățământul preșcolar. Parteneriatul educațional se instituie între următoarele instituții: familie (partener tradițional al școlii), școală (ca instituție socială transmițătoare de valori), comunitate (ca beneficiar al serviciilor educaționale), agenții educaționali (elevi, părinți, cadre didactice, psihologi, alți specialiști), instituții de cultură (universități, biblioteci, muzee, centre de cultură) și alți factori interesați în dezvoltarea instituțională a sistemului de educație. Parteneriatul educațional, este foarte necasar în acest caz. Atât educatoarea, părintele, autoritatea locală, membrii ai comunității toți participă la educarea preșcolarului. Colaborează, au o relație bazată pe înțelegere, motivație, respect, comunică problemele apărute și încearcă să le rezolve utilizând diverse strategii. În altă ordine de idei parteneriatul educațional este benefic în procesul de dezvoltare și educare a preșcolarului.
Instituțiile de învățământ, oricât de valoroase ar fi ele, nu vor substitui corelația dintre părinți și copii. Cu ajutorul specialiștilor din diverse domenii, se va realiza colaborarea cu familia, deoarece aceștia vor desfășura o activitate de inițiere și de susținere a părinților privind formarea și dezvoltarea competențelor educative parentale. Necesitățile pedagogice, realitatea socială, și transformările în procesul educațional orientează spre abordarea unui parteneriat educativ constant, calitativ, extensiv și profund, la care, ulterior, pe lângă familie, se vor ralia centrele de creație, teatrul, bibliotecile pentru copii, instituțiile preșcolare, asociațiile nonguvernamentale, biserica, întreaga societate civilă.
Parteneriatele educative realizate între diferite școli și diferite instituții ajută copiii și cadrele didactice să intre în contact direct cu probleme noi ale societății sau comunității din care fac parte. În cadrul acestor parteneriate copiii participă efectiv la luarea unor decizi, preșcolarii întră-n contact direct cu mediul, devin sociabili, atenți, responsabili, învață multe lucruri importante despre viață, învață să colaboreze cu membrii unui grup, învață să câștige dar învață și să piardă. Cu alte cuvinte parteneriatele educaționale sunt benefice în învățământul preșcolar, ele reprezentând o scară importantă în dezvoltarea și educarea copilului preșcolar.
Un alt element de noutate îl reprezintă rutinele și tranzițiile, în care se includ, de fapt, activități realizate și pâna acum, dar nu sub aceasta denumire și fără de care nu era posibilă derularea programului zilnic. Acestea sunt incluse în cadrul activităților de dezvoltare personală, alaturi de activitatea opțională, altă dată inclusă, mai degrabă, în cadrul activităților obligatorii.
Activitățile integrate reprezintă tot tot un element de noutate. Activitățile din grădiniță pot fi desfășurate integrat după scenarii zilnice cu generice distincte care reunesc activități comune și la alegere dar din zona respectivă sau prin care se regăsesc fragmentele de activități dintr-o săptămână cu generice de zi, respectând tema și subtema săptămânii
La nivelul învățământului preșcolar regăsim o serie de elemente noi pe care fiecare educatoare le întâmpină la un moment dat. Noutățile din grădiniță vizează copilul preșcolar, sunt metode, tehnici, soluții noi în abordarea curriculară din grădiniță.
I.1.3. Vârsta preșcolară – caracteristici
Vârsta preșcolară este percepută ca fiind ,,vârsta de aur a copilăriei, vârsta micului faur, toate acestea sunt etichete sugestive, atașate în literatura de specialitate perioadei de vârstă preșcolară. Este vârsta unor achiziții psiho-comportamentale fundamentale a căror calitate va influența în mare măsură nivelul de adaptare și integrare a copilului în fazele următoare ale evoluției și dezvoltării lui” (A.Glava, C. Glava, 2002, p.9).
Este perioada în care copilul cercetează realitatea înconjurătoare, studiază fiecare lucru mic, fiind curios să afle cât mai multe lucruri, adresează cât mai multe întrebări legate de o anumită temă pentru a afla cât mai multe despre problema respectivă. Atât în cadrul familial cât și în cadrul instituțional, el este un mic cercetător, își dorește să le descopere pe toate. În acest fel devine independent, stăpân pe sine, câștigă autonomie în cunoaștere și inițiativă. În această perioadă copilul socializează cu părinții, cu rudele, cu vecinii, cu educatoarea și este mândru de performanțele sale mai ales atunci când e lăudat. E foarte importantă comunicarea în primii ani de viață a copilului. Cu alte cuvinte se dezvoltă un comportament social demn de admirație, civilizat, care respectă cerințele individuale al fiecărui copil.
Referitor la grădiniță, copilul este cel care acumulează cunoștințele prin intermediul jocului, a diferitelor activități desfășurate de către cadrul didactic, dar nu acumulează doar cunoștințe ci și o serie de deprinderi, priceperi, competențe care îl ajută în pregătirea sa cu pași mici spre școală.
În grupa mică și mijlocie (vârsta 3-5 ani) copilul învață să socializeze, să se integreze în colectivitate în timp ce în grupa mare copilul este pregătit pentru școală. Între aceste etape de vârstă există o diferență semnificativă în modul e a raționa, de a gândi; cunoștințele copiilor din grupa mare sunt mai voluminoase, limbajul este mai bogat, memoria este mai dezvoltată, un copil de grupă mare reține mult mai multe cunoștințe decât cel de grupă mică sau mijlocie. La vârsta preșcolară se dezvoltă reprezentările, gândirea cauzală, gândirea critică, memoria, atenția, imaginația, creativitatea, voința și alte procese psihice fundamentale.
Vorbind despre temperamentul copilului preșcolar, fiecare educatoare a constatat încă de la început că există o deosebire între copiii din grupă. Unii sunt mai veseli, alții sunt mai triști, unii sunt reținuți, alții vorbăreți, unii depășesc psihic orice insucces, alții renunță ușor la ceea ce își doresc. Tocmai din această cauză, educatoarea trebuie să ia legătura cu părinții, și cu multă înțelegere și răbdare să ajute copilul, să îl încurajeze, să îl stimuleze, să îi ofere liniștea de care are nevoie, să îl îndrume spre succes. Încurajarea este folosită atât la copiii care au un temperament coleric, apatic, cât și la copiii cu temperament melancolic sau flegmatic. Dacă acești copiii sunt încurajați, rezultatele lor școlare vor fi pe măsura așteptărilor noastre.
Curiozitatea copilului predomină la vârsta preșcolară. Acest fapt este explicabil, dat fiind faptul că preșcolarul este mic și neștiutor. Lumea înconjurătoare îi stârnește o serie de întrebări, incertitudini, nelămuriri, la care ar vrea răspunsuri concrete dar pe înțelesul său. La grădiniță copilul adresează educatoarei diverse întrebări de genul: ,,Ce este aceasta?’’, ,,De ce zboară avionul?”, Cum mănâncă vaca?” etc. La toate aceste întrebări educatoarea trebuie să răspundă clar, concret, pe înțelesul copilului, să explice ceea ce nu înțelege și să evite neapărat răspunsul ,,nu știu”. Dacă aceasta nu știe ce să îi răspundă la întrebare, mai bine amână răspunsul pe altă dată, iar când s-a informat dă răspunsul copilului.
Din curiozitate copilul se poate urca pe măsuța din grupă să vadă ce e pe dulap, poate deschide cutiile cu plastelină, poate umbla la prizele din interiorul grădiniței, se poate urca în copacul din curtea grădiniței fiind curios să vadă câte păsări și-au făcut cuibul în el etc. Datorită acestui fapt, educatoarea trebuie să le explice copiilor ce au voie și ce nu au voie să facă atunci când sunt la grădiniță dar și acasă. Legat de priză, educatoarea poate chema pompierul să le explice de ce nu este voie să ne jucăm la priză. Poate chema un polițist care le poate explica mai bine copiilor comportamentele negative și positive dar și pedepsele pe care le vor primi atunci când fac o faptă rea. Din această .cauză parteneriatele educaționale sunt importante la nivelul învățământului preșcolar, ele au un rol bine definit în educarea copiilor.
Perioada preșcolară are la bază formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei și prin organizarea de deprinderi și obișnuințe ce privesc comportamentul alimentar, igiena și vestimentația. Din punct de vedere al comportamentului alimentar copilul trebuie să învețe să mănânce la masă, să folosească tacâmurile, să folosească șervețelul, să nu arunce gunoaie pe jos, să nu vorbească la masă.
Copilul trebuie să învețe să se îmbrace singur, să se încalțe singur, să se dezbrace singur, să se spele pe mâini și pe față, să meargă la toaletă, să se comporte civilizat în orice loc se află. Între 45 ani, preșcolarul de grupă mijlocie, trece printr-o perioadă de diminuare a poftei de mâncare, deseori determinată de monotonia regimului alimentar sau de diferite tensiuni afective. La masă nu mănâncă tot, au preferințe în ceea ce privește mâncarea, pâinea cu fineti e preferata tuturor, nu mănâncă ce nu le place. Toaleta de dimineață, pieptănarea părului, tăierea unghilor, folosirea hârtiei igienice sunt doar câteva deprinderi igienice pe care copilul trebuie să le cunoască și să le aplice. Aceste deprinderi igienice au rolul de a stimula imaginea de sine a preșcolarului.
Cunoașterea profilului psihologic al vârstei preșcolare devine un etalon important nu numai pentru evaluarea nivelului de dezvoltare, pentru înțelegerea universului psiho-intelectual, socio afectiv și comportamental, dar și din perspectiva optimizării strategiilor practice de acțiune eficientă la această vârstă.
I.2. Mediul familial și valoarea lui educativă
I.2.1. Familia concept polisemantic
Familia este mediul în care se formează personalitatea copiluluii, climatul familial devenind cadrul de ambianță materială, spirituală și morală în care se formează copiii. Familia îi determină idealurile, valorile spirituale, îi formează atitudinea față de muncă. Termenul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filiera latină, de la complexul termen „famulus” care, în primă fază, desemna sclavii aparținând cetățeanului roman, iar, mai târziu, s-a extins și asupra persoanelor aflate sub stăpânirea lui, respectiv asupra descendenților și soției acestuia.
În zilele noastre familia este considerată ca fiind temelia societății. Ea devine apoi element de stabilitate socială, deoarece relațiile din cadrul ei dau tonul relațiilor din societate. Stabilitatea ei determină stabilitatea societății. Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social, este alcătuită din cel puțin doi membri uniți prin căsătorie sau având un alt grad de rudenie, care impart aceleași sentimente, valori, dorințe Familia are la bază încrederea reciprocă, comunicarea, relațiile directe, informale, nemediate. Cu alte cuvinte familia este un grup primar, care se bazează pe norme, reguli bine stabilite, oportunități, Calitatea de grup primar nu semnifică absența normelor și reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă. Din perspectivă juridică, familia reprezintă un grup de personae, două persoane de sexe diferite, care au responsabilități, drepturi și obligații comune reglementate prin norme legale.Cu alte cuvinte familia este un grup formal constituit pe baza unor legi și acte normative care mențin relația dintre cei doi soți.
Referitor la termenul de ,,familie”, diverși autori au încercat să definească acest termen, ținând cont de pluritatea sensurilor acestui cuvânt. Astfel termenul de ,,familie” a fost definit în felul următor:
„Familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen social, ea se dezvoltă o dată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta” (Voinea M, 1978, p.5).
,,Familia reprezintă grupul social al cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p. 53).
,,Familia este instituția socială bazată pe sexualitate și pe tendințele materne și paterne, a cărei formă variază de la o cultură la alta” (N.Sillamy, 1996, p.36 ).
,,Familia este văzută ca o întreprindere sau ca o comunitate de interese care oferă membrilor săi beneficii de toate felurile care sunt dificil de procurat de pe piață. Aceste beneficii pot fi materiale, ca de exemplu o locuință, sau imateriale, ca de exemplu dragostea și afecțiunea” (B. Lemenncier, 1988, p.121).
,,Familia este un grup care își are originile în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție și copiii născuți din unirea lor , pe care îi unesc drepturile și obligațiile morale,economice, politice, religioase și sociale” (I.Mitrofan, N.Mitrofan, 1991, p.74).
,,Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia” (S. Voinea, 1983, E.Stănciulescu, 1997,).
,,Forțele interne care unesc familia contemporană sunt sentimentele de dragoste și atașament al soților, precum și al părinților și copiilor, respectul reciproc, solidaritatea membrilor’’(M.Voinea, , 2005, p. 21).
„Familia reprezintă asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului”(Aristotel).
Adina Băran-Pescaru oferă o definiție familiei, pe care nu o consideră foarte utilă sau
satisfăcătoare, dar realistă: ,,familia este un grup social, care poate sau nu să include adulți de amble sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte), poate sau nu poate include unul sau mai mulți copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuți in căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptați sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară). Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să-și împartă o locuință comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta)” (A. Băran-Pescaru, 2004, p.14).
Plecând de la aceste definiții, se pot contura următoarele caracteristici ale familiei:
O familie e compusă din minim doi membri;
Acești membri sunt uniți prin căsătorie;
Între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și de obligații garantate juridic;
Există relații interpersonale, de comunicare, prietenie, respect între membrii unei familii;
Membrii familiei respectă anumite norme și reguli;
Căsătoria dintre doi membrii vizează îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.
I.2.2. Funcțiile familiei
De la venirea sa pe lume, copilul aparține în mod normal unei familii. Familia are la bază anumite funcții bine definite, în ceea ce privește responsabilitatea, atribuțiile, creșterea și educarea copiilor. Responsabilitatea educațională este o funcție foarte importantă în cadrul familiei. Copilul se naște, crește, socializează, se integrează în colectivitate, este dus la grădiniță, la școală, la alte activități extracurriculare. Părinții au obligativitatea să îi ofere copilului dreptul la o educație bazată pe cunoștințe, priceperi, deprinderi, formare de abilități, de competențe, etc. Dintre toate funcțiile familiei, funcția educativă este cea mai importantă deoarece educația vizează dezvoltarea integrală a copilului.
,,Creșterea copiilor presupune asigurarea de către membrii adulți a acelor condiții de mediu (locuință, hrană, îmbrăcăminte) care să facă posibilă dezvoltarea normală a organismului copilului. Ca proces, acesta nu se poate rupe de educare, pentru că, simultan creșterii se înregistează dezvoltarea psihică a copilului, structurarea personalității sale și asupra acestora educația în famile are o deosebită importanță” (R. Niculescu, 1996, p.16).
În cadrul societății noastre, în etapa actuală, precum și în cea de perspectivă, familia este chemată să îndeplinească următoarele funcții:
funcția biologic-sexuală, are o tendință regresivă, mai ales în țările dezvoltate, datorită faptului că femeia pune în prim plan serviciul, cariera, confortul, banii în locul nașterii unui copil, în condițiile supraocupării părinților, mai ales a mamelor, dar și creșterii cheltuielilor pentru educație și pregătire a copilului pentru școală, educație, serviciu etc. În România această funcție are valențe semninficative datorită problemelor financiare din familie. În acest sens tinerii căsătoriți din țara noastră au concepția de a avea numai un copil susținând că este de ajuns în ziua de azi.
funcția economică, are în vedere buna desfășurare a vieții și a activității grupului familiar în ceea ce privește necesitatea asigurării condițiilor materiale necesare vietii de familie, a creșterii și educării copiilor. Soții au responsabilitatea de a asigura prin contribuția lor condiții accesibile familiei, aceste contribuții fiind de ordin financiar, material, spiritual. În societatea tradițională, din cele mai vechi timpuri soțul era cel carea aduce banii în casă, care muncea, iar soția avea grijă de casă și de copii. În societatea modernă însă ambii soți aduc venituri în familie, ambii soți contribuie la păstrarea curățeniei în casă, aprovizionare de mâncare, plătirea facturilor, creșterea și educarea copiilor.
funcția psihoafectivă vizează în primul rand relația dintre membrii familiei, comunicarea între aceștia, climatul afectiv din familie. În societatea românească, problemele, discuțiile, stresul, incompatibilitatea sunt de multe cauze ale divorțului în familie. În acest fel unii preferă să rămână singuri, preferă singurătatea, reorientarea afectivă către animale, mai ales câini și pisici, a căror stabilitate este interpretată, prin raționalizare, drept afecțiune și fidelitate. Vorbind despre sentimentul de afecțiune dintre membrii familiei Mitrofan I si Mitrofan M afirmă că „Prin intermediul acestui climat, individul își satisface trebuințele sale de siguranță și apartenență, fiind „ferit” astfel de sentimentele „reci” de izolare și însingurare” (I. Mitrofan, M. Mitrofan,1991, p.156).
funcția de socializare pune în prim plan comunicarea în cadrul familiei prin diferite prisme: comunicare mamă – tată, mamă – copil, tată – copil, comunicarea între familie și alte rude. În primii ani de viață comunicarea părinți – copil este o etapă foarte importantă în dezvoltarea limbajului copilului. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi sunt inoculate valorile, motivația și comportamentele specifice ascensiunii sociale. Perioada de la naștere până când copilul devine independent, este o perioadă de socializare în familie, copilul învață să vorbească, apoi să pronunțe corect, este încurajat să își exprime punctul de vedere referitor la o problemă, este motivat să reușească, să câștige, să comunice în colectivitate.
funcția educațională se referă la efortul pe care îl face familia pentru a educa copiii conform unor reguli, conduite, norme, responsabilități care să îi pregătească pentru viața școlară, socială și profesională. Părinții oferă copilului educație atât în cadru familiar cât și intr-un cadru instituționalizat, școlar, unde se utilizează o serie de metode și tehnici educative.
Educația copiilor are la bază comportamentele acestora în raport cu familia, societatea, școala, ei trebuie să adopte un comportament civilizat atât în familie, școală cât și în colectivitate.
Pornind de la aceste funcții a educa un copil înseamnă a-i permite să se apropie de multiple identități, de a îndeplini multiple roluri și funcții. De asemenea, înseamnă a-i da posibilitatea să găsească o unitate în acțiune, cât și în scop, de a se conforma și imita fără a se limita la o copie fidelă sau reflectare socială, dar și de a se delimita, de a fi autonom fără să cadă în individualism, revoltă sau izolare.
I.2.3. Stiluri educative ale părinților
Societatea se confruntă cu o varietate de tendințe în ceea ce privește stilurile de educare a copiilor în familie. Fiecare familie are stilul ei educativ. Stilul educativ este dependent de stilul parental, cu care se și confundă de multe ori. Stilul parental are în vedere modalitatea prin care părinții își educă copiii, dacă sunt autoritari, daca sunt permisivi, dacă participă amândoi în creșterea și educarea copiilor. Eficiența educației în familie depinde de stilul adoptat de părinți, de regulile, normele impuse de părinți pentru a fi respectate de copil.
Părinții au uneori tendința de a amesteca aceste stiluri educative în sensul următor: devin autoritari atunci când sunt nervoși, devin permisivi atunci când vin obosiți de la muncă. În societatea tradițională bărbații erau aceia care stabileau regulile casei și aplica pedepse pentru încălcarea lor. În societatea modernă ambii soți stabilesc regulile, normele, și atunci când este vorba de aplicarea unei pedepse se hotărăsc amândoi. Și cum părinții au caractere diferite, în cele din urmă va izbucni un conflict între cei doi. Toți părinții vor să fie părinți buni, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.
Cercetările au demonstrat că există în principal 4 stiluri educative în familie printre care amintim:
de respingere\neglijare:dragoste scăzută și limite scăzute;
autoritarist: dragoste scăzută și limite înalte;
permisiv: dragoste ridicată și limite înalte;
democratic: dragoste ridicată și limite înalte;
Stilurile parentale vizează concepția părinților despre ceea ce înseamnă a fi un părinte ,,bun” sau ,,rău”.
În general toți părinții se consideră a fi buni, vor binele copilului, îi oferă educația de care are nevoie. Fiecare părinte consideră că stilul parental abordat de el este cel adecvat, corect, așa cum au fost ei crescuți de părinții lor așa încearcă să-și educe propriul copil. Acest fapt nu este greșit dar ținând cont că ne aflăm în secolul modernității, cu tehnologii noi și telefoane de ultimă generație purtate de copiii din ciclul primar, trebuie totuși schimbat și stilul parental, odată cu modernizarea lumii.
De exemplu dacă rogi copilul să strângă jucăriile, utilizănd cuvintele magice ,,te rog”, ,,mulțumesc”, copilul se supune rugăminții și strânge încet jucăriile. Dacă părintele ridică tonul când roagă copilul să strângă jucăriile, acesta poate avea reacții diferite. De exemplu poate sa plângă, poate să se sperie, poate să refuze rugămintea părintelui.În acest caz părintele trebuie să aibă în vedere vârsta copilului, personalitatea copilului și în acest fel să stabilească stilul parental care i se potrivește în educarea copiilor.
Părinții care doresc să aibă o relație de prietenie cu copiii lor folosesc dragostea ca stil parental de bază. Cei care sunt autoritari în relația cu copilul folosesc limitele ca stil parental predominant.
Cu alte cuvinte părinții care folosesc stilul permisiv își petrec mult timp cu copiii, comunicând cu ei, explicându-le ce este bine și ce este rău, se implică total în creșterea și educarea propriilor copiii. Părinții care folosesc stilul autoritar consideră că limitele impuse în educația unui copil sunt mai importante decât afecțiunea și dragostea. Acești părinți utilizează disciplina ca mijloc de educație, controlează permanent copilul, îl pedepsește, îi explică unde a greșit dar nu negociază cu el: a greșit, trebuie să fie pedepsit. De obicei părinții amestecă stilurile parentale în sensul că sunt și permisivi dar atunci când este necesar pot fi autoritari. În acest sens fiecare părinte își adoptă propriul stil în creșterea și educarea copilului său, motivând alegerea sa ca fiind modalitatea corespunzătoare de a fi părinte.
Stilurile parentale sunt detaliate mai pe larg în de către autorul Adina Băran Pescaru (2004, p.11):
a. Stilul parental de respingere sau neglijare. Acest stil este considerat ca un stil parental indiferent datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.Ppresupune atât dragoste scăzută cât și limite scăzute.
Într-o asemenea familie părinții și copiii sunt angajați frecvent în cercuri vicioase de interacțiune.Un exemplu al unui astfel de cerc este cel ce urmează:
părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pildă, un părinte poate striga la copil să-și adune jucăriile sau poate să-l amenințe că i le pune pe toate la gunoi, dacă nu le strânge imediat;
copilul își ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns;
părintele încetează să mai țipe sau să amenințe și iese din situație. Această acțiune întărește exact lucrul pe care părintele dorea să-l împiedice (dezordinea), făcând exact ceea ce vrea copilul (să-l lase în pace);
copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea tocmai a asistat la o scenă de „retragere” a adultului;
conflictul degenerează, astfel încât părinții forțează miza și încep amenințările și strigătele serioase sau abuzul fizic;
copilul acceptă în final cererea părinților de a strânge jucăriile și întărește comportamentul abuziv al acestora (părinții simt că trebuie să fie furioși sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se supună) sau continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorîndu-i sau fugind de acasă;
.părinții renunță sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare;
În acest exemplu dat putem observa reacția imediată a copilului în urma stitului educativ folosit de părinte. Părintele urlă la copil să își adune jucăriile, dar nu îl convinge pe copil să facă acest lucru. Dacă acest părinte vorbea frumos, folosea cuvinte magice precum te rog, mulțumesc șansele ca și copilul să asculte de părinte erau mult mai mari. Acest stil este încă folosit în ziua de azi mai ales de părinții care au alte preocupări mai presus de grija copilului. Poate au un servici greu, ajung acasă seara târziu și toate acțiunile copilului li se par ieșite din comun, neadecvate, nestatornice. În acel moment nu au răbdare să îi explice copilului ci mai bine țipă la el. Aceste acțiuni se pot transforma în violență din partea părintelui, dacă acel copil continuă să refuze cerința părintelui.
b. Stilul parental autoritarist. Presupune limite înalte și dragoste scăzută.Aceasta nu înseamnă că un părinte autoritarist nu-și iubește copilul. Ei își iubesc copilul, dar puncetele tari ale stilului lor sunt în disciplina acțiunii (fixarea de limite) și nu în disciplina relației (dragostea).
Copiii au nevoie de dragoste, afecțiune din partea părinților. Au nevoie să fie lăsați independenți, să își exprime singuri nemulțumirile, să le explice părinților unde au greșit, să comunice cu părinții liber, deschis. Stilul parental autoritarist nu presupune însă acest lucru. Acest stil resupune limite, supunere, respect din partea copiilor. Relația dintre copii și părinții lor nu este una de prietenie, apropiată, caldă, în care copilul să se simtă iubit, îngrijit, protejat de părinte. Acești părinți nu discută regulile cu copiii lor. Pornesc de la premise că regulile sunt făcute ca să nu fie încălcate. În societatea tradițională tata era stâlpul casei, mama imediat după el iar copiii erau pe ultimul loc. Regulile erau stabilite de tată și trebuiau respectate de toată familia, mai ales de copii. Dacă aceștia nu respectau regulile casei erau pedepsiți. Pedeapsa era singura formă de disciplinare a copilului, cu ajutorul căreia îi putea controla pe copii. Dacă acești copiii nu își îndeplineau pedeapsa erau bătuți sau li se aplicau alte pedepsa corporale. Și în ziua de azi unii părinți folosesc bătaia ca și metodă de disciplinare a copilului. Mai ales în familiiile autoritariste în care respectul și disciplina sunt două cuvinte ,,sfinte” în ceea ce privește educația în familie.
Putem spune că și părinții autoritariști pot echilibra dragostea și limitele în stilul lor de a-și educa copiii. Este nevoie doar de bunăvoință din partea acestora, să impună respect, disciplină dar să dăruiască la rândul lor copiilor dragoste, afecțiune, căldură sufletească.
c. Stilul parental autoritar presupune libertatea copiilor în ceea ce privește cunoașterea lumii înconjurătoare. Copiii sunt lăsați să exploreze, să cerceteze, să descopere singuri tainele acetei lumi necunoscute. Părinții care utilizează stilul autoritar imbină respectul și disciplina cu dragostea, afecțiunea și bunăvoința. Părintele autoritar îi explică întotdeauna copilului ceea ce a greșit, ce este bine să facă și ce nu este bine, pe un ton potrivit, cald, calm, și în acest fel copilul înțelege greșeala făcută. Acest stil le perimte să se relaxeze și să afle cine sunt, în timp ce fac greșeli.
Stilul autoritar pune în prim plan respectul copilului față de părinte, dragostea copilului față de părinte, dar și modul de a reacționa atunci când apare o problemă, o greșeală făcută de copil. Acesta este lăsat să o resolve singur și în acest fel va fi răspunzător în fața tuturor problemelor apărute, va fi capabil să le rezolve singur. Stilul acesta este utilizat de foarte mulți părinți deoarece îmbină utilul cu plăcutul, dragostea cu respectul, distracția cu educația.
d. Stilul parental permisiv constă în dragoste ridicată (disciplina relațională) și limite scăzute (disciplina acțiunii). Acest stil pune în prim plan dragostea, afecțiunea părintelui față de copil, relația de prietenie dintre cei doi, respectul copilului față de părinte. Stilul parental permisiv însă nu impune limite ferme. Părinții le explică pe un ton cald, calm greșelile comise, negociază cu copiii pentru a obține rezultatul dorit. De exemplu copilul este rugat să strângă jucăriile, iar dacă le va strânge, va primi o recompensă. Aici intervine negocierea ca formă de educare. Părintele negociază cu copilul o faptă bună. De obicei copiii cu părinți permisivi sunt mulțumiți de relația pe care o au cu părinții lor.
Copiii încearcă să le facă părinților pe plac, se comportă civilizat pe stradă, la școală, sunt independenți, dornici să experimenteze lucruri noi, își rezolvă problemele singuri. Din nefericire pentru părinții permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Acesta nu are eficiență pe termen lung. Copiii care nu cresc cu reguli, limite, responsabilități pot intra în cercuri vicioase de prieteni, pot fugi de acasă, părinții nu vor mai avea nici un control asupra lor. Dacă de mic îi permiți copilului orice și nu îi impui limite, când va crește mare nu va mai asculta de regulile impuse de părinți. În acest fel părinții trebuie să fie convingători, să adopte strategii, reguli ferme în ceea ce privește educarea preșcolarului, pentru a fi respectat mai târziu, iubit și prețuit de către copilul său. Părinții ar trebui să fie cei mai importanți ascultători ai copilului lor, făcându-l să se simtă suficient de important pentru a fi auzit.
e. Stilul parental democratic sau echilibrat presupune atât dragoste ridicată, cât și limite înalte. Acest stil pune în prim plan egalitatea și încrederea reciprocă. Părintele este cel care impune limite și ia decizii în familie. Toți copiii sunt egali și părinți nu fac nici o diferență între ei. Regulile sunt respectate de toți membrii familiei, cine încalcă regulile casei va fi pedepsit. Într-o familie numeroasă, cu mulți copiii, dacă regula este ca după mâncare toată familia să iasă la plimbare atunci toată familia respectă regula. Părinții sunt cei care iau deciziile în familie, decide bunăstarea materială și spirituală a copiilor.
Stilul parental democratic deține un set de credințe parentale precum:
părinții prezintă răul și binele cu propriile cuvinte și fapte;
disciplina este diferită de pedeapsă; blamarea copilului nu este acceptată;
consecințele sunt inevitabile și există și frustrare uneori; – copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activități; – trebuie învățați cum să rezolve problemele.
Aceste principii au la bază demnitatea și independența copilului dar și onestitarea acestuia. Părinții asteaptă respect din partea copiilor, le oferă o educație aleasă, le insuflă valori morale, credințe și responsabilități, cooperează cu copilul, comunică cu el dar așteaptă ca rezultatul acestei educații să se observe atunci când copilul va crește mare. Acești părinți pornesc de la premisa ,,să-i tratezi pe ceilalți așa cum vrei să te trateze și ei pe tine”. Nu se stabilesc prea multe limite în ceea ce privește educarea copiilor, dar acele limite impuse de părinți trebuie respectate cu strictețe. Nici prea multă dragoste nu e benefică în relația părinte-copil. Trebuie stabilită o legătură între dragoste și limite, și această legătură să fie punctul de plecare al educației în familie.
Comunicarea este foarte importantă în familie. Părintele și copilul trebuie să discute absolute orice neînțelegere, și să încerce să rezolve orice conflict apărut între ei, comunicând. Există o multitudine de stiluri educative în familie, dar cel mai important este relația dintre părinte-copil, comunicarea între ei, modul de rezolvare a problemelor. Nu contează stilul folosit dacă rezultatul ulterior e cel propus de cei doi părinți.
Îngrijorare exagerată pentru performanțele copilului
Fig.1. Părintele ,,Exigent’’ sau ,,Autoritar’’
(A.Pierseca, D.Croitoru 2003, p.47)
I.2.4. Comunicarea părinte – copil
Familia a avut întotdeauna un rol fundamental în educația copiilor, în ceea ce privește socializarea și integrarea lor socială. ,,Sub aspectul calității relaților este evident rolul pe care îl joacă părintele, abilitatea și armonia în relațiile interpersonale, dar mai ales competența lor educativ- părintească” (Telleri, F, 2003, p. 23).
Cu alte cuvinte părintele trebuie să se documenteze înainte de a avea un copil. Sunt atâtea posibilități de informare în ziua de azi, cu noile tehnologii apărute încât părintele se poate informa din mai multe surse despre ceea ce înseamnă creșterea și educarea unui copil.
Există multe familii în care copilul rămâne singur în casă cu un singur părinte și își petrece foarte mult timp în fața calculatorului sau televizorului. Acest lucru este total greșit, spun specialiștii în domeniu. Dacă părintele lasă copilul în fața televizorului multe ore nesupravegheat, copilul respectiv poate avea tulburări de comportament, de limbaj, inadaptare socială, nu se poate acomoda într-o colectivitate. Un joc distractiv, o poveste educativă, un puzzle făcut de cei doi, o poveste spusă de copil și ascultată de părinte, toate acestea includ comunicarea în procesul de creștere și educare a copilului.
Comunicarea este cheia principală în relația părinte – copil. De mic, copilul trebuie să comunice cu părintele, să-i spună problemele întâmpinate, să-l roage când are nevoie de ajutor, în acest sens și când va fi mare va avea o comunicare dechisă cu părintele. De obicei la vârsta adolescenței, copiii comunică foarte mult cu adolescenții de vârsta lor, ascunzându-le părinților problemele cu care se confruntă. Iar părinții sunt cei care încearcă să le rezolve problemele copiilor lor. Lipsa de comunicare între părinte și copil are urmări și în adolescență. Părinții trebuie să aibă o comunicare eficientă atât cu copiii lor cât și cu instituția școlară în care acesta învață, pentru a-l ajuta pe copil să-și dezvolte personalitatea, să se integreze social, să aibă un comportament adecvat în instituția de învățământ, acasă și pe stradă, să-I dezvolte copilului stima de sine, curajul, blândețea și responsabilitatea.
De aceea părinți trebuie sprijiniți în ceea ce privește comunicarea cu copilul începând cu nivelul preșcolar. Educatoarea poate sfătui părintele cum este bine și cum nu este bines ă procedeze cu copilul său. Parteneriatul educațional grădiniță – familie vizează, în mare parte, comunicarea dintre părinte și copil. De exemplu educatoarea ține o lecție deschisă care participă și părinții, având ca temă ,,1 Martie”. Copiii împreună cu părinții lor au sarcina de a confecționa un mărțișor pentru bunica lor. Materialele se află pe masă, modelul de mărțișor se află în fața lor dar fiecare își personalizează mărțișorul după bunul lor plac. În acest fel părintele și copilul comunică între ei, copilul colorează, mămica lipește, cei doi corespondează în realizarea mărțișorului dorit. Mama îi explică cum trebuie să deseneze, copilul îi arată mamei cum trebuie să lipească, în felul acesta se stabilește o conexiune între ei, o relație bazată pe comunicare, afecțiune și respect.
Un rol deosebit în educarea copiilor îl au părinții, cei ce realizează în mare măsură actul educațional. Metodele educaționale pe care aceștia le aplică în familie își pun amprenta în mare măsură peste educația copilului. Copilul mic de obicei imită comportamentul, gesturile și poziția corporală a părintelui. Imită felul în care acesta vorbește, dacă vorbește frumos, dacă folosește un ton cald, dacă zbiară, dacă se ceartă, dacă vorbește calm etc. Comunicarea dintre părinți are repercusiuni asupra modului de educare al copilului.
,,Copilul trăiește în familia sa o gamă de relații interindividuale iar la acelea pe care nu le trăiește direct, cel puțin participă și aceasta într-o măsură mult mai intensă decât credem, prin jocul intentificărilor și al proiectărilor, văzându-le cum acționează sub ochii lui” (P. Osterrieth, 1973, p.53).
Părintele își cunoaște cel mai bine copilul, îi cunoaște particularitățile și nivelul de dezvoltare fizică și psihică și știe cum să acționeze în educarea lui pentru a găsi cea mai bună cale spre o comunicare eficientă. Cu alte cuvinte comunicarea eficientă are un efect pozitiv ascendent asupra copilului, atât sub aspect educativ cât și asupra dezvoltării trăsăturilor de personalitate și a atitudinii acestuia. Această comunicare eficientă între părinte și copil are la bază încredere, optimism, gândire, apreciere, seriozitate, empatie, apropiere, sentimente.
Copilul trebuie să aibă încredere în părinte iar părintele trebuie să aibă încredere în copil. Între cele două părți, părinte – copil, trebuie să existe o relație bazată pe prietenie, copilul să îi spună părintelui tot ce are pe suflet, simțind că este ascultat de părinte, înțeles dar și ajutat. În actul comunicării, atunci când părintele îi acordă o atenție deosebită copilului, acesta se simte ascultat, se simte important în ochii părintelui. Și orice problemă va avea, va discuta cu părintele său în vederea rezolvării ei Părintele trebuie să îi vorbească copilului cu calm, să îl sfătuiască cu blândețe, să îl liniștească, să îl mângâie pentru a câștiga dragostea și âncrederea copilului. În acest fel va crește numărul situțiilor în care copilul va avea inițiative de dialog, de discuții cu părintele pe diverse teme. Dacă părintele nu este atent atunci când copilul vorbește, acest lucru poate avea urmări grave asupra comportamentului acestuia.Părintele ar trebui să comunice foarte mult cu copilul, să îl laude atunci când face o faptă bună, să îl certe atunci când face o faptă rea și să îi explice de ce a greșit. Explicația este o metodă corectă și corespunzătoare educării copilului. Încă de mic copil, părintele trebuie să îi explice tainele necunoscute ale lumii, să răspundă la întrebarea ,,de ce?”, să mențină o relație de prietenie bazată pe comunicare.
I.3. Parteneriatul educațional
Termenul de ,,parteneriat educațional’’ este dezbătut de mulți specialiști în domeniul pedagogiei și este bazat pe premisa că partenerii, cei care sunt implicați în educația copiilor, au un obiectiv comun, acționează în aceeași direcție, au un spirit de inițiativă, de reciprocitate, au abilitatea de a asculta, dețin competențe și valori, sunt pregătiți profesional pentru acest demers educațional. Acești parteneri au sarcina de a depune efort în ceea ce privește derularea activităților din cadrul parteneriatului. Părinții, grădinița, școala, comunitatea, toți partenerii implicați, au dorința de a-i sprijini pe copii în educarea și dezvoltarea lor. ,,Profesorii pot oferi cadrul care să încurajeze dezvoltarea comportamentelor de parteneriat la părinți’’.( Pescaru, Adina, Băran Buc.2004 , p. 16). Cu alte cuvinte, factorii implicați în procesul de educare a copilului : familia, grădinița, școala, comunitatea, colaborează și furnizează cele mai bune resurse și experiențe posibile pentru a îmbunătăți educația copiilor preșcolari.
Există mai multe tipuri de parteneriate educaționale printre care amintim: parteneriatul educațional grădiniță – familie, parteneriatul educațional grădiniță- școală, parteneriatul educațional grădiniță- biserică, parteneriatul educațional grădiniță- unitățile sanitare, parteneriatul educațional grădiniță- poliție etc. Toate aceste parteneriate educaționale implementează la nivel preșcolar un sistem de educație timpurie, un proces complex și îndelungat care cere o colaborare strânsă și continua.
Învățământul preșcolar are la bază realizarea unor parteneriate constructive și eficiente între grădiniță,, familie și alți factori educaționali, în vederea socializării și pregătirii copilului către școală și viața socială. Termenul de ,,parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii, cei care sunt implicați în educația copiilor, au un obiectiv comun, acționează în aceeași direcție, au un spirit de inițiativă, de reciprocitate, au abilitatea de a asculta, dețin competențe și valori, sunt pregătiți profesional pentru acest demers educațional. Acești parteneri au sarcina de a depune efort în ceea ce privește derularea activităților din cadrul parteneriatului. Părinții, grădinița, școala, comunitatea, toți partenerii implicați, au dorința de a-i sprijini pe copii în educarea și dezvoltarea lor. ,,Profesorii pot oferi cadrul care să încurajeze dezvoltarea comportamentelor de parteneriat la părinți” (A. Băran Pescaru, 2004, p. 16.). Cu alte cuvinte, factorii implicați în procesul de educare a copilului: familia, grădinița, școala, comunitatea, colaborează și furnizează cele mai bune resurse și experiențe posibile pentru a îmbunătăți educația copiilor preșcolari.
Parteneriatul educațional trebuie privit ca un factor pozitiv care vine în sprijinul dezvoltării instituției și presupune participarea activă a tuturor celor implicați și constituie în același timp un punct forte în vederea stabilirii unei interacțiuni constructive între partenerii implicați. Cu alte cuvinte parteneriatele educaționale au un rol bine definit în procesul de învățământ. Ele sunt necesare pentru a obține performanțe școlare înalte, fără a ține seama de cultura, etnia, posibilitățile materiale și financiare ale copilului.
I.3.1 Parteneriatul educațional grădiniță- familie
Parteneriatul grădiniță-familie are în vedere continuarea de către familie a activităților desfășurate în grădiniță și încurajarea acestuia în ceea ce privește reușita școlară. Copilul este dispus la schimbare și încearcă să rezolve problemele apărute așa cum știe, cum a învățat pe parcursul anilor. De aceea are nevoie de susținere din partea părinților, educatoarelor, a tuturor membrilor care se află în jurul lui.
Parteneriatul educațional presupune în primul rând comunicare eficientă între toți partenerii implicați. Chiar dacă sunt implicate doar grădinițe, educatoarele trebuie să comunice între ele, să facă schimb de materiale, să pregătescă materiale didactice comune, să mențină o corespondență între grădinițele participante în cadrul parteneriatului. Parteneriatul presupune și colaborarea între acești parteneri, colaborare în care fiecare partener are un rol bine definit în educația preșcolarului. Fiecare grădiniță, școală poate iniția un parteneriat educațional, au șanse egale de participare la o acțiune educativă comună. Cooperarea între parteneri are un rol bine definit în conceperea unui parteneriat educațional. În cadrul parteneriatului acțiunea este comună, și rolurile sunt comune. Toți participanții își propun aceleași obiective pe care speră să le atingă la nivel de parteneriat.
Scopul parteneriatului educațional vizează cunoașterea tuturor punctelor de vedere ale partenerilor, identificarea nevoilor grădiniței și ale copiilor, dar și colaborarea partenerilor în îndeplinirea de responsabilități și sarcini stabilite la începutul proiectului. Dacă toți partenerii educaționali, comunitatea, părinți, cadre didactice cooperează, în jurul copiilor se formează o comuniune de suport, copiii se simt iubiți, apreciați, comunică mai bine cu părinții, cu cadrele didactice, se simt independenți, dornici să participe la o activitate relaxantă și distractivă, sunt puși într-o lumină bună, echilibrantă și toate aceste lucruri au un rol bine definit în educația și dezvoltarea copilului. Cu alte cuvinte parteneriatele educaționale sunt o componentă esențială în organizarea și desfășurarea activităților în unitatea de învățămînt.
Dezvoltarea unor parteneriate eficiente între grădiniță-familie presupune o relație deschisă între acești doi membri: educatoare-părinte, care să le ofere acestora posibilitatea de a adresa întrebări, de a-și spune punctul de vedere în legătură cu o situație dată, de a-și exprima dorințele dar și îngrijorările, de a participa activ în luarea deciziilor. Lawrence-Lightfoot consideră că în relația familie-grădiniță părinții își doresc o persoană care să aibă grijă de copil, respect și să fie considerați membri eficienți ai echipei educaționale, să vadă că opiniile le sunt respectate și folosite în crearea mediului educațional, competență din partea profesioniștilor care furnizează servicii educaționale, o relație apropiată cu profesioniștii. (Knopt H.T., Swick K.J , 2007, pp 291-296).
Implicarea părinților în educația copiilor presupune în esență activitățile recreative, educative pe care aceștia le desfășoară împreună cu copiii lor, această implicare fiind dependentă de mediul educațional al grădiniței. Dacă familia colaborează cu grădinița, participă la toate activitățile propuse în cadrul parteneriatului educațional, se va constata mai târziu succesul școlar al copilului.
Copilul este mulțumit, fericit, mai ales când este susținut de părinte în tot ceea ce face. Legătura familie-grădiniță trebuie să fie una continuă, tot timpul trebuie să existe colaborare între acești doi membri cu rol definitit ân educația copilului. Dacă această legătură este întreruptă, se crează un discomfort în ceea ce privește performanța copilului. Datorită acestui fapt părintele care nu se implică în educația copilului la nivel de grădiniță va constata lipsa acestui fapt mai târziu. Așadar putem spune că familia și grădinița sunt două elemente care trebuie să colaboreze în scopul dezvoltării armonioase a copilului, mai ales să fie parteneri egali în educarea acestora.
Colaborarea grădiniță-familie are ca scop principal succesul școlar al preșcolarului. Copiii care provin din familii defavorizate au șanse mari să meargă pe calea insuccesului școlar deoarece nu sunt sprijiniți în totalitate de părinți. Lipsesc de la ore, nu își fac temele, au un comportament necivilizat etc. Există însă și excepții, copiii care provin din familiu defavorizate dar care au ambiție să reușească în tot ceea ce își propun. Aceste cazuri sunt puține, dar sunt prezente în viața de zi cu zi. Acești copiii trebuie sprijiniți foarte mult de educatoare, învățătoare etc. Este păcat ca un copil care provine dintr-o familie defavorizată, care are un talent aparte, să nu-și urmeze calea din cauze materiale. Drept pentru care considerăm că parteneriatul educațional grădiniță-familie reprezintă o ușă larg deschisă care cuprinde formarea viitorului adult de mâine.
Părinții au datoria de a comunica cu educatoarea, de a se interesa de copil și de a încerca să rezolve împreună eventualele probleme apărute pe parcursul anului școlar..În acest sens educatoarea trebuie să sfătuiască părintele în legătură cu problema actuală: dacă la grădiniță se comportă civilizat, așa trebuie să se comporte acasă. Părintele trebuie să insiste pe comportamentul pozitiv al copilului și să pedepsească comportamentul său negativ. Când intervine o problemă, atât părintele cât și educatoarea trebuie să ia o decizie pe care o vor respecta ambii parteneri. Succesul educațional la grădiniță vizează o strânsă colaborare între părinți-educatoare-membrii comunitățiivârstnici. Această colaborare cuprinde sprijin reciproc din ambele părți, recunoașterea importanței relațiilor, receptivitate la punctul de vedere al fiecărui partener în educație.
Încă de la intrarea copilului în grădiniță, în grupa mică, educatoarea află amănunte importante despre deprinderile pe care acesta le are deja formate. Vede dacă preșcolarul știe să salute la intrarea în grădiniță, dacă se joacă frumos cu jucăriile sau dacă le strică, dacă se știe spăla singur pe mâini, dacă știe să mănânce frumos la masă, dacă știe să se așeze în rând etc. Apoi va analiza ,,ceea ce încă nu știu” și va insista pe cunoașterea lor. Familiile care reacționază pozitiv la propunerile educatoarei devin implicați în educația copilului la nivel instituționalizat.
Grădinița trebuie să încurajeze familia în ceea ce privește implicarea acetuia în educația copilului. De aceea trebuie să inițieze programe educaționale care oferă părinților posibilitatea de a participa în mod direct în educația copiilor. Părinții își doresc să colaboreze cu grădinița deoarece pot stabili o legătură mai apropiată cu educatoarea, își pot exterioriza opiniile despre un anumit subiect, pot ,,evalua” cadrul didactic din punct de vedere profesional, pot comunica eficient cu educatoarea, pot interveni în rezolvarea problemelor legate de copil apărute la grădiniță.
În acest sens educatoarea are sarcina de a stabili o legătură bine determinată între grădiniță și părinții copilului, astfel încât aceste probleme să fie rezolvate pe cale amiabilă, participând în mod activ în rezolvarea ei.
Fig. 2. Formele implicării părinților în activitatea de învățare(M.Agabrian, V.Millea, Parteneriat școală- familie- comunitate, p..47).
I.3.2. Dificultăți în constituirea unui parteneriat grădiniță-familie
În literatura de specialitate se vorbește despre neimplicarea părinților în cadrul parteneriatului grădiniță-familie, motivele neîmplicării sunt denumite în pedagogie ,,bariere’’.În acest sens, educatoarea are rolul de a îmbunătăți relația părinte-grădiniță inițiind proiecte educaționale care vizează participarea activă a părintelui în ceea ce privește educarea copilului. Elena Bonchiș prezintă o serie de bariere care pot afecta interacțiunea dintre grădiniță și familie.
La nivelul familiei se pot identifica următoarele categorii de bariere: structurale și psihologice.
Barierele structurale întâlnite la nivelul familiei vizează absența informațiilor despre resursele materialele și umane implicate în realizarea parteneriatului grădiniță-familie, mai precis absența mediului suportiv. Barierele structurale pe care le întâmpină educatoarea pot fi absența programelor de training, a programelor menite să creeze și să susțină parteneriatele educaționale, constrângerile temporale.
Barierele psihologice întâlnite în cadrul familiei au la bază diferențele lingvistice, culturale, suspiciuni asupra modului în care educatoarele se ocupă de procesul educațional, percepție eronată a receptivității la nevoile și dorințele părinților. Pe de altă parte, la nivelul grădiniței, educatoarea se poate confrunta cu următoarele bariere: structurale, psihologice.
Acest tip de bariere, pe care le întâmpină educatoarea, pun în prim plan colaborarea dintre grădiniță și familie, slaba angajare în a lucra cu familiile copiilor în calitate de parteneri, utilizarea stereotipurilor cu privire la familiile copiilor, teama de conflicte cu părinții.
Și la nivelul instituției de învățământ parteneriatul educațional poate fi afectat de bariere structurale și psihologice. Barierele structurale apărute în cadrul instituției au la bază limitarea timpului pentru comunicare și dialog, abilitățile reduse de colaborare, absența sistemului comunicațional, înțelegerea limitată a constrângerilor impuse de alt partener. În altă ordine de idei regăsim și barierele psihologice cum ar fi înțelegerea greșită a diferențelor în relația părinte-educat, limitarea impresiilor asupra copilului doar la observații într+un singur mediu, presupunerea că familia și cadrele didactice trebuie să aibă aceleași valori și expectanțe (E. Bonchiș, 2011, p.100).
Vorbind despre parteneriatul educațional grădiniță-familie, educatoarea are rolul de a menține o strânsă legătură între părinții copiilor și instituția de învățământ care valorifică educația viitorilor adulți. Din acest motiv, educatoarea care manifestă o atitudine negativă în relația cu părinții, crează o barieră în implicarea acestora. Un ton cald, cuvinte frumoase, încurajări, zâmbet, ambiționare, toate acestea au un rol benefic în ceea ce privește comunicarea dintre cadrul didactic și părinte. Dar și părintele ce are o atitudine negativă față de educatoare sau de instituția de învățământ nu se implică în parteneriatul educațional grădiniță-familie. Preferă să stea deoparte, să lase pe alții să se implice, conștientizând însă beneficiul implicării părinților în educația copiilor.
La începutul anului școlar, la ședința cu părinții se stabilesc reguli, norme, se citesc legi, formalități, dar se discută și despre comitetul părinților, despre președinte, administrator, casier etc. Fiecare membru din comitet are un rol bine determinat în grupa respectivă. Cu alte cuvinte părinții au șansa de a deține roluri de conducere bine definite. Cu toate că toți părinții își doresc să fie egali la nivelul grupei, părinții care deșin aceste roluri trebuie să se implice mult mai mult în soluționarea tuturor problemelor apărute. Aceasta înseamnă că educatoarea nu mai este singura persoană care se implică în educația, în valorificarea abilităților copiilor, formarea deprinderilor și priceperilor, în rezolvarea de probleme apărute la nivel de grupă. Părinții devin participanți direcți în educarea copilului la nivel formal. Așadar părinții sunt dornici să asiste la fiecare lucru mărunt pe care îl realizează copilul, îi încurajează, le oferă sprijin, iar copilul devine ambițios, se simte avantajat, iubit, protejat, este dornic să câștige competiția, mai ales când în spatele lui e părintele. În altă ordine de idei părinți care participă în educarea copilului se simt importanți, iar cei care nu participă se simt descurajați. În acest sens, educatoarea trebuie să încurajeze participarea activă a părintelui la toate activitățile desfășurate în cadrul parteneriatului grădiniță-familie.
Absența experienței cadrului didactic constituie o altă barieră în relația cu părinții. Educatoarea debutantă trebuie să se informeze, să discute cu alte educatoare mai în vârstă, să asculte sfaturi și păreri legate de această problemă, apoi să comunice cu părinții în stilul ei propriu. Atât copiii dar și părinții își formează o impresie despre educatoare încă din prima zi de grădiniță. Dar cel mai bine e ca această impresie să fie ua pozitivă, auzind din glasul copiilor cuvintele ,,Îmi place noua mea educatoare”.
Educatoarea insensibilă, care nu utilizează un ton calm, cald poate provoca trăiri emoționale negative, mai ales când părinții nu interacționează cu ușurință. În acest sens părintele poate lua măsuri drastice în ceea ce privește educarea copilului său, îl poate muta la o altă grădiniță ceea ce e în dezavantajul educatoarei.
Personalitatea educatoarei, felul ei de a fi, comportamentul, atitudinea, temperamental, gândirea, toate acestea au un rol bine definitit în caracterizarea ei ca persoană. Educatoarea trebuie să fie un model atât pentru copii, cât și pentru părinți. Așa va câștiga respectul cuvenit, va putea face față tuturor problemelor carea apar, fiind susținută de colectivul de părinți din grupă.
I.3.3. Consilierea în grădiniță, formă a consilierii școlare
Consilierea educațională reprezintă o latură importantă în sistemul de învățământ românesc. În cadrul acestui program sunt consiliați atât copiii cât și părinții acestora. Consilierea copiilor de vârstă preșcolară constă în a te apropia de copii, a fi partenera de joc, prietena cea mai bună, cea mai sinceră, prietena lor mai mare spre care se îndreaptă în orice clipă a vieții lor. Activitatea de consiliere a copilului vizează atât consilierea grupului de copii cât și consilierea individuală, a fiecărui copil în parte.
Educatoarea consiliază mai ales copiii care provin din familii defavorizate, care au probleme familiale, care au dureri fizice, care suferă de un handicap. Acestor copiii li se acordă o importanță și o grijă mult mai mare decât unui copil normal. Ei sunt încurajați să privească înainte, să reușească tot ceea ce își propun, se merge pe idea că orice copil, cât de mic ar fi în lumea aceasta, poate să facă lucruri foarte mari prin voință și implicare. Dacă acești copii sunt înconjurați de înțelegere și afecțiune, îi vom câștiga treptat-treptat, fără să-și dea seama, antrenându-i în joc în asa fel încât să simtă o noua bucurie, care le va atenua starea de apație și le va dezvolta dragostea pentru grădiniță. Educatoarea se poate apropia de copii prin blândețea, bunătatea, iubirea ei, prin felul în care vorbește și se comportă cu ei. .
O altfel de consiliere aplicată în învățământul preșcolar este consilierea părinților. Consilierea părinților este o activitate care vizează organizarea unui anumit sprijin pentru familiile copiilor, consilierea familiei acțiuni de informare, de transmiterea și primirea unor cunoștințe, idei și teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea intrafamilială și în rezolvarea situațiilor conflictuale. Problemele familiare sunt numeroase, de la lipsa banilor, a sărăciei, violența domestică, condiții slabe de locuit, lipsa școlarității în rândul părinților. Toate acestea însă duc la neimplicarea familiei în cadrul parteneriatului educațional. Părinții care nu au posibilitate de resurse materiale, preferă să stea deoparte, să nu se implice în cadrul acestor activități educative. Educatoarea are menirea de a consilia în acest caz atât copilul cât și familia acestuia.
Dar să nu uităm că familia constituie primul educator al copilului. Ajuns la grădiniță, sarcinile se impart: educația copilului interesează atât părintele cât și educatoarea. Educarea preșcolarului nu vizează doar resursele materiale deținute de părinte. Vizează o implicare activă atât din partea părintelui cât și din partea educatoarei în ceea ce privește formarea viitorului adult de mâine.
În ceea ce privește educația părinților, rolul educatoarei este de a informa părintele despre activitățile care se vor desfășura în cadrul parteneriatului educațional, ceea ce presupune o comunicare eficientă din partea ambilor parteneri în educație. Această comunicare dintre părinte – educatoare presupune conștientizarea nevoilor celuilalt, să exprimi sentimente, să ști să asculți, să înțeleagă mesajele; să înțeleagă procesualitatea unei relații, să accepte conflictele, să își asume rezolvarea conflictelor.
Consilierea părinților are la bază cunoștințe referitoare despre dezvoltarea copilului și aspectele semnificative pentru fiecare vârstă; despre condiții bune de trai și o alimentație corectă, despre drepturile părinților și ale copiilor; principii educative.
În ședințele cu părinții, educatoarea le poate citi tuturor părinților despre aceste ,,cunoștințe” pe care fiecare părinte trebuie să și le însușească. Așa vor conștientiza rolul bine definit al părintelui în educația viitorului adult de mâine. Fiecare părinte are calități proprii. Un părinte bun trebuie să ofere dragoste copilului, să creadă în munca și abilitățile copilului, să âși dozeze timpul astfel încât să își petreacă mai mult timp cu copilul, să încurajeze copilul să vorbească liber, să își exprime în mod direct ideile și sentimentele, să stabilească reguli clare care trebuie respectate, să comunice cu copilul,să îl asculte, să îl ajute acolo unde are nevoie, să ia decizii și să își asume responsabilități, să rezolve conflictele apărute atât la nivel de grădiniță, prieteni de joacă cît și în familie, să nu aplice pedepse dure, să stimuleze copilul, să recompenseze faptele sale bune.
Educatoarea trebuie să mențină o legătură constantă cu părinții copiilor. Părinții trebuie informați dar și încurajați, într-un fel. La grădiniță educatoarea stabilește încă de la început reguli fixe și clare ce trebuie respectate de toți copii. Dacă un copil încalcă o regulă, acesta va fi pedepsit. Și părinții trebuie să formuleze în casă niște reguli și să pedepsească comportamentele negative ale copiilor. Unele comportamente ale părinților afectează dezvoltarea personalității copilului. De exemplu lipsa comunicării din famlie, părinții nu comunică cu copilul, copilul își satisface nevoia de comunicare în alte părți: diverse anturaje, rude, prieteni, oameni în care încetul cu încetul capătă încredere. Dar la vârsta adolescenței acești părinți vor avea de suportat consecințe drastice: copilul nu mai comunică cu ei, îi respinge, caută în altă parte ceea ce nu a găsit la părinții lui. Tocmai de aceea, încă de la vârsta preșcolară, părintele trebuie să fie prezent în educarea copilului, participând activ la toate activitățile educative susținute de educatoare în cadrul parteneriatului educațional. Participarea părintelui la aceste activități conduc la o bună desfășurare a activităților viitoare ale copilului (copilul este încurajat, el poate să reușească singur). Dacă părinții încurajează și laudă copiii atunci activitățile zilnice se pot transforma în activități plăcute de copii, la care participă cu mult drag. Părintele trebuie să fie stăpân pe sine, să adopte o atitudine demnă, să nu lase copilul să facă tot ce vrea. Programul zilnic al copilului trebuie respectat cu strictețe, după fiecare masă și nainet de masă ne spălăm pe mâini, nu ne uităm foarte mult la televizor deoarece o să ne doară ochișorii, când venim de la grădiniță ne dezbrăcăm de hainele frumoase și luăm haine pe care le folosim doar acasă și pe stradă, dimineața servin micul dejun, nu plecăm la grădiniță cu stomacul gol. Toate aceste lucruri sunt prezentate de educatoare la începutul anului școlar, în cadrul parteneriatului cu familia, atunci când părinții discută cu educatoarea despre necesitățile grupei.
Consilierea în grădiniță este benefică atît pentru copii cât și pentru părinți. Este benefică pentru copii deoarece aceștia sunt încurajați să treacă peste problemele cu care se confruntă, să reușească tot ce își propun. Pe de altă parte este benefică pentru părinți deoarece aceștia primesc sfaturi în legătură cu educarea copiilor lor, mai les devin parteneri în actul educațional alături de unitatea de învățământ la care este înscris copilul.
I.3.4. Participarea părinților în cadrul parteneriatului grădiniță – familie
Implicarea educațională a familiei este definită ,,ca un set de activități pe care părinții le îndeplinesc cu scopul de a susține, direct sau indirect, procesul de instruire al copiilor” (E. Bonchiș, 2011, p.112). Participarea părinților, implicarea lor în procesul educațional, prezența lor efectivă în cadrul activităților desfășurate la grupă, toate acestea presupun o comunicarea eficientă între cadrul didactic și părinte. Educatoarea poate implica părinții în luarea deciziilor prin diverse modalități formale, mai ales a părinților ce fac parte din Consiliul de administrație al grădiniței. De exemplu atunci când avem o activitate deschisă, părinții care fac parte din comitetul grădiniței asigură materialele și tot ce avem nevoie pentru o lecție reușită. Dar nu doar părinții care fac parte din comitet se implică în acte de binefacere, ci și ceilalți părinți. Așa cum fiecare copil contează pentru noi, educatoarele, așa contează și micul efort depus de părinte, ajutorul pe care acesta ne oferă contează mai mult decât orice. Însă, cele mai eficiente modalități de implicare a părinților în activitatea grădiniței sunt cele informale, deoarece îi determină să se simtă valorizați și utili, parte activă și importantă a vieții instituției. Acestea presupun o comunicare mai familiară și permit în mare parte împărtășirea ideilor, luarea deciziilor într-o atmosferă mai relaxantă, mai caldă, mai plăcută.
Modalitatea prin care educatoarea informează părintele despre noutățile apărute la nivel de grădiniță se referă în mod concret la implicarea părinților în cadrul parteneriatului educațional. Educatoarea își planifică activitățile pe care le desfășoară în cadrul parteneriatului educațional în funcție de anumite criterii: timp, spațiu, resurse umane-materiale, posibilități.
În cadrul parteneriatului educațional grădiniță-familie părinții pot lua parte la activități de genul:
activități culturale: teatru, circ, spectacole de dans, vizită la biblioteca județeană, la Catedrala reîntregirii din Alba Iulia etc.;
plimbări în natură, concursuri de întrecere, excursii, drumeții, jocuri distractive;
expoziții cu lucrări ale copiilor: pictură pe sticlă, lucrări relizate prin tehnica mototolirii hârtiei, modelare plastelină.;
serbări de Moș Crăciun, 8 Martie, sfârșit de an școlar, zile de naștere sau onomastice, activități susținute de Moș Nicolae, Mărțișor, Ziua mamei, Mihai Eminescu, Ziua copilului etc.
concursuri pe echipe: mamă-copil, concursuri în afara grădiniței: recitare de poezii, lucrări artistico.plastice;
excursii organizate de educatoare la care participă copiii, părinți, alți reprezentanți ai instituției, concursuri sportive, întreceri;
discuții libere despre hrană sănătoasă, vizionarea unor cd cu imagini ale unor copii cu probleme de sănătate datorate hranei nesănătoase;
vizite la medic, discuții despre copilul hiperactiv – prezentrea unor referate specifice temei propuse;
confecționarea de jucării și materiale didactice din materiale reciclabile;
albumul grupei – fotografii în urma tuturor activităților pe care le-am desfășurat împreună cu părinții în cadrul parteneriatului educațional;
participarea părinților în cadrul activităților organizate în grupă, povestind copiilor despre meseria pe care o profesează sau pentru a le citi, a le spune povești, a se juca cu ei, a-i învăța să confecționeze ceva etc.
Așadar, încă din formarea lor ca profesioniști, cadrele didactice trebuie să dobândească abilitățile de a examina caracteristicile personale ale părinților, convingerile și atitudinile care influențează implicarea familiei. Pentru a aprecia măsura în care viitoarele educatoare corespund acestor exigențe, este necesar să se răspundă la următoarele întrebări: Cum îi percep eu pe părinții din grupa mea?, Cum aș putea să interacționez cu familiile?, Ce oportunități le ofer părinților pentru a se implica în procesul educațional al copilului? (C.A. Baum, J.R. Swick, p.582).
Aceste întrebări trebuie să aibă o mare însemnătate pentru cadrul didactic. Relația educatoare-părinte, comunicarea dintre ei, respectul, încrederea, bunăvoința, implicarea, toate acestea sunt semnificative în realizarea unui parteneriat educațional de succes. De altfel, toate acestea vor contribui în mare parte la dezvoltarea unor abilități de ascultare, convingere, înțelegere a contextelor familiale.
Fig.3. Strategii de implicare a familiei în educație (V. Millea, M. Agabrian, 2005, p.19)
Toate activitățile desfășurate în cadrul parteneriatului educațional grădiniță-familie sunt deosebit de importante în educarea și dezvoltarea preșcolarilor. Implicarea părinților în parteneriatul educațional este benefică atât pentru copil cât și pentru părinte. Este benefică pentru copil deoarece acesta își dezvoltă anumite abilități, priceperi, deprinderi fiind susținut în totalitate de părinte, pe de altă parte este benefică pentru părinte deoarece prin antrenarea lor aceștia se simt puși în valoare, talentele și cunoștințele lor fiind fructificate, iar munca educatorului/educatoarei este diminuată. Părintele își poate urmări copilul în variate situații de interacțiune zilnică, dar mai ales au posibilitatea să cunoască mai bine dificultățile de integrare a acestuia în colectivul grupei sau în programul grădiniței.
CAPITOLUL I I
Familia instanță fundamentală ȋn formarea personalității copilului
II.1. Funcția educativă a familiei
Familia reprezintă primul factor ȋn educația copiilor. După cum se știe, influența familiei marchează evoluția copilului. Putem spune că datorită necunoașterii sau unor opțiuni subiective, familia nu contribuie pozitiv ȋn ceea ce privește orientarea școlară și profesională a propriilor copii. Ținând cont de influența socio-educațională puternică a familiei, grădinița, profesorii și ceilalți factori educativi, trebuie să îndrume și să coopereze cu multă pricepere și măiestrie cu familia, deoarece este de dorit ca aceasta să contribuie, alături de ei, la o științifică și eficientă orientare școlară și profesională a copiilor, evitându-se contracararea concepției și strategiilor corecte ale grădiniței / școlii și celorlalți factori educativi.
Familia reprezintă elementul natural și fundamental al societății și trebuie să fie ocrotită
de societate și de stat. În cadrul societăți, familia de bază este familia oficială, legală și completă, formată din soț, soție (părinți), și copii. Ȋn zilele noastre au apărut și alte forme de familie: familia incompletă, cu un singur părinte și copii, rezultat al divorțului sau concubinajului „la distanță"; familia neoficială (de probă), formate din doi parteneri de sex opus, care trăiesc în concubinaj și copii, și „familia" de același sex, în care nu poate fi vorba de copii și de educația acestora.
Se vorbește ȋncă din secolele XVI-XVII despre tipurile de familii. Astfel distingem două mari tipuri familiale: familia extinsă, patriarhală, de tip tradițional și familia nucleară, conjugală de tip modern.
Familia extinsă, patriarhală, de tip tradițional este alcătuită atât din nucleul familial, cât și din alte rude și generații (trei generații). Este condusă de un pater familias. Membrii familiei conviețuiesc laolaltă iar rolurile și diviziunea muncii sunt bine stabilite. Sistemul de reguli și norme dăinuiește de la o generație la alta, conservatorismul fiind porincipala caracteristică. Ansamblul de valori culturale, religioase, etice are un grad mare de inerție și transmisibilitate.
Stilul educațional și modalitatea de a crește copiii sunt mai rigide.
Ȋn acest tip de familie există un număr mare de membrii care contribuie la rezolvarea dificultăților de ordin material. Se oferă de asemenea ȋn acest tip de familie multe modele de comportament.
Familia extinsă se aseamănă cu o mică comunitate: copiii peterc mai mult timp ȋn
compania adulților, fapt ce ar putea influența ȋn sens pozitiv dezvoltarea lor. Femeile stau ȋnsă acasă și fac menajul pentru ȋntrega familie, fiind responsabile și de educația copiilor, de ȋnsușirea limbii materne sau a bunelor manière.( Bonchiș, Elena. (2011). Familia și rolul ei ȋn educarea familiei. Iași: Editura Polirom.)
“Familia nucleară” reprezintă un grup alcătuit din tată, mama și copii lor (Kiff, 2010).
De-a lungul istoriei, familia a fost considerată baza societății, expresia uniunii pe
temeiul dragostei dintre un bărbat și o femeie, care procreează și cresc copii. Se folosește frcvent sintagma “diadă nucleară”, care desemnează ansamblul interrelațiilor ce se stabilesc ȋntre cele trei roluri din cadrul acestui tip de familie: soț- soție, tată-copil, mama-copil. Se ȋntâmolă uneori ca aceste diade să nu fie complete, ȋntâlnindu-se următoarele situații:
Tată cu un copil/ copii;
Mamă cu un copil/ copii;
Un cuplu fără copii;
Doi sau mai mulți frați fără părinți.
Această familie, “familie intactă”, este foarte importantă ȋn creșterea și educarea copiilor și ȋn asimilarea de către aceștia a normelor de etică. Soțul sau soția găsesc ȋn familie un refugiu ȋn fața competiției socio-economice care poate duce la dezumanizare. De obicei familia oferă căldură, ȋnțelegere, armonie, protecție.
O categorie specială de familie a cărei frecvență a crescut mult ȋn ultimul timp, este cea monoparentală care este constituită dintr-un singur părinte și copii. Aceste familii reprezintă consecința unor experiențe diferite: nașterea unui copil ȋn urma unei experiențe sexuale juvenile, decizia unei femei de a avea un copil ȋn afara unei căsătorii legale. Decesul unuia dintre parteneri sau divorțul unui cuplu cu copii minori. Acest tip de familie se confruntă cu mai multe problem: venit scăzut (aceste familii se luptă pentru subzistență, eșuează ȋn plan școlar sau mai rău sunt predispuși la delicvență juvenilă), ȋndrumare parentală inadecvată, insuficientă atenție acordată copiilor din cauza multiplelor probleme la care părintele trebuie să facă față singur, schimbarea frecventă a domiciliului.
Un alt tip de familie este “familia compusă sau familia cu părinți vitregi” care astăzi a devenit o adevărată regulă. Cea mai complicată problemă care apare, este cea a raporturilor dintre copii și părintele vitreg. Recăsătorirea produce ȋn sufletul copilului anumite schimbări: teamă de modificarea regulilor, vinovăție, renunțarea la dorința de a-și vedea părinții din nou ȋmpreună. Familia compusă parcurge trei mari stadia: timpuriu, de mijloc și târziu. Stadiul timpuriu cuprinde: stadiul fanteziei (când fiecare ȋncearcă să fie pe placul celorlalți), stadiul absorției (fiecare ȋncearcă să-l descopere pe celălalt), stadiul conștientizării (conturarea unei păreri, stabilirea unor compromisuri care trebuiesc asumate).
Stadiul de mijloc, cupride stadiul mobilizării (ȋn care se promovează valorile proprii ale noii familii), al acțiunii (fiecare membru ȋși asumă rolul).
Stadiul târziu presupune stadiul contactului (rezolvarea problemelor de orice fel apăriute ȋn care părintele vitreg ȋși definitivează și clarifică rolul) și al rezoluției (ȋn care membrii familiei se acceptă reciproc).
Familiile cu tați vitregi sunt mult mai frecvente decât familiile cu mame vitrege. De
multe ori tatăl vitreg ȋncearcă să se implice ȋn educația copiilor ca și cum ar fi tatăl biologic. Ȋn alte cazuri, ȋn care părinții au un nivel ridicat de educație, se permite contactul permanent cu tatăl biologic. Copilul, ȋntr-o astfel de familie manifestă la ȋnceput antipatie față de tatăl vitreg, apoi este distant, dar dornic să intre ȋn contact cu adultul, ȋn cele din urmă este gata să-l accepte pe adult ca tată ȋnțelgând, ȋnsă, că adultul nou venit este ȋn primul rând soțul mamei și apoi tatăl său.
Familiile cu mame vitrege sunt rar ȋntâlnite. Ȋn general, mama vitregă este cea ticăloasă și rea. Mama vitregă va ȋncerca să joace anumite roluri: să substituie mama biologică, să joace rolul unei alte mame sau să devină prietenă.
Remariajul este un eveniment traumatic pentru copii și deci este necesară pregătirea acestuia prin terapii individuale sau de grup.
Statul sprijină și ocrotește familia și copiii prin punerea la dispoziție a creșelor, caselor, căminelor și grădinițelor de copii, prin alocații bănești pentru copii, prin tabere pentru copii, prin concedii pre și postnatale, prin participarea unor părinți – delegați la conducerea scolii etc. Astfel, părinții sunt membri ai comunității școlare, având posibilitatea să se organizeze în consilii și societăți și să delege reprezentanți în consiliile de administrație ale unităților școlare etc.
Familia, ca element fundamental al societății, îndeplinește un sistem de funcții dintre care le relevăm pe cele mai importante:
Funcția naturală (biologică). Prin această funcție, familia asigură perpetuarea (reproducerea) speciei ființei umane și de asemeni preocuparea pentru siguranța fizică (adapost, ȋmbrăcăminte, ȋngrijire), protejarea celui mic de diverse pericole, sănătatea lui (ȋntreținerea corpului, practicarea diferitelor sporturi etc).
Funcția economică – implică asigurarea de către părinți a bazei materiale necesare satisfacerii trebuințelor a tuturor membrilor familiei, prin folosirea chibzuită a veniturilor. Când vorbim despre funcția economică, ne putem gândi și la un alt aspect cum ar fi: pregătirea pentru viață a copiilor, orientarea lor ȋn viitor către o meserie, organizarea locuinței etc. Statul își menține si el anumite elemente ale funcției economice, contribuind la asigurarea educației, a sănătății si a protecției sociale ale familiei etc.
Funcția de socializare constă ȋn asimilarea normelor de conduită, ȋnsușirea unor roluri sociale deziderabile, care asigură transformarea organismului biologic ȋn ființă socială educabilă. Ȋnvățarea socială este văzută ca un proces psihologic ȋn cadrul căreia indivizii acumulează cunoștințe, norme, reguli, valori, deprinderi comportamentale. Pentru a-și forma deprinderi sociale copiii trebuie să asimileze valori morale, să ȋnvețe să citească, să scrie, să calculeze etc. De aceea lor trebuie să li se asigure de către familie o atmosferă de pace, să nu se cultive teama sau abuzurile verbale, fizice sau emoționale. Familia trebuie să petreacă mult timp cu copiii.
Funcția educativă. Creșterea și educarea copiilor reprezintă responsabilități deosebit de importante ale familiei. Mediul educogen familial are influențe deosebit de importante ȋn formarea personalității copilului, a comportamentului lui. De aceea poporul nostru acordă o importanță deosebită educării “celor 7 ani de-acasă". După intrarea copiilor la grădiniță sau la școală, funcția educativă a familiei nu încetează, dimpotrivă ea continuă să aibă aceeași importanță, realizându-se, însă, într-o strânsă colaborare cu instituțiile de învățământ.
Putem spune că funcția educativă a familiei durează toată viața, căci și atunci când copiii au ajuns adulți și au întemeiat o familie, părinții îi consideră tot copiii lor și le oferă sprijinul lor necondiționat. Alterarea (abandonarea sau diminuarea) funcției educative constituie principala cauză, a apariției și amplificării delincvenței săvârșite de copii și tineri. Este important ca familia să-și îndeplinească în mod corespunzător funcțiile. Astfel, este necesar ca, părinții și managerii familiei (soțul și soția), să-si creeze un statut de parteneri egali, manifestându-se în interacțiune, cu drepturi și obligații egale, înlăturând astfel orice fel de discriminare, care dăunează vieții de familie, educației si socializării corecte a copiilor.
Îndeplinirea cu succes a funcțiilor familiei implică respectarea cerințelor socioeducaționale:
preocuparea permanentă a părinților de a-și ridica nivelul pregătii profesionale pentru a putea fi model și pentru a sprijini copiii ȋn dezvoltare;
asigurarea unui climat emoțional-afectiv echilibrat;
cunoașterea de către părinți a obligațiilor socio-educative față de instituția de ȋnvățământ la care este ȋnscris copilul;
antrenarea copiilor, ȋn funcție de particularitățile de vârstă, la viața și munca variată a
familiei, evitîndu-se situațiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea trebuințelor lor;
sprijinirea copiilor la învățătură, prin supravegherea și ȋndrumarea lor ȋn efectuarea
temelor, lucrărilor școlare etc.;
să nu se condiționeze, de nimeni, obținerea unor rezultate la învățătură,-recompensele să se dea ca o urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la învățătură;
să li se acorde copiilor mijloace materiale și financiare (bani) în limita necesităților firești, evitându-se exagerările în această direcție, chiar în situațiile când părinții care au venituri mai mari; exagerările pe această linie vor avea urmări negative, copiii folosind necorespunzător surplusurile bănești, îndeosebi.
Părinții trebuie să satisfacă trebuințele (ale copiilor, dar nu trebuie să se sacrifice pe ei înșiși, satisfăcându-le egoismul. Firesc ar fi ca un copil să ajungă să spună: îmi este suficient o numită sumă de bani, spunându-le părinților: aveți grijă și de voi!, ceea ce ar face pe părinți să înțeleagă și limitele familiei pentru satisfacerea trebuințelor lui;
să se manifeste o autoritate părintească rațională, umană, justă; nici dragoste exagerată, nici exigență exagerată, brutală, nici părinți toleranți și indulgenți, nici părinți tirani;
dragostea părintească să fie egală pentru toți copiii; indiferent de vârstă, sex alte diferențieri individuale;
copiii trebuie învățați să stabilească relații numai cu persoane cunoscute și le vor binele; de evitat orice cunoștință întâmplătoare, căci voia copiilor, pot intra în medii imorale, infracționale etc., pot aduce prejudicii și familiei;
orice situație nouă (de viață, educațională, relațională, afectivă, comportamentală apărută în viața copiilor trebuie sesizată imediat și realizate măsurile, mijloacele și măsuri adecvate, pentru a feri copiii de șocuri grave (tensiuni, nemulțumiri, însingurări,diverse etc.), care duc la discomfort 75 familial, educațional, psihosocial etc., cu ifluențe negative în evoluția vieții și personalității copiilor. Ȋn numele dragostei adevărate și al responsabilității, părinții au îndatorirea ca, începând cu vârstele fragede, să prevină și, după caz, să înlăture orice fel de abatere a copiilor lor.
Neluarea în seamă a abaterilor poate duce la „consolidarea" acestora și, duce, la degradarea personalității copiilor lor, mai ales în perioada pubertății. La pubertate și la adolescență apar unele trăsături nefavorabile dezvoltării și manifestării personalității, cum sunt egocentrismul, îngâmfarea, nonconformismul, bravarea. Prevenirea și înlăturarea, după caz, a unor comportamente negative trebuie realizate cu mijloace educaționale pozitive, inclusiv folosirea sancțiunilor, care să convingă de necesitatea unei comportări demne, înțelepte.
Mijloacele negative de educație precum: bătaia, luarea dreptului la hrană sau insultele, care jignesc fizic și moral, lasă amintiri neplăcute în mintea copiilor. Indiferența (abandonul educativ), ca si „cicălirea" educativă, trebuie să fie evitate de către părinți . O eduație părintească bazată pe convingere este mai eficientă și de lungă durată, mai fiabilă, mai plină de satisfacții pe termen lung, atât pentru părinți, cât și pentru copii.
Părinții sunt primii dascăli, care au o mare responsabilitate socio-umană și a căror educație lasă amprente, uneori pentru toată viața deoarece copiii ȋi imită ȋn tot și ȋn toate. Motivul? Iubirea sinceră pe care le-o poartă! Admirația lor pentru părinți este mare, idolatrizându-i chiar, așa că, micuțul este oglinda fiecărui părinte. Pentru a reuși mai bine în educația copiilor lor, părinții trebuie să fie consiliați, să se pregătească ca să știe care sunt fundamentele concepțiilor și strategiilor educative. De asemenea trebuie să colaboreze cu grădinița – în primul rând – direct (cu educatoarea) si prin Comitetul de parinți precum și cu specialiștii din unitățile specializate sau din organizațiile nonguvernamentale care se preocupă și de domeniul educației, luând în considerație ceea ce este util pentru educația copiilor lor. Trebuie conștientizat ȋnsă și faptul că părinții au datoria sacră de creștere a copiilor lor, fără a deveni însă supușii acestora. La rândul lor și copiii au obligațiunea tot sacră, de a-și iubi și respecta părinții.
Ȋn timp, odată cu evoluția societății și cu modificarea unor factori sociali, economici și tehnici, tabloul tradițional al familiei s-a modificat profund și ȋn special statutul femeii și echilibrul tradițional al rolurilor pe care le au cei doi părinți.
Există patru stiluri parentale care depind nu numai de personalitatea părintelui, de
modelul său educative, ci și de alți factori: mediul, cultura și educația, tradițiile, structura familiei, profesiile părinților etc.
Cele patru stiluri sunt: stilul exigent, autoritar, permisiv și neimplicat.
Stilul exigent se caracterizează prin faptul că părinții manifestă sensibilitate și ȋsi exprimă afecțiunea față de copii, dar ȋn același timp, impun standarde foarte ȋnalte de comportament argumentându-și motivele. De asemeni, acest stil se definește printr-un control ferm ȋn contextual unei relații calde și favorabile.
Stilul autoritar impune un control ȋnalt al controlului dar și un nivel scăzut al căldurii părintești. Standardele sunt severe pe fondul unor amenințări și pedepse exagerate. Există foarte multe reguli care trebuiesc respectate cu strictețe. Copiii capătă neȋncredere ȋn capacitatea lor de a se descurca singuri. Nu pot lua independent decizii. Părinții autoritari nu manifestă afecțiune ci dimpotrivă pot induce frica. Copiii devin astfel rebeli.
Stilul permisiv implică un nivel ridicat afecțiunii și un nivel scăzut al controlului. Copilul este ȋncurajat să-și exprime punctul de vedere. Părinții evită confruntările directe cu problemele comportamentale ale copiilor și intervin numai când acțiunile au consecințe grave, stabilesc puține reguli și cedează deseori ȋn fața insistențelor copiilor.
Stilul neimplicat (neglijent) se manifestă prin niveluri scăzute și din punctul de vedere al căldurii sufletești și controlului. Copiilor nu li se impun reguli, nu li se acordă deloc atenție, ȋncurajare sau sprijin.
Variațiile parentale de stil afectează dezvoltarea copiilor. Astfel, stilul exigent este
asociat cu rezultate positive ale copilului. Ei se descurcă bine la școală pentru că părinții ȋi motivează permanent. Pe viitor probabilitatea ca aceștia să devină delicvenți este foarte scăzută.
Atitudinea autoritară a părinților are efecte negative asupra copiilor. Tatăl pretinde ascultare și respect raportându-se la standarde ȋnalte. Copilul crescut ȋntr-un stil autoritar se va integra mai greu ȋn lumea celor mari, a celor maturizați atât biologic cât și psihic. Astfel ei fie se vor interioriza devenind timizi și inhibați, fie se manifeste ca personae rebele și autoritare. Acest climat familial se poate considera nepotrivit deoarece implicarea afectivă este redusă, iar regulile sunt impuse fară a lua ȋn considerare nevoile copilului. Stilul indulgent, crează o ȋncredere de sine scăzută ȋn rândul copiilor și o absență a responsabilității sociale. Ei fug din fața sarcinilor dificile. De asemenea au tendința de a fi impulsive, imaturi și dependent de adulți. Stilul neimplicat este specific părinților care sunt preocupați de activitățile proprii și nu se implică ȋn activitățile copiilor lor. Astfel copiii manifestă o slabă competență socială existând un risc crescut al consumului de droguri, delicvența sau alte probleme de sănătate psihică.
Așadar, efortul familiei este essential ȋn educarea copilului ȋn vederea adaptării optime la mediul social ȋn menținerea sănătății mentale și emoționale, ȋn dezvoltarea și menținerea stării de bine. Starea de bine reprezintă acceptarea de sine (atitudine pozitivă față de propria persoană), relații positive cu ceilalți (toleranță, sociabilitate, ȋncredere ȋn oameni, nevoia de a oferi și de a primi afecțiune, atitudine empatică deschisă și caldă) autonomie (independent, rezistența la presiunile de grup, autoevaluarea după standard personale și nu după expectanțele și standardele celorlalți), control, sens și scop ȋn viață (copilul poate să facă o analiză adecvată a punctelor sale tari, slabe și a oportunităților pentru valorizarea nevoilor personale; ei se bucură de present și au ȋncredere ȋn viitor, fiind convinși că trebuie să te implicit pentru a reuși) și, nu ȋn ultimul rând dezvoltarea personală (atitudine deschisă față de experiențe noi, valorizarea propriului potential, capacitatea de autoreflecție, percepția schimbărilor de sine positive, eficiență, creativitate ȋn nevoia de provocări și respingerea rutinei.
Rolul părinților ȋn cadrul familiei
Deoarece ȋn prezent femeile au aceleași responsabilități și preocupări profesionale și sociale ca ale bărbaților (serviciu, ȋndatoriri și obligații sociale, cumpărături etc.) face ca ele să-și reducă considerabil timpul pe care ȋl consacră copilului și impune modificări ale rolului soțului. Toate aceste transformări produse ȋn sânul familiei, nu trebuie să conducă la pierderea calității de mamă, iar rolul tatălui nu se va deprecia deoarece el va indeplini diverse sarcini gospodărești sau de ȋngrijire a copilului. Ajutorul de care dă dovadă tata suplinind-o pe mama, reprezintă un mare punct de plecare ȋn realizarea unei familii unite și echilibrate. Tatăl este o persoana importantă, deoarece ȋnseamnă dragoste și siguranță pentru mamă și prin aceasta, indirect și pentru copil.
Copilul va culege, astfel, tot ce e mai bun din exemplul dat de părinții lui. Mama este un model pentru copil, la fel și tata. Cu ajutorul lor, copilul descopera lumea din imediata lui apropiere si sub protecția părinților, ȋnvață cum să trăiască și cum să se comporte corect.
Pentru a asigura un proces educativ eficient ȋn dezvoltarea armonioasă a copilului,
trebuie ca cele două roluri ale părinților să se completeze reciproc și acest lucru este posibil atunci când există ȋnțelegere și dialog ȋntre soți. Conflictul ȋntre ei provoacă copilului sentimentul că este respins, că nu este iubit, că nu mai are mamă și tată, că viața familială se dezorganizează. De aceea, nu sunt surprinzătoare tulburările care apar ȋn comportamentul copiilor atunci când conflictul dintre părinți se accentuează, făcând loc la scene de violență verbală și fizică. Comportamentul negative al copilului se manifestă fie prin reacții de evadare (copilul se ascunde de o lume pe care nu o mai poate accepta), fie prin reacții agresive (fiind răutăcios cu cei din jur, chiar violent verbal sau fizic).
O generație sănătoasă fizic și psihic se naște ȋn contextul unui climat familial propice. Iubirea, maturitatea emoțională, comunicarea empatică, responsabilitatea, spiritualitatea ȋnaltă sunt doar câteva dintre elementele acestui climat, constituind premise ale dezvoltării copiilor.
“Meseria de părinte” ocupă primul loc ȋntre cele mai dificile meserii. Acestă artă se
ȋnvață cel mai greu. Chiar ȋnaintea momentului concepției un părinte trebuie să conștientizeze responsabilitatea lui față de copil.
“Pentru ca un copil să vină pe lume, trebuie ca tatăl să-i dea germenul mamei, iar mama să aducă acest germen la maturitate. Se poate deci spune că tatăl este creator, iar mama formatoarea. Acest germen pe care îl dă tatăl este un rezumat, o condensare a propriei sale chintesențe. Tot ceea ce el a trăit, tot ceea ce el trăiește, se exprimă aici în germen.” “Este deci o eroare de a crede că ceea ce bărbatul dă femeii în momentul concepției este întotdeauna de aceeași natură. Dacă un bărbat nu a lucrat niciodată asupra lui însuși pentru a se înnobila și a se purifica, el va da mamei germenul unei ființe foarte ordinare sau chiar al unui criminal.” “La fel cum sămânța plantată în pământ poartă în ea proiectul a ceea ce va fi arborele sau floarea, germenul pe care tatăl îl dă mamei poartă deci deja în el proiectul a ceea ce va fi copilul, facultățile sale, darurile sale sau, din contră lacunele sale.” ”Pe timpul celor nouă luni de sarcină (adopție), Mama nu lucrează doar pentru formarea corpului fizic al copilului; fără știrea ei, ea lucrează asupra germenului pe care bărbatul i l-a dat creând condiții favorabile sau defavorabile dezvoltării diferitelor caracteristici conținute în acest germen. Și cum lucrează ea? Și ea la fel, supraveghindu-și gîndurile, sentimentele, viața pe care o duce.”
Rolul bunicilor
Familia, pe lângă mama și tata, este completată deseori de bunici, unchi, mătuși, care pot avea o influență asupra educației copilului și a relațiilor sale cu părinții. Ei au un rol pozitiv deoarece oferă un ajutor real și eficient pentru părinții. Deoarece sunt mai puțin angajați ȋn procesul educativ, pot certa, consola sau ȋncuraja copilul, când apar situații ȋn care relațiile dintre părinți și copii sunt alterate. Atâta timp cât nu cauta sa submineze rolul și funcțiile unuia sau altuia dintre părinți, prezența bunicilor poate constitui pentru membrii grupului familial un aport pozitiv.
Indiferent de tipul familiei ȋn care crește, un copil trebuie să simtă că nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit, acceptat și respectat. Educația formativă a fiecărui părinte ȋși va pune puternic amprenta asupra procesului de formare și dezvoltare a copiilor.
II.2. Colaborarea dintre grădiniță și familie
În educarea copilului preșcolar, o componentă foarte importantă o constituie procesul instructiv-educativ la care contribuie familia și grădinița.
Familia este factorul educativ prioritar, întrucât educația începe din familie, aceasta fiind modelul pe care copilul îl imită și-l urmează. În familie copilul își face pregătirea pentru viață. Contribuția familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură ce etapele de creștere înaintează pe treptele superioare ontogenezei.
De asemeni, putem spune că familia oferă mediul în care copilul se naște, trăiește primele experiențe, se dezvoltă și se formează pentru viață. Apariția unui nou membru în familie, care la început este complet dependent de adulți, aduce cu el un enorm sens al responsabilității, privind modul în care trebuie să ȋl îngrijești și să ȋl educi. Părinții sunt primii dascăli, deoarece ei sunt primii cu care copilul interacționează constant încă din prima zi a vieții sale.
Familia reprezintă liantul care unește relațiile dintre copil și mediul social. Asigură
astfel, condițiile necesare trecerii prin toate stadiile de dezvoltare ale copilăriei, piloni ce stau la baza structurării personalității individului. Prin relațiile sale cu mama, tata, cu frații și celelalte rude, copilul ȋncearcă să se integreze ȋn societate, să se adapteze, își cunoaște valorile și începe să-și formeze astfel imaginea de sine. Comunicarea intrafamilială influențează decisiv dezvoltarea psihofizică a copilului și, de asemeni, formarea personalității lui. Copiii își observă proprii părinți cum acționează în rolul de părinți. Familia este exemplul pe care copilul îl imită. Primele deprinderi de viață sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentație sănătoasă), acestea constituind suportul dezvoltării ulterioare și își pun amprenta asupra întregii personalități. Astfel, copilul reprezintă oglinda părinților lui.
Calitatea limbajului (volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării), depinde de modelele oferite de părinți, de modul în care aceștia interacționează și îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: ordinea, răbdarea, respectul, politețea, cinstea, sinceritatea etc.
Din familie, cei mici vor învăța să facă diferența ȋntre ce este bine și ce este rău, ce este drept și ce este nedrept, ce este frumos și ce este urât în comportamente.
La vârsta preșcolară un factor educativ foarte important ȋl reprezintă grădinița, care desfășoară un amplu proces instructiv-educativ și are cadre cu pregătire profesională corespunzătoare, ce aplică metode și procedee pedagogice consacrate.
Orice cadru didactic care conduce o grupă de preșcolari, trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitățile intelectuale precum și particularitățile lui comportamentale și caracteriale. Se preocupă de integrarea socială a preșcolarului prin implicarea lui în mediul grădiniței, al grupei de preșcolari pe care o conduce, oferindu-i prilejul să cunoască mediul înconjurător, organizând vizite în împrejurimile grădiniței, la școală, la brutărie, la moară, la fermă etc. Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilități ale copiilor, integrând în jocuri și activități copiii timizi, lucrând diferențiat ȋn funcție de posibilitățile și de trebuințele fiecăruia, utilizând jocul și jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea.
Grădiniței fără implicarea familiei nu poate funcționa ȋntr-un mod optim. Astfel îi revine rolul de partener în relațiile ei cu familia iar acest rol derivă din faptul că este un serviciu specializat, cu cadre pregătite pentru realizarea sarcinilor educației copiilor cu vârste cuprinse între 3-5/6 ani.
Identificăm două dimensiuni principale ȋn implicarea atât a unității de învățământ cât și a familiei în beneficiul copilului: dimensiunea relației copil/părinte și dimensiunea relației grădiniță/familie. Dimensiunea relației copil/părinte urmărește frecventarea grădiniței, rezultatele școlare, îndeplinirea sarcinilor și susținerea emoțională și materială a activității didactice a copilului. Dimensiunea relației grădiniță/familie, se referă la alegerea de către părinte a unității de învățământ la care ȋși va ȋnscrie copilul, la contactele directe ale părinților cu cadrul didactic de la grupă și cadrele didactice din unitate. Aceste contacte pot fi ședințe cu părinții, program de consiliere a părinților, cursuri de formare pentru părinți „Educăm așa”, activități ȋn parteneriat, implicarea ȋn proiecte educaționale, concursuri școlare etc.
Relația grădiniță – familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiții de bază, fundamentală: cunoașterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor și potențialului ei educativ (date esențiale despre familie care sunt consemnate ȋn caietul de observații al grupei). Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieții de familie, deoarece aceasta o ajută în cunoașterea și înțelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3-5/6ani. Nu se poate educa în mod corect un copil fără a-l observa atent, fără a-l studia, fără a-i înțelege personalitatea.
Un parteneriat grădiniță-familie este esențial pentru succesul preșcolarului. Literatura de specialitate recomandă trei direcții: acceptarea familiei, respectarea familiei și legătura cu familia.
Se pare că cea mai mare barieră a parteneriatului grădiniță-familie este faptul că părinții nu se simt acceptați. Pentru a evita acest lucru cadrul didactic trebuie să aibă o atitudine pozitivă față de familie, furnizând astfel un punct pozitiv de plecare ȋn relație cu ei, să recunoască și să acorde feed-back la nevoile și temerile părinților, să informeze părinții cu privire la activitățile care urmează să aibă loc ȋn grădiniță, să folosească un limbaj prin care să interacționeze cu familia, să implice părinții ȋn realizarea programelor astfel ȋncât să ȋnțeleagă cât de importantă este activitatea cu profesioniștii.
Toți părinții doresc să fie respectați. Astfel, se pot oferi diplome familiilor care să ateste participare lor la procesul educațional al copilului. Se poate amenaja un spațiu unde părinților să li se aducă la cunoștință evenimentele din grădiniță etc.
Realizarea centrului tematic al grupei cu material informativ de specialitate poate
stimula interesul și curiozitatea părinților pivind temele studiate săptămânal de către copii lor. Consultarea unora dintre acestea (cărți, reviste, albume, atlase, enciclopedii etc.) contribuie la formarea unor viziuni privind conținuturile studiate de copii lor ȋncurajând astfel participarea activă a părinților. Ȋn urma acordului părinților de la grupă, s-a realizat un Grup secret pe rețeaua de socializare Facebook pentru grupa noastra unde au acces doar părinții și bunicii grupei. Acest mod de comunicare este foarte util deoarece toți părinții au acces la informație, informația este clară și precisă nelăsând loc la ȋntrebări fără răspuns. Ei află ce temă vor studia copiii ȋn cursul săptămânii următoare, ce materiale didactice sunt necesare pentru ȋnțelegerea mai bună a temei care urmează a fi studiată, proiectele ȋn care urmează să ne implicăm, termenele pentru realizarea unor activități, orele de ȋntâlnire pentru desfășurarea acestora.
Realizarea unor postere poate avea un rol stimulativ de a oferi copiilor și părinților
condiții corespunzătoare de cultivare intelectuală, de informare curentă privind hrana copiilor lor etc., pentru determinarea părinților de a-și integra copiii în activități recreative, de educare a timpului liber etc.
Educarea copilului reprezintă un țel comun ȋn atingerea căruia acționează factorii de modelare a personalității umane care interaționează ca un tot unitar/ sistem bine ȋnchegat. Pentru atingerea acestui țel comun este necesar un schimb permanent de informații bine organizate și structurate, dirijate spre micul preșcolar.
Personalitatea copilului preșcolar reprezintă un ansamblu de ȋnsușiri, procese și structuri psihofiziologice și psihosociale care face diferența ȋntre comportamentul unui om raportat la cei din jur făcându-l unic. Evoluția ființei umane pornește de la simplu spre complex, de la inferior spre superior, asigurându-i astfel condiții favorabile pentru dezvoltarea sa armonioasă, facându-l educabil. Educabilitatea reprezintă capacitatea omului de a se modela structural și informațional ȋn detrimentul agenților sociali și educaționali care acționează asupra sa.
Elementele stadiale ale formării personalității sunt: creșterea, maturizarea și dezvoltarea ființei umane.
Dezvoltarea ființei umane se regăsește atât ȋn etapa de creștere (evoluție cantitativă), cât și ȋn etapa de maturizare (evoluție calitativă). Ȋntre aceste două etape există relații de interacțiune.
Dezvoltarea ființei umane privită din punctul de vedere al evoluției calitative complexe de creștere și maturizare are o perspectivă filogenetică (naștere/ evoluția generațiilor anterioare – arborele genealogic – prin intermediul eredității) și ontogenetică (individ – evoluția sa de la naștere până la moarte). Cele două perspective se află ȋntr-o interacțiune de integrare amplificată care contribuie la dezvoltarea și perfecționarea personalității individului pe tot parcursul generațiilor.
Astfel, putem spune că, colaborarea dintre grădiniță și familie este extrem de importantă și trebuie să ne unim eforturile ȋn vederea educării copiilor. Dintre acțiunile desfășurate ȋn parteneriat cu familia putem menționa consilierea părinților (consultații individuale cu părinții ȋn care aceștia sunt informați despre progresul, stagnarea sau regresul copilului), ședințele cu părinții (li se aduce la cunoștință acestora diferite informații privind oraganizarea și desfășurarea unor activități viitoare cuprinse ȋn diferite proiecte educaționale, de asemenea sprijinirea activităților instructiv-educatice cu o varietate de materiale didactice corespunzătoare temei studiate ȋn fiecare săptămână), cursuri pentru părinți „Educați așa”. Activitățile de propagandă pedagogică vin în sprijinul familiilor.
Astfel conținuturile și îndrumările psihopedagogice trebuie să fie competente, bogate, variate, actuale, esențiale și accesibile, pentru a fi receptate, înțelese și urmate conștient de către toți membrii familiei: bunici, părinți și copii.
II.2.1. Educația pentru toți
Valoarea unui om este dată de unicitatea sa, de ceea ce reprezintă el prin particularitățile, caracteristicile și competențele pe care le are , dar și de modul de care este integrat social, apreciat de comunitatea și societatea din care face parte.
Fiecare om are dreptul de a beneficia de sprijin pentru formare și integrarea lui scocială și individuală. Mai ales copiii au dreptul de a se dezvolta și forma cât mai potrivit pentru a-și construi unicitatea și pentru a lua parte la identitatea socială și culturală din care provin. Este normal ca societatea să ȋi sprijine la ȋnceput, la nivelul familiei, apoi prin grădiniță și școală. Toți copiii au dreptul la o educație de calitate, eficientă și permanentă.
Educația pentru toți se caracterizează prin termenii: educație de calitate, eficiență, responsabilitate, pluridisciplinaritate, proces complex, strategie de respectare a drepturilor, evidențierea a valorii individuale umane.
Educația pentru toți presupune o gândire nouă diferită de modul tradițional și abordarea actului de formare a tinerei generații din perspectiva drepturilor individuale și a valorii fiecărui om. Ca ȋn orice alt domeniu de activitate socială și ȋn educație contează acumulările eudcative. Educația epocii noastre se bazează pe calitate și eficiență la nivelul fiecărui act educativ.
Educația trebuie ȋnțeleasă ca un proces pe tot parcursul vieții. Ea reprezintă nu numai
responsabilitatea educatorilor dar și a comunității și a familiei ȋn care se naște și crește copilul. Responsabilitatea trece de la cei care o promovează spre copii, cei care urmează a fi formați.
Educația pentru toți copiii se definește ca o cerință fermă și clară a epocii noastre, determinată de cerințele și nevoile timpului prezent. Procesul educativ este necesar să se adreseze tuturor și să se axeze pe soluții adecvate și rapide la adaptare față de diversitatea și unicitatea umană. Societatea ȋnsăși se caracterizează prin diversitate și unicitate. Ca fenomen social ce presupune proiectare, planificare și organizare, educația se adresează tuturor, pentru că societatea este alcătuită din toți.
Educația pentru toți copiii presupune programe de educație cât mai incluzive, adică programe care să garanteze accesul și participarea tuturor valorificând varietatea și acordând atenție fiecărui copil ȋn parte. Este necesar ca fiecare program să fie schimbat ȋn așa fel ȋncât fiecare copil să fie bine primit. O grupă de copii este incluzivă dacă primește toți copiii indiferent de statutul lor social și acordă valoare și atenție fiecăruia, dar educația este incluzivă doar dacă cuprinde toate componentele actului de educație ȋn ȋntregul lui. Toată grădinița trebuie să lucreze cu același scop și anume acela de a urmării demersul integrării tuturor copiilor. O grădiniță incluzivă se adaptează particularităților și nevoilor copiilor. Preocupările trebuie să se axeze pe a oferi o gamă largă de ocazii de ȋnvățare și dezvoltare fiecărui copil ȋn parte pentru că fiecare este important. Educația incluzivă nu ȋnseamnă numai copiii care prezintă CES. Ea se referă la faptul că fiecare copil are la un moment dat anumite cerințe speciale față de educație. Există și situații de risc ȋn care educatorul trebuie să cunoască trăirile și comportamentele copilului pentru a-l sprijini. Riscurile pot apărea din modul de dezvoltare fizică sau psihică a copilului din mediul socio-cultural din care provine, din relațiile care există ȋn familie, din modelele ce pot exercita un stres asupra copilului și care nu corespund „normalității”.
O educație de calitate la vârsta preșcolară este o educație timpurie ce are loc prin
demersuri adecvate care previn și ȋmbunătățesc condițiile care pun copiii ȋn situații de risc și care pot conduce la ȋntârzierea dezvoltării lor.
Educația pentru toți ȋnseamnă ȋn esență: cerințele educative sepeciale (nevoi și cerințe
educative care apar din dizabilitate sau din orice tip de dificultate de ȋnvățare), riscul (situație care poate ȋmpiedica dezvoltarea copilului), integrarea educațională (eforturi pentru a introduce copilul ȋntr-o grupă sau clasă obișnuită), incluziunea (politică care permite tuturor copiilor să participe la toate programele de ȋnvățare).
Dezvoltarea copilului ȋn perioada preșcolară constituie o preocupare nu numai a familiei, ci și a sistemului general de ȋnvățământ, prin programele elaborate și derulate de grădinițe.
Educația pentru toți trebuie să ȋnceapă de la grădiniță deoarece orice grădiniță reprezintă terenul unei ȋnvățări timpurii a regulilor sociale (integrarea educațională și socială a tuturor copiilor) grija pentru o societate ȋntreagă nu doar pentru anumite segmente ale ei. Trebuie manifestată o grijă pentru fiecare individ ȋn parte pentru a crește generații educate. Aceasta este cerința esențială a educației pentru toți. La nivelul familiei ca și instituție socială, trebuie realizate programe de sprijin educațional pentru că nu este de ajuns să-ti iubești copilul trebuie să ȋnveți cum să-l sprijini adecvat. Educația părinținților implică experiențe principii practici eficiente. Se simte nevoia unei politici care să integreze familia ȋn parteneriatul educațional. Educația pentru toți presupune o conlucrare ȋntre grădiniță, familie și comunitate ȋn favoarea fiecărui copil. Educația pentru toți trebuie să se sprijine pe un curriculum flexibil care pornește de la nevoi educative ale copiilor, de la particularități individuale ale copiilor pentru a conduce la o dezvoltare adecvată. O planificare trebuie să pornească de la personalitățile copiilor și particularitățile lor nu de la conținuturi.
Grădinița ca instituție de educație preșcolară nu poate ȋndeplini sarcinile de lucru decât numai ȋn parteneriat cu familia și comunitatea. Parteneriatul necesită respect reciproc, acceptare, toleranță și lipsa judecăților de valoare, a prejudecăților ȋn privința situației economice, socială și educațională a părinților.
Pentru a putea răspunde diversității și unicității copiilor și a asigura educația tuturor, este nevoie să se orienteze pozitiv atitudinea, limbajul și metoda pedagogică. Copilul preșcolar este un personaj ȋn procesul de formare și fiecare gest, privire, cuvânt din partea adulților cu care vine ȋn contact poate să ȋi influențeze imaginea de sine. Programul grădiniței trebuie să ofere șansa copiilor de a se forma ȋn sens pozitiv cu ȋncredere ȋn forțele lor. Contează foarte mult aprecierile educatoarei, apelativele, modul pozitiv sau negativ ȋn care reacționează la acțiunile copiiilor. Ȋn grădiniță, educatoarea trebuie să găsească locul și rolul adecvat prin care fiecare copil poate participa. Diagnosticul sau evaluarea complexă este grija și responsabilitatea specialistului (psiholog, psihopedagog, logoped, kinetoterapeut).
Educația pentru toți presupune nu numai integrarea copiilor cu CES ȋn grădiniță ci
ȋnseamnă o abordare diferită a pedagogiei preșcolare care se axează pe unicitate și diversitate, adică fiecare copil are valoare și este unic și fiecare poate ȋnvăța. Educația incluzivă presupune accesul tuturor copiilor la toate programele educative. De asemeni, ȋnseamnă o folosire adecvată a resurselor umane, materiale și metodologice ȋn favoarea tuturor copiilor. Ea necesită un parteneriat educațional ȋn care educatoarea, copiii, părinții și alte persoane din comunitate participă ȋmpreună la realizarea programelor educative.
II.2.2.Consilierea părinților
Apropierea, buna colaborare dintre părinți și educatoare, încrederea și respectul reciproc se stabilesc prin schimbul de informații. Astfel, educatoarea poate ajuta familia în cel mai simplu și natural mod să urmeze calea benefică în contactul cu perșcolarul, să prevină tulburarea sa sufletească, să înlăture eventualele carențe educative.
Educatoarea va realiza un program de consiliere a părinților ȋn care vom regăsi activități ca: lectorate, ședințe cu părinții, interviuri, studiu de caz.
Complexitatea problemelor lumii contemporane cere deschidere și flexibilitate ȋn
raporturile din cadrul parteneriatului educațional. Grădinița are și rolul de a asigura părinților asistență de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluție a copiilor și venind în sprijinul celor ce întâmpină dificultăți în înțelegerea rolului de părinți și în îndeplinirea cu succes a educării copiilor.
Ocaziile de a discuta cu părinții pentru a găsi împreună soluții la situațiile problematice cu care se confruntă copilul preșcolar trebuie căutate chiar și atunci când ele nu se oferă cu ușurință. În general ele sunt prilejuite de acele momente în care copilul este adus la grădiniță sau când programul grădiniței s-a ȋncheiat și copilul peacă acasă, sau cu prilejul diferitelor evenimente festive care se organizează la nivelul grădiniței: aniversări, onomastici, festivități, lectorate cu părinții, consultații pedagogice etc.
Eficiența parteneriatului va fi mai evidentă ȋn funcție de măsura ȋn care cunoaștem mai bine familiile copiilor, cu cât părinții vor cunoaște mai bine programul educațional (temele studiate ȋn fiecare săptămână de către copii, de materialele necesare desfășurării optime a activităților de ȋnvățare cu care se vor implica părinții). Cu cât colaborarea dintre educatoare și părinți este mai strânsă cu atât mai bine ambele părți vor cunoaște mai bine copilul.
Se ȋntâmplă ca unii părinți (care au avut experiențe negative în timpul propriilor lor ani de școală), să se simtă intimidați de prezența cadrului didactic, iar alții, (care au fost învățați că educatoarea este specialistă ȋn funcția pe care o ocupă), nu pun la îndoială deciziile acesteia. Și educatoarele la rândul lor pot să fi avut experiențe negative. Unii părinți depășesc anumite limite dându-i lecții despre cum să-și facă meseria. Aceste atitudini sau sentimente pot ȋmpiedica o bună comunicare, colaborare.
Parteneriatul grădiniță-familie se poate realiza și prin ședințele cu comitetele de părinții pe grădiniță desfășurate într-un cadru formal. În cadrul acestor întâlniri părinții trebuie implicați în luarea unor decizii menite să asigure securitatea copiilor, igienizarea unității, asigurarea unor mijloace menite să asigure un mediu plăcut și util, propice ȋnvățării etc.
Participarea părinților și a altor rude ale copiilor la serbări, aniversări, excursii, vizite, este foarte importantă ȋn desfășurarea optimă a activității propuse. Astfel ȋn cadrul serbărilor copii vor fii sprijiniți de familie (părinți, bunici, frați mai mari, mătuși, unchi) ȋn ȋnvățarea poeziilor sau a rolului dat de cadrul didactic. Astfel copilul va recita expresiv poezia ȋnvățată, sau va intra frumos ȋn pielea personajului pe care ȋl interpretează. Vor deveni mici artiști pe scenă, vor fi ȋmbrăcați corespunzător, vor avea o zi festivă, foarte importantă pentru ei deoarece vor fi doar ei ȋn centrul atenției părinților lor. Ce ȋși dorește cel mai mult un copil de la părinții lui? Copilul ȋși dorește cel mai mult să câștige pozitiv atenția părinților lui, astfel va ști sigur că este important ȋn viața lor și este iubit de aceștia. Ȋn cadrul organizării unor vizite, excursii participarea părinților este vitală. Siguranța copiilor ȋn timpul deplasărilor este pe primul loc. Fără părinți acest tip de activități nu ar fi posibil. Sărbătorirea împreună a unor evenimente din viață (aniversări, onomastici) constituie momente de cunoaștere reciprocă și de implicare în actul educativ.
Părinții pot fi implicați atât ȋn organizarea și desfășurare acestor evenimente, dar pot veni și cu sugestii, propuneri de teme, de activități.
Lectoratele cu părinții, organizate periodic, au ca scop informarea părinților privind un mediu de viață sănătos, un stil de viață benefic organismului ȋn dezvoltare al copiilor (alimentațuie sănătoasă – recomandată de diferiți specialiști, mișcarea – recomandarea unui sport pentru ȋntărirea organismului micuților, etc.). Astfel, părinții beneficiază, în cadrul lectoratelor, de prezența și consilierea unor specialiști din domeniul psihopedagogiei sau a unor reprezentanți ai instituțiilor cu care grădinița derulează programe în parteneriat (Direcția de sănătate publică, Centrul de zi Agigea, Inspectoratul Județean Constanța, etc.). Comitetul de părinți al grupei, ales ȋn fiecare an, constituie nucleul colaborării grădiniței cu familiile copiilor.
Ȋn cadrul unei ședințe cu părinții s-a propus și s-a aprobat desfășurarea cursului pentru părinți „Educați așa”. Realizarea acestui curs s-a născut din ideea că educația părinților ȋn privința comunicării cu copilul reprezintă un element esențial ȋn viața de familie și că societatea noastră contemporană aflată ȋntr-o continuă schimbare are nevoie de o asemenea intervenție. Prin educarea și informarea părinților se pot preveni multe situații conflictuale ȋn viața de familie care pot degenera uneori ȋn situații ireversibile. Acest curs are menirea totodată să influențeze ȋntreaga familie prin adoptarea și respectare unor reguli importante de socializare și comunicare care aduc bunăstare ȋn familie. Toți membrii familiei trebuie să respecte consecvent regulile stabilite fără excepții. Ei trebuie să ȋnțeleagă cât de importante sunt acele reguli ȋn dezvoltarea copilului și că sunt valabile pentru ȋntreaga familie. Exemplul părinților este un model pentru copii deoarece ei au mereu tendința de a-i imita pe cei mai dragi oameni din viața lor.
Cursul s-a desfășurat pe parcursul a 5 săptămâni (5 ședințe). S-a format un grup de 12 părinți care au frecventat consecvent cursul. Cursul a fost coordonat de 2 instructori – două cadre didactice.
Ȋn cadrul cursului „Educați așa!”, părinții au fost ghidați ȋn folosirea unor metode pozitive privind educarea copiilor lor – lauda (lăudarea copilului pentru orice efort/ reușită realizat indiferent cât de mic ar fi), stabilirea unor limite (ȋnvățăm să spunem nu, NU este NU, suntem consecvenți ȋn decizia luată), ignorarea, izolarea (liniștirea copilului pe un scăunel de pauză/ ȋntr-o cameră separat timp de cinci minute), pedeapsa (confiscarea unui obiect preferat), recompensa (care poate reprezenta o atingere pe umăr, o ȋmbrățișare o mângâiere pe creștet, un semn cu ochiul, bate palma etc., dar nu și favororuri materiale).
Pe tot parcursul cursului părinții au avut ocazia să comunice liber și să ȋmpărtășească cu membrii grupului experiențele lor de viață, ȋnvățând astfel unii de la alții și găsind explicații la unele dileme pe care le-au avut ȋn copilărie și care i-au marcat ȋntr-un fel sau altul. Au reușit de asemeni, să ȋnțeleagă comportamentul părinților lor și să observe greșelile/ reușitele din educația pe care au avut-o ei ȋn copilărie, și de asemeni au reușit să se autoanalizeze și să puncteze greșelile pe care le fac ei ȋnșiși ȋn educația copiilor lor.
S-a aplicat un chestionar atât la ȋnceputul cât și la ȋncheierea cursului pentru a observa gradul de schimbare din comportamentul copilului ȋn urma adoptării exemplelor de bune practici de către părinți și aplicării lor ȋn educația copiilor.
După fiecare ședință parcursă, părinții au primit broșuri informative și teme pentru acasă care au fost discutate și premiate.
Cursul a avut un impact pozitiv asupra părinților, ei fiind mai bogați sufletește, mai deschiși spre comunicare, ȋnțelegând că toți ne confruntăm cu probleme asemănătoare. Ei au devenit mai hotărâți să clădească un viitor mai bun pentru copiii lor, ȋnțelegând că ei dețin cheia succesului.
II.3. Colaborarea dintre grădiniță și școală
Perioada preșcolară are o importanță deosebită pentru procesul de școlarizare a copilului. Este foarte important să se asigure o colaborare eficientă atât ȋn procesul instructiveducativ din grădiniță – școală, cât și ȋn comunicarea educatoare-învățătoare.
Dezvoltarea personalității copiilor reprezintă un obiectiv comun pentru ambele instituții ceea ce determină necesitatea colaborării dintre ele. Realizarea acestui obiectiv presupune asigurarea continuității rezultatelor obținute la cele două niveluri. Grădinița urmărește prin toate activitățile sale educative pregătirea copilului pentru școală, aceasta din urmă valorificând ceea ce s-a realizat ȋn etapa următoare. Toată această pregătire care se realizează ȋn grădiniță se concertizează ȋn așa-zisa „aptitudine de școlaritate” (W. Okon). Acestă aptitudine se referă la gradul de pregătire și capacitatea de adaptare la cerințele activității școlare. Gradul de pregătire se referă la volumul de cunoștințe pe care copiii trebuie să-l asimileze iar capacitatea de adaptare presupune maturizarea psihică a acestora (și anume dezvoltarea proceselor intelectuale, a limbajului, atenției și a celorlalte componente psihice).
Primul pas către școală reprezintă un prag ce include o serie de aspecte psihologice specifice adaptării școlare, iar acest lucru reflectă direcția generală a întregii perioade pe care copilul o va petrece în școală.
Frecventarea grădiniței este foarte importantă. Asigură copilului crearea unei imagini pozitive a școlii care are un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școală. Copilul trebuie să știe că școala nu este o mod de a fi constrâns, de încetare a jocului, de îngrădire a activităților libere din cadrul grădiniței, ci reprezintă o continuare firească a activității copilului, care este în continuă evoluție, fiind capabil să realizeze jocuri mult mai complexe decât cele din grădiniță.
Ȋn concluzie, aptitudinea de școlaritate reprezintă rezultatul dintre ȋnvățare și dezvoltare și dintre acțiunea educativă și consecințele ei pe plan psihic.
Ȋnvățătorii trebuie să cunoască care este pregătirea ce se realizează ȋn grădiniță după cum și educatoarele trebuie să cunoască cerințele ciclului primar față de copii. Colaborarea permanentă dintre grădiniță și școală reprezintă o condiție ȋn atingerea idealului educativ. Această colaborare se poate realiza prin activități multiple și variate. Succesul lor depinde de interesul și inițiativa cadrelor didactice și de priceperea cu care se preocupă de organizarea unor asemenea activități.
Astfel se organizează schimburi de experiență care constau ȋn activități și lecții demonstrative ținute atât ȋn grădiniță cât și ȋn școală precum și ȋn dezbateri pe teme care vizează succesiunea și continuitatea pregătirii copiilor. Vizitele la școală efectuate de grupa mare și organizarea unor serbări comune sau activități cu elevii din clasa pregătitoare reprezintă alte forme de colaborare. Astfel ȋnvățătorul se va pregăti să-i familiarizeze pe copiii din grupa mare cu specificul activității școlare. Elevii din clasa pregătitoare pot veni de asemenea la grădiniță să discute cu preșcolarii din grupa mare despre ce fac ei ȋn grupa mare. Serbările comune vor ȋncununa vizitele reciproce dintre cele două instituții. Aceste activități contribuie ȋn mod deosebit la pregătirea psihologică pentru școală prin dezvoltarea unei motivații adecvate și anume: trezirea dorinței de a deveni elev. De asemenea, educatoarea, trebuie să cunoască rezultatele obținute de copiii pe care i-a avut cu o generație ȋn urmă la clasa pregătitoare pentru a-si autoanaliza propria muncă. Integrarea preșcolarilor cu succes ȋn specificul activității școlare constituie criteriul fundamental de apreciere a activității instructiv-educative a educatoarei.
Realizarea unor ședințe comune cu caracter metodic reprezintă alte modalități de colaborare dintre grădiniță și școală. Prin intremediul acestora sunt valorificate multe dintre constatările educatoarelor și ȋnvățătorilor. Astfel se desprind unele concluzii cu valoare practică pentru activitatea ulterioară.
Un învățământ eficient, pentru a dovedi că este un învățământ de calitate trebuie să urmărească câteva cerințe:
strânsa colaborare între părinți-educatoare-învățător (colaborarea ȋn modelarea și formarea a personalițătii umane, ȋntrajutorarea pentru binele copiilor încredințați spre instruire și educare).
ȋncercarea de a asculta, a ȋnțelege și implicit a cunoaște elevul, reprezintă cheia succesului ȋn colaborarea cu acesta; fără toate acestea, munca, învățătorului este dificilă și cu rezultate slabe.
Grădinița sprijină școala ȋn pregătirea multilateral-dezvoltată a copilului pentru munca
care urmează să se desfășoare ȋn școală prin două forme speciale: jocul și ȋnvățarea.
Jocul este cea mai importantă formă de activitate prin care copilul mic primește informații iar la nivelul grupei mari prin ȋnvățare se permite trecerea din planul acțiunii ȋn planul vorbirii, trecere ce reprezintă un impuls esențial al dezvoltării inteligenței conducând la formarea și sistematizarea cunoștințelor de bază pe care copiii le pot achiziționa. Activitățile de ȋnvățare dirijată din grădiniță pregătesc preșcolarii pentru lecția din școală. Evaluarea rezultatelor obținute ȋn cadrul diferitelor activități observarea atenției comportării și seriozității cu care copiii tratează activitățile, reprezintă o adevărată pregătire pentru școală.
Ȋntre grădiniță și școală există forme de colaborare prin care se asigură măsuri de ordin psiho-pedagogic. Una dintre măsuri se referă la conținutul ȋnvățământului care se regăsește ȋn programele grădiniței și ale clasei pregătitoare. Există de asemenea măsuri privind folosirea metodelor și procedeelor didactice care trebuie să asigure continuitatea activității de ȋnvățare de la grădiniță la școală.
La clasa pregătitoare ȋnvățătorul folosește jocul ca formă de ȋnvățare dar și ca
modalitate de relaxare. De asemenea, printre aspectele continuității grădiniței cu școala subliniem desfășurarea unor activități comune așa cum am precizat mai sus: vizitele la școală, grădiniță, serbările comune etc.
Ȋn fiecare an școlile organizează Ziua Porților deschise, eveniment important ȋn familiarizarea părinților și preșcolarilor cu mediul școlar și cu viitoarele cadre didactice. Acest moment este emoționant pentru preșcolari deoarece spațiul din școală este foarte mare pentru ochișorii lor. Ei descoperă noutatea prin ochii elevilor cu care se ȋntâlnesc și pe care ȋi admiră dorindu-și mereu să crească și să arate cât sunt de mari.
II.4. Convergența acțiunii factorilor educației
Fără rezerve putem să afirmăm că vârsta preșcolară este baza educativă a ȋntregii vieți. Familia, grădinița și școala sunt factorii cei mai semnificativi care contribuie la reușita copilului ȋn viață. Asigurarea unui parteneriat real ȋntre aceștia conduce prin implicarea tuturor la o educație corectă a copiilor la evitarea greșelilor și la soluționarea problemelor de orice fel.
Ȋn primul rând trebuie să i se acorde o importanță deosebită grădiniței care va reprezenta
ȋntotdeauna o etapă indispensabilă. Spunem acest lucru deoarece ȋn colectivitatea din grădiniță copilul stabilește raporturi care nu se regăsesc ȋn familie. De asemenea ȋnvață să se supună unui program și unor activități derulate cu ȋntreg colectivul din care face parte.
Educația ȋn familie ocupă și ea de asemenea un rol foarte important ȋn formarea copilului asigurându-i condiții de dezvoltare fizică, perceptivă, intelectuală, personală. Cei șapte ani de acasă sunt esențiali ȋn procesul de adaptare și integrare. Un copil se dezvață greu de deprinderile rele dobândite ȋn familie. De la părinți copiii ȋnvață totul despre lumea ȋn care trăiesc până ajung la grădiniță. Un climat necorespunzător, plin de conflicte familiale, lipsit de afecțiune sau tratând totul cu multă indiferență, poate duce la reacții de inadaptere. Ȋnvățrea și dezvoltarea comportamentelor nu se pot realiza doar ȋntr-o instituție educațională. Ea trebuie aplicată și ȋn familie, iar educația din familie trebuie să fie sănătoasă caci altfel copiii vor deveni dezorientați, frustrați, dezechilibrați. Atitudinea părinților față de copiii marchează dezvoltarea personalității acestora. Grădinița poate asigura asistență de specialitate, consiliere părinților, informându-i despre evoluția copiilor venind ȋn ȋntâmpinarea problemelor pe care aceștia le ȋntâmpină ȋn ȋnțelegerea rolului de părinte.
Grădinița și mai târziu școala completează educația primită de copil ȋn familie. Prin munca ȋnfrățită dintre familie și școală se modelează trăsăturile frumoase ale copiilor și se ȋntărește caracterul și se formează un cetățean demn al țării. Legea ȋnvățământului urmărește implicarea părinților ca reprezentanți ȋn consiliile de administrație și comitetele de părinți din fiecare unitate. Școala la fel ca și grădinița va ține legătura cu familia prin ședințele lunare, consultații ori de câte ori este nevoie, vizite la domiciliu și corespondență cu părinții.
Factori educației (școala, grădinița și familia) trebuie să funcționeze ca un sistem deoarece acțiunea fiecăruia depinde de acțiunile celorlalți influențându-se și completându-se reciproc. Convergența acțiunii lor este determinată pe de o parte de obiectivul fundamental urmărit, iar pe de altă parte de mecanismul interacțiunii lor. Astfel toți acești factori se aliniază pe traiectoria care duce spre realizarea idealului educativ și dezvoltarea personalității umane. Fiecare dintre acești factori contribuie ȋn mod diferit la dezvoltarea diverselor componente ale personalității umane, ȋn funcție de posibilitățile de care dispune, de formele și mijloacele folosite.
Ȋn privința interacțiunii dintre factorii educației menționăm faptul că ȋntre ei se
realizează permanent un schimb de informații, astfel că influențele unui factor se vor resfrânge și vor fi valorificate de către ceilalți, succesul lui fiind condiționat nu numai de propriile valențe, ci și de acțiunea celorlalți.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: MASTER: CONSILIERE ȘCOLARĂ ȘI ASISTENȚĂ PSIHOPEDAGOGICĂ [309943] (ID: 309943)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.