Master : CONCEPȚIE ȘI MANAGEMENT ÎN PRODUCTICǍ [307299]

Universitatea Politehnicǎ din București

Facultatea de Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice

Master : CONCEPȚIE ȘI MANAGEMENT ÎN PRODUCTICǍ

Îmbunătățirea posturilor de lucru din cadrul liniei de asamblare motor H4 din punct de vedere ergonomic

Autor:

Absovent: Maria-[anonimizat], [anonimizat],

Ș.l.dr.ing. [anonimizat] 2015 – 2016

Cuprins

PARTEA I STUDIU BIBLIOGRAFIC

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ERGONOMIA POSTULUI DE LUCRU

Noțiuni generale privind ergonomia. Istoric și clasificare………………………………………………4

Recomandări și obligații privind organizarea locului de muncă……………………………………..6

Principiile ergonomice……………………………………………………………………………………………..8

Proiectarea ergonomică a echipamentului industrial și a spațiului de muncă…………………11

[anonimizat] – mediu……………………………………………12

Influențe ale ergonomiei în procesul de fabricație și montaj…………………………………………16

CAPITOLUL II NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROCESELE DE PRODUCȚIE

Descrierea procesului de producție………………………………………………………………………….20

Ierarhizarea proceselor de producție………………………………………………………………………..21

Organizarea sistemelor de montaj……………………………………………………………………………23

Clasificarea organizării producției în flux…………………………………………………………………..26

PARTEA a II-a STUDIUL DE CAZ

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ PRIVIND ERGONOMIA UNUI POST DE LUCRU

3.1 Componentele analizei ergonomice a posturilor de lucru………………………………………27

3.2 Modul de evaluare ergonomică a unui post de lucru……………………………………………32

3.3 Procedura de funcționare a liniei de montaj……………………………………………………..41

3.4 Descrierea și reproiectarea posturilor de montaj cu probleme ergonomice………………….42

PARTEA a III-a CONTRIBUȚII PERSONALE ȘI CONCLUZII……………………………………52

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………..53

INTRODUCERE

În cadrul acestei lucrări s-a urmărit analiza ergonomică a posturilor de lucru din cadrul liniei de montaj motor H4, [anonimizat]-[anonimizat].

Lucrarea cuprinde trei parți: În prima parte regăsim informații generale despre ergonomie ([anonimizat], [anonimizat], informații referitoare la proiectarea ergonomică a echipamentului industrial și a [anonimizat] – mașină – mediu), precum și considerații generale despre procesele de producție (definitie, clasificare, [anonimizat]).

În partea a doua este prezentat studiul de caz care cuprinde: [anonimizat], dar și analiza și îmbunătățirea unui post de lucru.

În ultima parte, “Contribuții personale și concluzii”, sunt enumerate pe scurt rezultatele obtinuțe în urma elaborării studiului de caz, și anume:

Dimunarea timpilor de producție ai motorului;

Eliminarea mișcărilor inutile;

Îmbunătătirea ergonomiei la postul de lucru;

Majorarea câștigului financiar al firmei.

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ERGONOMIA POSTULUI DE LUCRU

Noțiuni generale privind ergonomia. Istoric si clasificare

Aceasta urmărește realizarea celor două obiective – sănătate și productivitate – cautând să structureze elemente precum mobilierul sigur și utilizarea facilă a echipamentelor folosite.

Termenul „Ergonomie” (gr. ergon – muncă și nomos – lege) a fost folosit prima dată de biologul polonez Wojciech Zostryebowski în studiul său Perspectivele ergonomiei ca știință a muncii, dar în limbajul comun de specialitate va fi propus mult mai târziu, în anul 1949, de psihologul englez K.F.H. Murrell.

Prin acest termen înțelegându-se, gruparea științelor biologico-medicale, psihologico-sociale și tehnice, în vederea cercetării relațiilor și posibilităților de adaptare optimă reciprocă, în condiții date, atât a omului la munca sa cât și a muncii la om, în scopul creșterii eficienței tehnico-economice, a optimizării condițiilor satisfacției, motivației și rezultatelor muncii, concomitent cu menținerea stării de sănătate și favorizarea dezvoltării personalității.

Ergonomia are ca scop principal starea fizică și psihică a oamenilor în raport cu locul lor de muncă: punerea la dispoziție a sarcinilor, echipamentelor, și garantarea abilităților și defectelor angajatului, informațiilor și mediului de lucru în raport cu acestea. Pentru analiza compatibilității omului cu locul de muncă se au în vedere: nivelul de solicitare a omului pentru a-și realiza sarcinile de serviciu, calitățile echipamentelor și accesul la informație.

Ergonomia este o știință care folosește reguli personale, dar și specifice ale altor științe, pentru a analiza omul în diverse momente ale activității lui pe parcursul vieții, pentru a găsi un echilibru între ceea ce îl solicită și posibilitățile lui.

Ca și principale caracteristici ale ergonomiei putem enumera :

Tabel 1.1 : Definiții ale ergonomiei

Sursa: Ergonomie. Curs universitar nepublicat. 2009

Având în vedere diferitele tendințe manifestate, se poate desprinde concluzia că, în centrul problematicii ergonomiei toți autorii așează omul.

A.I.E împarte ergonomia în trei mari domenii:

Ergonomia fizică se referă la modul de raportare la activitatea fizică ale caracteristicile

anatomice ale angajatului: caractere antropometrice, fiziologice și biomecanice, în legătură cu activitatea fizică; postura în timpul lucrului, manipularea materialelor, mișcări repetitive, probleme și/sau disfuncții musculoscheletale legate de poziția sau îndeplinirea sarcinilor de lucru; contextul locului de muncă, siguranța și sănătatea.

Ergonomia cognitivă vizează procese mintale ale angajatului precum percepția,

memoria, raționamentul și răspunsurile motorii, de modul cum afectează acestea interacțiunile dintre oameni și elemente ale sistemului: suprasolicitarea mintală/intelectuală, luarea deciziilor, performanțe excepționale legate de talent, interacțiunea calculator-om, încrederea în angajat, stresul ca urmare a muncii și pregătirii, după cum acestea se raportează la legătura dintre angajat și structura sistemului.

Ergonomia organizațională are ca scop optimizarea sistemelor sociotehnologice,

cuprinzând structurile lor organizatorice, reguli și procese: comunicarea, administrarea resurselor în echipă, designul sau structura slujbei, structura orelor de muncă, munca în echipă,etc.

În concluzie se poate spune că ergonomia analizează relația dintre om și munca în scopul creșterii productivității muncii fie prin organizarea ergonomică a locurilor de muncă existente, fie prin proiectarea ergonomică a unor noi locuri de muncă.

1.2.Recomandări și obligații privind organizarea locului de muncă

Ergonomia locului de muncă are ca scop îmbinarea mijloacele de muncă, forța de muncă și obiectele muncii cu scopul găsirii și aplicării unor condiții care să ajute omul să- și realizaze sarcinile cu productivitate maximă, fără un consum mare de energie și cu o senzație de bună stare fizică și psihic.

Locul de muncă

Microsistemul din întreprindere aflat la baza ierarhiei piramidale a organizației reprezintă locul de muncă, acesta fiind un sistem integrat sistemului om-mașină-mediu și sistemului de producție din întreprindere.

Sistemul locului de muncă (fig.1.1) include: intrări – proces de transformare – ieșiri și este format din resurse informaționale, materiale, energetice și unite printr-o rețea unitară de comunicații orientate multidirecțional, obiectivul fiind realizarea unor servicii, repere sau lucrări, conform unui plan predeterminat.

Fig. 1.1 Sistemul locului de muncă

Locurile de muncă se clasifică după diferite criterii:

a)După tipul de organizare al producției, locurile de muncă se clasifică în :

– locuri de muncă pentru producția de unicate și de serie mică;

– locuri de muncă pentru producția de serie mică;

– locuri de muncă pentru producția de serie mijlocie;

– locuri de muncă pentru producția de serie mare;

– locuri de muncă pentru producția de masă.

b)După gradul de mecanizare și automatizare a producției avem:

– locuri de muncă pentru procese manuale;

– locuri de muncă pentru procese mecanice;

– locuri de muncă pentru procese automate;

– locuri de muncă pentru procese de aparatură.

c)După numărul de utilaje deservite, locurile de muncă pot fi:

– un utilaj deservit de mai mulți muncitori;

– un utilaj deservit de un muncitor;

– mai multe utilaje deservite de un muncitor.

d)După natura activității, locurile de muncă se clasifică în:

– locuri de muncă pentru activități de bază;

– locuri de muncă pentru activități auxiliare;

– locuri de muncă pentru activități de servire.

e)După poziția lor în spațiu, locurile de muncă pot fi fixe sau mobile.

Organizarea activității de lucru are în vedere categoria căreia aparține locul de muncă, iar proiectarea locului de muncă are în vedere factorii antropometrici și limitele fizice ale omului.

B. Determinare zonelor de lucru

Zonele de lucru vizează mișcările mâinilor, în limitele normale sau maxime din punct de vedere al posibilităților anatomice ale omului.

Având în vedere extinderea mișcărilor, dar și restul corpului, precum masele musculare solicitate sau articulație avem:

Zona de muncă normală – când se realizarează mișcări cu amplitudinea mică, precizie ridicată , ce necesită consum mic de energie, sunt mai puțin solicitante.

Zona de lucru maximă – când se realizează mișcări cu amplitudine mare, sunt mai puțin precise, solicită un consum mai mare de energie).

Cele două zone se întâlnesc atât în plan orizontal cât și în plan vertical, însă se recomandă ca, chiar dacă activitatea se realizează în plan orizontal sau vertical, mișcările să fie realizate în zona de muncă normală, ceea ce presupune ca și piesele de manipulare sau să fie puse în interiorul acestei zone în funcție de criteriul frecvenței de utilizare, importanța.

1.3. Principiile ergonomice

Părintele managementului științific și al organizării științifice a muncii este considerat Frederick Winslow Taylor. Școala managementului științific pune accentul pe productivitate maximă cu efort minim, eliminându-se pierderile/rebuturile și ineficiența.

În principala sa lucrare ”Principiile managementului științific” (Principles of Scientific Management), Taylor arată că “pentru a realiza un management științific este nevoie să fie stabilite o serie de reguli, legi și formule care să înlocuiască judecata fiecărui individ în parte, dar care pot fi folosite efectiv numai după ce au fost consemnate oficial”.

În lucrarea menționată, Taylor expune o seamă de principii ale organizării științifice a muncii ce prevedeau:

1. Să se concentreze la un loc toată experiența tradițională, care să fie clasificată, structurată pe categorii și transpusă în reguli, în legi și în formule pentru a-i ajuta pe lucrători în activitatea lor zilnică;

2. Să se formuleze metode științifice pentru fiecare element din activitatea unui om care să le înlocuiască pe cele empirice;

3. Lucrătorul să fie selectat, instruit și promovat pe baze științifice;

4. Să se colaboreze cu lucrătorii pentru a garanta faptul că munca este făcută conform principiilor științifice formulate;

5. Să se realizeze o diviziune a muncii și a responsabilităților egală între lucrători și între manageri, astfel încât aceștia să efectueze activitățile pentru care sunt cel mai bine pregătiți.

Taylor a pus în practică și o mulțime de experimente care au demonstrat creșterea eficienței prin organizarea științifică a muncii:

1. Studiul muncii. Într-un experiment a trecut la descompunerea proceselor de muncă în mișcări elementare și eliminarea tuturor gesturilor inutile. În trei ani productivitatea atelierului testat s-a dublat.

2. Unelte standardizate. În altă zonă a descoperit că lopețile folosite pentru încărcarea cărbunelui cântăreau 6-14 kg. După experimentări s-a constatat că greutatea adecvată este de 7-8 kg. Din nou după trei ani, 140 de oameni făceau munca pentru care înainte fusese nevoie de 400-600 de oameni.

3. Selectarea și instruirea lucrătorilor. Într-un alt atelier Taylor a insistat ca fiecărui muncitor să i se dea munca pentru care este cel mai potrivit, iar celor care depășeau volumul de muncă prevăzut să li se acorde prime/indemnizații. Așa cum era de așteptat, productivitatea a crescut și s-a menținut la un nivel ridicat.

Cu toate aceste succese, întotdeauna managementului științific i s-a reproșat faptul că pune prea mare accent pe productivitate, subestimând natura umană.

Studiile lui Taylor au fost analizate critic și completate de soții Gilbreth, Frank și Lilian. Cei doi s-au ocupat de aspectele umane ale fenomenului de organizare, contribuind la aprofundarea și la lărgirea conceptelor privind studiul mișcărilor și starea de oboseală. Sistemele lor de evaluare au devenit mai târziu metode de analiză și de apreciere a activității/execuției.

Cercetările lor au urmărit descoperirea celor mai bune modalități de a efectua o activitate în cel mai ușor mod posibil. În mișcările executate de lucrători la locul de muncă au reușit să identifice 18 micromișcări elementare (a apuca, a ține, a poziționa, a căuta), pe care le-au denumit THERBLIGS, adică anagrama numelui său, Gilbreth.

Aceste micromișcări au stat la baza elaborării normativelor de muncă pe timpi predeterminați care apoi au permis fundamentarea științifică a normelor de muncă și economisirea timpului de normare.

O contribuție valoroasă a celor doi în dezvoltarea cercetărilor privind munca a constituit-o și enunțarea unui număr de șapte principii ale economiei energetice a mișcării.

Studiile lui Taylor și cele ale soților Gilbreth s-au completat reciproc, Taylor punând accentul pe creșterea vitezei de producție, iar cei doi au urmărit să cruțe muncitorul de oboseală inutilă.

Ralph M. Barnes stabilește în lucrarea sa “Motion and Time Study”, apărută în anul 1940, un număr de 22 de principii ale economiei mișcării,prezentate mai joi în scopul raționalizării operațiilor efectuate în timpul muncii. Scopul principal al economiei mișcării este realizarea unei productivități maxime a muncii, simultan cu un consum energetic minim din partea executanților.

Acesta este contextul formulării principiilor economiei de mișcare, denumite inițial “reguli pentru economia mișcării și reducerea oboselii”:

Fig.1.2 Evoluția organizării muncii

Sursa: schemă creată de autor

Principii ale economiei mișcării corpului omenesc:

1. Mâinile să înceapă și să termine mișcările în același timp.

2. Mâinile să nu rămână inactive în același timp, cu excepția perioadelor de odihnă.

3. Mișcările brațelor să fie efectuate simultan, în sens opus și simetric.

4. Mișcările mâinilor și ale corpului trebuie limitate la clasele cele mai joase la care este posibilă executarea sarcinii de muncă în mod corespunzător.

5. Momentul forței trebuie folosit în ajutorul muncitorului ori de câte ori este posibil și să fie redus la minimum dacă el va trebui să fie depășit de efortul muscular.

6. Mișcările curbe, continue și line ale mâinilor sunt preferate mișcărilor rectilinii în care intervin schimbări de direcție bruște și în unghiuri ascuțite.

7. Mișcările balistice sunt mai rapide, mai ușoare și mai precise decât mișcările cu restricții (opriri) sau “controlate”.

8. Munca să fie în așa fel organizată încât să permită un ritm ușor și natural, oriunde este posibil.

9. Mișcările succesive trebuie să fie legate astfel încât să permită trecerea ușoară la mișcarea următoare; fiecare mișcare trebuie să se finalizeze într-o poziție care să favorizeze începerea următoarei acțiuni (principiul cursivității naturale a mișcărilor).

10. Succesiunea de mișcări care utilizează cel mai puțin divizarea mișcărilor în elemente componente este mai eficientă pentru îndeplinirea sarcinii date.

11. Ezitările sau opririle temporare, mici și frecvente trebuie eliminate.

12. O mișcare este mai puțin obositoare atunci când se efectuează într-o direcție care permite folosirea la maximum a gravitației.

13. Fixările ochilor să fie, pe cât posibil, cât mai puține și de durate cât mai scurte.

14. Atunci când s-a stabilit că o anumită combinație de mișcări este cea mai potrivită din punct de vedere al economiei energetice a organismului uman, această combinație trebuie să fie aplicată fără nici o excepție încă de la începutul instruirii (în munca respectivă sau meserie).

Principii ale economiei mișcării aplicabile în organizarea locului de muncă:

1. Pe suprafața de lucru să se mențină numai materialele care se utilizează în ziua respectivă.

2. Sculele și materialele să fie depozitate în locuri bine definite și permanent aceleași.

3. Sculele, dispozitivele, verificatoarele și alte materiale trebuie să fie plasate aproape de punctul de utilizare.

4. Cutiile și containerele de alimentație prin gravitație trebuie să ofere materialele cât mai aproape de punctul de utilizare.

5. Degajarea locului de muncă de materiale și semifabricate prin cădere liberă trebuie să fie utilizată oriunde este posibil.

6. Materialele și sculele să fie astfel plasate încât să permită cea mai bună succesiune de mișcări.

7. Fiecărui loc de muncă trebuie să i se asigure condiții corespunzătoare de vedere. Un iluminat bun constituie prima cerință pentru o percepere vizuală satisfăcătoare.

8. Înălțimea suprafeței de muncă și a scaunului este preferabil să permită alternarea poziției verticale/ortostatice cu poziția șezând.

9. Să se asigure fiecărui muncitor un scaun de un tip și cu o înălțime care să-i permită o pozitie corectă în muncă.

Principii ale economiei mișcării aplicabile în proiectarea sculelor și a echipamentului industrial:

1. Mâinile să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată mai avantajos de un instrument, dispozitiv de fixare sau de un dispozitiv acționat cu membrul inferior (picior).

2. Două sau mai multe scule să fie combinate ori de câte ori este posibil.

3. Obiectele de lucru și materialele să fie prepoziționate, ori de câte ori este posibil.

4. În cazurile în care fiecare deget execută o mișcare specială (de exemplu: dactilografiere, operare pe calculator), sarcina să fie repartizată potrivit capacităților specifice ale degetelor.

5. Pârghiile, manivelele și roțile de mână să fie astfel amplasate încât muncitorul să le poată manevra cu o cât mai mică schimbare a poziției corpului și cu cel mai mare avantaj mecanic.

Toate aceste principii stau la baza organizării ergonomice a muncii și servesc la elaborarea măsurilor pentru realizarea practică a acesteia.

Organizarea ergonomică a muncii reprezintă un ansamblu de metode și tehnici elaborate în lumina cerințelor ergonomiei, în scopul creșterii productivității muncii, pe măsura posibilităților fizice și intelectuale ale operatorului uman, în contextul economiei energetice a organismului acestuia.

Organizarea ergonomică a locurilor de muncă existente poate conduce la o creștere considerabilă a productivității muncii, alături de implementarea noilor descoperiri generate de progresul tehnico-științific.

Astfel, implementarea concepției și principiilor ergonomiei în organizarea muncii se constituie ca factor intensiv de creștere a productivității.

Creșterea productivității muncii nu trebuie limitată la măsurarea evoluției ei sau la planificarea creșterii ei pe baza unor calcule tehnico-economico-statistice. Trebuie avute în vedere, cu prioritate, posibilitățile psihofiziologice ale operatorului uman. Stabilirea unor sarcini de muncă supradimensionate vor conduce la istovirea prematură a forței de muncă, mai eficientă fiind justa proporție a solicitării organismului omenesc cu posibilitățile acestuia. Fiecare om este un unicat. Dacă mașinile au un regim de funcționare constant, organismul uman poate fi caracterizat ca o “mașină cu regim de funcționare variabil”. Forța de muncă a fost abordată de economiști strict ca o noțiune teoretică utilizată în calcule înguste de creștere a productivității muncii. Studiile ergonomice, organizarea ergonomică a muncii au arătat că trebuie cunoscute multilateral posibilitățile “mașinii omenești”, producătoare a forței de muncă, utilizate pe baze ergonomice de organizare pentru: creșterea productivității muncii și creșterea veniturilor proprii în vederea satisfacerii nevoilor operatorilor umani.

1.4. Proiectarea ergonomică a echipamentului industrial și a spațiului de muncă

Pentru aceasta se urmărește rezolvarea unor probleme ce privesc utilizarea dispozitivelor de lucru, proiectarea meselor și a scaunelor de lucru.

Scopurile acestei proiectări sunt :

Eliminarea pozițiilor de aplecare repetată;

Diminuare mișcărilor de ridicare ;

Reducerea pozițiilor statice și lipsa de mișcare a corpului uman pe timp lung.

Dimensiunile antropometrice ale personalului, zonele de muncă, au un rol major în proiectarea acestor elemente.

A.Conceperea, amplasarea și utilizarea dispozitivelor de acționare

Mijloacele cu ajutorul cărora se stabilește conexiunea dintre factorii motorii ai omului și ai echipamentului de lucru sunt reprezentate de dispozitivele de acționare, realizând funcțiile de comandă și reglare. Raportat la felul în care sunt acționate ele se împart în: dispozitive acționate prin rotire și dispozitive acționate liniar.

Dispozitivele de acționare cele mai folosite sunt: butoanele, levierele, pedalele, manivelele, volanele, mânerele.

În manipularea dispozitivelor de acționare apar o serie de erori cum ar fi:

erori de substituire  – neidentificarea sau confundarea dispozitivelor;

erori de ajustare  – poziția necorespunzătoare sau nerespectarea manipulării unor comenzi;

erori neintenționate –neatenție.

erori determinate de incapacitatea de a atinge dispozitivele;

De aceea trebuie ca la concepția dispozitivelor de acționare să se aibă în vedere o serie de cerințe ergonomice cum ar fi:

– felul dispozitivelor de acționare trebuie să fie în conformitate cu activitățile realizate;

– să se țină cont de capacitățile corpului uman din punct de vedere al forței, percepției și reacției la conceperea dispozitivelor de acționare

– codificarea dispozitivelor de acționare prin mărime, formă, localizare, etichetare, pentru a permite identificarea corectă și rapidă a acestora;

– amplasarea dispozitivelor de acționare trebuie să țină cont de o serie de factori, ca de exemplu: prioritatea acestora; gruparea; corespondența dintre semnale.

B. Cerințe ergonomice privind conceperea meselor de lucru, pupitrelor de comandă și a scaunelor de lucru

Un rol important în conceperea meselor de lucru și a pupitrelor de comandă îl are stabilirea înălțimii, lungimii și adâncimii planului de lucru:

Înălțimea planului de lucru este adaptată dimensiunilor antropometrice ale fiecărui executant, ținând seama de natura lucrărilor efectuate (de gradul de precizie a muncii și de categoria efortului solicitat brațelor). Din acest punct de vedere se pot distinge munci de precizie la care efortul fizic este neînsemnat, munci ușoare, de dexteritate, cu efort mediu și munci grele care necesită eforturi relativ mari.. Pentru fiecare din aceste categorii se impune o înălțime diferită a planului de lucru.

Înălțimea planului de lucru este cu atât mai mare cu cât lucrarea efectuată este mai precisă și necesită un efort fizic mai redus. Astfel, înălțimea planului de lucru este : cu 8 – 10 cm mai mare decât nivelul coatelor la lucrările de precizie, cu 5 cm sub nivelul coatelor la munci ușoare și cu 15-20 cm sub nivelul coatelor la munci grele. Realizarea unor adaptări individuale se face prin utilizarea unor bancuri de lucru care permit reglarea pe verticală a planului principal.

În cazul pupitrelor(tablourilor) de comandă, pe care sunt amplasate dispozitivele de prezentare vizuală a informațiilor și dispozitivele de acționare, indiferent de poziția de muncă adoptată, este necesar, ca axa vederii să fie perpendiculară pe suprafața de comandă a pupitrului.. Dacă operatorul lucrează în poziție ortostatică, înălțimea pupitrului de comandă trebuie să fie mai mare , iar înclinația suprafeței acestuia să fie de 30ș. În poziția de lucru așezat înălțimea pupitrului de comandă scade, însă înclinația suprafeței crește la 60ș.

Lungimea sau distanța laterală și adâncimea planului de lucru sau distanța în raprt cu planul frontal depind de dimensiunile obiectelor muncii care se prelucrează pe suprafața de lucru, precum și de cantitatea de materiale și unelte de muncă cu care se lucrează. Referitor la utilizarea suprafeței de lucru este necesar să se respecte principiile economiei mișcărilor.

În ceea ce privește scaunul de lucru, în concepția constructivă a acestuia este necesar să se respecte următoarele principii generale :

– scaunul de lucru să asigure un sprijin corpului omenesc în raport cu activitatea desfășurată ;

– scaunul să aibă unele dimensiuni reglabile calculate funcție de dimensiunile antropometrice.

– formele scaunului de lucru să evite posibilitatea ca operatorul să lucreze în poziții necorespunzătoare ;

– greutatea corpului omenesc să fie repartizată uniform pe suprafața de șezut a scaunului.

1.5. Structura și proiectarea sistemului om – mașină – mediu

Sistemul om-masina-mediu este un ansamblu format din unul sau mai mulți oameni și una sau mai multe componente fizice (masini, echipamente), care interacționează pe baza unui circuit informațional, în cadrul unei ambianțe fizice si sociale, în vederea realizării unui scop comun.

Elementele generale ale sistemelor sunt următoarele:

– ansamblul de elemente;

– interacțiunea dintre elemente;

– realizarea în comun a unor funcții;

– aranjare ordonată;

– sistematizare;

– metoda.

Proiectarea sistemului om – masină – mediu, la nivelul unui loc de muncă din cadrul întreprinderii, presupune parcurgerea următoarelor etape:

– Definirea clară a obiectivelor și a scopului principal al sistemului;

– Stabilirea funcțiilor acestuia pentru realizarea scopului;

– Împarțirea funcțiilor între componentele sistemului, specificarea modului de informare și de acționare a omului în sistem;

– Proiectarea mașinilor utilaj;

– Determinarea modului optim de amenajare a locului de muncă conform particularităților anatomofiziologice ale omului și caracterului sarcinilor de realizat;

– Determinarea valorilor optime ale factorilor de ambianță;

– Selecția și pregătirea profesională a personalului din sistem, având în vedere sarcinile si funcțiile ce revin acestuia;

-Stabilirea gradului de solicitare a omului și a posibilităților de reglementare a eforturilor sale;

– Determinarea coordonatelor ambianței sociale din sistem și influența diferiților ei factori asupra eficienței muncii și calității muncii.

Subsistemul om – este componenta umană conștientă a sistemului muncii, care are rolul

de punere în funcțiune a subsistemului mașină, iar prin intermediul acestuia să acționeze asupra obiectelor muncii, cu scopul transformării lor fizice și/sau chimice pentru a obține bunuri materiale și servicii. Caracteristicile principale ale subsistemului om sunt:

– Este un sistem complex și deschis, cu structură dinamică, bio-psiho-socială, culturală;

– Este un sistem biologic senzorial;

-Acționează în condiții concrete de variabile antropologice, conform pregătirii profesionale, aptitudinilor, dar și stării psihice resimțită la un moment dat;

– Sistem cibernetic cu o structură de transformare a unor intrări în ieșiri (fig1.3):

Fig 1.3. Subsistemul om

Sursa: http://www.docfoc.com/ergonomie-curs1

Componentele subsistemului om sunt:

– Variabilele antropologice și antropometrice;

– Personalitatea umană formată din aptitudini, caracter ,temperament, – ajută persoana să se obișnuască cu activitatea profesională;

– Pregătirea profesională – se capătă în procesul de instruire și educare, se află în strânsă legătură cu aptitudinile omului pentru realizarea unei meserii;

– Variabile psihologice – vizeză intelectul (memorie, gândire, imaginație), concentrare, spiritul de observație, etc.

Procesele voliționale au un rol semnificativ pentru variabilele psihologice, care asigură recepționarea informației transmisă de subsistemele precum detectare, discriminare, identificare, interpretare semnale sau mesaje), prelucrarea informațiilor (decodificare mesaje, clasificare, selecționare, corelare ), luarea deciziei privind deservirea locului de muncă.

Între elementele componente ale subsistemului se stabilesc relații endogene, care pot fi:

– directe – cum ar fi variabilele antropologice ce au o relație directă cu trăsăturile de personalitate, dar cu variabilele psihologice și pregătirea profesională;

– indirecte –cum ar fi starea psihică la un moment poate avea influențe asupra capacității de muncă și performanțelor profesionale;

Între elementele componente și subsistemele din aval și amonte se stabilesc relații exogene.

Intrări din:

– Subsistemul mașină – de exemplu comportarea în funcționarea propietăților constructive, performanțele atât tehnice cât și economice realizate, calitatea prelucrării obiectelor muncii;

– Subsistemul mediu – presupune organizarea activității, din punct de vedere igienico-sanitare, factori de ambianță fizică a muncii precum lumină, microclimat, zgomot– acesta vizează variabilele psihologice și antropologice.

– Subsisteme de același rang – se adresează personalității și pregătirii profesionale;

– Subsisteme de rang superior – informații de la persoanele aflate pe un rang superior din punct de vedere organizațional privind sarcinile de muncă, norme, normative, recomandări, instrucțiuni.

Ieșiri către:

– Subsistemul mașină – transmiterea comenzilor de pornire-oprire, supravegherea funcționării;

– Subsistemul mediu –presupune reglarea factorilor nocivi;

– Subsisteme de același rang – colaborări interpersonale;

– Subsisteme de rang superior – presupune informare, transmiterea stării sistemului om-mașină –mediu la un moment dat sau solicitarea unor intervenții pentru reglarea activității sistemului,realizare a sarcinilor de muncă.

2.Subsistemul mașină este un sistem cibernetic ce urmărește transformarea intrărilor în ieșiri (fig.1.4 ).

Fig. 1.4. Subsistemul mașină

Sursa: http://www.docfoc.com/ergonomie-curs1

Elementele componente ale subsistemului mașină sunt:

– Caracteristicile constructive ale utilajului;

– Parametrii tehnici și economici de funcționare;

– Fiabilitate;

– Obiectele muncii.

Relațiile endogene presupun:

– Conexiuni directe – ce au la bază influența caracteristicilor constructive ale utilajului asupra parametrilor de funcționare și fiabilității, dar și influența parametrilor de funcționare (turații,viteze de lucru,presiuni) asupra asupra calității prelucrării obiectelor muncii cât și fiabilității utilajului; influența consumului de energie asupra costului de fabricație.

– Conexiuni indirecte (inverse) – presupun un consum suplimentar de energie și timp din cauza disfuncțiunilor utilajului cauzat de influențele exercitate de calitatea materialelor prelucrate asupra elementelor constructive ale utilajului și parametrilor tehnici și economici.

Relațiile exogene presupun:

Intrări provenite de la:

– Subsistemul om – transmiterea de comenzi de pornire, reglare, modificare a regimului de funcționare, lucrări de modernizare, întreținere și reparații;

– Subsistemul mediu – influența benefică sau perturbatoare a factorilor de ambianță fizică (umiditate, temperatură, vibrații, zgomot);

Alte sisteme ale întreprinderii – materiile prime, echipamentul.

Ieșiri către:

– Subsistemul om – informații de stare sau de reglaj, performanțele tehnice și economice realizate, starea de funcționare, calitatea obiectelor muncii prelucrate;

– Subsistemul mediu – fum, vapori, vibrații, temperaturi, zgomot;

– Alte sisteme ale întreprinderii – produse, lucrări sau servicii adresate altor sisteme (locuri de muncă, magazii)

3.Subsistemul mediu –presupune ansamblul factorilor de ambianță în care omul își desfășoară munca și care influențează starea fizică și psihică a executantului.

Are două componente: ambianța fizică și ambianța psihosocială.

Ambianța fizică are următoarea structură:

– Ambianța barică – înlocuirea azotului din aerul respirabil;

– Ambianța cromatică – ansamblul culorilor utilajelor, ale echipamentului de protecție sau mijloacelor de transport;

– Ambianța biologică – contaminarea aerului din mediul de lucru cu microorganisme;

– Ambianța electromagnetică – luminozitate și radianții;

– Ambianța sonoră – ansamblul sunetelor produse la un loc de muncă, din punct de vedere al intensității și duratei;

– Ambianța termică – curenți de aer, temperatură și umiditate,;

– Ambianța toxochimică – prezența în aer a substanțelor chimice;

– Ambianța vibratorie – vibrațiile produse de utilaj.

Ambianța fizică influențează eficiența muncii prin starea de confort sau inconfort pe care o resimte factorul uman.

Influența negativă se concretizează în diminuarea capacității de muncă și apariția stării de oboseală.

Ambianța psihosocială – are la bază totalitatea raporturilor interpersonale în cadrul dinamic, structural și funcțional al grupului de muncă.

Are la bază procesele următoare: intercomunicare, intercunoaștere, grad de omogenitate și preocupări extraprofesionale ale membrilor grupului, coeziune a grupului.

Factorii de ambianță psihosocială ce pot influența pozitiv sau negativ capacitatea de muncă sunt:

– Relațiile interpersonale;

– Personalitatea – atitudine, caracter;

– Modul de organizare a activității;

– Trăiri emoționale;

– Condiții igienico-sanitare.

1.6.Influențe ale ergonomiei în procesul de fabricație și montaj

Ergonomicizarea unui post de muncă are ca scop majorarea capacității de producție, diminuarea cheltuielilor prin idetificarea și eliminarea rebuturilor, dar și o bună administrare a capacităților umane de muncă.

Capacitatea de muncă (Cm) reprezintă totalitatea posibilităților fizice, psihice, cerebrale și nervoase ale operatorului uman de a efectua o cantitate maximă de muncă fără ca nivelul calitativ al prestației sale să se diminueze.

Capacitatea de muncă îmbracă trei forme:

1. Capacitatea potențială exprimă resursele umane datorate rezervelor de energie ale organismului și unor factori psihologici cum sunt:

-dispoziția de muncă – variază în condițiile unei senzații de plenitudine a forțelor fizice și intelectuale. Stările patologice de boală sunt însoțite de scăderea dispoziției de muncă;

-voința – când aceasta nu-și realizează scopul propus, ea determină o forță negativă a dispoziției, iar capacitatea de muncă potențială scade, exprimându-se într-o stare de deprimare sau chiar conflictuală.

2. Capacitatea funcțională este acea parte a capacității de muncă utilizată strict în procesul de muncă.

3. Capacitatea de rezervă este acea parte a capacității de muncă necesară îndeplinirii obligațiilor sociale, familiale, participării la viața culturală etc.

Variația capacității de muncă cunoaște trei forme:

– capacitate de muncă crescândă caracterizată prin valori relativ scăzute ale rapidității și preciziei executării operațiilor și cu o atenție instabilă (a, a*);

– capacitate de muncă optimă când se constată un nivel relativ stabil al performanțelor operatorului uman (b, b*);

– capacitate de muncă în scădere datorată apariției oboselii (c, c*).

Fig.1.5.Nivelul productivității muncii

În plus față de cele reprezentate în figura anterioară, sunt necesare unele comentarii folositoare înțelegerii fenomenelor petrecute pe parcursul unei zile de muncă și care detemină variația capacității de muncă:

– capacitatea de muncă crescândă (a) se identifică cu faza de adaptare a executantului la condițiile de muncă.

Consumul de oxigen își mărește volumul fără a îndeplini integral nevoile organismului pentru că aparatele respirator și circulator reacționează cu întârziere la cerințele obligatorii.

Această perioadă presupune o îmbunătățire permanentă a parametrilor psiho-fiziologici și a rezultatelor în muncă. În funcție de specificul muncii această perioadă poate dura de la câteva minute la o oră sau chiar mai mult.

– capacitatea de muncă optimă (b) presupune un nivel stabil al performanțelor.

În această fază are loc echilibru balanței energetice, în care nivelul oxigenului corespunde cu nevoile organismului, respirația și pulsul ating valori adecvate pentru efectuarea muncii (durata 1 … 3 ore).

Aici productivitatea și numărul de rebuturi sunt bune și se constată chiar o diminuare a solicitărilor psihofiziologice.

– capacitatea de muncă în scădere (c) este cauzată de apariția oboselii crescânde apărută din cauza epuizării rezervelor organismului din faza (b).

Este perioada unde se revine la nivelul inițial al capacității operatorului, după terminarea activității desfășurate, iar ritmul aparatului respirator și pulsul revin la valori normale.

Deci, capacitatea de muncă a operatorului se diminuează și se observă apariția unor mișcări irelevante în procesul muncii, a unor comenzi greșite, simultan cu încetinirea ritmului de lucru.

Fazele ce caracterizează dinamica capacității de muncă se repetă și după pauza de masă cu deosebirea că:

– (a*) este mai scurtă întrucât omul se adaptează la procesul muncii mai repede;

– (b*) este mai scăzută, cu un nivel al productivității mai scăzut și mai scurtă ca durată;

– (c*) apare mai repede ca urmare a apariției și instalării oboselii în organismul uman.

Tulburările capacității de muncă se măsoară prin pierderea definitivă sau temporară a potențialului de muncă al factorului uman.

Pierderea temporară a capacității de muncă are este cauzată de tulburări funcționale, cu caracter reversibil, de scurtă durată, de exemplu; infartul de miocard.

Pierderea de lungă durată a capacității de muncă are drept cauze afecțiuni sau tulburări funcționale ireversibile.

În concluzie, este obligatorie activitatea de expertiză și recuperare a capacității de muncă, organizată judicios la nivel național.

Buna iluminare a postului de lucru și folosirea culorilor pentru o mai ușoară identificare a componentelor folosite, a comenzilor influențează capacitatea de muncă a unui operator.

Atât culorile cât și o bună luminozitate în cadrul unui post de muncă au o foarte mare importanța din punct de vedere ergonomic și ajută la o mai bună desfășurare a activităților operatorului.

Culoarea este unul din elementele esențiale ale existenței umane, lăsându-și amprenta pe tot ceea ce ne înconjoară: de la culorile din interiorul locuinței, la cele din exteriorul ei (clădiri, străzi, mobilă, etc).

De modul cum aceasta ne influențează starea de spirit, aducându-ne bucurie sau tristețe, liniște sau agitație, este influențată într-o foarte mare măsură liniștea noastră interioară, de aceea culoarea a fost întotdeauna utilizată și analizată.

Din totalitatea radiațiilor electromagnetice, ochiul percepe doar lumina.

Lumina este definită, ca radiația care poate fi sesizată cu ajutorul ochiului. Lumina albă se descompune printr-o prismă de cristal, în cele șapte culori ale curcubeului.

Percepția culorilor a fost și este explicată, utilizând principiile de optică și neurofiziologie.Intensitatea luminoasă joacă de asemenea un rol important în mecanismul percepției cromatice, deoarece de la un anumit grad crescut de luminozitate ochiul percepe defectuos schimbările cromatice. Cel mai remarcabil proces al percepției culorilor are însă loc la nivelul retinei. Conform teoriei tricromatice emisă de Thomas Young, conurile sunt de trei tipuri: unele sensibile la albastru, altele la verde și altele la roșu.

Conform unor cercetări științifice, culorile influențează starea fiziologică a organismului, procesele psihice și stările noastre afective.În paragraful urmator sunt prezentate principalele efecte fiziologice și psihologice ale culorilor, precum și semnificația lor psihoafectivă.

Efecte fiziologice și psihologice ale culorilor sunt:

Roșu:
– ridică tonusul muscular;
– activează respirația; crește presiunea sangvină; dă senzația de căldură;
– stimulator general;
– stimulator intelectual;
– facilitează asociațiile mintale de idei; senzație de apropiere în spațiu;
– însuflețire, mobilizare etc. se caracterizează ca "forța voinței"; specifică tipului activ, ofensiv, competitiv, operativ; exprimă dorință.

Portocaliu:
– menține presiunea sangvină; accelerează pulsațiile inimii;
– favorizează secreția gastrică:
– culoare caldă; impresie de sănătate și optimism;
– senzație de apropiere putemică; optimism;
– veselie:
– aceleași caracteristici ca și la culoarea roșie.
Galben:
– menține funcționarea normală a sistemului cardiovascular; stimulează nervul optic;
– culoare caldă și dinamică;
– senzație de apropiere în spațiu; culoarea cea mai veselă; stimulează vederea;

– calmant al psihonevrozelor;stimulează și întreține starea de vigilență;
– căldură; intimitate;
– satisfacție; admirație;
– înviorare;
– caracteristică pentru tipul activ; exprimă spontaneitate, aspirație, originalitate, veselie.

Alb:
– contracția pupilei și a mușchilor globului ocular;
– robustețe, expansivitate, puritate, răceală, suavitate;
– este obositor prin strălucirea datorată reflexiei totale a luminii;
– liniște, inocență, virtute, sobrietate, pace, împăcare, curățenie.

Negru:
– reducerea activității metabolice; repaus;
– introversie, depresie, neliniște, reținere;
– impresie de adâncime, plinătate și greutate;
– tristețe, singurătate, desparțire, doliu, sfârșit.

Deoarece culorile influențează fizio-psihologic oamenii în multiple domeniilor de activitate (excemplu: de la industrie și medicină), se recomandă culori luminoase, pastelate, exluzându-se culorile închise și reci ca și acele nuanțe astrale.

Culorile spațiilor destinate lucrului, depind de felul activității desfâșurate în locurile respective, și de alte condiții aferente. Printre spațiile cel mai des analizate se găsesc halele industriale, laboratoarele, institutele de învățământ, etc.

Pentru a determinat cromatica interioară, a spațiilor de lucru, trebuie avute în vedere următoarele: aspectul funcțional – utilitar, aspectul fizio -psihologic și cel estetico – artistic.

Culoarea locului de lucru și a casei fiecărei persoane are o influență majoră, dacă ne gândim că aceasta este unul din factorii poate binedispune sau indispune o persoană și influențează activ sau pasiv comportamentul acesteia.

Ergonomia, din punct de vedere stiințific consideră că pentru organizarea mai eficientă, este necesar să se analizeze totalitatea factorilor ambientali.

Lumina pentru om este condiția celor mai multe din activități. Ea este corespondentul vizual al căldurii și ajută ochiul să perceapă "ciclul de viață" al orelor și anotimpurilor. Lumina este în același timp un element dinamic care se descompune în șapte culori. Fără ea nu există percepție vizuală. Numai prin lumină și prin cele șapte culori ale sale, formele spațiale sunt puse în valoare.

Omul are capacitatea de percepție cea mai înaltă atunci când nu este nici prea multă lumină, nici prea mult întuneric, astfel obiectele din jur sunt percepute în mod diferit în funcție de natura sursei de lumină.

Perceptia vizuală a omului este influențată nu doar de lumina slabă sau prea puternică, dar și de marile diferențe de lumină dintre spațiile de lucru și cele de circulație.

Astfel pentru a se evita acest lucru, trebuie să se aibă în vedere de următorii factori: adaptarea ochiului depinde de media strălucirii zonei sarcinii vizuale; efectul strălucirii este cu atât mai mare cu cât crește suprafața de proiecție a sursei luminoase în câmpul privirii; disconfortul descrește pe măsură ce se mărește unghiul vizual dintre sursa luminoasă și obiectul care este privit.

Factorul care afectează cel mai mult este strălucirea orbitoare, cauzată de o cantitate prea mare de lumină care pătrunde în ochiul uman, direct sau prin reflexie.

Arta iluminatului sugestiv analizează îndeosebi lumina artificială, care, vrând să imite lumina zilei, afectează.

Iluminatul artificial indirect provine din necesitatea de a diminua sursele de lumină care deranjau ochii, pentru că, adesea, acestea erau rău puse, dar acum, când s-a ajuns în cealaltă extremă, iluminatul indirect, atunci când este neinspirat, în loc să lumineze, orbește.

De aceea este recomandat să se folosească surse de iluminat vizibil combinate cu iluminatul indirect. Omul caută sursa de lumină, din instinct, acesta orientându-se după ea, chiar în spațiile închise.

CAPITOLUL II NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROCESELE DE PRODUCȚIE

2.1.Descrierea procesului de producție

Procesul de producție cuprinde un ansamblu de metode, tehnici și procedee, concepute și aplicate de om pentru transformarea obiectelor muncii în produse finite. Factorii ce contribuie la realizarea procesului de producție sunt: forța de muncă, mijloacele de muncă și obiectele muncii.

În cadrul procesului de producție este inclus și procesul de fabricație, adica momentul în care are loc transformarea materiilor prime sau/și obiectelor muncii în produse finite.

Macrostructura procesului de producție cuprinde:

– procesul tehnologic: ce include totalitatea operațiilor tehnologice în urma cărora rezultă un produs, sunt operații ce presupun schimbarea formei și a compoziției chimice ale materiilor prime care se prelucrează;

– procesul de muncă: include procesele unde are loc acțiunea factorului uman asupra obiectelor muncii cu ajutorul mijloacelor de muncă.

Activitățile realizate într-un proces productiv sunt clasificate în cinci categorii diferite:

Operația este activitatea unde sunt schimbate voit caracteristicile fizice sau chimice ale unui obiect sau este pregătit pentru altă operație, control, transport sau depozitare.

Controlul este activitatea în cadul careia obiectul este controlat calitativ sau cantitativ din punct de vedere al unei caracteristici proprii sau este verificat pentru identificare.

Diferența dintre cele două este: o operație face ca obiectul modifică obiectul spre finisare în timp ce controlul verifică corectitudine executării unei operații.

Transport este acea activitate unde obiectul este mutat dintr-un loc în altul, exceptând acele mișcări ale obiectului din cadrul unei operații sau control.

Întârziere este activitatea de staționare a obiectului, produsă de neexecutarea imediată a activității următoare. Nu intra în calcul acele așteptări care schimbă intenționat caracteristicile fizice sau chimice ale obiectului (cum ar fi așteptarea în vederea răcirii naturale a obiectului). Așteptarea poate avea și caracterul unei stocări temporare (de exemplu, stocarea pieselor în curs de fabricare între doua operații succesive).

Depozitare este acea activitate în cadrul căreia un obiect este stocat și supravegheat împotriva unei deplasări neautorizate.

Diferența dintre depozitare și stocare temporară constă în faptul că dacă depozitate este nevoie de documente de gestiue pentru stocările temporare aceste nu se întocmesc.

În cadrul proceselor de producție este posibil ca unele dintre activitățile precizate mai sus să fie executate în paralel sau la acelaș loc de muncă, în aest caz are loc o activitate combinată.

Sistemul de producție într-o societate este totalitatea mijloacelor de producție și regulilor de funcționare realizate de om în vedrea transformării obiectelor muncii în produse, în mod reproductibil și repetabil.

Obiectivul general fiind realizarea unor produse, în termenele, cantitatea și calitate cu costuri de producție minime.

Din punct de vedere structural, activitațile incluse într-un sistem de producție sunt rezultatul acțiunii conjugate a următoarelor trei subsisteme generale:

– sistemul decizional SD (partea de comandă) – având rolul de a lua decizii în legatură cu activitățile realizate în cadrul sistemului de producție pentru rezolvarea obiectivelor fixate anterior sistemului.

– sistemul operațional SO (partea operativă) – având rolul de a finalize deciziile luate utilizând resursele disponibile pe obiectivele stabilite anterior.

– sistemul informațional SI – având rolul de a păstra legătura între sistemul decizional și sistemul operațional. Acesta furnizează deciziile luate de sistemul decizional către sistemul operațional și transmite sistemului decizional date de stare în legătură cu activitățile ce se realizează în cadrul sistemului operational.

2.2. Clasificarea proceselor de producție

Procese de producție au o diversitate largă, iar gruparea acestora în funcție de anumite caracteristici comune permite clasificarea lor în funcție de diferite criterii.

Cele mai importante criterii sunt următoarele: modul de participare la obținerea produsului finit; gradul de periodicitate; gradul de continuitate; natura tehnologică a operațiilor.

În funcție de modul de participare la realizarea produsului finit procesele de producție sunt: procese de producție de bază; procese de producție auxiliare; procese de producție de servire; procese de producție anexă.

Procesele de producție de bază presupun transformarea materiile prime și materialele în produse finite care formează obiectul activității de bază al întreprinderii: procese de prelucrare mecanică și montaj în construcții de mașini.

Procesele de producție de bază pot fi împărțite în: procese de bază pregătitoare, procese de bază prelucrătoare sau procese de montaj – finisaj.

În cadrul proceselor de bază pregătitoare se pregătesc materiile prime și materialele pentru prelucrarea propriu-zisă: procesele de turnare, forjare, debitare etc.

În cadrul proceselor de bază prelucrătoare se realizează operații de prelucrare propriu-zisă a obiectelor muncii și materialelor în vederea transformării lor în produse finite: procese de prelucrări mecanice, prelucrări prin eroziune etc.

În cadrul procesele de bază de montaj – finisaj se asigură obținerea formei finale a produsului înainte de livrarea către consumator.

Prin procesele de producție auxiliare se asigură realizarea unor produse care nu costituie obiectul activitații de bază a întreprinderii, dar care au un rol important în buna funcționare a proceselor de producție de bază, cum ar fi: procesele de obținere a diferitelor feluri de energie, procesele de reparare a utilajelor și echipamentelor de obținere a SDV-urilor necesare în procesele de producție de bază, etc.

Procesele de producție de servire asigură realizarea unor servicii sau bunuri care nu constituie obiectul activității de bază a companiei, dar au un rol important la buna desfașurare a proceselor de producție de bază și auxiliare: procesele de transport intern de depozitare sau de transport a diferitelor feluri de energie.

După gradul de continuitate procesele de producție sunt:

– procese de producție continue, asigură o transformare permanentă a materiilor prime în produse finite, pe toată durata procesului, parametrii tehnologici având aceleași valori.

– procese de producție periodice, caracterizate prin aceea că produsele sunt împarțite sub formă de loturi de fabricație sau sub formă de șarje, la distanțe de timp egale cu timpul necesar pentru elaborarea lotului sau șarjei respective.

După gradul de periodicitate procesele de producție pot fi:

– procese de producție ciclice: au caracter repetitiv și sunt specifice tipului de producție de serie mare sau de masă, aici prelucrarea produselor se face pe loturi de fabrica.ie sau sub forma de șarje.

– procese de producție neciclice se repetă la intervale mari de timp și sunt specifice tipului de producție de serie mică sau unicate.

În funcție de natura tehnologică a operațiilor procesele de producție sunt:

– procese chimice: se realizează în instalații capsulate unde materiile prime se transformă în urma unor reacții chimice sau termochimice, exemple de astfel de proce pot fi: procesele din industria aluminiului, a maselor plastice etc.

– procese de schimbare a configurației: presupun operații de prelucrare mecanică a obiectelor muncii prin intermediul unor mașini sau agregate tehnologice: procese de așchiere, deformare plastică, eroziune etc.

– procese de asamblare: asigură sudura, lipirea sau montajul unor subansamble pentru obținerea produsului finit.

– procesele de transport: realizează mutarea materialelor și obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul sau de la o unitate de producție la alta, în cadrul întreprinderii.

Tipul de producție este dat de felul produselor ce urmează a fi realizate, de volumul producției fabricate, de complexitatea constructivă și tehnologică a acestora, dar și de nivelul tehnic al utilajelor din dotare, de nivelul de pregatire profesională a resursei umane.

În funcție de totalitatea factorilor menționați mai sus se disting următoarele tipuri de producție:

– producție de masă;

– producția de serie (mare, mijlocie și mică);

– producția de unicate (individual).

Tabel nr 2.1. Determinarea tipului de producție

Sursa: Nițu E. L., Managementul producție

2.3 Organizarea sistemelor de montaj

Toate procele tehnologice pot fi prezentate ca un sistem de fabricație, ale cărei intrări sunt pe de o parte materialele și energia ce implicate în acest proces, iar pe de altă parte “instrucțiunile” privind modul de desfășurare al procesului, ieșirea din sistem, fiind de fapt, produsul rezultat în urma procesului.

Sistemul de montaj este compus din forța de muncă umană, mașinile și echipamentele de montaj. Funcția generală a unui astfel de sistem este de a transforma componentele de intrare în componente de ieșire – produse finite – de calitate superioară cu costuri minime și într-un timp scurt(fig.2.1)

Energie

Piese Produse finite

Subansambluri

Materiale

Semnale Informatii

Fig.2.1. Intrările și ieșirile ale unui sistem de montaj

Sursa: schemă creată de autor

Funcția globală a unui sistem de montaj este compusă din mai multe subfuncții ale montajului, fiecăreia atribuindu-se un subsistem al sistemului de montaj.

Aceste funcții sunt:

Mișcarea materialelor;

Asamblarea;

Controlul;

Reglarea;

Comanda;

Întreținerea;

Funcția specială;

Funcția auxiliară.

Funcția de mișcare a materialelor include ansamblul activităților din cadrul sistemului de montaj, pentru aducerea componentelor în poziția necesară montării. Aceasta este alcătuită din două subfuncții: transportul și manipularea.

Funcția de transport cuprinde totalitatea activităților necesare pentru deplasarea componentelor și produselor între 2 locuri de muncă succesive. Activitățile ce se realizează în această subfuncție sunt:deplasarea, încărcarea, descărcarea și depozitarea.

Funcția de manipulare cuprinde totalitatea activităților tehnologice ce realizate într-un loc de muncă, prin care componentele sunt puse într-o anumită poziție pentru a facilita asamblarea lor.

Asamblarea cuprinde activitățile tehnologice ce se efectuează asupra pieselor pentru a le aduce în relații reciproce proiectate și pentru a asigura aceste relații, în scopul realizării produsului finit.

Controlul cuprinde toate activitățile referitoare la măsurare și corectare făcute în sistemul de montaj, pentru asigurarea calității produsului final.

Reglarea include toate activitățile efectuate asupra sistemului de montaj în scopul manipulării și asamblării corecte a pieselor.

Comanda include activitățile de ajută la corelarea și funcționarea corectă a sistemului.

Întreținerea cuprinde toate activitățile efectuate în scopul evitării avariilor.

Funcția specială cuprinde activitățile realizate în scopul efectuării lanțurilor de dimensiuni prin interschimbabilitate parțială.

Funcția auxiliară este compusă din toate activitățile efectuate în vederea asigurării sistemului de energie, cu materiale auxiliare.

Componentele unui sistem de montaj sunt alese în funcție de o serie de factori, și anume:

Numărul de produse cerute;

Termenele de livrare;

Complexitatea produsului referitoare la formă și funcționalitate;

Flexibilitatea necesară;

Capitolul disponibil, etc.

Acești factori ajută la gradul de mecanizare și automatizare al sistemului de montaj, mai precis la structura sa.

În funcție de obiectivele sale, sistemul de montaj poate fi compus din mai multe posturi manuale de lucru și / sau de posturi mecanice sau automatizate.

Echipamentele de lucru în cadrul unui sistem de montaj pot fi cuplate în trei feluri:

a)În serie;

b)În paralel;

c)Mixt

Sisteme și posturi de montaj cuplate în serie

Posturile individuale sunt cuplate în serie în momentul în care produsul trece de la un post de lucru la altul (fig.2.2).

Fig.2.2 Sisteme cu posturi de montaj cuplate în serie

Ritmul de montaj la un astfel de sistem este egal cu suma dintre timpul celei mai lungi operații și durata de transfer a produsului între 2 posturi de montaj.

R=Te + Tt1

Unde:

Te = timpul necesar pentru cea mai lungă operație;

Tt1 = timpul de transport între cele 2 posturi de montaj

Acest sistem poate fi utilizat atunci când durata sarcinilor fiecărei operațiile sunt echilibrate.

O linie de montaj de acest fel este mai dificil de echilibrat, deoarece realizarea activităților este individuală, și poate varia în decursul unui schimb de lucru.

Aceste sisteme sunt monotone, operatorul face tot timpul aceleași mișcări la punctul de montaj, ceea ce îl obosește, iar metodele de lucru sunt greu de schimbat.

Sisteme de montaj cuplate în paralel

Posturile individuale de lucru sunt cuplate în paralel atunci când aceeași operație de montaj este realizată în diferite puncte ale sistemului (fig.2.3).

Fig.2.3. Sistem de montaj cuplat în paralel

În acest sistem echipamentul de montaj trebuie să fie la îndemână în mai multe locuri, pentru că alimentarea cu componente și materiale a acestor tipuri de sisteme este mai complicată.

Ritmul de montaj este dat de relația:

Rm = Tp + Tt

Unde:

Tp = timpul operației de la unul din posturile de montaj;

Tt = timpul de transport (transfer).

Echilibrarea producției în acest caz se face prin reglarea numărului de posturi paralele.

Sistemele de montaj cuplate mixt cuprind posturi de montaj în serie și posturi de montaj în paralel.

2.4. Clasificarea organizării producției în flux

Organizarea producției în flux se regăsește în practică concret sub forma liniilor de producție în flux. O clasificare a acestora se face după mai multe criterii:

După gradul de continuitate al procesului de producție:

Linii de producție în flux continuu;

Linii de producție în flux intermitent.

Liniile de producție în flux continuu sunt forma superioară de organizare și se identifică prin faptul că produsele sunt fabricate conform modului de funcționare al liniei fără întrerupere.

Funcționarea continuă a liniei se realizează prin faptul că durata operației este egală cu tactul de funcționare al linie.

Tactul de funcționare al liniei este egal cu intervalul de timp care se pierde între ieșirea de pe linie a două produse finite.

Lipsa de sincronicitate a executării operațiilor este una dintre caracteristicile principale ale liniilor în flux intermitent. In acest caz durata operațiilor este diferită, fapt ce duce la o aglomerare neuniformă a utilajelor și a muncitorilor.

După nomenclatorul de produse ce se realizează pe linie:

linii în flux pe care se fabrică un singur produs;

un număr foarte mic de produse;

linii în flux cu produse diferite.

In acest caz permit execuția unui număr mare de produse care au o tehnologie asemănătoare este una din caracteristicile cele mai importante. Diferența dintre prima categorie și cea de a doua este legată de faptul că prima subcategorie ajută la trecerea de la un produs la altul, ceea ce îi conferă o flexibilitate mai ridicată, iar la cea de a doua fabricația este organizată pe grupe de mașini și de oameni.

După existența ritmului de lucru sau de funcționare

linii în flux cu ritm reglementat ;

linii în flux cu ritm liber.

Pentru liniile în flux cu ritm liber nu se impune un ritm de lucru, deci realizarea operațiilor, precum și fabricarea produselor se va face fără un ritm impus pentru linie.

În raport cu poziția pe care o ocupă obiectul de prelucrat:

linii de producție cu obiect mobil;

linii în flux cu obiect fix.

Pentru liniile de producție cu obiect mobil acestea din urmă se prelucrează trecând de la un loc de muncă la altul în conform executării operațiilor, iar pentru cea de-a doua grupa obiectul este fix ceea ce înseamnă că operatorii se vor deplasa în ordine de la un produs la altul pentru a realiza operațiile prestabilite.

După modul în care se face trecerea de la un loc de muncă la altul al obiectelor ce

vor fi prelucrate:

– linii în flux la care obiectul de prelucrat trece bucată cu bucată ;

– linii în flux la care trecerea se face pe loturi.

f) După forma constructivă a liniei:

– linii în flux drepte;

– linii în flux în zig – zag;

– linii în flux în cerc;

– sau în diferite alte forme.

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ PRIVIND ERGONOMIA UNUI POST DE LUCRU

3.1 Componentele analizei ergonomice a posturilor de lucru

Cu scopul îmbunătățirii condițiilor de lucru ale operatorului și eficientizării procesului de muncă, întreprinderile industriale au dezvoltat o serie de metode și proceduri care permit atingerea acestor obiective.

În cadrul întreprinderii DACIA metoda de analiză ergonomică a unui post de lucru folosită presupune analizarea activităților realizate de operator la respectivul post de lucru în funcție de diferite criterii, specifice eforturilor fizice și cognitive la care este supus operatorul.

Acesta metodă este valabilă activităților repetitive și ajută la determinarea unor ținte de progres.

Analiza postului de lucru include din punct de vedere ergonomic:

– Operatorul care realizează activitățile;

– Echipamentele de realizate folosite;

– Spațiul de lucru;

– Metoda de muncă aplicată (organizarea muncii).

Analiza efectuată trebuie sa aibă în vedere următoarele:

– Pozitia operatorului (constrângere fizică);

– Efortul solicitat executantului (constrângere fizică);

– Frecvența activităților desfășurate (constrângere cognitivă);

-Complexitatea activităților (constrângere cognitivă);

Constrângerile fizice au fost împarțite pe niveluri ce au fost determinate având la bază anumite norme europene, majoritatea din Spania, Franța, și UK.

Nivelurile constrângerilor fizice au următoarele caracteristici:

– Nivelele 1 si 2 – sunt realizate pentru operatorii cu aptitudini diminuate;

– Nivelul 3 – sau nivelul țintă, fiind un nivel de constrângere fizică pentru femei și bărbați de vârsta a doua;

– Nivelul 4 – este recomandat pentru bărbații tineri, dar chiar și pentru aceștia riscuri de sănătate pentru o folosire îndelungată;

– Nivelul 5 – este nivelul de constrângere unde pot rezulta boli profesionale.

Pentru constrângerile cognitive nivelurile au fost determinate pe baza analizelor ergonomice internaționale și a experienței ergonomice și psihologiei muncii.

Nivelurile pentru acest tip de constrângeri au următoarele caracteristici:

– Nivelele 1 si 2 – sunt recomandate posturilor unde operatorul are posibilitatea de recuperare a micile întârzieri ale producției fără stres suplimentar;

– Nivelul 3 – reprezintă un compromis între obținerea eficienței cea mai înaltă a procesului de producție și capacitatea de munncă obișnuită a muncitorului;

– Nivelul 4 – acest nivel presupune o foarte bună cunoaștere a postului de lucru și un nivel ridicat de experiență profesională pentru atingerea constrângerilor cognitive;

– Nivelul 5 – pentru acest nivel posturile sunt polivalente și sunt greu de îndeplinit datorită complexități operațiilor.

Primul element ce trebuie luat în considerare este poziția executantului la locul de muncă. Poziția pe care o are muncitorul în timpul realizării sarcinilor este importantă pentru că influențează felul de realizare a diferitelor operații și nivelul de oboseală al operatorului.

O poziție greșită influențează nivelul productivității muncii, pe când o poziție adecvată este poate fi substituită rapid de către executant în timpul deșfăsurării activității.

Pozițiile cele mai utilizate de un operator la postul de lucru sunt enumerate în fig. 3.1, iar în tabelul nr. 3.1 unde sunt detaliate avantajele și dezavantajele acestora.

Analiza poziție operatorului este realizată în funcție de următoarele:

Modul în care sunt utilizate diferite părți ale corpului operatorului în timpul activității;

Nivelul de utilizare al acestor părți;

Nivelul de efort solicitat de respectiva poziție;

Timpul de păstrare a poziției de lucru.

Fig.3.1 Poziții ale operatorului la postul de lucru

Sursa: Ergonomie en Production, DACIA-Renault, 2010

Tabelul 3.1 Avantajele și dezavantajele pozițiilor operatorului la postul de lucru

Sursa: Ergonomie en Production, DACIA-Renault, 2004

Tabelul 3.2 Detaliere nivelurilor de poziții

Sursa: Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Un alt element luat în considerare în cadrul analizei ergonomice este efortul depus de executant la postul de muncă, acesta fiind echivalent cu utilizarea forței fizice a omului pentru realizarea unui obiectiv.

Pentru efortul depus de om la postul de lucru există norme ergonomice, de exemplu în normele ergonomice franceze (AFNOR X35 – 109), utilizate în DACIA, sunt enumerate 5 niveluri de efort unde se pot încadra activitățile realizate de către operator. Acestea sunt detaliate în tabelul 3.3, și sunt determinate în funcție de:

Masa corpurilor manipulate de către operator;

Timpul de menținere a corpurilor;

Frecvența de repetare pe oră a activităților efectuate cu respectivele corpuri.

Tabelul 3.3 Nivelul efortului solicitat de om la locul de muncă

Sursa: Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Frecvența activităților desfășurate de către operator este criteriu de evaluare al gradul de elasticitate sau de asprime temporală a desfășurării activităților realizate de operator.

Acestă etapă analizează dacă operatorul poate gestiona diferite elemente de variabilitate industrială:

Administrarea diversității;

Updatări ale programului;

Administrarea decalajelor și riscurilor de accidente.

Pentru că sănătatea operatorului atât fizică și psihică este nu este stabilă în timp, criteriul de frecvență verifică și existența unei variații a ritmului de lucru pentru un timp de ciclu prestabilit, în funcție de diferite criterii, precum: oboseală, vârstă, etc

Îtrucât pentru pentru a determinat regularitatea muncii desfășurate, executantul trebuie să:

Poată precize startul activităților pentru a nu se confrunta cu întreruperi diferite față de repaus;

Să rezovle dificultățile apărute;

Administrarea timpului de lucru pentru a face anticipa variabilitatea;

Să îndeplinească obiectivele de producție prestabilite.

Analiza frecvenței activităților realizate de operator se stabilește în legătură cu variația activității și posibilitățile de a reacționa la aceasta;

Obiectivul ce trebuie atins de această evaluare este diminuarea variației industriale și a deficiențelor apărute.

Complexitatea sarcinilor realizate de către executant

Aici se analizează componentele sarcinilor de muncă, unde persoanele implicate prelucrează date și reține informații cu scopul alegerii unor decizii ce duc la realizarea unor acțiuni.

Acestă analiză vizează determinarea numărului sau varietatea datelor ce se vor prelucra și implicarea operatorului în realizarea acestora.

Analiza complexității activităților concide oarecum cu noțiunea de competență de realizare a sarcinii, dar diferă e acesta pentru că nu memorează cunoștințele utile pentru a îndeplini o sarcină și nu face o evaluare amănuntiță a competențelor și experienței excutantului.

Evaluarea ergonomică a postului de lucru prespune analizarea activităților realizate de operator la locul de muncă, realizarea unor tablouri de bord și a unor fișe pentru constrângerile fizice și celor cognitive, iar apoi trecerea acestora în „Fișa de analiză ergonomică a postului de lucru”, figura 10, documentul final al analizei.

Fișa de Analiză Ergonomică (FAE) include pe lângă, cotările constrângerilor fizice si cognitive (încadrarea pe niveluri 1 – 5) – însemnate cu X, următoarele elemente:

– Zonele articulare folosite – determinate printr-un cod al grilei „postură”;

– Felul cerințelor cognitive – presupne însemnarea cu X cu valori ale demeritului ≥ 3 și/sau a celor care se presupne că pot aduce îmbunatațiri ;

– Sinteza de cotare a celor mai importante etape – împreunează cotările principalilor pași ai activităților realizate de operator.

Etapele cele mai importante sunt cele regăsite în Fișa de Operații Standard (FOS) precum:

– Activitățile regulate –activitățile realizate la fiecare ciclu de muncă;

– Activitățile frecvențiale –activitățile care nu se îndeplinesc regulat și care se repetă de maxim 10 ori / oră.

– Observații – este realizată o evaluare calitativă totală a locului de lucru și sunt determinate îmbunătațirile ce pot fi realizate în vederea organizării postului de muncă, cât și alegerii persoanei care lucreaza pe acest post.

– Existența Fișa de Operații Standard și respectarea ei întocmai de către operator – prin însemnarea cazului corespunzător cu X.

Fig.3.2 FAE

Sursa: Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

3.2 Modul de evaluare ergonomică a unui post de lucru

Evalurea ergonomică a unui post de lucru se face după metodologii și proceduri specifice de lucru. În compania DACIA, procedura de evaluare ergonomică a posturilor de lucru presupune urmarea etapelor enumerate în din fig. 3.3.

Fig 3.3. Etapele evaluării ergonomice

Sursa: Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Etapele 1 – 2: Primirea / analiza documentelor de intrare (documentația tehnică)

În prima etapă sunt adunate toate datele utilizate pentru evalurea ergonomică.

În cea de a doua etapă se analizează documentele stransă pentru ca toate documentele pentru a fi facută evaluarea sa fie pregătite. Dacă nu sunt toate informațiile necesare pregătite persoanele responsabile se vor ocupa de pregatirea acestora.

Tabelul 3.4 Informații necesare evaluării ergonomice

Sursa:Tabel creat de autor

Etapa 3 : Întocmire Fișă Postură- Efort

Cu ajutorul datelor primite, a explicațiilor aflate de la cei implicați în procesul de muncă și a analizării procesului de lucru desfășurat la postul de lucru se vor nota prima dată etapele importante ale modului operator și se vor înscrie în Fișa Postură- Efort (fig.3.4).

Fig 3.4. Fișa Postură- Efort

Sursa: Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Pentru coloana postură fiecare dintre etapele parcurse de operator se constată părțile corpului utilizate (cap, membre, etc) și se reține:

– codul poziției cea mai solicitată;

– gradul de constrângere cel mai ridicat;

– regularitatea de utilizare a poziției penalizate și timpul necesar acesteia, exprimată în secunde sau în procente din timpul de ciclu;

– gradul posturii penalizante cu frecvența și durata orară în funcție de recomandările din tabelul 3.5;

Tabel 3.5. Analiza posturii

Sursa: Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Pentru operatori cu înălțime mare (>185cm) sau cu talie mică (<165cm), se pot lua următoarele măsuri:

– operatorul are o înălțime mică:

se va schimba nivelul de constrângere menținându-se ca postură care ar fi trebuit să fie folosită de o persoană de înălțime medie;

se va scrie la Observații: post selectiv din pricina înălțimii.

– operatorul are o înălțime mare:

nivelul de constrângere va fi rămâne cel obținut la evaluare; se va scrie la Observații: post selectiv realizat pentru persoanele cu înălțime mică sau mare.

Pentru coloana efort se analizează elementele manipulate de operator și se reține:

– greutățile elementelor cu care operatorul lucrează;

– coeficientul de ponderare al efortului, tabelul 3.6. Ponderarea efortului vizează unele constrângeri fiziologice individuale, permițând o similitudine între constrângerile de efort și cele de postură.

– frecvența orară și/sau durata (calculată în secunde sau în procente din timpul de ciclu) depunerii efortului;

– gradul de cotare al operației, luând în calul greutatea sarcinii manipulate cu regularitatea și timpul de exercitare.

În urma completării fișei Postură- Efort, se va obține nivelul global de cotare din punct de vedere postura și efort pentru postul de lucru evaluat.

Tabel 3.6 Ponderea eforturilor

Sursa: Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

După realizarea acesti fișe, se va obține nivelul de cotare din punct în funcție de postura și efort pentru postul de lucru analizat.

În continuare vor fi enumerate exemple de poziții în funcție de niveluri fig. 3.5– 3.8:

Pentru nivelurile 1-2:

Fig 3.5 Nivelul de poziție 1-2

Pentru nivelul 3:

Fig. 3.6 Nivelul de poziție 3

Pentru nivelul 4:

Fig. 3.7 Nivelul de poziție 4

Pentru nivelul 5:

Fig 3.8 Nivelul de poziție 5

Etapa 4: Întocmire Fișă Regularitate

Evaluarea postului de lucru în funccie de acest criteriu presupune analiza procesală a muncii și a activităcilor efectuate de operator, utilizând Fișa Regularitate. Componentele evaluate, Proces și Activități, sunt cele regăsite în această fișă.

Fig.3.9 Foaia Regularitate

Sursa:Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Pentru rubrica Proces, avem nevoie de informații în legătură cu:

ritmul de lucru:

Timpul de ciclu;

Nivelul de ocupare al executantului;

Variația de timp, față de varietatea procesului;

spațiul și cu stocurile intermediare:

Implementare unui sistem de alertă sau sistem echivalent pentru procesul continuu sau intermitent;

Implementarea unui spațiu de reglare;

postul de lucru: dependența exercitării operației de alte procese.

Pentru rubrica Activitate avem nevoie de informații în legătură cu:

– variabilitatea activităților:

Dacă aprovizionarea este dificilă;

Dacă poziționarea – ajustarea– indexarea este dificilă;

Dacă sunt alinierii sau lipirii unor piese;

Dacă dezlipirea sau protecții cu adezivi se face greu;

Dacă lucrul se face fără vizibilitate;

Dacă este necesar echipament de protecție;

Dificultatea controlului, reglajului sau a retușurilor;

organizarea: condiții inadecvate de lucru, spațiu insuficient.

Evaluarea elementelor precizate se face observând echipamentele folosite și activitățile realizate de executant și se confruntă cu documentația tehnologică.

Pentru efectua o analiză a factorului Activitate trebuie să se vorbească și cu operatorul pentru a afla cu ce dificultăți se confruntă acesta.

Factorii analizați sunt notați cu „puncte de demerit”, pe baza celor scrise din fișă. Acestea sunt numerotate pe o scară de la 0 la 9, cu cât nota atribuită elementului evaluat este mai ridicată, cu atât regularitatea este mai scazută.

Astfel:

Valoarea 0 este atribuită unui element al activității care susține regularizarea fiind cel mai bun compromis între posibilitățile și principiile tehnice;

Elementele cu valorile 2 sau 3m nu reprezintă neapărat o constrângere;

Elementele cu valorile 6….9 sunt specifice posturilor de lucru inflexibile, care constâng realizarea activităților executantului, stresându-l.

Aflarea nivelului de cotare al locului de muncă se face astfel:

Se calculează suma tuturor valorilor pentru cei doi factori – Proces și Activitate;

Se cotează frecvența postului sumele bazându-se pe sumele rezultate;

Pe posturi de lucru sunt integrate în sistemele de producție de tip celule de fabricație, unde există stocuri semnificative.

Etapa 5: Întocmire Fișă Complexitate

Aici se face evaluarea prin parcurgerea unui check-list:

Utilizarea sistemului de producție, prin:

Dimensiunea numărului de piese;

Oscilația de timp față de diversitate produsului de realizat;

Legătura cu componentele sistemului tehnogic (utilaj – dispozitive):

Numărul de mașini funcționale;

Numărul de dispozitive folosite;

Felul așezării și modul de folosire a sculelor și dispozitivelor;

Analiza varietății pentru fiecare tip de piesă realizat;

Polivalența modului operator, analizată prin:

Numarul principalelor etape;

Numarul de feluri de lucru;

Permeabilitatea și așezarea pieselor;

Dexteritatea operatorului;

Controlul conformitate;

Condiții de lucru (luminozitate, sonorizare)

Toate aceste informații vor fi cuprinse în fișa de complexitate:

Fig 3.10 Fișa de complexitate

Sursa:Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Etapa 6: Întocmirea Fișei de Analiză ergonomică – FAE

Fișa de analiza ergonomică, cuprinde rezultatele cele mai importante ale evaluărilor realizate în etapele 3 – 5.

Etapa 7: Analiza Fișei de Analiză Ergonomică

Aici se confirmă dacă Fișa de analiză ergonomică este conformă cu documentele ce au fost baza analiziei, această confimare o dă departamentul Fabricație.

Etapa 8: Depozitare FAE/ Transmitere FAE departamentelor interesate

În această etapă FAE se arhivează și va fi trimisă departamentelor ce au nevoie de ea : Calitate, Fabricație, etc.

3.3 Procedura de funcționare generală a liniei de montaj

Linia de asamblare, reprezentată în fig 3.11., cuprinde 6 palete (1 în post și 1 în așteptare; 2 palete în zona MEC și 3 palete de rezervă). Fiecare dintre acestea are o etichetă numită BOLOGH care include toate datele despre tipul motorul vizat.

Motoarele sunt prinse cu ajutorul unei platine pe palete, paletele au o memorie și ajută la învârtirea motorului în jurul unei axe verticale 360° și a unei axe orizontale 195°.

Posturile de lucru sunt gândite cu două opritoare electro-pneumatice pentru cele 2 palete din post și așteptare) gestionate de un automat programabil din postul de lucru.

Trecerea de la un tronsoan la altul se face automat cu ajutorul a 3 captori care identifică existentața motorului, aceștia sunt împarțiți astfel:

Unul înainte de masa rotativă, verifică existența motorului;

Doi pe masa rotativă:

Primul confirmă existența motorului;

Celălalt în cazul în care se defectează primul captor.

Pentru a se controla și gestiona mai bine deplasarea paletelor în post un captor este pus în postul de lucru și unul în postul de așteptare. Apoi după ce s-au efectuat operațiile, operatorul folosește butonul de validare și evacuare către zona de așteptare din următorul postul.

După ce s-au evacuat motoarele P410, paletele merg către cele două posturi de lucru ale sistemului de pilotaj organe mecanice (SIPMO) – RAZ (eliminarea datelor pentru motorul anterior) și MEC (salvarea informațiilor pentru motorul care urmează a fi realizat).

Fig. 3.11 Linia de montaj motor H4

3.4 Descrierea și reproiectarea posturilor de de montaj cu probleme ergonomice

Linia de asamblare motor H4 cunprinde 410 posturi de lucru, dintre care am ales 3 pentru a le analiza și reproiecta.

Acestea sunt :

P 30 – Aici are loc încărcarea arborelui cotit și citire data matrix, unde prezentate împreună de datele transmise de carterul cilindru se compară cu cele de pe arborele cotit și se transmit informațiile către mobila dinamică, printr-un sistem cu semnale luminoase care îi spune executantului ce tip de semicuzineți trebuie asamblați. După asamblarea tuturor semicuzineților (inferiori, superiori și cei axiali), se vor uleia semicuzineții și se vor preânșuruba capacele palier.

Fig. 3.12 Citire data matrix Fig. 3.13 Asamblare semicuzineți

P 120 –În cadrul acestui post operatorul începe prin uleierea zonei de simering, punerea și presarea simeringului pe arborele cotit.

Apoi se verifică dacă simeringul este presat conform standardelor, urmează

asamblarea volantului și preînșurubarea celor 6 șuruburi pentru fixare.

Fig.3.14 Presare simering

Fig. 3.15 Montare volant

P 172 – Cu ajutorul datelor primite de la posturile anterioare operatorul va ști ce tacheți sunt adecvați tipului de motor, pe care îi ia din mobila dinamică.

Fig.3.16 Asamblarea axelor cu came si capac palier

Reproiectarea postului 30:

Urmărind postul de asamblare arbore cotit, fig. 3.17, prin modalitatea de a lucra a operatorului, a mișcărilor efectuate de acesta am observat sunt probleme în ceea ce privește efortul fizic al operatorului și dificultatea cu care acesta respectă timpul de ciclu.

Operațiile acestui post presupun: Citirea datelor după arborele cotit, după care se asamblează și uleiază semicuzineți superiori, pe care operatorul îi ia din mobila dinamică situată în fața lui, acesta întâmpină probleme din cauza efortui major depus prin manevrarea manuală a arborelui ce are o greutate de aproximativ 8 kg, fapt ce poate duce la apariția bolilor profesionale.

Când se finalizează asamblarea arborelui, operatorul realizează operația de uleiere a palierelor acestuia, montează cuzineților inferiori și axiali, iar apoi asamblează și preânșurubează capacele.

Timpul de ciclu este de aprox. 66 de secunde, iar operatorul din cauza varietății operațiilor reușește cu greu să-l respecte, astfel scopul a fost îmbunătățirea timpului de ciclu, dar și diminuarea efortului depus de executant prin diferite soluții prezentate în figurile de mai jos.

Fig.3.17 Actualul post de asamblare arbore cotit

Fig. 3.18 Postul de montaj arbore cotit reproiectat, vederea A

Fig.3.19 Postul de montaj arbore cotit reproiectat, vederea B

Se observă că a fost integrat un motor de tip Siemens ce include un variator care ajută la reglarea acestui motor pentru a se obține unui timp de transportare mai rapid.

Acest motor electric are în componență un arbore conducător ce realizează transportul arborelui cotit în fața personalului diminuând în acest fel efortul fizic depus.

Pe parcusul transportului arborelui pe paletă se realizează totodată și citirea data matrix și analiza informațiilor ce vor fi transmise la mobilele dinamice printr-un sistem poka-yoke cu semnale luminoase, diminuând timpul de ciclu al postului.

Fig. 3.20 Mișcarile din postul actual

Fig.3.21 Mișcările din postul reproiectat

În figura de mai sus putem vedea cum operatorul trebuie să facă două mișcări de torsiune, atât în partea stângă ce presupne ridicarea unei greutăți mai mare de 6 kg, aceasta depășind standardele ergonomice utilizate în uzina Dacia, iar apoi face o întoarcere spre dreapta de unde lua semicuzineților superiori, ceea ce poate cauza diferite boli profesionale.

Dupa implementarea motorului electric s-a observat reducerea efortul depus de operator, dar și diminuarea timpului de ciclu de la 66 secunde la 59 de secunde.

Postul 120:

În urma analizei operațiilor realizate de operator pentru executarea sarcinilor acestui post, s-au observat probleme similare postului anterior, operatorul începe prin uleierea zonei simering, apoi urmând presarea și verificarea simeringului, iar apoi are loc manevrarea manuală și asamblarea acestuia pe motor. Volantul are o greutate de 7.8 kg, astfel nefiind în conformitate cu standardele ergonomice.

În timp ce se manevrează volantul cu o singură mâna pentru ridicarea volantului din carucior se solicită încheietura mâini și a coloanei vertebrale fapt care provoacă boli profesionale de genul pierderii temporare a capacității de muncă sau accidentarea operatorului.

Timpul de ciclu pentru acest post este de 102 sec.

Fig. 3.22 Post asamblare volant

Fig. 3.23 Post Volant reproiectat, vederea A

Fig. 3.24 Post Volant reproiectat, vederea B

Dacă analizăm postul înainte și după reproiectare, putem vedea că s-a eliminat din mobilierul aflat în jurul operatorului, s-a implementat un conveior pentru volant care ajută la transportarea acestuia până la operator ce include un suport special care realizează manevrarea volantului cu un dispozitiv de tip lamele diminuând astfel efortul depus de operator, acest conveior ajută și la organizarea mai eficientă a spatiului de lucru, ne mai fiind nevoie de căruciorul din spatele operatorului și de suportul de șuruburi.

Fig.3.25 Mișcările din postul actual

Fig. 3.26 Mișcările din postul reproiectat

În urma reproiectării postului a avut loc o diminuare majoră a mișcărilor operatorului fără ca acesta să se mai întoarcă 180 grade spre oricare dintre cele 2 părți (fie dreapta, fie stânga) pentru manevrarea volantului, astfel se diminuează și efortul depus de acesta și timpul de ciclu al postului de la 102 secunde la 98 secunde, această constatare a diminuării timpului de ciclu s-a produs în urma unei simulări pe linia de producție.

Post 172

În postul 172, fig. 3.27 operatorul realizează asamblarea a tacheților pe motor, această operație nu are o dificultate ridicată, dar există problema înalțimii operatorului, care trebuie sa aibă minim asfel 1.75 m înalțime.

Astfel s-a acceptat propunerea de a se monta un sistem de reglare al mobilei dinamice după înălțimea operatorului oferindu-se oportunitatea de a ocupa acest post mai multor persoane facilitând astfel și procesul de recrutare, personalul de la resurse umane analizănd doar competențele profesionale ale persoanelor vizate.

Fig. 3.27 Post de montare tacheți

PARTEA A III-A – CONTRIBUȚII PERSONALE ȘI CONCLUZII

În cadrul acestei lucrări s-a urmărit analiza ergonomică a posturilor de montaj din cadrul liniei de asamblare Motor H4, principalul scopul fiind diminuarea efortului fizic depus de operator și a timpului de ciclu, acesta realizându-se prin reproiectarea posturilor din punct de vedere ergonomic.

Pentru putea reproiectate posturile cu probleme, a fost necesară cunoașterea și înțelegerea fiecărui post de lucru și a standardelor ergonomice folosite în cadrul întreprinderii, pentru a recunoașterea posturile ce au nevoie de îmbunătățiri egonomice.

După realizarea acestei etape s-a întocmit o analiză detaliată a mișcărilor operatorului, dar și riscurile la care acesta se expune din punct de vedere al sănătății.

În ultima fază fiind realizată reproiectarea propriu-zisă a posturilor prin oferirea unor soluții optime, care au ajutat la reducerea efortului depus de operator și la reducerea timpului de ciclu.

Contribuții personale:

Proiectarea posturilor de lucru;

Căutarea soluțiilor adecvate pentru fiecare post;

Reproiectare ergonomică a posturilor de lucru:

Ameliorarea postului 30 prin introducerea sistemului de transport arbore cotit;

Ameliorarea postului 120 prin implementarea unui conveior pentru transferul volantului;

Ameliorare postului 172 prin implementarea unei platforme reglabile a mobilei dinamice.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

Bridger S. Robert, Introduction to Ergonomics, Ed. Taylor and Francis, Londra, 2005

Dima I.C, Nedelcu M.V., Managementul producției, Ed. Economică, București, 2006

Dobrescu Ion, Tehnologia Montajului, Editura Universității din Pitești, 2009

Dogariu M., Ergonomia autovehiculelor, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2010

Drăghici Anca, Ergonomie – noi abordări teoretice și aplicative, Ed. Politehnică, Timișoara, 2006

Montmollin apud Iosif, 2001

Lefter Viorel, Managementul resurselor umane, București, 2007

Nițu Eduard s.a. – Elemente specifice proceselor de fabricație pentru piesele de automobil, Pitești, 2010

Nițu E. L., Managementul producției, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2002

Taylor, F.W. Principles of Scientific Management. New York: Harper @ Row, 1941

Cursuri:

Anghel Daniel-Constantin, Suport Curs Ergomomie, 2010

Draghici Anca, Curs Ergonomie, Universitatea din Pitești, Pitești, 2010

Ergonomie en Production, DACIA-Renault, 2004

Methode d’analyse ergonomique, DACIA-Renault, 2001

Site-uri internet:

https://en.wikipedia.org/wiki/Human_factors_and_ergonomics

http://www.iea.cc/whats/index.html

http://conspecte.com/Management/organizarea-ergonomica-a-locurilor-de-munca.html

www.ecomunitate.ro/upload/evacanta/123/activitatea_9/culori.doc

https://innerspacejournal.wordpress.com/2011/07/02/efectele-fiziologice-si-psihologice-ale-culorilor/

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=c4