Mass Media Vector Purtator al Actiunilor Militare pe Timp de Razboi
CAPITOLUL I: Agresiunea psihologică – componentă a războaielor moderne
1.1. Agresiunea psihologică-delimitări conceptuale și evoluție
Istoria umanității ne oferă numeroase exemple pentru a constata că lumea noastră s-a clădit în principal pe structuri dizarmonice, iar în prezent trăim într-un mediu multiplu violent și de insecuritate la nivel individual, comunitar și global datorită manifestării în forme diverse a agresivității sociale. Ținta vizată este securitatea ca stare de echilibru și optim funcțională a sistemului considerat (individ, societate, comunitate) explicată prin absența unor factori (surse) care generează stări disfuncționale și dezorganizante. Mijlocul predilect prin care se aduce atingere securității sistemului social este agresiunea (internă sau externă)- ca manifestare fenomenologică a agresivității sociale. Comportamentul bazat pe instinctul de luptă și confruntare pentru supraviețuire din cadrul grupului social generează conduita agresivă, așa încât condițiile sociale structurale acționează în direcția creării motivelor reale, obiective ale conflictelor dintre oameni.
Chiar și vechile societăți arhaice au prezentat contradicții structurale și procese dezorganizante care au făcut ca războiul și activitățile de organizare în vederea purtării lui să devină funcții regulate în viața comunității, cu consecințe tot mai mari nu numai asupra relației dintre violență și instrumentele prin care este ea exprimată, ci și în privința gradului de sofisticare a comportamentului agresiv în sine. Așa se explică instituționalizarea războiului ca agresiune socială convențională, acceptată ca un rău necesar cu reglementări juridice internaționale și o istorie proprie de circa 4400 de ani a organizației militare.
Astfel, războiul ca formă de agresivitate îl poartă militarul, dar nu el este cel care îl declanșează, acesta fiind determinat de raporturile politice dintre state, ca structuri sociale, promovând interesele unor state-națiuni.
Din punct de vedere psihologic reprezintă lupta dintre doi adversari, dar extinsă la nivel de grup, în care fiecare încearcă să impună celuilalt propria voință, să-l facă incapabil de a rezista. Despre război, Karl von Klausewitz spunea: "războiul este un act de voință, pentru a sili adversarul să-i îndeplinească voința agresorului".
Rolul armatei, ca structură profesionistă destinată exercitării forței este de a fi la dispoziție în eventualitatea necesității unui exercițiu de forță. Pierderea războiului nu ține în primul rând de armată, ci de voința națiunii de a câștiga.
Se pune problema unei instrumentalizări pentru a exercita și impune violența. Astfel forța apare ca exercițiu de violență și este mijloc, impunerea voinței este scopul războiului, iar obiectivul militar este dezarmarea inamicului.
Agresivitatea este un element antropologic și biologic bazal, pe care se poate constitui o acțiune ostilă, un comportament care intenționează să aducă un ultragiu fizic sau psihic unei persoane ce nu ar dori să fie ultragiată.
Cauzele agresivității sunt multiple, existând o superdeterminare printr-un complex de cauze. Se admite existența unei influențe genetice, constituționale dar și a unei influențe de mediu.
Din spectrul larg al modalităților de desfășurare a agresiunii sociale, domeniul militar în ansamblul lui a fost cel mai expus acestui fenomen, s-a confruntat cu el și se va confrunta și în continuare cu diferite forme ale agresiunii .
În a doua jumătate a secolului XX agresivitatea a devenit obiect de studiu pentru științe. Personalități ca Freud, Adler, Lorentz, Berkowitz, Miller au demonstrat faptul că agresivitatea poate avea un caracter înnăscut sau dobândit, actele agresive fiind învățate prin observarea de modele sau imitare.
Agresivitatea mai este văzută ca o manifestare conștientă a thanatosului (pulsiunea morții) sau un răspuns la o situație frustrantă.
Factorii care au determinat agresiunile militare, comportamentul beligen al grupurilor umane și al organizării statale, evidențiază în principal inegalitatea socială și rivalitatea interstatală, discriminările în relațiile internaționale; decalajele economice între state; explozia demografică și limitele resurselor.
Treptat agresiunea a trecut din domeniul militar și în sfere ale socialului cunoscute ca agresiuni neconvenționale; și care pot fi de natură: economică, politico-diplomatică, religioasă, culturală, ecologică, psihologică.
Această trecere a fost determinată de limitările impuse concepției și modului de ducere a războiului, încadrat de Toffler în categoria agresiunilor specifice "celui de-al doilea val". Doctrina specifică acestui tip de agresiune a fost scoasă în evidență de B.H.Lidell Hart: "distrugerea principalelor forțe inamice pe câmpul de luptă ar constitui singurul scop al războiului".
"Războiul total", în care "ordinea politică însăși este subordonată armatei"- conform definiției lui Erich Ludendorff- a fost purtat pe cale economică, politică, culturală și propagandistică, întreaga societate fiind transformată într-o "mașină de război", ceea ce a maximizat distrugerile. Pierderile umane și materiale înregistrate pe timpul celui de-al doilea război mondial au determinat națiunile să își reconsidere pozițiile față de aceste tipuri de agresiuni și implicit față de modul de ducere al războiului. Tratatele semnate au limitat posibilitatea redeclanșării unui astfel de conflict.
Sfârșitul celui de-al doilea război mondial nu a însemnat însă trecerea în era păcii și stabilității. În ultimele săptămâni ale războiului, la 15 iulie 1945, în poligonul Los Alamos s-a produs prima explozie a unui dispozitiv nuclear-de către S.U.A. în colaborare cu Marea Britanie. Această zi a marcat pasul făcut de omenire în "era atomică". Anul 1945 a însemnat debutul cursei înarmărilor nucleare de către S.U.A. , urmate din 22 septembrie 1949 de către U.R.S.S. Directiva operativă N.S.C-68 menționa că "un război atomic între U.R.S.S și S.U.A devenea posibil după 1954". Acest lucru nu s-a produs deoarece atât americanii cât și rușii au înțeles că armele nucleare prin capacitatea uriașă de distrugere puneau în pericol existența nu numai a acestor două superputeri, ci și a planetei și a civilizației umane în ansamblu, și nu mai puteau constitui mijloace practice de purtare a războiului. Totuși pericolele reale de recurgere la aceste mijloace au existat și se vor menține în continuare, atâta timp cât vor exista aceste arme.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial, cunoscută în istorie sub denumirea de "război rece" a fost determinată de "asigurarea distrugerii reciproce" între acești doi coloși militari, care au cheltuit trilioane de dolari "prime de asigurare" pentru a împiedica războaiele active să pătrundă pe teritoriul lor. Totodată americanii și rușii au "alimentat în mod vădit anumite războaie ale clientelei lor, vecini sau aliați, aprovizionându-i cu arme, asistență și muniție ideologică. Dar au ei au servit și ca superjandarmi stabilizatori-suprimând conflictele între vasali, mediind sau moderând disputele locale și în general, ținând sub ordine discipolii de tabără datorită pericolelor escaladei nucleare nelimitate. "
Atât în vest cât și în blocul sovietic s-au depus eforturi considerabile pentru a face noi descoperiri în domeniul războiului psihologic. Uniunea Sovietică a perfecționat dezinformarea și "acțiunile psihologice" ca forme ale războiului. Nu lipsit de interes este și faptul că Statele Unite a alocat fonduri considerabile pentru studiul interdisciplinar al psihologiei alături de teoria și practica militară.
Cele două mari alianțe, pe de-o parte NATO, iar pe de altă parte Tratatul de la Varșovia, au făcut descoperiri importante în domeniul operațiunilor psihologice, acordând o mare atenție efectelor pe care le pot produce, atât pe timp de pace cât și pe timp de război, propagandă, dezinformare și zvonurile asupra inamicului.
În aceste condiții, conținutul războiului psihologic a progresat, iar o bună parte dintre aspectele legate de acesta au fost bine definite. Cu toate că în scopul definirii noțiunilor legate de agresiunea psihologică și războiul special s-au scris numeroase lucrări pe diferite meridiane ale lumii și astăzi atât ziarele, revistele, cât și radioul sau televiziunile statelor fac referiri la faptul că aceste concepte sunt folosite cu sensuri greșite care provoacă multă confuzie și permanent este pusă întrebarea dacă aceste concepte au o valoare științifică.
La această întrebare, dat fiind aspectul complex al acțiunilor psihologice, se pare că nu este suficient un răspuns academic care să satisfacă maniera profesională a definițiilor și se preferă menținerea stării de confuzie în jurul acestor concepte.
Această poziție adoptată în mod intenționat servește intereselor adevăraților agresori, ea camuflează natura reală a fenomenului ce constituie de fapt o armă cu adevărat redutabilă și eficace în relațiile internaționale și asigură scoaterea din cauză a acestora. Cu toate că aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute, nici un stat nu recunoaște în mod deschis că desfășoară acțiuni de influențare psihologică sau sunt pregătite pentru a derula astfel de programe. Singurul stat care recunoaște acest lucru, și nu se sfiește de loc cu experiența dobândită în acest domeniu, sunt S.U.A.
Specialiștii americani definesc războiul psihologic ca fiind "folosirea mijloacelor de comunicare și alte forme psihologice, în perioada declarării pericolului de război, care au drept scop producerea unei presiuni psihologice asupra inamicului și influențarea favorabilă a atitudinilor grupurilor ostile și a altor grupuri țintă din zona de control a inamicului. Primul efect constă în obținerea ezitării angajării inamicului în conflict și reducerea pe parcurs a capacității sale de angajare în conflict ".
NATO a dat o definiție care este încă actuală și este cel mai des folosită. În concepția acestora, războiul psihologic, reprezintă “desfășurarea susținută a propagandei, în scopul scăderii capacității de rezistență a inamicului, demoralizarea forțelor acestuia și susținerea morală a grupurilor de simpatizanți”.
Războiul psihologic reprezintă de fapt o serie de acțiuni psihologice (PSYOPS) care sunt planificate și desfășurate atât în timp de pace cât și de război, direct asupra inamicului, aliaților sau grupurilor neutre și care își propun formarea unor atitudini și comportamente care să faciliteze obținerea unor avantaje de ordin politic, economic, cultural, și cucerirea unor obiective militare.
Pe baza modelului matematic al agresiunii psihologice (vezi anexa 1) putem defini agresiunea psihologică astfel: “o formă externă a influențării sociale, care cuprinde totalitatea activităților licite și ilicite întreprinse în sprijinul nemijlocit al acțiunilor politico-militare, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război pentru modificarea conștiinței individuale și sociale și a comportamentului individual și colectiv al populației și militarilor adversarului, aliaților statelor neutre, cât și proprii, în strânsă concordanță cu alte genuri de presiune și amenințare în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse”.
Acțiunile politice economice, sociale, ideologice, militare și informaționale produc importante efecte în plan psihologic. Operațiunile psihologice presupun deopotrivă acțiuni psihologice propriu zise, agresiuni psihologice și acțiuni de protecție (consolidare) psihologică.
Acțiunile psihologice folosesc metode psihologice și anumite forme de sprijin, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război, în scopul discreditării potențialelor țări ostile sau neutre, în prezent și pe viitor.
Acțiunile de protecție (consolidare) psihologică presupun măsuri de stabilire și menținere a securității statelor aliate (prietene) și a ordinii interne a acestor state, în zona de desfășurare a conflictelor și în apropierea acestor zone și stabilirea de măsuri de sprijin pentru populația locală a acestor zone.gresiunii psihologice (vezi anexa 1) putem defini agresiunea psihologică astfel: “o formă externă a influențării sociale, care cuprinde totalitatea activităților licite și ilicite întreprinse în sprijinul nemijlocit al acțiunilor politico-militare, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război pentru modificarea conștiinței individuale și sociale și a comportamentului individual și colectiv al populației și militarilor adversarului, aliaților statelor neutre, cât și proprii, în strânsă concordanță cu alte genuri de presiune și amenințare în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse”.
Acțiunile politice economice, sociale, ideologice, militare și informaționale produc importante efecte în plan psihologic. Operațiunile psihologice presupun deopotrivă acțiuni psihologice propriu zise, agresiuni psihologice și acțiuni de protecție (consolidare) psihologică.
Acțiunile psihologice folosesc metode psihologice și anumite forme de sprijin, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război, în scopul discreditării potențialelor țări ostile sau neutre, în prezent și pe viitor.
Acțiunile de protecție (consolidare) psihologică presupun măsuri de stabilire și menținere a securității statelor aliate (prietene) și a ordinii interne a acestor state, în zona de desfășurare a conflictelor și în apropierea acestor zone și stabilirea de măsuri de sprijin pentru populația locală a acestor zone. Planificarea activităților ce urmează a fi desfășurate în zona de conflict are ca scop atragerea aprobării; sprijinului pentru desfășurarea acțiunilor; obținerea unor relații de simpatie; cooperarea din partea populației civile și facilitarea desfășurării acțiunilor militare propriu zise în această zonă.
În condițiile actuale, agresiunea psihologică a devenit un principal mijloc de manifestare a politicii și strategiei globale din următoarele motive mai importante:
agresiunea psihologică nu este sancționată de dreptul internațional, cu toate că au fost țări care au făcut demersuri pe această linie la diferite organisme internaționale;
această formă de agresiune oferă statelor care o aplică posibilitatea de a folosi forme variate de presiune, fără întrebuințare directă a forței armate;
agresiunea psihologică este mai puțin sesizabilă, ascunsă și mult mai perfidă decât agresiunea armată;
agresiunea psihologică apare ca o strategie indirectă pentru care forța armată poate rămâne totuși ca o parte componentă a sa, fie cu rolul de presiune și amenințare, fie ca rezervă sau eșalon doi folosite pentru aplicarea directă a acțiunilor speciale acolo unde, și atunci când, sunt create condițiile necesare.
Tendința care se constată astăzi, privind folosirea agresiunii psihologice, se pare că este orientată în trei direcții mai importante și anume:
exploatarea situațiilor de criză pe plan mondial sau național;
“îmbrăcarea” acțiunilor acesteia în tot mai multe forme ale activității legale;
crearea unei destabilizării pornite din interiorul statului respectiv sau alianței, atunci când ea este purtată împotriva țărilor membre ale unui bloc ”din opoziție”; pentru atingerea acestui scop se folosește de regulă acțiunea indirectă, adică se apelează la un stat intermediar din regiunea respectivă, aflat însă sub influența statului care a declanșat agresiunea.
Agresiunea psihologică se desfășoară atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. Pe timp de pace, gama ei este largă în sensul că se îndreaptă împotriva tuturor formelor conștiinței(politice, morale, juridice, estetice etc.) și chiar împotriva culturii.
Astăzi ea are un caracter tot mai diferențiat și mai selectiv, acțiunile fiindu-i îndreptate împotriva acelor grupuri sociale care hotărăsc în problemele majore ale unui stat, urmărind prin aceasta, influențarea potențialului moral-politic.
Pe timp de război se adresează cu predilecție organismelor și comandamentelor militare, cu scopul de a paraliza voința personalului, a-l dezinforma și dezorienta, pentru a-l determina să ia hotărâri greșite care să servească intereselor agresorului.
Pentru desfășurarea acțiunilor de acest gen, organele specializate dispun de un important aparat și posibilități diverse pentru ducerea luptei psihologice de stat și guvernamentale. Ele utilizează și o largă rețea de așa-zise “organizații”.
Pe de altă parte, există și o serie de centre și sedii neguvernamentale de propagandă care, de fapt, sunt centre de operații psihologice, întreținute direct de către stat care, la rândul său, are avantajul de a putea să nu răspundă pentru o serie de acțiuni desfășurate de aceste organe neguvernamentale.
Astfel de centre de propagandă există sub cele mai subtile și diferite denumiri ca: asociații, consilii, institute, fonduri, corporații, programe, comisii etc.
Această multitudine de organe, organisme și mijloace, precum și marea diversitate de forme de acțiune determină și o gamă largă a modalităților de influențare a deciziilor politico-militare și apariția unor situații grele sau chiar catastrofale în statele victimă.
Pentru România, având în vedere perioada deloc ușoară pe care o traversează, fie din punct de vedere politic, economic, social sau chiar militar, se pune problema dacă ea este sau nu obiectul unei astfel de agresiuni.
Răspunsul, este că România a fost și este supusă în continuare unei agresiuni psihologice de o amploare mai mare sau mai mică în raport cu interesele celor care o desfășoară.
Noile planuri în care se manifestă aceasta, reclamă o analiză atentă și completă, la zi, a tuturor stărilor în care se află România pentru a se putea acționa cu măsuri de contracarare eficiente, stimulând astfel propriile acțiuni care duc la îndeplinirea obiectivelor interne și externe ce definesc interesul național.
Ignorarea sau negarea existenței acestui gen de agresiune în plan politic, economic, militar, cultural etc., înseamnă apariția unor erori de conducere în aceste planuri și o gravă greșeală dacă nu chiar și mai mult atât din partea celor responsabili de conducerea națiunii spre prosperitate și progres, cât și din partea celor care trebuie să îi asigure stabilitate și securitate acestei țări.
1.2. Modalități de realizare a agresiunii psihologice în conflictele militare moderne
În literatura de specialitate, se consideră că agresiunea psihologică este consecința stadiului la care au ajuns științele despre om și societate. Dacă în cazul războaielor cunoscute în istorie agentul era omul purtător și mânuitor al armei, în condițiile agresiunii psihologice cei care desfășoară acțiunile sunt "mânuitori de oameni". Se realizează deci o trecere de la soldații care mânuiesc pușca sau tehnica ultraperfecționată la specialiști care direcționează procese și stări psihice. Astfel, omul simplu, cu un nivel obișnuit de cunoștințe, mai ales în domeniul sociouman, riscă să devină un instrument – armă care poate fi folosit, în raport de nevoi, de către mânuitorul său, pentru realizarea anumitor scopuri.
Acțiunile de influențare psihologică nemijlocită constau în lansarea de stimuli cu funcție de bruiere, de suprasolicitare și, în ultimă instanță, de perturbare și dereglare a mecanismului funcțional normal al psihicului uman. Pentru aceasta, militarul (sistemul de referință sau ținta vie) este "bombardat" sonor cu zgomote puternice sau înfricoșătoare, este hărțuit tactic și amenințat cu eventualitatea folosirii unor arme moderne, cu efecte necunoscute; este împiedicat să se odihnească; este pus să aștepte îndelung etc. În aceste împrejurări stresante, perturbarea optimului funcțional al psihicului, dependentă de intensitatea și persistența stimulului, dar și de rezistența psihică a individului, poate atinge grade diferite de profunzime, de la încetinirea proceselor psihice, alterarea (dereglarea) acestora și în ultimă instanță, blocarea lor.
În esență, acțiunile de influențare psihologică urmăresc slăbirea rezistenței psihice a luptătorului și cetățeanului, în final căderea lui psihică (șocul psihic). Deși nu este rănit sau ucis, din punct de vedere funcțional combatantul este scos din luptă cu diagnosticul "decompensare psihică" pe o durată mai scurtă de timp sau pe termen lung.
Perturbarea funcționalității mecanismului psihic al combatanților și populație civile se manifestă prin încetinirea, funcționarea cu erori semnificative sau blocarea proceselor privind:
recepționarea corectă a stimulilor spontani și deliberați furnizați de mediu (a distinge spre exemplu, între un foc de armă real și unul simulat);
preluarea psihică conștientă a mesajelor(analiză, sinteză, decizie, comparare, evaluare);
memorare și chemare din memorie oportună, flexibilă și stabilă;
concentrarea și distributivitatea atenției.
Privind modalitățile și procedeele de acțiune folosite, influențarea psihologică pe timpul ducerii acțiunilor de luptă devine posibilă în condițiile "bombardării" țintelor umane cu stimuli de mare intensitate și durată, pentru a căror receptare, prelucrare și adaptare, se consumă o mare cantitate de energie psihică și astfel se diminuează potențialul energetic disponibil pentru activitățile de bază (militare). În consecință, s-au dovedit eficiente procedee și acțiuni cum sunt:
hărțuirea inamicului în plan tactic, prin forme diverse de luptă;
realizarea surprinderii, ca factor generator de teamă și panică;
suprasaturarea ("intoxicarea") cu elemente puternic afectogene, terorizarea afectivă care să-i supraactiveze dorințe refulate, neîmpliniri, lipsuri, probleme personale (plânsete de copil, zgomote specifice de petreceri, mirosuri apetisante, proiectarea de imagini ale unor lucruri tentante ș.a.).
În fapt, acest "război special" implică un ansamblu de acțiuni invizibile pentru omul obișnuit, despre existența și desfășurarea cărora se află prin constatarea efectelor pe care le induce în atitudinea și comportarea mediilor vizate. Principal nu este contactul direct, nemijlocit între cel care manipulează și cei manipulați, ci caracteristică este influențarea de la distanță, un rol important fiind atribuit mass-mediei. În timp ce în războiul clasic luptătorul reprezintă unitatea mânuitor-armă, în cadrul acțiunilor de influențare propagandistică este mediată prin folosirea informației. Aceasta este atât de subtil utilizată încât cel supus influențării nu este conștient de presiunea ce se exercită asupra sa, fiind convins că acțiunile și conduitele sale sunt rezultatul propriilor decizii, fără a-și da seama că acestea sunt determinate de acumularea în timp a unui anumit tip de informații, potrivit unui program conceput pe obiective și etape bine delimitate, că în fapt actele sale sunt controlate și comandate de alții.
Sunt utilizate în acest scop diverse mijloace de persuasiune sau de constrângere, greu de depistat și mai ales de contracarat. Acestea se bazează pe exploatarea instinctelor primare și a înclinațiilor primitive din om , dar și pe dorința de cunoaștere, de informare, de a trăi într-o lume modernă.
Propaganda
Termenul construit în timpul Contra-Reformei ca mijloc de răspândire a dogmelor Bisericii Catolice (în 1622 Vaticanul înființează "Sacra Congregatio de Propaganda Fide") și-a câștigat o conotație negativ㸠fiind adeseori asociat cu minciuna instituționalizată, din 1972 fiind definit ca: "acțiunea exercitată asupra opiniei pentru a o determina să aibă anumite idei politice și sociale, a dori și a susține o politică, un guvern, un reprezentant ".
În desfășurarea acțiunilor de influențare prin mijlocirea mesajelor, părțile angajate în conflict folosesc, în principal, metodele propagandei, cu organizarea diferitelor canale de transmitere a mesajelor către militari și populația părții adverse. Acestea sunt:
propaganda scrisă – prin difuzarea de manifeste chemări, apeluri declarații , scrisori deschise, permise de liberă trecere, caricaturi, epigrame, etc. – materiale a căror multiplicare se realizează cu mijloacele din înzestrarea armatei sau în tipografii, xeroxuri de care dispun autoritățile civile;
propaganda verbală – prin transmiterea către trupele inamicului a unor chemări, comunicate, comentarii, interviuri, reportaje, știri de pe front, declarații ale prizonierilor sau apeluri ale acestora către foștii lor camarazi, etc. – cu ajutorul stațiilor de radiodifuzare și radioamplificare;
propaganda audiovizuală se realizează, în funcție de posibilități și condiții, prin intermediul emisiunilor de televiziune, al proiecțiilor cinematografice și al mijloacelor de imprimare-redare video, îndeosebi în rândul prizonierilor și al transfugilor.
Ca o componentă intrinsecă a războiului psihologic, acțiunile de propagandă se disting prin aceea că stimulul lansat asupra "țintei" (stat, armată, populație, grupuri și microgrupuri) este un mesaj cu sens și semnificație care declanșează procese de prelucrare psihică conștientă care se soldează cu crearea, erodarea sau modificarea unor produse psihice (opinii, convingeri, atitudini) – care la rândul lor vor determina modificările comportamentale dorite de cel ce declanșează acțiunea. Spre deosebire de dezinformare, propaganda se prezintă cu "fața descoperită". Așadar, acest tip de acțiuni își propune, pe lângă obiectivul comun enunțat la început și alte obiective specifice care urmăresc reorientarea psihomorală a combatanților și populației civile în legătură cu:
justețea cauzei pentru care se duce lupta și încrederea în victorie;
calitatea pregătirii pentru luptă, a armamentului și tehnicii de luptă din dotare;
capacitatea combativă a unităților și subunităților;
capacitatea de luptă a armatei și de apărare a țării;
capacitatea comandanților de a conduce cu eficiență și competență trupele în luptă; moralul și moralitatea acestora;
starea psihomorală a trupei și a populației civile – raportată la următoarele aspecte semnificative: capacitatea conducerii naționale de a organiza războiul de apărare; necesitatea angajării întregului popor la efortul de apărare; necesitatea rezistenței față de ocupant sau, dimpotrivă, de a înceta lupta și de a se preda.
Procedeele de acțiune specifice influențării propagandistice mizează prioritar pe stimuli verbali, organizați în mesaje semnificative și astfel construite încât să declanșeze procese de prelucrare psihică conștientă care au drept scop "fisurarea" unor produse psihice ale individului, cu modificarea, reorientarea lor sau cu nașterea altora, în consens cu obiectivele celui ce influențează. Drept suport motivațional se folosește argumentul în formă logică (rațională) sau faptică (situație, amenințare, promisiune, revelație, model). De cele mai multe ori, problemele materiale sunt șocante, menite să impresioneze, tot așa cum modelele umane difuzate propun antimodele confruntate caricatural și care discreditează personalități militare sau civile din rândul forțelor – țintă (victimă a agresiunii militare.).
Efectele acțiunilor de influențare propagandistică se resimt în sfera moralului, a motivației pentru luptă, sub forma îndoielii – până la neîncredere – în valorile și competențele asociate luptei, culminând cu demoralizarea materializată în deturnarea convingerilor privind deznodământul acțiunilor în care este angajat combatantul. În aceste împrejurări apar manifestări de pesimism, apatie, lipsă de inițiativă și comunicare, defetism, refuzul luptei, etc.
Dezinformarea
În "Epoca dezinformării", H. P. Cathala definește dezinformarea ca reprezentând "ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenționat pentru a reuși manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăți, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea surselor și scopurilor înalte precum și intenția de a face rău, printr-o prezentare deformată sau printr-o interpretare tendențioasă a realității. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată. Se înscrie în rândul acțiunilor psihologice subversive". După autorul celebrului ”Tratat de dezinformare”, Vladimir Volkoff, dezinformarea este o “tehnică ce permite furnizarea de informații generale eronate unor terți, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori “.
Dezinformarea este o armă cu două tăișuri. Propagarea unui adevăr poate provoca pe termen scurt un efect-șoc, poate disemina teamă, spaimă, descurajare, dezorganizare. În același timp, abuzul de falsuri, de minciuni, în momentul în care "ținta" înțelege că este dezinformată, compromite întregul "mesaj" al celor ce-și bazează acțiunile psihologice pe dezinformare. Este folosită pentru afectarea nivelului de conștiință, a atitudinii și conduitei combatanților prin proliferarea neadevărurilor, falsurilor și, în general, inducerea în eroare prin minciună și denaturarea realității. Fără excepție în războaiele trecute, părțile beligerante au recurs mai mult sau mai puțin la această metodă, care dă rezultate scontate atunci când:
"ținta" este lacunar informată prin canalele oficiale;
posibilitățile de verificare a informațiilor sunt limitate sau inexistente;
este folosită cu abilitate.
Dezinformarea este considerată în prezent ca fiind un fel de mesaj mai mult sau mai puțin explicit, o comunicare de un tip special între dezinformator și ținta sa, favorizată de creșterea posibilităților mass-mediei și dezvoltarea psihologiei ca știință, ceea ce pune la dispoziția dezinformatorului mijloace și metode mai bune de cunoaștere și manipulare a resorturilor psihice. Din această perspectivă, dezinformarea este o formă de agresiune mascată, care presupune disimularea surselor și scopurile reale, oferind imagini deformate și interpretări tendențioase ale realității pentru a ascunde acțiuni, a discredita personalități, a genera conflicte sau a câștiga încrederea unor factori de decizie. Dezinformarea are cu prioritate caracter ofensiv, dar poate fi folosită și în acțiuni de contracarare a acțiunilor agresive.
Analiza procesului de dezinformare evidențiază următoarele componente structurale: țintele dezinformării; mesajele care ajung la ținte; strategia de desfășurare a dezinformării; sursele de la care începe procesul și specialiștii care realizează dezinformarea.
Țintele: reprezintă persoane sau grupuri de persoane asupra cărora se propune exercitarea influenței sau asigurarea controlului, fie în mod direct, fie prin intermediari, indiferent dacă este punctuală (un singur lider sau un mic grup influent) sau generală (public, mulțime) dezinformatorul procedează la cunoașterea profundă și prealabilă a țintei pentru a stabili gradul de vulnerabilitate al acesteia. Referindu-se la ținte Vladimir Volkoff face distincție între intoxicare informațională și dezinformare, astfel în cazul intoxicării aceasta se aplică unui "stat major, unui grup restrâns de factori de decizie, eventual un comandant suprem", în timp ce dezinformarea se adresează opiniei publice.
Mesajele: reprezintă informații brute, false sau deforma te, care trebuie răspândite. Temele reprezintă suportul și ansamblul mesajelor, de regulă acestea preexistă printre atitudinile și opiniile țintei, dezinformatorul face totul pentru ca stratagema să pară credibilă, nevinovată și o pune de acord cu ideologia existentă la țintă.
Strategia: cuprinde ansamblul procedeelor validate ca eficace în aceste acțiuni, precum și modul de utilizare a acestora în timp și spațiu pentru atingerea obiectivelor propuse. Concepția și conducerea acțiunilor de dezinformare trebuie să rămână centralizate la nivelul unui organism specializat, subordonat conducerii superioare.
Specialiștii: se află în subordinea directă a surselor și în funcție de natura activității desfășurate au fost numiți:
Planificatori (formulează obiective, studiază țintele , elaborează mesajele și stabilesc canalele de difuzare)
Controlori (constituie și verifică în teren rețeaua de difuzare a mesajelor, aparținând în marea majoritate serviciilor secrete)
Agenți de influență (persoane recrutate de către serviciile de dezinformare pentru răspândirea mesajelor)
Sursele: se clasifică în două mari categorii:
Factori de decizie (guverne, state majore, organisme specializate) care conduc operațiunile
Grupuri de agresiune care caută să inducă în opinia publică un anumit curent, o tendință sau o decizie politică, sau să formeze atitudini favorizante acțiunilor ostile.
Dintre procedeele de dezinformare care sunt practicate, dar nu sunt recunoscute oficial amintim câteva:
introducerea unei informații reale, cu probe concrete, într-un context care îi schimbă sensul;
amestecarea informațiilor adevărate și verificabile cu cele false, dar foarte greu de verificat;
prezentarea, aparent incidentală, fără a-i acorda importanță, a unei informații tendențioase în conținutul unei știri având cu totul alt subiect;
exagerarea și deformarea unei informații adevărate, în așa fel încât să determine apariția unor sentimente puternice la receptor;
comentariul “orientat”, folosind o informație adevărată;
îmbrăcarea unei informații subversive în fapte reale;
repartizarea inegală a volumului și calității informațiilor pro și contra, în avantajul aspectului ales pentru orientarea receptorului;
prezentarea unor informații fără concluzii precise, ci doar sugerate în așa fel încât receptorul să tragă el însuși “concluziile ce se impun”;
trunchierea unor informații adevărate în sensul urmărit de sursă;
scoaterea din context a unor pasaje, care, promovate singular, capătă un alt înțeles.
Pentru realizarea dezinformării, Vladimir Volkoff prezintă "douăsprezece moduri profesioniste de a o face", și anume:
Negarea faptelor: constă în negarea propriu zisă a faptului prezentat de adversar. Legată de acest procedeu se folosește și o altă variantă, a inversării faptelor, dar aceasta reprezintă în esență o formă extremă la care se recurge de fapt rar.
Amestecul între adevăr și minciună: reprezintă modalitatea preferată de dezinformare și se utilizează în cazul existenței unui public mai mult sau mai puțin la curent cu desfășurarea evenimentelor.
Modificarea motivului: se pune în evidență un motiv conex care să atragă din partea publicului o reacție de aprobare față de acțiunea prezentată.
Modificarea circumstanțelor: se modifică împrejurările în care s-a desfășurat sau se desfășoară încă evenimentul.
Estomparea: utilizarea acestui procedeu presupune prezentarea faptului însoțit de multe alte fapte care nu au legătură cu el, și pe cât posibil apte de a suscita interesul publicului în acea direcție și de a abate astfel atenția de la faptul important care se vrea trecut neobservat.
Camuflajul: reprezintă o variantă a estompării, constă în prezentarea unei situații confuze care să determine din partea publicului o reacție de ezitare.
Interpretarea: fără a fi negate, modificate, estompate sau camuflate, faptele se pot prezenta și comenta într-un mod favorabil sau nefavorabil. Interpretarea evenimentelor sub formă de comentarii este rolul care le revine editorialiștilor în presa scrisă, vorbită sau televizată – iar aceștia, desigur, se avântă din tot sufletul să prezinte în lumina propriilor lor idei tot ceea ce se întâmplă în lume. Un editorialist poate fi un dezinformator; cel mai adesea, este dezinformat dar, după ce a adoptat o poziție asupra unei anumite conjuncturi, se va strădui în mod firesc să demonstreze că a avut dreptate, să nu dezvăluie decât incidentele care îi confirmă punctul de vedere și să le comenteze în acest sens. Va ajunge cu ușurință la dezinformare, fără ca măcar să fi procedat cu rea voință.
Generalizarea: se extinde faptul la mai mulți indivizi sau se prezintă mai multe cazuri asemănătoare, cu formule de genul "așa s-a procedat întotdeauna", "chiar și.."
Ilustrarea: se trece de la particular la general. Se mai poate porni, cu rezultate asemănătoare, de la general, pentru a ajunge la particular, considerat ca o ilustrare a unei reguli universale. Se compară astfel fapta prezentată cu altele asemănătoare de care însă se deosebește pozitiv sau negativ, în funcție de interesul dezinformatorului.
Părți inegale: în prezentarea unui eveniment se prezintă punctul de vedere al unei singure părți, doar un anumit punct de vedere, favorabil doar unei părți, celeilalte părți prezentându-i-se succint punctul de vedere asupra problemei. Inegalitatea în prezentarea evenimentului poate să ajungă până la 100% în favoarea unei părți. De obicei se prezintă punctul de vedere al ambelor părți pentru a se păstra "nota de obiectivitate" în relatarea conflictului.
Părți egale: se practică cu precădere în ultima fază a unei operațiuni de dezinformare, atunci când opinia publică a devenit în mare majoritate favorabilă tezei susținute de dezinformator.
Variațiuni pe aceeași temă: se prezintă diverse fapte legate de problema aflată în discuție, dar nerelevante, rolul lor fiind acela de a distrage atenția de la adevărata problemă. Fiecare din aceste probleme pare însă a releva un nou aspect al problemei, posibil edificator, și astfel interesul publicului este captat în această direcție, dezinformarea fiind realizată cu succes.
Manipularea
Reprezintă o altă modalitate de realizare a agresiunii psihologice, este strâns legată de dezinformare, dar se deosebește de aceasta prin faptul că informațiile sunt reduse și filtrate. Astfel informațiile care se transmit sunt prelucrate, se supralicitează semnificația lor, pentru a pune partea adversă într-o lumină cât mai nefavorabilă. Informațiile, datele, situațiile convenabile sunt trecute sub tăcere, ori sunt minimalizate. Manipularea informațională are ca obiectiv impunerea unor tipare de interpretare a stărilor de lucruri în sensul dorit de manipulator. Pentru prezentarea unui fapt se poate recurge la una din următoarele variante:
Afirmarea faptului;
Negarea acelui fapt;
Trecerea lui sub tăcere;
Prezentarea într-o formă amplificată;
Prezentarea într-o formă diminuată;
Aprobarea;
Dezaprobarea acelui fapt.
Răspândirea de zvonuri
Toate stările conflictuale, în special cele militare, sunt însoțite de o exacerbare a circulației zvonurilor. Zvonurile sunt omniprezente, indiferent de sferele vieții sociale. Ele constituie cel mai vechi mod de comunicare în masă. Cu toate acestea , nu se știu prea multe lucruri despre zvonuri. Mai rar s-a întâmplat ca un fenomen social atât de important să fi fost atât de puțin studiat: fapte misterioase, aproape magice, zvonurile sunt încă un no man's land sau un Mato Grosso al cunoașterii.
Zvonul este un fenomen psihosocial complex care reprezintă o informație privind un eveniment produs sau iminent, ce se vrea autentică și cu caracter de noutate, cel mai frecvent având un conținut ambiguu, neverificabil în timp scurt, o informație tendențioasă care circulă în paralel și, în mod frecvent, în contrasens cu informațiile oficiale.
Zvonul ia naștere din discuțiile între persoane neinformate care încearcă să explice un eveniment ambiguu, susceptibil de a avea importanță. Există, însă, și zvonuri cu totul neîntemeiate. T. Shibutani (1966). Zvonul se alimentează din prejudecăți, din frică și din neliniști latente (J. Delumeau, 1978). El nu are viață decât din cauză că publicul care îl receptează și îl propagă este de fapt principalul său artizan (J.N. Kapferer, 1987).
Zvonurile se caracterizează prin:
caracter accentuat de informație;
noutate;
amestec savant de adevăr-minciună;
corelarea conținutului cu așteptările destinatarilor;
caracter intenționat.
Zvonurile pot apare spontan sau pot fi lansate deliberat. Zvonurile lansate în mod deliberat sunt folosite ca armă de persuasiune. Acestea pot avea un "sâmbure" de adevăr, dar astfel prelucrat, deformat, hiperbolizat încât să creeze o imagine falsă, cu scopuri subordonate obiectivelor agresiunii psihologice. Obiectivul zvonului îl reprezintă scăderea eficacității grupului căruia îi este adresat, blocarea sau chiar schimbarea de sens a comportamentului acestuia, vizând cu precădere destructurarea moralului și coeziunii lor și influențarea negativă a stării de spirit a respectivului grup.
Apariția zvonului este însă legată și de acele situații în care comunicarea socială poartă amprenta unor puternice trăiri emoționale. Astfel de momente apar de cele mai multe ori în timp de criză economică, politică și socială, de catastrofe naturale sau de război, care generează inevitabil stări stresante acute. Acestea la rândul lor favorizează lansarea, receptarea și transmiterea mai departe cu rapiditate a zvonurilor. Factorii psihologici generali care contribuie la nașterea și răspândirea unui zvon sunt în același timp subiectivitatea și selectivitatea percepției umane, urmare a câmpului limitat a evoluției umane care poate duce la dispariția unor părți periferice ale obiectului percepției sau ale conținutului comunicării. Implicația și motivația emițătorului, respectiv a receptorului unei știri, ca și diversele pierderi de memorie în timp, constituie un alt filtru pentru enunțul transmis.
La apariția și proliferarea zvonurilor concură, printre altele:
Informarea insuficientă sau carențele existente în acest sistem;
Neajunsurile în planul convingerilor oamenilor, al spiritului lor de responsabilitate socială;
Labilitatea psihică a unor oameni, stările de anxietate;
Existența unor stări de nemulțumire;
Neajunsurile de ordin caracterial;
În orice împrejurare zvonul este nociv, falsificând realitatea sau prezentând fără temei, ca iminentă producerea unui fapt. Zvonurile creează stări emoționale negative – teamă, panică, au efecte disfuncționale, dezorganizatorice, pot împinge pe cei "inoculați" la atitudini și acțiuni iraționale.
Ca formă specifică de comunicare, îndeosebi interpretabilă, zvonul se bazează pe unele mecanisme și caracteristici psihologice general umane:
curiozitatea;
dorința unor oameni de a se arăta ca fiind bine informați, depășind informarea oficială;
capacitatea imaginativă și de anticipație;
tendința de a amplifica o știre prin elemente și comentarii personale;
reacția firească de a transmite mai departe o informație, anumite stări psihice (nemulțumire, anxietate etc).
Fiecare zvon are publicul său, care evaluează verosimilitatea informației în funcție de experiența, respingerile aspirațiile, preocupările sale de moment. El se răspândește, neuniform, în rândul populației. Anumite contexte îl favorizează: zvonul influențează mai mult indivizii cu pregătire superioară, tinerii, mediile de muncă, decât muncitorii, persoanele în vârstă, locurile particulare sau de loisir. Cu cât este mai mare interesul mediu în cadrul colectivității, cu atât cresc șansele de răspândire mai rapidă a zvonurilor. Ele urmăresc să dea "răspuns" la probleme importante îndeosebi când nu există suficiente informații oficiale despre ceea ce preocupă pe oameni în acel moment.
Experiențele au arătat că zvonul, răspândindu-se, se deformează, fiecare modificându-l, fără a-și da seama, de cele mai multe ori în sensul unor clișee existente în prealabil. Pe măsura răspândirii lui, zvonul suferă unele distorsiuni ale informației pe care o conține.SURSA!!!!!!!!1
Reducția. Pe măsură ce un zvon circulă, el tinde să devină mai scurt, mai concis, mai ușor de povestit și de înțeles. Reducția nu merge însă până la dispariția totală a mesajului.
Accentuarea. Zvonul este supus și unui proces de accentuare, în sensul că sunt reținute și reproduse selectiv un anumit număr limitat de detalii, cuvinte, imagini sau simboluri, care sunt frapante pentru subiect.
Asimilarea. Conținutul zvonului este ajustat și în funcție de atitudinile, aspirațiile și motivațiile transmițătorului, ale grupului din care acesta face parte. Acest proces se realizează conform predispozițiilor emoționale ale celor ce răspândesc zvonul asigurând astfel circulația lui într-un mediu determinat și nu în oricare altul.
Aceste trei tendințe acționează simultan și reflectă un proces de subiectivare, care are ca rezultat deformațiile ce caracterizează zvonul.
O problemă de mare interes o reprezintă puterea de penetrare a zvonului în raport cu natura sau particularitățile mediului social-cultural și profesional. Datorită preocupărilor specifice și ziariștii și persoanele care lucrează în mass-media sunt ținta mai mult sau mai puțin conștientă a zvonului. E mai mult decât evident faptul că mediul jurnalistic reprezintă un obiectiv predilect, deoarece tentativele de limitare a surselor de dezinformare pot fi privite ca limitări ale dreptului de exprimare liberă, iar presa și opinia publică sunt extrem de sensibile în astfel de cazuri.
Percepția celor mai mulți dintre noi este că acest canal de comunicare care îl reprezintă mass-media este bine organizat, are la bază un set de reglementări riguroase. Există reguli stricte la ceea ce reprezintă o știre acceptabilă, la procedurile de obținere a știrilor. Persoanele care ne transmit știrile se bucură, în cele mai multe cazuri, de credibilitate din partea unui anumit auditoriu. Dar după cum se știe și credibilitatea unui zvon este strâns legată de persoana care ni-l aduce la cunoștință.
Zvonurile sunt răspândite în medii vulnerabile, iar difuzarea se face de către mai mulți subiecți, în așa fel încât apariția zvonurilor din mai multe izvoare să ducă la confirmarea lor.
Însă modul de obținere a știrilor fac ca acestea de cele mai multe ori să apară sub aceeași tipologie, dar într-o imagine puțin schimbată. De aici rezultă și imposibilitatea indivizilor de a face diferența dintre o știre și un zvon, și de a se apăra de cel din urmă.
Față de un eveniment, toate mediile de informare reacționează aproape la fel: evenimentul trebuie comentat. Față de zvon însă libertatea lor de mișcare este totală. În plus dispun de o gamă largă de decizii posibile, mergând pur și simplu de la declanșarea unui zvon până la organizarea campaniei antizvon. Circulând o vreme limitat, zvonul poate exploda datorită mediilor de informare, acestea semnându-i practic actul de naștere publică.
În prezent e imposibil de disociat viteza de propagare a zvonului de poziția mediilor de informare față de el. Situația va fi diferită în funcție de tăcerea cu care acestea vor întâmpina un zvon sau, dimpotrivă, de hotărârea de a-i deschide coloanele ziarelor sau canalele televiziunii.
Prin intervenția mediilor de informare publicul zvonurilor sporește considerabil nemaifiind strict local ci internațional. Sporirea vitezei de difuzare a zvonului atrage însă și accelerarea procesului de stingere a lui pentru că extinzându-se, zvonul întâlnește dovezile care-l infirmă.
Fără să le fi creat, mediile de informare servesc uneori drept puternice rețele de transmisie a zvonurilor. Cel mai adesea informațiile pornesc de la ceea ce se numește “presa locală”. Aceste numeroase publicații pândesc tot ceea ce i-ar putea interesa pe cititorii lor, dar, nedispunând de o echipă de ziariști, arareori verifică o informație înainte să o publice.
Pe parcurs zvonul e preluat de medii de informare. Aceste medii nu doar preiau ci accelerează și acreditează zvonul. Efectul accelerării e fizic: dintr-o dată zvonul ajunge la cunoștința a mii și mii de indivizi.
Efectul acreditării e psihologic. Mesajul e constituit de mediul zvonului: preluarea lui de către mediile de informare îi dă o fantastică credibilitate. Îi dă valoare de informație prin care dobândește statutul de adevăr și poate lua loc definitiv în conștiința oamenilor.
Trebuie să avem în vedere și un alt rol asumat de mediile de informare în transmiterea zvonurilor și anume încurajarea lor prin strecurarea ambiguității în comentarea unor fapte care până atunci trecuseră neobservate. Încurajarea zvonurilor se produce și atunci când mediile de informare emit tocmai ipotezele pe care publicul și le-ar putea imagina singur.
De asemenea se pot crea informații în totalitate false. Există o presă specializată care trăiește practic din așa ceva. Crearea zvonurilor poate merge pe două căi: una constă în difuzarea zvonului de la bun început, pentru întregul public. Mediile de informare importante permit acest lucru. Dacă zvonul pare neîntemeiat, acesta presupune mai degrabă asumarea unui risc. Cea de-a doua cale constă în jocul liber al mecanismelor sociale; zvonul va fi difuzat pe etape, de la liderii de opinie la primii adepți, apoi de la aceștia la cei din linia a doua, fiecare categorie asumându-și rolul de a o convinge pe următoarea.
O ultimă poziție este cea critică sau combativă. Atitudinea poate fi și de-a dreptul militantă: mediile de informare participă activ la contraofensivă.
Importanța cunoașterii modului de utilizare și de contracarare a zvonurilor prezintă interes pentru militari fiind o modalitate de slăbire a potențialului psiho-moral al inamicului, diminuare a capacității sale combative, de sădire a neîncrederii în cauza și scopul războiului în care este implicat, de aducere a acestuia în starea de a nu mai putea să lupte.
Ca urmare a acțiunii zvonului se amplifică sentimentul de insecuritate pe câmpul ce luptă și are loc o accentuare a tendinței de situare în prim-plan a intereselor individuale, în special a instinctului propriu de conservare. În acest fel colectivele tind să-și “atomizeze” structura și să își piardă “legăturile” interioare, forța grupului respectiv începe să fie dată tot mai mult de suma indivizilor care o alcătuiesc, cooperarea diminuându-se până la dispariție.
Zvonul poate influența și relațiile pe verticală în cadrul grupului militar. Pentru aceasta sursele de influențare lansează zvonuri să torpileze sentimentul încrederii în comandanți.
Zvonul îi vizează în general pe acei militari înclinați spre anxietate, apatie, pe cei slabi și puțin rezistenți la șocurile psihice, scontându-se pe faptul că cedările lor(depresive, refuzul de a lupta etc.) pot fi urmate prin imitație și de alți militari.
Alte procedee des utilizate
Exploatarea stărilor nostalgice, a dorului de familie și de cei dragi, a sentimentului de teamă că vor muri departe de meleagurile natale. Acest procedeu a fost des utilizat în timpul războiului din Vietnam, prin lansarea de către aviația americană a "bombelor sonore" care aveau rolul de a induce o stare de apatie militarilor și de a-i determina să abandoneze lupta.
Exacerbarea instinctului de conservare. În majoritatea conflictelor militare s-au lansat manifeste și alte materiale care abundau în imagini de cadavre, însoțite de avertismentul că acela va fi sfârșitul pentru cei care nu se predau. În ultimul conflict din Irak manifeste de acest gen, cuprindeau mesaje care îndemnau soldații irakieni să se predea, în caz contrar cei care rămâneau până la sfârșitul războiului alături de Saddam Hussein urmând să fie tratați ca fiind "criminali de război".
Exacerbarea stării dificile a adversarului – metodă folosită întotdeauna când forțele proprii dețin inițiativa, în ideea de a convinge asupra inutilității rezistenței. Tot actualul conflict din Irak ne aduce dovezi despre utilizarea acestui procedeu. Imagini cu militari irakieni care dezertau fiind prezentate pe marea majoritate a canalelor de știri (Euronews, CNN, FoxNews), acestea fiind ulterior reluate de posturile de televiziune ale diferitor state. Au fost evidențiate în acest mod două aspecte: pe de o parte superioritatea americană (tehnică și umană), pe de altă parte fiind exagerate atât starea precară de dotare a irakienilor, cât și numărul celor care se predau.
Încercări de compromitere a unor personalități militare. în acest domeniu se înscriu acțiunile grupurilor de presiune psihologică asupra personalului militar și populației civile, ce pot influența negativ asupra moralului și capacității de luptă. Aceste acțiuni de influențare se desfășoară, de regulă, în perioada premergătoare conflictului armat și vizează manifestarea lor concretă în interiorul țării – pentru slăbirea coeziunii interne prin forme și metode diverse: promovarea de fricțiuni între conducerea centrală și conducerile locale; susținerea materială a unor fricțiuni între conducerea centrală și conducerile locale; susținerea materială a elementelor aflate în opoziție pentru a desfășura acțiuni destabilizatoare; provocarea de dificultăți economice, sabotaje, etc. Experții Pentagonului au lansat pe durata ultimului conflict o campanie "on line" de "descurajare" a liderilor irakieni. Membrii ai elitei politice, economice și militare de la Bagdad au fost "bombardați" cu emailuri prin care sunt somați să se delimiteze de regimul lui Saddam Hussein. Aceștia au primit o serie de apeluri telefonice, la numerele lor private, cu un mesaj similar:" Abandonați-l pe Saddam și salvați-vă pielea, cât mai puteți!" . Rolul acestor "avertismente" este acela de a crea panica, și de a le da de înțeles oficialilor irakieni că se află "sub lupa" Washingtonului, și că nu sunt anonimi, iar după victoria americană vor fi trași la răspundere pentru faptele lor. Un trecut în slujba lui Saddam neputând fi recuperat decât printr-o acțiune hotărâtă împotriva dictatorului de la Bagdad. In fond acest mesaj nu reprezenta decât un îndemn la dezertare a acestor oficiali, urmând ca acțiunea lor să fie urmată și de restul populației irakiene.
Încercări de corupere prin promisiuni de recompense. Un exemplu elocvent ne este oferit de Mossad (serviciul secret israelian), care a reușit capturarea unui Mig21, prin coruperea unui pilot libanez.
Consecințele principalelor modalități de influențare psihologică se manifestă prin următoarele:
Menținerea unei stări tensionate în rândul organelor decizionale care ajung să ia decizii sub presiunea fricii, neîncrederii, temerilor că decizia proiectată nu servește scopurilor urmărite. Pentru aceasta sunt vizate capacitățile intelectuale și fizice ale oamenilor, urmărindu-se punerea lor în situația de a considera în inferioritate în raport cu importanța majoră a problemelor de care se preocupă.
Defăimarea personalităților, comandamentelor și chiar a guvernelor, cărora li se caută anumite “părți slabe” cum ar fi: dorința de înavuțire și parvenire; orgoliul de a conduce în lipsa de competență; dorința și plăcerea de a fi în atenția mass-mediei și altele. După ce au fost stabilite aceste “părți slabe”, se elaborează planul de acțiune și se trece la realizarea lui în mod eșalonat(din acest punct de vedere războiul din golf ne oferă o multitudine de exemple concludente).
Îndepărtarea dirijată a factorilor decizionali de informațiile corecte și complete. Pentru aceasta se acționează prin provocarea unor rupturi și întreruperi pe linia informațiilor ceea ce duce la derută, la o deformare a realității, la pierderea de timp în luarea deciziilor și la afectarea serioasă a conținutului acestora. Provocarea unor erori de evaluare la nivel strategic și operativ-tactic în rândul analiștilor care oferă elementului decizional datele necesare.
Provocarea unor erori de evaluare la nivel strategic și operativ-tactic în rândul analiștilor care oferă elementului decizional datele necesare.
Provocarea unei neîncrederi gradate în rândul populației proprii față de factorii decizionali sau față de comandamente și comandanți în cazul armatei. Pentru aceasta se apelează la așa zisa coloană a V-a, adică o grupare din rândul populației care să le fie favorabilă celor care au declanșat acțiunea; astăzi un element al coloanei a V-a îl pot constitui unele elemente etnice sau categorii sociale nemulțumite de măsurile luate de factorii decizionali. Pentru a fi mai eficiente aceste acțiuni sunt combinate cu cele care urmăresc scăderea sentimentului național.
Provocarea formulării greșite a interesului național sau a problemelor legate de securitatea și apărarea națională.
Afectarea, prin acțiuni de subminare, a mecanismului de elaborare a deciziilor în domeniul politicii de securitate și în relațiile externe, sau provocarea subtilă a confuziei și dezordinii în funcționarea acestui mecanism.
Dirijarea luării unor decizii în mod impulsiv, cu multe gafe și neconcordanțe între declarațiile de bune intenții și faptele politice reale.
Fragmentarea și dezmembrarea organismelor decizionale sau spargerea unității acestora în situații deosebit de grele pentru statul victimă.
Provocarea pierderii identității, atât la nivel de echipă decizională, cât și individuale.
Toate aceste acțiuni, la care se mai pot adăuga și altele complementare, au menirea de a produce efecte dintre cele mai serioase în viața politică, economică, socială, culturală etc., a unui stat; din acest motiv una din problemele deosebit de importante care preocupă astăzi statele lumii este crearea unui potențial corespunzător pentru contracararea eventualelor acțiuni psihologice.
Este de presupus că proiectele în domeniul acțiunilor psihologice includ și alte metode și procedee. Se apreciază acțiunile psihologice ce vor face apel la modalități de provocare a nemulțumirilor în rândul minorităților naționale, a disensiunilor între diverse grupuri de populație pe motive religioase, la recrutarea de elemente colaboraționiste, la amplificarea efectelor psihologice ale acțiunilor detașamentelor de comando etc.
În această perspectivă posibilă, este deosebit de important ca proiectele viitoarelor aplicații tactice pe care le desfășoară unitățile să cuprindă scenarii (situații – problemă) în care acțiunile psihologice și de propagandă ale inamicului vor încerca să creeze și să "valorifice" în scopul agresiunii declanșate, diferite tensiuni interetnice sau false drepturi istorice asupra unor teritorii străvechi românești. Încă din timp de pace, aceste tendințe periculoase trebuie sesizate și contracarate.
1.3. Mijloace și tehnici de realizare a agresiunii psihologice
Literatura de specialitate oferă o abordare extrem de diversificată a mijloacelor și tehnicilor de influențare psihologică. În general, cei mai mulți autori preferă o enumerare (adesea cu pretenții de exhaustivitate) a acestor mijloace și tehnici, neîncercând o clasificare, o sistematizare care să confere o anumită rigurozitate domeniului. Din cauza unor imperfecte delimitări de ordin conceptual și teoretico-metodologic este foarte greu de clasificat mijloacele și tehnicile de influențare psihologică. Operațiunile psihologice utilizează mijloace tehnice și nontehnice pentru stabilirea legăturii (realizarea comunicării) cu auditoriul țintă. Aceste operațiuni se bazează pe descoperirea (identificarea) a ceea ce se numește situație psihologică, cum ar fi starea emoțională curentă, dispoziția mentală (moralul), sau altă formă de motivație comportamentală a auditoriului țintă.
Principala armă utilizată în realizarea agresiunii psihologice o constituie informația, care oferă oportunități practic nelimitate specialiștilor acestui domeniu, acțiunile psihologice utilizând formele, procedeele și mijloacele de vehiculare a ideii, de comunicare, cu anumite particularități.
În Regulamentul acțiunilor psihologice Psi-1 sunt prezentate mijloacele tehnice utilizate în agresiunea psihologică: "stații de radioemisie și TV., stații de radioamplificare, muniție specială și alte materiale" (articolul 54), această enumerare este reluată și completată: "stații mobile de radiodifuziune, stațiile și studiourile mobile de televiziune, stațiile mobile de radioamplificare, studiourile mobile de montaj emisiuni radio-TV, mașinile de reportaj, autotipografiile, stațiile mobile de radiointerceptare". (articolul 77).
Destinația acestor mijloace este "pentru influențarea psihologică a inamicului și pentru contracararea efectelor acțiunilor psihologice ale inamicului asupra trupelor noastre".(articolul 76).
Având ca puncte de referință aceste articole putem încerca o clasificare a acestor mijloace, după mai multe criterii care pot viza fie modul cum mesajul ajunge la receptor (adică la inamic), fie rolul și funcțiile pe care acestea le îndeplinesc în transmiterea mesajului. De regulă, mijloacele de transmitere sunt clasificate în:
Mijloace directe:
Orale: expunerea, convorbirea, povestirea, informarea
Scrise: afișul, lozinca, ziarul, revista, cartea
Mijloace indirecte: -epiproiectorul, epidiaproiectorul, diaproiectorul, retroproiectorul, magnetofonul, casetofonul.
Mijloace cu rază mare de acțiune:-aparatul cinematografic, receptorul radio, telereceptorul.
Ponderea deținută de diferitele mijloace și tehnici utilizate în agresiunea și protecția psihologică este diferită, aceasta se află în relație directă cu existentul de mijloace, gradul lor de cuprindere și de penetrație la țintă, scopul urmărit, condițiile concrete ale situației de luptă. O variantă de corelare între mijloacele de comunicare și metodele de protecție psihologică este prezentată în anexa 2.
Una din condițiile importante ale utilizării cu succes a emisiunilor radio și de televiziune o constituie "personalizarea" mesajului transmis. Deși aceste mijloace se adresează unui public larg, emisiunile trebuie să vizeze fiecare individ, dându-i-se impresia că i se vorbește chiar lui.
Emisiunile și stațiile de amplificare se folosesc, îndeosebi, acolo și atunci când transmisiile radio și de televiziune nu sunt eficiente sau posibil de realizat (pentru subunitățile sau unitățile din contact cu inamicul, pe timpul ducerii luptei), cât și pentru lărgirea sferei de cuprindere a radioului și TV, mai ales când acestea sunt utilizate cu preponderență pentru influențarea psihologică a agresorului. Specialiștii sunt de acord că radioul este instrumentul esențial al propagandei strategice în special în perioada de criză, când stațiile mari de emisie nu pot fi lovite întrucât nu au început încă ostilitățile. După declanșarea agresiunii se pune în funcțiune o gamă diversificată de autostații de radioemisie, care satisfac și nevoile de ordin operativ. În condițiile dinamismului ridicat al acțiunilor de luptă, eficiența acestora este ridicată când: emisiunile sunt scurte, dar concludente; punctul de maxim interes este plasat la începutul emisiunii; dezbracă faptele de vorbe inutile și utilizează un limbaj simplificat, concis și clar; se evită folosirea cifrelor. Emisiunile radio și de televiziune se desfășoară, îndeosebi, în perioada de pregătire a luptei (operației), pe timpul ducerii acțiunilor militare, ele se adresează mai ales eșaloanelor doi aflate în raioane de concentrare.
Pentru influențarea psihologică a trupelor aflate în contact, adversarul poate folosi mijloace sonore și diverse materiale tipărite. În acest caz, informațiile despre situația reală, absolut necesare pentru ținerea efectivelor proprii la "curent" pot fi transmise oportun prin mijloace de amplificare urmând ca acestea să fie tipărite prin alte canale.
CAPITOLUL 2: Particularitățile utilizării mass media în agresiunea psihologică
Mass media –conținut, tipologie, evoluție
De-a lungul timpului, mari personalități militare au recunoscut că cheia conducerii militare de succes și a victoriilor o reprezintă cunoașterea inamicului. "Cunoaște-ți inamicul și cunoaște-te pe tine însuți; într-o sută de bătălii nu te vei expune nici unei primejdii".(Sun Tzî) Obținerea datelor necesare și capacitatea comandanților de pe câmpul de luptă de a evalua situația în desfășurarea ei asigură bazele acestei cunoașteri.
Astăzi, tehnologia modernă permite obținerea și procesarea informațiilor pe o scară fără precedent. De asemenea, noua tehnologie a inspirat o revoluție în telecomunicații și a dat naștere mijloacelor de informare globale care joacă astăzi un rol important în influențarea opiniei publice și a orientării politice.
Istoria a demonstrat nu o dată că încrederea într-o cauză constituie fundamentul voinței agresive. Această încredere este întruchipată în convingerea noastră privind valoarea militară a disciplinei. În schimb, supunerea este legată de înțelegerea implicită de către soldat a faptului că superiorul lui posedă o cunoaștere mai bună a situației și poate implementa această cunoaștere în beneficiul tuturor.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, armata prusacă a îmbrățișat acest ideal sub comanda lui Moltke, care ținea mult să acționeze conform principiului "întâi evaluează și apoi riscă". După obținerea informațiilor cât mai complete despre pozițiile inamicului și liniile sale vitale de aprovizionare, el dădea comandanților subordonați directivele generale privind rezultatele dorite.
În următorii 100 de ani, această concepție a evoluat în doctrina operațională germană care punea accent pe flexibilitate și pe procesul descentralizat de luare a hotărârilor la nivelul câmpului de luptă. Succesul acestei doctrine în timpul celui de-al doilea război mondial a inspirat o revoluție în structura de comandă americană, rămânând baza strategiei de luptă a forțelor armate americane de atunci încoace.
Trupele își urmează comandantul pe câmpul de luptă deoarece cred că acesta deține o mai bună stăpânire a situației, ce-și are originea într-o cunoaștere superioară datorată informațiilor obținute prin lanțul de comandă.
Totuși, în ultimele conflicte, această înțelegere de bază a fost minată de supraexpunerea realizată de mass-media, de relatarea în timp real a acțiunilor și de experiența redusă a reporterilor militari. Căile de comunicații au fost invadate de informații neprelucrate care au ajuns și la trupele din linia întâi, distrugându-le moralul și interferându-se în executarea ordinelor.
Efectul mass-mediei moderne a fost evident prima oară în timpul războiului din Vietnam. Relatarea de presă a fost mai extinsă și mai puțin îngrădită decât în oricare alt conflict anterior, dar timpul scurt pe care mulți corespondenți l-au petrecut la fața locului i-a împiedicat să obțină o cunoaștere deplină a subiectului relatat. Ei s-au bazat pe imagini ale unor evenimente dramatice, deseori fără a le plasa în contextul mai larg al ansamblului conflictului. Mass-media au jucat un rol semnificativ în modelarea politicii guvernamentale și a opiniei publice în timpul războiului, dar efectele lor au fost întrucâtva atenuate de distanță și de timpul necesar presei pentru obținerea informațiilor. În plus, trupele se aflau într-o relativă izolare informațională ca rezultat al capacității armatei de a menține un control strict al surselor de informații.
Cu toate acestea, s-a acordat o atenție redusă efectelor devastatoare pe care le pot avea mass-media asupra conducerii de pe câmpul de luptă și structurii de comandă principale.
Epoca modernă consemnează istorii succesive ale principalelor mijloace de comunicare în masă. Fiecare mijloc a debutat furtunos, a strălucit pe cerul mediatic, după care s-a retras, lăsând locul altui mijloc mai promițător. Așa s-au întâmplat lucrurile cu cartea, presa scrisă, filmul, radioul. Ultima sosită, televiziunea, strălucește și domină câmpul mediatic. Sunt semne că deja se ridică un alt mijloc extrem de atractiv și de util- Internetul. Înlocuirea uni mijloc din poziția de lider al comunicării nu a dus la dispariția sa, ci doar la un gen de reordonare a câmpului media, la un tip de coexistență a tuturor mijloacelor de comunicare în masă. Așa se face că, astăzi, presa scrisă, radioul, filmul, televiziunea se împletesc și edifică un adevărat mediu de informații de reprezentări de care nu ne dăm neapărat seama, dar care exercită o presiune continuă, alcătuind, de fapt, atmosfera pe care o "respirăm" în fiecare moment.
Majoritatea lucrărilor și studiilor pe tema mass-media se concentrează asupra presei scrise, radioului, televiziunii, și în unele cazuri asupra internetului, nedreptățind în acest fel cartea ca mijloc de comunicare, cu un impact extrem de important de-a lungul timpului. Cu atât mai mult cu cât apariția cărții este nemijlocit legată de inventarea tiparului, cel care, alături de descoperirile geografice, de Reformă, ca mișcare religioasă, marchează începutul epocii moderne din istoria omenirii.
2.1.1. Cartea
Cartea reprezintă așadar un moment decisiv în desprinderea de tradiția orală și marchează o schimbare radicală nu numai în modul de transmitere a mesajului, ci și în particularitățile mesajului propriu zis. Până atunci, mesajul depindea doar de emițător, dar se afla, concomitent la discreția receptorului. El putea să-l interpreteze în sensul dorit și să-l transmită într-o formă care depindea de capacitatea personală, inclusiv de abilitățile personale de transmitere. O dată cu apariția cărții această stare a lucrurilor s-a schimbat, întrucât textul scris rămâne la dispoziția oricui este dornic de a-l citi. Acest text poate fi citit, recitit, interpretat, reinterpretat, redescoperit din perspective care la prima lectură nu au fost observate. Totodată acesta are durată în timp, ceea ce îi conferă un nou avantaj: semnificațiile nedescifrate nu se pierd, ci stau în așteptarea unor momente favorabile pentru a fi redescoperite prin alte perspective, ale altor valori, interese și preocupări. În acest fel durată se îmbină cu adâncimea.
Evoluția cărții este strâns legată de cea a descoperirii tiparului. Acesta, descoperit de Guttenberg în 1440 se răspândește cu o viteză neobișnuită pentru o descoperire. "Pentru unele invenții au fost necesare secole spre a fi adoptate în întregime. Tiparul este o excepție. El s-a răspândit din Mainz cu o formidabilă rapiditate și, începând cu anul 1490, fiecare mare stat a avut un important centru tipografic, iar unele chiar mai multe. Este imposibil să exagerăm rapiditatea transformării".
Grație noilor posibilități de tipărire, cartea apare și în ipostaza de produs, supus regulilor pieței. În istoria europeană există cel puțin două momente care nu ar fi putut fi înțelese fără prezența și influența cărții: reforma lui Luther și Revoluția franceză. Fără noua artă a tiparului și fără interesul comercial în răspândirea cărții, succesul Reformei pe întreg teritoriul german nu poate fi conceput." Replica venită din partea Bisericii a fost asemănătoare, încercând o mișcare de contracarare tot prin intermediul lucrărilor tipărite. Al doilea moment important care a beneficiat de aportul cărților, Revoluția franceză, a fost influențată de pleiada de gânditori francezi care și-au expus ideile în Enciclopedii. O particularitate a situației din această țară a fost polemica dintre marii autori ai Franței și "gazetărașii", cum erau numiți autorii articolelor din ziare de către filozofii timpului. Într-o asemenea atmosferă atitudinea de masă în favoarea Revoluției nu poate fi imaginată fără contribuția și influența durabilă a cărții.
Cartea favorizează formarea opiniilor și a unor modele de gândire, pune cititorul în relație directă cu experiența generațiilor trecute sau cu contemporanii săi, contribuie la formarea unei atitudini critice față de anumite evenimente, constituie un imbold pentru descoperire și creație.
2.1.2. Presa scrisă
Invenția tiparului a fost o condiție indispensabilă și pentru apariția presei scrise, care a deschis un nou mod de gândire, de înțelegere al existenței, caracterizat de trecerea de la teocentrism la antropocentrism. Descoperirea tiparului a fost indiscutabil condiția indispensabilă a apariției presei, dar nu și suficientă. Apariția presei a fost condiționată și de gradul de interes manifestat față de ea, și de nivelul de înțelegere față de puterea reprezentată de această descoperire, de nivelul cultural la care se aflau statele. Deși existau tiparnițe și în Asia și în estul Europei, în aceste zone se editau încă doar cărți cu specific religios, calendare; în timp ce în vest și în America se editau ziare și alte publicații destinate publicului, în scopul informării lui rapide și exacte. Nu este întâmplător faptul că identificarea presei ca "a patra putere" s-a produs în Anglia, expresia aparținându-i publicistului Edmund Burke. Presa dă impresia participării la tumultul evenimentelor lumii, la mecanismele puterii fără a fi acțiune directă. Presa instituie, în general, un mod de cunoaștere specific, mai prelucrat decât cunoașterea comună, dar mai puțin substanțial și rafinat decât tipurile înalte de cunoaștere artistică, științifică sau filozofică. Informând, formând, integrând, comentariile presei nu sunt numai explicative, ci și determinative. Intenționalitatea intrinsecă a mesajului presei face din idealurile susținute de ea idealuri de acțiune ce se cer interiorizate, asimilate. Dacă ele sunt false, alienatoare, reacționare, atunci funcția de formare se manifestă ca revers al finalității ei, ca deformare, presiune, înstrăinare. Necesitatea unității între informare și valorizare este unul din aspectele cele mai importante ale creării și funcționalității mesajului sensibil și inteligibil al presei. Presa are și valoare intrinsecă, în întregul ei, pe genuri publicistice, în limbajul lingvistic și monolingvistic folosit. Informația de presă devine valoare atunci când se realizează nu numai cogniția faptelor și evenimentelor, ci se realizează și orientarea în acțiune pe baza acesteia. În ultimii 20 de ani, presa a devenit tot mai liberă în ceea ce privește constrângerile de timp în obținerea informațiilor. Acest lucru a dus la un efort mai agresiv în a avea prioritatea subiectului pentru a stăpâni cea mai mare parte a pieței. Un sondaj mass-media realizat de Centrul Times-Mirror în 1989 a relevat că presiunea de a realiza profituri are un efect mai mare decât oricând asupra relatărilor de presă.
Ziarul
Ziarul preia și dezvoltă informația de tipul "bouche à oreille", face dezvăluiri senzaționale, pune lumea în scenă, prezentând cu nerv situații reale. Explică contrarietățile experienței, deseori fără a le putea înlătura. Creează-prin diversitatea tipurilor de publicații, a informațiilor și a modelelor promovate și a atitudinilor expuse- alternative, posibilități de alegere, stimulând dispozițiile opționale. Ziarul realizează promovarea ideilor și valorilor prin funcția sa de informare, dar și prin cele de formare,integrare socială și divertisment, impune și dărâmă valori, stabilește adevărate sau false ierarhii. Judecățile ziarului sunt în mare măsură judecăți de valoare cu referiri instrumentale, pasionale, finaliste, proiective de preferințe, consolidări normative ale valorilor dezirabile.
Ziarul a devenit unul din principalele instrumente în satisfacerea trebuințelor de informare și de angrenare a indivizilor în marile procese integratoare contemporane. În ansamblul său, ziarul constituie o valoare specifică supusă judecății publicului larg, fără medierea unor critici sau popularizatori, ca în cazul operelor de artă sau știință.
Cotidianul
Reprezintă o creație britanică, primul cotidian al lumii occidentale fiind: Daily Currant, care a avut o "viață" de 33 de ani (1702-1735). Cu un an înainte de Revoluția franceză apare "gloria presei engleze și un punct de reper esențial al presei mondiale: The Times. John Walter și fiul său au construit un ziar modern, incisiv, respectat, un etalon de profesionalism. Referindu-se la prestigiul publicației, Bulwer-Lyton spunea:"dacă ar fi să transmit generațiilor viitoare o dovadă a civilizației engleze din secolul al XIX-lea, nu aș alege nici docurile, nici căile noastre ferate, nici edificiile noastre publice, nici măcar magnificul nostru Parlament în care ne aflăm. Mi-ar fi de ajuns, pentru a da această dovadă, un simplu număr al ziarului Times." Ca noutăți introduse de Times în presă amintim: corespondentul în străinătate, colaboratorii de calitate profesională și independența ziarului față de presiunile puterii.
Periodicele
Prosperitatea presei periodice este o tendință întâlnită în toate țările, ascensiunea revistelor datorându-se nevoii pe care o resimte omul de a avea periodic sinteze asupra principalelor fenomene, asupra evenimentelor politice, sociale, culturale la care asistă; și doresc ca aceste sinteze și comentarii să vină din surse autorizate, specializate și de mare credibilitate. Mulți cititori ai revistelor alcătuiesc o parte din publicul ziarelor, ei caută informații suplimentare, analize aprofundate. Periodicele cele mai prospere sunt în Franța, și aici amintim: Le Nouvel Observateur, Paris Match, L'Express, Le Figaro; și în S.U.A.:Time și Newsweek,ajungând la tiraje de 3-4 milioane de exemplare.
Procesul de amplificare informațională a cunoscut o evoluție continuă, presa cotidiană având, totuși propria sa dezvoltare. Oferta de informație este de o eterogenitate accentuată (ca tematică, apariție sau tiraj), unele din reviste apar săptămânal, altele lunar, bilunar, semestrial; unele acoperă un domeniu larg (evenimente mondene și comentarii și prognoze politice, economice), altele un gen restrâns de preocupări, cu un anumit specific (computere și tehnologii informaționale, telecomunicații, reviste cu specific medical, reviste de modă, auto, etc); unele din acestea adresându-se unui public restrâns (revistele de specialitate) altele unui public larg, aceste reviste având un tiraj mai mare, sau mai mic în funcție de tema abordată și de numărul de cititori (abonați). Important nu este atât numărul de publicații, cât cantitatea de informații pe care acestea o oferă publicului cititor. Creșterea numărului de publicații înseamnă pentru cititor o mai mare libertate, dar totodată o dificultate sporită de selecție.
Numărul de ziare cu redacție autonomă a scăzut, (în Statele Unite de la 2023 de proprietari în 1890, la 760 în 1982- dintre care 20 mari întreprinderi controlând mai mult de jumătate din toate cotidienele țării – pentru ca în 1984 să mai rămână doar 14). Pe continentul european situația este asemănătoare, Franța având în 1980 mai puțin de 100 independente de marile trusturi de presă, față de 400 câte avea la începutul secolului XIX. În aceste condiții ziariștii din birourile redacțiilor apelează din ce în ce mai mult la agenții de presă (Agence France Presse-Franța, Associated Press și United Press International- S.U.A, Reuter-Anglia), ceea ce generează așa numitul "efect Hilton". Acesta constă în schimbul de idei, informații,știri între ziariști, având ca rezultat faptul că toți relatează un eveniment în același mod și în aceiași termeni. Semantic, toți sunt influențați de "reportajul interpretativ" pus la punct prin anii '70 de agențiile Associated Press și United Press International.
Concentrarea diferitelor ziare sub un singur patronaj are ca efecte: reducerea numărului de ziariști și creșterea controlului politic exercitat de proprietar asupra mai multor ziare, ceea ce duce la o obiectivitate scăzută și deci o posibilitate redusă a publicului de acces la informații. Ca rezultate generate de acest fenomen, amintim:
Recurgerea tot mai accentuată a ziariștilor la agențiile și comunicatele de presă, concomitent cu reducerea numărului de anchete pe teren ale ziariștilor, datorită supraîncărcării cu sarcini a acestora. O recentă anchetă făcută de organizații democratice belgiene a arătat că partea de redactare ce-i revine ziaristului, într-un articol, s-a redus dramatic (între 0 și 10%) în favoarea textului de agenție sau a comunicatului (90-100%).
Informațiile care ar trebui să intereseze un public foarte divers sunt normalizate, banalizate, din ce în ce mai îndepărtate de preocupările cititorului.
Rezistența opusă de ziariști față de publicarea unei informații (comunicat) venite direct de la sursă să fie publicată fără a mai trece prin redacție este din ce în ce mai redusă.
2.1.3. Radioul
Presa scrisă a dominat spațiul public al secolului al XIX-lea și începutul de secol XX, aceasta fiind perioada de maximă înflorire a acestui mijloc de comunicare în masă. Perioada dintre cele două războaie mondiale marchează o schimbare de ștafetă în zona comunicării de masă: presa cedează locul radioului. Rapiditatea cu care radioul s-a răspândit în Statele Unite și viteza cu care americanii au adoptat noul mijloc de comunicare sunt întrecute doar de ritmul cu care, după cel de-al doilea război mondial societatea americană a "adoptat" televiziunea. .
În timpul primului război mondial, telegraful fără fir a fost utilizat ca principal mijloc în domeniul radiocomunicațiilor maritime și terestre. În 1900, Reginald Fessenden începe studiul asupra transmiterii cuvântului vorbit, iar în 1906, realizează cu succes primele experiențe.
Practica amatorismului va transforma noua achiziție dintr-o problemă preponderent militară într-una civilă, utilizând-o în transmiterea unor știri, emisiuni, informații practice și date utile pentru viața de zi cu zi. În 1909, un amator difuzează în California, o dată pe săptămână, un buletin informativ și muzical. Din 1920, William Scripps, patronul cotidianului News din Detroit, va emite un buletin informativ zilnic și muzică înregistrată, unui public de circa 500 de radioamatori. În același an, în Pittsburg este a fost inaugurat primul radio comercial cu acoperire națională. În paralel, compania Westinghouse introduce pe piață receptoare civile,pe baza experienței pe care o avea în producția de difuzoare militare. Întrebuințarea socială a radioului se schimbă fundamental: de la instrument al transmisiei marine la mijloc de comunicare în masă.
În perioada interbelică, numărul de aparate radio deținute de americani se dublează la fiecare 5 ani, ajungând ca în anul 1938 din cele aproximativ 32 de milioane de familii, 27 din ele să dețină un aparat radio.
Radioul cunoaște o nouă afirmare odată cu tranzistorul, care prin calitățile sale- "portabil și individual"- dă senzația de libertate ascultătorului, fiind o prezență discretă care îl poate însoți oricând și oriunde dorește posesorul său. Dacă radiourile și televizoarele greu transportabile reuneau familii întregi în jurul lor, "tronând dintr-un loc privilegiat", tranzistorul îl însoțește pe posesor "precum o haină sau un vis".
Audiția radiofonică s-a lărgit ca urmare a creșterii numărului centrelor de emisie, a costurilor generale reduse, a producerii tranzistoarelor ieftine și independente de sursele de electricitate, dar, mai ales ca urmare a avantajelor sale: transmiterea de reportaje improvizate, sonorizatoare, a tot ceea ce pentru simțul auzului este într-un anume moment mai sugestiv decât pentru văz. "Radioul promovează limbaje de comunicare cu o capacitate mai mare de persuasiune decât limbajul scris. Radioul utilizează cuvântul vorbit, deopotrivă accesibil, sugestiv și inspirat, care solicită o participare directă. Totodată, acest mijloc realizează o informare rapidă, o pseudoparticipare la evenimentele de pretutindeni și un fond sonor pentru alte activități." Undele hertziene au reușit întotdeauna să străpungă blocada informațională și cenzura, pătrunzând în anumite zone "interzise" și contribuind la influențarea atitudinilor, opiniilor, credințelor publicului țintă, atât pe timp de pace, cât și în timpul desfășurării acțiunilor militare, fiind folosite cu succes în perioada celui de-al doilea război mondial. Alături de B.B.C., postul de radio "Vocea Americii" ocupă locul cel mai vechi, fiind un veteran al "războiului contra minților". Lansat pe timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, în 1942, de Oficiul american de informații de război,"Vocea Americii" avea misiunea de a potența rezistența antigermană. Arsenalul democrației asigura efortul de război antifascist nu numai cu tehnică militară, America cucerindu-și și poziția de campion al "informării totale". Sfârșitul acestui război nu a însemnat însă încetarea activității posturilor de radio. La 12 mai 1946, pe aceleași lungimi de undă a fost schimbat numele dușmanului, declanșându-se războiul rece, ale cărui câmpuri de luptă au fost, încă de la început, undele hertziene și presa scrisă.
Analizând legăturile dintre presa scrisă și cea audiovizuală se poate observa cu ușurință că ele se află într-o relație de sprijin reciproc, în multe cazuri promovează interesele unui singur grup căruia îi aparțin ("Vocea Americii" depinde direct de USIA).
Încercând evidențierea avantajelor pe care le prezintă utilizarea emisiunilor radio în toate tipurile de acțiuni psihologice, reținem:
Viteza de transmisie ridicată – informația poate fi transmisă direct în timpul desfășurării evenimentelor.
Raza de acoperire mare – mesajele sunt difuzate unui public numeros aflat pe un teritoriu vast.
Recepția facilă a emisiunilor – mesajele transmise sunt ușor de recepționat de către grupul țintă, nivelul de instruire nu constituie un motiv de blocaj în recepția mesajului.
Conținutul emisiunilor – diversitatea emisiunilor poate satisface cele mai variate preferințe ale auditoriului.
Încărcătura emoțională – indusă grupului țintă este puternică.
Răspândirea mare a receptoarelor radio – și ascultarea de emisiuni în diferite momente în timpul desfășurării altor activități a devenit un obicei pentru mulți oameni, ceea ce facilitează recepția mesajelor transmise.
Principalul dezavantaj al acestui mijloc de comunicare îl reprezintă faptul că emisiunile radio pot fi ușor bruiate, receptarea mesajelor fiind în acest mod îngreunată sau chiar blocată. Totodată persistența acțiunii este redusă, mesajul transmis pe această cale poate fi ușor distorsionat, uitat, pierdut.
2.1.4.Televiziunea
Televiziunea a debutat ca un "apendice neînsemnat al radioului". Începuturile acestui mijloc de comunicare au fost prelungite de cel de-al doilea război mondial. Din punct de vedere tehnic, televiziunea exista înainte de declanșarea războiului, dar nu era suficient de dezvoltată spre a servi intereselor beligeranților. Rezultatul a fost "înghețarea" lucrurilor în ceea ce privește televiziunea timp de câțiva ani. În această perioadă a avut prioritate radioul, fiind principalul mijloc de comunicare.
Startul televiziunii s-a produs după încheierea războiului, sub semnul superiorității americane în domeniu (vezi graficul evoluției). Dacă în SUA televiziunea se afirma în anii '50 ca principal mijloc de comunicare, în Europa acest lucru se produce 10 ani mai târziu. Explicația o putem găsi în faptul că mai mult de 90% din producțiile de televiziune europene sunt făcute pentru comunitățile naționale respective și nu au căutare pe alte piețe, piețele europene fiind restrânse, costurile respectivelor emisiuni sunt ridicate, nefiind amortizate în întregime prin consumul pe piața internă. Un alt motiv ar fi unul de ordin tehnic, calitatea emisiunilor realizate în SUA fiind mai bună, cu o forță de reacție mai mare,o valoare pe piață mai ridicată; și condiția tehnologică a activității de televiziune fiind mai bună pe continentul american.
Marshall McLuhan integrează televiziunea în categoria "mijloacelor reci", acesta fiind o calitate a televiziunii, nu un defect. Căldura este adăugată de privitor, care se implică. Așa cum arată cercetătorul canadian, relația dintre televiziune și public implică un paradox: un medium "rece" provoacă o solidarizare "caldă".
Televiziunea a devenit sursa principală de știri, iar accentul rămâne pe relatarea în timp real care se bazează pe imagini și efecte dramatice pentru a atrage privitorii. Totuși, știrile de televiziune suferă de distorsionare din cauza necesității comprimării unei cantități mari de informații într-o perioadă scurtă de emisie pentru a se obține cea mai largă audiență posibilă.
Folosirea televiziunii se bazează pe forță de atracție a imaginii ca modalitate de receptare a realității, mai puțin contestabilă (camerele de luat vederi surprind o mai cuprinzătoare imagine a evenimentelor), întrucât "oamenii cred în adevărul celor văzute". Televiziunea folosește limbajul imaginilor, ale cărei caracteristici principale sunt: universalitatea, informarea rapidă, gradul ridicat de participare a personalului – cel puțin la nivel perceptiv. Televiziunea acordă prioritate vizibilului, informația nu are înțeles și valoare decât dacă este vizibilă. În acest fel, are loc o adevărată răsturnare în ceea ce privește modul de înțelegere a conceptului de informație, ierarhizarea evenimentelor este stabilită în funcție de ponderea imaginii vizuale care le însoțește. Televiziunea este ghidată de obiectivul producerii unui flux continuu de imagini, ceea ce corelat cu predispoziția spre senzațional, a dus deseori la formularea întrebării: forma nu copleșește în cele din urmă substanța unei emisiuni, a unei dezbateri, a unei controverse? Televiziunea impune noi standarde, oarecum independente de adevăr, de valorile cu care ne obișnuisem. Cu încrederea sa mărită față de televiziune ca sursă principală de știri, populația SUA a dezvoltat o convingere de bază privind trăinicia acesteia, care o întrece pe cea față de personalul militar. Totuși, în multe privințe, această încredere este nefondată, ceea ce duce la apariția unui conflict între convingerea privind validitatea informației primite de la superiori și încrederea în informația difuzată de presa populară. Compania CNN este arhetipul surselor de știri de televiziune. Această rețea acoperă peste 57 milioane de locuințe în SUA și 7 milioane în alte 95 de țări.
Impactul televiziunii, al mass-media în general, se concretizează în următoarele direcții: inducerea percepțiilor despre realitate, înfățișarea unor experiențe politice comune, care constituie baza pentru opinii publice comune și acțiuni politice comune, prezentarea unor modele de comportament (media semnalizează care atitudini și comportamente sunt acceptabile într-o anumită societate la un moment dat), din care audiențele învață cum să se comporte în situații de viață obișnuite, cum să rezolve crizele personale, cum să evalueze instituțiile, profesiile: media arată ce este important și ce nu, ce este considerat de la sine înțeles de către grupurile dominante, ce intră în categoria standardelor de dreptate și moralitate la un moment dat, evidențiază ce legături se pot stabili între evenimente, prezintă un set de valori pe care tipurile de public le consideră în întregime sau parțial reprezentative; mass-media devin agenți ai controlului social, factori de integrare, omogenizare, media forțează responsabilii politici să se conformeze propriei temporalități, ajungându-se la hotărâri luate în direct, hotărâri luate sub presiunea media.
2.1.5. Internetul
Acest mijloc cunoaște o evoluție fără precedent, în prezent afacerile și tranzacțiile desfășurate prin intermediul internetului s-au impus și nu mai reprezintă un element secundar în viața noastră, în prezent se consideră de către specialiști că, în curând acest mijloc va crea un nou stil de viață la care va trebui să ne adaptăm, dacă vrem să fim contemporani cu timpul pe care îl trăim. Parafrazându-l pe Larry Elisson, președintele companiei Oracle, “internetul va schimba totul”. Pentru a înțelege perspectivele pe acre acest prim sistem descentralizat de comunicare , pentru a formula idei despre impactul său social, politic, cultural, este necesară o cunoaștere, fie și sumară, a evoluției sale.
În 1957 președintele Eisenhower înființează „Advanced Research Projects Agency” (ARPA). În cadrul acestei organizații, în 1962, s-a înființat o divizie specială de cercetare în domeniul computerelor, avându-l ca director pe JCR Licklider, care inițiază proiectul ARPANET, de construire a unei mici rețele de calculatoare prin intermediul căreia să fie transmise informații între cercetătorii de la cele mai mari universități americane. Până la ARPANET relația dintre calculatoare interconectate era una ierarhică, centralizată, fiind vorba mai degrabă de un lanț de calculatoare, decât de o rețea de calculatoare. Licklider este cel care lansează conceptul de rețea galactică, prin care imagina construirea unei vaste rețele de computere care să permită accesarea informațiilor din orice loc printr-o simplă conectare la rețeaua respectivă. Ideea de bază era ca informația să fie „spartă” în pachete informaționale, cât mai mici care să ajungă la destinație pe rute diferite ,, unde informațiile originală să fie recompuse pentru crearea mesajului original. Pentru a o mai mare flexibilitate informația este împărțită în mici pachete informaționale care circulă pe mai multe rute create de calculatoarele legate în rețea, poartă un gen de etichetă pe care scrie de unde vin și unde trebuie să ajungă. Informația de pe aceste pachete poate fi comprimată pentru a ocupa mai puțin spațiu și pentru a circula mai repede și va fi codificată, în vederea securizării transmisiei. Visul lui Licklider se împlinește în 1974 când este lansată prima versiune comercială a ARPANET, TELENET, pe fondul unui adevărat boom înregistrat în acea perioadă de industria de computere personale. În același an, doi cercetători americani: Vinton Cerf și Bob Kahn lansează termenul de internet, într-o lucrare cu privire la modalitatea prin care să se realizeze conectarea nu numai între calculatoare, ci și între rețele ca atare, prin respectarea unui limbaj comun, a unor protocoale. Acesta este considerat momentul de naștere a internetului ca „rețea a rețelelor”, ca modalitate de conectare globală a tuturor rețelelor de computere din lume. Internetul își păstrează caracterul descentralizat, rețelele interconectate sunt autonome, independente, iar legătura dintre ele este posibilă ca urmare a respectării protocoalelor, a limbajelor standardizate de conectare.
Deși are o existență istorică foarte scurtă, internetul reprezintă indiscutabil o valoare a omenirii; implicarea lui în diferite domenii: de la economie, politică, științe sociale până la telecomunicații și computere este evidențiată de numărul mare de tranzacții efectuate prin internet, de multitudinea de site-uri accesate zilnic de milioane de oameni (vezi anexa 3), de impactul pe care îl au știrile transmise pe internet asupra „navigatorilor”.
Internetul reprezintă mediul prin care pot fi transmise o mulțime de date, prin care pot fi realizate afaceri, un mijloc de acces al oamenilor la informație, dar el poate fi utilizat, la fel ca și celelalte descoperiri anterioare în domeniul comunicațiilor, în scopul dezinformării, realizării agresiunii asupra diverselor persoane și grupuri interesate de obținere de date din această rețea.
Internetul reprezintă de asemenea o sursă ieftină și eficientă pentru realizarea publicității, în prezent fiecare firmă mare care ține la reputația sa are și un site pe care cei interesați pot să obțină informații suplimentare despre firma respectivă. Promovarea ideilor noi se realizează rapid prin promovarea acestora pe internet, în principal din două motive: posibilitatea transmiterii de informații în volum mare, la un preț redus și posibilitatea accesului la aceste informații a unui număr practic nelimitat de persoane.
În legătură cu internetul apar cele mai diverse abordări și puncte de vedere, unele mai exaltate, având puține lucruri în comun cu o analiză echilibrată, altele urmărind efectul de șoc. S-a spus despre internet că reprezintă o creație unică a inteligenței umane, „primul organism artificial înzestrat cu inteligență”, o piață imensă a ideilor, „agora comunității globale”, care va impune adoptarea unor noi sisteme de guvernare, apariția unui nou tip de organizare socială, a unor noi culturi. Dar există și opinia conform căreia internetul reprezintă „o formă a imperialismului american”, NSA( Agenția Națională de Securitate) fiind acuzată de interceptarea sistematică a mesajelor care circulă prin această rețea, și acuzațiile au continuat să existe în ciuda dezmințirilor din partea guvernului american.
Un cvasi-consens se realizează în ceea ce privește caracterizarea internetului:
Sursă descentralizată: adică oricine poate trimite un mesaj spre unul sau mai mulți receptori, și totodată pot fi adăugate noi rețele cu condiția respectării protocoalelor internet.
Internetul permite multiplicarea mesajului fără costuri și eforturi deosebite.
Internetul nu reprezintă un mediu unidirecțional, ci are caracter de „conversație” gigantică, fiind accesibil la nivel mondial, în care fiecare „internaut” poate fi atât receptor cât și producător de informație.
Internetul creează o lume virtuală, nelimitată ca spațiu și timp, o lume în care nu mai reprezintă o problemă accesul la informație, ci modul cum se realizează, și modul în care aceasta este selectată, recepționată, filtrată și analizată. Din cauza multitudinii de date existente pe internet care nu beneficiază de un catalog o importanță tot mai mare o au motoarele de căutare.
Din cauza caracterului deschis și a reglementărilor precare internetul reprezintă o adevărată „mină de aur” pentru dezinformatori și pentru realizarea de noi tipuri de delicvență (spargeri de conturi, de bănci de date, piraterie, furturi electronice), iar o reglementare precisă în acest domeniu ar fi privită ca un atentat la libertatea de exprimare.
Importanța internetului pentru domeniul militar este dată de faptul că prin acest mijloc se poate transmite o cantitate mare de date, se pot realiza informări și documentări cu privire la o multitudine de probleme, dar și pentru că el reprezintă o adevărată armă în mâinile dezinformatorilor și aceasta poate afecta la un moment dat siguranța României și a organizației militare ca și componentă a statului.
2.2. Mecanismul psihologic al influențării prin mass-media
“ Sistemul psihic uman este un sistem energetico-informațional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte și perfecționate mecanisme de autoorganizare și autoreglaj și fiind dotat cu dispoziții selective antiredundante și cu modalități proprii de determinare antialeatorii.” (Paul Popescu – Neveanu)
Elaborarea unor influențe psihologice destabilizatoare presupune a deține un grad acceptabil de competență și informație (animat de intenții care sunt apreciate de către receptor ca bine orientat). Dacă se aduce la cunoștință faptul că, inițiatorul unor influențe sociale, psihologice este perceput dintr-o perspectivă negativă, ca manipulator sau ca “dușman” atunci receptarea încetează sau nu se mai produce. Totuși un procent considerabil de mare dintre influențele psihologice destabilizatoare exercitate sunt asimilate într-un material cu aspect și conținut duplicitar.
Insecuritatea percepută ca o stare emoțională resimțită la nivel individual sau de grup traduce conștientizarea unei amenințări potențiale sau actuale și ruperea unui echilibru afectiv, ce caracterizează tonusul vieții relațiilor sociale.
De aceea, militarii angajați în misiuni speciale sunt nevoiți să-și elaboreze un set de măsuri proprii de protecție, soluționare a dezechilibrelor, contradicțiilor ce se pot face simțite pe măsura înaintării, rezolvării de probleme.
Foarte importante în vederea elaborării unei strategii unice de soluționare a problemelor în plan acțional, pe parcursul misiunilor speciale sunt aspectele de genul :
consolidarea încrederii în valori, norme, principii ale grupului, instituției care reprezintă un domeniu mai larg de acțiune;
cunoașterea de către personal a formelor, metodelor, mijloacelor de ducere a agresiunii psihologice și modalități de contracarare a acestora;
exersarea comportamentelor ce se impun în situații dificile;
Asigurarea unui suport psihologic al operațiunilor este condiționat de aspecte complexe. Într-o strategie de protecție bine elaborată se are în vedere și consolidarea sistemului de informații, prin atenția sporită acordat cunoașterii : tratatelor, convențiilor, acordurilor în baza cărora a fost instituită operațiunea.
Este foarte importantă cunoașterea de către participanții la misiuni și a unor aspecte cum ar fi: riscuri previzibile (sănătate, rezistență fizică și psihică, climatul zonei în care se desfășoară acțiunea, așezarea geografică, repartiția populației, a etniilor în teritoriul respectiv etc.), riscuri imprevizibile , însușirea unor tehnici de relaxare și control emoțional ( sub directa atenție a unor specialiști).
Diversitatea situațiilor, multitudinea și complexitatea obiectivelor de realizat presupun și conceperea, aplicarea unor strategii diferite de autoprotecție. Metodele și tehnicile de evaluare îngăduie o clasificare pornind de la ideea că există o axă temporală la care se raportează misiunea și cantitatea de informație sau experiență încorporată de personalul participant.
Dintre cele mai importante aspecte ale autoprotecției, ca mecanism complex de soluționare a situațiilor critice, de rezolvare a acestora menționăm:
cunoașterea datelor despre misiune și acțiunile ce derivă din aceasta ( tipul misiunii, numărul participanților, obiectivul, durata etc);
cunoașterea datelor despre situația trupelor proprii și ale potențialului agresor, repartiția acestora în teatrul de operații, populația și densitatea acesteia;
cunoașterea mijloacelor puse la dispoziție (tehnica, pregătirea de specialitate, utilizarea corectă a tehnicii );
modul de realizare a legăturilor, comunicarea informațiilor.
Pentru realizarea agresiunii psihologice s-a derulat un întreg arsenal de forme și mijloace, de metode, procedee și tehnici subtile de influențare a conștiinței, a modului de gândire și a comportamentului indivizilor, a stărilor psihice și morale, a climatului psihomoral și forței de acțiune a colectivității militare.
Posibilitățile oferite de științe – de la cele socio-umane până la cele fizice și biologice-și de noile tehnologii în primul rând de cele implicate în procesarea, stocarea și transmiterea informațiilor fac ca manipulările informaționale să devină tot mai periculoase. „Procedeele de manipulare informațională și de dezinformare și-au dovedit eficacitatea, substituind violența în relațiile internaționale”, ceea ce le face să fie de multe ori preferate unei agresiuni convenționale (de tip energetic). Înțelegerea componentelor și principiului mecanismului de deteriorare a stării psihice pornesc de la explicarea dependențelor și interdependențelor care fac ca acest mecanism să funcționeze. Principiul general al agresiunii psihologice este considerarea combatantului încă din timp de pace, ca un sistem psihomoral dinamic de referință și care, în calitate de ființă vie, este vulnerabil la două tipuri de tratament specific: prin stimuli și prin mesaje. "Structurile mediatice producătoare de informații convenționale prin utilizarea informației sociale circulante cu putere agresoare sunt utilizate în strategiile destabilizatoare ale centrelor de putere, deschis sau acoperit, prin producția de informații – imagine sau ino-imagini."
Mass media ajută la acoperirea distanței între macrosocial și macrosocial, aducând teme publice în ambianțele private, unde acestea penetrează și influențează condițiile, orientările, autoritățile și practicile locale." Structurile mediatice, dirijate de centrele de putere care le gestionează, pot să limiteze libertatea de acțiune a decidenților politici, ca și a celor militari, să facă dificilă realizarea surprinderii, să compromită securitatea statelor, să fie utilizate ca mijloace de culegere a informațiilor, de manipulare, dezinformare și de propagandă.
Vectorul de acțiune al acestora în agresiunea informațională desfășurată pe spații țintă are în compunere, de regulă, două direcții principale cu intensități variabile, determinate de reacția activă a realității sociale din spațiul țintă:
Estomparea,disiparea și dizolvarea până la dispariție a ino-imaginii indezirabile existentă în realitatea socială a spațiului țintă
Insinuarea, pătrunderea poliacțională, impunerea până la acceptare a info-imaginii ce servește scopului propus în realitatea sociala a spațiului țintă.
Informațiile sociale introduse cu scopuri agresive în structurile mediatice, prin frecvența și amploarea folosirii, pot să devină operații mediatice dacă sunt riguros organizate și conduse în raport cu anumite obiective strategice.
Centrele de decizie agresive pot utiliza structuri mediatice pentru introducerea și menținerea stării de insecuritate, a unor conflicte de mică intensitate cu arme informaționale specifice războiului ascuns, nedeclarat cu scop politico-militar, precis orientate în pan strategic, operativ și tactic.
„Informația creează realitatea”, iar manipularea abilă a informației aduce putere celor care operează cu această forță. Ori principalul mijloc de transmitere a informației îl constituie mass-media. Pornind de la această premisă consider că manipularea mijloacelor media va permite realizarea agresiunii psihologice la nivele care pot depăși cadrul unei subunități militare, dar care le vor include. Așadar prin manevrarea mijloacelor media se poate denatura informația, iar prin transmiterea ei în acest mod se poate influența psihicul militarilor, chiar și pe timp de pace, dar mai ales în situații de criză sau război, când nevoia de informații este crescută.
Persuasiunea psihică prin utilizarea mijloacelor de informare în masă presupune producerea de imagini, care se adresează nu atât raționalului din om, cât mai ales iraționalului, dorințelor sale lăuntrice, ele vin să creeze și să întărească opinii care în mod normal sunt contrazise de o evaluare logică, rațională. „O imagine selectată și direcționată în prealabil intră în rezonanță cu pulsiunile abisale, le stimulează și le fructifică în sensul dorit, se acționează ca un fel de ‘îndreptar secret’ sau ‘voce lăuntrică’, obligându-l pe individ să vrea, să fie, să facă, să se comporte așa cum i se induce subtil. Cercetarea motivațională modernă dezvăluie că manipularea mediatică se face fără ‘știrea’ rațiunii (amăgită, înșelată de mobilurile bine camuflate), dar cu ‘știrea’ și cu –mai ales- concursul inconștientului”.
Crearea de imagini și transmiterea acestora caută să aducă putere grupului care organizează această acțiune „primirea licenței de emisie echivalează cu o autorizație de a tipări bani” Așa cum a demonstrat James Lull, mijloacele de informare în masă stimulează tipare pe termen scurt și convenții pe termen lung, care pot afecta o întreagă societate. După cum au arătat Cohen-Seat și Fougeyrolass, „manipularea constă în a provoca încercarea marilor motive ale imaginarului în imaginile de propagandă și publicitate și de a domina puterile dorinței și iubirii sau dezgustului și urii care sunt corelate cu persoane, obiecte sau idei vizate de manipulare” Studii sociologice consacrate efectelor produse de structurile mediatice profilate pe producția de imagine au pus în evidență faptul că în condițiile democrației pluraliste atotputernicia manipulatorilor este departe de realitate.
O strategie urmărită în realizarea agresiunii psihologice presupune crearea „cutiilor de rezonanță”, atragerea acelor oameni care sunt la un moment dat liderii de opinie a unui grup de partea agresorilor, prin tehnici subtile. Aceștia vor influența grupul din care fac parte, acțiunea lor înscriindu-se în ceea ce Lazasfeld numea procesul comunicării în două etape, prima în care liderii ajung la informații, a doua etapă fiind reprezentată de acțiunea liderilor asupra grupului. Cel puțin din acest punct de vedere comandanții de subunități trebuie să fie conștienți că, în calitate de lideri militari pot fi supuși proceselor de dezinformare, devenind cutiile de rezonanță de care au nevoie adversarii.
Studii sociologice consacrate efectelor produse de structurile mediatice profilate pe producția de imagine au pus în evidență faptul că în condițiile democrației pluraliste atotputernicia manipulatorilor este departe de realitate.
Acțiunile desfășurate în scopul agresiunii psihologice se pot încadra în următorul tipar, evidențiat de Sun Tzî:
Se încearcă discreditarea a ceea ce merge bine în țara adversă;
Se urmărește discreditarea liderilor, atragerea acestora în acțiuni ilegale, care să le submineze reputația și să le atragă disprețul concetățenilor lor;
Răspândirea discordiei între cetățenii țării adverse constituie o altă cale de urmat.
Ridiculizarea tradițiilor adversarilor este o altă metodă.
2.3. Utilizarea mass-media în conflictele militare
Nu a existat nici un conflict militar modern în care cel puțin una din componentele mass-media să nu fi avut o implicare mai mult sau mai puțin directă. Presa, ulterior radioul și televiziunea au însoțit trupele pe teren transmițând „războaie în direct”, au fost prezente în zone ale lumii unde militarii nu au fost implicați, dar unde aceste mijloace au reușit răsturnări de guverne, scandaluri politice soldate cu demisii, provocând telespectatorilor reacții diverse, de la repulsie și dezaprobare față de război până la aprobarea totală, necondiționată a unor acțiuni militare pe diferite meridiane ale lumii. Aplicând principiul avansat de dr. Theodore Valence, director al operațiunilor speciale ale armatei americane, conform căruia războiul ar trebui să dea sub raportul cost-eficacitate rezultate mai bune pentru „apărarea lumii libere”, decât războiul convențional, CIA a pus la punct un program de acțiune cu ajutorul departamentelor de psihologie și de științe sociale ale unor universități americane, care au stabilit că „folosirea presei este indispensabilă, întrucât este a priori credibilă în ochii cititorului, care o consideră independentă de Putere și insensibilă la presiuni”. Acest program a fost utilizat cu succes în 1964 (în timpul campaniei prezidențiale din Chile), și în 1973 pentru răsturnarea președintelui Allende, dar a înregistrat un eșec în timpul campaniei electorale din 1970. Posturi de radio sau de televiziune au fost utilizate în „lupta” cu diferiți adversari, în Europa este semnificativă activitatea postului de radio Europa Liberă, care pe timpul celui de-al doilea război a fost utilizat împotriva naziștilor, după terminarea acestuia a devenit o armă anticomunistă. Acesta a transmis emisiuni anticomuniste atât înaintea prăbușirii acestui regim, cât și pe timpul mișcărilor sociale contracomuniste. Atitudinea și opiniile publicului au fost continuu manipulate de la insurecția maghiară din 1956, până la Revoluția română din decembrie 1989; prin lansarea de zvonuri, dezinformare. Presa atât cea scrisă cât și cea audiovizuală „a analizat, a manipulat, a mințit, a povestit”.
La nivel mondial, mass-media a fost prezentă în Vietnam, Malvine, Golf, Iugoslavia, Afganistan, și în prezent este din nou prezentă în Irak de unde „ține la curent” cu desfășurarea operațiunii de „înlăturare a regimului lui Saddam Hussein” milioane de oameni. Conflictele contemporane sunt într-atât de mult mediatizate, încât de multe ori secretul operațiunilor militare este pus în pericol de setea de informații a reporterilor.
Efectul mass-media moderne a fost evident prima oară în timpul războiului din Vietnam. Relatarea de presă a fost mai extinsă și mai puțin îngrădită decât în oricare alt conflict anterior, dar timpul scurt pe care mulți corespondenți l-au petrecut la fața locului i-a împiedicat să obțină o cunoaștere deplină a subiectului relatat. Ei s-au bazat pe imagini ale unor evenimente dramatice, deseori fără a le plasa în contextul mai larg al ansamblului conflictului. Relatarea era ca o telescopare nedirijată centrată pe evenimente izolate, fără o viziune corectă a ansamblului. Mass-media au jucat un rol semnificativ în modelarea politicii guvernamentale și a opiniei publice în timpul războiului, dar efectele lor au fost întrucâtva atenuate de distanță și de timpul necesar presei pentru obținerea informațiilor. În plus, trupele se aflau într-o relativă izolare informațională ca rezultat al capacității armatei de a menține un control strict al surselor de informații. Se afirmă că, în ciuda concentrării mari de numeroase mijloace tehnice, războiul a fost pierdut de în fața ecranelor televizoarelor din SUA, mijloacele de informare lăsând să se întrevadă opoziția opiniei publice față de acest război.
În războiul din Malvine comandamentul britanic a folosit intens stațiile de radio-emisie pentru a răspândi informații denaturate. Britanicii au interceptat emisiunile argentinienilor, le-au bruiat emisiunile și au efectuat transmisii false, inducând în eroare serviciile de informații argentiniene. Transmiterea de emisiuni în care erau prezentate trupe britanice defilând în Buenos Aires au declanșat predarea militarilor aflați încă pe insulă, aceștia fiind convinși ca imaginile transmise erau reale, fiind transmise pe posturile naționale de televiziune.
Din punct de vedere mediatic războiul din Golf a beneficiat de o participare activă a mass-media. Pentru manipularea opiniei publice în favoarea intervenției din Golf s-a folosit una din cele trei mari teme ale sensibilității societății americane: soarta copiilor (celelalte două teme sunt: drepturile omului și grija statului american față de cetățenii săi). Presa nu s-a limitat la funcția de informare și analiză, ci a luat parte activă la fiecare moment al crize, titrând „ Războiul din Golf” (Libération- septembrie 1990) atunci când în Golf nu era încă vorba despre un război. Imediat după invadarea Kuweitului de către Irak, în zonă au început să emită posturile speciale de radio: „Vocea Golfului”, „Vocea Kuweitului” aparținând Forței multinaționale și postul irakian „Vocea Păcii”. Forțele multinaționale au lansat asupra pozițiilor irakiene mai mult de 14 milioane de manifeste, prin care li se cerea militarilor irakieni să dezerteze și să se predea Forței multinaționale.
Pentagonul a vegheat cu discreție ca irakienii să afle prin intermediul televiziunii rapiditatea de deplasare a forțelor armate în Golf, performanțele forțelor armate și ale tehnicii de luptă din dotare. Pe de altă parte Saddam Hussein a făcut din CNN „purtător de cuvânt” al intereselor lui, permițând transmiterea doar de informații cenzurate.
Structurile media au folosit ca suport pentru desfășurarea ostilităților și au fost utilizate în principal în vederea realizării următoarelor scopuri:
Justificarea războiului de către ambele tabere;
De o parte zdruncinarea de cealaltă menținerea încrederii în victorie;
Provocarea și menținerea unei stări de nesiguranță;
Influențarea favorabilă a opiniei publice.
Operațiunea "Furtună în deșert" a adus în prim plan capacitatea unei surse de știri de a fi astfel poziționată încât să constituie cea mai bună sursă de informații, iar trupele erau conștiente de aceasta. O oficialitate de la Casa Albă a rezumat acest lucru arătând: "Dacă sunteți pus în situația de a alege între citirea telegramelor (de la ambasadele SUA) din corespondența dumneavoastră și vizionarea CNN de trei ori pe zi, veți opta pentru CNN". Acest exemplu ilustrează și faptul că transmiterea rapidă a informațiilor de către televiziune împiedică reflecția și evaluarea și poate duce la erori și interpretări greșite. Relatările transmise din Bagdad de Peter Armet (reporter al acestui post de televiziune) au prezentat imagini obsedante despre bombardarea unui adăpost civil. În acest caz, analistul militar al acestui post de știri, generalul de aviație în retragere Perry Smith, a fost preocupat de valoarea imaginilor ca propagandă în favoarea Irakului. El a remarcat faptul că televiziunea menționată a omis să arate că adăpostul respectiv prezenta toate aparențele unui buncăr de comandă întărit și a observat că, în cel mai bun caz, Armett reprezenta "un reporter care nu știa nimic despre buncărele militare și care era dispus să accepte unele lucruri ce-i erau prezentate cu valoarea lor de fațadă când, de fapt, acestea puteau să fie greșite".
Reporteri militari experimentați, precum Fred Francis și Ed Offley, recunosc că grupul de presă care a relatat despre războiul din Golf cuprindea un număr mare de indivizi ignoranți în ceea ce privește problemele militare. De la acest conflict, numărul reporterilor militari experimentați a continuat să scadă iar, în prezent, este jalnic de inadecvat asigurării unor relatări corespunzătoare privind orice conflict. În lucrarea Military and the Media, William Kennedy, colonel în retragere și fost ofițer cu relațiile publice în trupele de uscat americane, descrie, de asemenea, ignoranța și lipsa de experiență a corespondenților din străinătate și a celor militari, ceea ce permite exploatarea și manipularea lor de către guvernul american și de către guvernele străine. Implicarea americană în Somalia scoate în evidență cât de dăunătoare poate fi supraexpunerea de către mass-media a unei operații militare. Au existat nenumărate plângeri privind faptul că luminile camerelor de luat vederi și blițurile aparatelor fotografice au stânjenit aparatele de vedere pe timp de noapte și au făcut ca trupele să fie ținte ușoare pentru lunetiști în timpul debarcării pe plaje. Imaginea puternică și tulburătoare a corpului unui infanterist american târât pe străzile din Somalia a pricinuit reacții viguroase în țară și printre soldații de pe câmpul de operații. După difuzarea acesteia, un sondaj de opinie publică a relevat creșterea de la 33 la 50% a numărului celor care credeau că trupele americane trebuiau retrase imediat. O reacție similară era de așteptat și din partea personalului militar implicat în operație.
În cursul unei lovituri de stat, primele obiective care trebuiesc cucerite sunt radioul și televiziunea. Un exemplu dramatic privind influența mass-media asupra eficacității trupelor din teren îl oferă încercarea eșuată de lovitură de stat din fosta URSS. Conspiratorii au pierdut în momentul în care au eșuat în controlarea mijloacelor de comunicații, permițându-i astfel lui Elțin să mobilizeze rapid opinia publică în favoarea cauzei sale. Imaginea lui Elțin stând ferm în fața tancurilor, difuzată de televiziunile occidentale, sugera mesaje de sprijin din partea Occidentului față de acțiunea de rezistență a apărătorilor Parlamentului. Imaginile unor soldați sovietici și chiar cele ale unor ofițeri, care treceau bucuroși de partea celor ce rezistau în fața loviturii de stat, au subminat orice aură de invincibilitate a armatei și au favorizat producerea unor tensiuni interne. Comandantul militar al Leningradului a refuzat să coopereze cu liderii loviturii de stat, iar o serie de comandanți de tanc din Moscova au refuzat să se supună ordinelor și s-au alăturat apărătorilor Parlamentului. Acest exemplu ne demonstrează cât de importante sunt aceste mijloace de comunicare în masă. Deși capii loviturii de stat au reușit să suspende aproape toate stațiile de radio, ziarele și posturile de televiziune private, legăturile de televiziune prin satelit, liniile telefonice și de fax au rămas deschise, ceea ce a permis difuzarea de imagini care, în final, au erodat moralul, au subminat conducerea și au dus la înfrângerea loviturii de stat.
Războiul din Iugoslavia a fost „un război artificial, realmente produs de către televiziune. Nu au fost necesari decât câțiva ani de propagandă fără scrupule, feroce, șovină, intolerantă, expansionistă, pro-război, pentru a avea suficientă ură pentru a avea suficientă ură ca să înceapă luptele”, după cum declară, redactorul ziarului „Kreme”, Milos Vasic. Pe lângă acțiunile psihologice specifice desfășurate s-au folosit propaganda, dezorientarea și dezbinarea, intoxicarea și intimidarea.
Eficacitatea manipulării, de la nivelul de grup la cel de grup, a fost amplificată de folosirea mijloacelor de masă cele mai active sisteme prin care mesajele vehiculate au fost utilizate în menținerea, consolidarea sau schimbarea unor imagini, opinii și atitudini ale combatanților, comandanților și factorilor de decizie politico-militară.
Conflictul iugoslav a demonstrat că în multe situații mass-media a influențat ONU, UE și NATO. Această influență a devenit efectivă atunci când „televiziunea a produs panică în rândul politicienilor și demnitarilor” prezentând imagini halucinante prin exacerbarea evenimentelor. Spre exemplificare ne putem aminti imaginile transmise din Piața Mercale , din 5 februarie 1994, când explozia unei bombe a provocat moartea a 68 de persoane și rănirea altor aproximativ 200. imaginile transmise de la locul masacrului au captat atenția opiniei publice internaționale, ca urmare pe 9 februarie, la cererea secretarului general al ONU, cu autorizație din partea Consiliului Atlanticului de Nord, NATO a bombardat pozițiile sârbe.
Atacul neconvențional de la 11 septembrie 2001, asupra WTC, a provocat durere, șoc și stupefacție în rândul americanilor, care nu au mai avut un război pe teritoriul american de mai bine de 200 de ani. Și în opinia Americii, doborârea WTC echivala cu o declarație de război din partea „terorismului”. Drept urmare a început o campanie militară antiterorism pentru prinderea și judecarea celui pe care serviciile de informații americane l-au identificat autor al acestei lovituri. Mass-media a fost prezentă și la această operațiune, informând publicul cu situația de pe frontul „antiterorist”. Ca de obicei, titlurile emisiunilor, editorialelor erau formulate într-o notă belicoasă, ce dădea impresia de implicare directă a mediei în acest conflict. Era nevoie de un răspuns ferm din partea Americii- „una din cele mai mari puteri ale lumii”.
2.4. Evoluții ale utilizării mass- media în agresiunile viitorului
Astăzi, mass-media au capacitatea de a expune forțele militare la imagini și impresii chiar înainte de începerea luptei. În viitor, comandanții de pe câmpul de luptă se vor găsi în fața unor relații de comandă asaltate ca niciodată. Moralul trupelor va fi subminat de imagini ale unor camarazi capturați și torturați, ale distrugerilor provocate de război, precum și de posibilitatea ca acțiunile lor să cauzeze prejudicii civililor nevinovați. Acestea constituie gânduri cu care soldații s-au confruntat de-a lungul timpului, dar întotdeauna cu o oarecare protecție asigurată de distanță și cu consolarea experienței împărtășite de oameni despre ei.
Relatările vor fi necentralizate și produse instantaneu și nu vor asigura nici un timp de reflecție sau de ajustare. Acest lucru va submina încrederea în capacitatea și cunoștințele ofițerilor superiori. Doar disciplina nu va putea controla desfășurarea procesului. Soldați ai Armatei Roșii, una din cele mai autoritare forțe create vreodată, au eșuat în urmarea ordinelor superiorilor în timpul unei crize de încredere produse de imaginile difuzate de mass-media.
Care este, oare, răspunsul la această problemă? În mod tradițional, forțele armate se străduiesc să obțină un control tot mai mare al surselor de informare. Acest lucru poate fi eficace pe termen scurt, dar în cele din urmă este sortit eșecului. SUA s-au făurit pe baza dreptului la liberă exprimare cuprins în Primul Amendament la Constituție iar încercările de a controla presa liberă au dus întotdeauna la obiecții. În urma războiului din Golf, după șase luni de întâlniri, adjunctul ministrului apărării, responsabil cu afacerile publice, și reprezentanți ai celor mai mari organizații americane de presă au definit 10 principii ce trebuie să guverneze relatările despre operațiile militare. Singurul punct asupra căruia nu s-a ajuns la nici o înțelegere l-a constituit cererea Pentagonului de revizie anterioară a articolelor referitoare la câmpul de luptă. Dacă sursele de informare nu pot fi controlate, este logic să ne îndreptăm atenția către receptorii informațiilor. Limitarea accesului la informații s-a folosit cu grade variabile de reușită în trecut, dar telefonul celular, faxul, aparatele de radio și televizoarele miniaturizate, precum și alte mijloace de comunicare rapidă fac ca acest efort să fie tot mai inutil. Tehnologia evoluând într-un ritm atât de rapid, noi trebuie să înfruntăm posibilitatea reală ca fiecare soldat să poarte la încheietura mâinii un aparat de televiziune/radio și să aibă acces la liniile telefonice, lucru deja evident în războiul din Golf. Fluxul de informații va fi foarte mare.
Pe măsură ce informațiile vor circula liber pe câmpurile de luptă viitoare, comandanții din teren se vor confrunta cu sarcina, chiar mai dificilă, de a se strecura prin acest nor de fapte, situații și imagini dubioase. Ei nu vor mai fi capabili să se concentreze doar asupra situației de pe câmpul de luptă, bazându-se pe comunitatea informațiilor pentru interpretarea acestora după ce lupta a început. Ei vor trebui să îmbrățișeze cât mai deplin deviza lui Moltke "întâi evaluează și apoi riscă" și procesul descentralizat de luare a hotărârilor deoarece evenimentele vor avea loc într-un ritm niciodată imaginat în trecut.
Pe măsură ce mass-media vor inunda lumea cu imagini, starea de spirit din țară va evolua invariabil împotriva conflictului, așa cum s-a întâmplat mereu. Moralul trupelor va necesita continuu susținere împotriva eroziunii provocate de aceste imagini. Sprijinul față de conflicte, o dată ce acestea au început, va sucomba rapid datorită acestor presiuni.
În plus, pe măsură ce mass-media capătă un caracter tot mai global, legăturile lor doar cu un singur guvern devin tot mai slabe. Mijloacele de informare în masă și-au demonstrat productivitatea în difuzarea informațiilor provenite de la inamici și a imaginilor neprelucrate de pe câmpul de luptă. Această tendință poate doar să se înrăutățească pe măsură ce orientarea spre relatări în timp real progresează. Controlul pe care guvernul american îl exercită în prezent se bazează în mare măsură pe poziția sa de sursă majoră de informații și pe cooperarea voluntară a mass-media, care niciodată nu au fost prea înțelegătoare în acest sens.
În viitor, relatările de război se vor baza și mai puțin pe guvern. Amenințarea privind invazia în Haiti a mobilizat cel mai modern echipament adunat vreodată într-o potențială zonă de luptă. Rețelele de informații erau astfel calibrate încât să furnizeze extensiv imagini pe viu ale oricărei lupte în maniera descrisă de un vicepreședinte de la rețeaua de televiziune ABC drept "următoarea generație de reflectare a evenimentelor". David Bohrman, producător de ediții speciale pentru NBC, a arătat: "Este primul eveniment de acest gen la care organizațiile de presă nu se mai bazează pe armată pentru acces primordial. Dacă invazia va avea loc în Port-au-Prince, noi vom vedea tot ceea ce va fi de văzut".
2.5. Gestionarea informațiilor și structurilor media pentru asigurarea stabilității și rezistenței psihice a militarilor
În societatea contemporană a devenit mai mult decât evident faptul că "o decizie fundamentată trebuie să aibă un suport informațional real și suficient, prospectiv și anticipativ, cu garanție de veridicitate și corespondență profesională, care să reflecte nu numai structura și funcționalitatea sistemului supus deciziei, ci și legăturile informaționale ale acestuia cu mediul său funcțional"
Din acest punct de vedere "oportunitatea informațională devine un deziderat major". Se constată că nevoia informațională este cu atât mai mare cu cât nivelul managerial al deciziei este mai mare. Această nevoie implică atât latura cantitativă, cât și cea calitativă a informației.
Realizarea procesului managerial în cadrul organizației militare presupune obținerea, gestionarea (stocarea, analizarea, operarea, transmiterea), precum și protecția informațiilor. Având în vedere faptul că principala "materie primă" a mass-mediei o reprezintă informațiile consider necesară luarea în calcul a posibilităților utilizării mass-mediei ca factor de transmitere a informațiilor, dar și de denaturare a acestora cu efecte asupra organizației militare în ansamblul său. "Liderul care deține avantajul în observarea spațiului de luptă, în analiza acțiunilor și în distribuirea informațiilor posedă un puternic, dacă nu decisiv, ascendent asupra inamicului." Operațiile informaționale asigură comandanților capacitatea de a observa câmpul de luptă, de a analiza evenimentele și de a dirija forțele. „Explozia mediatică negestionată are efecte multiple, reduce puterea de rezistență națională, poate să afecteze voința națiunilor de a rămâne ele însele, de a-și controla șansele în noile contexte sociale” și totodată afectează capacitatea de răspuns a organizației militare la solicitările la care ea trebuie să facă față atât pe timp de pace, cât mai ales în situații de criză sau război.
Una din funcțiile mass-media, amintite în capitolele precedente este cea informativă, care constă în "alimentarea publicului cu știri sau informații despre evenimentele sociale și afacerile publice". Iar din cadrul acestui public pot face parte la un moment dat și militarii, și pot fi și ei supuși acestui flux informațional.
"Mass media nu traversează numai frontierele geografice, ci și hotarele de clasă, rasă, cultură, potică, educație și sex, pentru a distribui informații și distracții care imprimă și împrospătează puncte de vedere și moduri particulare de a descifra realitatea, ca pe niște produse de rutină ale transmisiei." Mass media este avidă de a obține informații și de al le transmite în scopul informării publicului, iar foamea de senzațional poate produce două efecte nocive organizației militare:
Prezentarea de informații incomplete sau false care produc perturbări la nivelul organizației militare;
Prezentarea de informații cu caracter secret care periclitează desfășurarea acțiunilor militare și poate pune în pericol viața militarilor implicați în aceste acțiuni.
În acest sens relația dintre mass media și organizația militară ar trebui să fie una de colaborare,dar practica dovedește că nu întotdeauna acest lucru se realizează cu succes. Fricțiuni intre aceste două puteri au exista de-a lungul timpului,în conflicte precum cele di Coreea,Vietnam,Grenada, Iugoslavia, Golf. Pentru o relație de bună colaborare între mass media și organizația militară trebuie să se ia în calcul următoarele principii:
Problemele securității naționale și ale apărării țării sunt prioritare și ele nu trebuie atinse prin nici un fel de acțiune.
Acreditarea ziariștilor și menținerea unor legături permanente între presă și autoritățile publice cu abilități pentru securitatea națională trebuie să fie o practică curentă.
Poziția ziariștilor față de știrile difuzate să fie de loialitate, respectându-se veridicitatea faptelor, iar anchetele desfășurate să fie corecte și să nu se bazeze pe supoziții sau ipoteze neverificate.
Oportunitate și profesionalism în asistența acordată ziariștilor de ofițerii împuterniciți.
Sprijinul și respectul reciproc care să ducă la ideea nu de conflict, ci de continuare benefică pentru adevăr pentru apărarea drepturilor de informare și de protecție a informațiilor privind securitatea națională.
Convingerea autorităților publice cu abilități pentru securitatea națională că au datoria să pună la dispoziția contribuabilului imaginea lor reală prin intermediul presei și convingerea presei că nu senzaționalul este esența informării.
Comportamentul normal, netensionat, pe timpul atenuării unor diferende și acțiunea conform principiului "nu trebuie să ascundem nimic din ceea ce nu trebuie protejat, dar nici să denigrăm".
Având în vedere faptul că și informații cu caracter secret se pot "scurge" spre mass-media, controlul asupra acestui fenomen presupune următoarele măsuri, în conformitate cu legile în vigoare:
Protecția internă a fiecărui organism asupra proiectelor și acțiunilor care intră sub incidența legilor privind apărarea secretului de stat și de serviciu, prin crearea și funcționarea unor organisme specifice.
Stabilirea unor normative, aprobate de guvern, privind criteriile și posibilitățile de obținere a informațiilor de la organismele protejate.
Acreditarea corespondenților de presă pe lângă organele protejate sau pe timpul desfășurării unor activități cu aspecte protejate.
Reglementarea modului de verificare a informațiilor ce se publică în mass-mediași a sancțiunilor care se iau în cazul nerespectării normelor stabilite.
Crearea și funcționarea unor organisme comune de verificare a informațiilor care se publică, provenind din domeniul militar sau din alte sectoare ale securității naționale.
Instaurarea unor măsuri de interzicere și chiar de cenzură în caz de criză sau de conflict armat.
La nivelul fiecărui stat au fost luate măsuri în acest sens, dintre acestea vom aminti măsurile S.U.A., Franța, Marea Britanie și România.
În S.U.A., în 1994, Comisia Siddle a reglementat accesul presei pe teatrele de război, pe terenurile de aplicație militare, în poligoane sau în unități. Un document elaborat în 1991 de către Departamentul Apărării al S.U.A. a dus la convertirea presei în propriul ei cenzor. Ziaristului care încălca regula I se retrăgea acreditarea. Un ofițer verifica respectarea regulilor stabilite, iar informațiile verificate și aprobate se trimiteau agențiilor de știri, Comandamentului Central, sau chiar Pentagonului revenindu-le sarcina de a soluționa posibilele divergențe apărute.
În Franța prin Decretul nr.81-514/1981 se legitimează modul de organizare și protecție a secretelor de stat, și a tuturor informațiilor referitoare la apărarea națională și la siguranța statului. Fiecare minister își definește criteriile și modalitățile de protecție a informațiilor de tipul "secret-apărare" și "confidențial-apărare". Fiecare ministru organizează protecția informațiilor în departamentul pe care îl conduce conform necesităților ce se impun. Nimeni nu poate avea acces la informațiile aflate sub protecție dacă nu prezintă o dovadă în acest sens.
"Actul privind secretele oficiale" (Official Secrets Act) legiferează protecția informației în Marea Britanie. Aspectele militare ale acestei legi sunt precizate prin diferite lucrări sau regulamente de specialitate: "Manualul de drept militar" (Manual of Military Law), "Regulamentul Trupelor de Uscat Regale" (The Queen's Regulations for the Army"), "Regulamentul Forțelor Aeriene Regale" (The Queen's Regulations for the Air Force), "Regulamentul Forțelor Navale Regale" (The Queen's Regulations for the Navy). Aceste regulamente prevăd condițiile în care pot fi publicate informații militare. Ca organ specializat în protecția informațiilor față de mass-media, la nivelul Ministerului Apărării, funcționează Serviciul pentru relații publice în domeniul apărării.
Prin Constituție fiecare cetățean are dreptul de a fi informat în legătură cu activitatea instituțiilor publice și cu modul de utilizare a bugetului public. Presa este instrumentul prin care răspunde acestei necesități. "Relațiile cu presa scrisă sau audiovizuală sunt o formă superioară de adresare către opinia publică". În scopul informării publicului s-a constituit Direcția Relații Publice, o "structură din Ministerul Apărării Naționale specializată în conceperea, organizarea și gestionarea relațiilor publice în Armata României, în timp de pace, în situații de criză și război".
Domeniile activității de relații publice cuprind:"
Informarea publică;
Informarea publică directă;
Informarea internă;
Relațiile cu comunitatea locală;
Informarea internațională;
Gestionarea crizelor mediatice".
Relația dintre mass media și instituția militară este precizată în aceste instrucțiuni: "în cadrul Ministerului Apărării Naționale, informarea publică se realizează prin intermediul mass-media." Din acest punct de vedere este evident faptul că informațiile transmise mass-mediei trebuiesc bine evaluate, așa încât publicarea acestora să nu aducă prejudicii armatei, pentru că informând, formând, integrând comentariile presei nu sunt numai explicative, ci și determinative. Intenționalitatea intrinsecă a mesajului presei face din ideile susținute de ea idealuri de acțiune ce se cer interiorizate, asimilate. Dacă ele sunt false, alienatoare, reacționare atunci funcția de formare se manifestă ca revers al finalității ei, ca deformare, presiune, înstrăinare."
În acest sens, este de datoria mass mediei să transmită informații corecte, verificate, care să satisfacă nevoia de informare a publicului și nu să producă dezinformarea acestuia.
Modalitățile de transmitere a informației către presă sunt:
În scris: știrea de presă, comunicatul de presă, articolele, editorialele, fotografiile.
Telefonic: interviul, comentariul și declarația telefonică.
Pe suport video: casete cu imagini din activitatea armatei.
Prin contact direct, personal: interviul, briefingul și conferința de presă.
Prin poșta electronică, internet,publicații electronice.
Capitolul 3: Activitatea comandantului de subunitate pentru limitarea și înlăturarea efectelor negative ale influențării prin mass media
3.1. Particularități ale profilului comandantului de subunitate ca leader implicat în protecția psihologică a grupului mic militar
3.1.1. Locul comandantului de subunitate
"Organizația militară reprezintă o entitate socială specifică, constituită în mod deliberat dintr-un număr suficient de indivizi ce dețin statute și îndeplinesc roluri bine definite, care urmăresc în mod organizat realizarea scopului pentru care a fost creată, acela al apărării naționale".
Comandantul de subunitate este liderul grupului militar, conducătorul (managerul), el este cel care desfășoară ansamblul de activități pe care le presupune procesul managerial. Locul comandantului de subunitate, sau statusul său este dat de obiectivele pe care în calitate de comandant trebuie să le atingă. În acest sens el organizează, dirijează, coordonează activitățile pe care subunitatea pe care o conduce le are de desfășurat. El este liderul formal al acestei organizații prin investirea sa în această funcție de către armată, dar pentru ca subunitatea comandată să atingă gradul optim de funcționalitate el trebuie să fie și liderul informal din cadrul grupului. (vezi anexa 4)
Comandantul de subunitate prin activitatea pe care o desfășoară la nivelul subunității coalizează acțiunea acesteia și o valorizează, realizează unitatea de acțiune nu numai prin limpezime de gândire și marea forță voluntară, dar și printr-o anumită comunitate emoțională cu subordonații integrând-o în activitățile pe care le desfășoară organizația militară în ansamblu. Comandantul trebuie să știe de fiecare dată ce este cel mai important în realizarea scopului propus. Esențial pentru el, ca să fie un specialist în meseria sa, este să fie foarte bine pregătit profesional, să fie un bun pedagog și un bun psiholog.
Scopul oricărui stil de management este acela de a face militarii din subordine să-și îndeplinească sarcinile în orice moment, o dată ce șeful, oricare ar fi categoria sa, este unicul responsabil a ceea ce fac sau nu fac militarii aflați în subordinea sa. În strânsă unitate cu funcția de comandă, ofițerul o exercită și pe cea de educator. Prin excelență, ofițerul este instructor și educator al militarilor, de unde și implicarea în personalitatea sa a aptitudinilor psihopedagogice în aceeași măsură ca și a aptitudinilor pentru comandă.
Prin instruire și educație, comandantul asigură realizarea obiectivelor ce-i sunt încredințate, realizează întărirea continuă a capacității de luptă a subunității de care răspunde. De reușitele instructiv – educative depinde eficiența comenzii. Prin educație soldații devin apți să execute ordinele comandantului; educația militară asigură aderența la îndeplinirea cu promptitudine a ordinelor.
Modelele comportamentale adaptive, de dorit a fi însușite de către militari după un astfel de program de pregătire, fac posibilă rezolvarea regulamentară a sarcinilor primite, îndeplinirea misiunilor atât în condiții tipice, cât și atipice. Rezultatele se văd în comportamentul adoptat, în rezistența sporită la stres, sau altfel spus în reducerea ponderii pierderilor psihice.
Pentru a obține rezultatele scontate el trebuie să realizeze o cunoaștere temeinică a subordonaților, să acționeze diferențiat, să dezvolte le calitățile, să cunoască psihologia și metodica formării deprinderilor de luptător, tehnici de motivare, să evalueze corect pregătirea subordonaților, având la baza demersurilor sale fundamente științifice. Comandantul de subunitate are succes atunci când este legat de oameni, îi înțelege, îi sprijină și îi place și este apreciat de subordonații săi. Formarea militarului, care să facă față solicitărilor actuale ale luptei armate, este un proces complex gestionat de comandantul de subunitate. Pentru a acționa ca educator, el trebuie să își propună obiective nemijlocite privind influențarea însușirilor oamenilor din subordine. Pentru ca prin actul conducerii să exercite și influențe de tip educativ, se cere ca el să introducă obiective privind formarea și dezvoltarea însușirilor subordonaților atunci când își concepe acțiunea, când o pregătește, iar ulterior să-și analizeze rezultatele nu numai prin prisma performanțelor de moment, ci și prin prisma modificărilor pe care a reușit să le declanșeze în structura funcțională a subordonatului.
Comandantul trebuie să acționeze mereu planificat, dar la nevoie trebuie să dea dovadă de inițiativă, să fie apt să adopte decizii rapide în acord și concordanță cu situațiile noi.
Liderul militar își formează soldații ca luptători acest proces fiind deosebit de complex și la care, alături de condițiile materiale, ansamblul relațiilor sociale și mediul cultural, o contribuție de seamă trebuie să o aducă procesul instructiv-educativ militar în ansamblul său, realizat în principal de comandantul de pluton.
Managementul domeniului operațiilor militare focalizat pe planificarea, organizarea și pregătirea forțelor, coordonarea acțiunilor acestora pe câmpul de luptă, include și activitățile specifice domeniului acțiunilor psihologice. Din această perspectivă o nouă responsabilitate se adaugă comandantului de subunitate, el trebuie să ia în calcul și posibilitatea prezenței și utilizării tehnicilor de acțiuni psihologice.
Comandantul de subunitate se poate afla în postura de victimă a acestui tip de agresiune, în cazul în care îi lipsesc cunoștințele minime necesare contracarării acestui fenomen la nivel individual și la nivelul subunității pe care o comandă. Pe de altă parte dacă deține un set de informații generale asupra acestui fenomen el poate realiza atât protecția sa cât și a subordonaților, realizând unitatea plutonului și din punct de vedere psihologic. De aceea consider necesară însușirea unor cunoștințe asupra războiului psihologic, și în legătură cu aceasta dobândirea de cunoștințe asupra posibilității realizării acestui tip de agresiune prin utilizarea canalelor media. El însuși este un individ care are nevoie de informații, pe care le va obține prin intermediul comunicării oficiale din partea eșaloanelor superioare, iar o parte din ele le va obține prin consultarea mass mediei. În acest sens sunt elocvente cuvintele președintelui american G.Bush
Deținerea informațiilor constituie un atu pe câmpul de luptă și implicit comandantul de subunitate va resimți nevoia de informare, pe acest fond fiind crescut riscul realizării agresiunii psihologice prin utilizarea mijloacelor de informare în masă.
Comandantul realizează unitatea de acțiune nu numai prin limpezime de gândire și marea forță voluntară, dar și printr-o anumită comunitate emoțională cu subordonații. Îndeplinindu-și rolul său, susținut printr-un înalt patriotism, comandantul trebuie să fie și să arate că este alături de oameni, că participă la necazuri și bucurii, la suferința și triumful tuturor.
Se impune cu stringență realizarea interdependenței dintre exigență și grija față de soldați. Subordonații urmăresc cu atenție comportarea comandantului față de ei, apreciază în mod deosebit fiecare hotărâre ce ar avea legătură cu viața și activitatea lor. O decizie plină de grijă față de soarta unui soldat poate influența pozitiv comportarea întregii subunități.
3.1.2. Calitățile necesare comandantului de subunitate
"Un comandant nu poate realiza mare lucru dacă abordează de o manieră rece, impersonală problema umană ; dar dacă reușește să câștige încrederea oamenilor, dacă aceștia simt interesele lor plasate în mâini bune, el dispune de un atu imens.” (B. L. Montgomery)
Istoria a demonstrat nu o dată că încrederea într-o cauză constituie fundamentul voinței agresive. Această încredere este întruchipată în convingerea noastră privind valoarea militară a disciplinei. În schimb, supunerea este legată de înțelegerea implicită de către soldat a faptului că superiorul lui posedă o cunoaștere mai bună a situației și poate implementa această cunoaștere în beneficiul tuturor. Ducele de Wellington a recunoscut calitățile conducerii care formează baza structurii de comandă moderne când a arătat:
"Calitatea pe care doresc s-o văd la ofițerii ce se află în fruntea trupelor este judecata rece, plină de discernământ în acțiune, care îi face capabili să decidă prompt cât de departe pot și trebuie să meargă în raport de situație, să-și transmită ordinele și să acționeze cu asemenea vigoare și hotărâre încât soldații să-i privească cu încredere în momentul acțiunii și să li se supună cu promptitudine".
Încrederea militarilor în comandanții lor și executarea precisă a ordinelor constituie una din condițiile elementare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor și misiunilor încredințate. Capacitatea de răspuns a trupelor la cerințele câmpului de luptă reprezintă cheia succesului acțiunilor militare. Aceasta este indisolubil legată de calitatea comandantului, de modul cum știe să își exercite autoritatea, să găsească soluții la problemele complexe cu care va fi confruntat și de cum va ști să își conducă trupele spre realizarea obiectivelor propuse. Această cheie a succesului nu reprezintă un lucru nou fiind menționată încă din antichitate de Xenofon: "Comandantul trebuie să fie convins că supunerea voluntară este întotdeauna mai bună decât supunerea forțată și că o poate obține doar prin cunoașterea deplină a ceea ce trebuie făcut. Astfel, el își poate asigura supunerea oamenilor săi dacă îi poate convinge că înțelege cel mai bine lucrurile, la fel ca un doctor bun care își face pacienții să-i dea ascultare". Comandantul de subunitate va fi astfel apreciat de subordonații săi în măsura în care va reuși să găsească soluțiile cele mai bune din multitudinea de variante posibile.
Vorbind despre comandantul de subunitate trebuie relevat complexitatea personalității sale.
S-a spus că "este foarte greu și poate ar fi și greșit să se absolutizeze specificul psihologic propriu personalității comandantului. Mai nimerit ar fi să se vorbească despre un optim, despre o împlinire a calităților de ordin intelectual, practic și moral de care este capabil omul". (P. Popescu-Neveanu, 1970)
Unii autori (Gh. Aradavoaice, N. Bălan, E. Burbulea, M. Mirea) menționează însă un set specific de "calități" sau "însușiri definitorii" necesare comandantului de subunitate (spre exemplu: pregătirea de specialitate solidă, înalta calificare și competentă profesională (a se vedea anexa 5), trăinicia structurilor psihovolitive, soliditatea convingerilor morale, autocontrolul și clarviziunea, stabilitatea emoționala, capacitatea decizională și acțională, adaptabilitatea rapidă în condiții de stres, echilibrul specific între capacitatea de ideație si acțiune, inteligența superioară dublată de voința puternică și rezistența morală, spiritul de observație foarte ascuțit, "analiza sistematizatoare" ca aptitudine particulară, capacitate înaltă de reprezentare și gândire spațială, realism dublat de imaginație.
Evident că specificul profesiei determină acest "necesar" la nivelul personalității care, de fapt, în ansamblu este "maximală în multilateralitatea disponibilităților ei". (P. Popescu-Neveanu, 1970).
Dincolo de aspectele generale, toate aceste "calități necesare" sunt cuprinse în psihoprofesiogramele domeniului ocupațional militar.
Din punct de vedere al formării personalității comandantului de subunitate – ca model uman educațional – reforma învățământului militar presupune acceptarea ofițerului ca "nucleu funcțional al întregului sistem militar". (Buletinul Învățământului Militar, Anul II/nr.2-3). Ca și conducător al complexului "oameni-instrumente-acțiuni" el trebuie să posede un set complex de competențe: de comandant (conducător de oameni și organizații militare), de specialist în armă (domenii și specializări ale acțiunii militare), de luptător, de educator și manager al educației, de ofițer-cetățean.
Competența viitorului ofițer de artilerie și rachete se va realiza prin confluența procesuală realizată dintre “a ști“, “a face“ și “a fi.“ (vezi anexa 6).
Plecând de la un aspect fizic ireproșabil, este greu și ar fi greșit să se absolutizeze specificul psihologic propriu personalității comandantului. Mai indicat ar fi să se vorbească de un optim, despre o împlinire a calităților de ordin intelectual, practic și moral de care este capabil omul. Comandantul de subunitate este pus să acționeze în momentele decisive sub presiunea unor exigențe maxime iar de resursele lui de acțiune, de atitudinile lui până în cele mai mici detalii, depinde viața multor oameni, depinde realizarea unor interese și scopuri superioare.
Personalitatea comandantului de subunitate nu poate fi unilaterală. El nu poate fi doar un teoretician, deși gândirea teoretică este strict necesară dar împletită cu acțiunea, nu poate fi doar un practician îngust atâta timp cât lupta solicită ingeniozitate și apel la cele mai eficiente mijloace ale științei, nu poate fi doar un tehnician, deși cunoașterea tehnicii este strict necesară, dar aceasta în perspectiva utilizării ei de către oameni; deosebit de necesară este de asemenea cunoașterea subordonaților, a oamenilor în general, capacitatea de a-i influența.
Comandantul trebuie să acționeze mereu planificat, dar la nevoie trebuie să dea dovadă de inițiativă, să fie apt să adopte decizii rapide în acord și concordanță cu situațiile noi. Comandantul de subunitate are succes atunci când este legat de oameni, îi înțelege, îi sprijină și îi place. Voința orientată către scopurile superioare trebuie să fie cea care îl definește. În ansamblu, personalitatea comandantului de subunitate este maximală în multitudinea disponibilităților ei. Totul, resurse intelectuale și deprinderi practice, concepțiile organizatorice, eforturi voluntare, sentimentele sunt focalizate asupra unor obiective unice. Lacunele, deficiențele în pregătire nu sunt acceptate, personalitatea sa relevându-se printr-un sintetism excepțional.
Napoleon spunea că „militarul trebuie să aibă atât caracter, cât și inteligență”. El a exprimat această relație printr-un pătrat în care baza este voința, iar înălțimea, intelectul. Trebuie să fie un pătrat în sensul că voința să nu depășească intelectul, iar intelectul să nu depășească voința. Se cere, prin urmare, un anumit echilibru, o echivalență între capacitatea de a idealiza și capacitatea de acțiune. În viața din mediul militar și mai ales în condițiile de luptă, intelectul fără acoperire voluntară este gratuit și inutil. Tot așa voința nesusținută, nedirijată prin inteligență poate deveni oarbă și ineficientă. Evident, un comandant de subunitate trebuie să dispună de o inteligență superioară dublată de o voință neînfrântă, de mare rezistență morală. Este pătruns de un înalt spirit de răspundere pentru sarcinile ce îi sunt încredințate, știe să-și asume răspunderi la nevoie. Nu trebuie să fie caracteristică pentru el prudența organizatorică.
Oricât de ascuțită ar fi inteligența unui comandant, oricât de ridicată ar fi pregătirea lui teoretică, el este înainte de toate un om al acțiunii, un om al practicii. Însă toate resursele lui de gândire abstractă, de teoretizare se investesc într-un plan de organizare și de acțiune practică. Sub acest raport, gândirea practică care absoarbe toate posibilitățile teoretice și le valorifică în acțiune, prezintă o incontestabilă superioritate față de gândirea exclusiv teoretică.
Comandantul de subunitate are nevoie de un spirit de observație foarte ascuțit. El trebuie să rețină din complexul de condiții esențialul dar nici detaliile nu pot ieși din sfera preocupărilor lui; uneori detaliile sunt decisive. Trebuie să țină seama de starea fiziologică și psihologică a subordonaților. În aceeași măsură, i se cere comandantului să sintetizeze să aibă o viziune unitară, să prindă în sistem toate detaliile analitice.
Din punct de vedere al acțiunilor psihologice desfășurate de inamic, comandantul de subunitate trebuie să dețină minimul de cunoștințe referitoare la acest tip de agresiune, la modul ei de desfășurare, la efectele pe care le produce asupra trupelor și la modul de contracarare al acestora. Comandantul de subunitate este prima persoană care trebuie să ia măsuri în vederea minimalizării și înlăturării efectelor negative ale influențării psihologice desfășurate de inamic, de aceea el însuși trebuie să fie rezistent din punct de vedere psihologic la acțiunea de influențare desfășurată de inamic, iar calitățile lui nu se rezumă doar la acest aspect, el trebuie să fie în măsură să ia măsuri și pentru militarii pe care îi are în subordine. Și nu poate să facă acest lucru decât dacă își cunoaște foarte bine subordonații, dacă știe la ce reacții se poate aștepta din partea lor, dacă le cunoaște modul de a fi, de a gândi și de a simți. Iar în acest sens acționează spiritul de observație, inteligența și intuiția liderului militar. Având în vedere că el este cel care trebuie să ia decizia putem afirma că el trebuie să fie "cu un pas în față", adică să poată prevedea ceea ce se va întâmpla, dar să știe și modul în care trebuie să acționeze în viitor. Nu este de ajuns să cunoască toate procedeele de acțiune, să fie doar o "bancă de date", să însumeze informații cu privire la acest tip de agresiune, ci trebuie să găsească metoda optimă de acțiune la un moment dat, iar aici își pune în valoare calitatea de lider al acestui grup. Și prin aceasta atât el va câștiga nu doar respectul militarilor pe care îi are în subordine, ci și integritatea lor psihică, și chiar fizică.
3.1.3.Rolul comandantului de subunitate
Ca lider al grupului militar, comandantului de subunitate îi revine datoria de a executa misiuni complexe, care presupun un anumit grad de concentrare psihică și fizică, căreia militarii trebuie să îi facă față. Pentru aceasta ei trebuie să aibă o stare psihomorală bună, să fie odihniți, sănătoși din punct de vedere fizic și mintal. Rolul care îi revine comandantului de subunitate este de a se asigura de împlinirea acestor condiții de către subordonații săi. Ei trebuie să fie în măsură să execute în orice moment misiuni care le pot pune la un moment dat în pericol viața, iar comandantul trebuie să aibă siguranța că ei au toate șansele de a executa aceste misiuni, și să îi conducă la succes.
Pentru aceasta el trebuie să se implice în pregătirea psihomorală a militarilor pe timpul orelor de instruire a militarilor în domeniul pregătirii psihice pentru luptă, și să aibă un răspuns clar la următoarele întrebări:
conținutul (ce ?);
resursele și restricțiile existente, explicit condițiile de realizare (pentru cine ? cu cine? cu ce ? în cât timp ? unde ? când ?);
tehnicile de instruire (cum ?);
resursele necesare;
evaluarea (cum anume, pentru a fi în termeni de comportament observabil ?).
Formulate din perspectiva constituirii și dezvoltării tipurile de obiective urmărite într-o activitate de instruire pot fi reduse la următoarele enunțuri verbale, cu conținut operațional: asimilare, formare, dezvoltare și perfecționare de:
deprinderi;
cunoștințe;
capacități operaționale;
aptitudini;
atitudini și opinii;
interese și aspirații;
convingeri;
sisteme de valori;
trăsături de personalitate;
sensibilitate afectivă.
Finalitatea oricărui program de pregătire psihică pentru luptă a militarilor este maximizarea eficienței acționale a acestora, adoptarea unor modele comportamentale optime îndeplinirii misiunilor primite în situațiile atipice generate de particularitățile câmpului de luptă. Elaborarea unui astfel de program trebuie să aibă în vedere:
studierea caracteristicilor activității în arma și specialitatea respectivă, a solicitărilor psihologice la care sunt supuși militarii;
identificarea grupelor mari de efecte dezadaptative ale solicitărilor psihofiziologice în arma și specialitatea respectivă;
elaborarea propriu-zisă a programului cuprinzând factorii, mijloacele și metodele de pregătire.
Conceperea programului de instruire va trebui să tină seama de diversele tipuri de exigențe:
exigențe senzoriale:
exigențe vizuale: acuitate vizuală, vedere cromatică, vedere crepusculară, rezistență la orbire momentană, precizia vizuală (aprecierea distanțelor câmp vizual, vedere în adâncime);
exigențe auditive: acuitate auditivă, discriminarea auditivă;
exigențe tactile, kinestezice;
exigențe manuale:
dexteritate digitală, precizie motorie, finețe gestuală, lateralitate și ambidextrie;
exigențe posturale – sau de echilibru;
exigențe in materie de inteligență;
exigențe in materie de personalitate (temperamentale, sociale, etc.).
De o foarte mare importanță în economia conceperii unui program de pregătire psihică pentru luptă este cunoașterea cât mai exactă a situațiilor posibile în care militarii vor acționa (a surselor de pericol, de risc, a utilității activității lor și acțiunilor deja învățate).Formarea unei imagini corecte și clare, familiarizarea luptătorilor cu condițiile și solicitările luptei moderne, cu conținutul misiunilor de luptă posibile și modul de îndeplinire al lor, organizarea unei cooperări active și permanente între militari, crearea situațiilor de a acționa izolat, creează o bună orientare asupra acțiunilor de luptă posibile, furnizează militarilor informațiile necesare pentru manifestarea activă în luptă a proceselor cunoașterii, dezvoltă calități de bază pentru un comportament performant: hotărârea, curajul, camaraderia, independența în gândire și acțiune, inițiativă și disciplină.
Comandantul de subunitate are obligația să pătrundă în esența temelor de pregătire, să realizeze o abordare individuală a acestora. Nu pot fi folosite aceleași metode și procedee de instruire cu toți militarii. Fiecare are particularitățile sale psihofiziologice, temperament și atitudini proprii, aptitudini, obișnuințe diferite. Acestea vor trebui apreciate corect, folosite cât mai judicios pentru atingerea obiectivelor propuse. Instruirea trebuie să fie făcută în condiții cât mai apropiate de realitatea câmpului de luptă, trebuie eliminate șabloanele, convenționalismele, se vor crea tensiuni și dificultăți apropiate de cele ce pot să apară pe câmpul de luptă.
Dintre procedeele și activitățile ce pot fi folosite amintim: accelerarea ritmului activității, reducerea termenelor de îndeplinire a misiunilor în condițiile insuficienței informațiilor, introducerea pe parcursul desfășurării exercițiilor a unor obstacole neprevăzute , a unor dificultăți neașteptate datorate pierderilor de personal și tehnică de luptă, întreruperea temporară a legăturilor de transmisiuni prin care se realizează conducerea, ordonarea executării unor misiuni care să oblige la alegerea uneia dintre mai multe variante de acțiune, crearea de situații care să ducă la insucces parțial, lucru ce va impune sporirea activității ulterioare, darea de misiuni și crearea de situații în care militarii să acționeze independent, realizarea unor momente de izolare temporară.
În cadrul fiecărei arme și specialități militare există posibilitățile de introducere cu respectarea normelor regulamentare a unor elemente controlabile de risc în activitatea militarilor, există posibilitatea de simulare a unor disfuncții comportamentale la nivel individual sau colectiv. Aceste posibilități ce decurg de cele mai multe ori din particularitățile tehnicii și utilizarea sa, din metodele și procedeele folosirii acesteia în luptă. Pentru marea majoritate a acestor situații, regulamentele prevăd algoritmi foarte clari de rezolvare a problemelor. Câștigul este semnificativ în aplicarea reală a acestor algoritmi, în combinarea momentelor, în solicitarea capacităților rezolutive și a creativității militarilor.
Rezultatele aplicării și parcurgerii unui bun program de pregătire psihică pentru luptă nu au caracter spectaculos, după cum nici programul ca atare nu este spectaculos. Ca orice demers derulat cu răbdare și adresat substanței și nu aparențelor, rezultatele se vor înscrie în limita firescului, normalului. Modelele comportamentale adaptive, de dorit a fi însușite de către militari după un astfel de program de pregătire, fac posibilă rezolvarea regulamentară a sarcinilor primite, îndeplinirea misiunilor atât în condiții tipice, cât și atipice. Rezultatele se văd în comportamentul adoptat, în rezistența sporită la stres, sau altfel spus în reducerea ponderii pierderilor psihice
3.2. Modalități specifice de înlăturare a efectelor negative ale influențării prin mass-media aflate la îndemâna comandantului de subunitate
„Acțiunile psihologice de protecție reprezintă un complex de măsuri și acțiuni ce sunt destinate să asigure anihilarea sau cel puțin diminuarea efectelor urmărite a fi obținute de adversar asupra efectivelor proprii prin acțiunile de influențare pe care le desfășoară.”
Acțiunile de protecție psihologică pot fi clasificate, luând în calcul binomul „proactiv-reactiv” în:
acțiuni preventive
contraacțiuni.
Organizate și desfășurate de către comandanți și/sau specialiști din structurile de profil, acțiunile preventive însumează o serie de măsuri și acțiuni de :
informare a efectivelor realizate pe baza unor programe de informare. Această informare vizează atât militarii cât și populația civilă.
prezentarea elementelor de bază ale acțiunilor adverse de influențare psihologică. Bazată pe ideea că un om informat este un om puternic această măsură de prevenire vizează de fapt deconspirarea acțiunilor psihologice desfășurate de adversar. Sunt prezentate mijloacele utilizate de adversar și obiectivele urmărite.
avertizare a propriilor efective asupra vulnerabilităților pe care le au. Se are în vedere identificarea „punctelor slabe” și eliminarea acestora.
După caracterul acestor acțiuni ele pot fi clasificate în:
acțiuni de ordin ideatic: anticiparea, respingerea directă, respingerea indirectă, minimalizarea, tăcerea, distragerea atenției, mimetismul propagandistic, controlul zvonurilor.
acțiuni de ordin fizic: distrugerea mijloacelor folosite de adversar, bruiajul, cenzura, strângerea și distrugerea tipăriturilor cu caracter subversiv.
Din gama acestor mijloace comandantul de subunitate va putea să utilizeze atât din cele aparținând mijloacelor de prevenire cât și de contraacțiune. Se spune că cea mai bună strategie defensivă este atacul. Acest principiu stă la baza contraacțiunilor. Aceste măsuri vizează reducerea efectelor acțiunilor de influențare desfășurate de adversar, precum și distrugerea mijloacelor de realizare și difuzare a produselor de acțiuni psihologice sau a produselor propriu zise (manifeste, afișe, obiecte simbolice). Recurgerea la aceste mijloace este recomandat să fie cât mai redusă, având în vedere efectele negative pe care le pot produce.
Alegerea procedeului de urmat este însă cel mai important factor al succesului acțiunii de înlăturare a influenței negative. Pentru aceasta trebuie să se ia în calcul posibilitatea ca propriile mijloace de acțiune utilizate să nu ofere inamicului o nouă posibilitate de ripostă. Adică trebuie să se aibă în vedere ca propriile mijloace să nu fie pentru inamic o nouă oportunitate de lansare a unei acțiuni ostile. Acest fenomen se poate produce în cadrul acțiunilor de respingere și a contraacțiunilor de ordin restrictiv. În primul caz deoarece se reia mesajul ostil prezentat anterior de către adversar, iar reluare lui i-ar produce un avantaj, iar în al doilea caz pentru că se poate genera efectul „fructului interzis”, adică se stârnește curiozitatea, determinând obținerea informațiilor pe căi ascunse. Recurgerea la aceste mijloace trebuie să se facă pe scară relativ redusă, iar folosirea acestora trebuie justificată.
În alegerea pe care o va face comandantul de subunitate va lua în calcul aceste date, și va alege mijlocul care să asigure din partea subordonaților atât o receptivitate crescută cât și încredere în varianta prezentată de comandant. El va realiza informarea efectivelor, pe baza unor programe de informare, în colaborare cu ofițerul cu acțiuni psihologice. Prin această măsură se urmărește înțelegerea de către militari a situațiilor cu care se vor confrunta și obținerea unei reacții optime la acțiunea inamicului.
3.3. Exercițiu practic aplicativ
APROB VĂZUT
COMANDANTUL COMPANIEI 5 STUDENȚI OFIȚERUL CU ACȚIUNI PSIHOLOGICE
CPT. NICOLAE MORO CPT. MIHAI SOLESCU
SCENARIU TACTIC DE ANTRENAMENT ȘI CĂLIRE PSIHOLOGICĂ
TEMA: Acțiunea plutonului de artilerie pentru neutralizarea unei forțe de tip paramilitar în condiții de stres, criză, dezinformare și destabilizare
OBIECTIVE GENERALE
Pentru comandantul de pluton
Să-și dezvolte și să-și perfecționeze deprinderile în studierea și analizarea corectă a situației create;
Să adopte hotărâri juste și în timp scurt,
Să dea misiuni subordonaților
Să îi conducă pe aceștia la îndeplinirea misiunii.
Să dezvolte calitățile psihice necesare închegării pentru luptă și să realizeze coeziunea în cadrul plutonului, să imprime spiritul de sacrificiu, curaj, inițiativă, să crească rezistența la eforturi fizice și psihice în condițiile apariției factorilor de criză, stres, frică și panică, la subordonați.
Pentru comandantul de grupă
Să-și dezvolte deprinderile în inițiativa misiunilor primite, darea ordinului de luptă subordonaților și conducerea lor pentru îndeplinirea misiunii.
Să cunoască starea de spirit a subordonaților și să ia măsurile ce se impun în cazul apariției stresului și crizei provocate pe timpul acțiunilor împotriva forțelor de tip paramilitar; dezvoltarea curajului, spiritului de întrajutorare și de sacrificiu în cadrul grupei.
Pentru militarii în termen
Să-și dezvolte deprinderile în însușirea misiunilor primite și a modului de acțiune în cadrul plutonului.
Formarea și dezvoltarea calităților psiho-fizice necesare pentru sesizarea și diminuarea efectelor provocate de stres, criză și nesiguranță.
Dezvoltarea curajului și dârzeniei, a rezistenței la eforturi fizice și psihice.
Dezvoltarea spiritului de orientare în câmpul tactic sub influența acțiunilor psihologice.
Dezvoltarea încrederii în comandant, armament și tehnică militară, închegarea relațiilor interpersonale și coeziunii în cadrul subunității.
DURATA: 100 minute
LOC: zona Dealul Feleacului
FORMA DE ORGANIZARE: exercițiu tactic aplicativ
Situația tactică
a) Situația generală la 01.06 12.00
În contextul înrăutățirii situației internaționale din Europa Centrală și de Est și apariției tendințelor de federalizare a țării și realizare a autonomiei pe principii etnice s-au semnalat indicii referitoare la apariția unor elemente de tip paramilitar ostile poporului român și statului de drept. Organismele guvernamentale și neguvernamentale din statele vecine au infiltrat pe teritoriul României elemente specializate în destabilizarea și influențarea opiniei publice.
Concomitent cu acțiunile de pregătire și înarmare a ilegală aceste forțe desfășoară acțiuni de influențare și destabilizare psihologică care urmăresc:
intensificarea acțiunilor de denigrare a statului român, concomitent cu crearea unei stări de nesiguranță pe teritoriul României.
inducerea necesității federalizării statului pe principii etnice populația minoritară fiind instigată la separatism și manifestări antisociale față de populația majoritar română.
constituirea de grupuri înarmate formate ilegal care acționează asupra instituțiilor militare și obiectivelor publice.
Din surse de tip A s-a semnalat prezența unor persoane străine de zonă pe direcția Sălaj – Mureș. Totodată au fost semnalate focuri de armament militar în pădurea Făget.
În noaptea de 31.05/01.06 pe teritoriul Transilvaniei s-a decretat „Starea de urgență”. Unitățile armatei au trecut la ridicarea capacității operaționale în vederea descoperirii unor misiuni în situații de criză. Unitatea a fost alarmată în vederea descoperirii și anihilării unor grupări paramilitare din zona de responsabilitate.
b) Situația specială la 01.06 12.00
Bateria 5 obuziere începând cu data de 01/06 06.00 a executat activitățile prevăzute la mobilizare, și-a completat efectivele și tehnica de luptă și este în măsură să îndeplinească o misiune specifică perioadei de criză concomitent cu executarea unor măsuri pentru înlăturarea efectelor de influențare și destabilizare psihologică.
Plutonul 3 artilerie are misiunea de a executa controlul asupra zonei străbătute de V. După Piatră.
Situația asigurării psihologice de luptă:
Starea psihomorală este încă bună, dar se constată o scădere a acesteia datorită acțiunilor psihologice desfășurate de inamic. Inamicul folosește elemente specializate în acțiuni psihologice, fiind infiltrate în cadrul posturilor locale de radio și televiziune. Temele emisiunilor transmise la aceste posturi sunt destinate scăderii moralului trupelor noastre, se bazează pe faptul că o parte din militarii noștri sunt localnici, astfel au fost formulate amenințări la adresa familiilor militarilor aflați în zonă.
În scopul contracarării influențelor acțiunilor psihologice ale inamicului au fost luate următoarele măsuri de asigurare și protecție psihologică:
informarea reală și oportună despre situația armată, măsurile ce trebuie întreprinse pentru rezolvarea și eliminarea efectelor destabilizatoare;
strângerea, capturarea și distrugerea materialelor tipărite folosite de către inamic;
combaterea zvonurilor, denigrărilor, dezinformărilor;
identificarea și compromiterea surselor de influențare psihologică;
demascarea caracterului injust al agresiunii inamicului.
Se vor realiza următoarele teme:
ilegitimitatea juridică și istorică a agresiunii inamicului;
sprijinul populației civile din zonă și al opiniei publice internaționale.
*Acțiuni psihologice desfășurate de inamic
*Conținutul acțiunilor psihologice proprii
Gata de luptă: 01.06 09.00.
PARTEA INTRODUCTIVĂ
primesc raportul;
verific prezența, ținuta și asigurarea materială;
anunț tema și precizez obiectivele operaționale;
prezint situația tactică;
verific modul de însușire;
prezint măsurile pe linia acțiunilor de asigurare, protecție și pentru contracarare psihologică;
prelucrez: -norme și tehnici de siguranță a muncii
-folosirea armamentului și a muniției de manevră
-folosirea mijloacelor de marcare a focului
ordon distribuirea muniției și supraveghez încărcarea ei.
DESFĂȘURAREA ȘEDINȚEI
Activitatea comandantului de subunitate
1. Pentru realizarea scopurilor misiunii colaborez cu ofițerul cu acțiuni psihologice pentru elaborarea planului de acțiune pentru realizarea informării militarilor. Realizez informarea militarilor cu privire la mijloacele de propagandă și dezinformare utilizate de inamic. Prezint aceste mijloace, detaliez și explic modul în care sunt folosite, ce urmăresc ele, și ce efecte au asupra militarilor. Evidențiez faptul că nici unul din zvonurile lansate de inamic nu a fost confirmat de surse oficiale militare sau civile. Scot în evidență greșelile făcute anterior de militarii supuși la acțiuni de influențare ale inamicului, și prezint soluțiile optime în aceste cazuri.
2. Împreună cu ofițerul de relații publice realizez prezentarea de materiale oficiale, în care este descrisă situația populației civile din zonă. Utilizez în acest scop materiale realizate de reporteri și posturi de radio-televiziune civile. Urmăresc ca știrile prezentate de una din surse să fie confirmată de cel puțin încă o sursă. Colaborez în acest scop și cu ziariștii și reporterii de la posturile locale.
3. Evaluez rezultatul acțiunii de informare și combatere a efectelor negative ale influențării desfășurate de inamic.
4. Trec la executarea misiunii plutonului de difuzare a materialelor tipărite în raionul taberei paramilitare. Simulăm diferite condiții care solicită luarea unor decizii rapide de către comandanții de grupă și executarea rapidă a ordinelor de către militarii din cadrul plutonului.
5. Evaluez rezultatele desfășurării exercițiului.
PARTEA FINALĂ
-adun plutonul
-verific armamentul
-ordon recuperarea elementelor de muniție și de marcare a focului aflate asupra militarilor
-fac aprecieri asupra modului de desfășurare a temei scoțând în evidență părțile pozitive și negative
-verific asigurarea materială
-ordon îmbarcarea și începerea deplasării
ANEXE
Anexa 1: Mecanismul agresiunii psihologice
Anexa 2: Corelarea dintre mijloacele de comunicație și metodele de protecție psihologică
Anexa 3: Evoluția numărului de utilizatori ai internetului
Anexa 4: Ofițerul ca lider militar
Anexa 5: Competența
Anexa 6: Raportul dintre cele trei competențe ale comandantului: „A ști, a face, a ști”
Anexa 1
MODELUL MATEMATIC AL AGRESIUNII PSIHOLOGICE
Pentru a i se asigura succesul acțiunilor, acest tip de agresiune, din punct de vedere al elementelor componente, poate fi apreciată ca fiind tridimensională, în sensul că ea urmărește:
influențarea conștiinței factorilor de răspundere și a populației din țara țintă(componentă aflată pe axa X în figura 1);
influențarea opiniei publice din propria țară pentru a i se câștiga încrederea și acordul la punerea în practică a acestor genuri de acțiuni (componentă aflată pe axa Y în figura 1);
influențarea opiniei publice internaționale sau zonale care trebuie să-și dea asentimentul sau cel puțin să aibă o atitudine tolerantă față de declanșarea unor astfel de acțiuni (componentă aflată pe axa Z în figura 1).
SCHEMA TRIDIMENSIONALĂ A AGRESIUNII PSIHOLOGICE
Y
Max. y
Max. x
X
Max. z
Z
Analiza criterială a acestei structuri tridimensionale permite o evaluare a vectorului EFECT pornind de la următoarele considerații și aprecieri:
acțiunile întreprinse asupra statului victimă, față de cele întreprinse asupra propriei populații, trebuie să fie mai intense, pe ansamblu acestea aflându-se într-un raport de 2/1, iar față de cele întreprinse asupra opiniei publice internaționale acest raport de ansamblu este și mai mare, respectiv între 3/1 și 4/1;
rezultă astfel că raportul optim în care trebuie să se afle acțiunile întreprinse asupra opiniei publice proprii și respectiv internaționale este cuprins între 3/2 și 4/2.
Analizând cele trei tipuri de acțiuni în diferite ipostaze valorice(între valorile minime și maxime), mărimea obținută a vectorului EFECT ne conduce la anumite situații care definesc nivelul agresiunii psihologice, după cum urmează:
valorile minime ale celor trei componente dau o valoare minimă a vectorului EFECT și situația marcată cu 1 pe figura 1 este specifică perioadei inițiale declanșării stării de tensiune;
valorile maxime ale celor trei componente dau o valoare maximă a vectorului EFECT și situația marcată cu 2 pe figura 1 este specifică stării de tensiune maximă și situațiilor de beligeranță;
componenta maximă X; componente minime Y și Z(situație marcată cu 1 pe figura 1). Această situație arată că neglijarea celor două componente conduce de regulă la lipsa de credibilitate în rândul opiniei publice proprii și internaționale, la condamnarea acțiunilor întreprinse care devin și ușor de demascat. În această situație efectul acțiunilor psihologice nu poate fi cel scontat;
componenta maximă Y; componente minime X și Z(situație marcată cu 2 pe figura 1). Această situație arată că deși acordul opiniei publice proprii este pe deplin câștigat, lipsa acțiunilor specifice componentei X în special conduce la un efect minim. Situația este totuși avantajoasă pentru statul agresor care în momentul dispunerii de forțe și mijloace pe această linie, trecând la agresiune psihologică și având “verde” din punct de vedere al opiniei publice proprii, va obține un succes rapid. Neexistând tolerarea din partea opiniei publice internaționale, agresiunea va suporta totuși dezaprobări și condamnări;
componenta maximă Z; componente minime X și Y(situație marcată cu 3 pe figura 1). Această situație este mai rar întâlnită deoarece ea nu asigură un efect deosebit. Este specifică totuși acțiunilor statelor mici și mijlocii care încearcă și pe această cale o rezistență în fața marilor puteri sau alianțelor mereu preocupate de a le destabiliza;
componente maxime X și Y; componenta minimă Z(situație marcată cu 1 pe figura 1). Este o situație cu efecte maxime și este specifică statelor puternic dezvoltate, marilor puteri și alianțelor de state mari și puternice care “nu se deranjează” în a investi forțe și mijloace prea mari și pe direcția Z, eludând din start eventualele condamnări și dezaprobări ale altor state sau neglijând unele condamnări externe, pentru faptul că pur și simplu sunt sigure de lipsa acestora ca urmare a aservirii multor state față de ele;
componente maxime X și Z; componenta minimăY(situația marcată cu 2 pe figura 1). Situația are efecte maxime și este specifică regimurilor totalitare care domină prin forță și intimidare propria populație; aceasta, deși nu este de acord cu acțiunile declanșate de statul respectiv asupra altui stat sau grup de state nu se poate manifesta în nici un fel;
componente maxime Y și Z; componenta minimă X(situație marcată cu 3 pe figura 1). Situația este specifică perioadelor de tensiune când, statul agresor, înainte de a trece la agresiune, își testează șansele reușitei acțiunilor ulterioare în prezența unor factori perturbatori interni sau externi, urmărind astfel un efect maxim și rapid obținut.
Având în vedere aceste rezultate, putem încerca o definiție a conceptului de agresiune psihologică pe care o putem înțelege ca o formă externă a influențării sociale, care cuprinde totalitatea activităților licite și ilicite întreprinse în sprijinul nemijlocit al acțiunilor politico-militare, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război pentru modificarea conștiinței individuale și sociale și a comportamentului individual și colectiv al populației și militarilor adversarului, aliaților statelor neutre, cât și proprii, în strânsă concordanță cu alte genuri de presiune și amenințare în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.
Anexa 2
Corelarea dintre mijloacele de comunicație și metodele de protecție psihologică
Anexa 3
Evoluția numărului de utilizatori ai internetului
Anexa 4
Ofițerul ca lider militar
Liderul este persoana care exercită puterea sau o mare influență în cadrul grupurilor sociale de diverse mărimi (societăți, națiuni, comunități, organizații, grupuri mai mici).
Liderul este acea persoană care ocupă poziția centrală în cadrul unui grup, având influența cea mai mare în mobilizarea și focalizarea eforturilor membrilor grupului în direcția realizării sarcinilor comune. Pe scurt, liderul este „persoana care administrează (conduce) ori îndrumă (dirijează) pe alții”.
În sociologie se face distincție între liderul formal (desemnat, oficial, instituțional), persoana desemnată cu funcția de conducere pe cale instituțională și liderul informal (spontan, neinstituțional, neoficial) respectiv persoana care exercită cea mai mare influență în cadrul grupului. Pentru realizarea de performanțe ridicate și asigurarea unui climat generator de satisfacții este nevoie ca liderul formal să coincidă cu liderul informal.
Studiile întreprinse au pus în evidență faptul că organizațiile au nevoie de lideri. Astfel, în timp de pace, o armată care dispune de administratori și manageri buni își poate îndeplini misiunea, dar în timp de război nu poate face acest lucru fără a avea lideri.
Astăzi un bun management al organizațiilor nu mai este suficient, se simte nevoia de lideri la toate nivelurile ierarhice pentru a transforma cultura organizațională și a le face mai competitive. Liderul este considerat persoana care obține rezultate remarcabile cu o eficacitate sigură în orice domeniu de activitate, indiferent de obstacolele care îi stau în față.
Calități În trecut au conviețuit trei moduri de conducere care exprimau valorile ce trebuiau admirate:
Curajul, onoarea și apărarea națiunii au creat războinicii, aventurierii și eroii;
Înțelepciunea care îi inspira pe gânditori, filosofi și pe mistici;
Ordinea, legea, care erau apanajul celor care administrau afacerile Cetății (Polisului).
Afirmarea democrației ți dezvoltarea gândirii individuale l-au propulsat ca lider pe cel care iese din comun. Ceilalți au dreptul să-l judece, să aprecieze dacă rațiunea sa este bună sau rea, justificată sau nu.
Astăzi liderul este acela care are influență asupra celorlalți în așa măsură încât să le insufle dorința de a–l urma. Nici lacheu, nici sclav, nici chiar discipol cel care îl urmează o face din proprie voință. Nici o lege nu-i impune atitudinea: el este voluntar, liderul știe să-l atragă către o viziune, spre un viitor pozitiv pentru toți.
În această idee pentru liderii militari se impun o serie de calități caracteristice:
cunoașterea grupului și a sectorului de activitate (mediul intern și extern, tehnologii, personalități cheie, stimulente care motivează fiecare individ);
relații în societate și în sectorul de activitate;
reputație și antecedente privind succesele anterioare;
aptitudini și competențe (capacitatea de analiză, raționamente sigure, gândire strategică și multidimesională, facultatea de a crea relații bune de muncă, mobilitate față de alții, înțelegerea naturii umane);
calități personale (onestitate, integritate, profesionalism);
o motivare puternică pentru a deveni lider.
Liderul este văzut ca un „arhitect social”, un transformator al organizației, o persoană capabilă să provoace schimbări datorită unei motivații pozitive. Pentru aceasta liderul trebuie să aibă calitatea :
de a crea o viziune nouă și irezistibilă;
de a dezvolta angajamentul față de noua viziune;
de a instituționaliza noua viziune.
Prestigiul liderului se formează prin muncă, inteligență, perseverență, consecvență și prudență, prin tact și fermitate, prin fructificarea la maximum a propriilor calități și înăbușirea propriilor defecte. Calitățile personale cultivate îl duc la succes numai în măsura în care defectele personale pot fi mascate și chiar eliminate prin autocontrol și stăpânire de sine.
Autoritatea și respectul pot fi dobândite doar prin cinste și corectitudine, prin respectul pentru lege și prin buna credință.
Orice carieră și în general cariera unui lider, la fel ca și fericirea omului, averea și mărirea, succesul ori eșecul în viață depinde în mare măsură de cei din jurul nostru. Ca atare succesul nostru depinde de modul în care învățăm să îi apropiem, să îi respectăm și să îi folosim pentru atingerea scopurilor.
John C. Maxwell evidențiază 21 de calități ale liderului:
Anexa 5
COMPETENȚA
Prin competență se înțelege, în general, capacitatea cuiva de soluționa corespunzător o problemă, de a lua decizia cea mai bună, care să ducă la obținerea celor mai bune rezultate.
Competent într-un anumit domeniu este considerat omul bine informat, recunoscut pentru capacitatea de a face ceea ce trebuie, de emite păreri și aprecieri (despre un obiect, fenomen) în cunoștință de cauză, demne de a fi luate în considerare. Competența în orice domeniu se probează prin cunoștințe temeinice, prin priceperea și abilitatea de a se folosi de ele în desfășurarea unei anumite activități și de a obține rezultate apreciate de cei din jur (colegi, șefi ierarhici, subordonați).
Competența profesională a liderului militar ca educator este percepută diferit de categoriile de persoane implicate în procesul de instrucție. Competența ar presupune din acest punct de vedere ansamblul de capacități cognitive, afective, motivaționale și manageriale, care interacționează cu trăsăturile de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calitățile necesare efectuării unei prestații didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate.
Competența de specialitate cuprinde trei capacități principale:
cunoașterea materiei;
capacitatea de a stabili legături între teorie ți practică;
capacitatea de înnoire a conținuturilor în consens cu noile achiziții ale științei în domeniul militar, dar și în cel civil.
Competența psihopedagogică este rezultanta următoarelor capacități:
capacitatea de cunoaștere a militarilor aflați în subordine, de a lua în calcul particularitățile lor individuale (legate de vârstă, grad de inteligență și cultură, etc.) la proiectarea și realizarea activităților instructiv educative.
capacitatea de comunica ușor cu subordonații, de a-i influența și motiva pentru activitatea de învățare, de însușire a cunoștințelor prezentate în procesul de instrucție.
capacitatea de a proiecta și realiza optim activități instructiv educative.
capacitatea de a evalua obiectiv programe și activități de instruire .
capacitatea de a-i pregăti pe militari pentru autoinstruire și autoeducare.
Competența pedagogică constă în rolurile, responsabilitățile și funcțiile cerute ca educatorul militar să își fundamenteze o anumită poziție în cadrul subunității în procesul instruirii.
Competența psihosocială și managerială presupune cel puțin următoarele patru capacități ale educatorului militar:
capacitatea de a organiza militarii în raport cu sarcinile instruirii și de a stabili responsabilități în grup.
capacitatea de a stabili relații de cooperare, un climat adecvat în cadrul grupului și de soluționare a conflictelor care apar în cadrul subunității
capacitatea de asumare a răspunderii pentru acțiunile întreprinse.
capacitatea de a se orienta, organiza și coordona, îndruma și motiva, de a lua decizii în funcție de condițiile existente.
Anexa 6
Competența ofițerului de artilerie
“Să fie“ educator; modelator al personalităților subordonaților și al sintalității subunității; manager al procesului de instrucție. Dimensiunea “să fie“ poate fi redusă la însușirile personale necesare unui instructor militar, adică, la o lume a valorilor care face posibilă participarea eficientă în actul educațional. Sunt, în aceasta direcție câteva capacități larg teoretizate în literatura de specialitate: tactul, empatia, pasiunea, etc. care formează ceea ce se numește “capacitatea de procesare care determină calitatea relațiilor umane“. Aceste însușiri nu sunt rodul învățării la cursuri și la ședințele practice, ele sunt, am putea spune native. Pe acestea, cel care deține rolul de instructor militar le are sau nu le are; dezirabil este să le aibă. Aici apare cu limpezime chestiunea selecționării instructorilor militari.
“Să știe“, specificul educației militare; scopul educației și instrucției militare; modalitățile de condiționare psiho-socială a comportamentului uman; particularitățile psihologice ale învățării la adulți; procedeele de elaborare a obiectivelor instruirii; strategiile de organizare a procesului instrucției pentru luptă.
“Să știe“, pentru instructor înseamnă să aibă un orizont spiritual general, să stăpânească specialitatea în care pregătește subordonații, dar și interpretările fundamentale ale pedagogiei militare, metodicile categoriilor de instrucție și ale activităților educative conexe, să stăpânească tehnicile de cunoaștere a oamenilor, de influențare și de asigurare a moralului individual și colectiv. Fiecare componentă este distribuită diferit (intensiv și extensiv) la gradați, militari angajați prin contract, subofițeri și ofițeri.
“Să facă“, să proiecteze finalitățile educaționale; să proiecteze și să organizeze procesul instrucției pentru luptă; sa elaboreze și să realizeze strategii de instruire; să evalueze nivelurile și calitatea performanței educaționale; să identifice disfuncționalități; să desfășoare munca de cunoaștere a subordonaților.
“Să facă“ pune în evidență faptul că instructorul este în măsură să operaționalizeze comportamentele la “ceea ce este“ și “ceea ce știe“, adică, să le pună în fapt în actul instructiv-educativ. Transferul de la “a deține“ la “a face“ conform celor deținute nu este facil. El este dependent de existența disponibilității de transfer de experiență. De aceea, școala care pregătește instructorii militari, oricâtă strădanie ar depune, nu poate să depășească cu mult dimensiunea lui “a ști“. Ea creează condițiile pentru operaționalizare, dar nu poate evalua decât într-o mică măsură gradul de realizare a transferului. Având în vedere cele de mai sus, școala trebuie să vizeze disponibilitățile de transfer, să le înțeleagă și să le activeze. Factorul experiență nu-i stă la dispoziție, dar trebuie reținut că experiența este cea care contribuie la mai buna înțelegere a celor știute.
“Să facă“ aparține instructorului atunci când demonstrează că organizează și desfășoară, bazat pe știință, cu eficiență reală, procesul instrucției pentru luptă, activitățile instructiv-educative și festivitățile cu caracter militar, activitățile recreative, precum și educarea moralului la subordonații săi. Proba supremă a integrării lui “să facă“ în structura educatorului militar o constituie realizările sale educaționale. Dacă obiectivele corect formulate sunt îndeplinite, instructorul militar cuprinde și dimensiunea “să facă“. Dacă nu, trebuie căutată cauza, ea putând fi situată în una sau mai multe componente ale tripticului “să fie“, “să știe“, “să facă“.
Concluzii și propuneri
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mass Media Vector Purtator al Actiunilor Militare pe Timp de Razboi (ID: 105745)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.