Master APCE AN II [615738]

Universitatea “Aurel Vlaicu” ARAD
Facultatea  de Științe Umaniste și Sociale
Master APCE AN II
Leucuța Gabriela Cornelia
CONCUBINAJUL 
  Dacă accepțiunea curentă  a  “familiei  ” din dreptul  intern este aceea de comunitate a vieții 
dintre soți și copiii lor minori, având ca fundament actul  jur idic al căsătoriei , concubinajul  presupune 
tot o uniune dintre două persoane, având, de aceasta dată, la b ază, faptul material conviețuirii acestora.
Legislația internă a României  recunoaște  căsătoria ca unic temei al familiei  (parteneriatele civile
nu sunt recunoscute și nici reglementate în țara noastră), în v reme ce  o stare de fapt  identică – 
conviețuirea și gospodărirea com ună– nu beneficiază de o protec ție similară. Întrebarea care se pune 
este: care a fost rațiunea legiuitorului de a nu lua în calcul  o asemenea realitate socială, atât de des 
întâlnită astăzi, care au fost cauzele răspândirii ei și cum se  înclină balanța când sunt comparate 
avantajele ți  dezavantajele unei astfel de uniuni de fapt. 
Dacă la începuturile vieții sociale, concubinajul bigam sau mon ogam era unica realitate în 
materia vieții familiale, odată cu apariția statului și, implic it, a dreptului, care s‐a îngrijit de 
reglementarea unor asemenea capit ole esențiale ale vieții, s‐a  creat, în mod artificial, o separație între 
starea de fapt și instituția juridică, abstractă, a căsătoriei,  ca formă de legitimare și control statal a acestei
unități sociale. Ritualurile asociate căsătoriei aveau menirea  de a‐i informa, atât pe miri cât și pe cei din 
jurul lor, că din momentul ceremonialului, legea le atribuia o  serie de îndatoriri, dar și drepturi, privind 
atât relațiile personale, cat și cele patrimoniale, intre membr ii noii familii. Dreptul roman a cunoscut  
numeroase astfel de solemnități care delimitau concubinajul de  căsătorie și care s‐au perpetuat în timp, 
schimbându‐și doar forma exterio ara. Din primele secole și pana  la revoluțiile burgheze, dreptul religios 
și‐a revendicat legitimitatea în materia căsătoriei. Astfel, do ar Dumnezeu era Cel care avea autoritatea de
a uni destinele tinerilor, prin intermediul  tainelor bisericeș ti, și conform principiului ca “ceea ce 
Dumnezeu a unit, omul  sa nu desfacă”,divorțul, sau desfacerea  căsătoriei, era un sacrilegiu. Urmând firul
evolutiv, constatam ca sacralitatea căsătoriei a apărut și s‐a  perpetuat în mentalul colectiv prin apariția 
statului și a dreptului. Astfel, starea de fapt naturala – conc ubinajul – a început să‐și piardă din 
popularitate și chiar sa fie supusa oprobriului social, în cont extul sacralizării instituției  juridice căsătoriei.
După revoluțiile burgheze, odată cu începerea procesului de lai cizare a statului și, implicit, a instituțiilor 
sale, căsătoria devine o institu ție a dreptului civil, dublata,  eventual de celebrarea religioasa.  Pana în 
secolul al 19‐lea, căsătoria a ră mas o instituție a celor mai î nstăriți și a celor nobili, datorita cheltuielilor și
a imposibilității desfacerii sale, clasa muncitoare trăind în c adrul uniunilor consensuale, eventual, 
dublate de niște formalități pur  simbolice, fără valente juridi ce, ca “vânzarea nevestei” sau “ pășitul 
1

înapoi, peste coada de matura” peste care concubinii pășiseră l a începutul cohabitării. Începând cu 
secolul al 20‐lea, situația a înc eput sa se inverseze, în sensu l creșterii popularității căsătoriei în  rândul 
clasei muncitoare, prin populari zarea și însușirea normelor mor ale, prin diseminarea educației, și 
creșterea preferinței pentru concubinaj în rândul celor înstări ți, pentru a‐și proteja averea de regimul 
comunității legale și alte obligații impuse de regimul matrimon ial.
Un studiu monografic  asupra fam iliei, realizat de Xenia Costaf oru în 1932(editura 
Tritonic,București 2004), pe baza  unor marturii ale cetățenilor  romani, încă de la începutul secolului al 
20‐lea, arata ca fenomenul  concubinajului era o realitate încă  de atunci. Motivele  de neincheiere a unor
căsătorii legitime erau multiple: pentru a nu pierde beneficiil e bănești de către văduvele veteranilor de 
război; pentru ca o astfel de conviețuire se realiza alături de  soția legitima a concubinului, care, nefiind 
capabila de munca datorita unor incapacități fizice(orbire, han dicap etc.)accepta aceasta conformație 
bigama pentru a nu pierde beneficiile traiului alături de bărba tul cu care se cununase și copiilor, noua  
concubina venind sa suplinească lipsurile unei vieți familiale  împlinite; pentru ca preotul refuza sa‐I 
cunune din cauza legăturilor de rudenie dintre concubini; pentr u a evita implicațiile succesorale în cazul 
concubinilor văduvi și cu copii; datorita faptului ca legea nu  le permitea bărbaților care nu realizaseră 
serviciul militar să se căsătorească; din cauza opozițiilor fam iliale etc. 
Legiuitorul roman actual pare, ca în multe alte domenii de altf el,  sa se îndepărteze, prin 
abordările sale, de principiul mult mai apropiat de realitate,  al efectivității, promovat de CEDO, conform 
căruia dreptul  trebuie sa se adapteze în  mod particularizat s tărilor de fapt reale și nu invers. 
Trebuie sa observam  viziunea diferita asupra familiei, pe care o propune Curtea Eur opeana  a 
Drepturilor Omului și care are în prim plan scopul căsătoriei –  procreația. Dacă legea romana vede 
familia ca o unitate sociala care ia naștere prin încheierea  c ăsătoriei,  jurisprudența CEDO definește 
familia ca uniune de persoane având la baza faptul nașterii sau  actul juridic al adopției. Consecințele sunt
semnificative din moment ce legea face referire la conceptul  d e familie ca obiect al unei protecții la care 
e îndatorat statul și, în aceeași măsura, societatea. Cu toate  acestea, deși Curtea Europeana a Drepturilor
Omului abordează o viziune bazata pe  principiul efectivității vieții familiale , asimilând familia naturala 
familiei legitime, nu  înlătură,  totuși, sarcina probei în aces t sens, ce revine concubinilor, soții beneficiind 
de o prezumție de viata familiala, avându‐și  temeiul în actul  căsătoriei. Importanta acestei distincții este 
esențială dacă o privim prin pri sma protecției juridice a concu binajului. Dacă ar fi sa aplicam exclusiv 
dreptul intern:
1. Statul roman  protejează prin norme specifice, familia.2. Familia este văzută în dreptul  intern ca fiind  întemeiată p rin actul juridic al căsătoriei.
3. Doar soții au beneficiul unei   protecții speciale a relațiilo r lor personale și patrimoniale, 
nu  și concubinii. 
Aceasta situație este soluționată de prevederea constituțională  conform căreia dispozițiile 
privind protecția drepturilor și  libertăților cetățenești se in terpretează conform instrumentelor 
internaționale  la care România este parte și care prevalează î n raport cu dreptul intern cata vreme 
2

acesta din urma nu  conține dispoziții mai favorabile(Constituț ia României, art.20).  În lumina acestor 
interpretări, concubinii care sunt părinți și care dovedesc  ef ectivitatea vieții lor familiale, vor beneficia 
de aceeași protecție pe care legea o  conferă  familiei, înțele asă ca uniune întemeiată pe actul căsătoriei.
Concret, datorita faptului ca jurisprudența CEDO este izvor de  drept intern, în speța Lupșa c. 
României , soluționată în 2006, statul romana fost  găsit vinov at de încălcarea art.8 al Convenției  
Europene a Drepturilor Omului(dreptul la respectul vieții famil iale), datorita faptului ca a luat măsura  
expulzării concubinului care‐și avea partenera de viata și copi lul în România, prin care a rupt, în mod 
nejustificat, unitatea familiala a acestora.
Codul civil actual este ostil fata de parteneriatele homosexual e, de aceasta data prevăzând în 
mod  explicit, deși i ndirect, ca statul roman nu recunoaște căs ătoria (art.259), logodna (art.266) sau 
parteneriatul civil încheiat, chiar în mod valabil, în străinăt ate, chiar dacă acesta privește cetățeni străini, 
nu  doar cetățeni romani. Totuși, pentru a nu încalcă îndatorir ile rezultate din aderarea  României  la UE, 
Codul civil asimilează membrilor de familie pe partenerii de ac elași sex ori de sex diferit ai cetățenilor 
europeni, care au dobândit în mo d legal acest statut, aceștia a vând dreptul  de a‐și stabili împreună 
reședința pe teritoriul statelor membre UE.
Noul Cod civil nu reglementează, ca alte legislații europene(ex .: cea franceza), concubinajul  sau 
uniunea libera, care presupune o conviețuire îndelungată dintre  doua persoane. În România nu putem 
vorbi despre concubinaj intre do ua persoane de același sex, deș i  acestea îndeplinesc condiția 
conviețuirii îndelungate, întrucât legislația națională resping e, în mod expres, considerarea unei astfel de 
uniuni ca posibil fundament al unei familii, în vreme ce concub inajul  heterosexual are potențialul de a 
deveni o familie prin faptul nașterii sau prin adopție, după cu m arătam anterior. Codul civil ia act de 
legătura efectiva existenta intre concubini printr‐o  dispoziți e care, deși primordial este dispusa în 
interesul ocrotirii copilului natural, vine și în interesul con cubinului mamei din timpul  legal al 
concepțiunii. Astfel, dovada conviețuirii sau doar a existentei  unei relații personale cu mama copilului, 
fără cerința cohabitării celor doi, este suficienta pentru a de clanșa incidenta noii prezumții  legale 
consacrate de Codul civil de la 1 octombrie 2011‐ aceea a pater nității copilului natural. De  asemenea, 
legea națională înlesnește adopția copilului deja adoptat de co ncubin, cu condiția participării efective a 
adoptatorului la creșterea și educarea copilului vreme de cel p uțin 5 ani înaintea adresării unei solicitări 
în acest  sens. Concubinii au și dreptul de a opta pentru repro ducerea medical‐asistata cu terț donator, 
fără vreo cerință suplimentara privind durata conviețuirii ante rioare cu mama acestuia.
În concluzie, deși legea romana conferă tuturor cetățenilor lib ertatea de a stabili relații personale
și ocrotește viata privata și de familie a individului, remarca m, totuși, ca în vreme ce relațiile 
homosexuale, deși permise, sunt e xcluse în mod explicit din sfe ra relațiilor familiale, concubinajul sau 
uniunea libera dintre bărbat și  femeie, deși nu beneficiază de  un regim juridic distinct, ca în cazul 
logodnicilor și al soților, este protejat, în mod indirect, pri n cele câteva reglementari amintite anterior, 
dovada a faptului ca legea se ad aptează din mers unui fenomen s ocial  tot mai des întâlnit astăzi. Deși 
legislația familiei încă nu a ajuns în punctul unei recunoașter i  juridice sui‐generis a acestei stări de fapt, 
ca în cazul Franței, evoluțiile legislative și jurisprudențiale  subscriu, totuși, acestei realități.
3

Dacă familia poate avea ca fundament, după cum arătam anterior,  atât căsătoria (Codul civil), cat
și procreația(CEDO), se pune pro blema care sunt criteriile după  care se ghidează persoanele  de sex opus
care decid să‐și organizeze trai ul împreună, în opțiunea lor in tre mariaj și concubinaj.
Căsătoria, după  cum prevede și Codul  nostru civil, este uniun ea liber consimțită dintre un 
bărbat și o  femeie, realizata în condițiile legii, având ca sc op principal procreația, secondata de funcțiile 
educativa și economica pe care le are, de asemenea. Ea presupun e încheierea unui act civil, prin 
consimțământul liber al viitorilo r soți, cu respectarea unor so lemnități prevazute de lege drept condiții 
de validitate a acestuia (prezenta personala și interzicerea re prezentării, 2 martori etc.). Actul căsătoriei, 
deși are la baza acordul de voința al soților, este distinct de  contractul civil, prin aceea ca efectele sale 
sunt  predeterminate, în mare măsura, de lege, și nu lăsate la  latitudinea negocierilor dintre parți. Odată 
încheiată căsătoria, soții dobânde sc o serie de drepturi patrim oniale, unul asupra celuilalt (în funcție de 
regimul matrimonial pentru care optează – legal/convențional) d ar și o gama larga de îndatoriri reciproce
de ordin personal: îndatorirea d e fidelitate, de cohabitare etc . În plus, pentru a putea încheia actul 
căsătoriei, viitorii  soți trebuie sa îndeplinească o serie de  condiții prevazute de lege (ex.:vârsta minima, 
starea de sănătate etc.). Nașterea de copii le conferă soților, în  comun și în mod egal, îndatoriri 
suplimentare de creștere și educare a acestora, în temeiul auto rității părintești de care se bucura prin 
lege. În caz de desfacere a căsătoriei, legea vine cu noi condi ții, consecințe și formalități, care se 
înmulțesc în situația cuplului care a procreat. La o prima priv ire, bărbatul și femeia care decid sa se 
căsătorească, se supun în mod voluntar la restrângeri  legale a le unor libertăți de care, altfel, s‐ar fi putut
bucura în voie, și pe care, prin propria lor voința, nu le este  permis sa și le autolimiteze(ex.: dacă  soții au 
îndatorirea legala sa coabiteze, lipsa unor motive temeinice de  refuz al cohabitării poate fi motiv de 
divorț, în vreme ce condiționarea unui act de vânzare‐cumpărare  intre concubini, de menținerea stării de
cohabitare atrage nulitatea pentru cauza imorala). În plus, dac ă nu optează pentru un regim alternativ, 
comunitatea legala ca regim  matrimonial înseamnă, pentru cei d oi  soți, o înjumătățire a celei mai mari 
părți a veniturilor și bunurilor dobândite în timpul căsătoriei  de fiecare dintre aceștia.
Doi concubini, pe de alta parte,  au deplina libertate în ceea  ce privește stabilirea relațiilor 
personale și patrimoniale dintre ei, nefiind supuși niciunui re gim juridic impus de lege simplei uniuni de 
fapt. Ca atare, ei au mult mai multa libertate și flexibilitate  în ceea ce privește eventualele modificări ce 
pot  apărea în viata lor comuna, putând, oricând și fără vreo f ormalitate, sa pună capăt traiului comun, 
fiecăruia revenindu‐I bunurile proprii și pe care nu le‐a dobân dit în comun cu concubinul sau. În baza 
principiului ca beneficiază de protecție egala copilul natural  cu cel legitim, și cu ajutorul prezumției de 
filiație nou instituite, copilul concubinilor va putea ușor dov edi paternitatea partenerului 
mamei,dovedind starea de conviețu ire a acestora în timpul legal  al concepțiunii sale.  
Analizând obiectiv toate cele de  mai sus, se conturează o  situ ație paradoxala: deși, la începuturi,
familia, ca unitate sociala de baza, s‐a născut prin starea de  fapt a concubinajului, azi legea protejează 
mai bine pe cei căsătoriți, iar cuplurile prefera  sa se supună  tuturor  restrângerilor de drepturi și 
îndatoririlor pe care le implica uniunea legala, deși au o alte rnativa atât de liberala ‐ cea a concubinajului.
În opinia mea, deși de cele mai multe ori căsătoria urmează  or i se suprapune uniunii libere, ca o 
stare juridica ce consfințește ș i  legitimează starea de fapt,  ea are implicații mult mai profunde în 
4

organizarea vieții comune  a bărbatului și femeii. Este lesne d e observat ca, în societățile conservatoare 
ori religioase sau  spirituale, căsătoria joaca un rol mult mai  important în organizarea celulara a societății,
întrucât în cadrul acestora funcționează principiul supunerii   la reguli, fie ele legitimate de originea 
divina, strămoșească, etc. și mai puțin acela al prevalentei li bertăților și drepturilor omului. Per a 
contrario, în națiunile  “civilizate”, evoluate d.p.d.v. tehnic , tehnologic  și  juridic, care nu au o istorie  
veche,  în care sunt exacerbate principiile democratice și  dre pturile omului, o astfel de uniune sau 
supunere este adesea văzută ca o  limitare și nu un legământ baz at pe iubire și încredere, de unificare în 
fapt și  îndrept a vieții celor  doi soți. În ceea ce ma priveșt e, deși admit deplina libertate a fiecăruia în a‐și
organiza viata și relațiile personale și familiale, și avantaje le pe care, aparent, le are o uniune 
consensuala fata de cea legala, consider, subscriind la viziune a tradițională abordată și  de Codul nostru 
civil, că familia, în reala sa accepțiune, are la baza căsători a, care implica un angajament  mai profund, 
personal și patrimonial, care dovedește încrederea soților unul  în celalalt și  în instituția familiei, și care, 
de ce să nu admitem, este mai greu de rupt – atât juridic și co ncret – o altă garanție  a demersului soților, 
voluntar sau  impus , de a încer ca sa prevină destrămarea famil iei  prin  desfacerea  căsătoriei.
Surse documentare:
1. Dr. familiei – Al.Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruța Hageanu , ed. A7‐a, CH  Beck, Bucuresti2012
2. Noul Cod civil, comentariu pe articole – Fl.A.Baias etc, CH B eck, București 2012
3. Cercetarea monografica a familiei – Xenia Costaforu, Tritonic , București 2004
4. Protecția europeana a drepturilor omului – Bianca Selejan‐Gut an, CH Beck, București 2011
5. Familia europeana,o încercare d e antropologie istorica – Jack  Goody, Polirom,București 2003
5