Mass Media Sub Incidenta Libertatii Si Coercitiei
Mass-media sub incidența libertății și coerciției
INTRODUCERE
Capitolul I. Fenomenul libertății și coerciției în corelație cu mass-media
1.1. Viziuni conceptuale asupra fenomenului libertății și coerciției
1.2. Imperativul valorizării valențelor libertății de către mass-media
1.3. Limite permisibile și admisibile de coerciție a mass-mediei
Capitolul II. Mass-media moldovenească în termeni de libertate și coerciție în noile condiții social-istorice (1990-2008)
2.1. Tranziția mass-mediei către o nouă paradigmă socială și profesională: căutări identitare
2.2. Mass-media moldovenească: evoluții și involuții
Capitolul III. Impactul libertății și coerciției asupra stării mass-mediei moldovenești: factori determinanți
2.1. Mass-media vs. libertate și coerciție: dimensiunea legală
2.2. Mass-media vs. libertate și coerciție: dimensiunea managerială
2.3. Mass-media vs. libertate și coerciție: dimensiunea profesională
Concluzii și recomandări
Bibliografie
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. Actualitatea temei este determinată de mai multe circumstanțe, inclusiv:
– există un consens larg, cel puțin, în Occident, asupra rolului și contribuției mass-mediei libere în democratizarea societății și asigurarea progresului social, dar nu există o înțelegere comună a relației care trebuie să existe între mass-media și fenomenul libertății, diferănd și opiniile vizând limitele libertății mass-mediei. Era informațională readuce în actualitate discuția despre locul, rolul și chiar necesitatea mass-mediei în noi condiții social-istorice, discuție prezentă atât în interiorul profesiei, cât și în exteriorul ei;
– este recunoscută importanța mass-mediei libere pentru dezvoltarea democrației, dar nu există o identitate clară nici a profesiei, nici a profesioniștilor domeniului. Respectiva identitate, deși supusă multiplilor factori de influență ce-i determină metamorfoze continui, trebuie descoperită ori redescoperită, dobândită ori redobândită, pentru a valoriza potențialul profesional al mass-mediei în asigurarea progresului social;
– Republica Moldova, odată cu declararea independenței, s-a angajat să edifice un stat democratic. Angajamentul în cauză nu poate fi onorat fără contribuția unei mass-medii libere, independente și responsabile. Dar tocmai acest lucru, din cauze obiective, constituie o provocare majoră și pentru societate, și pentru mass-media ca parte a societății. Dezvoltarea societății, inclusiv dezvoltarea mass-mediei, necesită cercetare atentă și permanentă, pentru a „diagnostica” prezentul spre a întrevedea mai clar, mai conturat viitorul. Este o modalitate de diminuare a eventualelor și potențialelor erori;
– mass-media din Republica Moldova, în noi condiții istorice, parcurge calea spre o nouă paradigmă socială și profesională. Calea respectivă poate fi accelerată și printr-o analiză a modului în care mass-media valorizează valențele libertății, a mediului social în care activează, a interrelaționării cu celelalte subsisteme sociale, a procesului de profesionalizare, în definitiv, a capacității sale de generatoare a libertății, pentru a-și obține legitimitatea socială;
– mass-media din Republica Moldova, in ultimele două decenii, expusă factorilor de influență intramediatici și extramediatici, a pendulat intre două variabile – libertatea și coerciția, care i-au determinat itinerarul, potrivit organizației americane Freedom House, de la mass-medie parțial liberă la neliberă, dar și rolul social corespunzător. Cercetarea mass-mediei în termeni de libertate și coerciție permite evaluarea stării ei și, respectiv, trasarea căilor și modalităților de asanare atât a mediului social, cât și a terenului profesional în care activează;
– mass-media a intrat într-o nouă fază de dezvoltare determinată, mai ales, de noile tehnologii informaționale. Cercetarea impactului lor asupra gradului de libertate și de coerciție a mass-mediei este actuală și oportună, dat fiind faptul că ea oferă posibilitatea de a întrezări tendințele și perspectivele de dezvoltare a domeniului mediatic în Republica Moldova. Libertatea și coerciția reprezintă produse (cu finalitate) și procese (fără finitudine). Cercetate în raport cu mass-media, ca produse, oferă șansa „diagnosticării” ei la o etapă temporală anumită. Cercetate în raport cu mass-media, ca procese, oferă șansa urmăririi evoluției sau involuției ei și, deci, posibilitatea intervențiilor în proces în funcție de scopul social. Este și motivul, pentru care tema cercetării devine mereu actuală.
Gradul de cercetare a temei. De fenomenul libertății și coerciției au fost preocupați gânditorii antici (Aristotel, Platon), filosofia clasică și neoclasică (J.J.Rouseau, G.W.F. Hegel, I. Kant), gândirea liberală occidentală (I.Berlin, J.S.Mill, F.Hayek, Murray N. Rothbard, M. Weber, H.Arendt, Melvin I.Urofsky, John U. Jonson, D.Wabster).
La începuturile pledoariei pentru libertatea presei au fost J.Milton și T. Jefferson. Multiple aspecte ale fenomenului libertății și coerciției în raport cu mass-media au servit obiecte separate de cercetare științifică a multor savanți din Occident. Între aceste aspecte vom menționa: misiunea mass-mediei în democrație (G. A. Krimsky, P.Gross); rolul cadrului juridic pentru funcționarea mass-mediei democratice (P.Krug, N.Kritz, J.Mertus, E.Salomon); viziunea modernă asupra mass-mediei ca activitate economică specifică (M.Horkheimer, T.Adorno, D.Smythe, R.Picard); abordările jurnalismului ca teritoriu profesional (T.Parsons, A. Abbott, J.-L. Servan-Schreiber, Fr. Balle) etc.
Ideile referitoare la drepturile omului și la activitatea mass-mediei, asupra cărora s-a ajuns la un consens larg, și-au găsit expresie în multiple documente conceptuale și normative internaționale și europene, inclusiv: Declarația Universală a Drepturilor Omului; Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; Convenția Europeană cu privire la Televiziunea Transfrontalieră; Recomandarea nr. R 96 (10) a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la garantarea independenței serviciului public de radiodifuziune; Recomandarea nr. R (99) 1 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la măsurile de promovare a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă; Rezoluția nr. Consiliului Europei privind Drepturile și Libertățile Jurnalistice adoptată la a patra Conferință Ministerială pe Politici Mass-Media etc[http://www.coe.int/t/e/human_rights/media/5_Documentary_Resources/1_Basic_Texts/4_Ministerial_Conferences/DHMM] .
În Republica Moldova problema relației mass-media – libertatea și mass-media – coerciția, din varii motive, nu a constituit domeniu separat de cercetări. În plan istoric, percepția modernă a libertății umane, în general, și a libertății presei, în particular, a parcurs o cale anevoioasă și îndelungată. Moldova, ca teritoriu de azi și de ieri, nu a fost arena marilor bătălii sociale nici pentru idealurile libertății umane, nici pentru idealurile libertății presei. Mai mult, însăși ideile libertății pătrund în acest ținut relativ târziu și nu reușesc să prindă rădăcini. Iar aflarea Moldovei, până la declararea independenței, mai întâi, în componența imperiului țarist rus și, ulterior, în componența Uniunii Sovietice și, deci, izolând țara de contextul european marcat de idealul libertății, s-a soldat, în definitiv, cu o înțelegere deformată a libertății, ca valoare cu accentuat caracter de clasă, și nu ca valoare umană supremă.
Edificarea unui stat democratic, odată cu declararea independenței Republicii Moldova, a început, practic, în lipsa oricăror elaborări teoretice, inclusiv referitoare la rolul, locul și misiunea mass-mediei în noile condiții istorice. Era obiectiv necesară o experiență istorică, cât de cât semnificativă, pentru a purcede la cercetări de ansamblu. În acest context, vom menționa lucrări importante, valoroase și necesare înțelegerii proceselor desfășurate în societate, în general, și pe anumite segmente ale domeniului mediatic, în particular. Cercetările vizează sistemul mass-media (D.Coval, Gh.Gorincioi); funcțiile mass-mediei în societatea democratică și relația ei cu factorul politic și cu societatea civilă (C.Marin, D.Țurcanu, A.Peru); particularitățile funcționării mass-mediei în etapa de tranziție (V.Moraru); libertatea de expresie și aspecte deontologice (M.Lescu, G.Stepanov).
Parte a cercetărilor este preocupată de cadrul juridic în care funcționează mass-media (V.Odagiu, S.Ostaf, O.Pîrțac, E.Rîbca, V.Gribincea). Condiția economică a mass-mediei devine o preocupare a mai multor cercetători, dar și a mai multor manageri media și ziariști-practicieni (E.Zamura, V.Bercu, V.Butnaru, P.Macovei), mai ales, după conștientizarea treptată a necesității de a funcționa în condiții noi, de piață.
Parte dintre ideile cercetătorilor din țară, dar și din străinătate, și-au găsit expresie în documente conceptuale și normative naționale, inclusiv: Constituția R.Moldova, Legea presei, Legea privind accesul la informație, Codul audiovizualului al R.Moldova, Planul Național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008, Planul de acțiuni Uniunea Europeană – Moldova etc.
Idei valoroase vizând modul de funcționare a mass-mediei moldovenești se conțin în rapoarte și analize ale unor organisme europene și internaționale („Nations in Tranzit 2008” și “Libertatea presei în lume” (“Freedom House”), Worldwide Press Freedom Index („Reporteri fără frontiere”), „Respectarea libertăților civile” (Raportul Departamentului de Stat al SUA), ale unor instituții naționale guvernamentale (Raport privind implementarea Planului de Acțiuni UE – RM, Raportul privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova etc) și neguvernamentale (rapoarte anuale ale CIJ: Libertatea de Exprimare și Informare în Republica Moldova, rapoarte ale Centrului Acces-Info: evaluarea accesului la informațiile oficiale în Republica Moldova, rapoarte de monitorizare ale APEL: implementarea prevederilor Codului audiovizualului etc).
Rezultatele cercetării de până acum a mass-mediei constituie o contribuție comună a cadrelor academice, a ONG-urilor de profil și a practicienilor domeniului. În mod deosebit merită reliefate primele investigații ale unor fenomene noi apărute în modul și condițiile de funcționare ale mass-mediei, cum ar fi: media on-line, măsurarea audienței, publicitatea on-line etc. Fenomenele respective, ca și domeniul mediatic în ansamblu, necesită o cercetare continuă și aprofundată, condiționată și solicitată de transformările accelerate ale mass-mediei și ale întregii societăți.
Mass-media a intrat într-o zonă marcată de necunoscut. Oricum, ea trebuie și va trebui în continuare, indiferent de consecințele globale și universale ale revoluției informaționale, să-și adjudece, să-și afirme și să-și confirme, ca și până acum, utilitatea și legitimitatea socială. Mass-media trebuie să-și valorizeze libertatea și să genereze libertate. Mass-media, ca institut social și ca domeniu profesional, trebuie să impulsioneze progresul social general. Această menire a mass-mediei a și conturat problema cercetării: care este condiția mass-mediei moldovenești și care este potențialul ei în edificarea unei societăți democratice? În ce măsură mass-media moldovenească, funcționând în noi condiții istorice, reușește să valorizeze valențele libertății și independenței, să-și democratizeze propriul teritoriu profesional și să contribuie la democratizarea spațiului social?
Scopul și obiectivele cercetării. Scopul prezentei cercetări constă în „diagnosticarea” stării mass-mediei moldovenești, pentru a determina gradul de incidență a libertății și coerciției asupra exercitării funcțiilor ce-i revin în noi condiții socio-istorice (perioada 1990 – 2009).
Pentru a atinge scopul formulat ne propunem să realizăm următoarele obiective:
– valorificarea teoretico-metodologică a conceptelor, teoriilor despre libertate, coerciție, democrație, mass-mediaprogresul social general. Această menire a mass-mediei a și conturat problema cercetării: care este condiția mass-mediei moldovenești și care este potențialul ei în edificarea unei societăți democratice? În ce măsură mass-media moldovenească, funcționând în noi condiții istorice, reușește să valorizeze valențele libertății și independenței, să-și democratizeze propriul teritoriu profesional și să contribuie la democratizarea spațiului social?
Scopul și obiectivele cercetării. Scopul prezentei cercetări constă în „diagnosticarea” stării mass-mediei moldovenești, pentru a determina gradul de incidență a libertății și coerciției asupra exercitării funcțiilor ce-i revin în noi condiții socio-istorice (perioada 1990 – 2009).
Pentru a atinge scopul formulat ne propunem să realizăm următoarele obiective:
– valorificarea teoretico-metodologică a conceptelor, teoriilor despre libertate, coerciție, democrație, mass-media, în vederea determinării ulterioare, pe parcursul investigației, a diferenței dintre, grosso modo, „cum trebuie să fie” (imperativ teoretic) și „cum este” (practica reală);
– analiza raportului dintre mass-media și fenomenul libertății și a gradului de valorizare de către mass-media a valențelor libertății;
– cercetarea relației dintre mass-media și fenomenul coerciției și determinarea limitelor legal admisibile ale coerciției asupra mass-mediei;
– analiza dezvoltării mass-mediei din Republica Moldova, în termeni de libertate și coerciție, din perspectiva factorilor de influență intramediatici și extramediatici care, fie îi conferă caracter evolutiv, fie – involutiv;
– elucidarea incidenței libertății și coerciției asupra mass-mediei moldovenești în funcție de calitatea cadrului juridic ce-i reglementează activitatea;
– analiza calității managementului mediatic ca factor important de independentizare a mass-mediei prin explorarea libertății economice;
– investigarea procesului de profesionalizare a domeniului mediatic ca potențial identitar al mass-mediei, ca potențial de autoresponsabilizare socială a mass-mediei, ca potențial de extindere a libertăților și de rezistență a mass-mediai în fața factorilor coercitivi;
– analiza fenomenelor noi apărute în practica mass-mediei moldovenești expusă libertății și coerciției în vederea formulării recomandărilor de îmbunătățire a funcționării ei.
Suportul teoretico-științific și metodologic al cercetării În cadrul studiului a fost utilizat un complex de metode teoretice și empirice cu caracter interdisciplinar, fapt ce a permis demonstrarea ipotezei cercetării. Între metodele utilizate menționăm:
documentarea științifică – pentru a însuși și, ulterior, a valorifica potențialul teoretico-metodologic a conceptelor despre libertate, coerciție, democrație, mass-media;
metoda istorică – pentru a urmări, în timp, dinamica atât a percepției fenomenului libertății și coerciției, cât și a dezvoltării mass-mediei. Metoda este oportună și din motiv că obiectul cercetării – mass-media moldovenească, a cunoscut transformări radicale într-o perioadă istorică scurtă, și oferă posibilitatea de a cunoaște, în opoziție cu viziunea statică, a diverselor aspecte ale noilor realități în dinamica desfășurării lor;
analiza structurală – pentru a urmări complexul de relații care definesc sistemul mass-mediei moldovenești; pentru a stabili “dependența părților de întreg”, „părțile” consituind elementele separate ale sistemului mass-media în raport cu sistemul mas-media ca „întreg”, dar și sistemul mass-media ca „parte” în raport cu societatea ca „întreg” și factorii de influiență a respectivei dependențe; pentru a elucida “sistemul de relații” existent între elementele constitutive ale mass-mediei, pe de o parte, și între mass-media și societate, pe de altă parte; pentru a explica variațiile din interiorul sistemului mass-mediei și din interiorul societății, și a formula recomandări de transformare a structurii obiectului de cercetare (mass-mediei);
analiza funcțională – pentru a determina funcțiile sociale ce revin mass-mediei, ca subsistem social, în cadrul unui sistem social democratic și gradul în care mass-media moldovenească urmează imperativele funcțiilor, ca atribut organic și vital pentru menținerea sa ca subsistem; pentru a stabili efectele acțiunilor individuale și colective, normelor și instituțiilor sociale, de regulă neintenționate, asupra stării de echilibru a mass-mediei ca subsistem social și asupra sistemului social, în general; pentru a urmări acțiunile elementelor sistemului investite funcțional și a determina care dintre ele îndeplinesc funcții și care – disfuncții; pentru a identifica elementele funcționale și elementele non-funcționale; pentru a demonstra cum unele elemente (ale mass-mediei) sunt funcționale pentru anumite subsisteme sociale (elita politică) și disfuncționale pentru altele (public, comunități); pentru a reliefa consecințele acțiunilor mass-mediei și a sugera, după caz, reconsiderarea cerințelor funcționale pentru a supraviețui ca subsistem social în noile condiții istorice ale sistemului social;
metoda sistemică – pentru a urmări obiectul de cercetare (mass-media) ca pe un complex integral de elemente interdependente aflate în interacțiune; pentru a demonstra că natura interrelaționării elementelor condiționează starea obiectului cercetării;
metoda statistică – pentru a valorifica materialul empiric existent vizând condiția mass-mediei moldovenești; pentru a obține o imagine mai completă a obiectului de cercetare și pentru a formula mai exact previziuni științifice referitoare la perspectivele obiectului cercetării;
observația structurată, participativă, transversală și longitudinală – pentru a percepe și a analiza, conform unei scheme prestabilite, a comportamentului mass-mediei ca actor social față de ceilalți actori sociali și interacțiunea cu ei; pentru a studia din interior, în context natural, comportamentul efectiv al membrilor breslei jurnalistice, multitudinea factorilor ce le determină și le condiționează acțiunile și interacțiunile; pentru a urmări simultan starea obiectului de cercetare, proiectat pe diverse paliere tipologice: instituții mediatice publice, private și de stat, centrale, regionale și locale, cu grad diferit de independență economică și de profesionalizare etc; pentru a urmări în timp evoluția obiectului cercetării;
metoda studiului de caz – pentru a facilita înțelegerea funcționării legislației naționale ce reglementează activitatea mass-mediei moldovenești în temeiul analizei modului în care a fost reorganizat un post public de radio; pentru a formula generalizări pe baza ipotezelor verificate în practica reală;
metode ale gândirii logice (inducția și deducția, analiza și sinteza) – pentru a determina însușirile caracteristice ale elementelor obiectului de cercetare în scopul formulării de silogisme; pentru a obține concluzii generale din datele care epuizează cazurile sub care se prezintă obiectul de cercetare; pentru a deduce, din situații cu caracter particular (premise), concluzii cu caracter general;
analiza de conținut – pentru a descrie obiectiv conținutul manifest al unei declarații la care ne referim în studiu; pentru a analiza elementele textuale și a determina caracteristicile/semnificațiile mesajelor conținute în respectiva declarație; pentru a evalua mesajele din declarație pe baza unui standard normativ (norme legale și standarde profesionale) și a determina măsura în care mesajele se circumscriu standardului normativ adoptat.
Elaborarea prezentului studiu s-a bazat de un șir de principii, inclusiv: principiul științific, utilizat la expunerea fenomenelor și proceselor cercetate prin abordare teoretico-explicativă, conform rigorilor științifice; principiul obiectivității, ce permite realizarea unei investigații echidistante și imparțiale a evenimentelor și fenomenelor cercetate; principiul interdisciplinar, centrat pe abordări ale domeniul mediatic din perspectivă istorică, filosofică, sociologică, comunicațională, a dreptului; principiul determinismului, canalizat spre analiza fenomenelor din domeniul mediatic prin prizma cauzalității și efectelor.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute.
– a fost stabilită relația între informație și libertate, în temeiul căreia poate fi dedusă nu doar necesitatea, ci și obligativitatea mass-mediei de a fi liberă în numele progresului social;
– a fost argumentată teza că unicul izvor al libertății mass-mediei este cetățeanul. Transferul libertății sale către mass-media trebuie să-i asigure lărgirea propriului spațiu al libertății și, în definitiv, progresul. Mass-media poate fi liberă în măsura in care este responsabilă în fața cetățeanului;
– a fost făcută o tipologie a mass-mediei din Republica Moldova în funcție de valorizarea valențelor libertății și de incidență a factorilor coercitivi pe palierele juridic, managerial și profesional ale domeniului mediatic;
– a fost „diagnosticată” starea de ansamblu a mass-mediei moldovenești la etapa actuală sub incidența libertății și coerciției;
– a fost analizat procesul profesionalizării mass-mediei din perspectiva potențialului de valorizare a libertății și de rezistență coerciției, pe care îl oferă acesta domeniului mediatic;
– a fost argumentată necesitatea dezvoltării segmentului mass-mediei comunitare, segment cu cele mai mari șanse de valorizare a libertății, în virtutea potențialului de autoresponsabilizare determinat de proximitatea spațială și temporală în raport cu beneficiarii produsului informațional;
– au fost identificate și caracterizate noi fenomene apărute în activitatea mass-mediei moldovenești sub incidența libertății și coerciției, inclusiv cel al recidivizării jurnalismului totalitar, al autocuficienței, al „parazitismului informațional”;
– au fost formulate recomandări pe măsură să sporească gradul de libertate al mass-mediei și gradul de rezistență a ei la factorii coercitivi.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Cercetarea facilitează înțelegerea aprofundată a modului în care mass-media trebuie să valorizeze valențele libertății și să minimizeze impactul coerciției pentru a-și afirma și a-și confirma utilitatea socială într-un regim democratic. Concluziile formulate indică asupra unor deficiențe majore în activitatea practică a mass-mediei și, respectiv, asupra „zonelor de umbră” care trebuie „îngustate”. Recomandările făcute pot servi drept motiv de a acționa, în mare, în două direcții: a) perfecționarea cadrului juridic național de reglementare a activității mass-mediei și ajustarea lui la rigorile europene, și b) abandonarea de către mass-media a practicilor perimate de activitate, acceptarea și respectarea principiilor jurnalismului democratic. Acțiunile întreprinse pe direcțiile respective pot spori esențial valențele libertății mass-mediei, scopul căreia trebuie să fie generarea libertății la nivel individual și la nivel social.
Cercetarea poate servi drept material didactic suplimentar pentru cursuri universitare („Mass-media în raport cu libertatea și coerciție”, „Managementul mass-mediei”, „Mass-media și legislația”, „Autoreglementarea în mass-media”, „Responsabilitatea mass-mediei” etc) la facultățile de profil. Cercetarea poate servi drept material de referință pentru alte analize și cercetări ale domeniului mediatic.
Aprobarea rezultatelor cercetării. Validarea constatărilor, concluziilor și recomandărilor este sprijinită de argumentul teoretic; de analiza și interpretarea datelor empirice; de rezultatele studiilor de caz; de rezultatele monitorizării activității unor instituții mediatice importante; de rezultatele monitorizării modului de implementare a legislației în domeniul mass-mediei și în domenii tangente; de rezultatele sondajelor sociologice realizate atât în interiorul mediului profesional, cât și în exteriorul lui; de rapoarte ale analiștilor din interiorul și din exteriorul țării, vizând activitatea mass-mediei moldovenești.
Parte din ideile, tezele și concluziile conținute în prezenta lucrare și-au găsit reflectare atât în articole științifice, inclusiv cu recenzent, publicate în reviste și culegeri de profil în anii 2005-2009, cât și în comunicările prezentate la conferințele naționale și internaționale.
Teza a fost examinată și aprobată în cadrul Catedrei Jurnalism a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Moldova din 2 iulie 2009.
Capitolul I. Fenomenul libertății și coerciției în corelație cu mass-media
1.1. Viziuni conceptuale asupra fenomenului libertății și coerciției
Multiple curente ale gândirii filosofico-politice au contribuit la cristalizarea înțelegerii contemporane a libertății, deși disputele dintre diferite teorii și doctrine asupra valorilor libertății nu contenesc și nu pot conteni.
La începuturi libertatea însemna condiția omului care nu era sclav sau prizonier. Spre deosebire de sclav, tratat ca o unealtă neînsuflețită, cetățeanul dispunea în mod liber de persoana sa, chiar dacă era obligat să participe la viața cetății. Deci, libertatea a însemnat mai întâi un statut social și politic garantat printr-un ansamblu de drepturi și obligațiuni.
Mai târziu libertatea este concepută ca o caracteristică individuală psihologică și morală. Iar dacă omul pune stăpânire pe pasiunile sale și dacă înțelege natura, libertatea poate fi privită ca stare ideală a ființei umane.
Filozofia clasică (Spinoza și Leibnitz) va percepe libertatea ca independență interioară și capacitate morală a omului de a se determina fiind ghidat doar de îndemnurile rațiunii și inteligenței, nedominate de pasiune.
Pentru Rousseau, Kant și Montesquieu, nu există libertate fără lege. Montesquieu în lucrarea „Spiritul legilor” afirma că „într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce ar trebui să vrei și în a nu fi constrâns să faci ceea ce nu ar trebui să vrei” [4] (Монтескье Ш. Избранные произведения. – М.: Госполитиздат, 1955. – Р. 288-289).
Necesitatea imperioasă a libertății a fost exprimată cu multă exactitate de către I. Kant, care afirma că în toate inițiativele sale rațiunea trebuie să se supună criticii și că nici un fel de interdicții nu pot încalca libertatea ei, fără a provoca pagube. Pe asemenea libertate se întemeiază însăși existența rațiunii care nu recunoaște nicio putere dictatorială, iar verdictele ei sunt întotdeauna nimic altceva decât înțelegerea cetățenilor liberi, care trebuie să aibă posibilitatea să-și exprime îndoielile și chiar să pună veto fără jenă [5] (Kant I. Сочинения. В 6 т. Т. 3. – М.: Мысль, 1964. – Р. 617).
Hegel, definind istoria universală ca fiind „progresul în conștiința libertății”, considera că, din punct de vedere istoric, dreptul libertății subiective constituie punctul de cotitură între antichitate și Era Nouă. Acest drept, expus inițial în creștinism, s-a transformat apoi într-un principiu de formare, de organizare a lumii. [8] (Hegel G.W.F. Философия права. – М.: Мысль, 1990. – Р. 168).
Pentru I. Berlin libertatea reprezintă absența oricărui obstacol în calea împlinirii dorințelor umane. „Dacă alți oameni, scria I.Berlin, nu-mi permit să fac ceea ce, în mod contrar aș fi putut face, atunci în asemenea măsură sunt neliber…”. [7]. (И. Берлин. Две концепции свободы // Современный либерализм. М., 1998. – P. 19). Altfel spus, cu cât e mai mare spațiul neamestecului din partea altor oameni, cu atât e mai mare gradul de libertate. Astfel înțelegeau libertatea și filosofii clasici englezi. T. Hobbes, bunăoară, scria că omul liber „este acela care … nu este împiedicat să facă ceea ce intenționează să facă" [8] (Гоббс Т. Соч. в 2-х т. Т.2, М.: Мысль, 1991, -P. 163). Dar spațiul acțiunilor libere nu poate fi nelimitat pentru că ar conduce inevitabil la haos social. Deci, devine oportună linia de demarcație între spațiul vieții private și spațiul autorității publice. Ideea, ulterior, va delimita și spațiul în care poate acționa liber mass-media.
Simpla incapacitate a omului de a-și atinge scopul nu înseamnă neapărat lipsa libertății. În acest sens filosoful francez C. Helvetius observa: „Omul liber este acela care nu este în lanțuri, nici încarcerat și nici terorizat ca un sclav de teama pedepselor …, nu este vorba de lipsa de libertate dacă nu putem zbura ca un vultur sau înota ca o balenă” [9] (Гельвеций К. А. Соч. в 2-х т. Т.1, М.: Мысль, 1973, -P.175).
Gîndirea liberală consideră că, de îndată ce conduita cuiva prejudiciază interesele altcuiva, societatea trebuie să aibă autoritatea de a se pronunța asupra faptului dat și de a interveni astfel, încât să fie promovat binele general. Dar în cazul în care conduita unei persoane nu afectează interesele nici unei alte persoane, ci doar pe ale ei sau nu le afectează cu necesitate, atunci asemenea discuții nu-și au locul și rostul. Cel mai important principiu pe care se bazează liberalismul poate fi formulat astfel: fiecare individ are deplina libertate de a face tot ce dorește în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalți.
Liberalismul face distincție între cazurile în care o opinie sau o conduită cade în sfera libertății individuale justificate, și cazurile în care opinia sau conduita cuiva îi lezează, potențial sau real, pe alții și, deci, intră în sfera de intervenție legitimă a societății. J.S.Mill considera că „și opiniile își pierd imunitatea atunci când împrejurările în care sunt exprimate sunt de așa natură încât fac din exprimarea lor o instigare efectivă la comiterea unor fapte reprobabile. Opinia că negustorii de grîne sunt cei care îi înfometează pe săraci sau că proprietatea privată este un furt se cuvine să nu fie stingherită atunci când circulă doar prin presă, însă ea poate atrage după sine, pe drept cuvânt, o pedeapsă atunci când este exprimată oral în fața unei mulțimi întărîtate adunate în jurul casei unui negustor de grîne sau când ea este înscrisă pe o pancardă agitată în fața aceleiași mulțimi” [10] (J.S.Mill Despre libertate, Humanitas, 1994, pag. 73).
Gândirea contemporană înclină mai mult în a trata libertatea sub două aspecte care, uneori se suprapun, și pe care I. Berlin le definește drept „libertate negativă” și „libertate pozitivă”. Omul se bucură de libertate negativă atunci când nu este supus unor constrângeri din partea altor oameni, instituții etc. Libertatea pozitivă presupune că omul poate acționa autonom pentru realizarea propriilor scopuri, pentru a se dezvolta sau a se afirma. În asemenea caz libertatea apare ca o capacitate și ca o posibilitate concretă de a face ceva fără a depinde și fără a lua în calcul deciziile și amestecul altora. Semnificația primului aspect al libertății s-ar conține în răspunsul la întrebarea: „Care este spațiul în limitele căruia subiectului – fie om, fie grup de oameni – i se permite ori trebuie să i se permită să facă ceea ce-i capabil să facă, sau să fie acela, care-i capabil să fie, fără a fi supus amestecului din partea altor oameni?”. Semnificația aspectului al doilea s-ar conține în răspunsul la întrebarea: ”Ce sau cine servește drept sursă de control sau amestec și impune omul să înfăptuiască această acțiune și nu oricare alta, sau să fie astfel și nu altfel?” [11] (И. Берлин. Две концепции свободы // Современный либерализм. М., 1998. -P. 19).
Pentru R.Kommers și W.Thompson libertatea este „condiția asigurării tuturor celorlaltor valori”. Ea poate fi limitată numai în interesele libertății însăși, dar nici o dată în interesele „binelui” – public sau privat. [12] (Kommers R., Thompson W. Fundamentals in Liberal Constitution Tradition// Constitutional Policy and Change in Europe. – N.-Y.: Oxford University Press, 1995. –P.36, 37).
Înțelegând libertatea ca un drept al omului să dispună de acțiunile și bunurile sale în limitele legii, Locke plasa libertatea societății civile mai presus de libertatea posedată de puterea politică, afirmând: „…comunitatea păstrează în permanență puterea supremă pentru a se salva de atentatele și intențiile oricui, chiar ale legiuitorilor proprii, în acele cazuri, în care aceștia se vor dovedi atât de mărginiți sau atât de rău intenționați, încât să urzească și să înfăptuiască comploturi împotriva libertății și proprietății supușilor [14] Локк Д. Сочинения. В 3-х т. Т. 3. –М.: Мысль, 1988. -Р. 349).
Curentul conservator (întemeietor E. Burke) nu este adversar al libertății, dar insistă ca aceasta să fie privită în ansamblu cu alte lucruri necesare și chiar vitale individului, cum ar fi: buna guvernare, pacea și ordinea publică, siguranța proprietății, bunele moravuri, forța publică necesară asigurării securității cetățeanului etc. Libertatea în sine nu este nici ceva bun, nici ceva rău. Ea poate deveni un lucru pozitiv sau unul negativ numai atunci cand apar consecințele realizării ei.
Concepțiile de stânga consideră că omul cu adevărat liber nu este cel ale cărui drepturi și libertăți sunt respectate, ci cel care are posibilitatea să-și satisfacă interesele legitime. Pentru David Green, bunăoară, „libertatea… este lipsa concentrării puterii” [16] (Green D. Reinventing Civil Society: The Rediscovery of Welfare Without Politics. –London: IEA Health and Welfare Unit, 1993, – P.7).
Libertatea autentică presupune, în opinia stângii, nu doar dreptul de a alege, ci și capacitatea de a alege nefiind manipulat și dominat de alții, mai dotați cu resurse și mai influenți. În acest sens E. Fromm scria: „Să presupunem că o marcă de pastă de dinți este anunțată printr-o publicitate zgomotoasă; în cazul în care majoritatea oamenilor ar cumpăra această pastă, ar fi zadarnic să se afirme că consumatorii au „ales-o” nesiliți de nimeni. Tot ce s-ar putea spune în acest caz este că publicitatea a avut un rol hotărîtor în a convinge milioane de persoane de adevărul reclamei ei. Într-o societate alienată, oamenii votează într-un mod destul de asemănător cu cel în care își cumpără produsele. Ei își pleacă urechea la trîmbițele propagandei, și acest zgomot are asupra lor un efect mai mare decât realitatea faptelor. …Un mare număr din hotărîrile noastre nu sunt cu adevărat ale noastre, ci ne sunt sugerate din afară” [17] (Erich Fromm Texte alese, Ed. Politică, 1983, -P.p. 184-185, 302).
Totodată, însă, este imposibil de a prevedea ce influență va avea asupra societății o opinie ori alta, deaceea, scria J.La Mettrie, libertatea deplină oferită oamenilor pentru a-și expune opiniile este mai preferabilă decât limitarea ei [19] (Ламетри Ж. Сочинения. –М.: Мысль, 1983. -Р. 334). De observat o nouă ipostază a libertății omului – cea de a-și expune liber opiniile. Dar informația, prin natura sa, este imprevizibilă și accesul liber la ea comportă riscul destabilizării societății, fapt care îngrijorează orice stat și orice guvern. Deaceea, pentru a-și proteja libertatea, societatea are nevoie de garanții speciale împotriva amestecului excesiv al statului în sfera informațională.
Libertatea opiniei derivă din libertatea omului în general. În același timp, acceptând egalitatea opiniilor individuale, trebuie să acceptăm și faptul că multitudinea lor solicită, totuși, o singură decizie. Contradicția în cauză poate fi depășită prin mecanismul decizional care are la bază concurența democratică a opiniilor și care presupune trierea acestora în favoarea celei mai rezonabile. Astfel poate spori fondul ideilor, opiniilor, acțiunilor care stau la baza progresului uman. În acest context F. Hayek scria că scopul final al libertății este „lărgirea capacităților umane care dau posibilitate fiecărei generații să adauge la potențialul intelectual al societății, existent deja, partea proprie a cunoștințelor acumulate” și că „a priori, în temeiul unor închipuiri, nimic nu trebuie permis sau interzis. Numai practica viitoare poate demonstra cu adevărat ce, totuși, este mai valoros” [20] (Hayek F. The Constitution of Liberty. – Chicago: University of Chicago Press, 1960. – P. 394).
Asumarea libertății presupune responsabilitate, presupune povara alegerii etice care nu-i lipsită de frământări contradictorii. Nimic nu este mai fertil în realizări decât arta de a fi liber, însă nimic nu este mai chinuitor decât această ucenicie a libertății. V. Rozanov scria: ”Toți fug de libertate: lucrătorul – spre lucru, omul – spre funcție, femeia – spre soț. Oricine – spre ceva” [21] (Розанов В. Уединенное. Т. 2. – М.: – Правда, 1990. – Р. 590).
Pe lângă paradoxul democrației (masele decid că trebuie să le conducă un tiran), este cunoscut și paradoxul libertății. Libertatea întotdeauna prezintă în sine și un potențial pericol. Dacă exercitarea libertății nu este ghidată de valori supreme, atunci rămâne loc pentru libertatea celui mare și tare. Schema realizării libertății devine catastrofală în situația regimurilor dictatoriale unde, după cum spunea V. Havel, „singura garanție a libertății este fidelitatea față de autoritatea care ți-a dăruit libertatea” [23] (Гавел В. Искушение // Трудно сосредоточиться. М.: – Художественная литература, 1990. – Р. 346). Situația ar putea fi mai puțin dramatică în cazul în care rolul celui care dăruiește libertatea îl ocupă o lege scrisă și nu un dictator „generos”.
Importanța practică a libertății a fost evidențiată și de filosofi, care, după cum se știe, sunt preocupați mai puțin de abordarea pragmatică a valorilor. I.Kant, bunăoară, observa că „numai într-o societate, și anume în acea în care membrilor ei li se oferă cea mai mare libertate, … poate fi atins scopul suprem al naturii: dezvoltarea tuturor aptitudinilor sale prevăzute pentru umanitate…” [24] (Мир философии. Ч. 2. – М.: Политиздат, 1991. –Р. 439).
În opinia lui S. Huntington, societățile libere posedă imunitate mai mare la comploturi revoluționare decât societățile totalitare. Statele totalitare, de regulă, luptă fie cu statele democratice, fie între ele. În fond, începând cu secolul al 19-lea, țările democratice nu s-au confruntat între ele. De când există acest fenomen, „răspîndirea libertății în lume lărgește spațiul stabilității și liniștei” [27] (Huntington S. The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century. – USA: University of Oklahoma Press, 1991. – P. 29).
Cercetătorii T.Piters și R. Woterman, analizînd experiența corporațiilor americane, au ajuns la concluzia că sarcinile de producție ale personalului erau îndeplinite cu energie dublă în unitățile economice în care angajaților li se oferea, cel puțin, un control minim asupra destinului lor profesional [28] (Питерс Т., Уотерман Р. В поисках эффективного управления. – М.: Прогресс, 1986. – Р. 33).
A. Sen, laureat al Premiului Nobel pentru economie, consideră că de multe ori instabilitatea economică este legată de insuficiența drepturilor și libertăților democratice. Democrația funcțională și drepturile politice dezvoltate sunt în stare să contracareze foametea și alte catastrofe economice. Foametea arareori îi afectează personal pe guvernanți, deaceea nu au suficienți stimuli pentru a lua măsuri preventive. Guvernele democratice care stau în fața necesității de a câștiga în alegeri și, deci, sunt supuse criticii publice, dimpotrivă, au stimuli puternici pentru a întreprinde măsuri de prevenire a foametei și a altor nevoi asemănătoare. Nu-i de mirare că istoria mondială nu cunoaște cazuri de foamete acolo unde există guvernări democratice [29] (http://www.lsg.ru/index.php?page=sociology&art=1523).
Libertatea trebuie privită și acceptată ca ceva indivizibil. Toate elementele ei formează o unitate complexă din care este imposibil să sustragi ceva fără a dezintegra restul. Orice element constrâns în libertate provoacă reacție în lanț, închide supapele șuvoiului de energie umană destinat sporirii progresului, șuvoi, care poate „curge” doar în condițiile libertății depline.
Libertatea posedă atractivitate psihologică. E. Ancel sublinia că, o dată trăit, sentimentul libertății trăiește în om, ca regulă, întreaga viață [32] (Анчeл Е. Этос и история. – М.: Мысль, 1988. – Р. 21).
Libertatea nu poate fi programată. A stabili a priori o măsură constituțională rezonabilă și utilă a libertății este imposibil. Nimeni nu poate fi absolut liber sau total asuprit. Dar dacă acceptăm că documentul juridic de bază al societății civile este constituția, atunci prioritatea trebuie să fie de partea libertății. Constituția garantează, în primul rând, libertatea.
J.Rawls scria că principiul libertății egale reprezintă un model-standard de acord constituțional. Acordul cuprinde în sine libertățile fundamentale ale omului, precum și libertatea ideilor și conștiinței în condiții de protecție asigurată. Cât privește principiul inegalității economice, locul lui este în legislația curentă, ordinară. În schema dată prioritatea libertății față de inegalitatea economică reflectă prioritatea constituției față de legislația ordinară [33] (Rawls J. The Theory of Justice. – Oxford University Press, 1973. – P. 199).
În aplicarea practică libertatea poate fi ușor compromisă. Adesea ea este limitată din așa-zisele raționamente de utilitate socială. În asemenea situație libertatea ea poate fi limitată nu în ceea ce dăunează societății, ci în ceea ce oamenii consideră că dăunează. În opinia lui C. Milosz libertății politice îi dăunează orice grijă excesivă pentru binele social. Și dacă libertatea individuală trebuie să fie limitată în numele utilității sociale, atunci utilitatea socială poate îndreptăți limitarea fără margini a libertății omului [34] (Milosz C. Visions from San-Francisco Bay. – N.-Y.: Farrar Straus Giroux, 1983. – P. 104). T.Goobs admitea limitarea libertății naturale prin legea civilă; Aristotel considera admisibilă supravegherea persoanelor, modul de trai al cărora dăunează regimului statal, iar întemeietorii SUA considerau că libertatea trebuie să fie privilegiul doar membrilor loiali comunității politice [35] (Gottfried P. The Conservative Movement. – N.-Y.: Twayne Publishers, 1993. – P. 24).
Pentru a se proteja de paternalism statal, societatea trebuie să-și elaboreze garanții eficiente de asigurare a libertății. Hegel considera că spațiul libertății individuale este stabilit de proporțiile proprietății private care stă la temelia respectivei libertăți. Deaceea el considera necinstită, amorală și lipsită de etică afirmația, cum că libertatea poate fi realizată separat de proprietate. Nu poate fi formată o comuniune bazată pe proprietate comună tocmai din motiv că acest fapt demonstrează lipsa încrederii reciproce, iar cei ce nu au încredere unul în altul, nu pot fi prieteni [39] (Гегель Г.В.Ф. Философия права. – М.: Мысль, 1990. – Р. 105).
Libertatea este valoarea supremă a societății care transformă bunurile în proprietatea celor, care le-au obținut. Dacă omul pierde proprietatea devine un nimic social. În lumea contemporană destinul, siguranța și puterea omului se sprijină în mare măsură pe proprietatea ce o deține. Este motivul pentru care în Occident proprietatea este considerată ceva sfînt și ține locul pietrei unghiulare a întregii construcții ideologice occidentale.
Libertatea cere ca individul să aibă posibilitatea să-și urmărească propriul scop. În vreme de pace omul liber nu trebuie să fie legat de scopurile colective. Posibilitatea de a lua decizii individuale există datorită dreptului clar la proprietate privată și la a dispune de mijloacele sale, precum dorește. Astfel, măsura proprietății private a individului îi stabilește spațiul garantat al acțiunilor libere [40] (Хайек Ф. Пагубная самонадеянность. – М.: Новости, 1992. – Р.p. 110-111).
În înțelegerea lui L. Levi oamenii pot fi liberi doar când guvernele sunt nelibere [41] (Леви Л. Что такое демократия. – USA: Изд-во Информационного агентства США, 1991. – Р. 8). Iar pentru M. Friedman, laureat al premiului Nobel (1976) pentru economie, factorul central al libertății este separarea puterii economice de cea politică, ce le permite să fie contrabalanță una pentru alta. Permițând forței economice să fie limitatorul puterii politice și nu amplificatorul ei, cum se întâmplă în socialism, piața capitalistă înlătură din societate o sursă periculoasă de coerciție politică. Logica afirmă că în asemenea sistem oamenii vor simți insuficiența libertății politice numai atunci când nu-și vor putea atinge scopurile în practica economică [42] (Berlin I. Four Essays on Liberty. – N.-Y.: Oxford University Press, 1986. – P. 122). W. von Humboldt observa că omul preferă trîndăvia în locul muncii impuse. Și numai proprietatea privată îl determină să rămînă activ. Drept consecință, dezvoltarea proprietății întotdeauna este însoțită de dezvoltarea libertății [43] (Гумбольдт В.фон. Язык и философия культуры. – М.: Прогресс, 1985. – Р. 50).
Același W. von Humboldt lega gradul suprem al libertății de gradul suprem al culturii și înzestrării indivizilor, de cerința de minimizare a necesității de a acționa în componența maselor omogene [44] ( idem Гумбольдт В.фон. Язык и философия культуры. – М.: Прогресс, 1985. – Р.p. 26-27).
Libertatea generează valori, precum diversitatea, pluralismul, toleranța, activismul uman, acestea reprezentând, concomitent, și condiții de apariție, menținere și dezvoltare ale libertății, surse care o alimentează.
W. von Humboldt considera diversitatea, în sens politic, valoare în sine, dat fiind că însăși dezvoltarea organică a omului solicită diversitate de situații. Chiar și cel mai liber și independent om nu va putea atinge dezvoltarea necesară în condițiile uniformității [45] (ibidem Гумбольдт В.фон. Язык и философия культуры. – М.: Прогресс, 1985. – Р. 30).
Instaurarea în secolul trecut a mai multor regimuri autoritare a însemnat o lovitură simțitoare dată diversității [46] (Dahl R. Dilemmas of Pluralist Democracy. – London: Yale University Press, 1982. – P. 37), amplificată și prin încercarea mai multor societăți să pună miza pe stat în condițiile dificultăților de ordin economic și social [47] (Бжезинcкий З. Большой провал. – N.-Y.: Liberty Publishing House, 1989. – P. 21). Dar în cele mai dezvoltate democrații diversitatea a rezistat fiind protejată de garanțiile constituționale. Curând, însă, „valul al treilea” postindustrial a solicitat imperios diversificare la scară largă. Națiunile, una după alta, începeau să piardă consensul intern. Pretutindeni luau naștere mii „de grupări în dispută”, cultura mondială și regională se destandardizau tot mai mult. În consecință, „decentralizarea deveni o chestiune politică actuală de și până ” [48] (Toffler A. The Third Wave. – N.-Y.: Bantam Books, 1994. –P.p. 251, 255).
Democrațiile occidentale sunt pluraliste, deoarece se bazează pe convingerea că starea de monolit a societății prezintă pericol de moarte libertății de gîndire și demnității omului.
Lumea contemporană atât de mult este înclinată spre pluralism, încât identificarea individului cu colectivul a cedat locul „diversității proiectelor individuale de viață” [50] (Хабeрмас Ю. Демократия. Разум. Нравственность. – М.: Наука, 1992. – Р.p. 26-27). Acceptarea realității ca arenă unde lupta se duce nu între bine și rău, ci între bine și bine, ar contribui la încetățenirea temeinică a pluralismului. Totuși, fiind martori ai pluralismului peste tot în lume, vom observa că în țările posttotalitare popoarele mai tânjesc după adevăruri absolute. În această parte a lumii pluralismul și multitudinea modelelor sociale constituie pentru oameni un accentuat disconfort psihologic.
Spațiul libertății se lărgește în societatea, cetățenii căreia abandonează sistemul monoideologic. Dominația unei singure ideologii transformă ideile în pârghii sociale [51 Bell D., The End of Ideology: On the Exhaustion of Political Ideas of the Fifties. : Free Press, 1960 ]– P. 370). Ideologia include convingeri, teorii, credințe, pe care le împărtășește benevol sau forțat societatea. Impunerea ideologiei, consideră Pierre Bourdieu, este practicată de statul care deține monopolul coerciției legitime simbolice [52] (Бурдье П. Социология политики. – М.: Socio-Logos, 1993. – P. 72). Aceasta ar însemna că statul se consideră deținătorul dreptului la adevăr. Ideologiile, afirma G. Marcel, primul filosof existențialist francez, sunt proaste prin capacitatea lor de a impune oamenii să urmeze postulate moarte [53] (Марсель Г. Быть и иметь. – Новочеркасск: Сагуна, 1994. – Р. 145). Ideologia, ca și orice doctrină care limitează dreptul alegerii, diminuează responsabilitatea individuală și astfel, formează premise psihologice de susținere a regimurilor totalitare. Deideologizarea vieții care a cuprins spațiul postsovietic permite a lărgi libertățile cetățenilor.
Toleranța, prin semnificația și conținutul său, se apropie de pluralism. Ea a devenit un imperativ categoric al coexistenței pașnice. Realitatea demonstrează necesitatea compromisurilor, iar compromisul este imposibil fără tolerarea argumentelor străine.
În sens etimologic toleranța se opune ortodoxiei și neacceptării compromisurilor, care s-au soldat pentru umanitate cu milioane de jertve în războaie civile, care au erodat noțiunile omenești despre bine și dreptate și care au ignorat caracterul schimbător al lumii [52] (Солженицын А. Нобелевская лекция. – Новый мир, 1989, # 7, – P. 141).
K. Jaspers observa că toleranța este inerentă indivizilor cu o cultură înaltă și cu mentalitate de aristocrat. Toleranța este mai puțin caracteristică oamenilor clasei de mijloc care deseori consideră că anume ei au dreptate și nu altcineva. Însă toleranța lipsește în totalitate tipului violent de oameni deprinși să „aplice lovituri” [53] (Ясперс К. Смысл и назначение истории. – М.: Политиздат, 1991. – Р. 224).
Inegalitatea firească a oamenilor, multitudinea caracterelor omenești și pluralismul opiniilor sunt condiții importante pentru progresul moral și material. Interzicerea, înăbușirea sau inacceptarea altor opinii este ineficientă, distructivă, provoacă tensiuni și conflicte sociale.
Împărtășite și urmate valorile libertății asigură activismul intelectual, fără de care progresul umanității este de neconceput. Gândurile și ideile expuse liber precedează acțiunile conștiente. Ideile sunt sursa principală a energiei umane. În opinia lui M. Novak, ideile și simbolurile timpurilor noastre au devenit mai puternice decât realitatea, ele fiind insăși realitatea nouă [54] (Novak M. The Spirit of Democratic Capitalism. – London: IEA Unit, 1991. – P. 183). Pentru J.-F.Revel sărăcia popoarelor este consecința politicii bazate pe idei proaste [55] (Revel J.-F. Democracy Against Itself. – USA: Free Press, 1993, – P. 167). Astăzi este împărtășită ideea că locul oricărui popor în mileniul al treilea este determinat de forța lui intelectuală. În opinia lui B.Malinowsky, lupta pentru viitor va fi câștigată de societățile în care instruirea va fi liberă și universală, iar scopurile vor fi alese în mod spontan. În schimb, regimurile care vor continua să producă indivizi în calitate de mijloace de obținere a rezultatului programat, vor pierde [58] (Malinowsky B. Freedom and Civilization. – London: George Allen, 1947, -P. 94). Este raționamentul din care universitățile americane beneficiază de patru libertăți esențiale: libertatea de a determina bazele academice de instruire; libertatea de a alege profesorii; libertatea metodelor de instruire; libertatea alegerii studenților [54] (Dworkin R. A Matter of Principle. – USA: Harvard University Press, 1985. – P. 313).
Reprimarea oricărui element al libertății face ca societatea să stagneze, puterea administrativă a guvernului să se extindă și, în definitiv, să se instaureze totalitarismul, paternalismul statal, autoritarismul și dictatura. În acest context F. Hayek amintea: „…cerința ca guvernul să se ghideze de opinia majorității are sens numai atunci, când această majoritate este independentă de guvern” [68] (Hayek F. The Constitution of Liberty. – Chicago: University of Chicago Press, 1960. – P. 109). Idealul democrației rezidă în siguranța că ideile care ghidează guvernul apar în procese spontane și în spațiul opiniilor libere de controlul politic.
Ideile sunt în stare să revoluționarizeze lumea. De aceea puterea statală, de regulă, este predispusă să interzică ideile care îi pot eroda temelia. Nu există guvern, care să nu tindă să ascundă adevărul nedorit de puterea politică [70] (Миллер А. Борьба за правду должна быть защищена законом. – Известия, 1992, 26 iunie. –P. 7). Păstrarea stabilității pare o grijă inerentă a oricărei puteri. În numele stabilității puterea va utiliza toate pârghiile disponibile, inclusiv controlul asupra gândurilor, ideilor, creației cetățenilor, din teamă să nu fie luată prin surprindere.
Statul nu poate depăși coliziunea științei cu ideologia. Ideologia, pe de o parte, nu recunoaște libertatea căutărilor științifice. Gândirea științifică, pe de altă parte, nu trebuie să facă joncțiune cu puterea de stat. Ideea științifică veridică trebuie să fie sursa bunăstării poporului, nu a statului. Înțelegerea modernă a realității indică asupra necesității efortului social pentru binele cetățeanului, nu al statului. Statul dispune de suficiente forțe pentru a se îngriji de propria bunăstare.
Orice tiranie se preface că este aleasă de popor, orice oligarhie – că este elita talentelor, orice dogmă politică – că-i teorie științifică [71] (Фурман Д. Наш путь к нормальной культуре // Иного не дано. М.: Прогресс, 1988. – Р. 572). Este motivul din care nu doar guvernele, dar și majoritățile parlamentare din aproape toate țările încearcă să controleze mass-media și, în primul rând, radio și televiziunea. Strategia oricărei puteri politice privește doctrinele nu ca adevărate ori false, ci ca favorabile ori periculoase puterii politice. T. Adorno observa că gândirii statale îi este caracteristic antiintelectualismul. Și chiar dacă statul afirmă în permanență că critica trebuie să fie responsabilă, concluzia trasă este că dreptul la critică îl are organizația politică. Astfel, critica din drept cetățenesc și obligațiune civică se transformă în privilegiu. Nu-i de mirare că persoanele care au legătură funcțională cu regimul politic, de regulă, se abțin de la critica orânduirii politice [72] (Адорно Т. Разумно ли действительное? – Новое время, 1989, # 46. – P. 34). Apare un cerc vicios: critica este necesară, dar într-o măsură determinată. Libertatea este necesară, dar în limitele stabilite de cel căruia-i aparține monopolul puterii. Poziția statului nu trezește însuflețirea poporului, scria L. Erhard, fiindcă statul tinde să dădăcească libertatea [73] (Эрхард Л. Благосостояние для всех. – USA: Посев, 1990. – Р. 277). B. Spinoza considera violente guvernele care neglijează libertatea oricui de a vorbi orice dorește, iar K.-A. Helvetius – netrebuincioase, pe cele care interzic să scrii despre chestiuni de guvernare [74] ((Гельвеций К. -А. Соч. в 2-х т. Т.2, М.: Мысль, 1974, -P.137). Guvernele, care pretind că li se permite orice, sunt despotice, considera P.-H. Holbach [75] (Гольбах П.-А. Избранные произведения. В 2-х т. Т. 2. – М.: Мысль, 1963. –Р. 248).
Dat fiind că, așa cum se consideră astăzi, lipsa accesului la informație chiar pentru o jumătate din populația țării erodează mecanismele democrației, tăinuirea informației compromite puterea mai mult decît deciziile proaste pe care le adoptă. În asemenea situații instituția statală elaborează un limbaj politic special, aparent deschis și accesibil. Drept rezultat apare fenomenul „logocrației” politice, adică a unui sistem subtil contemporan de utilizare a limbajului [76] (Клод А. Возможности языка. – Курьер ЮНЕСКО, 1986, aprilie. – P. 24). Limbajul respectiv are funcția de a legitimiza comportamentul statului. Odată demascat, statul reacționează activând, de regulă, mecanisme coercitive. Deaceea, activismul intelectual al societății civile nu coincide cu activismul ideologic al statului. Și chiar dacă libertatea și democrația convine și statului, ea îi convine doar strategic, în perspectivă istorică. Societatea civilă, însă, poate să se dezvolte doar în condițiile unei libertăți intelectuale permanente, chiar dacă strategic și ea este interesată de ordine și stabilitate. În contrast cu statul, pentru societatea civilă imperativul libertății intelectuale este dominant.
Dacă despre perioada contemporană spunem că este una a libertății, trebuie să recunoaștem că ea este și o perioadă a criticii, căreia i se supune totul. Devine absurd să consideri că cineva gândește, dacă în permanență încuviințează ideile ce nu-i aparțin. Și, de fapt, se întreba J. , cum poți ajunge la adevăr fără opinii opuse opiniilor noastre? [77] (Ламетри Ж. Сочинения. –М.: Мысль, 1983. -Р.P. 304, 320).
Indivizii neîmpovărați de putere sunt în stare să asigure renașterea ideilor. Iar ideile există numai în condițiile liberei concurențe. Chiar pe timp de război ar putea fi limitată difuzarea datelor și nu a opiniilor. Într-o țară liberă chiar și critica neîdreptățită a puterii devine utilă. Nimic nu-i poate tulbura pe cetățenii SUA mai tare, decât încercarea de a tăinui informația pe motiv că ea poate fi dăunătoare persoanelor investite cu putere [78] (Капп. И. О причинах насилия в США. – Америка, 1972, ianuarie. – P. 15).
Pentru a asigura progresul, este necesară o asemenea joncțiune a celor ce conduc cu cei ce sunt conduși, care să garanteze primilor păstrarea puterii, iar celor din urmă – roadele libertății.
Antagonismul dintre ordinea de stat și libertatea societății civile e mai bine să fie recunoscut deschis. Dat fiind că interesele progresului cer ca libertățile civile să fie prețuite mai mult decît ordinea constituțională, rezultă că libertatea intelectuală trebuie scoasă dincolo de limitele reglementărilor juridice. Cu alte cuvinte, dacă organele de stat sau oricare alte instanțe oficiale interzic denaturarea adevărului, este suficient pentru a crea un pericol de moarte libertății intelectuale a omului. Pentru că dincolo de această interdicție stă recunoașterea reală, dar absurdă, că cineva cunoaște de cu vreme adevărul sau că posedă criteriile lui [79] (Баткин Л. Возобновление истории // Иного не дано. – М.: Прогресс, 1988. – Р. 163).
Să amintim că tradițiile americane vizând libertatea presei acceptă posibilitatea ca oamenii să difuzeze informație irațională, necivilizată, neplăcută, neadevărată, periculoasă, instigatoare. Este plata pe care, uneori, o cere libertatea [80] (Уэбстер Д. Создание свободных и независимых средств массовой информации // Материалы о свободе. – : Изд-во USIA, 1998. – P.3).
A. Soljenițin considera amestecul de stat în procesele informaționale drept „pericol aprig”, motivînd că limitarea informației conduce la entropie și distrugere [81] (Солженицин А. Нобелевская лекция. – Новый мир, 1989, # 7. – P. 142). Vocea neauzită a poporului provoacă apatie socială. Apatia este în stare să distrugă democrația.
Într-o democrație veche, precum cea suedeză, dreptul cetățenilor la informația oficială este un principiu constituțional fundamental cu o vechime de peste 250 de ani. O lege specială din 1766 prevedea accesul liber al populației la documentele arhivei de stat [82] (Голдберг С. Доступнисть информациi для громадськости // Доповидь про свободу # 6. – USA: Вид-во USIA, Regional Program Office, 1998, -P. 5).
Deci, liberul acces la informația oficială, de rând cu libertatea de opinie și libertatea cuvântului, fără de care „piața de idei” nu se poate dezvola, trebuie să fie protejate, prin constituție, de orice amestec al statului. Este adevărat că multe constituții democratice, invocând probleme de securitate, prevăd anumite limitări ale libertății cuvântului. La drept vorbind, însă, cum observa cu multă exactitate V. Humboldt, securitatea unui stat nu solicită ca dezvoltării minților să i se confere o anumită direcție [83] (Гумбольдт В. фон. Язык и философия культуры. – М.: Прогресс, 1985. – Р.p. 74, 76). Istoria demonstrează necesitatea imperioasă de creare a unor mecanisme juridico-sociale capabile să minimizeze periocolul pentru libertate emanat de paternalismul statal.
Marii gânditori, abordând fenomenul libertății, s-au referit și la „reversul” acestuia – coerciția. Fondatorul pozitivismului englez, filosoful și economistul J.S.Mill (1806-1873), în eseul intitulat „Despre libertate” referinsu-se la pericolele pe care le comportă coerciția, accentua: ”Chiar și în cazul în care constrângerea este exercitată de comun acord cu opinia publică, aceasta e la fel de dăunătoare. Dacă întreaga umanitate minus o unitate ar fi de o opinie și doar unul împotrivă, atunci a înăbuși opinia acestuia care-i unul nu-i cu nimic mai cu dreptate decât dacă el unul ar înăbuși opinia umanității.” [97] (idem Милль Дж. О свободе / Пер. С английского. А. Фридмана // Наука и жизнь. – 1993. № 11. -Р. 13).
În opinia lui I.Berlin, „Coerciția presupune o incursiune intenționată a altor oameni în spațiul, unde în caz contrar eu aș fi putut acționa fără piedici.” [98] (И. Берлин. Две концепции свободы // Современный либерализм. М., 1998. –P.p. 19-20). În pofida unor recunoașteri a relativității libertății, liberalismul privește libertatea ca ceva sine qua non de care depinde orice realizare umană, apreciind constrîngerile exercitate de către alți oameni drept cel mai grav obstacol în calea succesului unei persoane. B. Russel menționa în mod deosebit locul în care I. Kant scria că „nu poate exista nimic mai groaznic, decît supunerea unui om voinței altuia” [99] (Рассел Б. История западной философии. Ч. 2. –М.: Миф, 1993. –Р.220).
Filosoful și juristul rus E. Trubețkoi (1863 – 1920) observa că teoriile existente consideră caracteristică a dreptului nu orice coerciție în general, fizică ori psihică, dar numai acea coerciție, care nu este considerată drept act abuziv. Coerciția, la rândul său, poate fi îndreptățită, dacă provine de la puterea recunoscută de drept, și dacă nu depășește limitele atribuțiilor oferite ei de drept; dar ea poate fi și neîndreptățită, dacă este exercitată de persoane neabilitate să facă acest lucru, de autorități impostoare sau dacă puterea, chiar investită de drept, încalcă limitele atribuțiilor sale. Dar teoriile care definesc dreptul prin „coerciție”, nimeresc în aceeași rătăcire ca și teoriile ce includ statul în definiția dreptului… Învățătura care consideră coerciția drept caracteristică esențială a dreptului…, în pofida opiniei susținătorilor săi, nu exprimă deosebirile esențiale ale dreptului față de moralitate.” [98] (Трубецкой Е.Н. Лекции по энциклопедии права. – М.: 1909г. // Allpravo.Ru – 2005.). E.Trubețkoi insista să fie făcută deosebirea între normele juridice și cele morale: normele juridice sunt exercitate prin constrângere, pe când normele morale nu dețin caracter coercitiv și exercitarea lor depinde de bunăvoința fiecăruia. Nu-l poți constrânge pe om să iubească binele, dar îl poți constrânge, prin frica de pedeapsă, să nu atenteze la viața cuiva. Cu alte cuvinte, nu-l poți constrânge pe om să fie moral, dar îl poți constrânge să respecte dreptul. Dar, susține savantul, nu trebuie să vedem în constrângere principala deosebire a dreptului de moralitate. Deseori obiceiurile sau concepțiile morale dominante în societate posedă o forță de constrângere mai mare decât însăși normele juridice. Prin urmare, constrângerea nu este specifică sau caracteristică doar normelor juridice. Mai mult, într-o societate bine organizată și dirijată ea este aplicată doar în cazul unei ilegalități deja comise sau, în calitate de influență psihică, previne posibile încălcări sau abateri de la normele recunoscute. Dacă într-o societate toți oamenii respectă normele vieții în comun fără nici o constrângere, am putea spune că aici nu există dreptul? Dimpotrivă, dreptul atinge culmea înfloririi acolo, unde este exercitat fără vre-o constrângere. Prin urmare, „constrângerea nu poate fi caracteristică a dreptului, în primul rând, pentru că dreptul poate exista și fără constrângere, în rândul al doilea, pentru că în realitate respectarea normelor de drept nu întotdeauna poate fi impusă și, în rândul al treilea, pentru că nu rareori constrângerea este însoțită de asemenea norme morale și reguli de viață în comun, care nu au caracter juridic” [99] (idem Трубецкой Е.Н. Лекции по энциклопедии права. – М.: 1909г. // Allpravo.Ru – 2005.).
Întemeietorul teoriei psihologice a dreptului, L. Petrajițki, considera că în mediul social au loc doar procese psihice. Prin urmare, dreptul este totalitatea elementelor condiționate de psihicul individului. Analizând relația dintre drept și moralitate, Petrajițki afirmă că îndeplinirea obligațiunilor morale poate fi doar un act benevol. Dacă cel obligat nu se va supune imperativului moral și va fi supus violenței fizice, atunci este vorba de o îndeplinire a obligațiunii juridice. Dezvoltarea conștiinței juridice depinde nemijlocit de dezvoltarea omului. Într-o societate cu nivel scăzut de cultură rolul dreptului îl joacă samovolnicia. Dezvoltarea nivelului de cultură al societății contribuie la faptul că „exercitarea samovolnică a dreptului se exclude treptat și se substituie cu acțiuni corespunzătoare ale organelor puterii de stat… [103] (Петражицкий Л.И. Право, государство и теория нравственности/ Русская философия права. Антология Спб., 1999 -P.331).
Până în prezent nu există o definiție a coerciției care să satisfacă rigorile științifice ale savanților. F.A.Hayek definește coerciția ca fiind „controlul mediului și al circumstanțelor unei persoane de către o alta, astfel încât, pentru a evita un rău și mai mare, omul este forțat să acționeze nu în conformitate cu un plan coerent al său, ci ca să servească scopurile altuia” [107] [F.A.Hayek, The Constitution of Liberty, Chicago, University of Chicago Press, 1960, -P.p. 20-21]. El afirma că „amenințarea cu forța sau cu violența reprezintă cea mai importantă formă de coerciție. Dar ele nu sunt sinonime cu coerciția, deoarece amenințarea cu forța fizică nu este singurul mod în care poate fi exercitată coerciția” [109] (F.A.Hayek, The Constitution of Liberty, Chicago, University of Chicago Press, 1960, -P.135).
Murray N. Rothbard, polemizând cu F.A.Hayek, definește coerciția ca fiind utilizarea invadatoare a violenței fizice sau amenințarea cu aceasta îndreptate împotriva persoanei sau a proprietății (legitime) a altcuiva. [108] (Institutul Ludwig von Mises – România http://misesromania.org/75/). Rothbard consideră definiția lui Hayek vagă și rudimentară, deoarece termenul „coerciție”, pe lângă faptul că include utilizarea agresivă a violenței fizice, mai include și acțiuni pașnice, non-agresive. În asemenea caz ar trebui să considerăm coerciție și existența în preajmă a unui soț ursuz sau a unei soții cicălitoare care pot face viața insuportabilă. Dar, este de părere Rothbard, „soția sau soțul au libertatea de a-și părăsi partenerul ofensator, iar rămânerea împreună reprezintă o alegere voluntară pentru ei. Cicăleala poate fi nefericită din punct de vedere moral sau estetic, dar ea nu este în nici un caz „coercitivă”, în vreun sens comparabil cu utilizarea violenței fizice.” [110] (Murray N. Rothbard, Etica libertății, Partea a patra: Teorii contemporane alternative ale libertății, Institutul Ludwig von Mises – România http://misesromania.org/75/).
În altă parte Hayek acceptă aplicarea conceptului de coerciție în cazul în care un monopolist este proprietarul unei oaze de apă. Să admitem, scrie el, că oamenii „s-au stabilit acolo în virtutea presupunerii că apa va fi întotdeauna disponibilă la un preț rezonabil”, că apoi celelalte izvoare au secat și că atunci oamenii „n-au mai avut de ales, singura posibilitate de supraviețuire pentru ei rămânând de a face tot ce le cere proprietarul fântânii: iată un caz de coerciție incontestabil” [113] (F.A.Hayek, The Constitution of Liberty, Chicago, University of Chicago Press, 1960, -Р.136), deoarece bunul respectiv este indispensabil pentru existența lor. Murray N. Rothbard respinge afirmația:”…deoarece proprietarul fântânii nu a otrăvit în mod agresiv fântânile rivale, el nu se comportă în nici un caz „coercitiv”; de fapt, el este furnizorul unui serviciu vital și ar trebui să aibă dreptul atât să refuze o vânzare, cât și să solicite orice sumă sunt dispuși să plătească solicitanții. Furnizorul unui serviciu deosebit de rar și de vital nu este în nici un caz coercitiv, nici dacă refuză să vândă, nici dacă solicită un preț pe care cumpărătorii sunt dispuși să îl plătească. Proprietarul oazei nu este responsabil pentru existența deșertului, sau pentru faptul că celelalte fântâni au secat”. [114] [apud: Murray N. Rothbard, Etica libertății, Partea a patra: Teorii contemporane alternative ale libertății, Institutul Ludwig von Mises – România http://misesromania.org/75/).
Conceptul de coerciție al lui Hayek este criticat și de profesorul R, Hamowy, care se întreabă: „Oare proprietarul acționează coercitiv dacă refuză să vândă apă la orice preț? Să presupunem că el consideră că fântâna lui este sacră și că apa este sfințită. A oferi apa locuitorilor ar veni în contradicție cu sentimentele sale religioase cele mai profunde…”. [116] [ ibidem] (apud (Murray N. Rothbard, Etica libertății, Partea a patra: Teorii contemporane alternative ale libertății, Institutul Ludwig von Mises – România http://misesromania.org/75/).
Pentru a depăși contradicțiile ce le conține definiția lui Hayek, Murray N. Rothbard propune „să facem unul din două lucruri: fie să limităm conceptul de „coerciție” strict la cazurile de invadare a persoanei sau a proprietății altei persoane, prin utilizarea forței fizice sau prin amenințarea cu aceasta, fie să renunțăm complet la termenul de „coerciție” și să definim pur și simplu libertatea, nu ca pe „absența coerciției”, ci ca pe „absența violenței fizice agresive și a amenințării cu aceasta”. [119] (Murray N. Rothbard, Etica libertății, Partea a patra: Teorii contemporane alternative ale libertății, Institutul Ludwig von Mises – România http://misesromania.org/75/).
Hayek afirmă că „totuși coerciția nu poate fi complet evitată, deoarece singurul mod de a o evita este prin amenințarea cu alte forme de coerciție”, și că „societatea liberă a rezolvat această problemă conferindu-i statului monopolul asupra coerciției și încercând să limiteze puterile statului la situațiile în care este necesar să se evite coerciția exercitată de către persoane private”. Rothbard, însă, consideră că ”societatea liberă” nu „conferă” statului nici un monopol asupra coerciției. În toate cazurile istorice statul și-a însușit prin violență și cuceriri agresive un astfel de monopol asupra violenței în societate. Prin urmare, deoarece libertatea presupune eliminarea violenței agresive din societate (cu menținerea violenței defensive, orientate împotriva posibililor invadatori), statul nu este – și nu poate fi niciodată – un apărător legitim al libertății. Deoarece statul trăiește, prin definiție, din dubla și atotprezenta utilizare a violenței agresive împotriva înseși libertății și a proprietății indivizilor pe care se presupune că i-ar apăra. Statul este calitativ nejustificat și nejustificabil. [121] ((Murray N. Rothbard, Etica libertății, Partea a patra: Teorii contemporane alternative ale libertății, Institutul Ludwig von Mises – România http://misesromania.org/75/).
Din viziunea critică a lui Murray N. Rothbard și R. Hamowy asupra teoriei lui Hayek vom reține câteva momente esențiale pentru înțelegerea fenomenului de libertate și coerciție și anume, că fenomenul în cauză nu trebuie abordat în afara moralei și nu trebuie lăsat să fie „modelat” de către stat. Statul nu crează drepturi. Drepturile izvorăsc de la și pentru posesorul lor legitim – omul.
Știința contemporană distinge cinci tipuri principale de constrângere: fizică, psihologică, legală, economică și informațională. Primele două tipuri sunt de bază, au apărut înainte de a se constitui societatea și statul, dar pot fi aplicate nelimitat și indiferent de condițiile istorice și social-politice.
Constrîngerea fizică este îndreptată fie asupra corpului, fie asupra proprietății private a individului. Cea psihologică este orientată către psihicul individului și, preponderent, către motivațiile vitale ale acestuia. Constrângerea legală constă în supunerea individului ori grupului de indivizi față de o normă abstractă, chiar dacă ea nu-i fortificată nemijlocit prin influență fizică sau psihologică. Constrângerea economică este posibilă, mai ales, în societățile relativ dezvoltate, cu relații economice stabile și diversificate. Constrângerea informațională din partea statului capătă sens și pondere doar în condițiile în care el depășește simțitor capacitatea indivizilor și grupurilor de indivizi de a obține, de a prelucra și de a difuza informația.
Caracteristicile de bază ale constrîngerii sunt unilateralitatea, indiscutabilitatea și recunoașterea dreptului subiectului constrângerii de a o aplica, drept sprijinit de încuviințarea sau neîmpotrivirea majorității.
Indiferent de tip, constrângerea poate fi exercitată prin diferite mijloace. Specialistul american în administrare publică T. Lowi, clasifică mijloacele de constrângere punând la bază două criterii: orientarea coerciției (directă și indirectă) și caracterul ei (simultan sau nesimultan). [126] (Lowi T.J. American Business, Public Policy, Case Studies and Political Theory// World Politics, n° 16, July 1967, -P.p. 42-56; Comentarii la modelul Lowi prezentate în Mény Y., Thoenig J.-C. Politiques publiques. P.: Presses Universitaires de France, 1989, -P.p.144-147.).
În sistemul de stat coerciția este distribuită neuniform. Instrumentele legale sunt concentrate în mânile organelor puterii. Constrângerea economică, în fond, este exercitată de către guvern și de către structurile lui specializate. Constrângerea psihologică și informațională este utilizată de diferite organe ale puterii, pe când atribuțiile de constrângere fizică și psihologică sunt concentrate în structurile administrative și, în special, în structurile de forță. Asemenea „distribuire” a constrângerii este caracteristică oricărui stat. Depinde de calitatea legislației care fie că poate stipula exact cazul și modul de aplicare al constrângerii, fie că poate lăsa loc pentru exercitarea coerciției la discreția structurilor sau funcționarilor de stat.
Mai mulți cercetători consideră că excluderea coerciției din viața socială este imposibilă și, maximum ce este posibil – minimizarea ei. La temelia coerciției stă violența. Fără a înțelege natura violenței și agresiunii umane este imposibilă înțelegerea fenomenului coerciției. În opinia savantului rus F. Miniușev, „în prezent în domeniul acesta există cel puțin patru direcții: biogenetică (etologică), psihologică, ecologică și socială” [133] (Минюшев Ф.И. Социальная антропология. М., 1997. -P. 154.).
Prin definiție, constrângerea este violență legitimă, adică, recunoscută de majoritatea populației și acceptată ca îndreptățită și chiar necesară. Legitimitatea constrângerii este importantă pe motiv că ea, în definitiv, determină reușita și eficiența constrîngerilor sau, altfel spus, atingerea obiectivelor urmărite de către organele puterii prin intermediul aplicării coerciției.
Legitimarea autorității urmărește armonizarea intereselor minorității guvernante cu interesele majorității guvernate. Legitimitatea este principiul justificator al exercitării puterii politice. În lipsa ei nu se poate menține și nu poate funcționa nici un regim politic. Legitimitatea înseamnă acceptarea autorității prin consimțământ, și nu prin forță. Ea nu este acordată o dată și pentru totdeauna, ci trebuie obținută sistematic (prin alegeri periodice, bunăoară).
Jacques Lagroye distinge patru „nivele” ale legitimității atunci când se referă la legitimitatea puterii. „În primul rând, este vorba despre legitimitatea, prescrisă însăși atitudinii puterii politice – atitudinii, care se instituționalizează prin diferența dintre guvernanți și guvernați, conducători și supuși; această legitimitate instituie, într-un fel, dreptul unora de a constrânge pe alții. În rândul al doilea, este vorba de legitimitatea, recunoscută pentru existența aparatului specializat, mai mult ori mai puțin, îndepărtat de alte structuri dominante (religioase, economice…), dar perceput întotdeauna ca având temeiuri pentru a exercita constrângere legitimă în raport cu întreaga societate în cadrul sistemului politic; cu alte cuvinte, la acest nivel problema rezidă în legitimitatea muncii politice specializate. În rândul al treilea, mecanismele abordate aici contribuie la instituirea legitimității formei, pe care o ia relațiile politice în societatea respectivă și, în particular, determinării procedurilor legitime de desemnare a conducătorilor, metodelor de exercitare a puterii, regulilor de funcționare a structurilor specializate. În sfârșit, este necesară instituirea legitimității, ce vizează un grup sau un individ, care realmente exercită puterea, luând în considerație că legitimitatea lor poate fi supusă îndoielilor, chiar și atunci, când au fost respectate procedurile de desemnare” [141] (Lagroye J. La légitimation// Traité de Science Politique/ Sous la réd. de M.Grawitz et J.Leca. T. 1. La science politique, science sociale, l’ordre politique. P.: Presses Universitaires de France, 1985, -P. 398.).
Statul, ca forma cea mai durabilă, stabilă și instituționalizată a puterii politice, înseamnă „orice asociere umană ce își arogă dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrângerii fizice legitime” [2] (Weber, Max, Politica, o vocație și o profesie, București, ed. Anima, 1992), iar absența acestei organizări politice este similară anarhiei. Statul trebuie să apeleze la coerciție atunci când celelalte mijloace ale puterii politice eșuează.
Orice stat își asumă gestionarea coerciției și își legitimează dreptul la monopolul asupra coerciției prin ideologii centrate, neapărat, pe o „instanță supremă” (interesul național, supremația legii etc).
În totalitarism accesul altor actori politici la competiția pentru putere este interzis. În democrație monopolul este ruinat de „piața liberă de idei” puse în circuit social de către mass-media, de principiile pluralismului de opinii, de asocierea liberă a cetățenilor în formațiuni politice cu scopul declarat de participare la competiția pentru putere. Deci, monopolul unei singure elite politice în totalitarism se transformă, în regimul democratic, în dreptul unei pluralități de actori politici de a participa la persuasiune și manipulare socială. În democrație apare posibilitatea de a face alegerea între manipularea unui actor politic sau al altuia. În consecință, în orice regim politic, chiar și în cel mai democratic, coerciția este mereu prezentă, cel puțin, ca amenințare latentă.
Coerciția în statul democratic este forma violenței prin care societatea organizată pluralist utilizează instrumente juridice pentru a-și proteja membrii săi de amenințările potențiale ale mediului și de agresiunile posibile în interiorul comunității.
Coerciția împotriva statului este legitimată prin exercițiul de a rezista constrângerii și presiunilor puterii politice.
Regimul realmente democratic furnizează puțină legitimitate pentru constrângere. Fondat pe pluralitatea discursurilor politice și pe exprimarea liberă a sufragiului universal, el se legitimează prin ideologia consensului majoritar. În schimb, regimul născut din violență (revoluție, bunăoară) nu are suficiente argumente să interzică utilizarea violenței împotriva sa.
Caracteristica fundamentală a autorității politice este recunoașterea ei necondiționată de către cei cărora li se cere să se supună. Autoritatea politică nu se poate menține decât în măsura în care sunt respectate persoana sau instituția de la care aceasta emană. Lipsită de avantajele legitimității, puterea politică se transformă în autoritarism, recurge la coerciție, descoperindu-și astfel slăbiciunile.
Coerciția nu are limite nici din partea autorității politice, nici din partea individului. Coerciția poate fi inițiată de individ împotriva statului sau de către stat împotriva individului. În anumite regimuri totalitare, cum ar fi nazismul sau stalinismul, se face uz de practici sistematice de utilizare a constrângerii fizice pentru a obține supunerea cetățenilor. Astfel, regimurile totalitare se asociază cu regimuri ale coerciției.
Contractul social dintre individ și societate presupune că statul protejează populația de amenințări și oferă cetățenilor care plătesc impozite un ambient prielnic vieții lor. Incapacitatea statului de a asigura ordinea și de a proteja cetățenii provoacă disfuncționalități sociale și conduce la pierderea legitimității.
Pentru a diminua impactul, în fond, devastator al coerciției în formele sale extreme, filosofii politici moderni propun în cadrul proiectului democratic, la nivelul politicilor curente, pluralitatea programelor politice și competiția ca normalitate a jocului politic pluralist (4) (Aron, Raymond, Democrație și totalitarism, ed. ALL Educational, Bucureștri, 2001, 280p; Dahrendorf, Ralf, După 1989. Morală, revoluție și societate civilă, ed. Humanitas, București, 2001, 232p), iar violența discursului politic să nu depășească agresiunea gestuală și cea a simbolurilor. Ei prezintă politicile constituționale drept soluția de compromis specifică societății deschise, tolerantă față de diversitate. Astfel, pentru ca schimbarea politică să se producă organic, pentru ca evoluția societății să fie graduală, în afara coerciției fizice și cu acordul majorității, trebuie să se instituie consensul actorilor politici cu privire la regulile după care se desfășoară competiția și după care se produce schimbarea. Politicile constituționale îi determină pe actori politici diferiți să stea împreună la aceeași masă de discuții sau negocieri.
Raymond Aron și Ralph Dahrendorf, adepți ai schimbărilor raționale, susținători ai evoluției pe calea reformelor și ai amendării permanente a legilor, dezvoltă concepția filosofiei politice tradiționale, reprezentată de Aristotel care considera că: „Punctul cel mai important pentru stabilitatea statelor…este de a conforma educația cu principiul însuși al Constituției.” [146] (Aristotel, Politica, ed. Antet, București, 1996, -P. 264).
Antropologul francez Pierre Clastres, e de părere că puterea politică coercitivă este o relație instituită între indivizi la un moment anumit al evoluției, și că societatea încearcă de la origini să se împotrivească permanentizării deciziilor cu caracter coercitiv. Puterea politică coercitivă și statul ca formă a puterii politice coercitive apar ulterior, într-un moment al evoluției istorice și nu sunt forme permanente (apriorice sau singulare) de relaționare între indivizi. În consecință, este acreditată ideea că poate exista o altă formă a puterii politice, necoercitivă și, deci, lipsită de mecanisme de constrângere. (6) (Clastres, Pierre, Societatea contra statului: studii de antropologie politică, ed. Ararat, București, 1995, 184p).
În opoziție cu antropologul Pierre Clastres, Jean-William LaPiere [Lapierre, Jean-William, Viata fara stat?, Institutul European, Iasi Traducere de Scurtu-Ilovan, Gabriela, Prefata de Carpinschi, Anton Aparut 05/1997 Nr. 1997, -311p] afirmă că puterea politică coercitivă este o caracteristică a tuturor societăților umane indiferent de gradul lor de evoluție și că societățile pașnice, armonioase, neagresive reprezintă rare excepții.
Biologii comportamentiști susțin că agresivitatea, ca izvor al coerciției, ca tendință, există indiferent de cultura sau societatea umană, dar că socializarea determină tipurile de comportament (7) (Eibl-Eibesfeldt, Irenaus, Agresivitate umană. Studiu etologic, ed. Trei, București, 1995).
Cercetătorul agresivității naturale, laureatul premiului Nobel (1973) Konrad Lawrence consideră că, în primul rând, agresivitatea nativă a omului nu poate fi exclusă prin absolvirea oamenilor de situațiile iritante; în rândul al doilea, ea nu poate fi înfrânată cu ajutorul „interdicțiilor motivate moral”. „Ambele strategii sunt la fel de bune, ca și tragerea supapei de siguranță la cazanul încălzit continuu pentru a lupta cu presiunea excesivă a vaporilor” [147] (Лоренц К. Агрессия (так называемое „зло”). -P. 30.). Agresivitatea poate îndeplini atât funcții negative, cât și pozitive. Ea, în particular, este necesară adesea în atingerea scopurilor. De aceea, în opinia lui Lawrence, nu trebuie lichidată agresivitatea ca fenomen, ci prevenite consecințele dăunătoare ale instinctului respectiv. S.Freud și E.Fromm considerau că agresivitatea nativă psihologică a omului poate fi limitată prin creșterea nivelului lui de cultură.
Filosoful rus I. Iliin considera că răul și violența pot fi limitate prin educație spirituală. Dar, potrivit lui, sunt oameni care demonstrează „incapacitate directă de a se reține de la nelegiuiri” și în fața voinței perverse a cărora sunt neputincioase toate măsurile de influență umană [150] (vezi: Ильин И. A. О сопротивлении злу силой. 2-е изд. Лондон, Канада, 1975. -P.p 13-18, 168.). Pentru a învinge răul, consideră I. Iliin, sunt necesare și constrângerea, și curmarea ca mijloc și modalități de împotrivire răului. Dar „sarcina nu constă în a umplea închisorile și în a executa, ci în a elabora, institui și menține forțele interioare motivaționale ale conștiinței juridice” [151] (idem, -P. 166).
Generalizând conținutul prezentei părți a studiului, vom reține că libertatea și coerciția sunt fenomene multiaspectuale, atribute inerente oricărui regim social. Izvorul libertății este omul. Libertatea, prin valorile pe care le generează, este condiția progresului individual și social. Libertatea individuală este spațiul acțional care nu aduce atingere libertății altui individ. Libertatea ideilor și opiniilor trebuie tratată altfel decât libertatea acțiunilor. Există multiple pericole ale libertății, pe măsură să-i erodeze integritatea. Pentru a-și spori imunitatea, libertatea necesită garanții și, în primul rând, constituționale.
Coerciția se manifestă în multiple forme în orice societate. În fond, statul deține monopol asupra coerciției și gestionează coerciția. Coerciția, practic, nu are limite și ușor metamorfozează în agresivitate și abuz ilegal. Pentru a nu degrada în act antisocial sau antiindivid, coerciția trebuie să aibă legitimitate. Trebuie făcută deosebirea între coerciție ca acțiune ilegală prin care sunt încălcare drepturile firești ale cuiva, și coerciția ca utilizare a forței pentru protejarea persoanei sau societății de acțiuni ilegale.
Prin urmare, problema constă nu în dezrădăcinarea coerciției ca fenomen, ci în minimizarea exercitării ei, prin dezvoltarea și fortificarea mecanismelor democratice de gestionare a societății și prin sporirea gradului de cultură al cetățenilor.
1.2. Imperativul valorizării valențelor libertății de către mass-media
Libertatea, pentru a nu rămâne valoare în sine, trebuie să-și găsească realizare în proiectul uman. Proiectul uman înseamnă progres individual și social condiționate de gradul de libertate al individului și al societății. Progresul individual și cel social se află în relație de interdependență și au caracter evolutiv. De aceea, și libertatea, și proiectul uman, trebuie privite ca produs și ca proces, concomitent.
Concepute ca proces, libertatea și proiectul uman conțin gradualitate în devenire, momente ale eliberării subiecților individuali și sociali de constrângeri. Concepute ca produs, libertatea și proiectul uman exprimă sinteza momentelor respective într-o anumită perioadă, sinteză supusă și ea devenirii, procesualității.
În calitate de proces și produs, libertatea presupune acțiunea umană menită să constituie un mediu în care individul să se poată afirma ca ființă creatoare. Iar acțiunea implică, la rândul său, cunoaștere și valorizare, opțiuni, scopuri, decizii și responsabilități pentru consecințele acțiunii.
De fiecare dată, la originea acțiunii este informația, astfel, încât putem afirma că finalul acțiunii este informația materializată (ca produs și proces), indiferent cu ce semn valoric – „plus” sau „minus”. Întotdeauna tendința umană a fost să confere acestui semn valoare pozitivă. Tendința, însă, în procesul materializării, deseori intră în contradicție cu factorii de influență asupra purtătorilor ei (subiecți individuali și sociali) care le determină, în definitiv, acțiunile. Astfel, factorii de influență devin factori motivaționali ai acțiunii umane. Și, dacă la originea acțiunii stă informația, suntem în drept să considerăm că valoarea acțiunii depinde de volumul, calitatea, însușirea și fructificarea informației.
Informația nu are valoare în sine. Ea capătă valoare ca produs al gândirii individuale și colective de care beneficiază individul și colectivitatea. Beneficiile sunt condiționate de trei factori majori: libertatea de a participa la actul „producerii” informației, care presupune acces la informație, însușire a informației, generare de informație și punerea informației în circuit social; posibilitatea verificării veridicității informației, care oferă șansa opțiunii juste; acțiunea propriu-zisă în temeiul informației deținute. Deci, la moment, putem preciza:
libertatea își găsește valorizare în realizarea proiectului uman, care echivalează cu progresul individual și social;
proiectul uman este realizat prin materializarea informației de către individ și societate;
calitatea proiectului uman este condiționată de calitatea informației valorizate.
Precizările respective pot facilita înțelegerea fenomenului, pe care ni l-am propus să-l analizăm – relația dintre mass-media și libertate, numai dacă ținem în câmpul atenției permanente posesorul libertății. Relația dată capătă importanță și actualitate, motivate de potențialul mass-mediei de a produce și a distribui informație către individ și societate. Potențialul în cauză are tendințe clare de creștere, astfel, încât mass-media devine un factor tot mai influent al acțiunii umane. Interesul pentru relația dintre mass-media și fenomenul libertății mai este cauzat și de faptul că, în majoritatea lor, cercetările în domeniu se referă mai mult la beneficiile de pe urma libertății mass-mediei, și mai puțin la izvorul și legitimitatea libertății ei. Altfel spus, există mai multe răspunsuri la întrebarea: „Pentru ce este necesară o mass-medie liberă?”, și mai puține la întrebarea: „De ce mass-media trebuie să fie liberă?”. În opinia noastră, înțelegerea mecanismului prin care mass-media obține libertatea permite a schimba optica asupra rolului, misiunii și obligațiunilor acesteia. Mecanismul, aparent simplu, în procesul evoluției capătă o asemenea complexitate, încât face dificilă, dacă nu imposibilă, percepția legitimității lui inițiale.
Mass-media interrelaționează cu libertatea, care nu poate fi altfel percepută, decât prin purtătorul, beneficiarul și generatorul ei – omul. Altfel spus, este o relație între mass-media și libertatea individului în procesul căreia se produce un transfer de libertate al acestuia către mass-media. Deci, mass-media devine liberă în virtutea faptului că posesorul libertății îi delegă parte din propria libertate pentru ca împreună, explorând realitatea, lărgind „piața ideilor” să-și sporească independentizarea sau gradul libertății. Mass-media, datorând propria libertate posesorului libertății, rămâne liberă atâta timp cât își onorează obligațiunea și își adjudecă responsabilitatea pentru modul în care sporește gradul libertății, care trebuie, în definitiv, să conducă la progresul individual și social. Astfel stau lucrurile la modul teoretic. La modul practic, după transferul libertății, după distribuirea acesteia și, drept consecință, apariția a doi posesori ai libertății – individul și mass-media, situația poate evolua după două scenarii:
a) cele două părți exploatează inechitabil, disproporționat valențele libertății, în dependență de forța de influență în și pe perioada interacțiunii; părțile devin una dominantă și alta dominată; pe termen scurt situația este în favoarea părții dominante, pe termen lung situația este în detrimentul ambelor părți, motivul fiind marcajul depășit de o parte, după care survine un dezechilibru echivalent cu abuzul de libertate, ce conduce la îngustarea canalului comunicațional (prin el trebuie să circule informație în ambele sensuri și în egală măsură pentru a da naștere cunoașterii reciproce și, implicit unui alt grad al libertății părților); canalul informațional pierde din valențele necesare declanșării unei noi calități și condiții a părților și, în definitiv, le afectează pe ambele;
b) cele două părți, în perioada interacțiunii, valorizează echitabil și proporționat valențele libertății, astfel, că rezultatul se precipită ca o nouă condiție și o nouă calitate a părților, la un alt nivel, mai extins al libertății amândurora, nivel, de la care se deschid alte perspective de evoluție, de progres. Iar finalitatea libertății, ca proces și produs, ca gradualitate și procesualitate, trebuie să se regăsească în progresul individual și social. Deci, raportul dintre mass-media și fenomenul libertății poate fi stabilit și judecat printr-un sistem de criterii, care ar indica adeziunea sau adversiunea la efortul comun de înaintare a individului și societății spre progres.
Progresul istoric și social echivalează atât cu progresul în conștientizarea libertății, cât și cu cel în realizarea libertății. Libertatea capătă semnificație și valoare doar în contextul acțiunii umane, forma supremă a căreia este creația. Omul creează și se creează. Omul nu este și nu poate fi definitiv creat. Creația îl determină să elaboreze proiecte, să ia decizii, să aleagă diverse căi de acțiune pentru a conferi sens propriei existențe. În procesul social-istoric, pe măsură ce progresează în cunoaștere, omul dobândește capacitatea de a se elibera de dominația constrângerilor externe și interne.
La baza oricărei cunoașteri umane stă informația la care omul, având acces, se conectează, o prelucrează, o transformă în cunoștințe, în știință și creație, astfel că am putea privi la procesul dat ca la „o fabrică de libertate”, informația fiind materie primă. Prin urmare, produsul finit – gradul de libertate, după fiecare „ciclu tehnologic” încheiat, este văzut ca rezultatul interacțiunii a doi factori de bază: a) calitatea „materiei prime” (informația) și b) capacitatea și performanța „utilajului” (individului) de a valorifica „materia primă”. Produsul finit la capătul unui „ciclu tehnologic” ar trebui să impulsioneze declanșarea următorului ciclu.
De la invenția lui Johann Gutenberg și până la apariția Internetului, omul, tot mai des, investește mass-media cu funcția de principal furnizor al „materiei prime”. De (primul militant pentru libertatea presei) încoace, omul tot mai mult, investește mass-mdia cu libertatea de a-și exercita funcția de furnizor neîngrădit de informații. Deci, de funcționarea ireproșabilă a „fabricii”, devine tot mai responsabil și „furnizorul”. Dar responsabilitatea își poate menține calitatea, valențele, pe perioada cât este supravegheată. În cazul nostru – un fel de verificare a „materiei prime” la intrarea în „fabrică”. Dar, se pare, tocmai acest moment al „ciclului tehnologic”, moment decisiv pentru calitatea produsului finit, îi scapă „producătorului”.
Prima noastră teză, pe care vom încerca s-o argumentăm, este că mass-media, pentru a beneficia de libertate, trebuie să fie responsabilă de valorizarea efectivă a valențelor libertății. A doua teză, este că responsabilitatea mass-mediei poate fi asigurată numai în situația, în care individul, beneficiarul produsului ei informațional, poate și are nevoia să verifice calitatea produsului. Verificarea calității produsului, la rândul ei, este condiționată de doi factori: a) voința și acțiunea nearbitrară sau sporadică a controlorului și b) distanța la care este poziționat furnizorul față de controlor, distanță, care, la rândul ei, conferă relației dintre cei doi subiecți una din două calități definitorii și decisive pentru destinul libertății – „relație directă” sau „relație indirectă, mediată”. „Relație directă” între doi subiecți, ori între un subiect și un obiect, ori între un obiect și alt obiect (agenți ai comunicării), denumim relația în care între agenții comunicării are loc un schimb continuu de informație, care circulă în ambele sensuri, de la și către ambii agenți, și care informație poate fi influențată și verificată în egală măsură de ambii agenți.
Să reamintim, că mass-media ca idee materializată în subsistem al sistemului social a apărut, istoricește, mai târziu decât ideea de libertate. Pentru a-și legitima existența, dar și utilitatea socială, mass-media a trebuit și trebuie în continuare „să împrumute” din fenomenul libertății, dar și să-l alimenteze. Pentru ca să fie asigurată funcționalitatea și funcționarea sistemului social, mass-media, ca subsistem, trebuie să-și însușească atâta libertatea încât să nu afecteze libertatea celorlaltor subsisteme. Aceasta ar însemna că mass-media, alimentându-se din „libertatea comună”, să alimenteze cu informație întregul sistem social, dat fiind că interacționează și influențează toate subsistemele. La acest moment se cer două precizări: a) utilizăm informația ca „materie primă” pentru lărgirea gradului de libertate și b) mass-media, influențând celelalte subsisteme, este, la rândul ei, influențată, dar nu punem semnul egalității între gradele lor de influență, ele fiind văzute de noi ca valori variabile, cu tendința pronunțată și permanentă a mass-mediei de a domina.
Posesorul libertății, unicul posesor, este omul. Prin urmare, a descoperi și a stabili relația dintre mass-media și libertate, înseamnă a analiza raporturile dinte mass-media și om. Raporturile respective capătă semnificație doar în măsura, în care determinăm și analizăm rezultatul lor, rezultat care, în definitiv, trebuie să confere condiției umane o nouă calitate, sau, la general vorbind, să conducă la progresul individual și social.
Libertatea ca proces și produs își structurează conținutul în momentele: gnoseologic, axiologic și praxiologic. Acestea se succedă, dar și coexistă. Cunoașterea oferă premise libertății, puncte de sprijin pentru dominarea realității externe. Prin cunoaștere omul se raportează la lume și la sine. Cunoașterea oferă punctul de plecare în ascensiunea spre libertate, dar și conștientizarea relativității libertății, a finitudinii temporale a omului. La nivelul subiectului individual, factorul timp se constituie în element coercitiv, etapele cunoașterii, care reprezintă și etape ale cuceririi libertății, fiind limitate, condiționate obiectiv de durata vieții. Este factorul de influență cu un pronunțat potențial motivațional care-l poate determina pe subiectul individual, oponent natural al oricăror constrângeri, să accelereze și să eficientizeze procesul cunoașterii, deci, și al ridicării sale pe scara graduală a libertății. La nivelul subiectului colectiv, al subsistemului social, factorul timp capătă alte semnificații, nu mai este perceput atât de vădit ca element coercitiv, care trebuie depășit. Deși experiența subiectului individual se acumulează și dă continuitate experienței subsistemului social din care face parte, subsistemul nu „achiziționează” și „graba” subiectului individual în cunoaștere și valorizare a valențelor libertății. În definitiv, subsistemul este lipsit de o motivație în plus de a evolua accelerat, nefiind strâmtorat de spațiul temporal, ca în cazul subiectului individual. În plan istoric, subiecții individuali „dispar”, iar sistemul rămâne, perpetuându-și existența și modificându-și experiența în dependență de valorile percepute drept valabile pentru o perioadă sau alta.
Progresul în cunoaștere, de asemenea, este un proces în care, la general vorbind, se interpătrund două acțiuni: a) cunoașterea unor noi zone ale lumii și b) însușirea cunoștințelor dobândite de predecesori. La modul teoretic, între aceste două acțiuni, trebuie să existe o coerență. La modul practic, fie că lipsește, fie că este perturbată, dată fiind atractivitatea diferită a celor două acțiuni pentru valorizator (tot ce-i nou suscită interes mai mare, chiar dacă nu este posibilă perceperea lui plenară fără însușirea cunoștințelor acumulate de generațiile anterioare) și gradul diferit de influență din exterior asupra valorizatorului. Putem presupune că acțiunii „a)” i se dă preferință.
Ce rol are mass-media în situația creată și cum răspunde nevoii subiectului individual de progres în cunoaștere, progres ce-i condiționează gradul de libertate? Răspunsul la întrebarea dată scoate în relief modul în care mass-media utilizează valențele libertății sale pentru a acționa asupra dimensiunii cognitive a personalității umane, dimensiune, care trebuie să-i ofere o imagine veridică asupra lumii. Imaginea veridică este oportună în perspectiva acțiunii conștiente și raționale, atât a subiectului individual, cât și a celui colectiv, ca o condiție obiectivă a evoluției spre progres a societății, ghidată de idealul libertății. Pe acest segment, însă, există spații largi ocupate de activități ale mass-mediei incompatibile cu perceperea adecvată a fenomenului libertății ca produs și proces cu o unică destinație – omul. Între aceste activități le vom semnala pe următoarele:
– mass-media oferă produsul său informațional, preponderent unidirecțional, către subiectul individual. Șansele ultimului de a interveni în oferta primului sunt minime;
– mass-media oferă un produs informațional tot mai voluminos și mai diversificat, spațiul temporal al beneficiarilor produsului (subiecți individuali și sociali) rămânând, în mod obiectiv, neschimbat. Prin urmare, timpul destinat însușirii, prelucrării produsului informațional (activitate specific umană) devine invers proporțional cu volumul informației. Timpul servește, practic, numai pentru acumularea informației, nu și pentru celelalte acțiuni, care trebuie, în definitiv, să conducă la progresul în cunoaștere și, deci, la sporirea gradului de libertate. Informația, astfel, acumulează valoare mai mare pentru ofertant în detrimentul valorii pentru adresat;
– mass-media adoptă o poziție accentuat activă care, practic, privează subiecții de latitudine (libertatea de a alege). Poziția activă se resimte în procedeele (manipulatorii) utilizate pentru a-i determina pe subiecți să accepte, tot mai des necondiționat, oferta informațională. Este o sarcină ușoară pentru mass-media, luând în calcul necesitatea obiectivă a omului de însușire informațională permanentă a realității în care trăiește. Subiecții au tot mai puține șanse să se împotrivească unei asemenea ofensive din partea mass-mediei;
– mass-media, tot mai des, apare nu doar în calitatea de distribuitor al propriului produs, ci și de redistribuitor al informației produse de alții. Astfel, dacă timpul necesar pentru producerea informației proprii este utilizat pentru redistribuirea informației străine, se diminuează capacitatea mass-mediei de a produce informație mai multă și, implicit, scad posibilitățile de acces a subiecților la un volum mai mare de informație;
– mass-media neglijează tot mai persistent discernământul în formarea ofertei informaționale, accentuează negativismul, senzaționalismul, reliefează teme pe care în mod artificial le califică drept stringente și de importanță reală pentru om. În consecință, oferta informațională creează un tablou distorsionat al realității;
– mass-media tot mai des face uz de potențialul manipulativ al informației și, la rândul său, se lasă influențată de respectivul potențial, „ascuns” în evenimentele pe care le reflectă.
Cercetătorii domeniului mijloacelor de informare în masă descoperă cu regularitate legătura directă între problemele reflectate de mass-media și problemele, pe care cetățenii le consideră importante. Cetățenii consideră importante anume problemele, pe care le scoate în evidență mass-media. Altfel spus, dominația unor tematici în spațiul informațional impune individului un tablou al lumii, în care prioritate au anume tematicile dominante, indiferent de importanța lor reală. Mai mult, se diminuează posibilitatea de a verifica veridicitatea și importanța acestora, excepție făcând cazurile, când beneficiarul produsului informațional este și martorul evenimentului despre care i se comunică. Este adevărat, că poate fi verificată veridicitatea, nu și importanța evenimentului.
Impactul mass-mediei asupra beneficiarului în dependență de selectarea evenimentelor și tematicii pentru oferta informațională, impact obținut prin direcționarea atenției spre anumite probleme, este cunoscut în teoria comunicării de masă ca efect de agendă (agenda setting). Mai mulți cercetători (Norton Long, McCombs și Shaw, G.Ray Funkhouser, Iyengar, Peters, Kinder, Tipton, Haney, Baseheart, Westley etc, etc) au demostrat și pe cale teoretică, și pe cale experimentală efectul direct al agendei asupra percepției realității. Mai mult chiar, J. Pfeffer consideră că astăzi, capacitatea de a formula agenda mass-media, și prin aceasta – a determina căror probleme să le fie dată prioritate, constituie unul dintre izvoarele importante ale puterii. (. Pfeffer, J. Power in organizations, Cambridge, MA: Ballinger. 1981.) Cu alte cuvinte, prin mass-media informația se transformă în instrument al puterii cu tendința de a deveni element-cheie în dominația socială.
În toate activitățile defectuoase enumerate subiecții au șanse minime de a interveni cu scopul de a-și revendica dreptul inalienabil de a cunoaște în temeiul dreptului primar la libertate. S-ar părea, mass-media survolează voit și cu bună credință spațiul nesecurizat al libertății individului în intenția de a-i oferi mai multă informație care să-i sporească nivelul cunoașterii. La modul real, însă, calitatea ofertei informaționale și, mai ales, potențialul de intervenție extrem de redus al subiecților în procesul schimbului de informații îi constrâng în libertatea lor de a-și alege propria cale gnoseologică. Astfel se nasc aparențele. Individului i se crează iluzia că face alegere liberă, dar, de fapt, alegerea este dictată de informația ce-i determină acțiunea. Să amintim aici opinia pe larg răspândită a lui B. Cohen despre faptul, că presa nu are succes în cea mai mare parte a timpului în a spune oamenilor ce să gândească, dar are un succes extraordinar în a spune cititorilor săi la ce să se gândească. [ ] apud Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, : Polirom, 2004 -P.238.]
De la 1963 (când a fost emisă opinia) încoace aparenta corectitudine (în respectarea libertății omului) a mass-mediei (acolo unde este) de a nu spune individului ce să gândească, ci doar la ce să se gândească, dacă și a suferit vre-o metamorfoză, atunci ea, se pare, consemnează o joncțiune a efectului „la ce” cu efectul „ce”, care nu fertilizează situația. Individului i se propun atâtea „la ce să se gândească”, încât „ce să gândească” devine a priori o cunoscută în ecuație. Amploarea cu care este diversificată agenda și repeziciunea cu care este schimbată agenda pune individul într-o dificultate tot mai mare de a alege „la ce să se gândească” și „ce să gândească”. În mod obiectiv, individul poate aloca timp tot mai limitat pentru „ce să gândească”, astfel că „la ce” devine „ce”, ratată fiind posibilitatea de odinioară de a însuși critic, voit și conștient informația obținută. Aparent, fluxul in creștere al informației la care are acces individul ar trebui să conducă la o cunoaștere mai profundă a realității. De fapt, însă, neputând fi însușită, ori fiind însușită fragmentar, informația nu-și poate fructifica valențele pentru a se transforma în cunoașterea care stă la temelia atitudinii și comportamentului. Astfel, creșterea volumului de informație oferit de mass-media nu semnifică și o extindere iminentă a opțiunilor individului în procesul cunoașterii. Iminentă, însă, rămâne necesitatea eradicării ignoranței pe care, cu certitudine, libertatea nu se poate sprijini. Cunoașterea mai profundă a necesității, legității, cauzalității, sporește capacitatea alegerii calificate între alternative, lărgește sfera libertății dobândite în procesul activității umane. Acest lucru este egal valabil pentru toți subiecții sociali, inclusiv pentru mass-media. Ea are și trebuie să aibă nevoia de a-și stabilii, de fiecare dată, coordonatele în care activează și gradul de libertate pe care l-a obținut și l-a valorizat. Gradul de libertate proprie va însemna gradul de libertate recunoscut și respectat pentru ceilalți subiecți sociali. Altfel spus, mass-media, trebuie să-și evalueze libertatea ca produs, pentru a contribui la continuarea procesului de extindere a limitelor libertății proprii și libertății celorlalți subiecți sociali, și pentru a confirma că procesualitatea cunoașterii corespondează cu procesualitatea libertății.
Contribuția mass-mediei la creșterea dimensiunii gnoseologice a individului devine ponderabilă și semnificativă dacă respectă dreptul acestuia la libertatea cuvântului, drept, care include în sine libertatea gândirii și libertatea discuțiilor. Acest lucru are importanță principială, dat fiind că toate libertățile individului decurg din capacitatea lui de a gândi de sinestătător și de a-și elabora independent proiecte de viață.
Libertatea discuțiilor presupune un act comunicațional bilateral, bidirecțional. Dar realizarea respectivei libertăți prin intermediul mass-mediei este afectată de caracterul ei preponderent unidirecțional și, deci, de potențialul limitat de intervenție al individului. Modul în care acționează actualmente mass-media pe planul componentei gnoseologice a libertății omului, nu soluționează problema cunoașterii, în general, nici problema, numită în teoria comunicării „decalajul cunoașterii”, în particular.
Libertatea, pe lângă momentul gnoseologic, implică facultatea umană de opțiune axiologică, de adeziune la anumite valori și idealuri și la promovarea acestora. Valoarea nu este atribut intrinsec al obiectelor (materiale sau ideale) și nici atribut intrinsec al subiectului. Fiecărei valori îi corespund alte valori situate la ceilalți poli axiologici, fapt ce creează permanența alternativelor și posibilitatea opțiunilor.
Opțiunea axiologică a omului este un act individual, dar omul trăiește și acționează într-un mediu social, într-un sistem social. Sistemul social, la rândul său, pentru ca să-și perpetueze integritatea, să-și organizeze funcționalitatea și să-și asigure evoluția, trebuie să dețină ori să-și constituie un sistem valoric comun, pe care, de asemenea, în comun, să-l respecte, să-l reproducă și să-l perfecționeze. Sistemul valoric în sine, ca și libertatea, nu are relevanță. El își manifestă valențele doar în raport cu acțiunea umană. Însușirea valorilor generează atitudini și comportamente. Zdruncinat din temelie, sau demolat, sistemul valoric năruie integritatea sistemului social, dinamitează coeziunea socială, ca factor decisiv al progresului social. Este cazul statelor ex-sovietice, dar este și cazul statelor cu democrații avansate, unde sistemul valoric este supus unor mutații îngrijorătoare. Mass-media se află în centrul acestor mutații.
Schimbarea de situație în sistemul valoric tradițional intervine și din motiv că informația – temelia cunoașterii, culturii și libertății, în definitiv, capătă un alt statut – cel de marfă, iar utilizatorii sau beneficiarii informației, se transformă în „consumatori”. Acceptarea informației, dar și recunoașterea ei, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, ca tip de marfă, cultivă și o atitudine ca față de o marfă. Acceptarea calității individului de consumator implică și o atitudine ca față de consumator. În opinia noastră, informația ca marfă îndepărtează subiectul individual de dreptul la informație, de dreptul de a primi și, în mod pregnant, de a răspândi informații. Dacă informația este marfă, este de așteptat ca relațiile cu ea să fie ajustate la cele clasice: producător-marfă-consumator. Nu mai mult. Există o similitudine cu optica, prin care familia este văzută, fie ca centrul societății, fie ca celula societății. Atitudinea față de centru (care este unul și trebuie prețuit) devine una principial diferită de atitudinea ca față de celulă (care sunt multe și nu-i neapărat să fie prețuite).
Informația este un produs specific al rațiunii umane. Informația naște informație. În aceasta rezidă universalitatea și inepuizabilitatea ei. Marfa este produsă din materii prime, diferite de produsul finit. Informația este „produsă” din alte informații. Producătorul mărfii poate monopoliza producerea. Nimeni nu poate monopoliza informația sau producerea informației, fără a îngrădi în mod reproșabil drepturile și libertățile celorlalți. În definitiv, atitudinea față de informație ca față de o marfă îi îndepărtează pe subiecți de responsabilitatea pentru calitatea ei, responsabilitatea delegându-i-o, cu ușurință, dar neîndreptățit, producătorului. Și îi poziționează în inspectativa consumatorului. Deficiența unei asemenea situații constă în limitarea spațiului pentru schimbul reciproc de informații, limitarea pieței de idei, care idei, intrând în competiție liberă și loială, fie că rezistă, fie că cedează locul altora. Piața mediatică lasă loc doar pentru producător, marfă și consumator. Astfel, „consumatorul” este înstrâinat de calitatea sa firească și de coproducător al informației. Iar când individul X delegă benevol (în realitate nu este un act benevol) individului Y dreptul propriu de a produce informație, volens-nolens, îi delegă și parte din propria capacitate de a gândi și, concomitent, parte din propria responsabilitate pentru consecințele gândirii. Astfel se creează un larg spațiu pentru abuzuri din partea individului Y, pentru care nu există suficiente motivații sau interes să-și asume și responsabilitatea individului X. În plus, concomitent cu respectiva „delegare”, individul X „deconectează” procesul de gândire autonomă, situație, care în nici un fel nu poate conduce la extinderea spațiului propriei libertăți. Dimpotrivă, el devine foarte ușor sclavul informației străine, la care își raportează existența proprie. Aceasta echivalează, în definitiv, cu alteritate gnoseologică și axiologică. Situația nu poate fi schimbată, până „consumatorul” informației nu-și va reîntoarce statutul legitim de „coproducător” al ei.
Invocarea viziunii asupra informației ca marfă, dar și percepției acesteia în ipostaza mărfii, este necesară pentru a facilita înțelegerea mecanismului prin care mass-media, ca subsistem social, interacționând cu sistemul social pe planul dimensiunii axiologice a libertății umane, în măsură mai mare ori mai mică (în dependență de măsura în care mesajul mass-mediei influențează opțiunea obiectului influenței) contribuie la erodarea valorilor tradiționale.
Producătoare și produse ale acțiunii umane, valorile, în general, apar ca expresie a posibilului prin care se exprimă libertatea umană. Dacă valorile urmărite și promovate de mass-media consună cu opțiunile axiologice ale individului și echivalează, în definitiv, cu progresul societății, atunci acțiunile ei, raportate la calitatea societății, indică și gradul de libertate al mass-mediei, și relația ei cu libertatea, și măsura în care a valorizat libertatea.
Pentru ca mass-media să fie într-o relație corectă cu fenomenul libertății (în momentul axiologic de realizare a conținutului ei), trebuie să reprezinte un sistem valoric, egal predispus să influențeze valorile sociale, dar și să se lase influențat de acestea prin purtătorii valorilor – subiecții individuali și sociali. Acest lucru este cu atât mai important, cu cât mass-media contemporană influențează toate sferele vieții – economia, familia, religia, instruirea, ocrotirea sănătății, industria distracțiilor etc.
Mass-media, făcând uz de libertate, trebuie să-și demonstreze sistemul de valori, acceptat și apreciat de sistemul social. Devenită o componentă esențială a lumii moderne, mass-media se manifestă în permanență ca actor social activ, influențând și chiar modelând celelalte subsisteme. În acest sens, universalitatea mass-mediei depășește toate celelalte institute sociale. Este o realitate, apărută din conștientizarea, valorizarea și realizarea libertății de către mass-media, dar care comportă în sine și beneficii clare, și pericole reale.
Libertatea, pe lângă cunoaștere și valorizare, presupune și momentul praxiologic, momentul realizării proiectului uman, perceput ca produs și proces. Pentru a fi liber este insuficient să înțelegi realitatea în care trăiești. Trebuie să acționezi în câmpul posibilităților pe care aceasta îl deschide. Relațiile acționale presupun atributul creativității. Prin urmare, subiectul se instituie ca agent în relațiile sale cu lumea numai în măsura în care devine creator de realitate. Gradualitatea și procesualitatea libertății se desprind din eficiența oricărui tip de acțiune umană, indiferent dacă aceasta vizează planul relației om-natură, om-sistem social, sau planul spiritual.
Realizarea condiției umane depinde de mediul pe care omul și-l creează prin acțiune. Nefiind un dar oferit de vreo instanță transcendentă, libertatea nu se așteaptă spre a coborî în sfera umanului, ci se cucerește în lupta cu noi și cu ceea ce există în afara noastră. Accederea omului spre independentizare, spre libertate se realizează printr-un mediu propriu pe care și-l creează și îl perfecționează în permanență, implicând și cunoaștere, și valorizare, și acțiune.
Libertatea aparține în egală măsură fiecărui cetățean. Atunci când cetățenii se unesc în entități, putem presupune că libertatea „migrează” în entitățile respective împreună cu purtătorii ei. Dacă cetățeni liberi constituie entitatea mass-media, ar trebui să rezulte o mass-media liberă. În realitate se întâmplă altfel, tocmai din motiv că, în anumite momente și pe anumite segmente, intervine și se manifestă fenomenul înstrăinării de libertate a entității. Prin înstrăinare omul este supus unor constrângeri venite din alteritatea produselor acțiunilor proprii. Pentru Hegel înstrăinarea era starea de sclavie a spiritului în formele sale obiectivate, iar lipsa de libertate a personalității echivala cu un exemplu de alienare a acesteia.
Analiza înstrăinării ca fenomen (Hegel, Feuerbach, Strausse, Marcuse, Sartre, Heidegger etc) reliefează o viziune aproape comună asupra semnificației conceptului de alienare: îndepărtarea omului de esența sa, o dezumanizare, o golire de conținut a umanului și se constituie în constrângere la realizarea libertății, având la origine conflicte de normativitate, interese, scopuri, atitudini, idealuri etc. Cel mai mare pericol pentru înstrăinare vine din partea statului. Înstrăinarea prin etatism este un proces de diminuare a libertății individului prin dependența sa față de stat, mecanismele statale reprezentând constrângeri la realizarea condiției umane. Etatismul apare ca o imixtiune a statului în viața individului, mai mult, deseori – ca acțiune a statului împotriva individului. Drept consecință, degradează societatea civilă și sunt suprimate drepturile și libertățile individului, implicit, colectivității. J.-J.Rousseau, încă la 1762 în „Contractul social” milita pentru ca legile statului să exprime necesitatea socială obiectivă, dar să asigure și drepturile cetățenilor, iar legalitatea – să reprezinte cadrul afirmării libertății tuturor și nu privilegiul unor indivizi. Legalitatea nu este temei pentru încălcarea libertății celor slabi de către cei puternici, ci temeiul respectării drepturilor și libertăților fiecăruia dintre membrii unei colectivități. Și nu poate exista libertate acolo unde nu sunt legi, sau unde cineva stă de asupra legilor. ()Руссо Ж.-Ж. Об общественном договоре, или принципы политического права / Трактаты. М.: «Наука», 1969
Și alți gânditori, promotori ai ideii de libertate (Hobbs, Locke, Montesquieu, Kant, Hayek, etc) vedeau rolul statului și a legilor nu în a reprima sau constrânge, ci în a crea și asigura condiții pentru o conviețuire normală prin respectarea drepturilor și libertăților umane. Dar acest spirit iluminist a fost abandonat, promovându-se, cu începere din secolul al XIX-lea, ideea subordonării societății față de stat. Viziunile asupra statului ca realizare a libertății, mistificarea rolului statului în armonizarea scopului său general cu interesele particulare ale cetățenilor, a condus o mare parte a omenirii către experiențe dramatice (dictatura proletariatului, bunăoară), soldate cu demolarea libertății individuale și colective. Unicitatea puterii în stat, opusă ideii democratice de separare a puterilor, reprezintă cel mai concludent mod de concretizare a suprimării libertății în toate planurile.
Statul de drept, în care principiul supremației legii nu este declarat, ci are funcționalitate, creează și asigură condiții de afirmare a libertății individuale și colective. Dar legea devine funcțională în măsura, în care este supravegheată de trei actori sociali: individul, societatea civilă și statul. Starea permanentă de veghe a individului și societății civile este absolut necesară.
Cetățeanul poate beneficia în mai mare măsură de dreptul legitim la libertatea cuvântului atunci când are o legătură directă cu mass-media și, deci, posibilitatea reală de a interveni în procesul comunicațional. Acest drept, în cea mai mare măsură, poate fi exercitat în condițiile mass-mediei comunitare. Dar practica demonstrează că tipul dat de mass-media nu este profitabil. Interesul economic a condiționat, pe de o parte, concentrarea mass-mediei și, pe de altă parte, îndepărtarea ei de cetățean. Cu cât mass-media se îndepărtează (inclusiv geografic) de cetățean, cu atât scad șansele acestuia de a interveni și a face uz de valențele libertății sale. Când mass-media capătă proporțiile unui conglomerat, a unui monopolist, șansele tind spre valoare nulă, spre care tinde și responsabilitatea pentru cetățean a monopolistului. În definitiv, într-un mod persuasiv, individului i se oferă imaginea realității, „construită” de un număr redus de oameni care dețin tehnologiile informaționale. Drept exemplu poate servi rețeaua CNN, unul dintre liderii mondiali în creare de imagine a realității. Evenimentele iau forma și conotația pe care le-o conferă marile companii mediatice. Dar pe cetățean ”nu-l interesează evenimentele, ci informațiile, evenimentele puse în formă mediatică prin munca ziaristului” [Wolton, Dominique, War Game. L’information et la guerre, Ed. Flammarion, 1991, -p.27]. CNN a fost supranumită, nu fără motive, „al șaisprezecelea membru al Consiliului de Securitate al ONU”. Produsul ei informațional, cumpărat și difuzat de către toate mass-mediile importante, ajunge la legislatorii de toate nivelele și de pe toate continentele, la guvernanți și la guvernați. Însă acțiunile CNN au adus în uz și sintagma ”catastrofă mediatică”. După mediatizarea simulacrului de război din Golf, cercetătorul francez Philippe Gaillard scria:”1991 va rămâne o dată în istoria mijloacelor de comunicare în masă și încă una rușinoasă… Ce s-a întâmplat? Pur și simplu ziariștii au abdicat. Cei de la televiziune s-au transformat în acari de imagini venite din toate direcțiile. Confrații lor de la radio și din presa scrisă s-au lăsat subjugați de show, au petrecut ore întregi privind emisiunilecanalului american CNN, acest ”robinet de imagini”, în loc să-și facă meseria, să caute activ informațiile și să le analizeze. Catastrofa mediatică a pus în evidență ceea ce în fapt toată lumea știa prea bine: evenimentul brut oferit privitorului în timp real este lipsit de semnificație”. [Gaillard, Philippe Tehnica jurnalismului, trad. Alex. Ilies Câmpeanu, ed. Stiintifica, Bucuresti, 2000 -180p, –p. 9-10]. Astfel, mass-media oferă un tablou al lumii care nu poate fi contestat, deoarece nimeni nu poate verifica veridicitatea lui. E greu de presupus că posesorul legitim al libertății a delegat cu bună știință unui organism social funcții și atribuții pe care să nu le poată controla.
Libertatea, ca valoare, poate fi viabilă și poate aduce beneficii, doar în situația în care de ea beneficiază uniform toate instituțiile sociale și toți cetățenii. Fiecare cetățean și fiecare instituție socială trebuie să se alimenteze din libertate și trebuie să alimenteze libertatea; să beneficieze de libertate și să genereze libertate.
Statele care au conștientizat potențialul enorm al libertății cuvântului au acceptat ca mass-media să beneficieze de un grad mai înalt al libertății. De observat, că gradul de libertate al mass-mediei este mai înalt în raport cu statul și nicidecum în raport cu cetățeanul.
Mass-media operează cu informație. Informația înseamnă influență. Influența echivalează cu puterea. Mass-media care a conștientizat această putere dă semne de comportament similar puterilor în stat. Cât timp mass-media nu conștientizează puterea pe care o deține este ușor atrasă în tabăra celorlaltor puteri din stat. Normalitatea se instaurează în perioadele în care mass-media își demonstrează sistemul de valori corelat coerent cu criteriile valorice socio-umane, și anume: când asigură dreptul publicului la informare, când asigură libertatea de informare și când asigură accesul liber la informație al publicului. Fructificarea sistemului de valori solicită mass-mediei să joace roluri sociale, în principal, cel de educator al societății libere și cel de militant pentru o societate liberă. Mass-media, prin mijloacele specifice de care dispune, caută, comunică, promovează și apără adevărul. Acest fapt conferă mass-mediei atribute definitorii, dar și obligatorii, pentru că adevărul, din perspectiva teoriei liberale, care stă la temelia societăților democratice moderne, poate fi stabilit în confruntarea liberă a ideilor și opiniilor. Aceasta impune mass-mediei să asigure:
prezența spațiului public, concurențial pentru ideile și opiniile existente asupra tuturor chestiunilor de interes social;
prezența, prin acces liber, a ideilor și opiniilor, în spațiul respectiv, în mod dezinteresat, fără a le distorsiona prin interpretări arbitrare și subiective;
accesul neîngrădit al publicului la ideile și opiniile din spațiul concurențial.
Astfel, libertatea pentru mass-media nu mai înseamnă un drept, de care poate sau nu poate, dorește sau nu dorește să facă uz. Libertatea trebuie privită ca o obligațiune pentru mass-media. Această concluzie survine în urma circumstanțelor în care dreptul universal al cetățeanului la informație nu poate în prezent să fie respectat plenar fără concursul mass-mediei. Pe contul mass-mediei rămâne asigurarea celei mai semnificative părți a dreptului cetățeanului la libertatea cuvântului, la libera exprimare. Situația actuală nu se va modifica, cel puțin, în perspectiva vizibilă. De aceea, viabilitatea și valabilitatea drepturilor omului la informație, dacă acestea nu sunt himere, nu cunoaște și nu va cunoaște alternative. Libertatea a pogorât în spațiul uman, în mediul social pe aripile informației. Informația străbate toate momentele structurale ale conținutului libertății umane – gnoseologic, axiologic, praxeologic, și toate planurile de manifestare a libertății în relațiile omului cu lumea interioară și cea exterioară. În acest context putem afirma cu suficientă certitudine: libertatea subiectului individual și colectiv capătă dimensiuni, caracteristici și realizare în dependență de cantitatea și, mai ales, de calitatea informației pe care o obține. Și dacă mass-media ocupă locul principalului furnizor de informație, atunci acesta devine iminent și locul principalului răspunzător pentru calitatea gradualității și procesualității libertății. Altfel spus, dacă libertatea mass-mediei nu se materializează în sporirea libertății individuale și sociale, atunci libertatea capătă caracter preponderent fiduciar. Fiduciarizarea libertății poate aluneca spre quasifiduciarizare.
1.3. Limite permisibile și admisibile de coerciție a mass-mediei
Mass-media, funcționând în societate, trebuie să adopte norme de comportament social, menite să facă posibilă conviețuirea socială. Norma, prin definiție, este un act coercitiv, dar necesar coexistenței sociale. Prin urmare, are importanță să stabilim până unde se întinde norma în cazul mass-mediei pentru ca aceasta de la urmă să-și demonstreze funcționalitatea și rolul social.
Istoria apariției și evoluției mass-mediei oferă o multitudine de modele de reglementare ale activității ei. Faptul indică, totodată, lipsa identității profesionale. Câmpul ocupațional al mass-mediei nu este conturat cu claritate și exactitate până în prezent. Deaceea atestăm o situație ambiguă. Nu există o viziune comună asupra fenomenului și particularităților coerciției. Nu există o viziune comună asupra rolului și rostului mass-mediei în societate. Prin urmare, din două incertitudini nu poate fi dedusă o certitudine – relația dintre mass-media și coerciție.
Fiecare sistem social impune reglementări de funcționare a subsistemelor sociale, inclusiv mass-mediei. Reglementările cuprind limitile admisibile și permisibile ale comportamentului acțional al mass-mediei, după care intervine coerciția. Limitele respective constituie o variabilă dependentă, grosso modo, de natura regimului social, dispus să asigure, dar și să supravegheze activitatea subsistemelor sociale. În acest sens, istoria dezvoltării mass-mediei include și istoria sistemului de supraveghere a activității ei.
De exemplu, dacă în Anglia secolelor 16-17 era dezvoltat sistemul de patente, el a devenit comod și pentru supravegherea presei, de rând cu licențierea activităților, cu cenzurarea conținutului materialelor tipărite și cu urmărirea judiciară în cazul încălcării normelor legale stabilite. Tipăriturile cu caracter politic și religios urmau să treacă o cenzură prealabilă riguroasă, deși acest lucru era, practic, imposibil de realizat. J.Milton considera că cenzura este inutilă pentru că ea nu răspunde misiunii sale. Ea trebuie să preîntâmpine răul care ar putea surveni de la circulația liberă a cărților. Dar în această lume „răul și binele cresc împreună și a deosebi unul de altul este, deseori, la fel de dificil ca și alegerea semințelor amestecate pe care trebuia să le sorteze Psiheea. În asemenea situație fie că cenzorii trebuie să fie neprihăniți, fie trebuie să se renunțe la cenzură. Dar chiar dacă cenzura ar putea deosebi binele de rău, oricum nu ar fi în stare să împiedice răspândirii ultimului. Răul pătrunde în lume pe căi ocolite la fel de bine ca și dacă cenzura ar lipsi. Astfel, activitatea cenzurii amintește fapta eroică a acelui înțelept, care dorea să prindă cioara, închizând poarta livezii sale.” [ ] Д.Мильтон, О свободе печати. Речь к английскому парламенту (Ареопагитика). Полный перевод с английского под редакцией П.Когана с предисловием А.Рождественского, http://evartist.narod.ru/text2/28.htm) . Milton, în maniera sa combativă, a demonstrat că cenzura nu numai că este imposibilă, dar și dăunătoare firii libere a omului. Totuși, ceea ce merită de reținut e că presei, potrivit teoriei autoritare, i se interzicea cu precădere critica regimului politic.
Evoluția gândirii umane a condus la înțelegerea necesității de a conferi mass-mediei funcția de control asupra activității autorităților. Evoluția în cauză și-a găsit materializare în teoria libertariană. Ceea ce o deosebește de alte teorii – un spațiu extins de libertate și, corespunzător, măsuri de constrângere nemaiîntâlnit de reduse până atunci. Rolul „câinelui de pază” a investit mass-media, practic, cu puteri nelimitate. Dar tocmai acest fapt, se pare, a declanșat mecanismul de autodistrugere lentă a mass-mediei, ori, altfel spus, de tendința înăspririi măsurilor coercitive împotriva ei. Autorii teoriei, entuziasmați de mecanismele regulatorii și autoregulatorii ale pieței, considerau că ea, piața, va fi în stare de la sine să reglementeze judicios activitatea tuturor actorilor de pe piață. Practica, însă, a demonstrat că piața poate reglementa foarte multe lucruri, dar nu le poate reglementa pe toate. Activitatea mass-mediei este unul dintre aceste lucruri.
De observat că libertatea cuvântului, conform teoriei libertariene, însemna doar libertatea celor care dispun de resurse pentru a înființa o instituție mass-media prin care să-și facă publice opiniile. Adică, dreptul omului la libertatea de expresie, în înțelegerea modernă, lipsea. Era realizat dreptul omului cu suficiente resurse materiale la libertatea de expresie. Prin urmare, teoria respectivă, pe de o parte, intră în conflict cu dreptul necondiționat și universal al omului la libertatea de expresie, și, pe de altă parte, nu prevede contrabalanțe pentru tendința mass-mediei, ca actor pe piață, de monopolizare a spațiului informațional, a „pieței libere de idei”, expresia lui J.Milton. Piața e „liberă”, dar pe ea poate pătrunde doar monopolistul.
Teoria libertariană, de rând cu meritele incontestabile pe care le are în definirea unor scopuri și funcții ale mass-mediei, are și „merite” reproșabile. Cel mai grav neajuns al ei, în opinia noastră, a fost supraaprecierea pieței care, iminent, a condus la transformarea informației în marfă. Odată încetățenită o atare viziune, informația, prin acțiunile celor care o produceau (și o produc) și o distribuiau (și o distribuie), a început să se comporte ca o marfă: să fie produsă în asemenea proporții și de asemenea „calitate” încât să se vândă. Informația este un produs profund specific și a o lăsa în „grija” pieței conduce în mod inevitabil și în ultimă instanță la fiduciarizarea dreptului omului de a primi și răspândi informație. În același timp, rămâne deschisă întrebarea: în grija cui să fie lăsată informația? Deocamdată, nu există mecanisme prin care cetățeanul, având în grija sa informația, să-și realizeze dreptul de a fi informat.
Teoria totalitară fructifică plenar potențialul coercitiv al statului în relație cu mass-media. Mass-mediei i s-au atribuit misiuni nefirești – cele de propagandist, agitator și de organizator colectiv, iar scopul de bază urmărit trebuia să fie susținerea necondiționată a sistemului politic. Astfel „piața liberă a ideilor” „permite” intrarea pe ea doar a ideilor declarate de către guvernanți drept adevăruri absolute pentru guvernați.
Aplicarea postulatelor respectivei teorii a demonstrat cu pregnanță două adevăruri: a) controlată dintr-un singur centru mass-media este în stare să manipuleze națiuni întregi și b) statul care nu acceptă libertatea mass-mediei, mai devreme ori mai târziu, devine un stat falit. Deși concluziile respective sunt evidente, teoria totalitară, în măsură mai mare ori mai mică, își are utilizare și astăzi.
Criza teoriei totalitare, dar și a celei libertariene, au condiționat elaborarea unei noi teorii – a responsabilității sociale. Ea a apărut în perioada când societatea tot mai des și mai limpede își exprima nedumerirea față de activitatea mass-mediei. Nedumerirea a trecut în critică dură, încât era iminentă o reacție. Reacția putea fi a statului – responsabil de ceea ce se întâmplă în societate, sau putea fi a însăși mass-mediei la propriile acțiuni.
Teoria a lărgit viziunea asupra rolului și rostului mass-mediei, stabilind, în același rând, limitele constrângerii și autoconstrângerii mass-mediei. Un element nou în misiunea presei la constituit contribuția pe care trebuie s-o aducă la depășirea conflictelor nu prin violență, ci prin dezbateri publice, deschise. Alt element nou – mass-media poate fi utilizată de oricine consideră că are ceva de comunicat. Este o prevedere principială, mult mai aproape de ceea ce înțelegem prin dreptul universal al omului la libertatea de expresie. Este adevărat, e o prevedere teoretică, mecanismele de realizare practică rămânînd în continuare să fie identificate. Merită să fie accentuate și alte elemente, cum ar fi: interdicția mass-mediei de a viola spațiul vieții private a omului; cerința pentru ca guvernul nu doar să permită libertatea, ci și s-o încurajeze, s-o dezvolte pe toate căile, dar, mai ales, cerințe față de mass-media, față de editori, să-și asume angajamente morale față de consumatorii de presă, angajamente ce revin din dreptul societății la informație. Teoria responsabilității sociale este prima care abordează misiunea mass-mediei prin prisma dreptului universal al omului la informație. Ea a apărut în perioada în care societatea a observat că mass-media demonstrează slugărnicie în fața furnizorilor de reclamă și devine o forță necontrolabilă. Autorii teoriei cereau mass-mediei să activeze cu sentimentul responsabilității față de binele social, respectând sinceritatea și veridicitatea, cumsecădenia și buna cuviință. În plus, teoria prevede un control triplu al activității mass-mediei: prin intermediul opiniei publice, prin intermediul codurilor de etică profesională la nivel de breaslă și prin intermediul codurilor interne de conduită. De notat că anumite idei din respectiva teorie își găsiseră deja formulare în textul Canoanelor jurnalisticii, elaborat și aprobat la 1923 de societatea americană a redactorilor de ziare, în calitate de norme profesionale.
În jumătatea a doua a secolului trecut guvernele principalelor țări occidentale s-au văzut nevoite să se preocupe îndeaproape de elaborarea politicilor în domeniul comunicării de masă. Preocupările au fost condiționate de fenomene îngrijorătoare tot mai vizibile cum ar fi: concentrarea proprietății și monopolizarea în domeniul mass-mediei, sporirea influenței asupra societății din partea televiziunii și, mai apoi, a Internetului ca forțe sociale ce depășeau în intensitate alte mecanisme de socializare și de control. Astfel, celor mai răspândite teorii ale presei – teoria autoritară, libertariană, totalitară și a responsabilității sociale [ Сиберт Ф. С., Шрамм, У., Питерсон Т. Четыре теории прессы. М.: Национальный институт прессы/Издательство «Вагриус», 1998. -223p], li se alătură teoria „dezvoltării” și teoria participării democratice. [ ] McQuail, D. McQuail”s Mass Comunication Theory. 4th edition. , , : Sage, 2000. -542p.
Teoria „dezvoltării”, urmată în țările în curs de dezvoltare, orientează activitatea mass-mediei spre contribuția la atingerea scopurilor politicii naționale. Măsura de libertate a mass-mediei depinde de prioritățile și necesitățile dezvoltării țării. Astfel, statul poate să-și adjudece dreptul de a institui anumite limitări în activitatea mass-mediei, inclusiv cenzura, invocând ca argument interesele naționale. Limbii și culturii naționale i se acordă atenție deosebită din partea mass-mediei. De observat potențialul coercitiv, practic, nelimitat pe care îl poate valorifica statul în relație cu mass-media, în numele „scopului nobil” de dezvoltare națională. Teoria în cauză a fost chemată la viață de procesele transformatoare declanșate în lume pe parcursul ultimilor decenii, procese, trebuie de presupus, care să conducă la extinderea și sporirea democrației. Dar, în tendința vădită a statelor subdezvoltate de a parcurge cât mai repede calea de raliere la țările dezvoltate, miza din nou se pune pe capacitatea statului de a fi „motorul” schimbărilor benefice, de a fi „dirijorul” proceselor democratice. Deși firească tendința respectivă, ea nu că scurtează, ci, dimpotrivă, lungește calea, dat fiind că stingherește declanșarea mecanismelor de „eliberare” a energiilor sociale, singurele care sunt în stare cu adevărat să asigure o schimbare. În definitiv, teoria „dezvoltării”, în opinia noastră, confirmă o dată în plus calea de „zig-zag” pe care o parcurge umanitatea în evoluția sa. Este teoria cu cel mai mare potențial de recidivizare a conținutului coercitiv al teoriilor totalitară și autoritară.
Teoria participării democratice nu s-a cristalizat definitiv ca teorie normativă, dar merită să fie amintită, dat fiind că îmbogățește fondul ideatic referitor la activitatea mass-mediei în epoca modernă. Elementul central în teoria dată este inacceptarea comercializării și monopolizării mass-mediei private și recunoașterea necesității de instituționalizare a serviciului public de radio și televiziune, constituite în conformitate cu normele responsabilității sociale. Teoria participării democratice, se pare, este o reacție la situația, în care rolul maselor în viața politică și economică a fost diminuat, este o încercare de a oferi tuturor, dar mai cu seamă, individului și minorităților, posibilități reale de a-și face auzite opiniile. Pe de altă parte, apariția teoriei în cauză semnifică și recunoașterea faptului că mass-media nu a îndreptățit așteptările societății.
Chintesența teoriei participării democratice o constituie necesitățile, interesele și speranțele destinatarilor activi ai informației. Teoria consacră dreptul de a primi informația necesară, dreptul la răspuns, dreptul de a utiliza mijloacele de informare în scopul interacțiunii, mai ales, la nivel de comunitate. Ea promovează rolul egal al transmițătorului și destinatarului informației, relațiile de comunicare pe orizontală la toate nivelele societății. Instituția media, constituită conform prevederilor respectivei teorii, ar avea o relație mai strânsă cu auditoriul său, oferindu-i posibilitate de acces și participare în activitatea sa în condiții formulate nu de controlorul instituției, ci de utilizatorii produsului ei.
În opinia noastră, importanța respectivei teorii rezidă în faptul că ea prevede apropierea mass-mediei de cetățean. Asemenea abordare este cea mai productivă, dacă ne gândim la perspectiva mass-mediei și la posibilitățile reale de responsabilizare a ei. Când mass-mediei i se solicită responsabilitate în fața societății, noțiunea „societate” este percepută ca ceva abstract. Responsabilitatea în fața comunității, în virtutea proximității spațiale și temporale, amplificată de tradițiile comunității, în care, cu certitudine, responsabilitatea ca valoare umană, ca o condiție de conviețuire și de supraviețuire a comunității, stă în capul mesei, este percepută la alt nivel, aproape material. Altfel spus, considerăm că mass-media poate fi responsabilă prin acționarea unor mecanisme incomparabil mai eficiente decât îndemnul. Efectul acestor mecanisme, făcând o analogie istorică, îl numim drept „efect al ușii de tramvai”. (Inițial tramvaiul, ca mijloc de transport în comun, nu era prevăzut cu uși. În virtutea acestui fapt, în orele de vârf, mulțime de pasageri „atârnau” pe scările lui, riscându-și viața. Factorii responsabili de securitatea circulației au „acoperit” tramvaiele cu lozinci prin care îndemnau pasagerii să nu riște cu viața, dar efectul îndemnurilor a fost nul. Problema a dispărut de îndată ce la tramvaie au apărut uși.). Același efect poate fi obținut în cazul mass-mediei care este aproape de cetățean (funcționează în mici comunități), care asigură accesul cetățeanului la informație și care poate fi controlată de cetățean, inclusiv veridicitatea informației ce i se oferă. Efectul „ușii de tramvai” nu poate fi asigurat în instituțiile mediatice naționale și internaționale (multinaționale), în virtutea depărtării lor de beneficiarul produsului informațional.
Totuși, nici teoria participării democratice nu stabilește univoc și cu deplină claritate că mass-media își poate obține legitimitatea și utilitatea doar în măsura în care, prin ceea ce face, lărgește gradul de libertate al omului ca unic și legitim posesor al libertății. Și viceversa, mass-media se delegitimează dacă acționează de o manieră care îl limitează pe om în drepturile și libertățile care-i aparțin de drept. Astfel privite lucrurile, principalul factor coercitiv trebuie să parvină de la utilizatorul produsului mass-mediei.
Din conținutul teoriilor amintite se profilează doi vectori ai factorilor de influență atât a gradului de libertate, cât și a limitelor de coerciție în raport cu mass-media: dinspre stat și societate (extramediatici) și din însăși zona de operare a mass-mediei (intramediatici).
Factorii primului vector își găsesc materializare în toate tipurile de libertate si de coerciție atestate de teorie și alimentează procesul de reglementare juridică a activității mass-mediei. Prin proces juridic înțelegem atât creația legislativă în domeniu, cât și aplicarea în practică a prevederilor legale. În această zonă, din varii motive, apar carențe ce se soldează cu depășirea limitelor până la care, în mod necesar, trebuie să se extindă coerciția în raport cu mass-media.
Factorii vectorului al doilea condiționează instituirea autoreglementărilor prin norme de deontologie și de etică profesională. Scopul reglementărilor și autoreglementărilor trebuie să aducă în compatibilitate și să armonizeze rigorile a trei principii diferite: principiul libertății și alegerii individuale, principiul libertății mass-mediei, principiul responsabilității mass-mediei în fața individului și societății. Pentru că sunt diferite, principiile respective presupun disensiuni potențiale. Depășirea lor ar fi posibilă prin:
1) structurarea sistemului mass-mediei pe următoarele elemente constitutive esențiale: a) prezența și concurența onestă și loială, în mare, a două tipuri de mass-medie electronică – publică și privată, realmente independente; b) prezența și concurența onestă și loială, în mare, a două tipuri de presă scrisă – publică și privată, realmente independente; c) acces general, larg și ieftin la resursele Internet și
2) sporirea profesionalismului mass-mediei care își instituie și respectă propriile norme deontologice și profesionale.
Asigurarea unui mediu propice de funcționare a mass-mediei solicită din partea statului acțiuni care, s-ar părea, intră în contradicție cu principiile libertății presei. Asemenea acțiuni, însă, referitoare, mai ales, la diferite forme de amestec juridic și financiar în numele unor scopuri sociale pozitive sau limitarea acțiunii unor forțe și tendințe ale pieței asupra calității mass-mediei, sunt îndreptățite și nu ar trebui privite ca imixtiune în activitatea mass-mediei sau încercări de a-i limita libertatea și independența.
În definitiv, un cadru juridic antimonopol, antidefăimare, de reglementare a circuitului publicității, de susținere a dezvoltării mass-mediei, în paralel cu mecanisme de autoreglementare a activității mass-mediei ar oferi șanse maxime pentru ca jurnalismul ca subsistem social să-și reitereze și să-și demonstreze utilitatea în cadrul sistemului social.
Libertatea și coerciția mass-mediei, așa cum sunt înțelese și acceptate astăzi, și-au găsit expresie într-o multitudine de documente oficiale și norme de conduită a ziariștilor. Ele, purtând un caracter multiaspectual, înglobează, în fond, o viziune comună asupra modului în care ar trebui să funcționeze mass-media pentru a-și îndreptăți statutul social. Deși voluminoase și diverse, documentele și normele respective, în mare, reflectă chintesența a două laturi de bază ale activității mass-mediei: practicile bune de abordare a realității și relațiile cu statul, cu societatea și cu cetățeanul. Astfel, din analiza și generalizarea experienței de funcționare practică a mass-mediei a fost sintetizat un set de reguli de referință universal acceptate. Setul în cauză, în dependență de evoluția societății în general și a mass-mediei în particular, este completat, revizuit, îmbogățit. În ultimile decenii completarea setului a avut loc pe seama reglementărilor suplimentare referitoare la activitatea instituțiilor audiovizuale.
Un rol relevant în cristalizarea reglementărilor și autoreglementărilor pentru mass-media, de rând cu organizațiile naționale ale ziariștilor, l-au jucat asemenea organisme internaționale, cum ar fi: Biroul Internațional al Muncii și Liga Națiunilor (la inițiativa lor a fost creată prima organizație internațională a ziariștilor-practicieni), Organizația internațională a jurnaliștilor (OIJ) întemeiată în 1946 (la conferința ONU de la Jeneva din primăvara anului 1948, consacrată libertății informației, OIJ i-a fost recunoscut statutul înalt); UNESCO (având merite deosebite în elaborarea codurilor etice pentru ziariști); Consiliul Europei („specializat” pe funcționarea mass-mediei în raport cu respectarea drepturilor omului); Articolul XIX, Comitetul Helsinki, Freedom House (preocupate de monitorizarea condițiilor în care activează mass-media în diferite țări); Uniunea Europeană (stabilește norme comune pentru mass-media din statele membre, inclusiv în relațiile economice), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (interpretează și prevederile legislației internaționale vizând libertatea de expresie, crează precedente în tălmăcirea juridică a prevederilor legale), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) (accentuiază contribuția mass-mediei la procesul de securizare comună a vieții în regiune) etc.
Pe continentul european standardele jurnalismului sunt conținute în șirul de Recomandări ale Consiliului Europei, recomandări făcute tuturor țărilor membre. Spre respectivele standarde trebuie să tindă fiecare stat – parte a Consiliului Europei.
Standardele vizează funcționarea mass-mediei în general și, mai ales, a serviciului public de radio și televiziune. Atenția deosebită acordată de organismele europene audiovizualului este condiționată, în principal de doi factori: a) „mass-media de radiodifuziune poate influența gândirea și comportamentul oamenilor într-un grad incredibil, atât în bine, cât și în rău; și b) „audiovizualul utilizează spectrul de frecvențe, iar acesta este un bun public, oferit țărilor în conformitate cu acordurile internaționale complexe. Prin sine acesta reprezintă o resursă rară; în fiecare țară există un spectru limitat de frecvențe” [ Salomon, Eve, Recomandări pentru reglementarea audiovizualului/Eve Salomon.-Ch.; Centrul Independent de Jurnalism, 2006 (Combinatul Poligr.) -P.11].
Scopul de bază al reglementărilor, indiferent în ce manieră sunt făcute și în ce cadru temporal, este susținerea procesului democratic. Întru atingerea scopului, standardele europene prevăd:
susținerea libertății de expresie în conformitate cu dreptul internațional;
angajamentul mass-mediei de a promova pluralismul de opinii;
angajamentul de a asigura acces egal și general la mass-media;
interdicție pentru stat de a îngrădi dreptul ziariștilor la libertatea de expresie, inclusiv al celor angajați în mass-mediile finanțate de către stat;
orice limitare a dreptului la libertatea de expresie trebuie să fie demonstrată că servește unuia dintre puținele interese legitime și că este necesară pentru protecția acestui interes [Groppera Radio AG și alții vs Elveția, 28 martie 1990, Cererea nr. 10890/84, 12 EHRR 321, paragraful 61];
organele care au atribuții de reglementare sau de altă natură în raport cu mass-media electronică trebuie să fie realmente independente [ vezi: Rezoluția nr. 1: Viitorul serviciului de radiodifuziune a celei de a 4-a Conferințe ministeriale europene cu privire la politica comunicațiilor de masă, Praga, 7-8 decembrie, 1994; Recomandarea R(96) 10 despre garantarea independenței televiziunii publice, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei pe 11 septembrie 1996; Declarația UNESCO din 11 ianuarie 1996, încuviințată de Conferința ei Generală în cadrul Sesiunii a 29-a din 12 noiembrie 1997, Rezoluția 34; Declarația de la Sofia a UNESCO, adoptată pe 13 septembrie 1997 și încuviințată de Conferința ei Generală în cadrul Sesiunii a 29-a din 12 noiembrie 1997, Rezoluția 35. Prevederea 7; Declarația de la Alma-Ata a UNESCO, adoptată pe 9 octombrie 1992 și încuviințată de Conferința ei Generală în cadrul Sesiunii a 28-a din 15 noiembrie 1995, Rezoluția 4.6. Prevederea 5. ];
finanțarea televiziunii publice trebuie să fie liberă de control abuziv din partea statului;
finanțarea televiziunii publice trebuie să corespundă scopurilor acesteia, să fie suficientă, garantată și transparentă [Recomandarea (96) 10, art. 17-19] ;
Pentru că serviciul public de radio și televiziune i se atribuie un rol deosebit, el trebuie:
să devină un punct de referință pentru toți membrii publicului și un factor de coeziune socială precum și de integrare a tuturor indivizilor, grupurilor și comunităților;
trebuie să respingă orice discriminare culturală, sexuală, religioasă și orice formă de segregare socială (ca, de altfel, și întreaga mass-medie);
să furnizeze un for de discuție publică în al cărui cadru să fie exprimate un evantai cât mai larg posibil de opinii și puncte de vedere;
să furnizeze informații și comentarii imparțiale și independente;
să dezvolte o programare pluralistă, novatoare și variată care să răspundă unor norme înalte de etică și de calitate și să nu sacrifice acest obiectiv de calitate în fața forțelor pieței;
să intereseze, prin programele sale, atât publicul larg, cât și grupurile minoritare;
să reflecte diversele idei filosofice și convingeri religioase ale societății cu scopul de a consolida înțelegerea mutuală și toleranța și să promoveze relațiile intercomunitare în societățile plurietnice și multiculturale;
să contribuie la o cunoaștere și o înțelegere mai bună a diversității patrimoniului cultural național și european;
să asigure o proporție semnificativă de producții originale, recurgând, inclusiv la producători independenți;
să extindă alegerea de care dispun telespectatorii și ascultătorii, oferind servicii de programe care, în mod obișnuit, nu sunt furnizate de radiodifuzorii comerciali.
La o examinare atentă a standardelor enumerate vom descoperi idei și concepții conținute în teoriile mass-mediei la care am făcut referință anterior. Nu vom constata dominarea unei singure idei și faptul în cauză este ușor de înțeles. S-a pus miza pe consens, acesta asigurând, de fapt, evoluția unei entități comunitare sau sociale. Standardele vor progresa în dependență de progresul în cunoștințe și în cunoaștere înregistrat de societate în calea spre fortificarea democrației.
Libertatea de expresie, ca principiu-cheie în edificarea democrației și ca drept universal al omului, nu poate fi nelimitată. Comunitatea mondială, prin documentele de care se ghidează, s-a pus de acord și a convenit că dreptul „de a primi și a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere” [apud Eve Salomon, op. cit. p. 12 Articolul 10 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950 similar cu Articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, Rezoluția 217 A (III); cu Articolul 9 al Cartei africane a drepturilor omului și ale popoarelor, adoptată la 21 iunie 1981; cu Articolul 13 al Convenției americane a drepturilor omului, adoptată pe 22 noiembrie 1969], poate fi, totuși, supus unor condiții și resptricții prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică. Resptricțiile în cauză sunt determinate de necesitatea prevenirii dezordinii sau a infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, protecției reputației și a drepturilor altora (inclusiv a dreptului la intimitate), prevenirii divulgării informațiilor confidențiale și menținerii autorității și imparțialității sistemului judiciar. Altfel spus, trebuie să fie stabilit un echilibru între drepturile radiodifuzorilor, societății, reprezentate de către stat, și cele ale individului. Un asemenea echilibru poate să asigure stabilitatea și coeziunea socială, necesare atingerii obiectivelor democrației.
Standardele și recomandările, până la urmă, reflectă gradul de înțelegere al limitelor libertății și coerciției în raport cu mass-media. În calea edificării și dezvoltării unei mass-medii democratice ele sunt, sau trebuie să fie, puncte de referință.
Capitolul II. Mass-media moldovenească în termeni de libertate și coerciție în noile condiții social-istorice (1990-2008)
2.1. Tranziția mass-mediei către o nouă paradigmă socială și profesională: căutări identitare
Căderea comunismului a semnificat începutul unei noi epoci, dar numai un început, pentru că, așa cum afirmă pe bună dreptate și cercetătorulul român Ciprian Mihali, „această cădere a fost marele eveniment, desigur, căci el a schimbat radical viața celor mai mulți dintre noi, însă căderea nu era sinonimă cu o încetare, cu o oprire bruscă a efectelor epocii comuniste”[ ] (http://www.idea.ro/revista/index.php?nv=1&go=2&mg=54&ch=163&ar=624).
Efectele epocii comuniste sunt și, cu siguranță, vor mai fi resimțite atât de societate, în general, cât și de mass-medie, în particular.
Până la declararea suveranității și independenței Republicii Moldova, mass-media, decenii la rând, a îndeplinit rolul social impus de regimul politic existent – „curea de transmisie” în relația dintre cetățean și statul-partid.
Regimul totalitar, cu referință la mass-media, a însemnat:
monopolul deplin al unicului partid de guvernământ – PCUS, asupra mass-mediei;
monopolul statului, ca cel mai important agent economic, asupra mijloacelor necesare funcționării mass-mediei (hârtie, echipamente tehnice tipografice, echipamente tehnice de emisie și de recepție, sedii etc);
monopolul statului asupra distribuirii produselor mediatice;
cenzură oficială, instituită încă la începuturile statului sovietic, prin care erau controlate conținuturile produselor mediatice;
utilizarea unui spectru de frecvențe electromagnetice care să nu permită recepționarea „vocilor periculoase” din exteriorul țării;
utilizarea unui sistem de informare direcționată (radio prin fir) a cetățenilor, care permitea un control rigid al informației;
impunerea politicilor editoriale care „să consune” cu politica partidului și controlul strict al executării respectivelor politici;
funcții (de propagandă, de agitație, de contrapropagandă etc) și principii (partinic, de clasă etc) departe de misiunea mass-mediei „de a culege informații și de a le prezenta publicului larg” [ ]; Pop D, Mass media și politica: teorii, structuri, principii. –Iași: Institutul European, 2000, -p.35.
uzurparea cadrului juridic existent de reglementare a activității mass-mediei și substituirea efectivă ale acestuia cu directivele congreselor și plenarelor de partid, cu deciziile ședințelor sau cu indicațiile directe ale organelor de partid;
tabuizarea în conținuturile mediatice a criticii organelor ierarhic superioare de partid și a statului, pe de o parte, și glorificarea partidului și regimului politic, pe de altă parte;
uniformizarea sistemului mass-mediei, aparent diversificat, prin urmarea „liniei generale” care trebuia să coincidă cu cea a partidului, indiferent de tipul, apartenența și publicul-țintă al instituției mediatice;
uniformizarea sistemului de pregătire profesională a cadrelor;
lipsa managementului mediatic în accepțiune clasică și substituirea acestuia prin conducerea de partid a domeniului, în general, și a elementelor lui, în particular. Prevalarea vădită a motivației și interesului politic în raport cu motivația și interesul economic al mass-mediei;
profesionalizarea domeniului mass-mediei în strictă conformitate cu necesitățile sistemului administrativ de comandă;
mimarea existenței societății civile prin existența organizațiilor obștești, inclusiv pe segmentul mediatic;
mimarea coeziunii „de nezdruncinat” între subsistemele regimului.
În condițiile regimului totalitar este hiperbolizat rolul conducerii centralizate ale tuturor domeniilor de activitate socială. Faptul în sine, după cum demonstrează istoria, comportă pericolul latent al exploziei sociale. Conducerea centralizată blochează energiile umane care trebuie să alimenteze un sistem social, dar care devin nesolicitate. În timp, potențialul regimului se erodează și necesită intervenții: fie din partea guvernanților, fie din partea guvernaților. În cazul URSS intervenția a venit din partea PCUS, în aprile 1985, și a însemnat „era Gorbaciov”. Plenara Comitetului Central al PCUS din aprilie 1985 a dat un semnal clar că regimul politic existent este viciat și, pentru a nu se dezintegra, necesită transformări urgente. În esență, regimul extisese coerciția statală dincolo de limitele admisibile.
Cursul partidului comunist spre democratizarea țării a modificat întrucâtva și rolul mass-mediei în procesul de reformare a societății sovietice. Deși rămâneau să funcționeze în condițiile cenzurii de stat, gradul de rigiditate a acesteia a scăzut în intensitate, „factor care a favorizat declanșarea unei mișcări orientate spre democratizarea societății la toate nivelurile”. [] Societatea și comunicarea în tranziție/ Ins. Mass Media, Univ. Liberă Internațională din Moldova; coord.: Victor Moraru, -Ch.:ULIM, 2008. –p.126. Cercetătorul V.Solcan, indicând relațiile de dependență a mass-mediei de elita partinică, observa, totodată, și „dependența inversă, manifestată în rolul mijloacelor de informare în reorganizarea elitei politice odată cu declanșarea reformelor gorbacioviste”. Dependența respectivă capătă contur, mai ales, dacă invocăm afirmația liderului sovietic, că „în politica comitetelor de partid față de organele de presă se exprimă de fapt atitudinea lor față de ideile democrației și transparenței.”. [idem –p.127] Și cum comitetele de partid nu puteau merge împotriva ideilor niciunei plenare de partid, inclusiv a celei din aprilie 1985, mass-media și-a lărgit „la indicația de sus” spațiul libertății, de altfel, ca și toate institutele sociale. Procesele care au urmat cu repeziciune au condiționat, în definitiv, prăbușirea comunismului și dezintegrarea imperiului totalitar. Componentele lui – republicile unionale, pe rând, declarându-și independența, au pășit, începând cu anul 1990, într-o nouă eră istorică, dominată de necunoscut.
Realitatea moldovenească de după anul 1990 rămâne tributară reziduurilor socialismului „multilateral dezvoltat” prin încercări disperate și incoerente de a adapta cumva modele teoretice și experiențe istorice străine la necesitățile autohtone. Limbajul de import acreditează ideea democrației ca pe un scop în sine. Aderența la Consiliul Europei, la NATO și la Uniunea Europeană devine un fel de nouă religie a democrației, iar spațiul Shengen este privit ca „pământ al făgăduinței”. Democrația este percepută nu ca efort cotidian de valorizare a virtuților omenești, nu ca lărgire a spațiului propriei libertăți, nu ca produs și proces fără finitudine, ci, mai degrabă, ca un salt decisiv spre „mana occidentală”.
Moldova a pășit în tranziția de la socialism la capitalism în perioada când parte a lumii trecuse deja la etapa constituirii societății informaționale, factor important al fenomenului globalizării. Esența tranziției constă în trecerea de la sistemul creat după un proiect ideologic, potrivit căruia totul putea fi dirijat, chiar și gândurile, și comportamentul oamenilor, dintr-un singur centru, la sistemul care se dezvoltă mai mult spontan, în care intervin mecanismele autoregulatoare ale pieței, legilor economice și sociale. În esență, societatea trebuie să pășească în direcția opusă celei de pănă acum. Acest fapt implică tragism, complexitate, dificultăți, durată în timp. Specificul tranziției este subliniat de schimbările și transformările globale care cuprind absolut toate segmentele societății: relațiile de proprietate, modul de distribuire a resurselor, motivările, scopurile, mijloacele de dezvoltare economică și socială, orientările valorice ale cetățenilor, instituțiilor, drepturilor.
Structura socială se caracterizează prin segmentarizarea ei și prin interrelaționarea segmentelor. Pe unele segmente domină elementele sistemului planic, pe altele – elementele sistemului de piață sau o simbioză dintre elementele ambelor sisteme. Principala caracteristică a acestei perioade este instabilitatea și variabilitatea. Mecanismele sistemului vechi nu funcționează deja în măsură deplină, iar mecanismele sistemului nou încă nu funcționează în măsură deplină.
Transformările sociale necesită efortul factorului uman. Și aici întotdeauna există tentația „parazitării” pe seama țărilor care dețin experiență proprie de înaintare spre progresul la care râvnește țara. Dar tentația respectivă comportă un potențial pericol. Pericolul rezidă în diferențele dintre mediul socio-istoric străin și mediul socio-istoric moldovenesc, determinat de obiceiuri, tradiții, mentalitate, stereotipuri – toate reacționând corespunzător la orice excitant extern. Preluarea experienței străine, fie că-i vorba de legislație, standarde profesionale sau procedee acționale, pot avea un efect dual: o mișcare înainte, sau o formalizare a mișcării. În realitățile moldovenești erorile sunt iminente, deoarece urmează să fie transformat un model de sistem social în tocmai antipodul lui.
Oricum, transformările trebuie să conducă la edificarea în Republica Moldova a unui stat democratic care nu poate funcționa fără o mass-medie liberă și independentă. Prin urmare, mass-media moldovenească, concomitent cu celelalte institute sociale, fiind influențată de acestea și, la rândul său, influențându-le, urmează să se transforme din “organ de partid”, din “curea de transmisie”, în “câine de pază” al democrației, în “sanitar al societății”.
Existența presei libere indică gradul de maturitate al societății.
Oliver Holms, membru al Judecătoriei Supreme a SUA, la 1919 spunea: ”Când oamenii vor înțelege că timpul a dezmințit multe credințe militante, ei vor putea ajunge la convingerea, că… binele suprem râvnit poate fi obținut cel mai ușor prin schimbul liber de idei, că cel mai bun criteriu al adevărului este capacitatea gândului de a fi acceptat în condițiile concurenței de piață…” [ ] (apud John U. Jonson, Rolul mijloacelor de informare în masă independente////http://www.4uth.gov.ua/usa/russian/government/dmpaper10.htm). Deci, mass-media autohtonă urma să favorizeze schimbul liber de idei, să contribuie la intensificarea circuitului lor în societate și astfel, să asigure societății posibilitatea de a alege ideile care rezistă în concurența de piață.
Istoricul american John U. Jonson consideră că în societatea care pretinde că este realmente democratică, exprimării ideilor prin intermediul publicațiilor, indiferent dacă acestea sunt ziare, reviste, cărți, broșuri, televiziuni sau Internet, trebuie să-i fie asigurat un înalt grad de protecție. Însăși Constituția americană nu ar fi fost ratificată în 1791, dacă nu ar fi existat acele prime 10 amendamente (cunoscute și drept Declarație a drepturilor omului), între care primul consfințește: ”Congresul nu va elabora nici o lege care… să reducă libertatea cuvântului sau a presei…”. Autorii proiectului constituției și Declarației drepturilor omului, înțelegeau prin cuvântul „presă” – orice pagină tipărită, de regulă, de ziar sau de broșură. Prin aceasta se explică apariția cuvântului „presă” în primul amendament, iar ulterior, pe tot parcursul istoriei sale, libertatea cuvântului și libertatea presei, puse alături în textul amendamentului, au rămas să fie înțelese la fel de interdependente și de către societate, și de către judecători. Mai ales, de către judecători care, până la urmă, au concretizat prin experiența judiciară ce trebuie să însemne la modul practic prevederea libertății cuvântului și a presei, dat fiind că și în societatea americană, deseori, se găsește cineva, care consideră că presei i s-a acordat prea multă libertate. (http://www.infousa.ru/government/dmpaper8.htm).
Mass-media, ca și întreaga societate moldovenească, a pornit pe făgașul democratizării, a intrat într-o nouă etapă istorică de dezvoltare, având un mare avantaj – practicile, experiența și modelele țărilor cu democrație avansată din Europa Occidentală și de pe continentul american. Dar avantajul în cauză ascunde în sine atât beneficiul călăuzei, cât și pericolul copierii mecanice. Mass-media moldovenească urma să facă alegerea între mai multe modele de jurnalism democratic or, tocmai exercițiul alegerii pe care se sprijină democrația, era străin de realitățile moldovenești. Ca parte a URSS, Moldova, decenii în șir, a trebuit nu să aleagă, ci să încuviințeze. În plus, sarcina se complica și din motiv că existența experienței democratice în alte părți “scutea” societatea de “a gândi”, de a căuta și a urma propirul model al democrației. “Importul” sau “exportul” de modele ale democrației are tot atâtea șanse istorice ca și “importul” sau “exportul” revoluțiilor comuniste.
Mass-media din , pășind în noua etapă de dezvoltare, nu a intrat pe teren viran. Ea reușise să acumuleze o anumită experiență în perioada perestroikăi gorbacioviste, chiar dacă “gura de libertate dăruită de Centru” a ajuns ceva mai târziu la periferia imperiului, și chiar dacă nu a generat o mișcare influentă de disidenți, ca factor catalizator al schimbărilor, precum s-a întâmplat în alte părți (Rusia, republicile baltice, Cehia, Polonia etc).
Noua etapă de dezvoltare a mass-mediei moldovenești, începutul căreia îl considerăm, convențional, anul declarării suveranității țării, are o multitudine de caracteristici, cele mai importante, în opinia noastră, fiind următoarele:
– Dispare monopolul statului asupra mass-mediei. Demolarea monopolului statului a generat o metamorfoză clară a întregului sistem mass-media din republică.
Este abolită prin Constituție cenzura oficială. Faptul în cauză a condus la o largă diversificare tematică a mass-mediei, mai ales, pe contul temelor-tabu până atunci.
Activitatea mass-mediei începe să fie reglementată de un cadru juridic în formare. Legislație în domeniul mass-mediei a exsistat și până la obținerea suveranității și independenței, dar, de fapt, documente „călăuzitoare” pentru ziariști erau deciziile politice ale congreselor și plenarelor unicului partid.
Mass-media, pe segmente întinse, începe să abandoneze funcțiile, pe care le îndeplinea, și principiile jurnalistice, de care se ghida în totalitarism.
Începe procesul de deetatizare a mass-mediei, fapt ce trebuie să conducă la accelerarea independentizării ei.
Mass-media începe să intre în zona relațiilor de piață. Reclama, nesolicitată anterior, revine în activitatea curentă a mass-mediei și devine pentru o parte a instituțiilor mediatice sursă importantă sau chiar decisivă a bugetului. Încep să funcționeze, deși sporadic, deocamdată, și alte mecanisme de piață: măsurarea audienței mass-mediei, auditarea tirajelor, sondaje sociologice etc.
Mass-media electronică abandonează emisia prin fir, explorează masiv diapazonul vestic de unde electromagnetice (88 – 108 MHz). În premieră începe emisia radiofonică și televizată destinate audienței din străinătate. Este testată televiziunea terestră digitală. Apare mass-media on-line. Mass-media începe a utiliza tehnologii digitale și Internet-ul, fapt ce asigură un acces inimaginabil până atunci la surse diversificate de informație.
Iau ființă organizații neguvernamentale preocupate de dezvoltarea mass-mediei pe principii democratice.
Se formează un sistem complex de instruire a angajaților din sectorul mass-mediei din care fac parte, în premieră, și instituții formative nestatale, și stagii sau vizite de documentare dincolo de „cortina de fier”, în țări cu vechi tradiții democratice.
Apar elemente ale mecanismului de autoreglementare a activității în sectorul mass-mediei.
Mass-media face conexiune cu instituții mediatice internaționale în rezultatul cărora pe piața mediatică autohtonă pătrunde liber informația produsă și oferită de serviciile de limbă română ale respectivelor instituții. Este vorba, în primul rând, de serviciile BBC, radio „Europa liberă”, radio „Deusche Welle”, radio RFI.
Mass-media din Republica Moldova intră în atenția atât a instituțiilor de monitorizare internă, cât și a celor de monitorizare externă.
Aceste schimbări s-au produs și continuă să se producă în mod diferit ca durată, calitate și impact. Mass-media obține un nou statut social. Noul statut dictează și o nouă menire a mass-mediei. Dar tocmai înțelegerea adecvată a noului rol al mass-mediei decurge anevoios și nu poate fi realizată în măsură corespunzătoare, fapt ce imprimă conținutului mediatic un caracter ambiguu. În plus, în activitatea mass-mediei se face simțită ingerința omniprezentă, inițial, a factorului politic, amplificată apoi și de factorul economic. Este previzibilă o asemenea evoluție, dacă luăm în calcul faptul că, până la declararea independenței țării, întregul corp pe ziariști îndeplinea alte funcții și se ghida de alte principii jurnalistice, străine și nefirești domeniului. Principala funcție a mass-mediei sovietice – cea de a face propagandă, urma să fie înlocuită cu principala funcție a mass-mediei democratice – cea de a informa publicul, iar principiul de bază al jurnalisticii sovietice – cel partinic, urma să fie înlocuit cu principiul de bază al jurnalismului democratic – cel al imparțialității. Dar acest proces, care în definitiv trebuie să conducă la autoidentificarea mass-mediei ca institut social în serviciul întregii societăți, este perturbat de recidivele jurnalismului de odinioară. Pentru a argumenta enunțul, vom reliefa “recidivele”, analizând conținutul unei declarații, emitenții căreia sunt o organizație neguvernamentală – Liga jurnaliștilor profesioniști și radiodifuzorul public național – Compania Teleradio-Moldova. Declarația a fost dată publicității pe 25 iunie 2008. Iată conținutul ei:
„Reformele democratice ce au loc în țara noastră demonstrează că în Republica Moldova se desfășoară un proces de detașare crescîndă față de practica restricțiilor și controlului presei și al jurnaliștilor din partea autorităților de stat. Constituția Republicii Moldova, alte acte legislative, adoptate în ultimii ani, ajustate la standardele europene, asigură și încurajează, garantează și favorizează atît circulația liberă a ideilor, opiniilor cetățenilor, cît și accesul liber al cetățenilor la informație. În felul acesta statul a oferit garanții sigure și drepturi intangibile pentru afirmarea, inclusiv prin mass-media, a drepturilor omului, pentru promovarea valorilor democratice și circulația liberă de opinii.
În țara noastră există un spectru bogat de ziare, reviste, agenții de știri, posturi de radio și de televiziune, se dezvoltă presa on-line pe Internet. S-a încheiat procesul de deetatizare a mass media, la ora actuală în Audiovizual au loc un șir de reforme profunde, de sistem. Autoritățile statului nu intervin in politica editorială a publicațiilor sau în cea a programelor de radio și televiziune. În Republica Moldova nu există nici un tabu privind tema ori obiectul comunicării mediatice. Nici o lege, nici o decizie a ramurilor puterii – legislativă, executivă ori judecătorească – nu prevăd imixtiuni în gestionarea redacțională, în politica editorială ori de personal a instituțiilor de presă din țară.
Cu toate acestea mulți dintre „monitorii” interni și externi nu doresc ori nu sunt în stare să vadă tendințele pozitive în afirmarea libertății presei. La fel ca și unele fenomene negative, care au dat metastază în presa moldovenească. Este vorba de încercările unor publicații, posturi de radio și televiziune, unor lideri de opinie de a monopoliza opinia publică, de a pretinde la exclusivitate în spațiul mediatic și politic. Ei se declară deținători ai adevărului în ultimă instanță, făcînd presiuni asupra altor poziții mediatice, inclusiv asupra celor care poartă responsabilitate față de viitorul Republicii Moldova, de imaginea Țării în ansamblu. Mai mult, ei recurg la un stil de defăimare a RM, profesînd un stil de comunicare agresiv, cu pretenții de notă ultimativă față de toți cei care au o altă opinie decît a lor.
Punem la curent OSCCE, CE, UE, alte instituții internaționale, misiunile diplomatice acreditate în Republica Moldova că procesele de democratizare desfășurate în țara noastră sînt ireversibile. Moralitatea, Patriotismul, Onoarea, Demnitatea, Profesionalismul sînt valori irevocabile, unanim acceptate de comunitățile democratice mondiale, deaceea semnatarii acestei Declarații se vor călăuzi în continuare de principiile enunțate mai sus și de standardele europene.
Facem apel către societatea civilă, către forțele politice din Moldova și către breasla ziaristică să conștientizeze gradul de responsabilitate socială, pe care îl purtăm cu toții în fața publicului consumator de producție media. Pornind de la succesele deja obținute în domeniul libertății presei în Țara noastră, pledăm și în continuare pentru o presă liberă și deschisă, corectă cu cetățeanul, accesibilă pentru publicul larg, sincer cointeresată în opera de edificare și prosperare a statului Republica Moldova.
Liga jurnalistilor profesionisti din RM
Compania Teleradio Moldova
TV Moldova 1
Radio Moldova” [www.trm.md].
Vom întemeia analiza pe raportarea semnificațiilor mesajelor Declarației la un standard normativ, constituit din prevederi juridice cuprinse în Codul audiovizualului și norme deontologice conținute în “Codul de principii, standarde și recomandări al producătorului Companiei Publice “Teleradio-Moldova” și în “Standardele profesionale și principiile eticii jurnalistice în emisiunile IPNA Compania “Teleradio-Moldova” [www.trm.md]. Standarul normativ, cel puțin, la nivel de prevederi scrise, constituie în opinia noastră, puncte de referință (și soluții) pentru identitatea profesională și, urmate fiind, ar permite mass-mediei să activeze într-un spațiu larg de libertate, pe de o parte, și ar minimiza influența factorilor nocivi, pe de altă parte.
Prevederi legale cuprinse în Codul audiovizualului al Republicii Moldova:
radiodifuzor public – instituție audiovizuală…aflată în serviciul societății, independentă editorial, a cărei activitate este supravegheată de societate (art. 2, d);
…dreptul la informare completă, obiectivă și veridică…sunt garantate de lege (art. 10, (1);
Radiodifuzorii sunt obligați să asigure obiectivitatea informării…, favorizînd libera formare a opiniilor (art.10, (5);
Atribuțiile companiei (IPNA) sunt: a) elaborarea, producerea, difuzarea emisiunilor…despre realitățile sociale, politice și economice interne și internaționale…, emisiuni pluraliste, imparțiale…, menite să asigure informarea corectă, imparțială, echidistantă a consumatorilor, respectînd echilibrul politic, libertatea de exprimare, de creație…(art. 51, (1) a);
Favorizarea …schimburilor de opinie între diversele categorii ale populației…(art. 51, (1) j);
Norme deontologice:
“Codul de principii, standarde și recomandări al producătorului Companiei Publice “Teleradio-Moldova” [www.trm.md] în compartimentul al doilea, consacrat misiunii editoriale, rigorilor și principiului libertății presei, între altele, prevede: “Emisiunile IPNA Compania „Teleradio-Moldova” trebuie:
să asigure informarea opiniei publice, servind intereselor cetățeanului și societății;
să fie credibile, contribuind activ la formarea unei opinii publice libere, inclusiv prin intermediul discuțiilor;
să cultive principiul toleranței față de alte opinii și convingeri;
să asigure dezbateri imparțiale, echitabile și competente pe marginea problemelor discutate în contradictoriu, fără a prezenta viziunile contrare în mod eronat;
să nu aducă atingere onoarei, demnității, dreptului la propria imagine și vieții particulare a persoanei, conform prevederilor legislației și normelor internaționale, la care Republica Moldova este parte;
“Standardele profesionale și principiile eticii jurnalistice în emisiunile IPNA Compania “Teleradio-Moldova” [www.trm.md], în primul punct “Standarde profesionale”, pune accent pe acuratețe, imparțialitate, credibilitate, responsabilitate, independență, respectarea legii etc. Referitor la independență [idem, p. 1.7. www.trm.md], documentul stipulează: “Jurnaliștii trebuie necondiționat să se conformeze principiilor autonomiei și independenței programelor IPNA Compania «Teleradio-Moldova» în lucrul lor jurnalistic bazat pe formarea programelor transmise de Consiliul IPNA Compania «Teleradio-Moldova». …Chiar în cazurile unde producția programelor IPNA Compania «Teleradio-Moldova» este susținută de investori independenți (bugetul de stat, sponsori), IPNA Compania «Teleradio-Moldova» trebuie să-și mențină independența sa editorială la pregătirea acestor programe. Ea de asemenea trebuie să se subordoneze standartelor etice și profesionale descrise în acest document.”.
Referitor la diversitatea opiniilor [p.2.2.] documentul prevede: „Pentru a obține o imparțialitate și echilibru/diversitate bună, IPNA Compania «Teleradio-Moldova» trebuie să asigure o varietate cît mai largă de diferite opinii și perspective. Programele IPNA Compania «Teleradio-Moldova» trebuie să fie neutre politic, ceea ce înseamnă că jurnaliștii și redactorii nu au dreptul să manifeste vreo preferință la vreo poziție ideoligică anumită sau partid politic…”
Analiza conținutului Declarației:
În Republica Moldova, într-adevăr, se desfășoară procesul de „detașare… față de practica restricțiilor și controlului presei și al jurnaliștilor din partea autorităților de stat.”, dar, cu siguranță, detașarea nu este una „crescândă”, iar reușita procesului nu depinde în exclusivitate de voința statului. Istoria demonstrează faptul că presa trebuie să-și cucerească libertatea și nu să o aștepte „de sus”. În plus, un singur tip de presă – cea din regimurile totalitare, este obligată să sprijine necondiționat autoritățile, îndeplinind astfel o misiune departe de cea firească.
Actele legislative, adoptate în ultimii ani, mai ales cele ajustate la standardele europene, cu bună seamă, încurajează și favorizează atât circulația liberă a ideilor, opiniilor cetățenilor, cât și accesul liber al lor la informație. Însă ar fi o eroare să considerăm că actele legislative „asigură” și „garantează” „circulația liberă a ideilor, opiniilor cetățenilor, cât și accesul liber al cetățenilor la informație” sau că „statul a oferit garanții sigure”. Atât actele legislative, cât și statul, oferă posibilități și nu garanții. Iar respectivele posibilități mai trebuie fructificate și de către cetățeni, și de către mass-media. Actele legislative nu pot funcționa autonom, de la sine. Ele sunt absolut necesare, dar își demonstrează utilitatea prin acțiunea oamenilor, prin acțiuni sociale. Cadrul juridic nici de cum ”nu poate substitui ziariștilor talentul, cunoașterea propriului auditoriu sau înțelegerea intuitivă a faptului cum, totuși, informația ajută cetățenilor să perceapă adevăratul sens al democrației”. [Прайс,Монро; Круг, Питер Благоприятная среда для свободных и независимых средств массовой информации/ Монро Прайс, Питер Круг.- S.l., 2000. -97 с. –c.5 ]. Mai mult, legislația relativ bună a fost adoptată nu în virtutea, ci în pofida dorinței autorităților, prin presiuni ale societății civile din țară și ale organismelor europene. În asemenea caz, misiunea IPNA cu siguranță nu este să laude texte scrise corect, ci să urmărească implementarea prevederilor legale în practica reală. ”Reforma juridică în domeniul mass-mediei, după cum menționează și profesorii Peter Krug și Monroe E. Price, autorii lucrării ”Mediul favorabil pentru mijloacele de informare în masă libere și independente”, va fi cea mai reușită și, se prea poate, doar atunci reușită, când eforturile ei sunt îndreptate, de asemenea, la formarea unei tradiții temeinice a jurnalismului profesional, la pregătirea specialiștilor în marketing, … la educarea mediului social favorabil mijloacelor de informare în masă” [idem, –p.9.].
În țară există un spectru larg de tipuri de mass-media la care se referă Declarația. Însă, afirmațiile că s-a „încheiat procesul de deetatizare a mass media”, că „autoritățile statului nu intervin in politica editorială a publicațiilor sau în cea a programelor de radio și televiziune”, că în „Republica Moldova nu există nici un tabu privind tema ori obiectul comunicării mediatice” reflectă mai degrabă o dorință decât o realitate. În țară există aproximativ 50 de publicații [vezi: Ghid mass-media din R.Moldova – 2008, -P.7] și o agenție de presă de stat. Autoritățile intervin uneori în politica editorială a unor redacții, fapt ce iese în evidență, mai ales, prin reflectarea selectivă a evenimentelor și prin atitudinea vădit favorabilă a respectivelor redacții față de autorități – metehne semnalizate cu regularitate în rapoartele de monitorizare a funcționării mass-mediei din republică [vezi: http://www.apel.md; http://www.ijc.md; http://www.e-democracy.md ]. Cât despre teme tabu, ele există și trebuie să existe. Ele sunt fixate și în legislație, și în deontologia profesională. Iar misiunea ziariștilor este să nu permită nimănui, nici chiar autorităților, să lărgească în mod abuziv lista temelor respective. Bunăoară, nici legislația, nici deontologia nu declară drept temă tabu critica autorităților centrale. Ea, însă, a devenit una tabu în mai multe ziare și la mai multe posturi de radio și tv. Cu certitudine, un ”câine de pază” nu poate observa doar reușitele guvernării. „Nici o lege, nici o decizie a ramurilor puterii – legislativă, executivă ori judecătorească – nu prevăd imixtiuni în gestionarea redacțională, în politica editorială ori de personal a instituțiilor de presă din țară”. Este adevărat, dar între prevederile legale și practicile reale există mare discrepanță. Nici o lege nu prescrie IPNA Companiei ”Teleradio-Moldova” să vegheze la liniștea ramurilor puterii, în realitate, însă, lucrul acesta se întâmplă.
Suntem de acord că unele fenomene negative au dat metastaze în presa moldovenească. Dar, se pare, fenomenele în cauză sunt văzute și apreciate în mod diferit și de presă, și de monitori. În lista lor, cu siguranță, fără a o face exhaustivă, mai pot fi incluse: a) divizarea presei în cea care numai laudă autoritățile, în cea care numai critică autoritățile, deși întreaga mass-medie are aceeași misiune – să slujească cetățeanului și nu autorităților; b) ipostaza de cenușăreasă a majorității instituțiilor media și, din acest motiv, vulnerabilitatea lor în fața presiunilor politice și, în ultimul timp tot mai des, a celor economice (furnizorilor de publicitate); c) nivelul scăzut al profesionalismului atât a managerilor media, cât și a ziariștilor. Managerii, în cea mai mare parte, nu știu cum să facă bani, deaceea „merg cu poclon” fie la politicieni, fie la oligarhi, fie și la unii, și la alții. Ziariștii foarte ușor cad de acord să scrie „în numele banului” și nu al adevărului. Aceste fenomene în nici un fel nu pot face presa mai liberă și, deci, mai utilă tuturor, inclusiv autorităților. Cât despre monitorii interni și externi care ”nu doresc ori nu sunt în stare să vadă tendințele pozitive în afirmarea libertății presei”, vom preciza că ei, din când în când, aduc la cunoștința opiniei publice rezultatele pe care le obțin și, de reținut, anunță cu lux de amănunte metodologia aplicată în procesul monitorizărilor. Altfel spus, oricine pune la îndoială rezultatele monitorizării le poate verifica și reverifica în mod separat sau împreună cu monitorii. Este de presupus că, în cazul în care cel cu pretenții la monitori nu o face, se teme că va trebui, după verificare, să recunoască veridicitatea rezultatelor monitorizării. Pe de altă parte, monitorizarea este un mecanism de control public, un mecanism propriu societăților democratice. Nu există democrație fără monitorizare. Și tendința, de fapt, ar trebui să fie încetățenirea monitorizărilor permanente a modului în care activează fie mass-media, fie societatea civilă, fie autoritățile.
Defectuoasă afirmația din Declarație că unii fac „presiuni asupra altor poziții mediatice, inclusiv asupra celor care poartă responsabilitate față de viitorul Republicii Moldova, de imaginea Țării în ansamblu” (cursivul nostru – I.B.). În primul rând, niște „poziții mediatice” nu pot fi responsabile față de viitorul țării. În rândul al doilea, nu ar fi corect ca cineva în exclusivitate să poarte responsabilitate pentru viitorul țării. Viitorul Republicii Moldova înseamnă viitorul fiecărui cetățean și al tuturor cetățenilor. Prin urmare, și responsabilitatea aparține fiecăruia în parte, în egală măsură, și tuturor. Cetățeanul, când delegă cuiva dreptul de a guverna țara, nu-i delegă și responsabilitatea pentru propriul viitor. Îi delegă cuiva dreptul provizoriu de a guverna treburile în stat în mod responsabil. Și tocmai din acest motiv trebuie să urmărească atent, dacă țara este guvernată cu responsabilitate. Monitorizarea este una dintre multiplele modalități democratice de urmărire atentă, inclusiv a actului guvernării. Guvernările responsabile nu au teamă de monitorizare și, în acest context, este inexplicabilă îngrijorarea IPNA de prezența monitorilor.
Cât despre faptul că unii „recurg la un stil de defăimare a RM, profesând un stil de comunicare agresiv, cu pretenții de notă ultimativă față de toți cei care au o altă opinie decât a lor”, vom spune că funcția limbii, cu bună seamă, nu este cea de a exprima agresivități sau note ultimative. Este condamnabilă și lipsa toleranței față de alte opinii. Dar, trebuie să constatăm că autorii Declarației, atacând opiniile agresive și ultimative ale unor instituții de presă sau a unor monitori, de fapt, demonstrează aceeași lipsă de toleranță față de alte opinii, chiar dacă-s ostile. Declarația atestă, în fapt, confruntarea membrilor aceleiași bresle, motivul fiind împărtășirea valorilor identitare profesionale diferite.
Semnatarii Declarației manifestă o grijă improprie pentru imaginea țării. Fără a contesta rolul imaginii pozitive a țării în lume, vom afirma, totuși, că misiunea mass-mediei este reflectarea veridică a realității și, deci, conturarea imaginii reale a țării.
Considerăm prea categorică afirmația că „procesele de democratizare desfășurate în țara noastră sînt ireversibile”. De notat că procesele de democratizare nu depind doar de vrerea semnatarilor Declarației. Și apoi, de democrație au nevoie, întâi de toate și cel mai mult, cetățenii țării, și nu „OSCCE (abrevierea nu ne aparține – n.n.), CE, UE, alte instituții internaționale, misiunile diplomatice acreditate în Republica Moldova”. Cu referință la valorile „irevocabile, unanim acceptate de comunitățile democratice mondiale”, împărtășindu-le, să precizăm, totuși, că ele nu constituie și principii jurnalistice propriu-zise. În jurnalism nu există nici principiul patriotismului, nici cel al profesionalismului. Principiile jurnalismului – al veridicității, al echidistanței, al imparțialității etc, nu contravin valorilor enumerate, și fiin urmate, ar sprijini încetățenirea respectivelor valori. În cazul dat arestăm o confundare a semnificațiilor sintagmelor „dragoste de patrie” și „dragoste de autorități”. Or, conferirea deliberată a aceleeași semnificații noțiunilor „patrie” și „autorități” echivalează cu un act premeditat de manipulare.
Împărtășim opinia semnatarilor că breasla ziaristică este sau trebuie să fie responsabilă în fața publicului. Însă autorii Declarației iau apărarea autorităților și nu a publicului. Este o dovadă în plus, că parte din mass-media moldovenească, inclusiv radiodifuzorul public, depinde mai mult de autorități decât de public, iar afirmațiile despre responsabilitatea față de public reprezintă o lecție însușită de logocrație. Și cât timp presa depinde de autorități, atâta timp nu poate fi liberă.
Cu referire la pledoaria „pentru o presă liberă și deschisă, corectă cu cetățeanul, accesibilă pentru publicul larg, sincer cointeresată în opera de edificare și prosperare a statului Republica Moldova”, este necesară elucidarea unei poziții doctrinare pe care să se sprijine activitatea unei instituții mediatice: ce misiune are mass-media – să contribuie la prosperarea statului sau la prosperarea cetățeanului? În dependență de răspunsul univoc, instituția va profesa fie un jurnalism democratic, fie unul totalitar. Mass-media din Moldova, însă, stă în fața dilemei: să fie „sincer cointeresată în opera de edificare și prosperare a statului Republica Moldova” sau să fie sincer interesată în prosperarea cetățenilor țării care să edifice statul Republica Moldova. Breasla jurnalistică moldovenească încă nu a făcut alegerea.
În final, câteva considerente vizând sintagma „ziariști profesioniști” din titulatura primei organizații semnatare a Declarației. „Profesionist” semnifică aderența la o profesie (breaslă), dar și gradul de măestrie al unui breslaș. Ambele semnificații indică spre obligativitatea breslașului de a urma cât mai exact și cât mai bine regulile breslei. Vom menționa că, în cazul breslei jurnalistice, nici o regulă (fie că-i vorba de legislație sau de deontologie) nu prescrie ziariștilor să protejeze autoritățile de „pericolul” altor ziariști sau de „pericolul” monitorilor.
Notă: Pe 17 iulie 2008, președintele țării, în cadrul unei ședințe a Comisiei Naționale pentru Integrare Europeană, critica în termeni duri presa de opoziție din Moldova. Șeful statului considera că ”problema actualei percepții a Moldovei în multe capitale din Uniunea Europeană o constituie faptul că mulți evaluează situația pe baza unor zvonuri, cred în vechile stereotipuri, se informează exclusiv din presa de opoziție și din presa electronică care poate să arunce, și aruncă, ce vreai pe paginile internetului”, că ziariștii ”trebuie să aibă soviste, că asta-i țara noastră” și că ”trebuie să arătăm lumii întregi care sunt eforturile concrete ale Moldovei, dar nu acele supte din degetele murdare ale cuiva și cu interesele respective.”.[]Panorama Nr. 3 (47) 23.07.2008
Similaritatea „fondului de idei” conținut în Declarației din 25 iunie și în afirmațiile președintelui țării făcute la 17 iulie nu indică direct asupra unei acțiuni concertate a două instituții – Președinția și IPNA Compania „Teleradio-Moldova”, dar lasă loc de bănuieli.
Concluzii:
Semnatarii Declarației împărtășesc principii și valori care în mare măsură contravin principiilor unei mass-medii libere și independente.
Conținutul Decarației în mare parte contravine prevederilor legale și normelor profesionale, care au menirea să contribuie la dezvoltarea unei mass-medii libere și responsabile în fața societății.
Semnatarii Declarației împărtășesc viziuni caracteristice mass-mediei angajate politic, dar improprii mass-mediei libere, în general, și serviciului public de radio și televiziune, în particular.
Declarația denotă recidivizarea jurnalismului totalitar. Atare jurnalism comportă în sine perpetuarea ingerințelor autorităților în activitatea profesională și, deci, îngustarea spațiului de libertate și lărgirea spațiului de coerciție a mass-mediei, fapt ce echivalează cu îndepărtarea mass-mediei de la misiunea ei firească.
Istoria a rezervat prea puțin timp pentru ralierea mass-mediei moldovenești la niște standarde încetățenite în democrațiile avansate vreme de două secole.
Ralierea, însă, este necesară, dat fiind că potențialul societății în edificarea democrației nu poate crește fără o presă liberă și independentă prin intermediul căreia cetățeanul să-și poată exercita dreptul universal la libertatea cuvântului și dreptul fundamental de a primi și de a răspândi informații.
2.2. Mass-media moldovenească: evoluții și involuții
Oricât de ambiguă, nesigură, incertă, dificilă și chiar periculoasă este perioada tranziției, ea lasă, totuși, la libertate relativă inițiativa privată. Anume inițiativa privată a determinat mass-media, la câțiva ani de independență a țării, să facă o turnură spectaculoasă în dezvoltarea ei. Instituțiile mediatice au început a apărea cu o repeziciune inimaginabilă în condițiile anterioare. Creșterea numerică a durat aproape un deceniu și a cuprins atât presa scrisă, cât și cea audiovizuală. Cu siguranță, piața abia în formare, nu putea oferi mass-mediei nici numărul necesar de specialiști, nici resurse suficiente pentru a obține autonomie instituțională și independență editorială, iar în definitiv, pentru a-și îndreptăți necesitatea socială. Astfel, primul „Ghid mass-media din R.Moldova” [Ghid mass-media din R.Moldova – 1999, Chișinău, „Presa”, 2000 ] editat de Centrul Independent de Jurnalism (CIJ) cuprindea 63 de titluri de presă națională, 28 de titluri de presă scrisă locală, 24 de instituții audiovizuale și 11 agenții de presă, în total – 126 de instituții mediatice. Doi ani mai târziu, noua ediție a Ghidului [Ghid mass-media din R.Moldova – 2001-2002, ] includea date de referință a 157 de instituții media, inclusiv, în premieră, 6 titluri de presă on-line. Ediția din 2008 includea deja date a 400 de instituții mediatice. Biroul național de statistică nu prezintă asemenea date. Cu aproximație, însă, putem vorbi de vre-o 500 de titluri de presă scrisă și de vre-o 400 – de radiodifuzori și operatori de televiziune prin cablu.
În ultimii ani sistemul mass-media a căpătat o relativă stabilitate în virtutea a doi factori centrali: o anumită saturare a pieței presei scrise, saturare condiționată și de resursele care pot fi accesate pe piața de publicitate, și epuizarea spectrului de frecvențe terestre pentru presa electronică, spectru limitat fizic în oricare stat. Următoarea fază spectaculoasă va fi “provocată”, cu certitudine, de procesul de neocolit al digitalizării mijloacelor de comunicare în masă. Era digitalizării poate deveni “hârtie de turnesol” pentru capacitatea mass-mediei de a se adapta la noi realități sociale și la noi nevoi informaționale.
Evoluția mass-mediei moldovenești a fost și este însoțită de multiple dificultăți de natură obiectivă și subiectivă, acestea constituind factori de influență al spațiului de libertate și coerciție în care operează instituțiile mediatice. Un factor cu influență coercitivă asupra mass-mediei este lipsa coerenței și continuității în constituirea cadrului juridic, genearătă de două cauze centrale: a) deficit de cunoștințe și de abilități în materie de creație legislativă și b) prevalarea, în multe rânduri, a interesului politic în procesul de adoptare a legilor, fapt ce determină noile legislaturi să opereze modificări multiple la legile adoptate anterior. În consecință, reglementările juridice capătă caracter instabil și contradictoriu, lăsând suficient spațiu de interpretări arbitrare atunci când sunt urmărite interese, în primul rând politice. Reglementările legale neunivoce, interpretabile prejudiciază, la rândul lor, procesul de implementare. Drept exemple pot servi: dispariția televiziunii private „Catalan”; repeziciunea cu care s-au perindat administrațiile Companiei de Stat „Teleradio-Moldova” după primele amendări ale Legii audiovizualului (în perioada 1997-2007 conducerea Companiei a fost schimbată de șase ori); taxele exagerate pentru radiodifuzori (Legea Bugetului de Stat pentru anul 1999 prevedea o taxă minimă de 9 mii de lei (aproape 800 USD) pentru o stație cu puterea emițătorului de 100 W, comparabilă cu taxele stabilite pentru comercianții de produse petroliere; transformarea Companiei de Stat „Teleradio-Moldova” în serviciu public (caz care a declanșat o grevă de proporții și o criză profundă la Companie [ ]vezi: Mass-Media, revistă analitică, decembrie 2005, -P.14); gestionarea „cazului CAIRO” (cazul a căpătat mare rezonanță publică și politică, dar s-a soldat cu o modificare a Legii audiovizualului, prin care art. 13, vizând cota de emisie în limba de stat în serviciul de programe al radiodifuzorilor, a fost interpretat în favoarea celor care retransmit canale rusești); sistarea în primăvara anului 2004 pentru 70 de zile a emisiei postului de radio „Antena C” (caz care a provocat greva foamei în care intraseră șapte ziariști); privatizarea în anul 2006 a instituțiilor media „Antena C” și Euro TV; dosarele intentate ziarelor „Timpul” și „Jurnal de Chișinău”, dosarele intentate stațiilor radio „Sănătatea”, „Vocea Basarabiei” și televiziunii „Albasat” etc, etc.
Rămâne vizibil și sesizabil controlul statului asupra unor domenii-cheie pentru dezvoltarea mass-mediei. Controlul statului se resimte pe câteva direcții:
1) dirijarea fluxurilor de informații care se manifestă, în principal, prin deturnarea lor către instituțiile mass-mediei afiliate puterii, indiferent de statutul lor – public sau privat; printr-un sistem de acreditare selectivă a jurnaliștilor la evenimentele de importanță publică majoră; prin cenzura nedeclarată și neafișată instituită la mass-mediile în care are încredere, cenzură, care impune publicarea/difuzarea doar a informației pozitive, dacă aceasta se referă la autorități;
2) încurajarea, în pofida prevederilor legale, a concurenței neloiale în mass-media, lucru resimțit prin finanțarea directă, din bani publici, a presei locale care reflectă preponderent activitatea administrațiilor raionale și municipale (pentru susținerea celor 25 de publicații locale și regionale de stat în anul 2006, de exemplu, au fost alocate 6704,9 mii de lei. [ ](vezi: Deetatizarea presei la moldoveni; www.api.md/articles/2697/index.html). Iar ziarelor „Moldova Suverană” și „Nezavisimaia Moldova”, deetatizate în anul 2005, li s-a acordat, prin hotărârea de Guvern nr. 1499 din 28 decembrie 2006, ajutoare financiare unice de 376,8 mii lei și, corespunzător, 81,3 mii lei, pentru a stinge datoriile acestora față de Editura „Universul”); prin finanțarea indirectă (direcționarea publicității din partea unor instituții de stat și companii publice către mass-mediile de stat sau private loiale puterii, practică stabilită printr-o directivă a Guvernului, emisă în anul 2001, adresată ministerelor și departamentelor, prin care li se solicita să „plaseze avizele, dările de seamă etc., pe paginile ziarelor Moldova Suverană și Nezavisimaia Moldova” în scopul „mediatizării informațiilor publicitare” [ ](apud: Mass-Media, revistă analitică, decembrie 2007, -P.25). Mai mult, sunt făcute presiuni și asupra agenților economici ca să plaseze publicitatea în ziarele care le sunt indicate (vezi: Media Sustainability Index (MSI) – Europe and Eurasia,http://garda.com./106/investigatii/, www.irex.org/programs/MSI_EUR/2006/moldova.asp, Întunecatul prezent și incertul viitor al presei independente din Republica Moldova; http://www.rostonline.org/rost/apr2003/presa.shtml); creșterea artificială a tirajelor ziarelor apropiate puterii prin perfectarea abonamentelor din bani publici (de exemplu, în primele zile ale anului 2005 a fost emisă o directivă a guvernului în care se stipula: ”Întru executarea indicațiilor Guvernului Republicii Moldova, șefii direcțiilor Generale, direcțiilor și secțiilor principale ale ministerelor vor întreprinde măsuri privind abonarea instituțiilor, organizațiilor și societăților pe acțiuni cu capital preponderent de stat la ziare conform anexei, și în termen de zece zile vor raporta despre îndeplinirea indicațiilor în cauză”. Lista ziarelor, „conform anexei” conținea 2 publicații guvernamentale, ediții periodice private, un ziar din Federația Rusă și un ziar de partid. Astfel, Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare, prin directiva nr. 1 de la 4 ianuarie 2005, urma să perfecteze circa o mie de abonamente [ ](vezi: Mass-Media, revistă analitică, iunie 2005, -P.p. 24,25,), iar Ministerul Educației, prin circulara nr. 09/2-13-899 din 30.10.2006, cerea structurilor din subordine „să asigure abonarea a peste 1000 de școli din republică la ziarele proguvernamentale” [](apud: Mass-Media, revistă analitică, decembrie 2007, -P.26 sau http://garda.com./106/investigatii/) ;
3) gestionarea spectrului de frecvențe electromagnetice în detrimentul dezvoltării domeniului audiovizualului autohton. Astfel, către sfârșitul anului 2000, oferta audiovizuală moldovenească avea „următoarea structură: pe 62 de canale (frecvențe) s-au retransmis preponderent programe de la Moscova; pe 10 – din România; pe 11 – din alte surse de programe; și doar 10 au avut conținut preponderent local” [](vezi: Mass-Media în Republica Moldova. Raport anual, 2000, – Ch.; Princeps, 2001 (F.E.-P „Tipografia Centrală”) -P. 66). În anul 2001, în Chișinău, din 17 posturi de radio doar trei respectau condițiile licenței de emisie, iar 12 retransmiteau programe rusești [](vezi: Mass-Media în Republica Moldova. Raport anual, 2001, – Ch.; Uniunea Jurnaliștilor din Moldova, 2002 (Tipografia ed. „Universul”) -P. 43 ). În Strategia de acoperire a teritoriului național cu servicii de programe audiovizuale (2007-2010) [http://www.cca.md] se constată situația economico-financiară și tehnologică precară a majorității radiodifuzorilor autohtoni; volumul redus de emisie a radiodifuzorilor publici; discrepanța în acoperirea cu programe audiovizuale în mediile rural și urban; politica informațională nu este conștientizată ca o prioritate națională; audiovizualul privat nu este perceput ca o afacere specifică; la un raport de 72% reprezentând etnia majoritara și 13% reprezentând minoritatea rusa, în Republica Moldova există peste 80 de posturi de radio si TV care retransmit programe în limba rusă și numai 13 posturi emit preponderent în limba româna etc. Strategia, totodată indică asupra riscurilor posibile, inclusiv: constituirea monopolurilor străine în spațiul informațional național; distorsionări în funcționarea pieței de publicitate sub influența substanțială a canalelor mediatice străine; perpetuarea situației în care parte a populației nu poate identifica, percepe și conștientiza calitatea de cetățeni și, accentuăm în mod deosebit, riscul de a pierde suveranitatea informațională a statului;
4) îngrădirea accesului la informație, în pofida existenței, din anul 2000, a unui cadru juridic, în mare, conform standardelor europene în domeniu. Fără acces la informație este imposibilă „producerea” de conținuturi care trebuie să „producă”, la rândul lor, auditorii spre a fi „oferite” ulterior furnizorilor de reclamă.
Atmosfera de secretomanie și controlul riguros al circuitului informațional în societate din perioada sovietică nu putea să nu lase amprente în mentalitatea cetățenilor, inclusiv a elitei conducătoare. Este cauza principală din care o lege bună funcționează anevoios până în prezent. Rezultatele unui sondaj sociologic la care au participat 253 de jurnaliști din 83 de colective redacționale, efectuat de mai multe organizații neguvernamentale sub egida Centrului “Acces-info” la un an și jumătate de la adoptarea Legii privind accesul la informație, demonstrau cu pregnanță ineficiența ei. Ziariștii indicau că în 28,4 la sută de cazuri deseori și în 50,8 la sută uneori, autoritățile refuză neîntemeiat să furnizeze informația solicitată. [](vezi: Mass-Media în Republica . Raport anual, 2001, – Ch.; Uniunea Jurnaliștilor din Moldova, 2002 (Tipografia ed. „Universul”) -P. 55). În 68 la sută dintre cazuri motiv pentru refuz servea faptul că “informația nu este vizată de superior”, iar în 43,1 la sută, că “informația, fiind publicată/difuzată, în viziunea funcționarului, ar putea afecta stabilitatea în societate”. Este vădit recidivul “vigilenței” de cândva, când țara “era înconjurată de dușmani”. În aproape jumătate de cazuri (48,1 la sută) refuzul accesului la informație nu a fost motivat [](idem: -P.56). Același sondaj mai indica repartizarea subiectivă a cotelor de acreditare a jurnaliștilor la evenimentele de interes public și discriminarea din motive politice și de alt gen. [](ibidem: -P.58). Starea de lucruri nu s-a schimbat signifiant nici după patru, nici după șapte ani de la adoptarea cadrului legal corespunzător. Acest lucru îl confirmă, inclusiv rezultatele a două monitorizări efectuate în anul 2004, de către Amnesty International Moldova și, în anul 2006, de către Centrul Acces-info. Autorii monitorizării a doua, efectuate sub egida Centrului Acces-info, indicau cauzele care împiedică aplicarea Legii privind accesul la informație: “mentalitatea, reticența și chiar frica unor funcționari publici, managementul nesatisfăcător, …gradul scăzut de cunoaștere a Legii de către cetățeni și, implicit, dezinteresul acestora față de realizarea propriului drept la informație, pasivitatea și neimplicarea publicului în procesul de elaborare a deciziilor” []Aplicarea Legii privind accesul la informație: Raport de monitorizare/colab.: Victor Panțîru, …; coord. Vasile Spinei. – : F.E.-P. “Tipogr. Centrală”, 2007, -P. 5);
5) susținerea mass-mediei de către stat se face în mod selectiv, discriminatoriu. Autoritățile Republicii au avut o singură dată pe agendă încurajarea dezvoltării mass-mediei. În februarie anul 1999 Parlamentul a adoptat Hotărîrea nr. 277-XIV despre Concepția susținerii de către stat și promovării mijloacelor de informare în masă în anii 1999-2003 [](M.O. nr. 22-23 din 04.031999), concepție care urmărea scopul consolidării libertății și independenței mass-mediei. Hotărîrea în cauză a fost adoptată sub presiunea ONG-urilor de media, care, prin intermediul Uniunii Jurnaliștilor din Moldova, au stăruit timp îndelungat asupra necesității sprijinirii mass-mediei autohtone de către stat. În definitiv, o inițiativă bună a societății civile care a luat forma unui angajament oficial al statului pe termen mediu, nu a schimbat situația mass-mediei în bine. Prevederile concepției, în cea mai mare parte, au rămas neonorate.
Prezența statului în activitatea mass-mediei, chiar în poziție de susținător financiar direct sau indirect, comportă riscuri din, cel puțin, trei motive: a) publicațiile periodice de stat se plasează în poziție privilegiată față de restul publicațiilor și subminează principiile concurențiale ale pieței informaționale, iar statul ca actor pe piața respectivă încalcă direct prevederile antimonopol prescrise tuturor subiecților; b) dreptul la proprietate oferă proprietarului, practic, toate posibilitățile de influență asupra obiectului proprietății, în cazul dat – asupra mass-mediei și, prin urmare, potențialul pericolului cenzurii și a manipulării opiniei publice este înalt; c) statul și-a demonstrat incapacitatea de a îndeplini funcțiile unui proprietar eficient, deși nu renunță la tendința de a-și extinde controlul oriunde e posibil.
Dar, în istoria oricărei țări pot interveni perioade când parte din instituțiile mediatice riscă să dispară. State cu democrație veche din Europa Occidentală s-au confruntat cu atare fenomen în a doua jumătate a secolului trecut. Dispariția unui canal mediatic diminuează pluralismul mass-mediei, “îngustează” piața de idei, sărăcește circuitul informațional din societate. În asemenea cazuri sunt necesare politici de sprijinire a mass-mediei de către stat, dar de maniera, care să nu-I afecteze libertatea și independența. Experiența europeană de susținere financiară din partea statului a mass-mediei acumulată în câteva decenii poate servi și realităților moldovenești.
În anul 2006, de exemplu, Comisia europeană a aprobat planuri de susținere a mass-mediei în Danemarca, Polonia, Irlanda și Franța. Astfel, un șir de ziare din Danemarca au beneficiat de granturi în valoare totală de 1,3 milioane de euro, în scopul distribuirii ziarelor. La adoptarea deciziei respective Comisia europeană s-a ghidat de principiile promovării pluralismului mass-mediei. Un alt exemplu în acest sens este Lituania, unde, din 1996, există Fondul pentru susținerea mass-mediei finanțat de stat cu 1,5 milioane de euro anual. Deciziile de acordare a banilor sunt luate în cadrul unor concursuri transparente, iar evaluarea proiectelor este făcută de reprezentanți din diferite domenii [](apud: Mass-Media în Republica . Revistă analitică, decembrie 2007, -P.26). Este relevantă și experiența Norvegiei unde, din 1950 și până în 1965 numărul ziarelor se redusese de la 191 la 160. Anume în acea perioadă a intervenit statul, creînd diferite mecanisme de suport. Mecanismele în cauză au cunoscut schimbări de-a lungul anilor, dar anumite elemente esențiale s-au menținut. Vom menționa următoarele:
TVA zero din care rezultă o subsidiere a presei cu circa 110 milioane USD anual. Introducerea TVA de valoarea zero s-a făcut pentru a sublinia poziția specială pe care o are producerea și răspândirea ideilor, opiniilor și informației în societate, și pentru a îmbunătăți condițiile limbii norvegiene;
Susținerea producției, orientată către ziarele care se află în situație economică precară. și urmărește scopul menținerii presei cotidiene bazate pe pluralism. Cerințele față de ziarele sunt detaliate, inclusiv: să conțină știri și comentarii cotidiene; să se ghideze de codul deontologic al redacției; publicitatea să nu depășească 50 la sută din volumul ziarului; să aibă un tiraj între 2 mii și 80 de mii de exemplare, sau între 1 mie și 6 mii. Dacă ziarul beneficiază de suport, atunci proprietarii lui nu pot să-și însușească profitul. Valoarea suportului, în anul 2000 se ridica la aproximativ 20 de milioane USD și era oferit la circa 120 din 216 ziare;
Suport pentru ziarele minorității etnice Sami și pentru publicațiile imigranților. În primul caz, este specificat și faptul că volumul suportului crește proporțional cu procentajul de texte scris în limba Sami. Scopul susținerii ziarelor imigranților este de a oferi acestora din urmă informații despre societatea norvegiană și despre situația lor proprie;
Publicitate din partea statului oferită tuturor publicațiilor și nu doar celor mai mari, cum ar dicta legile economiei de piață. Beneficiari sunt, în special, ziarele mici, locale. Costul publicității de stat în aceste ziare este estimat la 10 milioane USD anual;
Tarife poștale mai reduse decât cele fixate pentru scrisori și colete poștale obișnuite;
Fondul pentru audiovizual care susține coproducții de filme și, într-o anumită măsură, radiodifuziunea locală. Volumul suportului se ridică la circa 7 milioane USD anual, inclusiv un grant de aproximativ 1 milion USD din partea canalului privat TV2, apărut pe piața mediatică în 1992 [](apud: Mass-Media în Republica Moldova. Raport anual, 2001, – Ch.; Uniunea Jurnaliștilor din Moldova, 2002 (Tipografia ed. „Universul”) –P.p.72-74).
În Statele Unite ale Americii însăși legislația de reglementare a activității radiodifuzorilor prevede crearea Fundației Naționale pentru Televiziunea Educațională pentru Copii, a Fondului de Tehnologii și a Fondului de dezvoltare a telecomunicațiilor [](vezi: Presa electronică: reglementări internaționale. Legislația Statelor Unite ale Americii. Chișinău, 2001. -P.p. – 46-50, 68-70).
Experiența țărilor din Occident a condus la înțelegerea faptului că o democrație modernă nu poate fi menținută și dezvoltată fără a asigura diversitatea și pluralismul mass-mediei. Prin urmare, susținerea financiară din partea statului trebuie să servească anume acestui scop, iar mecanismul prin care sunt distribuite subsidiile, poate funcționa ireproșabil în condițiile unor criterii non-discriminatorii și de transparență deplină. Experiența țărilor amintite a servit drept material primar pentru elaborarea Recomandării (99) 1 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la măsurile de promovare a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă. Capitolul VI al Recomandării, între altele, menționează că toate măsurile de susținere a mijloacelor de comunicare în masă “ar trebui să fie acordate în baza unor criterii obiective și nepartizane, în cadrul unor proceduri transparente, și să fie supuse unui control independent.” [](Presa electronică: reglementări internaționale. Recomandări ale Consiliului Europei.–Chișinău, 2001. V.5, -P.14. ). În comentariile asupra dispozițiilor Recomandării din Memorandumul explicativ la Recomandarea (99) 1, în particular, se spune: ”Măsurile de sisținere în favoarea mijloacelor de comunicare în masă se repartizează în general în două categorii: subvențiile directe și măsurile de incitare indirecte, cum ar fi facilitățile fiscale. Acest tip de măsuri poate fi util pentru a întări pluralismul și diversitatea mijloacelor de comunicare în masă și pentru a contrabalansa distorsiunile și căderile pieței. (…) Este deci, esențial, atunci când o politică de subvenții este implementată cu scopul de a susține pluralismul, să se definească criteriile obiective pentru acordarea acestei asistențe. Pentru a evita orice interferență, suma, durata și structura măsurilor de asistență trebuie să fie clar definite din timp. …Recomandarea subliniază faptul că trebuie acordată o atenție deosebită mijloacelor de comunicare în masă locale și regionale dat fiind că acestea dispun în general de resurse mai slabe decât omologii lor naționali și funcționează cu mijloace mai reduse.” [](idem. Presa electronică: reglementări internaționale. Recomandări ale Consiliului Europei.–Chișinău, 2001. V.5, -P.p.30-31.).
Republica , ca țară-membră a Consiliului Europei, ar fi trebuit să profite de experiența europeană și să creeze propriile mecanisme de susținere a mass-mediei, date fiind criza economică și pericolul dispariției multor instituții de presă. Ceea ce a fost creat, însă, poate fi calificat, mai degrabă, o continuare a politicii de odinioară de “întreținere economică statală” a mass-mediei cu scopul de a o face dependentă și ideologic. Subvenționarea discriminatorie nu a dispărut nici după deetatizarea în anul 2005 a principalelor ziare de stat: “Moldova Suverană” și “Nezavisimaia ”. [] ( vezi: Hotărârea Guvernului cu privire la lichidarea Întreprinderii de Stat ziarul “Nezavisimaia Moldova” nr. 515 din 01.06.2005, M.O. nr.77-79, 2005 și Hotărârea Guvernului cu privire la lichidarea Întreprinderii de Stat ziarul “Moldova Suverană” nr. 587 din 20.06.2005, M.O. nr.86-88, 2005).
În iulie 2005 Asociația Presei Independente și Centrul Independent de Jurnalism au organizat o masă rotundă, solicitând deetatizarea presei locale de stat. Participanții au adoptat o Rezoluție în care, între altele, se spunea: “Fiind subvenționate din bugetele publice locale, ziarele consiliilor raionale se vând la un preț mai mic decât cele private; în unele raioane primăriile, instituțiile de stat, oficiile poștale au sarcini concrete de abonare la ziarele editate de consiliile raionale, în timp ce ziarele independente întâmpină piedici în campanile de abonare; distribuirea publicațiilor se face în folosul ziarelor de stat. (…) Referindu-se concret la subiectul ziarelor raionale, reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, Miklos Haraszti, care a vizitat R. Moldova în octombrie 2004, a declarat: ”Conceptul unei prese sprijinite din bani publici este incompatibil cu democrația avansată…”. (…) Planul de acțiuni UE-RM prevede, printre altele, “asigurarea relației transparente între autorități și instituțiile media în conformitate cu recomandările Consiliului Europei; ajutor financiar din partea statului pentru mass-media, acordat în baza criteriilor stricte și obiective aplicate egal pentru toate mass-media…” [ ](apud: Mass-Media în Republica . Revistă analitică, decembrie 2005, -P.10). Autoritățile, însă, au neglijat Rezoluția.
Vom preciza că societatea civilă, în cadrul dezbaterilor publice a proiectului Codului audiovizualului, a propus includerea prevederii de a constitui un Fond de susținere a radiodifuzorilor care ar fi completat, între altele, prin defalcări de 1 procent anual din profitul fiecărui radiodifuzor. În varianta votată de Parlament în loc de “profit” este prevăzut “…1% din cifra de afaceri anuală” []vezi: Codul audiovizualului, art. 47, alin. (2) lit. c. M.O. nr. 131-133, 18 august 2006,-P.p. 22-23). Atragem atenția asupra diferenței principiale între semnificația celor două noțiuni. În plus, noțiunea „cifra de afaceri” nu are vre-o definiție în legislația națională, pe când noțiunea „profit” este clară și univocă.
La începutul anului 2007 CCA a elaborat un proiect de Regulament vizând activitatea Fondului și l-a propus dezbaterilor. Atunci, Asociație Presei Electronice APEL și-a expus viziunea sa, a indicat asupra câtorva prevederi inacceptabile, din punctul său de vedere, și a sugerat modalități de îmbunătățire a proiectului. După aproape un an de zile CCA a revăzut parțial textul documentului și l-a aprobat prin Decizia nr. 125 din 4 decembrie 2007 []vezi: http://www. cca.md), cu titlul „Regulamentul privind gestionarea Fondului de susținere a radiodifuzorilor”. Deși prin art. 20 din Capitolul VII – Metodologia de calcul a plății de reglementare, este precizat sensul sintagmei “cifra de afaceri” – “volumul efectiv al venitului provenit din activitatea în domeniul audivizualului pentru perioada de calcul”, Regulamentul nu elimină prevederile ambigui și nu poate servi scopului pentru care a fost înființat Fondul. Bunăoară, Capitolul III al Regulamentului intitulat “Gestionarea fondului”, prevede între altele:
„… 9. Alocarea surselor acumulate în Fond este efectuată în baza deciziei CCA.
11. Sursele Fondului pot fi cheltuite pentru:
organizarea deplasărilor, seminarelor, conferințelor de presă în domeniul audiovizualului;
dotarea tehnico-materială a CCA în scopul exercitării atribuțiilor sale acordate prin lege.
13. Sumele nevalorificate în perioada anului de gestiune se includ în bugetul pentru anul următor. (cursivul nostru – I.B.)”.
În opinia noastră, ar fi mai judicios, dacă gestionarea mijloacelor financiare, inclusiv alocarea surselor Fondului ar fi prerogativa unui Consiliu public reprezentativ care să activeze în baza unui Statut separat, pe principii de transparență maximă și conform unor criterii clare și măsurabile de eligibilitate a radiodifuzorilor cărora li se oferă sprijin. CCA ar putea solicita rapoarte periodice din partea gestionarilor Fondului pe care să le dezbată în ședințe publice. Autoatribuirea funcției de gestionare a Fondului solicită eforturi suplimentare din partea CCA, fapt ce-i diminuează implicarea în activitățile specifice prioritare ce-i revin conform legislației.
Prevederea de a utiliza sursele Fondului pentru deplasări și conferințe de presă este echivocă din motiv că nu indică exact subiecții (beneficiarii) acțiunilor respective și lasă loc pentru abuzuri. Dat fiind că radiodifuzorii, de fapt, nu susțin conferințe de presă, este de presupus că stipularea în cauză vizează CCA. La fel este de presupus că CCA, prin decizie proprie, va aloca mai degrabă membrilor și angajaților săi surse pentru deplasări, decât radiodifuzorilor (dacă aceștia se vor încumeta să le solicite). Asemenea cheltuieli, precum și surse pentru dotarea tehnico-materială a CCA, ar trebui să fie prevăzute în bugetul anual al CCA sub formă de subvenții de stat. Se vede, autorii Regulamentului s-au condus de prevederea din art. 47, alin. (3) care fixează o singură restricție clară: „Fondul de susținere a radiodifuzorilor nu poate fi utilizat pentru remunerarea membrilor consiliului și angajaților lui”. Pe de altă parte, fondul este constituit pentru susținerea radiodifuzorilor. Apare întrebarea legitimă: dotarea tehnico-materială a CCA constituie o susținere a radiodifuzorilor? Mai degrabă atestăm o dublă impozitare a radiodifuzorilor, de rând ce subvențiile de stat, ca parte a bugetului CCA, provin și din impozitele achitate de radiodifuzori. Prin urmare, o stipulare juridică ce permite ajutorarea radiodifuzorilor, prin interpretare arbitrară, metamorfozează în constrângere economică pentru aceștia. Iar prevederea de la pct. 13, conform căreia sumele nevalorificate în perioada anului de gestiune se includ în bugetul pentru anul următor năruie definitiv ideea Fondului de susținere a radiodifuzorilor. Mai mult, lasă loc de interpretare a art. 47 din Codul audiovizualului, care nu stipulează expres că bugetul CCA se constituie și din Fondul de susținere a radiodifuzorilor. Deci, este necesară intervenția repetată a CCA în textul Regulamentului și, în paralel, crearea de mecanisme de funcționare a Fondului, astfel ca acesta să servească scopului pentru care a fost înființat.
Spre deosebire de țările vecine, în Republica Moldova, practic, lipsesc investițiile străine în domeniul mass-mediei. Motive sunt câteva: teritoriu mic și număr restrâns al populației; piață de reclamă subdezvoltată; economie în criză etc. Vom menționa, însă, un factor coercitiv pentru investitorii străini provenit din imperfecțiunea legislației. Conform acesteia de la urmă, un eventual investitor străin, fie persoană fizică sau juridică, nu ar putea pretinde la o cotă mai mare de 49 procente din capitalul statutar al unei ediții periodice și nici la funcția de redactor-șef al ei, sau conducător al unei agenții de presă []vezi: Legea presei nr. 243-XIII din 26.10.94, M.O. nr.2/12 din 12.01.1995, art. 5(3) și art. 8(6)). În privința presei electronice, până la adoptarea Codului audiovizualului în 2006, persoanele fizice sau juridice, cu excepția celor de la întreprinderile mixte la care participă subiecți din Republica Moldova, nu aveau dreptul să fondeze instituții ale audiovizualului pe teritoriul Republicii Moldova []vezi: Legea audiovizualului nr. 603-XIII din 03.10.95, M.O. nr. 70/798 din 14.12.1995:art. 5, alin. (2). Codul audiovizualului face un pas înainte și stipulează :”O persoană fizică sau juridică, din țară sau străinătate, poate fi investitor sau acționar majoritar, direct sau indirect, la cel mult 2 radiodifuzori de diferite tipuri” []vezi: Codul audiovizualului nr.248-XVI din 27.07.2006, M.O. nr.131-133 din18.08.2006: art.66, alin.(4). Prevederea în cauză, cel puțin la modul potențial și ipotetic, oferă șansa investițiilor străine în domeniul audiovizualului.
Am invocat câțiva factori importanți care influențează dezvoltarea mass-mediei moldovenești. Dar, în opinia noastră, durabilitatea sau fragilitatea libertății mass-mediei, care determină evoluția sau, dimpotirvă, involuția ei, se developează cu pregnanță în perioade de importanță socială majoră, dar și de tensiune politică, precum sunt campaniile electorale. Din acest motiv ne propunem o radiografiere a modului în care a acționat mass-media în alegerile desfășurate în ultimul deceniu pentru a reliefa factorii dominanți care au influențat-o și, deci, pentru a determina potențialul ei evolutiv.
Campaniile electorale constituie un test al democrației, dar și al calității mass-mediei. Scopul central al unor alegeri democratice este votul conștient al cetățeanului. Votul conștient este posibil în condițiile unei informări imparțiale, complexe și complete a cetățeanului asupra conținutului ofertelor tuturor concurenților electorali. În acest sens, mass-media, pentru a-și revendica utilitatea socială și a-și legitima existența, are misiunea de a fi mediator corect între concurenții electorali și electorat, interesat în exclusivitate și esențialmente de volumul și calitatea informației care ”curge” dinspre candidați spre alegători și dinspre alegători spre candidați.
În alegerile de până la anul 2003 comportamentul mass-mediei nu a fost criticat foarte mult. După anul 2003, însă, respectivul comportament a înregistrat metamorfoze dramatice. În contrast cu raportul OSCE/BIDDO pe marginea alegerilor parlamentare din 2001, în care se menționa că televiziunea și radioul “au furnizat alegătorilor informații nepărtinitoare despre concurenții electoral” [3 Republica Moldova, Alegeri parlamentare, 25 februarie 2001, OSCE/BIDDO, Raportul final, pag. 7], în cel ce viza alegerile locale din 2003, se constata că ”mijloacele de informare în masă au fost extrem de părtinitoare în favoarea autorităților de stat. Monitorizarea mass-mediei de către MOA a arătat că televiziunea de stat TV Moldova 1 (TV M1) a dedicat știrilor despre Președinte 45 de procente, iar Guvernului 43 de procente din timpul de emisie a știrilor și aproape toate relatările erau pozitive.” [4 Republica Moldova Alegerile locale din 25 mai și 8 iunie 2003 Pagina: 13 Raportul final al OSCE/BIDDO.]
Același raport mai constata: ”Presiunile politice asupra mass-mediei sunt evidente, de aceea, aproximativ 150 de jurnaliști și susținători ai acestora din 40 de organizații s-au alăturat unui marș al libertății presei în Chișinău pe 8 mai” [5 idem, -p.12]
Nemulțămiri au exprimat și concurenții electorali. Alianța Social-Liberală „Moldova noastră" la 31 martie sesiza Comisia Electorală Centrală ” în legătură cu atacurile verbale lansate la adresa Blocului… în cadrul emisiunii "Rezonans", difuzate de postul de televiziune Moldova 1 al instituției publice naționale a Audiovizualului Compania "Teleradio-Moldova" în ziua de 29 martie 2003. [6http://www.parties.e-democracy.md/localelections2003/appeals/]. Iar Partidul Social-Liberal, într-o declarație de presă din 6 iunie 2003, regreta ”felul în care conducerea TVM a prezentat și utilizat declarația președintelui PSL” în cadrul emisiunii "Argument" de la Televiziunea Moldovei din 31 mai, prefațând-o în mod ”extrem” de tendențios și plasând-o într-un context care a denaturat conținutul ei, ”fapt ce confirmă încă o dată angajamentul politic al acestei instituții…” [7 Săptămîna, nr. 23 (545), 6 iunie 2003.]
În anul 2003 a fost ratată șansa de a progresa pe calea constituirii unui serviciu public de radio și televiziune. Parlamentul adoptase încă pe 26 iulie 2002 Legea cu privire la instituția publică națională a audiovizualului Compania “Teleradio-Moldova”. Legea impunea reorganizarea companiei într-o instituție națională publică și prevedea supravegherea activității acesteia de către un consiliu de observatori. Însă desemnarea componenței consiliului a fost tergiversată (luna mai anul 2003), se vede, premeditat, iar prima lui întrunire a avut loc pe 12 iunie 2003, adică după alegeri.
Comportamentul autorităților în raport cu mass-media semnala o subminare a independenței acesteia și un pericol pentru pluralismul și diversitatea de opinii în general și în viitoarele alegeri, în special. [8]http://74.125.77.132/search?q=cache:RGZnsIcRuFoJ:www.osce.org/item/746.html%3Flc%3DRO+OSCE+alegeri+2003&hl=ru&ct=clnk&cd=8&gl=md]
În martie anul 2005 în Republica Moldova au avut loc alegeri parlamentare care au semnalat, pe de o parte, abuzuri cronice, mai ales, ale partidului de guvernământ și, pe de altă parte, un comportament inadecvat al mass-mediei.
De exemplu, pe 5 ianuarie 2005 Partidul Social-Democrat din Republica Moldova (PSDM) într-o declarație de presă își exprima revolta față de metodele și procedeele „de dezinformare și denaturare a adevărului practicate de TVM” și că „TVM nu face decât să-și confirme statutul său de organ aflat în serviciul partidului de guvernare”.
Pe 18 ianuarie 2005 PSDM semnala public un nou abuz al companiei Teleradio-Moldova: ” Atenția mare pentru o conferință de presă a partidului de guvernămînt și ignorarea totală a evenimentului lansării campaniei electorale a PSDM, demonstrează o dată în plus că atît Partidul Comuniștilor, cît și Compania Teleradio Moldova, au instituit un regim de blocadă informațională în raport cu alți concurenți electorali, prin care are loc, de fapt, fraudarea alegerilor de la 6 martie.”.
Același concurent electoral, pe 8 februarie declara că TV Analitic Media Group (AMG), care retransmite “Pervii canal v Moldove”, deși a făcut publică declarația precum că nu va participa la reflectarea campaniei electorale, a lansat o emisiune de sinteză “Hronicul Moldovenesc”, consacrată aproape în exclusivitate campaniei electorale. În cadrul emisiunii s-a făcut propagandă evidentă în favoarea PCRM și concomitent au fost denigrați concurenții electorali din partea opoziției. Pe data de 5 februarie 2005 PSDM a primit două invitații de a acorda interviuri pentru emisiunea “Hronicul Moldovenesc” difuzată de PCM. Pe antetul invitațiilor oficiale parvenite de la HM prin fax și semnate de Dina Boțan este indicată clar adresa de unde au fost expediate invitațiile, și anume, Agenția de Stat MOLDPRES, afiliată actualei puteri”.
La 14 februarie 2005 PSDM declara că ”postul de televiziune cu statut de companie publică nu a fost prezentă nici la una din cele șase conferințe de presă susținute consecutiv de PSDM…”, că aceiași atitudine ”este manifestată și de către posturile private de televiziune NIT și “Pervîi canal v Moldove”.
Pe 17 februarie 2005 PSDM anunța public că ”se adresează către cotidianul “Moldova suverană”, solicitând dreptul la replică și publicarea integrală a comunicatului de presă”, difuzat la conferința din 14 februarie 2005, ”la care a adus argumente concrete de instaurare de către partidul de guvernământ a unui control total asupra unor mijloace mass media. În numărul din 16 februarie “Moldova suverană” a denaturat intenționat informația, prezentând-o ca pe o listă “neagră” a presei care, după cum a insinuat “Moldova Suverană”, a fost întocmită de către PSDM… Articolul “PSD a atacat presa” publicat de “Moldova suverană” este o probă… de dezinformare masivă a opiniei publice”.
PSDM s-a adresat cu o scrisoare oficială și către ziarul, pe atunci guvernamental de jure și de facto, “Nezavisimaia Moldova”, în care a cerut, să i se acorde dreptul la replică, prin plasarea comunicatului de presă difuzat de PSDM, ca reacție la publicarea în paginile ziarului a raportului integral despre conferința de presă din 9 februarie 2005, susținută de președintele PCRM. V. Voronin. În scrisoare se spunea: ”PSDM își exprimă nedumerirea față de refuzul D-voastră de a publica comunicatul în cauză, plasând, totodată, în prima pagină a “NM” un articol denigrator la adresa PSDM, în care, printre altele se afirmă că ziarul pe care îl conduceți, funcționează pe bază de autofinanțare. Că lucrul acesta nu corespunde realității îl confirmă Hotărârea Guvernului RM, publicată de “Monitorul Oficial” al RM nr.53–55 din 02.04.2004, prin care se alocă 170 mii lei pentru procurarea hârtiei predestinate pentru publicarea ziarelor “Nezavisimaia Moldova” și “Moldova suverană”. Respectiv, afirmația noastră că ziarul “Nezavisimaia Moldova” este o publicație subvenționată de Guvernul RM, adică din banii contribuabililor, inclusiv ai membrilor și simpatizanților PSDM, este corectă și în virtutea acestui fapt solicităm insistent să vă conformați statutului pe care îl aveți și să publicați integral comunicatul PSDM.”.
Alt comunicat al PSDM se referea la refuzul Ministerului Justiției de a înregistra ziarul “SOCIUS” și specifica: ”Partidul Social Democrat din Moldova s-a adresat încă în luna octombrie 2004 către Ministerul Justiției cu cererea de înregistrare a publicației periodice “SOCIUS” care ar îndeplini funcția de mijloc de informare a PSDM. Până în prezent Ministerul Justiției nu a înregistrat ziarul “SOCIUS”, termenii prevăzuți de lege fiind demult expirați.”.
La mijlocul lunii februarie 2005, alt concurent electoral – Blocul ”Moldova Noastră” aducea la cunoștința opiniei publice că, până la acel moment, a făcut în total 152 de contestații, sesizări și cereri de chemare în judecată. Din 33 de contestații la CEC 29 vizau instituțiile audiovizualului și 3 – presa scrisă. Din 85 de sesizări, 24 vizau audiovizualul.
Pe 26 februarie 2005 concurentul electoral Partidului Popular Creștin Democrat constata cu îngrijorare că acțiunile ”de manipulare mediatică a opiniei publice prin bestializarea opoziției creștin-democrate, prin atacuri infame la persoana liderului PPCD reprezintă un tipic comunist deja cunoscut. Atmosfera de intoleranță întreținută în societate de manevrele politice ale partidului de guvernământ, de ticurile agresive ale președintelui comunist Vladimir Voronin, care este pornit contra tuturor, învrăjbește societatea, o demoralizează, producând o atmosferă deosebit de gravă în preajma alegerilor din 6 martie current”, că ”în cadrul aceleiași campanii de denigrare a PPCD și a lui Iurie Roșca, ca lider de partid, va fi reluat, în ultimele zile ale campaniei electorale, prin rețelele TV prin cablu din localitățile rurale (în acest scop fiind tirajate între 50–70 copii), la indicația nemijlocită a Președinției, filmul “Opriți extremismul!”, care a fost difuzat la postul instituției publice naționale a audiovizualului Compania “Moldova 1” în ziua de duminică, 20 februarie current” și că în caz ”când mostrele de terorism mediatic la adresa PPCD și a liderului acestuia nu vor fi reprimate din start de CEC și vor fi difuzate de instituțiile audio-vizualului, Partidul Popular Creștin Democrat va fi în drept să nu recunoască valabilitatea rezultatelor scrutinului din 6 martie 2005.”. [9http://www.alegeri2005.md/docs/ppcd/200502261/]
Bună parte din sesizările concurenților electorali, referitoare la comportamentul mass-mediei și a autorităților, mai ales, în raport cu opoziția politică, au fost semnalate și de observatorii naționali ai campaniei electorale din 2005. Bunăoară, „Coaliția 2005” a conchis, la 7 martie 2005, in raportul său preliminar că votul din din 6 martie „nu a fost bazat pe o informare amplă și deplină a alegгtorilor cu privire la procesul electoral” [11www.e-democracy.md/files/2005monitoringreport06.pdf.].
Scrutinul electoral din 2005 a fost monitorizat și de către 817 observatori internaționali și de 158 jurnaliști din străinătate. Misiunea Internaюionalг de Observare a Alegerilor (MIOA) a fost principalul organism de monitorizare a alegerilor. La 7 martie 2005 MIOA a constatat in raportul său preliminar de observare a scrutinului că, în special „condițiile desfășurării campaniei electorale și accesul la mass-media nu au fost suficient de echitabile” și că mediul restrictiv, „indeosebi restricțiile privind acoperirea mediatică a campaniei, au sporit avantajele partidului de guvernгmint și nu au servit la crearea unor condiții de campanie suficient de echitabile” [12www.osce.org/documents/odihr/2005/03/4371_mo.pdf. ]
În Raportul final al Misiunii de Observare a Alegerilor OSCE/BIDDO menționa: ” Prevederile legale care impun restricții asupra dreptului posturilor de televiziune de a reflecta activitățile electorale în buletinele de știri și programele de actualități trebuie omise… Posturile de televiziune trebuie obligate să respecte pluralitatea viziunilor politice, în special în cadrul buletinelor de știri. În timp ce reflectă activitățile Guvernului în perioada campaniei electorale, posturile de televiziune trebuie de asemenea să prezinte spectatorilor și viziunile de opoziție.”.
Referindu-se la reclamațiile examinate de CEC, raportul constata: ”…Televiziunea de stat Moldova 1, unica televiziune din Moldova cu acoperire națională a manifestat o părtinire clară în favoarea partidului de guvernământ și nu și-a onorat obligațiunile de mijloc media public. ..Mass-media scrisă a exprimat o diversitate de opinii și a reflectat campania pe larg, însă aceasta a avut o răspândire și impact limitat…
…Primele cazuri de propagandă negativă au apărut în mass-media după 15 februarie. Codul Electoral nu reglementează sau interzice propagandă negativă, însă prevede respectarea unor vagi „norme etice”. (Art. 47.1). La Moldova 1 și NIT, desenele animate împotriva BMD și PPCD au fost difuzate fără indicații referitor la cine a solicitat transmiterea lor sau cine a plătit difuzarea acestora. Conducerea de la Moldova 1 a informat OSCE/BIDDO MOA că responsabilitatea îi revine PCRM. Au fost de asemenea difuzate mai multe spoturi împotriva PCRM, în mare parte din partea BMD. În data de 20 februarie, Moldova 1 a transmis un film de nouă minute intitulat “Opriți extremistul!”, în care liderul PPCD Iurie Roșca era înfățișat într-o lumină extrem de negativă și comparat cu Osama Bin Laden. Filmul a fost transmis ca publicitate electorală gratuită din partea a patru candidați independenți, care au renunțat la timpul lor de antenă gratuit în acest scop. PPCD a protestat vehement împotriva filmului în cadrul unei conferințe de presă în ziua următoare, însă CEC nu l-a considerat denigrator, deoarece în opinia sa filmul nu conținea decât referințe la fapte.”
Presa scrisă a reușit să reflecte campania electorală pe larg. Din păcate, publicațiile sunt de circulație restrânsă, cu excepția ziarelor de stat Moldova Suverană și Nezavisimaia Moldova și a cotidianului pro-PPCD Flux. PCRM a depus la CEC mai multe reclamații împotriva concurenților care nu au marcat materialele publicate în ziare ca fiind publicitate electorală. În majoritatea cazurilor CEC a îndeplinit solicitarea PCRM însă nu a impus nici o sancțiune, cerând concurenților electorali și presei să respecte prevederile legale.
Sediul publicației de opoziție Moldavskie Vedomosti, afiliată Partidului Țărănesc Creștin Democrat, a fost vizitat de poliție către sfârșitul campaniei. Alături de ziarul de opoziție Timpul, Moldavskie Vedomosti se confruntă cu un număr larg de procese de defăimare, inițiate în 2004 împotriva acestor ziare de către persoane și instituiții apropiate actualei puteri.” [14www.osce.org/documents/odihr/2005/03/4371_mo.pdf.]
În mai-iunie 2007 au avut loc alegeri locale generale, eveniment care, din nou, a testat maturitatea mass-mediei.
Un Comunicat de presă al Partidului Democrației Sociale, făcut public pe 21 mai 2007, era intitulat: ”FLASH-MOB “Opriți cenzura de la TVM” și anunța cum au protestat ”tinerii Partidului Democrației Sociale au protestat împotriva deciziei arbitrare a companiei de a nu plasa spotul publicitar al dlui Dumitru Braghiș, candidatului PDS la funcția de Primar General al municipiului Chișinău.”. Vorba e că la 18 mai 2007, compania “Teleradio Moldova” a refuzat să pună pe post spotul publicitar al candidatului care conținea critici dure la adresa guvernanților comuniști și care, conform spuselor directorului televiziunii “Moldova 1”, “a fost supus unei expertize” în urma căreea s-a decis că el nu poate fi difuzat. În aceeași zi, problema a fost examinată la Comisia Electorală Centrală, care a decis că spotul poate fi difuzat. [17 http://www alegeri.md/2007/docs/pdsm/200705211/ ]
Campania electorală pentru alegerile locale din 2007 a fost monitorizată de câteva ONG-uri de profil, care, în Raportul final, referindu-se la comportamentul mass-mediei, la compartimentul ”Concluzii generale” scriau: ”În primul tur de scrutin, posturile publice Moldova 1 și Radio Moldova au mediatizat intens acțiunile și declarațiile cu tentă electorală ale președintelui țării, prim-ministrului și președintelui Parlamentului, favorizînd partidul de guvernămînt și ignorînd partidele de opoziție. Majoritatea buletinelor de știri erau concepute în mod evident pentru a influența audiența în folosul guvernării, prezentînd realitatea doar din unghiul de vedere al acesteia…
Un comportament similar cu al posturilor publice l-au avut unele posturi private supuse monitorizгrii – NIT, Antena C și, în mai mică măsură, N4…
E semnificativ faptul că în dimineața desfășurării turului doi al scrutinului, Moldova 1 a dedicat în buletinele sale de știri mai mult timp “Cupei președintelui la ciclism”, decît alegerilor…
Publicațiile ex-guvernamentale Moldova Suverană și Nezavisimaia Moldova și cele publice locale au mediatizat acțiunile cu tentă electorală ale administrației publice centrale și locale, favorizînd direct și indirect partidul de guvernămînt. În primele săptămîni ale campaniei electorale aceste ziare au ignorat partidele de opoziție, ulterior, candidații formațiunilor politice de opoziție fiind prezentați doar оn lumină negativă, în special în paginile publicațiilor Moldova Suverană” єi Nezavisimaia Moldova și ale ziarului public Golos Bălți.
…De menționat acțiunile abuzive ale poliției în raport cu presa la începutul campaniei electorale: la finele lunii martie au fost arestați jurnaliștii PRO TV, iar reporeterilor DTV le-a fost sechestrată caseta (în procesul reflectării unei acțiuni organizate de PL), iar la 22 aprilie 2007 a fost reținut un cetățean-pensionar pentru faptul distribuirii ziarului Democrația. În data de 8 iunie, ca urmare a semnalării de către Euro TV Chișinău a unor încălcări ale legislației electorale, poliția a descins abuziv la sediul postului respectiv, intimidănd angajații acestuia. [18http://www.e-democracy.md/files/elections/local2007/general-report-media-api-ro.pdf ]
Coaliția civică pentru alegeri libere și corecte ”Coaliția 2007”, referindu-se la comportamentul mass-mediei, specifica: ”Partidul de guvernămînt a monopolizat accesul la audiovizualul și presa publică supusă monitorizării, nu numai din punct de vedere numeric, dar și geografic…” [19http://www.e-democracy.md/files/elections/local2007/coalition-2007-pr-18-june-2007-ro.pdf ]
Pe 18 iunie 2007 misiunea internațională pentru observarea alegerilor a Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (BIDDO) și a Congresului Autorităților Locale și Regionale ale Consiliului Europei a concluzionat într-o declarație de presă că ”problemele majore identificate în timpul perioadei pre-electorale au persistat, în special caracterul părtinitor al mass-mediei și intimidarea candidaților.
În perioada dintre cele două tururi, majoritatea posturilor de televiziune monitorizate, inclusiv postul Moldova 1 care este finanțat de la bugetul de stat, au continuat să ofere o acoperire substanțială a autorităților statului în afara contextului de campanie, astfel repetându-se aceiași tendința constatată înainte de primul tur. Aceasta a avantajat candidații pro-guvernamentali și a limitat oportunitățile opoziției de a-și comunica mesajul electoratului în mod egal.
Activitatea Consiliului Coordonator al Audiovizualului CCA a fost întreruptă în ultima săptămână înainte de turul doi de către o investigație efectuată de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC) pe fundalul unor afirmații neconfirmate de luare de mită de către membrii CCA.
Campania negativă a reapărut în mass-media prin difuzarea de spoturi împotriva ambilor candidați la primăria Chișinăului. Cele două foste publicații de stat, Moldova Suverană și Nezavisimaia Moldova, care au primit subvenții substanțiale de la bugetul de stat la sfârșitul lui 2006, l-au sprijinit în mod evident pe dl. Iordan și au publicat mai multe articole împotriva d-lui Chirtoacă, unele din ele având un caracter inflamator. [21http://www.e-democracy.md/files/elections/local2007/pr-ieom-18-06-2007-ro.pdf ]
În Raportul Final al Misiunii de Observare a Alegerilor al OSCE/BIDDO se menționa: ”În știrile difuzate la ore de maximă audiență postul cu capital public Moldova 1 a avut o prestație care a fost în mod clar părtinitoare și a oferit o acoperire vastă a activităților autorităților guvernamentale în afara contextului campaniei electorale. Pe parcursul a patru săptămâni premărgătoare alegerilor, Moldova 1 a acordat 74% din știrile legate de politică și alegeri Președintelui, Guvernului și Președintelui Parlamentului și 6% PCRM. Această acoperire a fost pe un ton predominant pozitiv. În același timp, programele de știri ale Moldova 1 au ignorat în mare măsură viziunile și opiniile opoziției. Aceeași tendință a fost observată și la postul public Radio Moldova. Astfel, atât Moldova 1, cît și Radio Moldova nu au reușit să-și onoreze obligațiunile legale în vederea creării unor condiții egale pentru candidați și partide politice. (p.16). …Consiliul Coordonator al Audiovizualului a avertizat Moldova 1, Radio Moldova, postul de radio Antena C și postul privat de televiziune NIT cu privire la nerespectarea de către acestea a principiilor echilibrului, echității și imparțialității în emisiunile de știri ale acestora. Moldova 1 a fost de asemenea supusă criticii pentru reflectarea favorabilă a autorităților statului și lipsa aspectelor critice. …NIT și N4 au adoptat un model similar cu cel al Moldova 1. Euro TV și Radio Antena C de asemenea au acordat o acoperire în general favorabilă activităților autorităților statului înainte de primul tur al scrutinului. …Pro TV și TV7 au fost unicele canale care au oferit o acoperire mai echilibrată a campaniei electorale. …CEC, la cererea CCA, a avertizat cele două posturi private Pro TV și Euro TV, ca urmare a depășirii limitei zilnice de timp pentru publicitatea electorală contra plată în favoarea candidaților PDS, PD și PPCD. Cu toata acestea, avertizări de acest gen nu au fost emise la adresa NIT care a alocat mai mult decât timpul de antenă contra plată pentru unii candidați electorali între 21 mai și 1 iunie. …În perioada cuprinsă între cele două tururi de scrutin, marea parte a posturilor TV supuse monitorizării, inclusiv postul public Moldova 1, au continuat să ofere o acoperire substanțială a autorităților de stat în afara contextului campaniei, astfel repetând tendința observată în (p.17)perioada primului tur de scrutin. Aceasta a favorizat candidații partidului de guvernământ și a limitat oportunitățile candidaților opoziției de a-și transmite mesajul în mod egal electoratului. Autoritățile nu au reușit să întreprindă nici o acțiune de remediere între cele două tururi pentru a redresa situația privind reflectarea părtinitoare de către postul public TV.
Cele două publicații de stat Moldova Suverană și Nezavisimaia Moldova l-au susținut în mod clar pe dl Iordan și au publicat mai multe articole împotriva dlui Chirtoacă, unele din acestea cu conținut defăimător. Prin contrast, Timpul, Jurnal de Chișinău și Ziarul de Gardă și-au arătat sprijinul pentru dl Chirtoacă și l-au criticat pe oponentul acestuia” [22 Republica Moldova Alegerile locale, 3-17 iunie 2007 Raportul Final al Misiunii de Observare a Alegerilor al OSCE/BIDDO –P.16-18]
Pe 16 și 30 martie 2008 în UTA Gagauz Yeri în două tururi de scrutin s-au desfășurat alegri pentru Adunarea Populară a Găgăuziei. Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din Moldova (LADOM), care a monitorizat alegerile, semnala în al III-lea Raport, ce reflecta rezultatele monitorizării efectuate în perioda 17 – 31 martie 2008: ” Observatorii LADOM au sesizat că în campania electorală în unele localități se efectuau reparații spontane de drumuri și căi de acces. Publicația de la Chișinău “Moldavschie Vedomosti” a efectuat investigații la acest subiect privind finanțarea din bugetul de stat a R. Moldova a reparației unor drumuri locale, înaintând presupuneri că s-ar face în scopuri electorale. În articolul „Încă odată despre metodele electorale în Găgăuzia” Moldavskie Vedomosti citează o indicație a prim-ministrului, Vasile Tarlev, cu numărul 0913-223 din 20 februarie 2008, către Ministerul Transportului și Gospodăriei Drumurilor, în conformitate cu care, la cererea unor deputați din Adunarea Populară a Autonomiei Găgăuze, au fost alocate mijloace financiare pentru repararea în așa-numita „variantă albă” a 18 kilometri de drumuri locale și străzi din localitățile care au votat pentru candidatul susținut de puterea centrală.
Concurenții electorali au avut acces la Posturile publice de radio și televiziune locale. Candidații din partea grupurilor politice menționate se bucură de sprijinul mass-media pe care le controlează.
În ședința publică din 18 martie 2008, CCA a adoptat o decizie prin care a recomandat tuturor radiodifuzorilor și distribuitorilor de servicii să respecte cu strictețe prevederile legilor și actelor normative ce vizează activitatea instituțiilor audiovizuale în perioada campaniilor electorale.. Decizia survine după ce CCA a fost sesizat de mai multe persoane despre cazul înregistrat la 13.03.2008 în or. Comrat. Astfel, la ora 20 și 15 min., în rețeaua de cablu a studioului „Eni Ildîz” (întreprinderea fondatoare „Media PS Grup” SRL) retransmiterea programelor Companiei Publice “Găgăuziya Radio Televizionu” a fost înlocuită cu imprimarea congresului preelectoral al mișcării „Единая Гагаузия”, încălcîndu-se legislația în vigoare. Incidentul s-a produs în zenitul campaniei electorale și prin intervenția sa studioul TV prin cablu „Eni Ildîz” s-a implicat ilegal în agitația electorală, încălcînd prevederile „Concepției de reflectare a campaniei electorale pentru alegerile în Adunarea Populară a UTA Găgăuzia din martie 2008 de către instituțiile audiovizualului”. Reprezentanții studioului nominalizat au depus o explicație din care reiese că această întrerupere s-a produs în mod automat, semnalul canalului “Găgăuziya Radio Televizionu” fiind înlocuit cu cel al canalului TV „Eni Ai”. Totodată, ziarele locale controlate de partidul de guvernământ au anunțat cifre aproximative referitor la rezultatele primului tur al alegerilor din autonomia găgăuză, astfel, în loc de 3 locuri în Adunarea Populară, acestea au anunțat că PCRM ar fi сâștigat 7 locuri din 18 candidați aleși în primul tur de scrutin, probabil pentru a convinge electoratul că Partidul Comuniștilor va câștiga și în al doilea tur, încurajîndu-I, astfel, să voteze pentru PCRM.”. [23http://www.alegeri.md/gagauzia2008/monitoring/]
Așadar, comportamentul mass-mediei moldovenești în perioada ultimilor cinci campanii electorale developează două probleme centrale ale mijloacelor de informare în masă: 1) capacitatea redusă de a-și îndeplini misiunea firească și 2) capacitatea redusă de rezistență în fața presiunilor, mai ales, de ordin politic. Ambele probleme sunt în măsură să deturneze evoluția mass-mediei.
Pe parcursul anului 2008 autoritățile centrale au făcut un șir de declarații vizând problemele cu care se confruntă mass-media care, la modul ipotetic, urmau să amelioreze întrucâtva condițiile de activitate ale instituțiilor mediatice. De exemplu, într-un mesaj adresat jurnaliștilor cu prilejul Zilei Mondiale a Libertății Presei, Premierul Zinaida Greceanîi, menționa că o presă liberă, neangajată politic și eficientă economic are o importanță primordială în funcționarea unei democrații.
La 13 mai, într-o ședință convocată cu factorii de decizie din Guvern, Președintele V. Voronin menționa importanța unei strînse conlucrări și a unui dialog continuu între instituțiile publice și mass-media pentru asigurarea informării obiective și corecte despre evoluțiile din țară, accentuând și oportunitatea participării conducătorilor administrației publice centrale la emisiuni radio și televiziune, conferințe de presă tematice, talk-show-uri etc. Totodată, el a solicitat membrilor Guvernului să manifeste o cît mai mare deschidere și transparență în raport cu jurnaliștii, astfel încît informația veridică de interes public să ajungă integral și operativ la fiecare cetățean în parte; a îndemnat membrii Guvernului să perceapă colaborarea permanentă cu reprezentanții mediilor de informare drept o componentă foarte importantă și responsabilă a atribuțiilor de serviciu. La 10 iunie, în cadrul unei întâlniri cu manageri ai mass-mediei, Președintele Voronin a revenit la problema în cauză.
La 14 mai, în ședință de Guvern, Zinaida Greceanîi a dat indicații miniștrilor și șefilor de agenții să organizeze lunar conferințe de presă, a obligat autoritățile publice centrale să angajeze responsabili pentru relațiile cu presa și i-a îndemnat pe conducătorii autorității publice să manifeste deschidere totală în relațiile cu mass-media.
La finele lunii mai, Președintele Parlamentului Marian Lupu, în cadrul unei vizite la Bălți, a declarat că sînt îngrijorătoare situațiile de felul celor cu blocarea conturilor unor publicații sau cu lansarea amenințărilor la adresa jurnaliștilor, menționînd că subiectul libertății presei în Moldova trebuie tratat cu maximă atenție.
La 9 iulie, în cadrul conferinței de presă prilejuite de primele o sută de zile de guvernare a noului Cabinet de miniștri, Premierul Zinaida Greceanîi a dat asigurări mass-mediei că activitatea Guvernului va fi transparentă, iar relațiile cu presa – prioritare. În opinia Premierului, jurnaliștii sunt acele persoane care pot asigura cea mai bună comunicare între societatea civilă și autoritățile publice. Premierul a reamintit ziariștilor că a solicitat de mai multe ori de la conducătorii ministerelor și autorităților publice centrale să organizeze întrevederi cu presa cel puțin o dată pe lună.
La 1 decembrie, Președintele Parlamentului Marian Lupu, în cadrul inaugurării lucrărilor la Chișinău a Conferinței „Responsabilitatea democratică a mass-media în campaniile electorale”, organizată de Parlamentul RM și Consiliul Europei, menționa că oglindirea echilibrată și imparțială a procesului electoral oferă posibilitatea cetățenilor să exercite un vot conștient, astfel încât acest vot să reflecte corect voința și mandatul poporului. Potrivit speakerului, mass-media în timpul campaniilor electorale are o responsabilitate dublă. Pe de o parte, față de populație, pe care trebuie să o informeze corect, iar pe de altă parte, față de concurenții electorali, cărora trebuie să le acorde posibilitatea de a-și prezenta mesajul lor pe baza principiului egalității. Marian Lupu a concluzinat că, în esență, libertatea mass-mediei rezidă nu numai în dreptul de a fi liberă, dar și în obligația de a fi responsabilă. Totodată, speakerul a atras atenția asupra riscurilor sau presiunilor cu care se poate confrunta presa pe durata campaniei electorale, precizând că acestea pot parveni atât din partea organelor de stat, cât și din partea concurenților electorali.
La 22 decembrie, președintele R.Moldova Vladimir Voronin, în cadrul unei întrevederi cu ambasadorii unor țări europene și cel al SUA a declarat: “Nu am efectuat și nu vom efectua presiuni asupra jurnaliștilor care activează legal pe teritoriul Republicii Moldova”. Potrivit șefului statului, “orice reprezentant al mass-media are dreptul la primirea și distribuirea informației”, invocând, în acest sens mai multe acte legislative conforme cerințelelor europene. Președintele a mai afirmat că autoritățile pledează pentru o libertate deplină a mass-media în Republica .
Sunt declarații ale primelor persoane în stat, făcute pe parcursul anului 2008 și, pentru a le testa consistența, le vom confrunta cu realitățile mass-mediei, procedând, mai întâi, la o înșiruire în ordine cronologică a unor cazuri reproșabile întâmplate în anul de referință cu ziariști și instituții mediatice, cazuri clasificate în câteva categorii.
Îngrădirea accesului la evenimente.
La 18 ianuarie 2008, un grup de jurnaliști de la „PRO TV Chișinău”, TV Dixi, și “Jurnal de Chișinău” a fost împiedicat să relateze despre serata de creație a scriitorului și umoristului Gheorghe Urschi, sub pretextul că nu ar fi avut „bilete de invitație”. În afară de aceasta, cameramanul de la PRO TV a fost forțat să șteargă imaginile cu președintele Voronin, filmate la intrarea acestuia în Palatul Național.
La 15 februarie 2008, corespondentul ziarului „Moldavskie vedomosti” nu a fost admis la întâlnirea comisarului european pentru relațiile externe și politica europeană de vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, cu studenții Universității de Stat din Chișinău. Administrația Universității, secundată de gardienii Serviciului de Pază, au blocat, sub diverse pretexte false, intrarea jurnalistului în sală, permițând, în același timp, altor jurnaliști să participe la eveniment.
La 9 martie 2008, agenții din paza de corp a președintelui Parlamentului R. Moldova au împiedicat echipa postului „PRO TV Chișinău” să-l filmeze pe dl Marian Lupu care participa la festivalul minorităților slave „Maslenița”. Alte posturi de televiziune nu au fost oprite să-și facă meseria.
La 11 aprilie 2008, după întâlnirea dintre președintele Vladimir Voronin și liderul separatist Igor Smirnov, președinția a organizat o conferință de presă la care au fost invitate doar televiziunile loiale autorităților.
La 23 iulie, Lina Grau, corespondent al agenției român ”NewsIn” la Chișinău, nu a avut acces la conferința de presă de bilanț a președintelui Vladimir Voronin pe motivul invocate că ziarista nu fusese acreditată de Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene de la Chișinău. De precizat că jurnalista a fost acreditată de către autorități, abia în toamnă, la mult timp după expirarea termenilor de examinare a dosarului de acreditare.
La finele lunii octombrie, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene (MAEIE) al R. Moldova a respins cererea de acreditare a corespondentului „Radio Romania Actualitati”, Cristina Dumitrescu. Autoritățile de la Chișinău nu și-au motivat refuzul.
Doru Dendiu, primul corespondent TVR la Chișinău, și-a depus dosarul de acreditare la MAEIE pe 19 mai, instituția în cauză urmând să-i comunice rezultatul în termen de 30 de zile, dar, abia la începutul lunii iulie i s-a comunicat că Ministerul Afacerilor Interne i-a dat aviz negativ, din care cauză MAEIE i-a refuzat acreditarea.
În cadrul unei ediții din luna septembrie a emisiunii “În PROfunzime” de la “PRO TV Chișinău”, autoarea ei aducea la cunoștință opiniei publice că după întrevederea președintelui moldovean Vladimir Voronin cu omologul său rus – Dmitri Medvedev de la Soci, Rusia, la conferința de presă de la Președinție au fost invitați doar ziariștii de la instituțiile mediatice loiale puterii.
La solicitarea Centrului de Investigații Jurnalistice a informației despre câțiva agenți economici care activează în domeniul construcțiilor în municipiul Chișinău și beneficiază de contracte din bani publici, Camera Înregistrării de Stat a cerut achitarea a câte 63 de lei pentru fiecare informație vizând agenții economici, dar și după achitarea plății a tergiversat oferirea informației.
Au fost tergiversate acreditările corespondenților TVR1 și Agerpres. Probleme de acest gen au avut și corespondenții Reuters și Itar-TASS.
În luna noiembrie unei echipe de la “PRO TV Chișinău” i-a fost interzis accesul la o adunare solemnă organizată la Bălți de reprezentanții locali ai partidului de guvernămînt, cu prilejul aniversării revoluției bolșevice din 1917. Evenimentul a avut loc în sala de festivități a Secției Bălți de evidență și documentare a populației. Refuzul a fost motivat prin faptul că după ora cinci instituția publică este închisă și că ziariștii de la PRO TV nu au fost incluși în lista invitaților.
Sechestrări. Confiscări
La 22 martie 2008, vameșii din RM au confiscat de la un cetățean român 450 de exemplare ale revistei „Credința noastră”. Incidentul s-a produs în vama Sculeni.
La 14 aprilie, Judecătoria sectorului Centru din Chișinău a decis aplicarea sechestrului contului publicației “Jurnal de Chișinău” pe suma de 300 mii lei. Publicația a fost informată pe 22 aprilie. Instanța a decis aplicarea sechestrului ca urmare a unei cereri depuse de un fost procuror de Dondușeni, care a pretins că două articole, publicate în 2003 și 2004, i-au lezat onoarea și demnitatea. La 7 mai, Curtea de Apel Chișinău a decis ca dosarul ziarului “Jurnal de Chișinău” să fie rejudecat în prima instanță, conturile bancare fiind deblocate. Redacția a considerat că prin aplicarea sechestrului se urmărește paralizarea activității ziarului.
La sfârșitul lunii septembrie Publicația “Edinaya Gagauzia”, editată de Mișcarea politică omonimă din autonomia găgăuză, declara că a devenit victima atacurilor puterii comuniste de la Chișinău. Mișcarea “Edinaya Gagauzia” a difuzat o declarație în care lasă să se înțeleagă că Procuratura Generală a R. Moldova ar fi instrumentul de răfuială cu publicația. Potrivit declarației, Procuratura ar fi inițiat procesul de lichidare a publicației găgăuze editată în limba rusă. Redactorul-șef al ziarului, Dmitri Papazoglo preciza că presiunile au început după publicarea unor materiale critice la adresa unor funcționari din organele de drept.
O instanță de la Comrat a dispus aplicarea sechestrului pe conturile publicației “Edinaya Găgăuzia” pe suma de jumătate de milion de lei. Sechestrul a fost aplicat publicației în baza unei cereri de chemare în judecată depusă de către procurorul autonomiei, care pretindea că două articole publicate de ziarul nominalizat i-au lezat onoarea și demnitatea. Redacюia ziarului solicita Misiunii OSCE, misiunilor diplomatice acreditate оn Moldova să nu admită acțiunile arbitrare ale procuraturii care au ca scop principal desființarea ziarului.
Hărțuirea și agresarea ziariștilor
În luna mai ziarul „Moldavskie vedomosti” a fost supus unor controale financiare din partea Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, în cadrul unui proces de urmărire penală inițiat de Procuratura Generală pentru o presupusă infracțiune de „delapidare a averii străine în proporții deosebit de mari”. Această învinuire i se aducea ziarului în urma faptului că a publicat în paginile sale materiale publicitare ale întreprinderii „Cariera de la Soroca”.
Pe data de 16 februarie, un reporter al cotidianului „Timpul de dimineață” a fost bruscat de către un agent din paza de corp a prim-ministrului V. Tarlev pe teritoriul Bazei auto a Aparatului Guvernului, inspectată de către premier. Deși ziarista s-a legitimat, invocând faptul că premierul este o persoană publică și vizitează un obiectiv public, unul dintre gardienii premierului, la indicația șefei Serviciului de Presă, a scos-o pe jurnalistă cu forța din incinta întreprinderii respective. Înainte de incident, ziarista publicase câteva articole în legătură cu unele nereguli comise de această instituție la achiziționarea a 17 automobile „Skoda”.
În ședința din 7 mai a CCA a fost pusă în concurs frecvența utilizată de către ”Radio 21” a cărei licență expira pe 8 iunie 2008. CCA a votat acordarea prin concurs a frecvenței utilizate de Radio 21 în contradicție cu Hotărârea Parlamentului nr. 433-XVI din 28.12.2006 prin care s-a aprobat “Regulamentul cu privire la procedura și condițiile de eliberare a licențelor de emisie și a autorizațiilor de retransmisie”. Regulamentul prevede expres în art. 15, 17 că “frecvențele radio și TV disponibilizate se anunță la concurs numai după expirarea termenului de valabilitate a licențelor”.
Pe data de 10 iulie 2008, ziaristul Ghenadie Brega, venit la Procuratura municipală din Chișinău pentru a lua imagini cu unul dintre tinerii anchetați în cazul forumiștilor acuzați că ar fi lansat „prin intermediul portalurilor forum.md, torrentsmd.com, desteptarea.info și unimedia.md …. multiple chemări publice la răsturnarea prin violență a orânduirii constituționale și lichidarea statalității și integrității teritoriale a Republicii Moldova”, a fost atacat fizic și verbal, de către o persoană în civil ieșită din sediul Procuraturii.
Jurnalisti de la ”Ziarul de Garda” au declarat că, după publicarea la 4 septembrie a articolului „Vară toridă la SIS” care relata despre tineri contactați de un colaborator al Serviciului de Informatii și Securitate care a încercat să-i racoleze într-o misiune, redacția ziarului a fost supusă unor presiuni și atacuri telefonice și electronice. Aceste acțiuni se repetau zilnic, persoane neidentificate amenințând că știu numele reporterilor care au scris articolul, adresele de domiciliu ale acestora, pe membrii familiilor lor, că le sunt ascultate telefoanele, le este citită corespondența electronică și că vor „avea probleme cu SIS-ul”.
La 8 octombrie, o echipă a postului „PRO TV Chișinău” a fost bruscată de către un polițist și de vicecomisarul raionului Orhei în incinta Judecătoriei din această localitate. Polițiștii au îngrădit accesul jurnaliștilor în sala de judecată. Ulterior, la 16 octombrie, cei doi polițiști au fost sancționați disciplinar „pentru comportament neadecvat cu jurnaliștii”. Sancțiunea disciplinară a fost ordonată de ministrul Afacerilor Interne.
La 11 octombrie, Vasile Costiuc, un cameraman de la postul TV pe Internet „JURNAL TV”, a fost intimidat de polițiști. Incidentul s-a petrecut în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, unde se desfășurau manifestări cu prilejul Zilei Naționale a Vinului. Cameramanul a fost asaltat de bodyguarzii șefului statului în momentul când filma cum președintele trece pe la fiecare cârciumă improvizată din Piață, gustând din vinuri. Ulterior, operatorul a fost urcat intr-o mașină și plimbat vre-o patruzeci de minute prin Chișinău. De durata călătoriei, unul dintre cei patru a luat camera operatorului și a privit tot materialul pe care îl filmase, fără ca să șteargă însă ceva. Nici unul dintre cei patru nu s-a legitimat, deși operatorul a solicitat acest lucru.
La 27 noiembrie, un operator al postului “PRO TV Chișinău” a fost obligat de către agenții din garda de corp a președintelui V. Voronin să șteargă imaginile în care apareau doi ofițeri de pază urcînd în mașină. Incidentul s-a produs după vizita șefului statului la Centrul Anticorupție.
În decembrie 2008 Consiliul Coordonator al Audiovizualului a refuzat de a prelungi de drept licența Pro TV Chișinău, enunțând că demersul postului de televiziune nu ar întruni condițiile prevăzute de art.24 al Codului Audiovizualului, deoarece nu ar fi respectat toate prevederile legislației audiovizuale și conținutul licenței de emisie. De notat că cele patru cazuri calificate drept derogări de la prevederile legislației în vigoare, pe parcursul a 5 ani, sunt irelevante. Ulterior, la conferința de presă din 12 decembrie 2008, președintele CCA invoca alt motiv, făcând trimitere, de data aceasta, la prevederile art. 26 al Regulamentului cu privire la procedura și condițiile de eliberare a licențelor de emisie și a autorizațiilor de retransmisie, adoptat prin hotărâre de Parlament, potrivit cărora se prelungesc doar licențele de emisie „obținute în temeiul Codului Audiovizualului”. Mai mulți juriști au considerat argumentele CCA drept un tertip formal, deoarece conform Codului Audiovizualului, “licența de emisie se prelungește de drept radiodifuzorului, la solicitare, dacă acesta a activat în conformitate cu prevederile prezentului cod și a respectat, pe parcursul termenului de validitate a licenței de emisie, condițiile prevăzute în ea”.
La 26 decembrie, un polițist a agresat-o fizic pe jurnalista Domnica Negru de la postul „PRO TV Chișinău” și i-a distrus microfonul in timp ce aceasta realiza un reportaj despre jaful filialei unei bănci din Chișinău. Incidentul s-a produs pe strada Petricani din capitală. Anterior, după numeroase plîngeri din partea jurnaliștilor referitor la comportamentul inadecvat al polițiștilor, MAI a promis breslei jurnalistice că va aborda un stil civilizat de comportament cu reprezentanții presei.
Intimidări. Arestări. Dosare penale
La 11 februarie 2008, Procuratura Generală i-a intentat un dosar penal directorului ziarului “Timpul de dimineață” Constantin Tănase „pe faptul acțiunilor intenționate îndreptate spre ațâțarea vrajbei sau dezbinării naționale, rasiale sau religioase”.
La 11 aprilie 2008, președintelui Uniunii Jurnaliștilor din Moldova, la Procuratura mun. Chișinău, i s-au cerut explicații în legătură cu dezbaterile publice în aer liber, organizate de UJM la Chișinău în fiecare duminică în semn de protest față de instituirea controlului autorităților asupra instituției publice a audiovizualului din R. Moldova.
La 30 aprilie 2008, jurnalistul Oleg Brega a fost reținut și condamnat la trei zile de arest administrativ pentru intenția de a protesta pașnic în fața Palatului Național, unde avea loc o festivitate cu ocazia aniversării a 50-ea de la fondarea TVM. Poliția l-a împiedicat pe jurnalist să se apropie de Palatul Național, iar judecătoria sectorului Buicani a considerat „injurie” pancarta cu inscripția „50 de ani de minciună”, afișată de Brega.
La 10 mai, Ghenadie Brega, care protesta în fața Guvernului, a fost agresat de către ofițeri de poliție în civil, apoi arestat și dus la comisariatul de poliție al sectorului Buiucani, Chișinău, unde a fost ținut timp de 48 de ore în condiții inumane și degradante, fiind învinuit de “nesubordonare cu rea voință la cerințele legitime ale colaboratorilor de poliție, opunere de rezistență și ultragierea poliției“. La începutul lunii iunie, Judecătoria sectorului Buiucani din Chișinău a decis achitarea jurnalistului și a dispus clasarea dosarului din lipsa faptelor contravenției.
La 11 iunie, Procuratura din Chișinău a invitat un grup de tineri pentru a fi audiați în cadrul unui dosar de urmărire penală, după ce aceștia au publicat pe mai multe site-uri comentarii critice la adresa actualei guvernări de la Chișinău. Până a merge la procurori, unora dintre tineri le-au fost ridicate calculatoarele personale de pe care își scriau comentariile.
Veronica Russu, jurnalistă la “Ziarul de gardă”, a fost intimidată de către unul dintre gardienii care însoțeau un inculpat în sala de judecată. Incidentul s-a produs în incinta Judecătoriei Militare din Chișinău. Potrivit redacției “Ziarului de gardă”, deși președintele instanței i-a permis reporterului să fotografieze în sală – după pronunțarea ședinței sau în pauză – gardianul, fără a avea temei să impună restricții, i-a interzis acest lucru. La finele ședinței de judecată, reporterul i-a făcut o poză inculpatului cu permisiunea acestuia. A luat și cîteva poze din sala de judecată. Deși nici un gardian nu intrase în imagine, un reprezentant al escortei s-a apropiat de jurnalistă și i-a interzis să mai fotografieze. Acesta i-a cerut legitimația de jurnalist (fără a fi abilitat cu asemenea drept), a luat-o și s-a retras, consultîndu-se cu alt gardian. Gardianul a refuzat să-și motiveze restricțiile.
La 10 noiembrie, administratorul Societății “Termocom” a refuzat canalului PRO TV să participe la o emisiune în direct despre problema agentului termic în Chișinău, etichetându-l drept “post țigănesc de televiziune”.
În luna noiembrie reprezentanți ai PPCD în Parlament au formulat în câteva rânduri acuzații dure la adresa PRO TV, afirmînd că activitatea acestui post ar submina interesele naționale ale R.Moldova. Pe data de 29 noiembrie, vicepreședintele Parlamentului Republicii Moldova, președintele PPCD Iurie Roșca a amenințat în mod direct PRO TV că va fi închis.
În noiembrie Procuratura Generala a demarat o anchetă în baza interpelării deputatului PPCD Stefan Secăreanu, pentru a stabili cine sunt proprietarii postului de televiziune PRO TV Chisinau. Procuratura l-a informat pe deputat că legalitatea activității postului de televiziune este examinată de un grup de lucru constituit din reprezentanții Procuraturii Generale, a Procuraturii Anticorupție și a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice si Corupției. Procuratura a mai comunicat că Inspectoratului Fiscal Principal de Stat i-a fost solicitat să efectueze un control din care să rezulte dacă a fost sau nu respectată legislația fiscală, in ceea ce privește achitarea impozitelor, iar Consiliului Coordonator al Audiovizualului i s-a cerut să verifice modul in care au fost respectate principiile comunicării audiovizuale, prevăzute de Codul audiovizualului.
La, 25 noiembrie 2008, ca urmare a unei scrisori adresate de către deputatul PPCD Stefan Secăreanu premierului, Centrul de Medicină Preventivă a verificat respectarea nivelului sonor în preajma postului PRO TV Chișinau. Anterior, alți specialiști testaseră nivelul radiației din preajma sediului stației tv. Într-o plângere anonimă cauza radiatiei era invocată drept motiv că frunzele de pe copacii din preajmă ar fi căzut mai devreme ca de obicei.
La 29 noiembrie liderul PPCD Iurie Roșca a insultat un reporter de la postul PRO TV Chisinau (Tatiana Turcanu), spunându-i: „Duduie, dați-mi voie să mă exprim românește: șterge-ți mucii. …Foarte repede nu o să mai ai unde să te prostituezi". Incidentul s-a produs în finalul unor dezbateri din cadrul „ThinkMoldova desfășurate la Academia de Studii Economice din Chișinău, un proiect apolitic realizat de tineri cu atitudine civică. au fost etichetarile lansate de Iurie Rosca la adresa jurnalistei.
Amintim ca declaratiile ofensatoare la adresa jurnalistei de la " au fost facute la finalul dezbaterilor. Reporterul „PRO TV Chisinau" i-a solicitat lui Iurie Rosca explicatii pe marginea unor declaratii facute ce vizau postul de televiziune. Cel din urma insa a insultat jurnalista. În aceeași zi, un comportament brutal a avut cu un alt reporter (Sorina Obreja) de la PRO TV Chișinau și președintele Vladimir Voronin.
La 25 decembrie mai multe ONG-uri media și pentru apărarea drepturilor omului au mărșăluit la Chișinău, în semn de solidaritate cu persoanele și organizațiile care au fost împiedicate de autorități să organizeze întruniri publice. Protestatarii nu au fost lăsați de către polițiști să se apropie de sediul legislativului și nici de Președinție. Marșul de protest s-a încheiat în fața Ministerului Afacerilor Interne unde, un angajat al MAI, recunoscut de protestatari ca fiind Petru Corduneanu, fost vicecomisar al orașului, i-a etichetat pe protestatari cu “râsuri și lepădături ale societății care de dimineață umblă pe străzi și încurcă sărbătorile religioase de iarnă”.
Cazurile invocate, care caracterizează relațiile dintre instituțiile mediatice și autorități, sunt cele aduse la cunoștința opiniei publice. Însă, nu fiecare caz de abuz și de îngrădire a libertății mass-mediei de a-și exercita misiunea a fost raportat ori dat publicității. De exemplu, un studiu recent releva faptul că o treime din numărul redacțiilor membre ale Asociației Presei Independente s-au confruntat cu probleme în relațiile lor cu Administrațiile Publice Locale. Cele mai frecvente probleme invocate de redacții au fost, în ordine descrescătoare: limitarea accesului reporterilor la ședințe, acces limitat la informație, campanii de denigrare, intimidarea reporterilor și acționarea în judecată. [48 Mass-media în Republica Moldova. Decembrie, 2008, -p. 10-11.]
Situația s-a deteriorat pe fundalul unor reacții oficiale inadecvate referitoare la mass-media.
La 31 ianuarie 2008, președintele Vladimir Voronin, în cadrul ședinței lărgite a Colegiului Serviciului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova, solicita acestuia implicarea în procesul de contracarare a finanțărilor ilicite ale partidelor politice și mass-mediei, inclusiv din resurse din afara țării. Președintele manifestase și anterior nemulțumiri față de finanțarea din exterior a unor mass-medii autohtone. De data aceasta, însă, în premieră, solicita implicarea unei instituții de forță. La trei săptămâni de la ședința SIS, noul director al acestuia, Artur Reșetinicov, fost consilier prezidențial, într-un interviu acordat Agenției de stat „Moldpres”, lăsa să se înțeleagă, că instituția pe care o reprezintă va aplica acțiunile necesare în vederea contracarării finanțării de peste hotare a unor mass-medii și formațiuni politice din Moldova.
Pe 17 iulie 2008, președintele Vladimir Voronin, în cadrul unei ședințe a Comisiei Naționale pentru Integrare Europeană, critica în termeni duri presa de opoziție din Moldova. Șeful statului considera că ”problema actualei percepții a Moldovei în multe capitale din Uniunea Europeană o constituie faptul că mulți evaluează situația pe baza unor zvonuri, cred în vechile stereotipuri, se informează exclusiv din presa de opoziție și din presa electronică care poate să arunce, și aruncă, ce vreai pe paginile internetului”, că ziariștii ”trebuie să aibă soviste, că asta-i țara noastră” și că ”trebuie să arătăm lumii întregi care sunt eforturile concrete ale Moldovei, dar nu acele supte din degetele murdare ale cuiva și cu interesele respective.”. [49 Panorama Nr. 3 (47) www.ape.md/libview.php?l=ro&id=255&idc=152]
La 22 decembrie 2008, în cadrul unei întrevederi pe care a avut-o cu ambasadorii unor țări europene și cel al SUA, președintele Vladimir Voronin declara că “nu am efectuat și nu vom efectua presiuni asupra jurnaliștilor care activează legal pe teritoriul Republicii Moldova”, că “orice reprezentant al mass-media are dreptul la primirea și distribuirea informației. Am adoptat în acest sens mai multe acte legislative care sînt în corespundere cu cerințele europene” și că “autoritățile pledează pentru o libertate deplină a mass-media în R. Moldova.”. [51 MONITOR MEDIA, 23 decembrie 2008. ] Anterior presa de la Chișinău relata despre faptul că un oficial american ar fi fost imputernicit de statele membre ale UE, OSCE și Consiliului Europei să discute cu președintele Vladimir Voronin despre „subiectele ce au apărut recent cu privire la libertatea mass-media în R. Moldova". În acest sens, UE a prezentat o notă verbală diplomației modovenești. [52http://www.azi.md/ro/statement/707]. Experți locali constatau că presiunile din anul 2008 asupra unor redacții au avut o intensitate și frecvență fără precedent în R. Moldova, explicându-le și prin faptul că a fost un an preelectoral.
Vom observa o reacție neunivocă a autorităților statale față de problematica libertății mass-mediei: adoptarea unui „limbaj european” în declarații și întâlniri oficiale, și un comportament caracterizat de acțiuni ostile în raport cu mass-media în practica reală. De fapt, este expresia dublelor standarde, a logocrației și reminiscențelor trecutului recent.
Condițiile în care a activat mass-media din Republica Moldova în ultimii ani demonstrează o continuă degradare a stării ei, iar eforturile de a ieși din zona de influență a autorităților s-au dovedit a fi insuficiente și ineficiente. Statul a continuat să fie un actor influent pe piața politică, utilizând preponderent potențialul ideologic al unui important număr de instituții mediatice influente, fapt care prejudiciază pluralismul și diversitatea de opinii necesar în circuitul social. Este evidentă discrepanța dintre declarațiile oficialilor privind importanța și necesitatea libertății mass-mediei și realitate, dintre calitatea legislației media și implementarea ei. Crearea unui mediu favorabil dezvoltării unei mass-medii libere și independente nu a devenit o prioritate nici în politica statală, nici în preocupările multor instituții mediatice. În consecință, tendințele pozitive semnalate pe parcursul anilor în evoluția mass-mediei moldovenești au fost anihilate. Situația necesită o analiză aprofundată care ar permite identificarea soluțiilor pentru ameliorarea ei.
Capitolul III. Impactul libertății și coerciției asupra stării mass-mediei moldovenești: factori determinanți
2.1. Mass-media vs. libertate și coerciție: dimensiunea legală
David Wabster, președintele „Dialogului transatlantic pentru teleradiodifuziunea europeană”, este de părere, părere pe care o împărtășim, că gradul libertății și independenței presei depinde de trei factori de bază: primul – reglementarea activității mass-mediei; al doilea – existența managerilor pregătiți și capacitatea de a supraviețui reușit în noile condiții economice; al treilea – nivelul de profesionalism și de responsabilitate al ziariștilor. [ ] Давид Вебстер, Создание свободных и независимых СМИ. // «Материалы о свободе» № 1. http://www.infousa.ru/media/free_media_rus.htm
Acești trei factori sunt în corelație directă și se influențează reciproc. Fără a da prioritate vreunuia dintre ei, vom stărui asupra fiecăruia, raportându-i la realitățile Republicii Moldova.
În noile condiții istorice Republica Moldova urma să-și creeze propriul sistem juridic, având, din start un handicap enorm obiectiv în materie de creație legislativă, în general și, de legislație a mass-mediei, în particular. Drept punct de referință în crearea sistemului juridic urmau să fie standardele existente în domeniul drepturilor omului, standarde universal recunoscute de către comunitatea internațională progresistă. Faptul în cauză este confirmat de Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 217-XII din 28 iulie 1990, prin care este proclamată aderarea țării la Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 [](apud. Planul național de acțiuni în domeniul drepturilor omului în Republica Moldova pentru anii 2004-2008 / UNDP.- Ch.:Epigraf S.R.L., – 76 p. P. 11), conform căreia democrația și libertatea sunt idealuri comune spre care trebuie să tindă orice societate modernă. De menționat că art. 19 al Declarației stipulează: „Orice individ are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare”[] (Principalele Instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte. Vol. I. Instrumente Universale. Ediția a șasea, revăzută și adăugită. București, 2003. -P. 9).
În septembrie 1997 Republica Moldova ratifică Convenția europeană pentru drepturile omului, fapt ce echivalează cu obligativitatea normelor europene în lgislația națională. Astfel, constituirea cadrului juridic de reglementare a activității mass-mediei, pornește, în mare, pe două căi: 1) elaborarea și adoptarea de noi legi conforme standardelor europene și 2) ajustarea conținutului legilor adoptate anterior la rigorile legislației europene. Altfel spus, noul cadru legal trebuia să asigure, pe de o parte, garanții pentru activitatea mass-mediei în condiții de libertate și, pe de altă parte, să stabilească clar limitele acestei libertăți.
Într-o perioadă istorică relativ scurtă a fost adoptat un șir întreg de legi care vizează nemijlocit și tangențial activitatea mass-mediei. Vom enumera aici: Constituția Republicii Moldova, adoptată în iulie 1994; Legea presei, adoptată în noiembrie 1994; Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, adoptată în noiembrie 1994; Legea audiovizualului, adoptată în octombrie 1995; Codul electoral, adoptat în noiembrie 1997; Legea cu privire la publicitate, adoptată în iunie 1997; Legea accesului la informație, adoptată în mai 2000; Legea cu privire la instituția publică națională a audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova”, adoptată în iulie 2002; Codul Civil, adoptat în iunie 2002; Codul penal, adoptat în aprilie 2002; Codul audiovizualului, adoptat în iulie 2006 etc. Astfel, cadrul legal constituit oferă, pe de o parte, garanții juridice independenței mass-mediei moldovenești și, pe de altă parte, crează mediul legal în care activează presa. În plus, mediul respectiv este „asanat” și de prevederile documentelor internaționale, la care Republica Moldova este parte. De exemplu, art. 4 din Constituție stabilește cu deplină claritate că „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte”. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, „prioritate au reglementările internaționale”. Art. 4 al Constituției conferă obligativitate normelor Declarației pentru autoritățile de stat, demnitari și funcționarii publici. Statul și-a asumat obligațiunea și responsabilitatea de a nu atenta la drepturile și libertățile consfințite de Declarație și de a-și proteja cetățenii de eventuale abuzuri din partea celor desemnați să guverneze. Republica Moldova se obligă să respecte Carta ONU, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care, în articolul 10, alin. (1) stipulează: ”Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere” []Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova. – Ch.: F.E.”Tipografia Centrală”, 2004, -P. 8). Ratificând, în iulie 1997, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv Protocolul 11, Republica Moldova a recunoscut dreptul cetățenilor săi de a se adresa la Comisia europeană și la Curtea europeană pentru drepturile omului. Moldova, de asemenea, încă în 1992 a ratificat Pactul internațional pentru drepturile civile și politice.
Constituția Republicii Moldova a stabilit un nou cadru constituțional în domeniul drepturilor omului, inclusiv în domeniul libertăților mass-mediei. Normele constituționale sunt corelate cu transformările survenite în societate și cu rigorile tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte. Astfel, art. 32-34 din Constituție, care vizează libertatea opiniei și a exprimării, libertatea creației și dreptul la informație, sunt corelate cu art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. După intrarea Republicii Moldova în Consiliul Europei și aderarea ei la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cetățenii ei au obținut posibilitatea de a apela la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. În baza legislației naționale în vigoare a fost creat un mecanism de apărare a drepturilor și libertăților omului. Astfel, în cadrul Parlamentului Republicii Moldova activează Comisia permanentă pentru drepturile omului și minorităților naționale. Sistemul judiciar, totuși, este principalul mecanism de apărare a drepturilor omului. În tandem cu mecanismul judiciar funcționează un mecanism nejudiciar – institutul avocaților parlamentari – Centrul pentru Drepturile Omului, organism național independent, creat în 1998 în conformitate cu Legea nr. 1349-XIII cu privire la avocații parlamentari adoptată în octombrie 1997, și care „pune competențele sale în serviciul cetățenilor, în special pentru ameliorarea relațiilor lor cu administrația și serviciile publice” [ ](Raportul privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2006. Întreprinderea de Stat Firma Editorial-Poligrafică „Tipografia Centrală”, Chișinău, 2007, -P. 11).
În domeniul apărării și promovării drepturilor omului, în republică activează mai multe organizații neguvernamentale specializate inclusiv în sfera libertății mass-mediei și dreptului la libertatea de expresie. La 16 octombrie 2001 Parlamentul republicii Moldova a desfășurat prima Conferință cu privire la un plan național de acțiuni în domeniul drepturilor omului, în conformitate cu recomandările Conferinței mondiale pentru drepturile omului de la Viena (1993) și cu recomandările Seminarului internațional de la Bangkok (1999). Deciziile Conferinței au condus la elaborarea și aprobarea primului în Republica Moldova Plan național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru o perioadă de 5 ani (2004-2008). Comitetul coordonator pentru elaborarea și realizarea Planului a determinat direcțiile prioritare în structura Planului, pornind de la necesitatea accentuării drepturilor și libertăților „a căror încălcare are un caracter de masă și lezează interesele unor mari categorii de populație”[ ] (Planul național de acțiuni în domeniul drepturilor omului în Republica Moldova pentru anii 2004-2008 / UNDP.- Ch.:Epigraf S.R.L., – 76 p. P.14). În rândul acestora este și „dreptul la informație, libertatea opiniei și exprimării” (idem, -P.15). Deaceea, Capitolul 6 din Plan [ ] (ibidem, -P.P.32-35) prevede atingerea a șapte obiective în domeniul asigurării dreptului la informație, libertății opiniei și exprimării. Vom menționa obiectivul 3 – asigurarea independenței mass-mediei, prin completarea cadrului legal cu prevederi ce țin de nedivulgarea surselor de informație, în conformitate cu Recomandarea nr. 2000 (7) a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei și prin modificarea Legii presei întru sporirea responsabilității jurnaliștilor pentru mediatizarea informației neverificate și incorecte.
Așadar, în Republica Moldova a fost constituit un cadru juridic de reglementare a activității mass-mediei ajustat, în bună parte, la standardele europene. Un rating al legislațiilor vizând mass-media din statele CSI și țările baltice, întocmit în anul 2006 de Institutul pentru probleme de drept informațional din Rusia, situază cadrul juridic al Republicii Moldova pe locul al 5-lea cu 8 puncte din 13 posibile [ ](vezi: Законодательство и практика масс-медия. № 9 (69), сентябрь 2006. -P.p. 14-15). Georgia, situată pe primul loc în rating, a acumulat 11 puncte și este urmată de Estonia, Ucraina, și Letonia. Cele mai puține puncte au acumulat Belarusi (3), Kazahstan și Turkmenia (câte 2). Cele 13 criterii, după care au fost analizate legislațiile, sunt: declararea în Constituția țării a libertății informației de masă (spre deosebire de constituțiile altor țări, Constituția Republicii Moldova nu formulează într-un articol separat independența mass-mediei publice – nota noastră – I.B.); interzicerea cenzurii, conținută în Constituție; existența legii cu privire la mijloacele de informare în masă; existența Legii cu privire la accesul la informație; existența legislației speciale care reglementează audiovizualul; existența legii cu privire la audiovizualul public; caracterul permisiv sau de avizare al procedurii de înregistrare al mijlocului de informare în masă (în R.Moldova procedura de înregistrare a organului mass-media, conform legislației, poartă caracter de avizare. Mai preferabil este considerat caracterul permisiv. Nota noastră – I.B.); existența Legii cu privire la susținerea de către stat a mass-mediei (asemenea lege există doar în Ucraina – nota noastră – I.B.); limitarea deținerii (constituirii) mijloacelor de informare în masă de către persoane străine (doar legislația Estoniei nu prevede limitări); existența cerințelor obligatorii pentru limba mass-mediei private; existența prevederii răspunderii penale pentru defăimare și/sau insultă; existența prevederii răspunderii penale pentru defăimare și/sau insultă a reprezentantului puterii; existența prevederii răspunderii penale pentru defăimare și/sau insultă a Președintelui țării. Astfel, Moldova întrunește rigorile a 8 din 13 criterii, conform cărora autorii rating-ului apreciază calitatea legislației mass-mediei. Împărtășim această apreciere, menționând totodată, că în creația legislativă autohtonă există încă suficiente carențe.
În Republica Moldova Legea presei a fost adoptată (1994) după discuții controversate, cu obiecții principiale ale experților Consiliului Europei, în lipsa unui concept clar, ea însemnând, de fapt, „un hibrid artificial al principiilor presei sovietice și al celor internaționale și constituie un îndrumar, un ghid al legislației generale în domeniu” [ ](Mass-media în Republica Moldova: constatări, evaluări, tendințe –Ch.:Princeps, 2001, F.E.-P.”Tipografia Centrală”, -P.35). Prin aceasta se explică gradul înalt de imperfecțiune a legii (modificată prin alte 8 legi), inclusiv absența în ea a „prevederilor ce ar asigura dreptul organelor mass-mediei de a depune o acțiune în judecată în cazul imixtiunilor din partea autorităților publice” [ ] (Mass-Media, Buletin analitic, septembrie, 1998, -P. 20), fapt ce a condus ulterior la abuzuri frecvente de utilizare a presei în scopuri contrare celor declarate. Legea, de asemenea, prevăzând accesul jurnaliștilor la tot felul de informație cu excepția celei ce prezintă „taină (secret) de stat”, și neexistând la acel moment în legislație o definiție exactă a „tainei (secretului) de stat” nu putea asigura lărgirea accesului real al ziariștilor la informație, ci, dimpotrivă, oferea autorităților posibilitatea de a califica și informația de interes public drept „secret de stat”.
Actualmente cadrul juridic național conține suficiente prevederi care să asigure funcționarea presei pe principii democratice. Numai prevederi refritoare la accesul la informație există în circa 400 de acte normative [ ](apud. Aplicarea Legii privind accesul la informație: Raport de monitorizare /colab. Victor Panțîru, …, coord.: Vasile Spinei. – Ch.: F.E.”Tipografia Centrală”, 2007, -P. 11). În asemenea situație Legea presei devine irelevantă și de prisos. În primăvara anului 2000 în Parlamentul de legislatura a XIV-cea a fost înaintată o inițiativă legislativă ce viza abrogarea Legii presei. Proiectul, însă, după discuții de culise în controversă, nu a ajuns să fie discutat în plenul Parlamentului, iar noul corp de deputați, desemnați după alegerile parlamentare anticipate din anul 2001, a respins proiectul.
În anul 2005 autoritățile (Ministerul Dezvoltării Informaționale) au elaborat un proiect de Lege cu privire la informație al cărui scop, în opinia a 11 ONG-uri de media făcută publică într-o declarație, era ”anularea Legii privind accesul la informație”. Semnatarii atrăgeau atenția asupra multor carențe ale proiectului, inclusiv faptul că el nu respecta nici unul din cele ”9 CARE, ARATA-LE principii de bază ale elaborării legilor privind liberul acces la informații, sintetizate de organisme internaționale în domeniul dat”. În plus, proiectul introducea noțiunea de ”proprietar de informație”, fapt ce contravenea legislației europene. [Buletinul informativ Ai dreptul să știi., nr.6, iulie, 2005, -p.1-3.] . Carențe de acest gen ale legiuitorilor naționali au fost atestate și în procesul constituirii cadrului juridic de activitate în domeniul audiovizualului.
Presa electronică necesită reglementări speciale, deoarece spectrul de frecvențe radioelectrice este limitat și cineva trebuie să stabilească ordinea și modul lor de utilizare. Frecvențele constituie un bun public, patrimoniu național și, prin urmare, doar statul, în calitate de proprietar al acestora, poate decide cum să exploateze respectivul patrimoniu. Reglementarea, deși inerentă prin esența sa, deja conține elemente coercitive. Statul are spațiu de manevră: oferă frecvențele oricărui solicitant sau menține controlul asupra lor. Depinde ce scop urmărește. „Unul din scopurile de bază ale reglementării audiovizualului este ca acesta să fie îndreptat spre susținerea procesului democratic” [ ] Salomon, Eve, Recomandări pentru reglementarea audiovizualului. –Ch.: Centrul Independent de Jurnalism, 2006 (Combinatul Poligrafic), -P. 11.), adică trebuie să stimuleze și să încurajeze schimbul liber de informații în societate, să susțină conceptul de bază al libertății de expresie care, la rîndul său constituie o premisă pentru funcționarea eficientă a democrației. Reglementările nicidecum nu trebuie să instituie un control excesiv din partea statului asupra activității radiodifuzorilor. O atare abordare a problemei este extrem de dificilă și de sensibilă, dat fiind că însăși problema în sine conține o contradicție – libertate și reglementare.
Istoria țărilor democratice demonstrează că drept punct de pornire în constituirea tradițiilor presei libere servește legea supremă – Constituția. În acest sens, Moldova a urmat exemplul general: în anul 1994 Parlamentul a adoptat Constituția, care, prin art. 32 (1), garantează fiecărui cetățean „libertatea gîndirii, a opiniei, precum și libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc”, iar prin art. 34 (5) interzice cenzura mijloacelor de informare în masă [ ] Monitorul Oficial nr 001 din 18.08.94.].
Legiuitorul moldovean, însă, nu a putut ocoli erorile caracteristice majorității țărilor pornite pe calea democrației, despre care George A. Krimsky, fost șef al Serviciului mondial al Agenției americane de știri „Assosaited Press” și autor a mai multor publicații în domeniu, scria: „Astăzi aproape 60 procente de state ale lumii fac parte din categoria celor democratice – diferență enormă față de ceea ce era cu doar 10 ani în urmă – și totuși, majoritatea dintre ele au adoptat legi despre mijloacele de informare în masă, care interzic abordarea unui șir întreg de teme, începînd cu unele momente ale politicii interne, acțiuni ale guvernului și sfîrșind cu viața privată a conducătorilor statului. În multe cazuri aceasta s-a făcut din bune porniri cu scopul de „a menține stabilitatea în societate”. Totuși, toate legile acestea, dar TOATE, erodează teza despre autogestiunea socială” [ ] Джордж А. Кримски, Роль средств массовой информации в демократическом государстве // Вопросы Демократии. Электронный журнал Информационного агенства США, том 2, номер 1, февраль, 1997 г. -P. 13.)
Erori, în opinia noastră, conțin mai multe articole ale Constituției R.Moldova, inclusiv, art. 34 (4) care prevede: “Mijloacele de informare publică, de stat sau private, sînt obligate să asigure informarea corectă (aici și în continuare cursivul nostru – I.B.) a opiniei publice”; art. 54 (2) care stipulează: „Exercițiul drepturilor și libertăților nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional și sînt necesare în interesele securității naționale, integrității teritoriale, bunăstării economice a țării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă și infracțiunilor, protejării drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, împiedicării divulgării informațiilor confidențiale sau garantării autorității și imparțialității justiției”.
Obligativitatea de a informa „corect” opinia publică deschide autorităților vaste posibilități de abuzuri potențiale. „Corect” înseamnă „care este exact cum trebuie” [ ] Noul dicționar universal al limbii române, – București: Litera Internațional, 2006, -Р.299. Abuzurile pot apărea din partea celui care pretinde că știe exact cum presa trebuie să informeze opinia publică. Pentru ca cineva să aibă dreptul de a stabili cum trebuie „exact” să fie și, deci, să aibă prerogative corespunzătoare, trebuie să dețină criteriile corectitudinii, or, acestea, în mod obiectiv, nu pot fi deținute de nimeni. În realitate statul, ca monopolist al constrîngerilor, devine inerent și cel mai verosimil „deținător” de criterii ale corectitudinii, chiar dacă fără legitimitate. Statul, prin structurile sale, stabilește de fiecare dată cînd presa „amenință” securitatea națională sau ordinea publică și decide față de cine să-și exercite dreptul de constrîngere. Astfel, prevederea constituțională din art. 34 (5) oferă mass-mediei protecție privind cenzurarea conținutului informațional al mesajelor, iar prevederea constituțională din alineatul 4 al aceluiași articol, limitează imunitatea, condiționând-o cu asigurarea informației corecte. Prin urmare, pericolul real al constrîngerilor presei este prevăzut chiar în legea supremă.
Sunt atestate și cazuri când în legi organice „se strecoară” prevederi ce contravin stipulărilor constituționale. De exemplu, art. 34 din Constituție dă expresie juridică accesului persoanei la orice informație de interes public, stipulând și obligațiuni corelative pentru autoritățile publice. Dar, Legea audiovizualului, adoptată după intrarea în vigoare a Constituției, stipula accesul prioritar al autorităților centrale la instituțiile audiovizuale publice [ ](apud, Buletinul Consiliului Coordonator al Audiovizualului, nr. 4, noiembrie 1999, -P.p. 9-10), fapt ce, în realitate, ignora principiile constituționale. În plus, nici o lege în vigoare la acel moment nu definea cu exactitate semnificația informației „de interes public”, pe care, potrivit art. 13 (1) instituțiile publice ale audiovizualului erau obligate să o difuzeze operativ și în mod gratuit, dacă parvenea de la Parlament, Prședinție și Guvern. Prevederea în cauză s-a menținut intactă (deși legea a fost amendată în trei rânduri) până la abrogarea ei în anul 2006. Și doar în Codul audiovizualului, art. 17 sunt enumerate cu mai multă exactitate și în concordanță cu prevederile constituționale, cazurile în care radiodifuzorii (nu doar cei publici) sunt obligați și „din cont propriu” să difuzeze anunțurile oficiale ale autorităților centrale [](Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-133 (1912-1914), 18 august 2006, -P. 17). Deși nici în cazul dat nu lipsesc adjectivele („în caz de pericol grav pentru securitatea publică…(art. 17 (1)) – cursivul nostru – I.B.), renunțarea la formulele existente anterior denotă o maturizare a legislatorului și o înțelegere mai adecvată a relațiilor în care trebuie să fie mass-media și autoritățile statului.
Posibil, un asemenea limbaj este îndreptățit într-un text de constituție, care are valoarea unui act de relevanță preponderent politică. Și ar fi, cel puțin, inofensiv în raport cu eventualitatea interpretărilor arbitrare a măsurii „corectitudinii” presei de către instanța judiciară. Limbajul respectiv, însă, „migrează” în texte de legi organice și acte normative și devine nociv pentru libertatea presei, dacă recunoaștem că el are și trebuie să aibă relevanță juridică prin definiție. E cazul Legii presei (1994), în vigoare pînă azi; a Legii Audiovizualului (1995) și a Legii cu privire la transformarea Companiei de Stat Teleradio-Moldova în Instituție Publică Națională a Audiovizualului (2002), abrogate recent (2006).
Drept exemple relevante de predilecție pentru limbajul adjectivat și, deci, interpretabil, în texte juridice și, mai ales, pentru opțiunea restrictivă a legiuitorului, servesc, bunăoară, art. 3 al Legii nr. 427-XIV din 4 iunie 1999 pentru modificarea și completarea Legii vechi a Audiovizualului: „Libertatea de exprimare audiovizuală presupune respectarea strictă a Constituției și nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” [ ] Buletinul CCA, nr. 4, 1999, -P.p 6-7) sau art. 7 (3) al Codului nou al Audiovizualului: ”Pentru încurajarea și facilitarea exprimării pluraliste a curentelor de opinie, radiodifuzorii au obligația de a reflecta campaniile electorale în mod veridic, echilibrat și imparțial. Concepțiile radiodifuzorilor privind reflectarea campaniilor electorale se aprobă de Consiliul Coordonator al Audiovizualului și sînt prezentate Comisiei Electorale Centrale, în strictă concordanță cu legislația în vigoare” [ ] Monitorul Oficial nr. 131-133 (1912-1914) din 18.08.2006.) Utilizarea adjectivului sugerează gândul stupid că celelalte prevederi legale pot fi executate fără respectarea strictă a Constituției și a legislației în vigoare.
Noul Cod al Audiovizualului nici nu a ocolit inepțiile textelor juridice abrogate, nici nu a adăugat claritate în relația reglementare – libertate de expresie. Bunăoară, art. 40 (1) b) al acestuia prevede între atribuțiile Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) și cea de a supraveghea „corectitudinea conținutului programelor oferite de radiodifuzori…”. Formal, prevederea în cauză este în deplină conformitate cu norma constituțională. La modul practic, însă, respectiva normă „trecută” mecanic în textul Codului, contravine și scopului declarat al Constituției, și scopului declarat al Codului, și normelor internaționale în materie de libertate a presei, iar, în definitiv, scopului și spiritului democrației.
Fără a diminua importanța altor elemente edificatoare pentru constituirea și dezvoltarea audiovizualului autohton pe principii democratice, vom insista asupra prevederilor ce reglementează activitatea a două instituții-cheie: autoritatea de reglementare a domeniului și serviciul public de radio și televiziune.
De menționat că și dezbaterile publice, uneori furtunoase și în controversă, care au precedat adoptarea Codului Audiovizualului, au fost centrate, în principal, pe subiecte ce vizau cele două instituții.
Recomandările Consiliului Europei referitoare la autoritatea de reglementare care, de fapt, reprezintă experiența sintetizată în domeniu a țărilor cu democrații consacrate, insistă asupra necesității ca legislația națională a țărilor membre să stipuleze clar și să asigure efectiv că autoritatea de reglementare a sectorului audiovizualului:
va fi constituită în baza principiilor democratice, a profesionalismului și a transparenței;
va fi protejată de influența factorului politic și economic în luarea deciziilor;
va dispune de suficiente prerogative pentru a contribui plenar la dezvoltarea armonioasă a domeniului;
va fi finanțată garantat și suficient;
va contribui, prin întreaga sa activitate, la respectarea dreptului fundamental al cetățeanului la informare prin intermediul ofertei radiodifuzorilor etc. [ ] Recomandarea Rec (2000) Comitetului de Miniștri către Statele membre cu privire la independența și funcțiile autorităților de reglementare a sectorului radiodifuziunii. // Recomandări ale Consiliului Europei. Chișinău, 2001, -P.p. 111-138).
Altfel spus, autoritatea de reglementare a domeniului, pentru a funcționa pe principii democratice, trebuie să fie independentă în luarea deciziilor. Recomandarea (2000)23 subliniază două elemente-cheie în asigurarea independenței autorității de reglementare: modul și procedura de desemnare a componenței și finanțarea. [Recomandarea Rec (2000) Comitetului de Miniștri către Statele membre cu privire la independența și funcțiile autorităților de reglementare a sectorului radiodifuziunii. // Recomandări ale Consiliului Europei. Chișinău, 2001, -P.p. 114-115. ]
Constituirea componenței CCA în baza principiilor democratice, a profesionalismului și a transparenței ar fi însemnat: o publicitate largă a demarării perioadei de depunere a dosarelor candidaților la funcția de membru al CCA; o publicitate largă a candidaților și dosarelor lor, inclusiv instituția care i-a propus; o publicitate largă a criteriilor clare de selectare a candidaților, elaborate de comisia parlamentară de specialitate; audieri și dezbateri publice cu participarea tuturor părților interesate, inclusiv a candidaților, având drept temă calitățile morale și profesionale ale acestora din urmă și intențiile, proiectele pentru activitatea în cadrul CCA; o dezbatere largă, în detalii și la subiect a chestiunii în plenul Parlamentului. Or, elementele enumerate au lipsit aproape cu desăvîrșire. Maniera în care a fost desemnată noua componență a CCA, dominată de factorul politic, scoate în relief contradicția dintre caracterul democratic al stipulărilor legale și caracterul antidemocratic al acțiunilor reale. Drept consecință, în pofida prevederilor novatoare și inedite ale Codului (inamovibilitatea membrilor CCA, reînoirea componenței la fiecare doi ani cu o treime din membri, confirmarea membrilor cu trei cincimi de voturi ale parlamentarilor, depunerea jurămîntului de către membrii desemnați ai CCA, mandatul membrilor CCA care nu poate fi reînnoit etc), autoritatea de reglementare a obținut din start, de la constituire, un handicap în a-și asigura independența și autonomia și, în fond, a rămas în zona influenței politice. În această zonă ea poate fi ținută și prin mecanismul de finanțare.
Modalitățile de finanțare a autorității de reglementare, precum și procedurile de desemnare a lor, pot fi în același timp o pârghie de presiune și o garanție a independenței. Experiența demonstrează că autoritățile de reglementare pot fi mai puțin expuse unor eventuale ingerințe și presiuni externe numai dacă dispun de o independență financiară reală.
Articolul 47 al Codului prevede garantarea finanțării activității CCA din mijloacele Bugetului de Stat și include o formulare, s-ar părea, conformă recomandărilor Consiliului Europei, precum că finanțarea va acoperi costul estimativ al tuturor activităților, astfel încât CCA “să-și exercite efectiv, eficient și plenar atribuțiile”. Să comparăm cu recomandările europene care prescriu: ”Modalitățile de finanțare a autorităților de reglementare…ar trebui stabilite de lege în baza unei scheme clar definite, ținînd cont de costul estimativ al activităților de reglementare a sectorului radiodifuziunii, pentru a le permite să își îndeplinească complet și într-o manieră independentă funcțiile”. [ibid -P. 115.] Legiuitorul autohton “a ignorat” finalul recomandării europene – că autoritatea să-și îndeplinească funcțiile “într-o manieră independentă”. Eve Salomon, în această ordine de idei, avertizează: “Finanțarea… poate servi mijloc de exercitare a presiunilor politice: în cazul în care autoritatea nu acționează în conformitate cu interesele guvernului, finanțarea ar putea fi sistată. Termenele și condițiile finanțării trebuie stabilite în lege și, dacă e posibil, trebuie exclusă ingerința politică” [Salomon, Eve, Recomandări pentru reglementarea audiovizualului. – Ch. : Centrul Independent de Jurnalism, 2006 (Combinatul Poligr.), -P. 15.]
În pofida faptului că în Cod sunt stabilite termenele și condițiile finanțării, că sursele sunt diversificate, independența și autonomia CCA nu este asigurată. Finanțarea CCA de la buget oferă mari șanse de ingerință politică și constituie, în opinia noastră, una dintre lacunele principiale pe care le conține noua lege, în stare să provoace o reacție coercitivă în lanț, care să demoleze celelalte prevederi judicioase și democratice din Cod. Principalele surse de finanțare rămân subvențiile de stat alocate anual (alin.4). Prin urmare, Codul nu elimină pericolul și posibilitatea reală a presiunii financiare (a ingerinței) din partea puterii asupra CCA. Practica majorității țărilor europene demonstrează că cea mai potrivită variantă pentru asigurarea independenței financiare a autorității de reglementare este constituirea bugetului acesteia din “redevențe de concesiune sau prin taxe pe cifra de afaceri vărsate de titularii de licențe”. [Recomandarea Rec (2000) Comitetului de Miniștri către Statele membre cu privire la independența și funcțiile autorităților de reglementare a sectorului radiodifuziunii. // Recomandări ale Consiliului Europei. Chișinău, 2001, -P. 127.]
CCA, conform Codului, este investit cu suficiente competențe pentru a supraveghea respectarea de către radiodifuzori a legislației și, în caz de necesitate, să poată aplica sancțiuni: de la avertizare publică și pînă la retragerea licenței de emisie (capitolul V, art. 37-38).
Codul face o clasificare a contravențiilor, prevede aplicarea graduală a sancțiunilor, stabilește că CCA va contribui plenar la intrarea în legalitate a radiodifuzorului vizat și că deciziile cu privire la aplicarea oricărei sancțiuni vor fi motivate și publicate, iar deciziile de sancționare pot fi contestate în instanța de judecată. Sunt prevederi valoroase ce pot diminua eventualele abuzuri. Dar pericolul nu este eliminat. Art. 38, alin. (5) stipulează că licența de emisie „se retrage în condițiile art. 27 doar în caz de încălcare gravă și repetată a prevederilor prezentului cod.”. În Cod, însă, nu este specificat ce înseamnă „încălcare gravă și repetată”. „Repetată” înseamnă ”încă o dată (sau de mai multe ori)” [Noul dicționar universal al limbii române, – București: Litera Internațional, 2006, -P. 1209. ]. Art. 27, alin. (1), lit. a) stabilește că CCA poate retrage licența de emisie în cazul în care titularul „nu îndeplinește sistematic condițiile specificate în licență”. Cuvîntul „sistematic” înseamnă „cu regularitate”, în permanență și, pentru claritate deplină, legea ar fi trebuit să prevadă și o anumită perioadă pe parcursul căreia radiodifuzorul nu îndeplinește ”condițiile specificate în licență”. Prin urmare, atestăm același limbaj adjectivat, pasibil de interpretări arbitrare care poate conduce la abuzuri din partea CCA. Situația-i cu atât mai gravă, cu cât consecința interpretărilor se poate solda cu dispariția unor radiodifuzori, mai puțin agreați de autorități. Soluția ar fi fost ca în actele normative (eventual în statut sau regulament) CCA să concretizeze care încălcări sunt considerate grave, când o prevedere trebuie considerată încălcată repetat, cât de des și în ce perioadă încălcarea anumitor prevederi legale pot fi calificate drept neîndeplinire sistematică a condițiilor licenței. Precizările respective nu se regăsesc în actele normative ale CCA, iar pericolul abuzurilor nu este doar potențial, ci unul real. Este cazul postului de radio ”103,5 FM ” din Bălți, singurul care oferea publicului bălțean informație locală, dar căruia, după aproape zece ani de activitate, i s-a retras licența de emisie fără motive plauzibile. Asemenea acțiune nicidecum nu se înscrie în viziunea europeană asupra scopului de bază al reglementării domeniului audiovizualului – susținerea procesului democratic și respectarea dreptului fundamental al cetățeanului la informare prin intermediul ofertei radiodifuzorilor.
Cât privește serviciul public de radio și televiziune, Consiliul Europei consideră că are funcție vitală ”în calitate de factor esențial al unei comunicări pluraliste accesibile tuturora…” și recomandă guvernelor Statelor membre, prin prevederi legislative, să garanteze independența acestuia, independența fiind calificată drept ”esențailă pentru funcționarea unei societăți democratice” [Recomandarea nr. R.96 (10) a Comitetului de Miniștri către Statele membre cu privire la garantarea independenței serviciului public de radiodifuziune // Recomandări ale Consiliului Europei, Chișinău, 2001, -P. 7.].
Codul, prin art. 2 lit.d) definește radiodifuzorul public drept instituție audiovizuală “…aflată în serviciul societății, independentă editorial, a cărei activitate este supravegheată de societate » – definiție conformă exigențelor europene. Mai mult, o bună parte din recomandările Consiliului Europei în domeniu se regăsește în prevederile Codului. Acest lucru pare explicabil, având în vedere eșecul total al legii din 2002 care, pe de o parte, a început cu mare întîrziere să fie aplicată în practică (după doi ani), iar, pe de altă parte, nu a condus la transformarea radioteleviziunii de stat în serviciu public.
Serviciului public de radio și televiziune îi este consacrat cel mai voluminos capitol din Cod – Capitolul VII, dar textul lui, prin cele 16 articole, lasă neelucidate mai multe aspecte importante pentru funcționarea unui serviciu public veritabil.
Vom menționa și aici obsesia legiuitorului autohton pentru adjective. Bunăoară, alin. (1) a) al art.51, cu referință la atribuțiile serviciului public, stipulează elaborarea, producerea și difuzarea emisiunilor …”pluraliste, imparțiale, inovative, marcate de calitatea înaltă și integritatea programului, menite să asigure informarea corectă, imparțială, echidistantă a consumatorilor, respectînd echilibrul politic, libertatea de exprimare, de creație și de convingeri… ”. Sunt prevederi necesare, dar mai degrabă pentru un cod deontologic al ziariștilor și nu pentru un text de lege. Adjectivele (inovative, calitate înaltă, informare corectă etc) sunt interpretabile, ele ținând de gradul diferit, dar iminent de subiectivism în percepția individuală a semnificațiilor ce le comportă. Va fi dificil, dacă nu imposibil, de stabilit măsura respectării ”echilibrului politic”, de rând ce alt articol al Codului – 7 (2) prescrie : ”Acordând timpi de antenă unui partid sau unei mișcări politice pentru propagarea pozițiilor acestora, radiodifuzorul trebuie să ofere, de asemenea, în cadrul aceluiași gen de programe și la aceeași oră, timpi de antenă altor partide și mișcări politice fără tergiversări neîntemeiate și fără a favoriza un partid anume, indiferent de procentajul reprezentării sale parlamentare”. Prescripția în cauză este lipsită totalmente de exactitate, deoarece : a) ”altor partide” nu înseamnă tuturor partidelor și cineva va decide care partid să aibă acces la timpi de antenă, și care – să nu aibă; b) ”tergiversări neîntemeiate” sugerează situația în care tergiversări pot exista, atâta doar că trebuie ”fabricate” temeiurile ; c) ”reprezentarea parlamentară” indică tranșant asupra faptului că de timpi de antenă beneficiază doar partidele din parlament. Având atribuția să respecte ”echilibrul politic” în conținutul programelor sale, serviciul public de radio și televiziune, prin prevederile cadrului juridic de maniera citată, nimerește în mare dificultate, iar afirmația-stipularea din art. 52, (1) – ”independența editorială a companiei este asigurată prin lege”, devine declarativă, fără substanță și lasă loc de mari îndoieli. Îndoielile sunt amplificate și de modalitatea finanțării serviciului public, prevăzută de Cod.
Finanțarea ”organismelor de radiodifuziune de serviciu public constituie în mod evident una din cheile independenței lor, ținînd cont de faptul că atît originea, cît și volumul resurselor financiare ale acestor organisme pot determina într-o mare parte marja de manevră de care beneficiază pentru a-și îndeplini misiunile” [idem, -P. 39.]. În acest sens, art. 64 (1) prevede: ”Parlamentul garantează finanțarea sigură și corespunzătoare a necesităților de activitate ale companiei”. (A se compara cu prevederile conținute în Anexa nr. R (96) 10: ”…Statele membre…să stabilească un cadru de finanțare sigur, corespunzător și transparent, care să garanteze organismelor de radiodifuziune de serviciu public mijloacele necesare pentru exercitarea misiunii lor.”. [ibidem, -P. 13.]. Din alineatul (1) lipsește doar ”transparența”, dar ea se regăsește în alineatele (4) și (5) ale aceluiași articol. S-ar părea lăudabilă fapta legiutorului care s-a conformat recomandărilor europene, dar, în fond, trebuie să constatăm, că este o copiere mecanică a anumitor prevederi, deoarece serviciul public, potrivit Codului (art. 64 (2) a) și (5) este finanțat, în primul rînd, din subvenții de la bugetul de stat, iar bugetul este stabilit anual. Modalitatea în cauză comportă două riscuri majore: a) puterea de decizie a autorității care finanțează serviciul public poate fi utilizată pentru a exercita, direct sau indirect, influență asupra independenței editoriale și a autonomiei instituționale ale acestuia; b) nu garantează continuitatea activităților serviciului public și, mai ales, nu-i permite să-și planifice activitățile pe termen lung.
Boris Bergant, expert al Consiliului Europei în domeniul audiovizualului, consideră că o soluție pentru independența și autonomia radiodifuzorului public constă în posibilitatea de a-i finanța activitatățile din plățile de abonament. ”Acest sistem asigură o stabilitate, o previzibilitate, dar este necesar un contact bun între radiodifuzorul public și publicul general. Dacă trebuie să obțineți bani de la politicieni, atunci tot timpul ei vor pune condiții. Politicienii doresc să-și atingă scopurile politice și tot timpul va exista un conflict.” [Serviciul public de radioteleviziune: a asigura independența editorială și autonomia instituțională. Spicuiri din materialele seminarului omonim desfășurat în perioada 20-21 iunie 2006. Chișinău, 2006, -P. 31.]. Plățile de abonament fac serviciul public dependent de contribuabil și independent de autorități. Or, se pare, tocmai teama de a fi diminuată influența asupra unui asemenea canal mediatic face ca ideia taxei de abonament să aibă oponenți în rândul guvernanților care invocă argumente (în fond, populiste) ce țin de povara în plus asupra cetățenilor în situația crizei economice.
De menționat că autorii unei expertize a Codului audiovizualului, făcute în anul 2008, menționau printre concluziile finale că acesta “abundă în formule generale de garantare a independenței și libertății radiodifuzorilor, dar nu prevede mecanisme clare care realmente ar asigura independența și libertatea acestora”, [Codul audiovizualului al Republicii Moldova: analize și comentarii, -Ch.: Arc, 2008 (F.E.-P. „Tipografia Centrală”), -P. 66] iar Organizația Internațională “Articolul 19” a făcut 45 de recomandări în vederea îmbunătățirii Codului [idem –P.p. 95-99]
Piter Krug, jurist american cu renume, făcând o analiză comparativă a legislației mass-mediei din statele baltice și din CSI, inclusiv din R.Moldova, concluziona că unele acte legislative ”sunt destul de abstracte sau declarative în esență și, în privința multor aspecte, nu au suficientă concretețe”. [ Законы и практика средств массовой информации в странах СНГ и Балтии. М.: издательство «Галерия», 1999, -с.212].
Există și unele neconcordanțe între legislația Republicii Moldova și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, pe măsură să afecteze libertatea mass-mediei și să stimuleze coerciția. Constituția RM interzice «defăimarea statului și a poporului», prevedere care poate servi drept pretext pentru îngrădirea dreptului la libera exprimare. Inițiativa legislativă a Guvernului RM privind excluderea din articolul 32 al Constituției a sintagmei „contestarea si defăimarea statului și a poporului” a fost aprobată la 8 noiembrie 2007, însă nu a fost examinată în Parlament. Nu este ajustat la rigorile Convenției Europene nici art. 304 al Codului Penal care prevede o pedeapsă cu “amendă în mărime de 10 000 lei sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani” în cazuri de „calomniere a judecătorului sau a persoanei care efectuează urmărirea penală ori contribuie la înfăptuirea justiției, însoțită de învinuirea acestora de săvârșirea unei infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave, în legătură cu examinarea cauzelor sau materialelor în instanța de judecată”. Nu au fost depenalizate „culegerea ilegală și răspândirea cu bună știință, fără consimțământ, a unor informații ocrotite de lege despre viața personală (art. 177 Cod Penal), divulgarea datelor urmăririi penale contrar interdicției persoanei care efectuează urmărirea penală (art. 315 Cod Penal), „profanarea drapelului, stemei sau imnului Republicii sau a unui alt stat” (art. 347 Cod Penal). De asemenea, se cere modificarea în spiritul normelor europene a Codului Administrativ care stipulează pedeapsa cu arest de până la 30 de zile pentru calomnie și injurie. [Mass-media în Republica , iunie 2008, -P.p 35-36]. Asupra necesității îmbunătățirii legislației naționale în domeniu a indicat și Comisia Europeană, care, în aprilie anul 2008, a făcut public Raportul de țară pentru [http://www.europa.md/rom/boxdr/115]. În Raport este evaluat progresul înregistrat în procesul de implementare a Planului de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica . Deși Comisia Europeană apreciază, în general, pozitiv evoluțiile din R.Moldova, ea a indicat, totodată, și la restanțele mari pe care le are țara, înclusiv la ajustarea cadrului juridic de reglementare a activității mass-mediei la standardele comunitare și, mai ales, la implementarea reală și corectă a acestora [ vezi: Evoluția libertăților mass-mediei în contextul implementării Planului de Acțiuni UE – Moldova / Olivia Pîrțac, Eugeniu Rîbca; Asoc. pentru Democrație Participativă „ADEPT” – Ch.: Cunivas, 2008, (Balacron SRL), -P.91].
Implementarea cadrului juridic de reglementare a activității mass-mediei, în parte, conform principiilor democratice de edificare a societății, are loc cu mari deficiențe, semnalate pe tot parcursul istoriei noi a Republicii Moldova atât de experți și instituții naționale, cât și de experți și organisme internaționale. Referindu-se la transformările produse în presa țărilor foste comuniste din Europa de Est, Articolul 19, Campania Globală pentru Libertatea de Exprimare, în studiul „Libertate și responsabilitate: protejarea libertății de exprimare prin autoreglementarea presei”, ralizat în anul 2005, constata că s-a înregistrat un progres destul de mare în ceea ce privește reforma legislației, dar, totuși, „multe țări au avut dificultăți cu punerea în practică a acestei legislații noi tocmai pentru că aceasta înseamnă lupta continuă cu guvernele care, indiferent de culoarea politică, sunt tentate să-și exercite controlul asupra presei”. [ ] www.article19.org.
La trei ani de la adoptarea Legii accesului la informație autorii lucrării „Mass-media și oficialitățile: între legături primejdioase și normalitate” afirmau că „Dreptul publicului de a fi informat nu este suficient. El trebuie să fie exercitat. În realitate, nimeni sau aproape nimeni, în afara sectorului non-guvernamental, nu este preocupat de promovarea, popularizarea și implementarea acestei legi. Acest act rămâne deocamdată mai degrabă un prilej de supărare a funcționarilor cărora cetățeanul le tulbură liniștea.” [ ]. „Mass-media și oficialitățile: între legături primejdioase și normalitate / alcăt. Alexandru Canțîr, …; Comitetul pentru Libertatea Presei. –Ch.: S.n., 2003 (Combinatul Poligrafic). – P.p. 7-8).
Aplicarea legislației se confruntă cu mari piedici la nivelul organelor publice și la nivelul instituțiilor mediatice. Modul în care s-a dezvoltat și se dezvoltă, bunăoară, domeniul audiovizualului este un exemplu elocvent în acest sens. Conform legislației, de la 1995 încoace, organul responsabil de dezvoltarea segmentului mediatic respectiv este CCA. Maniera în care a funcționat acesta a generat următoarele consecințe:
a) o distribuire neproporțională și neîndreptățită a frecvențelor radioelectrice soldată cu „suprasaturarea” pieței mediatice din capitală și cu întregi zone georgafice periferice fără surse alternative de informație a cetățenilor;
b) un număr impunător de frecvențe, mai ales la etapa inițială, prin care erau retransmise servicii de programe străine, preponderent din Rusia, în detrimentul intereselor informaționale naționale; c) distribuirea frecvențelor sub influența factorului politic, fapt care a permis unor formațiuni politice să „posede” instituții audiovizuale, în pofida interdicției clare din legislație;
d) apariția fenomenului „parazitismului informațional”, mult mai atrăgător și mai convenabil din punctul de vedere al profitului, decât organizarea producerii propriului serviciu de programe în baza materialului local.
La nivelul instituțiilor mediatice aplicarea legislației s-a confruntat, în mare, cu:
nerespectarea angajamentelor luate la momentul intrării în posesia licenței de emisie și modificarea din proprie inițiativă (mai ales la etapa inițială) a serviciului de programe aprobat de CCA. Modificarea, de regulă, echivala cu retransmiterea vre-unui serviciu de programe străin în locul celui pentru care a fost eliberată licența de emisie;
nerespectarea proporției emisiei în limba de stat în volumul general de emisie;
nerespectarea proporției volumului de muzică autohtonă în volumul general de emisie;
grave abateri de la prevederile legale în editarea programelor de știri și de actualități, mai ales, la IPNA Compania „Teleradio-Moldova” și la IPRA Compania „Teleradio-Găgăuzia”;
partizanatul politic al multor instituții audiovizuale în perioadele campaniilor electorale;
eschivarea multor instituții audiovizuale de a reflecta campaniile electorale.
Este vădit un nihilism juridic general – începând cu Parlamentul și încheind cu corpul de ziariști. Toate monitorizările interne și externe ale modului în care este aplicată legislația națională în domeniul drepturilor omului, deci, și a constituirii unei prese libere și independente, au semnalat mari nereguli. În baza lor putem reliefa încălcările tipice ale legislației:
accesul limitat al ziariștilor, dar și al cetățenilor de rând, la informație. Cele mai răspândite practici: refuzul neîntemeiat de a acredita ziariștii (de la instituțiile media considerate de autorități ca fiind de opoziție) la diferite evenimente de interes public major; îngrădirea accesului la diferite evenimente publice; lipsă de reacție sau reacție ostilă la solicitarea informației de interes public; oferirea informației, de regulă, incomplete la prima solicitare. În această categorie se înscrie și sistarea, din martie 2007, a transmisiunilor în direct a ședințelor plenare ale Parlamentului sub pretextul formal al costurilor înalte, și refuzul dat de Parlament inițiativei postului de radio „Vocea Basarabiei” de a transmite gratuit în direct ședințele Parlamentului;
hărțuirea ziariștilor și instituțiilor media neloiale puterii prin amenințări, controale inopinante, procese de judecată;
– favorizarea unor instituții mediatice, loiale puterii și defavorizarea sau chiar lichidarea altora, considerate de opoziție. Este cazul publicațiilor „Moldova Suverană” și „Nezavisimaia Moldova” care, de jure fiind deetatizate, au beneficiat în continuare de ajutor financiar din bani publici. Este cazul zialelor raionale finanțate de către autoritățile locale [vezi Deetatizarea presei la moldoveni, Dumitru Lazur, reporter special al API http://www.api.md/articles/2697/index.html ]. Este cazul televiziunii NIT, televiziunii Euro TV și postului de radio „Antena C” care, numai la ședința CCA din 7-8 mai 2008 au obținut, respectiv, 12, 9 și 5 frecvențe noi, în pofida Codului audiovizualului care stipulează că „eliberarea licenței de emisie va corespunde principiului de asigurare a pluralismului în domeniul audiovizualului, excluzîndu-se posibilitatea creării premiselor pentru instituirea monopolului și concentrării proprietății în domeniul audiovizualului și în domeniul mass-mediei în genere, ținându-se cont de gradul în care radiodifuzorii licențiați existenți corespund deja acestei cerințe”. În schimb, postul de radio “Vocea Basarabiei” nu a câștigat nicio frecvență din cele opt în bandă FM solicitate. E grăitor faptul că acestui radiodifuzor i-a fost refuzată a 26-a solicitare de frecvență pentru Chișinău. “Vocea Basarabiei”, in perioada 2001-2008 “a depus 120 de cereri pentru frecvente, din care au fost satisfacute doar opt” [http://www.azi.md/news?ID=49061 ]. Nu a obținut nicio frecvență din cele șapte solicitate nici PRO TV Chișinău, chiar dacă unele frecvențe au rămas nedistribuite.
Este cazul săptămânalului “Accente” care până la urmă a dispărut de pe piața mediatică; a Agenției de Presă “Info-Prim”, lichidată în temeiul unor motive absolut irelevante; a postului de radio “Antena C” (până a fi privatizat), căruia din motive inventate i-a fost sistată emisia în primăvara anului 2004 pentru 70 de zile; a majorității posturilor locale de radio și televiziune.
Spre exemplu, în Memoriul lansat public cu ocazia Zilelor Libertății Presei la Chișinău, în luna mai 2008, sunt enumerate 18! cazuri de abuzare a ziariștilor și instituțiilor mass-mediei și de îngrădire a accesului lor la informație pe parcursul unui singur an. [vezi Mass-media în Republica Moldova, iunie 2008, -P.p. 37-39]. Între ele vom menționa două cazuri. Primul – aplicarea, la 14 aprilie anul 2008, a sechestrului pe suma de 300 de mii de lei de pe contul publicației “Jurnal de Chișinău” de către Judecătoria sectorului Centru din capitală, ca măsură de asigurare a acțiunii în procesul judiciar intentat de către un fost procuror de Dondușeni care pretindea că ziarul i-ar fi lezat, acum cinci ani, onoarea și demnitatea, prin articolele „Procurorul de Dondușeni – acuzat de violarea unei femei de 62 de ani”, apărut la 9 mai 2003, și „A doua Transnistrie”, apărut la 24 august 2004. Procurorul, într-adevăr, a fost anchetat în calitate de bănuit în cazul violării unei femei, iar „Jurnal de Chișinău” nu a făcut decât să relateze despre acest caz. Vom preciza că, în conformitate cu art. 1424 Cod Civil al R.Moldova, acțiunile pentru repararea prejudiciului se prescriu timp de 3 ani din momentul în care persoana vătămată a aflat despre existența prejudiciului. Intentarea dosarului după 5 ani oferă motive de a considera că acțiunea în cauză a avut alte raționamente și alt scop.
Cazul al doilea – dosarul penal intentat postului de radio “Vocea Basarabiei” de către Procuratura Generală pe faptul „chemării la răsturnarea sau schimbarea prin violență a orânduirii constituționale” în emisiunea interactivă „Forum” [http://www.azi.md/news?ID=49061]. În luna martie 2008, mai mulți participanți la emisiunea interactivă respectivă, au fost vizitați de colaboratori ai Direcției Generale de Urmărire Penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cerându-li-se să se prezinte ca „martori” pentru a depune explicații privind opiniile expuse în cadrul emisiunii respective. Citarea radioascultătorilor, potrivit poliției, s-a făcut în cadrul dosarului penal intentat postului „Vocea Basarabiei” de către Procuratura Generală (la 20 decembrie 2007), sub pretextul că acesta ar fi difuzat „mesaje pasibile a fi calificate drept chemări publice la răsturnarea sau schimbarea prin violență a orânduirii constituționale ori la violarea integrității teritoriale a Republicii Moldova”. Vom preciza și în acest caz că, în pofida stipulărilor legale, Procuratura Generală nu a informat redacția postului de radio „Vocea Basarabiei” despre faptul că ar fi început urmărea penală, nu i-a prezentat vreo motivație scrisă și nu i-a cerut depoziții în acest sens. Despre inițierea dosarului penal administrația a aflat în legătură cu descinderea în redacția postului de radio a ofițerilor Centrului de Combatere a Crimelor Economice și Corupției (CCCEC), sub pretextul că la „Vocea Basarabiei” s-ar fi comis fraude financiare și este necesară verificarea modului de cheltuire a granturilor obținute din România. Implicarea CCCEC în operațiuni ce nu au legătură cu corupția, ci cu libertatea de exprimare este, în opinia organizațiilor neguvernamentale din domeniul mass-media, “cu atât mai îngrijorătoare, cu cât CCCEC are reputația de instrument al puterii împotriva opoziției” [http://www.azi.md/news?ID=48323 ]. Conform Codului de Procedură Penală (art. 52) procurorul, în cadrul urmării penale, are obligația să aducă la cunoștința părților conținutul dosarului și să fixeze un termen rezonabil de urmărire penală. Timp de cinci luni de zile, având la dispoziție înregistrarea emisiunii, organele de anchetă nici nu au trimis cauza în instanța de judecată, nici nu au dispus încetarea urmăririi penale. În plus, radioascultătorilor audiați “nu li s-au adresat întrebări referitor la subiectul cauzei penale, ci doar întrebări cu caracter politic. [idem].
Două organizații neguvernamentale, “ADEPT” și “Expert Grup”, autoare ale unui studiu vizând realizarea Planului de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, constatau că libertatea presei și accesul la informație “nu au înregistrat evoluții importante” și reliefează un șir de probleme, inclusiv lipsa sprijinului financiar din partea statului pentru mass-media, imixtiunea unor factori politici și grupuri de interese în activitatea CCA, IPNA Compania “Teleradio-Moldova” continuă să nu întrunească pe deplin caracteristicile unui audiovizual public, iar Consiliul de Observatori al IPNA nu și-a identificat locul și rostul prevăzut de legislație [site: http://www. e-democracy.md ].
Asupra unor carențe similare indică și rapoartele de monitorizare a implementării Codului audiovizualului de către CCA, de către CO al IPNA și administrația IPNA “Teleradio-Moldova”, de către Instituția Publică Regională a Audiovizualului (IPRA) “Teleradio-Găgăuzia”. Monitorizarea a fost efectuată de zece ONG-uri din domeniul media și protecției drepturilor omului sub egida Asociației Presei Electronice “APEL”, începând cu intrarea în vigoare a Codului. [vezi: http.apel.md].
Într-un Raport de monitorizare lansat de organizația neguvernamentală “Acces-Info” în vara anului 2008 se conțin extrase din 55 de cazuri de litigii în domeniul accesului la informație examinate de către Curtea Supremă de Justiție doar în perioada ianuarie 2007 – iunie 2008 [vezi Dreptul la informație: pe hârtie și în realitate: Raport de monitorizare; Centrul “Acces-Info”. – Ch.: S.N., 2008 (F.E.-P. “Tipogr. Centrală”. -219p., -P.p. 112-166]. Și aceasta, în pofida Hotărârii nr. 1 din 2 aprilie 2007 a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova cu privire la examinarea cauzelor privind accesul la informațiile oficiale [ idem, -P. 167], prin care este explicat modul în care trebuie să fie aplicate dispozițiile Legii privind accesul la informație nr. 982-XIV din 11.05.2000 și în care este subliniat faptul că “soluționarea cauzelor concrete se va efectua prin prisma jurisprudenței CEDO” [ ibidem, -P. 167].
Același Raport preciza că rezultatele monitorizării denotă o atitudine neglijentă și iresponsabilă din partea majorității autorităților și instituțiilor publice față de respectarea riguroasă a legislației în vigoare și standardelor internaționale în domeniul accesului la informație. Astfel, rezultatele generale ale monitorizării sunt absolut nesatisfăcătoare: din cele 4839 de cereri de informații, adresate autorităților/instituțiilor publice, solicitanții au primit răspunsuri doar în proporție de 19,3%. Din cele 934 cereri la care au fost primite răspunsuri, numărul celor complete e de 78,1%, incomplete – 13,8%, formale – 8,1%”. [ibidem, -P.22]. Starea de lucruri semnalată nu a evoluat în comparație cu anii anteriori când “Acces-Info” constata că mai mult de “80 la sută din sesizările în instanțele de judecată țin de încălcările articolului 16 al Legii cu privire la accesul la informație” și că “în majoritatea cazurilor, solicitanții de informații nu primesc nici un răspuns la sesizările lor…” [ apud Reporter.md. 29 aprilie, 2006].
Vom invoca aici și Regulamentul cu privire la modul de publicare a informației pe paginile oficiale ale autorităților administrației publice în rețeaua Internet [ Hotărârile Guvernului 668/19.06.2006 Hotărâre privind paginile oficiale ale autorităților administrației publice în rețeaua Internet// Monitorul Oficial 98-101/726, 30.06.2006], care obligă autoritățile publice să dispună de o pagină-web oficială proprie și enumeră o listă din 18 tipuri de informației (lit. a)-r)) ce ar trebui să se conțină pe respectiva pagină-web. La doi ani de la intrarea în vigoare a Hotărârii de Guvern, o trecere în revistă a paginilor-web oficiale scotea în vileag realitatea că nici una nu corespundea rigorilor Regulamentului. În respectivul Regulament, p. 12 stipulează: “Este interzisă publicarea pe pagina-web oficială a informațiilor, accesul la care este limitat prin lege, sau a informațiilor cu caracter de reclamă. Răspunderea pentru neexecutarea acestei cerințe (cursivul nostru – I.B.) o poartă conducătorul administrației publice respective”. Stipularea în cauză denotă tendința, încă vie și omniprezentă a autorităților pentru opțiunea în favoarea caracterului restrictiv și nu a celui permisiv al prevederilor ce vizează accesul la informație. Pentru publicarea informațiilor “accesul la care este limitat” va fi responsabil conducătorul “administrației publice respective”, dar pentru neexecutarea în deplină măsură a prevederilor Regulamentului nu este desemnat responsabilul.
Mai multe organizații neguvernamentale de media și de protecție a drepturilor omului din Republica Moldova în repetate rânduri au sesizat opinia publică națională și internațională asupra discrepanței între prevederile legale și practicile reale ale autorităților autohtone vizând libertatea presei, accesul la informație și libertatea de expresie. Numai în perioada anilor 2005-2007 respectivele organizații au dat publicității 20 de declarații și memorii ca reacție la evenimente reproșabile în care a fost implicată mass-media sau care puteau avea repercusiuni periculoase asupra activității mass-mediei [http://www.ijc.md/index.php?option=com content&task=view&id=35<emid=60]. Din lista lor vom menționa declarația organizațiilor mass-media privind boicotarea Conferinței “Cooperarea dintre Parlamentul Republicii Moldova și societatea civilă”. Conferința s-a desfășurat în luna decembrie 2006. Către acel moment Parlamentul, în opinia semnatarilor Declarației, “reușise” să sfideze prevederile noului Cod al audiovizualului prin maniera în care au fost desemnați membrii CCA (pe criterii politice și cu întârziere de două zile), iar CCA “reușise” să lichideze și nu să reorganizeze, precum prescria legea, posturile municipale publice radio “Antena C” și “Euro TV Chișinău”.
Discrepanța dintre prevederile cadrului juridic național/internațional și acțiunile reale ale autorităților vizând libertatea mass-mediei a fost sesizată și în Rapoartele anuale ale Centrului pentru drepturile omului din Moldova. [ vezi: www.ombudsman.md].
Un studiu elaborat de Consiliul Internațional pentru Cercetare și Schimb (IREX) și făcut public în anul 2005 plasa Moldova pe locul 16 într-un clasament privind situația presei în 20 de state din sud-estul Europei și Eurasia. Studiul indica degradarea principalilor indici de evaluare a situației presei: libertatea de expresie, standardele de calitate a jurnalismului, pluralitatea surselor de știri, capacitatea de susținere a afacerilor și instituțiile sprijinitoare. Cu scorul de 1,56 puncte Moldova se situa în rândul statelor care „îndeplinesc în mod minim cele cinci obiective”. [ ] Curier Media, nr.13, iunie 2005, -P.4.
În anul 2006, pentru prima dată de la proclamarea independenței, Republica Moldova a fost trecută în categoria țărilor în care lipsește libertatea presei. [ ] http://www.hr.un.md/news/38/.
Potrivit raportului “Nations in Tranzit 2008”, dat publicității la Washington, SUA, în vara anului 2008 de către Organizația americană “Freedom House”, independența mass-mediei în R.Moldova era notificată cu cel mai scăzut scor de la 1999 încoace (din ultimii nouă ani), fiind apreciată cu 5,5 puncte:
Independent Media
1999 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
4.00 4.25 4.50 4.75 5.00 5.00 5.00 5.25 5.50 [Nations in Transit 2008: Democratization from Central Europe to Eurasia, Washington D.C., Rowman & Littlefield Publishers, Inc., Aug 28, 2008, 650 pp, – P.411]
Conform metodologiei de evaluare, 1 punct este considerat a fi cel mai înalt nivel, iar 7 – cel mai scăzut.
“Independența mass-mediei” este unul din 8 indicatori după care “Freedom House” apreciază scorul democrației într-un stat ori altul în raportul anual “Nations in Tranzit”. În anul 2008 scorul democrației în R.Moldova a fost evaluat la 5 puncte. Puțin mai scăzut în ultimii 9 ani el a fost doar în 2005:
Nations in Transit. Ratings and Averaged Scores
Democracy Score
1999 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
4.25 4.29 4.50 4.71 4.88 5.07 4.96 4.96 5.00 [ idem, -P. 401]
“Freedom House”, în raportul “Libertatea presei în lume” susținea că libertatea presei a fost în declin; că IPNA Compania “Teleradio-Moldova” a fost controlată de către autorități în campania electorală; că privatizarea posturilor “Antena C” și “Euro TV” a fost netransparentă, fapt ce s-a soldat cu cumpărarea lor de către companii apropiate partidului de guvernământ și transformate în posturi de divertisment cu buletine de știri pro-guvernamentale, astfel scăzând semnificativ pluralismul presei audiovizuale; că în Moldova continuă să fie răspândit fenomenul autocenzurii; că poliția a continuat să hărțuiască jurnaliști și instituții media; că CEDO a infirmat în cel puțin 6 cazuri condamnările pronunțate împotriva jurnaliștilor din Moldova. [ site: Freedom of the Press 2008/ http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=16&year=0, -Pp. 141-142 ].
Altă organizație internațională – „Reporteri fără frontiere”, aprecia indicile libertății presei în Moldova în anul 2007 la cota de 24,75 puncte și plasa țara pe locul al 81-lea din 169 de state. [Worldwide Press Freedom Index 2007/ http://www.rsf.org/rubrique.php3?id_rubrique=736].
Raportul Departamentului de Stat al SUA despre respectarea drepturilor omului în lume, la capitolul „Respectarea libertăților civile”, analizează și modul în care este respectată libertatea presei și libertatea de expresie. Raportul constată că în Republica Moldova, deși există un cadru legislativ bun vizând asigurarea libertății presei și libertății de expresie, autoritățile, totuși, restricționează drepturile respective. Documentul precizează că autoritățile moldovene continuă să influențeze presa prin distribuirea licențelor de emisie și prin suportul financiar oferit inclusiv unor instituții media private. Autorii raportului susțin: în 2007 Guvernul de la Chișinău era proprietarul Agenției „Moldpres”, iar autoritățile locale și municipale controlau aproximativ 25 de publicații; fostele ziare guvernamentale „Moldova Suverană” și „Nezavisimaia Moldova” au continuat să publice articole favorabile autorităților și denigratoare la adresa opoziției; noii patroni ai fostelor posturi municipale – „Antena C” și „Euro TV” s-au dovedit a fi simpatizanți ai partidului de guvernământ; frecvența postului de radio „FM-103,5” din Bălți a fost înstrăinată nejustificat etc. [apud Dreptul la informație: pe hârtie și în realitate: Raport de monitorizare; Centrul “Acces-Info”. – Ch.: S.N., 2008 (F.E.-P. “Tipogr. Centrală”. -219p., –P.p. 208-209 ]
În octombrie 2007, Egidijus Vareikis, coraportor al Consiliului Europei pentru Republica Moldova, susținea că reformarea IPNA Compania “Teleradio-Moldova” nu a decurs după cum se aștepta și că la etapa curentă aceasta poate fi numită cu greu o companie cu adevărat publică. La evaluarea situației, preciza Egidijus Vareikis, s-a ținut cont de cadrul legislativ, independența financiară și de factorul juridic în protejarea mass-mediei. [ idem, -P. 195]
În februarie 2007, Ambasadorul Louis O”Neill, pe atunci șef al Misiunii OSCE în , declara: “Codul Audiovizualului oferă o excelentă oportunitate pentru realizarea unui real progres pe calea creării unui audiovizual liber și dinamic. Este regretabil să observi că această șansă ar putea fi ratată din cauza unor pași greșiți în implementarea noii legislații”. Despre IPNA Compania “Teleradio-Moldova” Louis O”Neill era de părere că instituția în cauză nu a făcut, practic, nici un progres pentru a deveni un radiodifuzor public cu adevărat independent după transformarea formală din august anul 2004. Cu referire la activitatea CCA, Ambasadorul sublinia necesitatea deciziilor transparente ce vizează orice aspect, necesitatea explicării și argumentării lor pentru a se evita impresia unor necorespunderi de ordin politic sau financiar [ibidem –P.182].
Rezultatele sondajului “Barometru de Opinie Publică” din luna mai 2008, realizat de către organizația neguvernamentală Institutul de Politici Publice din Chișinău, relevau că jumătate dintre respondenți considerau că presa din Moldova nu este liberă să prezinte știri și comentarii fără a fi cenzurate de către autorități. Și doar ceva mai mult de 22 % din numărul intervievaților au exprimat opinia că presa din țară este liberă și lipsită de imixtiuni din exterior. Același sondaj arăta că 49 la sută dintre respondenți consideră că în nu există libertatea de a critica deschis autoritățile. [htpp://www.ipp.md].
Într-o declarație comună a 15 ambasade străine și organizații internaționale acreditate la Chișinău, făcută publică în primăvara anului 2008 cu prilejul Zilei Mondiale a Libertății Presei, se afirma că republica a înregistrat un regres în ultimul an, “trezind îngrijorări în ceea ce privește seriozitatea angajamentelor asumate privind libertatea mass-media”. [apud Dreptul la informație: pe hârtie și în realitate: Raport de monitorizare; Centrul “Acces-Info”. – Ch.: S.N., 2008 (F.E.-P. “Tipogr. Centrală”. -219p., -P.187].
Cu ocazia aniversării a 75-a a Serviciului Mondial de Radio al BBC a fost realizat un sondaj de opinie având drept subiect necesitatea mass-mediei libere. Potrivit rezultatelor lui, 56% dintre respondenți considerau că libertatea presei este importantă pentru asigurarea unei societăți libere. În același timp, pentru 40 la sută, mai importantă era menținerea liniștii și armoniei în societate, chiar cu riscul de a renunța la unele libertăți ale presei. În majoritatea celor 14 state în care a fost realizat sondajul și la care au participat 11 mii de persoane, oamenii credeau că libertatea presei este mai importantă decât stabilitatea socială. Cei mai fermi în acest sens s-au dovedit a fi locuitorii Americii de Nord și ai Europei de Vest unde în jur de 70% dintre cei intervievați au afirmat că libertatea presei stă înaintea armoniei sociale. O opțiune similară au făcut și circa 60% dintre respondenții din Venezuela, Kenya și Africa de Sud. În India, Singapore și Rusia, însă, majoritatea intervievaților preferat stabilitatea socială chiar dacă ar implica renunțarea la unele libertăți ale presei. De remarcat că în SUA și Marea Britanie, unde doar 29 la sută dintre respondenți considerau că presa își face bine datoria, majoritatea, între libertatea presei și armonia socială, aleg, totuși, libertatea presei. [idem, -P.199, ].
Moldova nu a intrat în rândul țărilor participante la sondaj, dar opțiunile ei pot fi intuite cu ușurință.
Așadar, în Republica Moldova într-o perioadă relativ scurtă a fost creat un cadru juridic de reglementare a activității mass-media pe principii democratice. El însă, nu poate asigura, deocamdată, gradul necesar de libertate și independență al mass-mediei din mai multe motive, principalele, în opinia noastră, fiind:
caracterul declarativ și ambiguu al multor prevederi legislative;
lipsa mecanismelor clare și concrete de implementare a multor norme legale, fapt ce diminuează funcționalitatea și eficiența lor;
limbajul adjectivat care știrbește relevanța juridică a normelor prescrise, lasă loc pentru interpretări arbitrare și, în definitiv, pentru abuzuri;
lipsa unui mecanism clar, echitabil și transparent de susținere a mass-mediei de către stat, fapt ce alimentează fenomenul de atitudine discriminatorie a autorităților față de anumite instituții mediatice și, în primul rând, față de cele neloiale puterii;
nihilismul juridic și ignoranța juridică omniprezente la toate nivelele, alimentate de gradul scăzut de cultură, în general, și de cultură juridică, în particular;
rolul insignifiant al organelor judecătorești în promovarea și protecția valorilor democratice, inclusiv a libertății presei, libertății de expresie și a accesului la informație;
o predilecție a organelor abilitate pentru litera legii în deprimentul spiritului legii și, deci, uzanța mai frecventă a normelor restrictive și mai puțin frecventă a celor permisive;
procedura de finanțare anuală de la bugetul de stat atât a autorității de reglementare a domeniului audiovizualului, cât și a serviciului public de radio și televiziune, nu poate asigura organismelor respective gradul necesar de libertate și independență pentru a sluji intereselor democrației;
posibilități largi de imixtiune, mai ales, a factorului politic în activitatea mass-mediei;
practici defectuoase de aplicare a prevederilor legale.
Situația creată denotă: a) o reminiscență vie a sentimentului paternalist persistent al statului autoritar de cândva; b) o manifestare a logocrației care, deși a scăzut în intensitatea de cândva, este omniprezentă încă; c) un decalaj semnificativ între intenții declarate de adeziune la valori europene și acțiuni reale; d) o atitudine neadecvată a mass-mediei față de modul de aplicare a legislației în practica reală; e) o dezvoltare prea lentă a societății civile care să fie în stare să accelereze procesul de schimbare a mentalității și viziunilor asupra orientărilor și valorilor democratice.
Profesorul american Piter Krug, cel care a analizat legislația mass-mediei din statele SCI, observa că ”de fapt, există o ruptură între legea ”pe hârtie” și practica reală”, că în multe cazuri ”acțiunile autorităților nu încalcă cerințele legislației, dimpotrivă, se poate spune că autoritățile s-au adaptat reușit și s-au acomodat la sistemele juridice, căutând metode legale de a-și atinge scopurile”. Normele juridice depind de ”tălmăcirea și aplicarea lor de către organele judecătorești”, dar, de regulă, ”rolul pe care îl joacă în practică judecătoriile nu corespund obligațiilor care li s-au atribuit”. [Законы и практика средств массовой информации в странах СНГ и Балтии. М.: издательство «Галерия», 1999, -с.212].
Principiul supremației legii încă nu s-a încetățenit în practica socială cotidiană. Mai mult, cadrul juridic este utilizat de autorități deseori ca instrument coercitiv suplimentar în raport cu mass-media. Scopul sistemului juridic nu este sesizat, deocamdată, ca fiind cel de asigurare necondiționată a principiului dreptății. În această ordine de idei, Neil Kritz scria că principiul supremației dreptului „nu oferă, pur și simplu, un mijloc suplimentar cu ajutorul căruia statul să aibă posibilitatea să aplice forța lui imensă sau să abuzeze de ea; dimpotrivă, acest principiu pune începuturile care stăpînesc puterea statului, care îl obligă să se comporte în conformitate cu șirul de reguli prescrise și anunțate public”. [Kritz, Neil J. "The Rule of Law in the Post-Conflict Phase: Building a Stable Peace." In Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict. Edited by Crocker, Chester A., Fen Osler Hampson and Pamela Aall, eds. : USIP Press, 1996, -p.587, 588].
Situația creată indică asupra necesității acțiunilor pe trei mari planuri: 1) îmbunătățirea cadrului juridic prin ajustarea lui la standardele comunității europene; 2) aplicarea exactă a prevederilor cadrului juridic național conforme legislației internaționale, și 3) „școlarizarea” juridică a angajaților din domeniul mediatic.
Cadrul juridic poate fi ajustat prin efortul conjugat al organului legislativ și al societății civile, asistat de organisme de profil europene și internaționale, prin conlucrarea lor reală și nu formală.
Implementarea exactă a prevederilor legislației poate fi asigurată printr-o monitorizare internă (națională) și externă (internațională), atentă și permanentă, a activității factorilor executivi de resort, prin transparența maximă a rezultatelor monitorizării, fapt ce ar contribui, pe de o parte, la responsabilizarea autorităților și, pe de altă parte, la fortificarea potențialului opiniei publice.
„Școlarizarea” juridică poate fi asigurată printr-un sistem complex de instruire a tuturor categoriilor de angajați din domeniul mediatic la nivel național, regional și local, care ar exclude activitatea mass-mediei în afara câmpului legal, ar spori capacitatea ei de rezistență imixtiunilor de orice natură și, în definitiv, ar contribui la valorizarea libertății de către mass-media.
În virtutea lipsei unei tradiții istorice de activitate în limitele unui cadru legal clar, proximitatea temporală față de fostul sistem politic, fac ca tributul plătit reflexelor ideologice și birocratice să fie mai mare decât miza care se pune pe valorizarea principiilor democratice.
2.2. Mass-media vs. libertate și coerciție: dimensiunea managerială
Managerii instituțiilor mediatice, în particular, și managementul mass-mediei, în general, au menirea să asigure independența economică a mass-mediei ca factor decisiv în asigurarea autonomiei instituționale și libertății editoriale. Independența economică a mass-mediei poate fi atinsă în situația în care există un mediu social-economic favorabil și manageri capabili să facă din presă afacere. Prin urmare, pentru a determina gradul libertății mass-mediei prin prisma condiției ei economice, urmează să “diagnosticăm” starea mass-mediei în context macroeconomic și în context microeconomic. Abordarea în cauză este îndreptățită dat fiind că sistemul social, dacă își anunță adeziunea la valorile democratice, este interesat de crearea unui mediu economic favorabil tuturor subsistemelor sociale, iar mass-media este interesată să-și valorizeze potențialul de utilitate socială prin realizarea valențelor economice. În acest comtext Frederic Shick, director-adjunct al Agenției SUA pentru dezvoltare internațională, opina: “Pentru a evita controlul guvernamental, mijloacele de informare în masă trebuie să poată să câștige de sinestătător, să plătească un salariu decent și să acopere cheltuielile de producție – de la tipografie și până la emițătoare. Mijloacele de informare în masă independente pot contribui la îmbunătățirea vieții în țări și societăți. Însă pentru aceasta ele, deseori, trebuie mai întâi să aloce suficient timp și efort autoperfecționării.” [Rolul mijloacelor de informare în masă în edificarea democrației, http://usinfo.state.gov/journals/itgic/0203/ijgr/gj02.htm].
Industria media este una specifică. Funcționând, ea urmărește nu doar obținerea profitului, ci și satisfacerea unor necesități sociale speciale, deosebite. Devenind unul dintre cele mai profitabile domenii ale economiei (în economiile avansate), industria media în mod obiectiv solicită o cercetare atentă și permanentă, în stare să reliefeze condițiile profitabilității și modul de interacțiune optimă dintre cei trei piloni, care sprijină dezvoltarea mass-mediei: businessul corporativ (furnizorii de reclamă), statul (reglementatorul) și societatea (auditoriul care dispune de timp și bani).
Economia media este ustria timpului liber. Faptul că importanța economică a industriei timpului liber va crește, este confirmat de statistici. Un studiu realizat de agenția Price Watherhouse Coopers denotă că în următorii ani cele mai mari evoluții și profituri le vor avea piețele on-line, iar Internetul va fi principala cale de acces a publicului spre informație, divertisment și media [apud: http://www.eurobusiness.md].
Una dintre cele mai importante particularități economice ale mass-mediei ca industrie o constituie relația cu furnizorii de publicitate. Esența afacerii în condițiile economiei de piață este maximizarea profitului. Pentru economia mass-mediei maximizarea profitului este posibilă doar prin procesul de maximizare a auditoriului. Cercetătorul american D.Smythe [ ](Smythe D/Communications: Blindspot of Western Marxism, Canadian Journal of Political and Social Theory, vol. 1, No 3, -P.p. 1-27) printre primii a declarat, încă în 1977, că „marfa” mass-mediei este auditoriul. În opinia sa mass-media apare atunci, când companiile media produc, construiesc și „aduc” auditoriul la furnizorii de reclamă. Drept „material de construcție” a auditoriului servește conținutul mass-mediei. Prin urmare, auditoriul format de mass-media și este produsul ei principal. Cercetătorul D. Smythe leagă într-o triadă indispensabilă mass-media, auditoriul și furnizorii de reclamă, și privește auditoriul ca pe o marfă. Economia mass-mediei se include în economia de piață nu numai și nu atât pentru a fabrica produse specifice ideologice și a le „implanta” în conștiința auditoriului, cât pentru a forma auditorii de masă și auditorii specializate destinate oferirii acestora furnizorilor de reclamă. Procesul prin care auditoriului i se conferă calități de marfă, însușiri ale mărfii produse pentru vânzare-cumpărare integrează indispensabil industria media în economia de piață. Anume „producerea” auditoriului de masă și nu reproducerea ideologiei este sarcina centrală a mass-mediei în condițiile economiei de piață.
R.Picard, unul dintre cei mai de vază cercetători americani, preocupat în mod deosebit de analiza relațiilor reciproce în interiorul triunghiului clasic „mass-media – auditoriul – furnizorii de reclamă”, a formulat esența pieței media extrem de simplu și de clar, introducând noțiunea de piață dublă – de mărfuri și servicii – a mass-mediei. [ ](Picard R. Media Economics. Concepts and Issues: Sage, 1989, -P.p. 18, 21.). Pe piața mărfurilor mass-media oferă conținut, adică informații, opinii și distracții, iar pe piața serviciilor – oferă acces furnizorilor de reclamă către auditoriul său pe care și l-a format. Astfel, R.Picard a pus bazele celei mai importante concepții pe care se bazează economia media modernă. Conform ei, industria mass-mediei, fiind una atipică, fabrică un produs dublu și acționează pe piața dublă.
Pe piața de mărfuri conținutul mass-mediei este oferit sub formă de ziare, reviste, cărți, emisiuni radio și tv, canale tv prin cablu, produse video etc. Conținutul ca marfă este destinat auditoriului care și reprezintă consumatorul mass-mediei.
Marfa sa – conținutul, mass-media îl oferă auditoriului diferit ca mărime. Unele mass-medii produc conținuturi pentru auditoriul de masă, nesegmentat, adresându-se întregii populații, fapt care și le determină politica editorială. Din punct de vedere economic, auditoriul de masă al televiziunii este unicul temei de finanțare a ei, indiferent de tip – comercială sau publică. Dar prezența mass-mediei naționale nu exclude și prezența celei regionale sau locale. Oricum, producând marfă pentru vânzare – conținutul, instituția mass-media acționează pe piața conținutului. Conținutul mass-mediei este eterogen și se formează, cel puțin, din trei blocuri de bază: știri (noutăți), opinii (idei) și distracții. Pentru auditoriu, chiar dacă nu în întregime, conținutul mass-mediei este necesar ca produs complex, care să includă cele trei componente de bază. Reclama în schema dată este parte a conținutului și, din punctul de vedere al consumului de către auditoriu, face parte mai degrabă din componentul noutăților. Sarcina ei informațională este să-i ofere consumatorului noutăți de pe piața mărfurilor și serviciilor.
Prezența mass-mediei pe piața de mărfuri se măsoară statistic prin diverse modalități. Datele statistice care confirmă distribuirea edițiilor periodice sunt indicatori de referință în baza cărora furnizorii de reclamă decid locul plasării reclamei.
Caracteristicile de piață pentru ziarele care sunt distribuite gratuit le constituie tirajul lor. Caracteristicile de piață ale emisiunilor radio/tv se măsoară prin rating-uri, fiind utilizat un instrumentariu corespunzător.
Marketing-ul mass-mediei pornește de la necesitatea de a atrage, prin produsul mediatic oferit, atenția cititorilor, ascultătorilor, telespectatorilor. Auditoriul schimbă produsul mediatic fie pe timpul său, fie pe timpul și banii săi. Nu întotdeauna consumatorul se răsplătește cu bani, dar absolut întotdeauna plătește cu o altă resursă rară – timpul său. Astfel, pentru timpul auditoriului, instituțiile mass-media concurează între ele, dar mai concurează și cu ceilalți „furnizori” de odihnă.
Concurența pe piața mass-mediei are loc la diferite niveluri – între tipuri diferite de media și în interiorul acelorași tipuri. Din punctul de vedere al furnizorului de reclamă, este inoportună prezența masivă a mass-mediei de un singur tip într-o regiune anume. De fapt, prezența masivă a mass-mediei de un singur tip ar însemna și o eroare în activitatea managerilor de presă din regiunea respectivă. Iată de ce este mult mai indicată prezența pluralismului și diversității mass-mediei. Pluralismul și diversitatea instituțiilor mediatice promit beneficii duble: surse de informații pentru consumatori și publicitate. Este piața conținuturilor și concurează conținuturile. Cu cât numărul instituțiilor mass-media care oferă conținuturi similare este mai mare, cu atât mai mari sunt și concurența, și cheltuielile. Acest lucru este benefic în situația saturării pieței cu produse mediatice. În caz contrar este vorba de management defectuos în domeniu – concurență inutilă între mass-mediile de același tip în situația existenței multor nișe de piață libere.
A doua piață pe care acționează mass-media este cea a serviciilor. Mass-media oferă acces furnizorilor de reclamă la auditoriul său. Totuși, furnizorul de reclamă poate alege nu doar între ziare, reviste, radio, televiziune, cinema, cărți, internet, dar și între mass-media și alți purtători de reclamă – panotaj stradal, mijloace de transport, ambalaje de produse etc. Deci, instituțiile mass-mediei concureză între ele și concurează cu alți purtători de reclamă. Reclama este un fenomen multidimensional. Analiza ei cuprinde diverse aspecte – economic, psihologic, culturologic, sociologic etc. Reclama, ca tip al activității comunicaționale, influențează relațiile dintre producător și consumator, și, din acest motiv, existența ei este obiectivă. Ea nu doar formează sau corectează cererea pieței. Pentru industria media reclama reprezintă sursa principală de finanțare, chiar dacă instituțiile mediatice, ca purtătoare de reclamă, au caracteristici diferite.
Opinia cea mai răspândită în societatea moldovenească, dar și în mediul breslei jurnalistice autohtone, este că mass-media vinde spații sau timp de emisie pentru reclamă. Dar, prin optica economiei media, mijloacele de informare în masă acordă acces furnizorilor de reclamă către auditoriu.
Fiecare mijloc de informare în masă deține posibilități unicale pentru furnizorul de reclamă. Fiecare instituție mass-media răspunde nevoilor specifice ale furnizorilor de reclamă care caută acces către auditoriul-țintă. Dar aceasta nu echivalează cu practica mass-mediei de a adopta politica de așteptare a furnizorului de reclamă. Mai mult, managerul de presă trebuie să ia în calcul mai mulți factori care influențează procesul de planificare a plasării reclamei de către potențialii clienți, inclusiv apariția noilor medii cum ar fi televiziunea prin cablu și prin satelit, televiziunea interactivă, Internetul; apariția mass-mediei specializate în reclamă; c) segmentarizarea auditoriului condiționată de restructurizarea demografică a societății și dispariția graniței dintre diferite grupuri sociale etc.
Legile și legitățile economiei de piață s-ar părea cunoștințe de prisos pentru ziariști și manageri media. Dar utilitatea practică a cunoștințelor economice rezidă în creșterea șanselor de a acționa cu suficientă competență în relațiile mass-media – business, mass-media – autorități, mass-media – societate. Idependența mass-mediei nu poate fi realizată în afara independenței ei economice. Iar independența economică necesită, inițial, cunoștințe economice.
Mass-media ca industrie necesită o abordare complexă, având în vedere funcțiile ei sociale și economice. Economiștii consideră că mass-media orientată către auditoriul de masă constituie un mecanism indispensabil al economiei de piață, care acționează în sfera realizării și consumului. Politologii consideră că mass-media constituie institutul-cheie care formează pozițiile ideologice și conceptuale despre lume ale omului contemporan. În realitate, însă, abordările separate nu pot explica specificitatea naturii industriei media ca subsistem social ce acționează concomitent pe piața dublă a mărfurilor și serviciilor. Și marfa cea mai importantă pe care o produce industria media devine auditoriul, „oferit” furnizorilor de reclamă (în condițiile economiei de piață), sau politicienilor (în condițiile regimurilor autoritare).
Managementul mijloacelor de informare în masă, în definiția economistei E.L.Vartanova, cercetătoare din Rusia, constituie un domeniu complex, care include în sine procesul adoptării deciziilor la nivel macro- și microeconomic pentru asigurarea funcționării eficiente a mass-mediei și ca institut social, și ca institut economic concomitent. (Вартанова Е.Л. Чем управляют менеджеры СМИ? О природе современного медиаменеджмента/ ежегодник «Экономика и менеджмент СМИ» – 2006).
Gestionarea mass-mediei ca institut social – la macronivel, presupune activitatea factorilor decizionali în vederea obținerii rezultatelor scontate de pe urma funcționării mass-mediei. Instrumentele utilizate la acest nivel țin, cu preponderență, de activitatea legislativă, care include legislația cu privire la libertatea cuvântului, la reglementarea antimonopol, reglementarea accesului la informație, la funcționarea pieței de reclamă, la forme de susținere economică a mass-mediei etc. Scopul de bază al unei asemenea gestionări este, sau trebuie să fie, constituirea infrastructurii necesare care să asigure, în definitiv, circuitul nestingherit al fluxurilor informaționale în societate. Circuitul liber al fluxurilor informaționale și accesul liber la ele, să amintim, echivalează cu „realizarea dreptului la informație ca temei pentru realizarea altor drepturi economice, sociale, civile și politice” [World Bank Institute, 5-9 iulie, 2004, www.worldbank.org/wbi/ www.cpahq.org/uploadedFiles/Programmes_and_Activities/Human_Rights/RecommendationsforTransparentGovernance.pdf ]. Gestionarea la macronivel este determinată de politica statală în relația cu mass-media. Politica în cauză, de regulă, este influențată de modul în care este percepută mass-media: ca institut preponderent social, ca institut preponderent economic sau ca institut socio-economic specific.
În condițiile economiilor de piață dezvoltate, politicile media se răsfrâng, în primul rând, asupra aspectelor economice de activitate ale mass-mediei, urmărind menținerea valorilor și culturii antreprenoriale, caracteristice societății date. Bunăoară, în SUA, unde piața este percepută ca valoare crucială, mass-media apare nu atât ca institut social, cât ca „piață de idei”. Deaceea, gestionarea mass-mediei la macronivel pune accent pe susținerea și promovarea concurenței pe piață ca sarcină majoră a politicilor media. De menționat că în SUA legislația antimonopol, bazată pe legea Sherman din 2 iulie 1890 (Sherman Antitrust Act), [http://www.cofe.ru/finance/russian/1/234.htm] impiedică apariția monopolului pe piețe geografice concrete. Iar Legea cu privire la telecomunicații (1996) lărgește posibilitatea accesului la piața telecomunicațională a oricărui agent economic, demonstrând tendința legislatorilor americani de a sprijini dezvoltarea industriei noilor mass-medii.
Practica Europei Occidentale, dimpotrivă, demonstrează orientarea gestionării mass-mediei la macronivel către menținerea importanței sociale și culturale a mass-mediei. Din acest motiv până în anii 70-80 ai secolului trecut politicile media erau îndreptate spre susținerea monopolului economic și tehnologic al televiziunii publice. Bunăoară, în Franța, în perioada anilor 1932-1982 a existat monopolul statului asupra radioului și televiziunii. Este cunoscută fraza crestomatică a generalului Charles de Gaulle pe când era liderul Republicii Franceze: „Voi, opoziția, aveți ziare, eu – radio și televiziune”. În Marea Britanie demonopolizarea radioteleviziunii a început din 1973. În Germania interdicțiile pentru radiodifuzorii privați au fost abrogate abia la începutul anilor 1980. Este și cauza din care, nefiind oferite frecvențe pentru emisia comercială piața de publicitate s-a concentrat, în primul rând, în presa scrisă. Această situație, însă, nu s-a menținut mult timp.
Gestionarea mass-mediei ca instituție separată – la micronivel, coincide cu percepția tradițională despre gestionarea procesului de producere în scopul sporirii eficienței și obținerii profitului. O atare percepție reliefează, mai întâi de toate, motivația economică în activitatea instituției mediatice.
În concepțiile contemporane de gestionare a instituțiilor media pot fi reliefate două tradiții. Prima – anglosaxonă, pune accentul pe gestionarea fluxurilor de bani și a personalului instituțiilor media, din care să rezulte strategii de conținut și, corespunzător lor – politici de management al personalului. Cercetătorul american al managementului de presă C.Fink [Conrad C.Fink. Strategic Newspaper Management. Allyn & Bacon, 1996, -475 pages ] este de părere că „managerul eșalonului superior trebuie să fie calificat în două direcții principale ale managementului de presă: în activitatea curentă și în strategie”. [http://mediascope.ru/old/index.php?option=com_content&task=view&id=288&Itemid=185](apud Чем управляют менеджеры СМИ? О природе современного медиаменеджмента Вартанова Е.Л. 07 05 2007 Статья из ежегодника «Экономика и менеджмент СМИ» – 2006. Вартанова Е. Л. Ежегодник 2006, Серия: «Экономика и менеджмент СМИ», Издательство МедиаМир, 2006, -104 стр.). Alt specialist, Jim Willis, unul dintre marii cercetători contemporani ai problematicii în cauză, consideră că ”e mult mai important ca managerul mass-mediei să fie jurnalist, având cunoștințe insuficiente în economie, decât economist licențiat care nu cunoaște specificul activității jurnalistice” [ Jim Willis, Diane B.Willis. New Directions in Media Management. Boston.1993. -P.181.]. Oricum, în toate împrejurările managerii media trebuie să facă față unor asemenea sarcini de gestionare, cum ar fi analiza problemelor și luarea deciziilor.
Concepția managementului orientat la înregistrarea succeselor financiare în mass-media poate diminua calitatea materialului jurnalistic și efectele lui social-politice. Abordarea în cauză minimizează rolul de institut social și cultural al mass-mediei. Fiind inclusă mai mult în industria distracțiilor, instituția mediatică, prin strategiile de conținuturi destinate auditoriului, țintește, de fapt, deservirea furnizorilor de reclamă. Totuși, în opinia lui George A.Krimsky, „pentru mijloacele de informare în masă puternice și libere piața poate fi aliat și nu inamic. Pentru ca publicul să creadă celor ce citește, aude și vede în mass-media, „produsul” trebuie să fie convingător. Altfel consumatorii nu vor cumpăra marfa, iar compania va pierde bani. Așadar, profitabilitatea și slujirea societății pot merge mână în mână. Principalul constă în aceea cum compania media dispune de banii săi. Dacă ea cheltuie o parte importantă din venituri pentru lărgirea posibilităților sale în colectarea știrilor și marcheting și pentru lichidarea dependenței de alții în lupta pentru supraviețuire (de exemplu, de subsidiile de stat, de achiziționarea hârtiei sau accesul la tipografie), produsul se va îmbunătăți și va sluji societății. Dar dacă ea cheltuie venitul, în principal, pentru îmbogățirea proprietarilor săi, ea putea cu același succes să vândă pastă de dinți.” [. http://www.infousa.ru/media/krimsky_rus.htm ].
Tradiția anglosaxonă rezervâ ziariștilor libertate în producerea conținuturilor, dar ține în vizor particularitatea economică principală a mass-mediei – formarea auditoriului pentru „a-l oferi” ulterior furnizorilor de reclamă. De menționat că „materia primă” pentru conținuturi poate fi pusă la dispoziție de o impresionantă diversitate de surse concurente de informație: propriul personal, sindicate de presă, companii de producere, freelanceri, studiouri de înregistrări etc,etc. Dar producerea conținutului final este, totuși, responsabilitatea managerului instituției media. La nivelul ziariștilor abordarea în cauză unifică principiile de lucru cu știrile și cu analizele, adică din ele este exclusă opinia ziariștilor. Astfel, se lasă întrezărit procesul de standardizare ce stă la temelia tradiției anglosaxone în management. Logica ar fi următoarea: dat fiind că actualmente jurnalismul angajat politic este la fel de plictisitor și auditoriului, și furnizorilor de reclamă, aprecierile politice expuse de liderii de opinie trebuie să fie dozate în funcție de așteptările auditoriului. Nu forțele politice, ci piața de consum, cu pasiunile și stilul ei de viață, trebuie să determine strategiile de conținut ale instituțiilor media.
A doua tradiție în gestionarea mass-mediei este specifică societăților politizate și diferă esențial de cea din economia de piață. Ea semnifică îndeplinirea în regim prioritar a comenzii politice, prin respectarea principiilor similare de formare a conținuturilor. Acest model de gestionare a instituției mediatice are anumite particularități: managerii de presă formulează mai exact comenzile pentru ziariști și limitează numărul surselor concurente de informații. Este o tradiție asiatică și, parțial, est-europeană, în care puterea politică deține un rol esențial în finanțarea mass-mediei. Abordarea în cauză mai este legată și de trecutul sovietic. În economia planică formularea de către stat a sarcinilor pe economie în general și pe întreprinderi separate, rămânea o caracteristică cheie a vieții economice. Drept consecință, în condițiile socialismului elita politico-economică, joncționând, înainta instituțiilor media sarcini politice, garantându-le baza economică pentru activitate. În corespundere cu tradiția în cauză, managerii mass-mediei nu tindeau și nici nu erau motivați să tindă spre obținerea independenței financiare. Important pentru stat era efectul politic și ideologic în rezultatul activității mass-mediei. În condițiile planificării socialiste centralizate mass-media, în mod obiectiv, nu putea fi orientată spre obținerea rezultatelor economice. Lipsa mediului economic respectiv, lipsa relațiilor de piață, lipsa concurenței, lipsa reclamei – toți acești factori o determinau în mod inevitabil să devină instrument pentru elitele politice care decideau și condiția ei economică. Doar în situația economiei de piață mass-media, stimulând consumul și cererea, se transformă într-un instrument important de dezvoltare economică și crează reale premise pentru independența economică, dacă evită „prizonieratul” marilor furnizori de reclamă.
Tradiția asiatică în gestionarea mass-mediei dezvoltă un spirit paternalist puternic al statului în raport cu presa. Spiritul în cauză generează un gen de „parazitism spiritual și social” pe seama elitei politice, unica menită și autoîmputernicită să gândească și să decidă în locul celorlalți. În timp, paternalismul guvernanților atrofiază atât capacitatea firească a guvernaților de percepere critică a realității, cât și cea de a gândi independent.
Conștientizând importanța mass-mediei pentru menținerea integrității sistemului, regimul totalitar îi acordă atenție permanentă. Consecvența acțiunilor la nivel politic este susținută prin acțiunile practice: decizii politice periodice; asigurare tehnico-materială și financiară a instituțiilor media; sistem dezvoltat de pregătire și perfecționare a cadrelor din mass-media, inclusiv a managerilor; industrie orientată să producă echipamente cu parametri tehnici strict determinați (de exemplu, emițătoare și, mai ales, radioreceptoare de „model estic” care să nu permită captarea „vocilor dușmănoase” din exterior); infrastructură informațională dezvoltată (inclusiv radio prin fir în fiecare familie, care asigură transmiterea direcționată și exactă a informației „necesare” către beneficiar); instituții de cercetări științifice în domeniul mass-mediei; sistem ierarhic de control prealabil al informației (cenzura) etc. Toate aceste acțiuni denotă importanța pe care o acorda informației și informării fostul regim. Dar, așa cum a demonstrat-o istoria, modelul asiatic nu poate asigura eficiența pe termen lung. Mass-media, operând cu un singur tip de informație și asigurând circuitul ei doar într-o direcție – de sus în jos, nu poate în nici un fel contribui la îmbogățirea „pieței de idei”. În timp respectiva piață „sărăcește” într-atât, încât declanșează contradicții antagoniste interne pe măsură să conducă la explozie socială.
Cea mai mare provocare pentru mass-media în condițiile independenței țării, în opinia noastră, a constituit-o managementul domeniului, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic.
În condițiile economiei planice „managerii” sovietici acționau conform indicațiilor exacte date „de sus”. Astfel, din procesul complex de funcționare a economiei, mai ales la nivelul „conducătorilor” din veriga medie, era exclusă etapa de planificare strategică. „Managerilor” sovietici le revenea, cu precădere, sarcina executivă.
În noile realități istorice indicațiile „de sus” urmau „să dispară”, faptul dat fiind prescris și de Constituție care consfințea principiile economiei de piață. Astfel, conducătorii de toate rangurile au fost puși în situația „să se descurce”. Nimeni nu trăise în condițiile economiei de piață și nimeni nu cunoștea legile și legitățile ei. Dar istoria nu rezervase timp pentru instruire. Așa cum se întâmplă întotdeauna, realitatea începu să-și croiască drum prin probe și erori.
Primele cursuri de management în jurnalism în Republica Moldova au fost organizate în anii 1993-1994 la radio Moldova, cu concursul departamentului BBC World Service Training, o instituție recunoscută pe plan mondial în materie de instruire. În premieră, șefii de redacții și adjuncții lor urmau cursul de două săptămâni de „Management radio”. În premieră descopereau semnificația noțiunii „management”, dar și diferențele dintre cursul în cauză și conținutul instruirii în cadrul Institutului unional de perfecționare a cadrelor din radio și televiziune din Moscova, pe care parte dintre șefii de redacții îl trecuseră. Facultăți separate de management (nu și specializare în managementul mass-mediei) abia urmau să fie deschise în tânărul stat independent.
Așadar, mass-media din R.Moldova a pășit pe noua cale de dezvoltare în condițiile lipsei de manageri și de management. La nivel macroeconomic acest lucru este confirmat de faptul că politica informațională nu a constituit o preocupare statală aparte. Din acest motiv statul nu are o strategie clară de dezvoltare a domeniului mass-media nici până astăzi. Formarea cadrului juridic de reglementare a activității mass-mediei ameliorează întrucâtva situația, dar nu o ordonează. Lipsa preocupărilor statului pentru dezvoltarea mass-mediei are, în opinia noastră, câteva explicații: a) deficitul de cunoștințe economice speciale ale factorilor decizionali, necesare înțelegerii legilor economice din sectorul media; b) o anumită teamă de mass-media care, între timp, ieșită de sub tutela „superiorilor”, îndrăznea să critice guvernarea; c) autoritățile, în virtutea vechilor deprinderi, au încercat (și destul de reușit) să-și subordoneze cele mai mari instituții ideologice de pe timpuri – radioteleviziunea și ziarele centrale de stat, divizând mass-media în cea care trebuie sprijinită și cea care trebuie să se descurce de sinestătător.
Perioada de tranziție și criza generală din țară este o consecință directă și a faptului că rolul mass-mediei, rolul circuitului informațional în edificarea democrației nu a fost și nu este conștientizat pe deplin. Oricum, cu întârzieri anacronice, sunt atestate mai multe acțiuni la macronivel menite să stimuleze activitatea mass-mediei în noi condiții economice. Între acestea vom aminti:
– constituirea unui cadru legal de reglementare a gestionării mass-mediei ca agent economic, prin adoptarea Constituției (M.O. nr.1 din 18.08.1994); Legii cu privire la antreprenoriat și întreprinderi (Monitorul Oficial (M.O.) nr. 2/33 din 28.02.1994), Legii cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor și organizațiilor (M.O. nr. 31-34/109 din 22.03.2001), Legii telecomunicațiilor (M.O. nr. 65-66 din 24.11.1995), Regulamentului privind eliberarea licențelor în domeniul telecomunicațiilor și informaticii din 30.04.2002 al Agenției Naționale pentru Reglementare în Telecomunicații și Informatică (M.O. nr. 103-105 din 18.07.2002), Legea privind drepturile de autor și drepturile conexe (M.O. nr.13/124 din 02.03.1995), Legea cu privire la publicitate (M.O. nr.67-68/555 din 16.10.1997), Legea presei (M.O. nr. 2/12 din 12.01.1995), Codul muncii (M.O. nr.159-162 din 29.07.2003), Legea cu privire la activitatea editorială (M.O. nr. 70-72 din 22.06.2000), Legea cu privire la informatizare și la resursele informaționale de stat (M.O. nr. 6-12 din 01.01.04) etc. Pe parcurs, legislația economică sau părți din legile amintite care vizează mecanismele economice au fost amendate;
– dispariția monopolului statului asupra tipografiilor, pieței hârtiei de ziar, utilajelor și echipamentelor necesare industriei mass-mediei;
– simplificarea procedurii de înregistrare a unei ediții periodice;
– dispariția monopolului statului în deținerea și utilizarea spectrului de frecvențe terestre pentru scopuri civile și asupra utilajelor de transmitere a semnalului prin unde electromagnetice;
– adoptarea în februarie anul 1999 a „Concepției susținerii de stat și promovării mijloacelor de informare în masă în anii 1999 – 2003” prin Hotărârea Parlamentului nr. 277-XIV [ ](M.O. nr. 22-23 din 04.03.1999);
– adoptarea câtorva strategii pe termen lung și mediu, inclusiv Strategia Națională de edificare a societății informaționale – „Moldova electronică” [http://www.mf.gov.md/ro/programstrategy/], „Strategia de acoperire a teritoriului național cu programe audiovizuale” [ http://www.cca.md];
– adoptarea Planului Național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008, capitolul 6 al căruia vizează și mass-media;
– adoptarea și implementarea Planului de Acțiuni Uniunea Europeană (UE) – Moldova în baza „Concepției de integrare a Moldovei în UE”. De menționat că la Capitolul „Drepturile și libertățile fundamentale ale omului”, p. (9) – Asigurarea respectării libertății de expresie, Planul de Acțiuni prevede: “Asigurarea relației transparente între autorități și instituțiile media în conformitate cu recomandările Consiliului Europei; ajutor financiar din partea statului pentru mass-media acordat în baza criteriilor stricte și obiective aplicate egal pentru toată mass-media”; și „Elaborarea și implementarea unui cadru legal adecvat ce garantează libertatea expresiei și a mass-mediei, în conformitate cu standardele europene și în baza recomandărilor Consiliului Europei” [vezi: http://www.europa.md/upload/plan_actiuni/PlanulActiuniRM_UE.pdf];
– apariția și liberalizarea pieței de publicitate (anterior publicitatea comercială, practic, a lipsit);
– posibilitatea, odată cu adoptarea Codului audiovizualului, a cesionării instituțiilor audiovizuale;
– apariția unor modalități/forme alternative de distribuire a presei scrise;
– liberalizarea gestionării pe baze colective a dreptului de autor și drepturilor conexe;
– înființarea de noi facultăți și de noi specialități cu profil economic și managerial;
– existența unor mecanisme de susținere a dezvoltării presei scrise, inclusiv prin scutirea acesteia de plata TVA;
– existența unor mecanisme de gestionare a mass-mediei în condiții speciale (în perioada campaniilor electorale);
– existența, deși în fază inițială, a unei infrastructuri informaționale, menite să lărgească accesul societății în general și a mass-mediei, în particular, la informația de interes public (servicii de presă și responsabili pentru relațiile cu mass-media în cadrul instituțiilor publice; site-uri oficiale ale instituțiilor publice cu acces liber, inclusiv, în premieră, de la 5 iulie 2005, la stenogramele ședințelor plenare ale Parlamentului);
– existența unor studii ale pieței mediatice din republică, inclusiv a pieței de publicitate;
– apariția posibilității de a soluționa în sala de judecată disputele informaționale și economice în care sunt implicate instituțiile mass-mediei etc.
Gestionarea domeniului mass-mediei la nivel național (macronivel) întâmpină mari dificultăți de natură să limiteze efortul de independentizare economică a mass-mediei și, prin urmare, de asigurare a libertății ei. Nu există o concepție clară și coerentă de dezvoltare a mass-mediei. Autonomizarea mass-mediei care să conducă și la independența ei nu s-a produs, deși pozițiile statului ca actor activ au slăbit. Preocupările statului țin mai mult de menținerea unor instituții mediatice în sfera sa de influență, decât de crearea condițiilor de activitate ca instituții libere și independente. Dezvoltarea mass-mediei pe principii democratice nu a fost și nu este domeniu prioritar al politicii statale. Mass-media nu a devenit obiect de studiu și de cercetare permanentă, indicatorii care ar viza dezvoltarea ei fiind lipsă în datele statistice oficiale. Nu există date veridice, exacte și complete vizând evoluția mass-mediei, piața de publicitate, concentrarea mass-mediei, proprietarii mass-mediei etc. Insuficiența informației despre situația reală face dificilă gestionarea în cunoștință de cauză a oricărui domeniu, inclusiv al mass-mediei. Se resimte un dificit de cunoștințe și abilități care ulterior conduce la abordări inadecvate ale problemelor domeniului. De exemplu, în Strategia Națională de edificare a societății informaționale „Moldova electronica” aprobată prin Hotărârea de Guvern nr.255 din 9 martie 2005, lipsește o componentă esențială – conținutul spațiului informațional, documentul referindu-se, în principal, la infrastructură, la parametri tehnici și tehnologici. Fără a diminua importanța lor, vom preciza, totuși, că scopul final al tehnologiilor informaționale trebuie să fie conținuturile la care cetățeanul să aibă acces liber, mai mare și mai ușor.
Cu referire la domeniul audiovizualului, o strategie relativ clară de dezvoltare a lui a apărut cu mare întârziere, la momentul când, practic, numărul frecvențelor terestre era epuizat. Spectrul de frecvențe care este patrimoniu național a fost gestionat în detrimentul intereselor naționale. În consecință, s-a produs o distribuire neechilibrată a frecvențelor în favoarea capitalei și în defavoarea provinciei. În plus, pe un număr impunător de frecvențe sunt retransmise canale străine, preponderent rusești, fapt ce amenință suveranitatea informațională a statului. Legislația în domeniu necesită îmbunătățiri, inclusiv devine oportună modificarea legii cu privire la publicitate, mai ales, pentru a determina cu exactitate modul de gestionare a publicității de către stat. Un raport al Centrului Independent de Jurnalism din 2008 bazat pe rezultatele monitorizarii modului în care este distribuită publicitatea de stat în presa scrisă, releva că “volumul publicitatii de stat nu depinde de tirajul publicației.” De exemplu, ziarul „Komsomolskaia pravda”, cu un volum și un tiraj de peste 3 ori mai mare decât fostul ziar guvernamental „Nezavisimaia Moldova”, a avut un volum de anunțuri și materiale publicitare relativ egal cu acesta din urma, respectiv, 58810,25 cm2 și 56941,4 cm2. În provincie, discriminarea publicațiilor private în raport cu cele publice este și mai evidentă… La nivel național, constatăm că ziarele de limbă română – „Timpul”, cu 11334,52 cm2, și „Moldova Suverană”, cu 46859,04 cm2, – au beneficiat împreună de un volum de 58193,56 cm2 de publicitate din partea instituțiilor publice, ceea ce e de doua ori mai puțin decât ziarele de limbă rusă „Nezavisimaia Moldova” (56941,4 cm2) și „Komsomolsckaia Pravda” (58810,25 cm2), cu un volum total de 115751,65 cm2.”.[ ] http://ijc.md/Publicatii/presa_stat_raport_final.pdf
În altă ordine de idei, raportul concluziona că accesul “la informația vizând suportul financiar direct sau indirect acordat de către instituțiile statului organizațiilor mass-media este limitat. Un numar impunător de instituții de stat, chiar după solicitare repetată, a oferit informație incompletă, sumară sau ambiguă… Asistența acordată organizațiilor mass- media de către instituțiile de stat este inechitabilă și nu poate favoriza o concurență loială în domeniul mijloacelor de comunicare în masă. Atât la nivel central, cât și la nivel local lipsește o politică clară și coerentă de susținere a mass-mediei, care ar facilita, inclusiv, inițierea, menținerea și dezvoltarea unor relații corecte dintre stat și mass-media de pe urma cărora să beneficieze întreaga societate. În cele mai multe cazuri nu sunt clare criteriile, conform cărora sunt selectate organizațiile mass-mediei către care să fie îndreptați bani publici. În lipsa unor atare criterii exacte, credibile și transparente apare posibilitatea manifestării unei atitudini arbitrare și discriminatorii în raport cu diferite organizații mediatice, care, în definitiv, conduce la avantajarea unor mass-medii și dezavantajarea altora.” [ ] idem. Aceste concluzii relevă o dată în plus necesitatea unor politici de gestionare a domeniului mediatic la macronivel de natură să încetățenească principiile democratice de funcționare a mass-mediei.
În noile condiții istorice mass-media, în general, și instituțiile mediatice, în particular, pentru a-și legitima utilitatea socială, urmau să tindă spre obținerea unei independențe reale, lucru imposibil de realizat în lipsa unui management adecvat al instituției. Dar tocmai domeniul acesta complex și cu particularități specifice a însemnat o Terra-incognita pentru oricine a intrat în el. În același timp, dacă în republică există circa o mie de instituții mediatice, rezultă că în domeniul respectiv, doar în eșalonul superior, activează circa o mie de manageri. Managerii în cauză trebuie să asigure „producerea” de conținuturi, formarea de auditorii și „oferirea” acestora furnizorilor de reclamă pentru ca, în definitiv, să obțină independență financiară și editorială. Prin urmare, pentru a judeca despre calitatea managementului la nivel de instituție mediatică, este necesară o analiză a abilităților managerilor mass-media în atingerea a 4 obiective: 1) conținuturi; 2) auditorii; 3) furnizori de reclamă; 4) independență financiară și editorială.
Conținuturile produselor informaționale ale presei scrise și audiovizuale, pot fi clasificate convențional în trei mari categorii: a) conținuturi favorabile puterii, aici incluzându-se și cele care vizează realități străine și, deci, în nici un fel nu afectează autoritățile; b) conținuturi, direct sau indirect ostile puterii oferite de așa-zisa presă de opoziție: c) conținuturi orientate către reflectarea imparțială a realității.
Prima categorie de conținuturi reflectă existența și a categoriei de manageri care împărtășește postulatele unei simbioze ale teoriei autoritare, totalitare și „dezvoltării”. Deși în esență distructive, conținuturile în cauză își demonstrează viabilitatea, sunt în stare să „formeze” mari auditorii și să mențină valabile valori ale regimului comunist de care s-a desprins Republica Moldova, dar pe care nu l-a abandonat definitiv. Conținuturi de asemenea sorginte „produc”, în fond, ediții periodice de stat, ediții periodice și agenții de presă private, dar loiale puterii; instituții audiovizuale care fie sunt loiale puterii, fie retransmit masiv servicii de programe din străinătate care nu afectează puterea; radiodifuzorii publici – IPNA Compania „Teleradio-Moldova” și IPRA Compania „Teleradio-Găgăuzia”. Acest fapt, care se developează total în campaniile electorale, l-au demonstrat toate monitorizările conținuturilor, mai ales, a programelor de știri și de actualități, efectuate în ultimii ani atât de monitori naționali, cât și de monitori internaționali [ vezi: http://www.ijc.md; http://www.apel.md; http://www.e-democracy.md]. În pofida caracterului antidemocratic al unor asemenea conținuturi, ele, deocamdată, au suficientă „bază socială”. Un sondaj de opinii efectuat în anul 2002, bunăoară, indica o deplină încredere a 8,6 la sută dintre respondenți în știrile prezentate de mass-media din Rusia și a 3% – în mass-media din Occident; 11 la sută – în știrile prezentate de Televiziunea națională din Moldova și 4 la sută – în știrile altor televiziuni din republică; 6 la sută – în știrile din presa de stat și 3 % – în știrile prezentate de altă presă din Moldova [Barometrul de opinie publică, noiembrie 2002, -P. 23]. Același sondaj mai scotea în evidență un element care, cu siguranță, alimentează „baza socială” a mass-mediei pro-putere: un sfert dintre respondenți nu cunoșteau nimic despre prevederile Constituției, iar 57 % nu auziseră nimic despre discuțiile vizând modificarea sau adoptarea eventuală a unei noi constituții. Documentul de bază în sprijinul libertăților omului este necunoscut de cetățeni, or, cunoașterea drepturilor este prima condiție în calea realizării lor.
Alt sondaj de opinii, un an mai târziu, releva faptul că 21 la sută dintre respondenți considerau comunismul „o idee bună care a fost aplicată bine”; 32 % – că este „o idee bună care a fost prost aplicată” și 27 la sută – că „a fost o idee bună”. Alți 20 la sută dintre respondenți, un număr considerabil, nu aveau o opinie clară la subiect [[Barometrul de opinie publică, aprilie 2003, -P. 67]. Este de presupus că anume această parte a populației, în dependență de conjunctura spațiului informațional la care are acces, ar putea spori sau diminua numărul celor care împărtășesc sistemul valoric al conținuturilor oferite de prima categorie a mass-mediei moldovenești. Același sondaj [idem, -P.p. 65-66] releva că 90 la sută dintre respondenți nu au participat la vreo acțiune de protest, 70 % nici nu ar participa la asemenea acțiuni în viitor (chiar dacă marea majoritate e nemulțămită de sărăcie, șomaj, corupție etc). Mai mult, aproape 30 la sută nu ar fi gata să lupte pentru țară într-un eventual război, iar 10 % nu au avut răspuns. În mare, este indiciul unei probe de conștiință civică ratate. Este parte a auditoriului potențial către care se orientează managerii de presă. Sistemul de valori pe care îl împărtășesc respectivii manageri media asigură recidivizarea misiunii presei din regimurile totalitare și, în definiutiv, încetinesc instituirea democrației.
Managerii mass-mediei din categoria dată „produc” conținuturi nu pentru a forma auditorii, accesul la care să-l asigure furnizorilor de reclamă. În cazul când publicația „Comunistul”, bunăoară, de la un tiraj de 2 mii de exemplare, indicat în 2001 [Ghid mass-media din R.Moldova – 2001-2002, -P. 18], a ajuns la 36 de mii în anul 2008 [Ghid mass-media din R.Moldova – 2008, -P.156], este improbabil a considera că situația a fost dictată de cererea pieței. Managerii continuă, ca pe timpuri, să producă niște conținuturi ce urmăresc obținerea efectului ideologic. Condiția economică a instituțiilor de pe acest segment mediatic depinde nu de piață, ci de factorul politic. Factorul de influență politică asupra activității categoriei respective de mass-media echivalează cu cel mai mare impediment în dezvoltarea presei pe principii democratice. El face ca starea actuală de lucruri să perpetueze: managerii instituțiilor nu se orientează la obținerea profiturilor pe contul conținuturilor și, deci, nu sunt motivați să însușească abilități de manageri pentru activitate în condițiile economiei de piață; ei se situează pe poziții favorizante în raport cu ceilalți manageri și, de fapt, crează situația unei concurențe neloiale în domeniu. Conținuturile nu se schimbă în dependență de reacția auditoriului la ele, ci sunt „ajustate” la „gusturile” autorităților. Un exemplu elocvent al capacității manageriale reduse poate servi activitatea radiodifuzorului public național, inclusiv în elaborarea și îndeplinirea Caietului de sarcini. Vom preciza că managerii IPNA așa și nu au reușit să elaboreze Caietul de sarcini pentru anul 2008, în pofida prevederilor juridice clare din Codul audiovizualului, iar proiectul Caietului de sarcini pentru anul 2009, mai ales, secțiunea vizând politica editorială, nu a fost avizat de către CCA la prima prezentare motivul fiind necesitatea unei redactări radicale a lui.
Managerii instituțiilor mediatice din prima categorie nu urmăresc beneficii financiare. Ei obțin relativ ușor licențe de emisie, tirajele sunt menținute sau suplimentate artificial, iar distribuirea acestora reflectâ mai degrabă preocuparea pentru influența ideologică decât cea pentru atragerea furnizorilor de reclamă. Pe termen lung, această categorie de mass-media nu are perspectivă. Dată fiind succesivitatea puterii, categoria respectivă este și cea mai instabilă. Anume instituții mediatice de pe segmentul dat au fost marcate de apariție sporadică, instabilă sau chiar de dispariție. Instabilitatea a fost pe tot parcursul anilor și carte de vizită a radiodifuzorilor publici.
Din categoria a doua fac parte instituțiile mediatice care, prin conținuturile „produse”, ocupă o poziție critică și chiar ostilă față de putere. Managerii acestora împărtășesc anumite postulate ale teoriei libertariene, dar ca tonalitate categorică și lipsă de toleranță față de tot ce face puterea comportă caracteristici ale teoriei totalitare, numai că vectorul vehemenței este îndreptat împotriva autorităților. Poziția acestor manageri și, implicit, a instituțiilor mediatice, este una șubredă. Șubrezenia are două surse de alimentare: potențialul coercitiv al puterii de stat și atractivitatea pentru forțele politice de opoziție. Ambele surse ridică mari piedici în calea independentizării și autonomizării instituțiilor mediatice. În linii mari, „producerea” conținuturilor nu urmărește și „producerea” auditoriilor pentru „vânzare”. Pentru auditorii mari conținuturile mass-mediei de opoziție, ca, de altfel, și conținuturile mass-mediei pro-putere, nu sunt atractive în virtutea previzibilității fondului lor ideatic. Conținuturile în cauză sunt căutate de auditorii mult mai reduse decât cele potențiale, reprezentându-i pe acei care găsesc confirmarea la nesfârșit a propriilor opinii sau care au pică pe autorități. Managerii acestor instituții depun eforturi considerabile pentru a atrage furnizorii de publicitate, dar fără mari șanse de succes. Motive de bază sunt trei: piața de reclamă subdezvoltată; conținuturi orientate pentru auditorii reduse ca număr; teama furnizorilor de reclamă să coopereze cu instituții care sunt în opoziție față de putere, chiar și atunci când cooperarea este motivată economic.
Managerii țin afacerile pe linia de plutire din vânzări, din reclamă, din granturi, dar mai ales, din susținerea financiară nedeclarată din partea unor forțe politice de opoziție. În acest sens, mass-media din categoria a doua nu are mari șanse în obținerea independenței economice și, deci, a independenței editoriale.
Despre asemenea categorie de mass-medii, George A. Krimsky scria: ”În multe democrații noi… jurnaliștii, care cândva trebuiau să se țină strict de linia unui partid, acum egalează independența cu opoziția. Ei se consideră independenți deoarece se pronunță împotriva puterii,. Dar parcă ei, pur și simplu, nu au schimbat o apartenență politică pe alta? În presa de partid este puțin loc pentru adevăr nepoleit” [Джордж А. Кримски, Роль средств массовой информации в демократическом государстве // Вопросы Демократии. Электронный журнал Информационного агенства США, том 2, номер 1, февраль, 1997 г. -P. 13] .
Daca managerii din prima categorie de mass-medii își revendică rolul de „susținători” ai puterii, cei din categoria a doua își atribuie rolul de „adversari”. Cu referință la înțelegerea eronată a unui asemenea rol, Jean-Francois Revel considera că mass-media „nu trebuie să pretindă a fi o contra-putere în virtutea unui automatism și în orice împrejurare. În plus, noțiunea, în sine, este absurdă pentru că, dacă lucrurile se întâmplă astfel și dacă guvernul la putere merită mereu să fie contrazis, ar fi un motiv suficient să dispară democrația, pentru că ar însemna că un guvern ales în mod democratic greșește mereu și, de aceea, alegătorii sunt atinși de o idioțenie incurabilă, congenitală. ” [Jean-Francois Revel, The Flight from Truth. N.Y.: Random House, 1991, -P. 237]. Profesorul Peter Gross este de părere că rolul de adversar, adoptat de mass-mediile din Europa de Est este, de fapt, unul de adversar politic și nu independent și că o „mass-media adversară, dar non-politică, s-ar putea naște în momentul când elita jurnalismului de informare, ca și marea masă a jurnaliștilor, și-ar schimba atitudinea în privința autorității publice, de la una de „adversar” sau „susținător”, la una de scepticism imparțial” [Peter Gross, Orbii conducându-i pe orbi. http://www.dntb.ro/sfera/64/gross.htm ].
Managerii acestor instituții mediatice adoptă un stil conotativ al jurnalismului în locul celui descriptiv și pun miză pe tematica politică. Din perspectiva relațiilor de piață este o eroare de management, de rând ce toate sondajele de opinii efectuate de la 1998 încoace denotă în permanență interesul minor al respondenților față de politică – în jur de 20%. Aceasta, de fapt, e și „baza socială” a respectivei categorii de mass-media.
Managerii mass-mediei de opoziție sunt cei mai supuși pericolelor și, atâta timp cât autoritățile dispun de suficient capital coercitiv, îl aplică sub diverse forme, faptul semnificând și mari probleme de existență a însăși instituțiilor mediatice. Obiectivul puterii, oricum, este neutralizarea sau lichidarea „vocilor” care o critică. La etapa tranziției forțele statului sunt încă suficient de viguroase în lupta cu toată opoziția, inclusiv mass-media. Cele mai utilizate procedee sunt: limitarea șanselor instituțiilor mediatice audiovizuale de a obține prin concurs public noi frecvențe radioelectrice terestre și exigențe exagerate artificial la reînnoirea licențelor de emisie deținute până la expirarea valabilității lor; controale neplanificate a organelor de drept la sediile instituțiilor mediatice; intentarea dosarelor penale sau civile managerilor sau unor angajați de la instituțiile respective; limitarea nemotivată și ilegală a accesului la evenimente oficiale importante; limitarea fluxurilor de reclamă către instituțiile date; intimidarea și hărțuirea managerilor sau a unor angajați de la instituțiile în cauză; agresarea fizică a unor manageri sau a unor angajați ai instituțiilor mediatice de opoziție; războaie informaționale locale în care „părți beligerante” sunt instituții mediatice din primele două categorii; atacuri verbale publice la adresa managerilor sau a instituțiilor mediatice care, în opinia unor reprezentanți sus-puși ai autorităților nu reflectă obiectiv acțiunile guvernării etc. În fond, și managementul mass-mediei din categoria a doua, și reacția de răspuns a autorităților, constituie reminiscențe ale trecutului când presei i se solicita în permanență „să lupte”, mai ales, cu „dușmanii” din exterior. La dispariția adversarilor externi presa „trebuia” să-și identifice „dușmani” interni. I-a găsit în persoana puterii, indiferent de ce culoare este. Puterea, la rândul ei, deprinsă decenii la rând că mass-media îi este porta-voce, reacționează „adecvat” situației în care îi scapă controlul unei părți a presei.
Prin politicile editoriale managerii instituțiilor mediatice din categoria a doua sunt mai aproape de misiunea de „câine de pază” decât instituțiile mediatice din prima categorie. Ei au depășit „pragul psihologic” de a nu menaja puterea, spre deosebire de managerii din prima categorie. Mai mult, au valorizat curajul civic fără de care nu poate fi profesat jurnalismul de calitate. Dar respectivul curaj merge adeseori până la ură deschisă față de autorități, ură, ce nu mai lasă loc pentru dialog, compromisuri, consens etc, valori pe care se edifică democrația. La o anumită etapă istorică asemenea activitate a mass-mediei, se vede, este necesară. Problema majoră, însă, e să fie stabilit momentul în care instituția mediatică să-și reorienteze politicile editoriale astfel, încât să răspundă nevoilor informaționale ale unui auditoriu larg, iar auditoriul să-i poată asigura independența financiară. Dar reorientarea în cauză întârzie tocmai din principalul motiv al lipsei autonomiei instituționale reale și al independenței financiare reale. Pe termen lung asemenea gen de jurnalism nu are șanse. Mai devreme sau mai târziu, beneficiarul produsului informativ cu dezvoltate calități de citire/ascultare/vizionare critică a materialului jurnalistic va căuta altceva și în altă parte, iar furnizorul de reclamă ghidat de interesul economic va merge acolo unde îl va găsi pe cititor/ascultător/telespectator.
Categoria a treia a mass-mediei este reprezentată de instituții mediatice, mai puține la număr, deocamdată, și cu influență mai redusă, care încearcă să aplice standardele jurnalismului democratic. Este vorba, în primul rând, de instituțiile mediatice private locale. Ele semnifică încercarea de a profesa un jurnalism de calitate prin orientarea către interesele auditoriului local. Proximitatea spațială constituie un bun stimulent pentru gradul credibilității publicului față de conținuturile mediatice, dar și pentru capacitatea de reacție a instituției mediatice la atitudinea publicului. Un asemenea mecanism, lucrativ și eficient în alte părți, funcționează și în cazul realităților din Moldova.
Managementul instituțiilor din categoria a treia este marcat de două mari handicapuri: piața locală de publicitate și abilitățile managerilor. O analiză a cadrelor din domeniul audiovizualului, bunăoară, făcută în anul 2000, releva faptul că doar un sfert din numărul managerilor posedau studii superioare în telecomunicații sau în ziaristică, iar de stagii de perfecționare beneficiaseră și mai puțini [ Mass-media în Republica Moldova, iunie, 2000, -P.p. 29, 32]. Faptul denota necesitatea stringentă a unor acțiuni urgente și de amploare din partea managerilor de presă, din partea societății civile și din partea statului pentru a asigura domeniul mediatic cu cadre pe măsură nu doar să dorească, dar și să poată gestiona și dezvolta mass-media pe noi principii. Acțiunile urmau să vizeze două obiective de bază: a) însușirea de către majoritatea managerilor a unui minim de cunoștințe teoretice și practice care să le permită a se orienta în elaborarea politicilor editoriale, și b) însușirea de către toți managerii a cunoștințelor de management media ori, altfel spus, cultivarea viziunii asupra instituției mediatice ca asupra unei afaceri cu particularități specifice. Statul este preocupat, cu precădere, de instruirea cadrelor pentru administrația publică, o activitate, de asemenea, foarte necesară, dar care ignoră pregătirea de cadre din alte domenii, inclusiv din mass-media. În asemenea situație inițiativa a aparținut, aproape în exclusivitate, organizațiilor neguvernamentale de profil, care, pe parcursul ultimului deceniu, și-au canalizat eforturile și spre soluționarea problemelor ce țin de gestionarea instituțiilor mediatice. Dar aceste eforturi, luând forma de seminare, traininguri, conferințe, stagii în țări cu tradiții democratice în jurnalism etc, deși numeroase și oportune, au purtat și poartă caracter sporadic. Ele sunt posibile fie în situația în care ONG-ul respectiv obține prin concurs un grant, fie când inițiativa aparține vre-unui organism internațional. Totuși, instruirea cadrelor în materie de management media solicită o altă abordare și, în perspectivă, este oportună o instituție de profil cu activitate permanentă. Ea va apărea, cu siguranță, mai ales, când instituțiile mediatice vor putea plăti pentru instruire și când vor realiza că plata pentru instruire se răscumpără.
Managerii din categoria a treia de mass-media, pe parcursul anilor, au redus din cele două handicapuri. Fiecare manager, cel puțin o dată, a beneficiat de instruire sau de consultanță în materie de management media, iar pe piața locală de reclamă este sesizată o înviorare. Reducerea din handicapuri a însemnat îmbunătățirea conținuturilor și, pe contul lor, lărgirea auditoriului. De auditoriul instituțiilor locale sunt interesați tot mai mulți furnizori de reclamă atât locali, cât și naționali și internaționali.
Instituțiile mediatice din categoria dată și-au diversificat sursele de venit, acestea constituind: încasări de pe urma vânzării tirajelor; încasări de la oferirea serviciilor specializate persoanelor juridice și fizice; încasări din publicitate; încasări din granturi oferite pentru reflectarea unor teme de interes public; încasări din donații și sponsorizări etc. Diversificarea surselor de venit, în mod firesc, neutralizează eventualele presiuni și ingerințe ale factorilor economici în activitatea instituției și promit autonomia și independența ei financiară.
Managerii instituțiilor mediatice au adoptat politici editoriale care urmăresc aplicarea unor standarde de calitate și respectarea unor principii profesionale. Aceasta, între altele, se concretizează în o reflectare veridică a realității, o delimitare a știrilor de comentarii, o poziție echidistantă a instituției media, marcaj al materialelor publicitare, materiale scrise în baza mai multor surse de informație independente una de alta etc. În acest sens, managerii din categoria respectivă de mass-media împărtășesc cu precădere valorile teoriei responsabilității sociale a presei și ale teoriei participării democratice.
Dar tocmai reflectarea veridică a realității provoacă temeri autorităților fie locale, fie centrale. Și, în situația în care rolul și misiunea mass-mediei în societatea democratică este înțeleasă diferit, uneori diametral opus, de către managerii media și de către autorități, apar coliziuni, reacții de răspuns. Apare inevitabil elementul coercitiv în relația autorităților cu mass-media. El ia diverse forme: concurență neloială; redirecționarea fluxurilor de publicitate; susținere financiară directă și indirectă pentru concurenții media loiali puterii; procese de judecată; refuzul de a coopera; intimidări; limitarea accesului la informație etc.
Pe termen lung managementul media de maniera celui practicat la instituțiile mediatice din categoria a treia, cu toate deficiențele de ordin obiectiv și subiectiv, are cele mai mari șanse de valorizare a potențialului care să transforme mass-media moldovenească într-un generator de democrație.
Managementul mass-mediei, în general, și a instituțiilor mediatice, în particular, nu au fost obiect permanent de cercetare, deși au existat și există încercări sporadice operate atât de organisme din exteriorul, cât și din interiorul țării. Astfel, în 1999, Institutul european mass-media, investigând managementul presei în țările CSI, constata că ziarile erau percepute nu ca business, ci în primul rând, ca instrumente de influență și de putere [] (Media Management in the CIS. A basic guide with practical recommendations, Gillian McCormack, The European Institute for Media (1999, -P.p. 19.). Cinci ani mai târziu, în 2004, un alt organism european, Peace Institute din Ljubleana, Slovenia, indica în studiul “Structurile de proprietate și influența lor asupra independenței și pluralismului în mass-media” că mecanismele economiei de piață “nu funcționează în mass-media din Republica Moldova. Cei care investesc într-un mod sau altul în mass-mediile moldovenești caută înainte de toate profitul; principalul lor scop pare să fie obținerea influenței. Societatea moldovenească și majoritatea politicienilor nu par să fi înțeles că diversitatea mass-media este vitală pentru garantarea pluralismului de opinii, pentru o reprezentare politică adecvată și pentru participarea cetățenilor în societatea democratică” [apud: [Perspectivele creării în Republica Moldova a unui Birou de Audit al Tirajelor, Centrul Independent de Jurnalism, -Ch.: S.n., 2005, -P.p. 22-23 ] Cu mici excepții, (presa economică și cea publicitară) situația rămâne similară și astăzi. Mass-media, în mare parte, rămâne instrument de promovare, cu prioritate, a intereselor politice. Nici o instituție mediatică privată nu-și declară sursele de finanțare și volumul finanțării, iar cele de stat nu oferă dări de seamă clare despre utilizarea banilor publici. De regulă, patronii reali ai instituțiilor media nu sunt cunoscuți. Legislația națională nu operează cu termenul “proprietar”, ci cu noțiunile “fondator” și “cofondator”. Faptul lasă loc suficient pentru trucuri. În multe cazuri fondatori sunt unii, iar adevărații proprietari – cei care finanțează instituția și dictează politica ei editorială – alții. Situația în cauză are repercusiuni directe asupra libertății de exprimare a mass-mediei. Prevederile din Codul audiovizualului despre concurență loială și onestă și despre transparența activității seamănă mai mult a îndemn decât a obligațiune juridică și nu conduce la aflarea informației depline despre instituțiile mass-mediei ca afacere.
O primă cercetare mai amplă a pieței mediatice din republică, efectuată în 2005 de Centrul Independent de Jurnalism (CIJ) în perspectiva creării unui birou național de audit al tirajelor, demonstra că cea mai mare și mai dificilă problemă a presei scrise este lipsa managementului de presă. “De foarte multe ori, directorul publicației este și redactorul-șef, și directorul economic al acesteia, iar echipa de marketing este formată dintr-o persoană-două. Ba mai mult: nu o dată se întâmplă ca agentul de publicitate al ziarilui sau revistei să fie însuși…redactorul-șef”, [Perspectivele creării în Republica a unui Birou de Audit al Tirajelor, Centrul Independent de Jurnalism, -: S.n., 2005, -P.30 ], lucru bizar pentru oricine care posedă un minim de cunoștințe în management.
Managerii instituțiilor mass-mediei foarte lent parcurg calea de la percepția presei ca mijloc de propagandă la percepția ei ca business. Un studiu despre situația presei moldovenești efectuat de IREX în anul 2006 demonstra că cele mai mari dificultăți existau la compartimentul “mass-media ca business”, condiționate de piața subdezvoltată de publicitate și de amestecul masiv al statului în funcționarea respectivei piețe []. (http://irex.org/programs/MSI_EUR/2006/moldova.asp). Conform studiului, cea mai mare parte a pieței de publicitate revine televiziunilor, dar distribuirea ei se face neuniform. Astfel, mai mult de 50 la sută din toată publicitatea se concentrează la câteva companii de televiziune, inclusiv cea publică și cea care retransmite canalul ORT din Rusia. Explicația este că mass-mediile străine, odată cu accesul pe piața mediatică moldovenească, obțin în mod direct și acces pe piața de publicitate. Faptul în cauză este exploatat de mari companii comerciale internaționale care își realizează marfa pe teritoriul Moldovei fără a investi în publicitatea ei. Același studiu reliefează un fapt îngrijorător: reclama nu este distribuită în dependență de mărimea și caracteristicile auditoriului, așa cum dictează logica oricărei economii de piață. Implicarea statului face ca fluxurile de reclamă să fie direcționate către mass-mediile loiale puterii, fapt confirmat și de un studiu efectuat în anul 2008 de către CIJ. Bunăoară, în lunile ianuarie-mai, cotidianul “Timpul”, cu un “tiraj săptămânal” de 46.750 exemplare și editat în 8-24 pagini A3, a beneficiat de un volum de anunțuri și materiale publicitare furnizate de instituțiile de stat, administrațiile publice locale și municipale de la 3 (în luna mai) până la 10 (în luna februarie) ori mai mic decât fostul cotidian guvernamental “Moldova Suverană”, cu un “tiraj săptămânal” de 18.452 exemplare și editat în 4 pagini A2. Ziarul privat “SP” din Bălți, editat în 44 de pagini A3, a beneficiat de un volum de publicitate de la 2 (în luna ianuarie) până la 11 (în luna aprilie) ori mai mic decât publicația “Golos Bălți”, editată în 4-16 pagini A3 de către administrația publică locală. în aceeași situație este și ziarul privat din Soroca “Observatorul de Nord” față de publicația administrației publice din localitatea dată “Realitatea”. [Mass-media în Republica , iunie, 2008, -P.13].
O atare abordare are, cel puțin, trei consecințe nefaste și pentru dezvoltarea economiei, și pentru dezvoltarea mass-mediei: agentul economic nu atinge obiectivul pentru care face reclamă; mass-mediile (loiale puterii) nu obțin independență economică, deoarece conștientizează natura provenienței veniturilor din reclamă; mass-mediile libere nu pot beneficia de suficiente venituri din reclamă pentru a-și fortifica independența economică și editorială. În situația relațiilor strânse dintre economie și politică, agenților economici le rămâne să facă alegerea între mass-mediile loiale puterii și mass-mediile care pun accent pe distracție sau pe informația străină ce nu vizează în nici un fel activitatea autorităților autohtone.
Volumul de publicitate contractat, mai ales, de presa scrisă, este insignifiant. Starea de lucruri este condiționată, în mare, de doi factori: a) lipsa unor date veridice ale tirajelor și audienței ziarelor și revistelor, fapt care nu poate facilita plasarea publicității astfel, încât rezultatele ei să corespundă așteptărilor furnizorului de reclamă; b) calitatea joasă a conținuturilor presei scrise este accentuată și de calitatea tiparului, în majoritate, alb-negru, fapt ce nu-I lasă alternative clientului de publicitate care dorește să plaseze reclama în variantă color. Un anumit progres în acest sens este atestat în ultimii ani, odată cu apariția mai multor reviste, unele – de lux. O particularitate a pieței mediatice moldovenești o constituie prezența pe ea a presei autohtone de limbă română, a presei autohtone de limbă rusă și a presei din Rusia cu suplimente autohtone. Din aceste categorii “cea mai puțină publicitate este plasată în ziarele de limbă română, fapt ce poate fi explicat prin câțiva factori. În primul rând, publicațiile respective au un tiraj mai mic decât cele rusești, ceea ce, evident, nu e în favoarea lor. În al doilea rând, presa de limbă română este în majoritatea cazurilor percepută de clienții de publicitate drept una angajată politic. Prin forța împrejurărilor, în R.Moldova se crede că a vorbi și a scrie în română ar fi un act politic; ce-I drept, conținutul presei de expresie română este destul de poltizat” [Perspectivele creării în Republica a unui Birou de Audit al Tirajelor, Centrul Independent de Jurnalism, -: S.n., 2005, -P.34].
În Republica , în comparație cu statele vecine, măsurarea audienței mass-mediei a început mai târziu – la finele anului 2003, iar volumul și dinamica pieței de publicitate nu este un domeniu de cercetare sistematică până în prezent. Faptul implică distorsiuni în modul de distribuire a publicității. Oricum, în anul 2006, potrivit unei publicații ucrainene electronice de profil [ http://www.mediabusiness.com.ua/content/view/9669/52/lang,ru/], din cele peste 130 de ziare și reviste din republică ce prezintă interes și din punctul de vedere al plasării publicității, inclusiv 30 – regionale, compania specializată TNS Moldova măsura auditoriul a 53 dintre ele. Mai mult de 60 la sută dintre cititoti erau concentrați în capitală. Majoritatea presei scrise o constituiau săptămânalele. Tariful pentru o pagină de publicitate era între 300 și 1250 de dolari SUA. Edițiile cele mai populare erau cele din Rusia cu anexe locale. Potrivit măsurărilor TNS, lideri între cotidiene erau „Makler” cu o cotă de audiență de 57,4%, „Komsomoliskaia pravda” – 26,6% și „Nezavisimaia Moldova” – 17,0%. Pe segmentul săptămânalelor primele trei poziții erau ocupate de „Komsomoliskaia pravda – „Tolstușka” (49,4%), teleghidul „Antena” (46,0%) și „Argumente și fapte” (34,6%). Între reviste lidere erau „Cosmopoliten” (12,1%) și „Aquarelle” (11%).
Ziarele cu un tiraj mai mic de 10 mii de exemplare nu se răscumpără și din punct de vedere financiar sunt neatractive. Deaceea ele caută injecții financiare pe care le găsesc, cel mai des, la formațiunile politice. Cotidienele, de regulă, au ediții de joi sau de vineri fortificate. Logica ar fi ca cititorul să aibă rezerve pentru week-end. Dar, în opinia specialiștilor, deși se observă o anumită creștere a pieței presei scrise, să întrevezi tendințele este imposibil: măsurări și cercetări exacte și permanente nu există.
În anul 2006 volumul pieței de reclamă în Moldova era estimat la 26 mil de dolari SUA, înregistrând o creștere cu 35-40%, potrivit aceleeași publicații ucrainene electronice de profil [ http://www.mediabusiness.com.ua/content/view/9669/52/lang,ru/]. Conform agenției GalartMedia din Moldova, piața reclamei în 2006 a fost distribuită astfel: televiziunile – 52%; presa scrisă – 11%; radio – 5%; reclama stradală – 16%; altele (Internet, reclama în cinematografe etc) – 16%. Potrivit Asociației Agențiilor de Reclamă din republică, cota investițiilor în publicitate din Ucraina și din România constituie 50% la 50%, iar din Rusia acestea, practic, lipsesc. Din cele peste 250 de canale de televiziune existente în Moldova, publicitatea poate fi plasată la 16, dar măsurarea audienței se efectuează doar la 6: Primul canal-Moldova (ulterior – Prime TV), CTC, NIT, NTV-TV7, N4 și ProTV. Aceste canale și se dezvoltă cel mai dinamic. Dar, de remarcat, toate o fac pe baza retransmiterii serviciilor străine de programe. Practic, jumătate din piața de reclamă (52%) revine canalelor tv, audiența cărora nu este măsurată în mod separat. Iar din aceste 52% – 60 la sută revin televiziunii Primul canal-Moldova.
Majoritatea canalelor oferă în mod individual spații pentru publicitate, iar cea mai mare parte a contractelor au la bază costul minutelor de reclamă. Altfel spus, majoritatea televiziunilor oferă furnizorilor de reclamă nu auditorii, ci timp de emisie. Este, cu siguranță, “boala copilăriei” mass-mediei în tranziția spre economia de piață.
În 2006 doar patru televiziuni – Primul canal-Moldova, CTC, TV7 și ProTV, trecuseră la “oferirea” cotelor medii ale auditoriilor lor furnizorilor de reclamă. Cotele respective (indicatorul GRP), potrivit companiei AGB-Moldova, constituiau corespunzător: 31%, 7%, 4% și 0,8%, prețul unui GRP în medie fiind între 40 și 60 de dolari. Indicatorul în cauză semnifică un element central în formarea prețului la publicitate și devine instrument obligator în relațiile economiei de piață. Pornind anume de la acest indicator, prețul unui minut de publicitate și difera, în anul 2007, de la 60 dolari la televiziunea N4 la 1200-2640 dolari la Primul canal-Moldova. Pentru comparație: în SUA un spot de publicitate cu durata de 30 secunde difuzat în emisiunile cu rating înalt costă între 500 de mii și un milion de dolari. [ ]. Харрис Р. Психология массовой коммуникации. -С.-П.: «прайм-ЕВРОЗНАК», 2001, -P. 116.)
Economia de piață abia în devenire făcea ca, bunăoară, două televiziuni – Primul canal-Moldova și CTC, fără a “produce” conținuturi proprii, să poată “vinde” auditorii și, respectiv, să încaseze partea leului din toată piața de publicitate. Situația nu s-a schimbat nici în anii următori. Acest fapt îl relevă studiile de audiență ale companiei TV MR MLD, reprezentant oficial în al rețelei internaționale AGB Nielsen Media Research (Elveția), care operează în 30 de țări ale lumii. Compania determină rating-ul lunar pentru 11 televiziuni din republică – Primul canal-Moldova, Moldova 1, NIT, 2 Plus, TV7-NTV, CTC, N 4, TNT-Bravo, MuzTV, Pro TV și Euro TV, inclusiv al celor mai privite 3 emisiuni. În luna noiembrie 2008, de exemplu, cele mai privite emisiuni la Primul canal (lider în top) au fost: serialul televizat “Monte Cristo”, “Pole ciudes” și “Minuta slavî”; la Moldova 1 (al doilea în top) – serialul televizat “Fiica grădinarului”, “Povestea de seară” și “Bisiness review”; la 2 Plus (al treilea în top) – “Sport”, “Test la fidelitate” și serialul televizat “Scene de viață” [ http://aapm:md/UserFiles/File/obzor_XI_2008.doc]. Serialele televizate sau filmele artistice intră în topul celor mai privite emisiuni la 9 din 11 televiziuni. Potrivit aceleeași companii, în luna noiembrie, ca și în luna octombrie 2008, cele mai “atrăgătoare” pentru publicitate tipuri de programe televizate erau “serialele tv” și “filmele artistice” sau, altfel spus, cele pe seama cărora televiziunile pot “parazita”.
În noiembrie 2007 s-a întâmplat un eveniment pe care publicația electronică ucraineană MediaBusiness l-a calificat drept “revoluție publicitară” (“reklamnîi perevorot”) [http://www.mediabusiness.com.ua/content/view/9669/52/lang,ru], și care demonstrează, totuși, fragilitatea relațiilor economice de piață într-o societate în tranziție. Agenția care în doi ani opera cu aproape 40 la sută din întreaga piață de reclamă și cu circa 70% din publicitatea televizată din republică – Video International Moldova, într-o singură zi (2 noiembrie) și-a încetat activitatea. Cu două luni până la expirarea contractelor cu furnizorii de publicitate, cele mai mari televiziuni din – Primul canal-Moldova”, NIT și “2plus”, au trecut concomitent să fie deservite de o nouă agenție locală – Casa Media. Apariția noului operator a fost o surpriză și pentru Video International Moldova, și pentru alte agenții. Despre „transferul” televiziunilor Primul canal-Moldova și NIT la Casa Media, Video International a aflat chiar în ziua „transferului”, deși, conform contractelor, respectivele televiziuni ar fi trebuit să înștiințeze agenția (Video International) cu 6 luni înainte de a rezilia condițiile contractelor.
De menționat că și directorul agenției, și reprezentantul Casei Media au refuzat să ofere amănunte despre „revoluție”. Publicația ucraineană nu a putut să afle nici cine-i fondatorul noului operator. Ea presupune că inițiativa constituirii noii agenții ar aparține celor 2 canale televizate, nesatisfăcute de prețurile la plasarea reclamei anunțate pentru anul 2008 de Video International la 30 octombrie 2007. Presupunerea, însă, pare puțin verosimilă, dat fiind că și Primul canal, și NIT au confirmat că sunt de acord cu tarifele anunțate de Video International, ca, după două zile „să se răzgândească”. În opinia noastră, însă, evenimentul poartă altă conotație. Luând în considerație faptul că și Primul canal-Moldova, și NIT, și 2 plus în mai multe rânduri au trezit suspiciuni și nedumeriri pentru modul în care activează și cum obțin frecvențe, este de bănuit că factorul politic a jucat un rol important în evenimentul dat. Toate trei canale, judecând după conținuturi, au o poziție loială puterii. Posibil, asupra agenției Video International au fost făcute presiuni. Potrivit informației MediaBusiness, în ajunul apariției pe piață Casa Media achiziționase de la compania ucraineană „Sisteme cibernetice” soft-ul „Teleport-KC”, utilizat în dirijarea emisiei și vânzărilor de reclamă. [http://www.mediabusiness.com.ua/content/view/9669/52/lang,ru], elaborat special pentru ea. Situația în cauză amintește de una similară, de la sfârșitul anului 2004, când canalul NIT obținând în mod fraudulos (relațiile unui membru CCA cu NIT puteau fi calificate drept conflict de interese) mai multe frecvențe la concursul CCA, într-un timp record a și început emisia, deși, conform legislației în vigoare, avea la dispoziție 1 an. Dar, deja la începutul anului 2005 urmau să se desfășoare alegerile parlamentare. Operativitatea cu care NIT și-a activat emițătoarele a demonstrat faptul că infrastructura tehnică și tehnologică era deja pregătită și, mai mult, a demonstrat contribuția vădită a autorităților în a-și fortifica o televiziune loială în campania electorală. Monitorizările alegerilor parlamentare din 2005 întăresc această ipoteză. Vom mai remarca un detaliu: de la 2004 încoace s-a modificat legislația audiovizuală, s-a schimbat componența CCA, dar NIT a continuat să obțină numeroase frecvențe. De exemplu, prin decizia CCA nr.47 din 07.05. 2008 cu privire la bilanțul concursului pentru utilizarea frecvențelor radio și canalelor TV, anunțat prin decizia CCA nr.17 din 26 februarie 2008, respectivul post de televiziune a obținut 12 frecvențe din 12 solicitate. [vezi: http://www.cca.md].
Din motiv că stațiile radio și tv retransmit canale din exterior, apare iminent și așa-zisul fenomen al „infiltrării reclamei” străine pe piața mediatică autohtonă. La unele canale retransmise reclama infiltrată ajunge până la 30-40 %. Atare practică este interzisă de legislația moldovenească, dar, realmente, nu există mecanisme de contracarare a ei. Mai ales, odată cu utilizarea masivă de către populație a antenelor parabolice, devine imposibilă urmărirea, depistarea și contracararea infiltrării reclamei străine. Astfel, bună parte din bugetele de reclamă nu ajung pe piața din Moldova, pentru că reclama oricum pătrunde.
În Moldova Internetul este utilizat insuficient pentru plasarea reclamei. Acest fapt nu-și are explicație, de rând ce în anul 2007 existau peste 700 mii de abonați la Internet, iar numărul utilizatorilor activi era estimat la 50-60 de mii. [http://www.eco.md/article/5186]. Reclama este plasată doar pe 10-15 site-uri. Tariful mediu lunar constituie 100-300 de EURO. În lipsa unui studiu al audienței și al monitorizării, estimările pieței de publicitate în Internet variază între 200 de mii de dolari SUA și 600 de mii de EURO anual [idem]. Pentru comparație, piața de publicitate în Internet în SUA, în anul 2007 a constituit 1,2 mlrd dolari. [ http://www.eurobusiness.md].
Între cele aproximativ 130 de agenții de reclamă din Moldova, în 2007 nu exista nici una specializată exclusiv în plasarea publicității în Internet. Abia în 2008 au apărut trei agenții de publicitate on-line: PROMO.MD, AD CENTER și CLICKITS. [[http://www.eco.md/article/5186]. Este o posibilitate pentru managerii media de a explora domeniul în cauză care, în timp, va deveni tot mai atractiv.
Structura pieței de reclamă în Moldova e de așa natură, încât 80 la sută dintre bugetele de publicitate sunt acoperite de către 20 % din numărul marilor furnizori de reclamă. Situația dată pune în dificultate, mai ales, mass-media locală. Cu atât mai necesare devin abilitățile manageriale pentru a dezvolta instituția media ca afacere. Dar situația, deocamdată, nu poate fi depășită din, cel puțin, două motive: a) capacitatea redusă a instituțiilor mediatice de a contracta serviciile agențiilor de profil (marketing, măsurarea audienței, publicitate) și b) deficitul acut de cadre pe piața publicității din cauza disfuncționalităților din sistemul de pregătire și de reciclare a specialiștilor din domeniu [vezi: revista economică BusinessClass, septembrie, 2008, nr. 9(24), -P.p. 88-91].
Republica Moldova a urmat calea majorității țărilor postsocialiste: instituțiile media, în marea lor parte, fie că sunt finanțate de structuri de stat în proprietatea cărora se află, fie că sunt sponsorizate de grupuri de interese politice sau economico-financiare, fie că sunt întreținute, nedeclarat, prin dotații directe sau indirecte de anumite structuri (mai ales, cele loiale puterii politice). Nu este o practică inedită. În țări slab dezvoltate în care lipsește transparența, inclusiv în businessul media, instituțiile mass-mediei nu se orientează către succese financiare, ci devin porta-voce nedeclarată a intereselor politice sau corporative. Atare forme de subsidii nu solicită managerilor de presă abilități speciale absolut necesare reușitei în managementul financiar, dar trebuie să îndeplinească funcții-cheie de gestionare a fluxurilor informaționale și a resurselor umane. Însă, este de presupus că odată cu liberalizarea economiei, necesitatea managerilor care se orientează nu la îndeplinirea comenzii politice, ci la succese financiare, va crește. Prin urmare, modelul respectiv de management media va pierde din valențe și va tinde spre dezvoltarea abilităților iminente activității în condițiile economiei de piață.
La nivelul instituțiilor mediatice este necesară o diminuare numerică drastică a celor din prima categorie; o echilibrare a conținuturilor mass-mediei din categoria a doua și o sporire numerică a mass-mediei din categoria a treia.
Este necesară diminuarea prezenței și impactului mass-mediei din prima categorie, dat fiind caracterul deopotrivă periculos al postulatelor de care se ghidează. Bunăoară, teoria autoritară pune tabu pe critica lui Dumnezeu și a autorităților. Teoria totalitară pune tabu doar pe critica autorităților. Autoritățile, deci, se situează de-asupra lui Dumnezeu. Mass-media din prima categorie revine la tabu-ul pe critica lui Dumnezeu și a autorităților. Primul tabu este respectat în virtutea tradiției. Al doilea – este rezultatul conjuncturii, conformismului, dar și al recidivelor trecutului recent. Acțiunea mass-mediei din prima categorie contravine principiilor jurnalismului democratic și logicei economiei de piață.
La micronivel managementul mass-mediei este în stare incipientă și există în măsura în care apar „insulițe” de autonomizare a presei și, mai ales, la nivelul celei private locale. Dar, după cum observa expertul european Karol Jakubowicz, fără „autonomizarea mass-mediei în raport cu partidele și cu celelalte entități politice, societatea nu va fi bine servită de către aceasta”. [ ] http://www.dntb.ro/sfera/64/jakubowicz.htm În lipsa autonomizării mass-mediei nu sunt soliicitați managementul și managerii de presă ca necesitate stringentă în economia de piață. Locul și rolul lor este îndeplinit de acei care se află „în umbra” instituțiilor mediatice, adevărații proprietari, finanțatori, dar și „arhitecți” ai politicilor editoriale.
Pentru a redresa situația în domeniul gestionării mass-mediei atât la macronivel, cât și la micronivel se impun soluții, cel puțin, pe trei paliere: individual, corporativ și de sistem.
Soluțiile pe primul palier ar viza dimensiunea gnosiologică, axiologică și praxiologică a fiecărui manager de mass-media. Este oportună reducerea handicapului de pregătire managerială prin efort continuu de documentare teoretico-practică; prin familiarizarea cu practicile eficiente existente în interior și în exterior și urmarea acestora în activitățile cotidiene; prin schimbarea opticii asupra instituției media pentru a fi percepută ca afacere specifică și nu ca instrument ideologic.
Soluțiile pe palierul al doilea vizează asocierea managerilor de media cu scopuri clar determinate. Pe acest segment, se pare, se întâlnesc cele mai mari dificultăți. Chiar dacă sunt știute avantajele asocierii, ea aproape că lipsește. În republică nu există patronat de presă și nici o asociație a managerilor. Ceea ce există reprezintă asocieri pe segmente separate de tipuri de mass-media. Nu este de neglijat rolul și rostul unor asemenea forme corporative de lucru, dar ele nu pot soluționa problemele comune ale tuturor managerilor media. Deocamdată, nu este negociat un contract colectiv de muncă la nivelul domeniului mass-mediei, fapt ce face imposibil însăși dialogul social, nu că lărgirea lui. Lipsa sentimentului corporativ și, implicit, a formelor de asociere vulnerabilizează atât managerii, cât și întreaga mass-medie în fața prsiunilor și ingerințelor de tot genul. Aceasta echivalează cu reacții răzlețe și insignifiante ca forță la toate formele de coerciție pasibile managerilor, iar, în definitiv, echivalează cu o limitare a independenței și libertății mass-mediei, fiind ratată șansa de a spori autonomia instituțională și independența financiară a mass-mediei.
Soluțiile pe palierul corporativ pot viza: elaborări de politici comune în relația cu angajații, cu patronii, cu auditoriul, cu furnizorii de reclamă, cu instituții-prestatoare de mărfuri și servicii mass-mediei, cu instituțiile statului. La nivel corporativ ar putea fi soluționată mai ușor problema instruirii continui a managerilor media de toate nivelele; problema măsurării audienței ca atribut obligatoriu și pentru corectarea politicii editoriale, și pentru construirea relațiilor economice firești cu furnizorii de reclamă; problema revendicărilor comune ce ar viza îmbunătățirea cadrului juridic sau al parteneriatului cu celelalte institute sociale.
Soluțiile pe palierul al treilea vizează crearea unui cadru juridic favorabil dezvoltării mass-mediei pe principii democratice; crearea unui mediu economic care să stimuleze funcționarea instituțiilor mediatice ca afaceri în condiții de concurență loială pe principiile economiei de piață. Rezultatele practice ale soluțiilor trebuie să conducă, în definitiv, la autonomizarea și independentizarea mass-mediei.
2.3. Mass-media vs. libertate și coerciție: dimensiunea profesională
Al treilea indicator important al gradului de libertate al mass-mediei îl constituie profesionalismul corpului ziaristic. În definitiv, produsul jurnalistic este oferta mass-mediei pentru societate și, în dependență de calitatea lui, calitate pe care o putem privi și ca o măsură a profesionalismului, poate genera sau, dimpotrivă, poate îngrădi libertatea. Altfel spus, profesia și profesioniștii, prin cultura profesională și prin ideologia ocupațională, urmează să răspundă adecvat la nevoile informaționale și comunicaționale reale ale societății, ca o condiție de valorizare a libertății și, drept consecință logică, ca o garanție de legitimitate socială a mass-mediei.
Schimbarea paradigmei sociale ar trebui, în mod obiectiv, să atragă după sine o nouă configurație a profesiei, dar și modificări în perceperea și interpretarea profesiei și în interiorul, și în exteriorul ei. Profesia jurnalistică merită urmărită îndeaproape și din motiv că informația, până nu demult oferită societății în cea mai mare parte de către mass-media și, deci, îi justifica acesteia utilitatea socială, acum “curge” din Internet-ul care pătrunde cu repeziciune inimaginabilă în toate sferele sociale. Prin urmare, profesia trebuie să-și demonstreze întregul potențial de rezistență și de adaptabilitate pentru a face față noilor provocări.
Teoriile care au vizat și vizează profesiile, convențional, pot fi grupate în câteva categorii. De exemplu, cercetătorul american Andrew Abbott [vezi: Abbott, Andrew, The System of Professions: An Essay on the Division of Expert Labor. Chicago: University of Chicago Press. 1988., 456 p. ] divizează curentele teoretice în patru ”școli” – a ”funcționaliștilor”, a ”structuraliștilor”, a ”monopoliștilor” și a ”culturaliștilor” (the cultural school), pe când britanicul T. J. Johnson [ vezi: Johnson, T.J. Professions and power, The Macmillan Press Ltd., London, 1972.] distinge în rândul acelorași curente teoretice și o a cincea școală – a ”trăsăturilor caracteristice” ale profesiilor (the “traits school”). În fond, elementele respectivei școli se regăsesc în primele patru.
Curentul teoretic “funcționalismul" (reprezentanți – Wilson, Carr-Saunders, Marshall, Parsons etc) definește profesia ca fiind controlul relației (asimetrice) dintre expert și client, iar profesionalizarea – drept evoluție naturală a structurilor care garantează controlul [vezi: Carr-Saunders, A. P., and P. A. Wilson. The Professions. : Press, 1933.; Marshall, T. J. “The Recent History of Professionalism in Relation to Social Structure and Social Policy”. Pp. 158-79 in Class, Citizenship, and Social Development. Garden City, NY: Anchor. [1939] 1965 sau (Marshall, T.H. 1939. “The Recent History of Professionalism in Relation to Social Structure and Social Policy”. Pp. 325-40 in Canadian Journal of Economics and Political Science 5 (August 1939).; Parsons, T. [1939] 1964. “The Professions and Social Structure.” Pp. 34-49 in Essays in Sociological Theory. New York: Free Press.; Parsons, T. 1968. “Professions.” Vol. 12, Pp. 536-47 of International Encyclopedia of the Social Sciences. New York: Macmillan sau Parsons, T. 1968. “professions”. Pp. 536-47 in International Encyclopedia of the SocialSciences, vol.12. New York: The Free Press and Macmillan etc].
Alt curent – “structuralismul” (reprezentanți – Millerson, Caplow, Wilensky etc) [ vezi: Millerson, Geoffrey The qualifying associations: a study in professionalization, Routledge & Kegan Paul, London, 1964; Caplow, T. 1954. The Sociology of Work. Minneapolis: University of Minnesota; Wilensky, H. L. 1964. “The Professionalization of Everyone?” American Journal of
Sociology 70: 137-58] pune accentul nu atât pe funcțiille, cât pe structura profesiei. Structuraliștii nu consideră că profesia constituie o formă de control ocupațional, iar profesionalizarea o percep ca o sumă de caracteristici ale fiecărui câmp ocupațional în parte. Conform acestei abordări, forțele sociale determină structura.
“Monopolismul” – un al treilea curent teoretic (reprezentanți – Larson, Krause, Auerback, Melosh), bazându-se pe anumite idei ale structuraliștilor, vede profesiile ca pe niște grupuri asociate, având drept scop controlul muncii. Anume controlul, în viziunea “monopoliștilor”, oferă posibilitatea de influență asupra statutului și puterii unei profesii. Procesul de profesionalizare se datorează unor procese sociale externe, iar funcțiilor profesiei le revine un rol mai important decât structurilor [ vezi: Larson, M. S. 1977. The Rise of Professionalism. Berkeley: University of California Press. ; Krause, EA (1996) Death of the guilds. Press. , : Krause, E.A. (1996), The Death of the Guilds: Professions, States and the Advance of Capitalism 1930 to the Present, Press, , . sau Larson, M.S. (1977), The Rise of Professionalism: A Sociological Analysis, of , , . ].
Studiile asupra profesionalizării, datate cu ultimile decenii ale secolului trecut (reprezentanți – Bledstein, Freidson, Jarausch etc), au pus accentul pe dimensiunea culturală a autorității ca atribut al profesionalismului și constituie “viziunea culturală” despre profesii. [vezi: Bledstein B, The Culture of Professionalism: The Middle Class and the Development of Higher Education in America. : Norton, 1976,; Freidson, E. 1986. Professional Powers: A Study of the Institutionalization of Formal Knowledge, the University of Chicago Press, Chicago.; Freidson, E. 2001. Professionalism the Third Logic. Cambridge: Polity Press. ; Jarausch, K. H. 1990. The unfree professions. German Lawyers, Teachers and Engineers, 1900-1950. Oxford: Oxford University Press. ] http://www.knowpol.uib.no/docs/papers/2006/quddus.pdf
Anumite studii particulare au dat naștere curentului “ocupaționist” (reprezentant de valoare – Andrew Abbott). “Ocupaționiștii”, deși nu elucidează problema profesionalizării, identifică, totuși, o listă de caracteristici comune profesiilor: forme asociative, licențiere, coduri etice – toate reprezintând elemente clare ale structurii profesionale.
Curentele teoretice, adoptând abordări diferite ale problemei, acceptă ideea, împărtășită și de noi, că orice profesie constituie un câmp ocupațional, în interiorul căruia se regăsesc elementele comune tuturor profesiilor: corp de cunoștințe, instituții de formare, coduri deontologice, asociații profesionale etc. Din această perspectivă vom aborda jurnalismul ca profesie.
Jurnalismul, ca profesie intrată pe piață, este atras de concurență și motivat să lupte pentru supraviețuire. Diminuarea credibilității sociale și profesionale a mass-mediei, atestată în ultimile decenii în țări cu economii avansate, dar și în state aflate în tranziția spre economia de piață, relevă, pe de o parte, defecte ale procesului profesionalizării pe măsură să declanșeze mecanismul autonimicirii mass-mediei ca institut social nerecunoscut de societate și, pe de altă parte, necesitatea recuceririi statutului de utilitate socială al profesiei jurnalistice. Concentrarea mass-mediei îndreptățește logica ei comercială, dar nu și așteptările sociale.
În Moldova de până la declararea independenței profesia era bine conturată, cu toate atributele constituante: corp comun de cunoștințe; instituții de formare cu programe de studii identice și un sistem funcțional de reciclare a cadrelor jurnalistice; un cod de etică apropiat de “Codul constructorului comunismului”; o unică și autoritară asociație a ziariștilor. Coexistau pașnic cultura organizațională și cultura profesională, la “relația pașnică” dintre ele veghind și institutul cenzurii oficiale. Fiecare ziarist știa ce trebuie să facă și cum trebuie să facă pentru a-și îndreptăți aflarea pe teritoriul ocupațional al profesiei.
Destrămarea URSS și eliminarea dominatiei unei singure ideologii s-a răsfrânt și asupra profesiei jurnalistice. Profesioniștii domeniului, în interiorul aceluiași câmp ocupațional, urmau să adopte alt comportament și să utilizeze alt instrumentar. A început procesul anevoios de reprofesionalizare a jurnalismului moldovenesc care, în opinia noastră, are următoarele caracteristici de bază:
corp eterogen de cunoștințe format dintr-o gamă largă de precepte teoretice asupra rolului și rostului profesiei și profsioniștilor – de la “jurnalistul în serviciul societății” până la “jurnalistul în serviciul partidului”. Corpul de cunoștințe este alimentat de o diversitate de canale, inexistente anterior: cursuri academice în instituțiile de profil; seminare, conferințe, training-uri, ateliere, “școli de vară” desfășurate de instituții mediatice sau de organizații neguvernamentale cu implicarea experților naționali și internaționali; stagii și vizite de documentare în instituții mediatice din Occident; întâlniri formale și non-formale între ziariști; activitatea unor filiale ale câtorva instituții mediatice internaționale pe teritoriul republicii etc. Corpul de cunoștințe academice este “locul de întâlnire” al multor școli de jurnalism;
un sistem de instituții de formare a profesioniștilor, constituit din: șase facultăți/catedre în instituții de învâțământ superior de stat și private (inclusiv una în regiunea estică a țării); o școală de studii avansate în jurnalism instituită de Centrul Independent de Jurnalism; cursuri de jurnalism cu scop formativ desfășurate spontan sau cu anumită regularitate de câteva organizații neguvernamentale (Centrul Media pentru Tineri, Asociația Presei Independente, Asociația Presei Electronice APEL, Fundația Soros-Moldova etc). Deci, s-a produs o demonopolizare a procesului de formare a ziariștilor; s-au diversificat atât instituțiile de formare, cât și conținutul și durata cursurilor de instruire a ziariștilor;
coduri deontologice la nivel de breaslă (Codul principiilor de etică profesională al jurnalistului din Republica Moldova); la nivel de tip de mass-media (Codul de conduită al radiodifuzorului); la nivel de instituții mediatice (de exemplu, IPNA Compania “Teleradio-Moldova”);
un organ de supraveghere a respectării deontologiei profesionale – Comisia Națională de Etică a Jurnalistului din Moldova;
asociații profesionale, constituite la nivel național (UJM, CIJ, Liga Ziariștilor Profesioniști, etc), regional (API, APEL, etc), ramural (Asociația Jurnaliștilor Economiști, Ghilda Jurnaliștilor Agrarieni, Asociația Jurnaliștilor Sportivi, etc).
Atributele enumerate reliefează schimbări profunde, nu și benefice întotdeauna, în interiorul profesiei care, în definitiv, trebuie să conducă la substituirea vechii paradigme profesionale. În calea spre obținerea unui nou statut profesional (dar și social), profesia și profesioniștii urmează să facă față la două mari provocări: a) să abandoneze sistemul valoric profesional sovietic și să edifice un sistem democratic, și b) să reziste presiunilor “exploziei” tehnologiilor informaționale.
Mutațiile profesionale, atestate cu regularitate, transformă procesul profesionalizării și definiția profesionalismului în ecuații cu noi și noi necunoscute. Oricum, activitatea jurnalistică ține de profesie, adică este subordonată unui anumit algoritm, este dependentă de cunoștințe, pregătire, abilități practice, tradiții corporative. Societatea are nevoi informaționale și profesia, ca să “supraviețuiască” trebuie să răspundă acestora.
În plan istoric, jurnalismul a profitat timp îndelungat de «exclusivitatea» asupra comunicării publice. Dezvoltarea tehnologiilor informaționale, însă, aduce profesia în fața unei mari provocări: dărâmarea “exclusivității” asupra comunicării publice în epoca, în care oricine are în față un computer conectat la rețeaua Internet se poate considera jurnalist. Apar, deci, “fisuri” în înțelegerea rolului jurnalismului, a statutului și misiunii jurnalistului, a misiunii sociale a mass-mediei, care ridică o întrebare de principiu: societatea, dătătoare de legitimitate, nu-și va căuta alt actor social, în locul celui (jurnalismul) avut la îndemână până acum, care să-i satisfacă nevoile informaționale, educaționale, de comunicare și de divertisment?
Cu toate diferențele de viziuni asupra mass-mediei ca instituție socială, s-au format, totuși, două clișee dominante asupra rolului ei în societate: rol de supraveghere politică și rol de instrument cu multiple utilizări sociale. Însă lipsa unei identități profesionale clare validează reprezentările foarte diferite asupra a ceea ce ar trebui să facă jurnalismul în raport cu ceea ce face concret. Profesia este supusă constrângerilor organizaționale și economice, dar trebuie să se organizeze pentru a produce informație.
Societățile, pe parcursul istoriei, s-au dezvoltat în mod diferit, iar misiunea jurnalistică obține conotații variabile, dependente de configurația politică din societate la o etapă ori alta. Oricum, odată cu înțelegerea adevărului că “insuficiența factorului comunicațional se configurează drept o deficiență serioasă a societății și un impediment în dezvoltarea ei” [Buletinul analitic Mass-media, decembrie 1998, -P.2 ], rolul informării devine recunoscut universal și invocat ca argument major în legitimitatea socială a profesiei.
Deși fără claritate maximă, iar uneori ambiguu și neunivoc, “ce?” și “cum?” trebuie să facă jurnalismul și jurnaliștii, este prescris în legislația națională și în codurile deontologice. Mai mult, consfințitrea constituțională a năzuinței poporului de a edifica un regim democratic indică tuturor instituțiilor sociale, inclusiv mass-mediei, logica activității și acțiunilor lor ulterioare. Altfel spus, profesia urma să-și contureze profilul din “ce?” să facă și “cum?” să facă, preluând și utilizând experiența democratică existentă în exteriorul țării, dar inexistentă în interior și, de aceea, absolut inedită pentru jurnaliști la momentul istoric respectiv. Transferul de experiență urma să înceapă, mai întâi, cu o însușire a unor cunoștințe noi despre rolul și rostul profesiei conținute, inclusiv în recomandările europene corespunzătoare, care să constituie un fundament teoretic nou pentru acțiunile practice ulterioare. Noile realități solicitau noi exigențe profesiei și profesioniștilor. Procesul profesionalizării deveni un imperativ. El a demarat și a prins treptat să-și “achiziționeze” elementele constituante: cunoștințe, procedee formative, mecanisme de autoreglementare, moduri asociative etc. Pentru a determina starea actuală a profesiei și a profesionalismului urmează a fi apreciată condiția fiecărui element constitutiv.
Acumularea corpului de cunoștințe în orice domeniu profesional (dimensiunea gnoseologică), pe care se “edifică” sistemul valoric al profesiei (dimensiunea axiologică) în baza căruia acționează purtătorii profesiei (dimensiunea praxiologică), trebuie privit ca un proces care are un început, dar nu are sfârșit. Lipsa de finalitate a lui se explică prin limitele obiective ale cunoașterii umane. Practica socială este cea care validează anumite cunoștințe și le invalidează pe altele. Este “viața” firească a cunoștințelor umane, dar ca ea să-și urmeze cursul firesc, trebuie să întrunească, cel puțin, trei condiții: a) să existe cunoștințele ca atare, b) cunoștințele existente ca atare să aibă acces nestingherit “pe piața liberă”, c) cunoștințele să intre în competiție loială pe piața liberă. De observat că în toate regimurile politice existente, cu excepția celui democratic, se regăsește doar prima condiție. În acest sens, specificitatea începutului tranziției țării spre democrație constă în următoarele: un deficit acut de cunoștințe în baza cărora este practicat jurnalismul modern în interiorul statului, în general, și în interiorul breslei jurnalistice, în particular; un acces, potențial, nelimitat al cunoștințelor profesionale din exterior în interior, dar inoportun, limitat și stingherit, pe de o parte, de lipsa “pieței libere” și, pe de altă parte, de accesul limitat, parțial al profesioniștilor la cunoștințele respective, motivat de frica de nou și de necunoașterea limbilor străine; o competiție, deși incipientă, neloială, condiționată de rezistența purtătorilor cunoștințelor vechi la “invazia” cunoștințelor noi. Asemenea situație, cu vădite repercusiuni și astăzi, nu putea să domine la nesfârșit și nu putea fi perpetuată.
Inițial, timp de câțiva ani, “colectarea” corpului de cunoștințe academice a fost prerogativa exclusivă a facultăților de profil din instituțiile de învâțământ superior de stat. Acestea au procedat “la deideologizarea procesului instructiv prin eliminarea tuturor disciplinelor care într-un fel sau altul serveau promovarea doctrinei comuniste… Ceva mai târziu a demarat poate cel mai complicat și de durată proces: cel de asimilare, valorificare și implementare a valorilor și practicilor jurnalismului din țările democrate avansate. Acest proces e în desfășurare și astăzi” [Buletinul analitic Mass-media, decembrie 1998, -P.4]. În timp, instituțiilor de stat li s-au alăturat și instituțiile private, faptul consemnând și îndepărtarea monopolului statal asupra conținutului programelor de studii pentru jurnaliști. Acumularea corpului de cunoștințe academice a parcurs, în mare, două faze: revizuirea cunoștințelor vechi prin eliminarea doctrinelor pseudoștiințifice, caracteristică instituțiilor academice – proces, practic, încheiat, și completarea corpului cu noi cunoștințe profesionale, caracteristică și instituțiilor academice, și organizațiilor neguvernamentale antrenate mai târziu în acest proces – proces care continuă și va continua.
Corpul de cunoștințe profesionale are, în speță, doi destinatari: viitorii ziariști și actualii ziariști. El este diseminat pe un teritoriu profesional “pestriț”, ocupat de câteva generații de profesioniști formați în etape istorice foarte diferite ca valori și crezuri jurnalistice: cei formați în condițiile dominației teoriei totalitare a mass-mediei; cei formați la cumpăna secolelor XX și XXI în condițiile perestroikăi gorbacioviste și a libertății “venite de sus” or, altfel spus, în condițiile lipsei vre-unei teorii dominante a mass-mediei; cei formați “cap-coadă” în noi condiții, când există un nou corp de cunoștințe profesionale, dar care nu a devenit, deocamdată, dominant în breasla jurnalistică. Corpul de cunoștințe profesionale în care coexistă diverse școli jurnalistice a condus la “insularizarea” spațiului profesional în care jurnalismul modern cucerește teritoriu încet și cu mari dificultăți. Vechiul jurnalism demonstrează o viabilitate de invidiat, păstrată prin purtătorii lui. Fenomenul are mai multe explicații, unele străbătând din rezultatele mai multor studii și sondaje de profil efectuate, în cea mai mare parte, în ultimul deceniu. Un studiu realizat în luna iunie anul 2004 în 123 de instituții mediatice din Chișinău, cuprinzând 1034 de ziariști, constata că 39 la sută dintre ei au vârste mai mari de 40 de ani sau, altfel spus, sunt cei formați ca profesioniști în altă epocă istorică. Numărul acestora aproape echivalează (37 %) cu cel al profesioniștilor cu vârsta de până la 30 de ani sau, altfel spus, formați în noi condiții. Același studiu releva că 75 la sută dintre ziariști nu au beneficiat de vre-un program de perfecționare în ultimii 5 ani [Buletinul analitic Mass-media, iunie, 2004 -P.p. 25, 38]. În plus, din totalul ziariștilor intervievați doar 44 % absolviseră o facultate de jurnalism [idem, -P. 27] .
Datele în cauză denotă, între altele, că:
teritoriul profesional este ocupat de persoane care nu posedă un corp omogen de cunoștințe și abilități în temeiul cărora să “monopolizeze” domeniul și să-și revendice legitimitatea socială;
noul corp de cunoștințe profesionale “nu a cucerit” mare parte dintre ziariști;
noile cunoștințe fie că nu au fost însușite de parte dintre ziariști; fie că au fost însușite, dar nu servesc drept temei de acțiune pentru o parte dintre ziariști; fie că sunt ignorate sau nu sunt împărtășite de către o parte dintre ziariști;
în situația existenței unui echilibru numeric între profesioniștii de formație veche (39 %) și profesioniștii de formație nouă (37 %), influența primilor asupra calității jurnalismului rămâne semnificativă în comparație cu influența ultimilor, fapt ce dă semnale îngrijorătoare și pentru “colectorii” corpului de cunoștințe profesionale, și pentru “distribuitorii” cunoștințelor, și pentru “destinatarii” cunoștințelor;
teritoriul profesional, unul deschis și care trebuie să fie deschis către exteriorul din care se alimentează, nu este, totuși, securizat de “invazia” (56 %) non-ziariștilor. Profesia, breasla, prea ușor îi recunoaște drept membri ai săi, drept profesioniști pe specialiștii fără cunoștințe speciale în jurnalism.
Așadar, lipsa în societate a unei viziuni comune asupra misiunii jurnalismului nu anulează oportunitatea progreselor în procesul profesionalizării, progrese care își au rădăcina într-un corp omogen de cunoștințe profesionale. Cunoștințele în cauză trebuie să ofere răspunsuri clare la întrebări-cheie de care depinde starea, calitatea și vitalitatea profesiei. Răspunsurile vizează: scopul și reperele profesiei jurnalistice în raport cu idealurile societății civile și ale democrației; preocupările profesiei de informare, educație și recreare a auditoriului în raport cu manipularea opiniei publice; producerea informației de interes public în raport cu maximizarea profitului de pe urma activității profesionale; profesioniștii în raport cu puterea și cu cetățenii; profesia și sistemul valoric din societate; profesia și coeziunea socială; profesia și cultura profesională. Este o listă nici pe departe exhaustivă și vizează cunoștințele profesionale speciale. Ele urmează să fie complementate cu spectrul larg al celorlaltor tipuri de cunoștințe inerent necesare în exercitarea atribuțiilor profesionale și care se referă, mai cu seamă, la reglementări, la autoreglementări, la tehnologiile informaționale. Enumerarea acestora nu diminuează importanța cunoștințelor filosofice, politice, economice, literare etc, etc. În totalitatea lor, cunoștințele respective constituie materialul cu care operează instituțiile de formare profesională a jurnaliștilor.
Instituțiile de formare profesională a ziariștilor își pot exercita misiunea cunoscând caracteristicile de bază necesare unui ziarist, totalitatea de calități generale pe care trebuie să le posede un ziarist. Pe de altă parte, o profesie își are rostul doar în condițiile legitimării ei de către societate. Este unul dintre multiplele obiective ale sistemului de instituții formative constituit în republică. Sistemul în cauză cuprinde:
a) facultăți și catedre în cadrul instituțiilor de învățământ superior, de stat și private, cu activitate de profil permanentă. Aceste instituții, în timp, au înregistrat evoluții esențiale, definitorii, și în conținutul programelor de studii, și în instrumentarul didactic. Evoluțiile, în mare, înseamnă o deschidere, mai ales, către gândirea și experiența jurnalisticii occidentale; o cooperare cu centre formative similare din mai multe țări europene și din SUA, soldată cu stagii practice pentru corpul didactic și pentru studenți în respectivele centre, cu anumite cursuri ținute în Moldova de cadre didactice din Occident, în definitiv, cu alinierea la practici care și-au demonstrat și își demonstrează utilitatea și eficiența. Deși mai puțin accentuată, se cere să fie menționată și cooperarea cu câteva instituții de profil din spațiul CSI. În consecință, conexiunea instituțiilor formative moldovenești cu cele din Vest și din Est, a condus la un transfer important de experiență, la o diversificare a programelor de studii, la o schimbare a opticii de formare a profesioniștilor. Un efect stimulator în pregătirea ziariștilor îl are atragerea în activitatea didactică a multor specialiști din țară care practică jurnalismul în mod curent;
b) o Școala de Studii Avansate în Jurnalism, deschisă de CIJ, inițial, în cooperare cu Școala de Jurnalism din Missouri (SUA), apoi și cu Centrul de Formare Profesională a Jurnaliștilor din Paris (Franța). Este o primă experiență de acest gen și ea semnifică, de fapt, o preocupare “din interior” a breslei însăși de problematica formării profesioniștilor. Este o premieră ce dă semne încurajatoare pe acest segment al procesului profesionalizării;
c) cursuri, seminare teoretico-practice, conferințe, training-uri, stagii practice, vizite de documentare – toate organizate, în primul rând, pentru diferite categorii de ziariști-practicieni, din inițiativa organizațiilor neguvernamentale de media. De regulă, activitățile în cauză poartă caracter sporadic și cuprind un număr redus de profesioniști. Ele însă, vin să substituie parțial lipsa unui centru permanent de reciclare a cadrelor jurnalistice;
d) “școli de jurnalism” în interiorul unor instituții mediatice. Ele, de regulă, nu au statut separat, nu activează permanent, dar impactul este vizibil și sesizabil. Impactul “școlirii din mers” are atât conotații pozitive, cât și negative. În anumite cazuri, adoptarea de către ziariști a “regulilor de joc” din instituția mediatică în care sunt angajați, echivalează cu anularea “regulilor de joc” însușite la instituția formativă sau la cea mediatică în care au activat anterior. Astfel se explică faptul, bunăoară, că profesioniști formați în condiții identice la facultate în practica profesională urmează în mod diferit principiile jurnalistice, în dependență de “crezul profesional” al instituției mediatice în care sunt angajați.
Sistemul instituțiilor de formare profesională se caracterizează prin: 1) sporirea numerică a centrelor formative, în comparație cu situația de până la declararea independenței țării; 2) deetatizarea parțială a procesului formativ al ziariștilor; 3) dispariția monopolului statal asupra procesului de formare al ziariștilor; 4) decentralizarea procesului formativ al ziariștilor; 5) conexiunea instituțiilor de formare la experiențe din exteriorul țării, preponderent, la cele occidentale; 6) diversificarea conținuturilor de cursuri formative; 7) mobilitate (instabilitate) numerică; 8) diversificarea surselor pecuniare de asigurare a funcționării instituțiilor formative; 19) sporirea numerică a centrelor formative în interiorul breslei; 10) sistem în devenire, nefiind conturate definitiv principalele lui elemente.
Concluzionând vom menționa că instituțiile de formare a profesioniștilor în jurnalism cunosct o metamorfoză esențială și reprezintă un început de proces de durată. Activitatea “cantitativă” a centrelor formative nu au reușit să asigure o schimbare calitativă a domeniului profesional. Mare parte de profesioniști rămân în afara preocupărilor instituțiilor formative, aceasta fiind una dintre explicațiile calității produsului jurnalistic autohton. Se resimte necesitatea acută a unui centru de reciclare a cadrelor de ziariști care să funcționeze pe principii permanente. Inițial el ar putea funcționa din granturi străine ca apoi să fie subsidiat de însăși breaslă. Formarea profesioniștilor, ca proces continuu, pe durata întregii activități profesionale, trebuie să devină o preocupare prioritară și permanentă a profesiei. Instituțiile de formare trebuie să facă față la, cel puțin, două mari provocări: a) să asigure cadre de profesioniști pentru domeniul în interiorul căruia, în ultimile două decenii, a apărut o multitudine de noi specialități și specializări, și b) să aibă reacție adecvată la “invazia” noilor tehnologii informaționale. Și o provocare, și alta nu trebuie să determine profesia să renunțe la idealul ei de libertate în numele libertății celor pentru care a apărut și care o legitimează.
Codul deontologic constituie element al procesului profesionalizării. Existența normelor profesionale autoasumate și, mai ales, respectarea acestora, este un indiciu al maturității profesiei. Apariția codurilor deontologice în jurnalism, oriunde în lume, a însemnat o reacție la intențiile autorităților de a reglementa excesiv, prin intermediul legilor, activitatea mass-mediei. Unul dintre primele coduri de norme profesionale în jurnalism a fost elaborat în 1923, în SUA, purtând denumirea de „Canoanele jurnalismului”. El a fost adoptat de asociația redactorilor de ziare, iar conținutul lui indica influența teoriei libertariene asupra libertății presei. Esența democratică a acestei teorii a stat la temelia primelor coduri deontologice care recunoșteau drept valori supreme pentru ziariști libertatea cuvântului și dreptul omului la informație veridică. Valorile respective se regăsesc, practic, în toate documentele de autoreglementare în jurnalism. Bunăoară, unul dintre cele mai cunoscute documente – Declarația principiilor de conduită a ziariștilor, adoptată la Bordeaux, Franța în 1954 de către Federația Internațională a Jurnaliștilor și modificată în 1986, la congresul al XVIII-lea al Federației la Helsinki, Finlanda [http://www.uta.fi/ethicnet/ifj.html], stabilește drept cea dintâi obligațiune a jurnalistului respectarea adevărului și dreptul societății să cunoască adevărul. Altfel spus, etica jurnalistului are la rădăcini anumite principii valorice, iar breasla dintr-o țară ori alta, prin coduri proprii, le poate concretiza într-o măsură mai mare ori mai mică. Pentru jurnaliștii din țările europene drept ghid în elaborarea normelor profesionale poate servi Rezoluția 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalistică [apud http://www.mediadirector.ro/articol_print.php?a=42&s=5&ss=1&sa=5&ssa=1]. Rezoluția, între altele, concretizează: “Funcția presei este una de "mediere", oferind un serviciu de informare, iar drepturile acesteia legate de libertatea informației depinde de destinatarii acesteia, cetățenii… Deținătorul dreptului este cetățeanul, care mai are și dreptul de a cere ca informația oferită de jurnaliști să fie veridică în cazul știrilor și onestă în cazul opiniilor, fără intervenții din exterior atât din partea autorităților publice, cât și a sectorului privat.
Autoritățile publice nu trebuie să se considere proprietari ai informației. Reprezentarea acestor autorități oferă baza juridică pentru eforturile de garantare și extindere a pluralismului în mass-media și asigurarea creării condițiilor necesare pentru libertatea de exprimare și dreptul la informare și preîntâmpinarea cenzurii… Nici editorii și proprietarii, nici jurnaliștii nu trebuie să se considere că sunt proprietari ai știrilor.”.
Atât ideile cuprinse în rezoluția în cauză, cât și cele conținute în Declarația Federației Internaționale a Jurnaliștilor privind principiile de conduită a ziariștilor, au stat la temelia elaborării de către Biroul permanent al UJM al primului Cod de principii etice al jurnalistului din R.Moldova, aprobat de Congresul al XII-lea extraordinar al UJM în 1999 și ratificat de către 12 organizații de jurnaliști. Codul cuprinde 22 de puncte, în prevederile cărora se regăsesc normele profesionale ale jurnalismului recunoscute universal și fixate în majoritatea documentelor similare. De exemplu, punctul 4 din Cod stabilește: „Principiul de bază al oricărei judecăți etice a jurnalistului este distincția clară care trebuie făcută între informație și opinie, astfel încât să fie imposibilă confundarea lor” [ Mass-media în Republica Moldova: constatări, evaluări, tendințe. Raport anual 2000. –Ch.: Princeps, 2001, -P.98].
Importanța existenței unui cod deontologic, ca element al procesului profesionalizării jurnaliștilor din Moldova, este diminuată de nerespectarea lui. Motive sunt multe, inclusiv, necunoașterea sau cunoașterea insuficientă a prevederilor lui. De exemplu, la un an de la adoptarea Codului un sondaj în rândul angajaților din 51 de redacții din republică, sondaj realizat de Institutul de Marketing și Sondaje – IMAS S.A. din București, România, demonstra că 37 la sută dintre respondenți erau familiarizați insuficient, iar 17 % – deloc cu principiile etice ale jurnalistului [Buletinul analitic Mass-media, iunie, 2000, -P. 15]. Doi ani mai târziu rezultatele altui sondaj indicau o ameliorare relativă a situației: 23 la sută dintre respondenți erau familiarizați cu principiile etice insuficient, iar 1 % – deloc. În același rând, însă, 76 la sută dintre cei chestionați considerau că jurnaliștii din Moldova se conduc de Codul principiilor de etică în măsură insuficientă. La 5 ani de la adoptarea Codului un sondaj similar constata că 21 la sută dintre respondenți fie că nu erau deloc familiarizați cu principiile etice, fie că erau familiarizați în măsură mică, fie că le-a fost greu să răspundă. Și doar 12 % considerau că jurnaliștii din țară se conduc de Codul deontologic în „mare măsură” și „suficient”.
În același rând, au avut „de pătimit în urma nerespectării prevederilor deontologice” 24 la sută dintre respondenți, pe când pentru 76 % nerespectarea normelor profesionale nu a avut nici o consecință. În opinia respondenților, cel mai des sunt neglijate imparțialitatea, echidistanța, regula celor două surse, anonimatul sursei, neangajarea politică. [Buletinul analitic Mass-media, decembrie, 2004, -P.p. 20, 21, 22]. Rezultatele sondajului atestau, realmente, o înrăutățire a situației mass-mediei din Moldova, fapt confirmat și de rapoartele mai multor organisme naționale și internaționale.
În primăvara și vara anului 2007 Centrul Independent de Jurnalism a efectuat un studiu sociologic cu participarea reprezentanților de la 420 de instituții mediatice din întreaga cu scopul de a determina principalele dificultăți cu care se confruntă jurnaliștii în activitatea lor profesională. Cu referire la deontologie, studiul constata: “Jurnaliștii nu cunosc conținutul codului și, deci, nu au putut face propuneri de îmbunătățire a acestuia. Unii l-au citit când a fost elaborat, dar au dat de înțeles că nu au mai revenit de atunci la el… Jurnaliștii cu o vechime mai mare în muncă (de peste 20 de ani) au menționat faptul că sunt la curent cu acest cod, căci „o atare disciplină – etica profesională – ni s-a predat când eram studenți la facultate. Aceasta făcea parte din studiile de bază ale facultății de jurnalistică”, confundând, astfel, disciplina Etica profesională cu Codul deontologic aprobat mult mai târziu (1999). Puțini respondenți au putut să citeze articole concrete din Cod sau să ofere informație corectă despre volumul acestui document. Unele instituții mediatice dispun de coduri proprii de etică. Oricum, nu întotdeauna semnificația noțiunii de „cod etic” este înțeleasă corect. Astfel, câțiva respondenți au confundat Codul principiilor de etică profesională cu… „Codul muncii”. [http://ijc.md/Publicatii/descrierea.pdf]. Rezultatele sondajului accentuează o dată în plus adevărul că prima condiție în respectarea normelor profesionale este cunoașterea lor. În situația, în care, conform sondajului din decembrie 2004, 18 la sută dintre respondenți considerau că sprijinirea sau repudierea unor candidați în perioada electorală este în accord cu normele deontologice, iar pentru alte 19% era “greu de spus”; sau când 19 la sută se confruntau cu cenzura politică în instituțiile media în care activau, dar, pe de altă parte, 29% erau de accord cu existența presei de stat, iar 8 la sută nu aveau o opțiune în acest sens [Buletinul analitic Mass-media, decembrie, 2004, -P.p. 27, 28 ], respectarea principiilor etice în activitatea profesională devine imposibilă. Situația dată consună cu percepția calității produsului mediatic de către ziariștii înșiși: cei mai mulți dintre respondenți (19%) dădeau, în anul 2004 știrilor tv din Moldova, “nota 5” pe o scară de la 1 la 10, ca și televiziunilor prin cablu (23%); știrilor radio (23%) – “nota 4”; principalelor ziare naționale (31%) – “nota 7”. Însă, la aprecierea propriei instituții mediatice cel mai mare număr de respondenți – 34 la sută, dădeau “nota 8”. Dar, nota bene! 15% dau note de la unu la cinci puncte [ibid, -P.p. 29,30]. Altfel spus, parte dintre profesioniști, deși consideră că instituțiile mediatice unde sunt angajați funcționează prost și foarte prost, rămân, totuși, să activeze în continuare. Este, de fapt, și indiciul gradului de conformism al respectivilor profesioniști, departe de deontologia și standardele breslei.
Dezvoltarea audiovizualului în republică a stimulat și preocupările pentru elaborarea unor norme profesionale separate pentru angajații domeniului. Elaborarea normelor a urmat doi vectori: norme pentru radiodifuzori, în general, și norme pentru radiodifuzorii publici, în particular. Procesul de constituire a unui serviciu public de radio și televiziune a cuprins și elaborarea a două documente de autoreglementare: “Codul de principii, standarde și recomandări al producătorului Companiei Publice “Teleradio-Moldova” și “Standardele profesionale și principiile eticii jurnalistice în emisiunile IPNA Compania “Teleradio-Moldova” [www.trm.md].
Primul document, elaborat până la adoptarea în anul 2006 a Codului audiovizualului, este unul voluminos (77 de pagini), unul capital, inspirat, inclusiv, din documente similare ale Corporației britanice BBC, recunoscute pentru progresele înregistrate în materie de autoreglementări în jurnalism. Codul cuprinde 33 de compartimente și concretizează, în mod util, conduita angajaților Companiei în diferite situații – de la colectarea informației și reflectarea evenimentelor în programele informative, până la relațiile cu puterea, cu politicienii și cu furnizorii de reclamă. [idem, p.2.2]., conforme standardelor profesionale universal recunoscute. Normelor etice și incompatibilităților cu acestea le este consacrat compartimentul al 29-lea, iar următorul se referă la relațiile Companiei cu publicul, inclusiv, p.3 – “Plângeri și petiții”, precizează: "Orice plângere sau petiție care se referă la emisiunile „Teleradio-Moldova” trebuie imediat transmise, după caz, Comisiei de etică ori Serviciului juridic” [ibidem, p.2.2]. În viziunea alcătuitorilor, cunoașterea prevederilor Codului “va facilita procesul de constituire a unui serviciu al audiovizualului cu adevărat public.
Codul conturează cadrul, dimensiunile și riscurile existenței și activității IPNA Compania „Teleradio-Moldova”, punând în fața tuturor angajaților noi sarcini, obligațiuni, cerințe, fără a face careva ingerințe asupra principiului libertății de exprimare” [ibidem, p.33].
Al doilea document de autoreglementare a activității angajaților serviciului public – “Standardele profesionale și principiile eticii jurnalistice în emisiunile IPNA Compania “Teleradio-Moldova”, a fost elaborat mai târziu, este mai compact (22 de puncte) și, în mare, răspunde titulaturii lui. De exemplu, primul punct “Standarde profesionale”, pune accent pe acuratețe, imparțialitate, credibilitate, responsabilitate, independență, respectarea legii etc. În mod deosebit vom menționa p. 16., denumit “Ombudsman/Tutorele standardelor profesionale și eticilor jurnalisticii”, care conține o idee foarte utilă pentru asigurarea eficienței unui mecanism de autoreglementare în jurnalism.
Fără a diminua importanța documentelor invocate, vom constata că normele prevăzute de ele reprezintă mai degrabă literă scrisă decât realitate, unul dintre motive fiind lipsa pârghiilor de implementare efectivă a standardelor. De exemplu, cu referire la responsabilitatea ce revine celor care colectează și difuzează știri documentul stipulează: “Jurnaliștii și redactorii care fac abuz de poziția lor la aranjarea știrilor, trebuie să fie preveniți să nu facă acest lucru. …” [www.trm.md]. O atare “timiditate” în responsabilizarea jurnaliștilor, după cum arată practica, are efect nul. Toate monitorizările conținutului de programe, mai ales, a celor de știri și actualități, monitorizări efectuate aproape cu regularitate din anul 2004, au constatat grave abateri ale IPNA Compania “Teleradio-Moldova” atât de la prevederile legale, cât și de la normele profesionale, fixate în chiar documentele amintite [a se vedea: http://www.ijc.md, http://www.apel.md]. Un exemplu tipic de reflectare a evenimentelor de către televiziunea publică 1 este adus într-un studiu efectuat în cadrul Proiectului Rețelei de profesionalizare a mass-mediei din sud-estul Europei (SEENPM). [“Indicator of Public Interest: TV Prime Time Domestic News – Monitoring and Analysis of TV News Programs în 10 SEENPM countries, : Media Plan Institute, 2007, 238 p.].
În anul 2007 a fost elaborat un nou document de profil – “Codul de conduită al radiodifuzorului”, în conformitate cu prescripțiile Codului audiovizualului și aprobat prin Decizia CCA nr. 127 din 26 decembrie a aceluiași an. Este un document bun datorat faptului că proiectul lui a fost elaborat de reprezentanți ai societății civile și supus unei dezbateri publice cu prticiparea radiodifuzorilor. Astfel, atestăm un proces de formare a mai multor elemente constitutive ale unui mecanism de autoreglementare profesională a jurnaliștilor, caracterizat de anumite particularități, între care vom reliefa următoarele:
„migrarea” normelor etice, profesionale, deontologice în texte de legislație națională (Constituția, Legea presei, Codul audiovizualului, etc);
adoptarea codurilor etice și a sistemului de autoreglementare a ziariștilor nu în scopul evitării pericolului reglementărilor juridice excesive ale activității mass-mediei, ci, mai degrabă, dintr-o dorință de a fi “în rând cu lumea”;
elaborarea normelor profesionale – prerogativa exclusivă a profesiei, cu participarea autorităților (CCA) și în conformitate cu acte normative statale (Codul audiovizualului);
participarea insignifiantă a ziariștilor de rând la elaborarea, dezbaterea și adoptarea codurilor etice;
lipsa organismelor “clasice” (consiliilor de presă) care ar supraveghea respectarea normelor profesionale și ar sancționa nerespectarea lor. Comisia Națională de Etică în formula existentă nu-și demonstrează eficiența. Încercarea de a constitui un organ de supraveghere a respectării Codului de conduită al radiodizuforului, deocamdată, a eșuat. Opiniile s-au împărțit și “pendulează” de la opțiunea pentru a crea un consiliu reprezentativ responsabil în fața profesiei și salarizat de profesie, până la opțiunea ca rolul respectivului organism să-l aibă CCA.
Particularitățile enumerate explică, în anumită măsură, responsabilitatea socială scăzută sau insesizabilă a jurnalismului autohton. Aceasta, în cel mai bun caz, este substituită cu responsabilitatea în fața statului, a organelor de drept. Din procesul de dezbatere a codurilor etice este exclusă nu doar o mare parte dintre ziariști, ci și populația. Este un fapt neîndreptățit de rând ce normele codurilor acționează nu numai asupra ziariștilor, ci și asupra audienței mass-mediei. Faptul în cauză stimulează înstrăinarea mass-mediei de populație.
În calea autoreglementării firești a mediului jurnalistic stau mai multe obstacole vizibile, inclusiv: piața subdezvoltată a mijloacelor de informare în masă, eterogenitatea mediului jurnalistic corporativ, lipsa înțelegerii adecvate a esenței jurnalismului democratic.
Respectarea standardelor etice și normelor profesionale universal recunoscute este influențată negativ de mai mulți factori, inclusiv:
cunoașterea insuficientă a normelor etice de către o cotă semnificativă de profesioniști;
existența “standardelor duble” în rândul profesioniștilor care cunosc normele etice, dar nu le respectă, fapt ce denotă lipsa unei culturi și a unei conștiințe profesionale corespunzătoare;
presiuni asupra mass-mediei din partea unor grupuri de interese politice sau economico-financiare. Factorul „presiunea economicului” figurează în rândul celor mai importante probleme, indicate de ziariști în mai toate sondajele realizate în ultimul deceniu;
subordonarea unor instituții mediatice autorităților publice;
angajarea atât a unei părți a profesioniștilor, cât și a unor instituții mediatice în „deservirea” elitelor politice și economice;
lipsa în interiorul profesiei a unor organisme eficiente de supraveghere și încurajare a respectării normelor profesionale;
lipsa unei reacții adecvate atât în interiorul profesiei, cât și în exteriorul ei, în cazurile de încălcare a normelor deontologice.
În situația creată sunt recomandabile și oportune următoarele acțiuni:
o campanie susținută de inițiere în materie de deontologie a tuturor profesioniștilor domeniului;
eforturi îndreptate spre conștientizarea de către întreaga profesie atât a necesității unui jurnalism etic, cât și a beneficiilor pe care le comportă el pentru profesioniști, pentru societate și pentru democrație;
instituirea organismelor de supraveghere a normelor profesionale auto-asumate atât la nivel de profesie, cât și la nivel de ramuri. Componența unor asemenea organisme trebuie să fie recunoscută de breaslă/ramurile breslei și, în aceeași măsură, să fie recunoscute și “verdictele” lor. Breasla trebuie să tindă ca întreaga activitate a respectivelor organisme să fie asigurată pecuniar de breasla însăși în temeiul unor proceduri unanim acceptate. Organismele în cauză trebuie să aibă statut separat, activitate permanentă și maximal transparentă. Transparența poate fi asigurată de către însăși instituțiile mediatice, dar pot fi editate publicații separate specializate pe problematica deontologiei;
organizarea și desfășurarea unor campanii mediatice în susținerea necesității ca fiecare instituție jurnalistică să-și elaboreze propriile coduri de conduită și să le aducă la cunoștința publicului larg. Asemenea acțiuni trebuie să sporească previzibilitatea activității mass-media, respectul auditoriului față de mass-media și, în definitiv, credibilitatea conștientă a publicului, pe care se și întemeiază legitimitatea socială a mass-mediei.
Asociațiile profesioniștilor sunt formațiuni benevole, de sine stătătoare, constituite prin libera manifestare a voinței cetățenilor asociați pe baza comunității de interese profesionale și/sau de altă natură, în vederea realizării în comun a drepturilor civile, economice, sociale, profesionale și culturale.
Dreptul de liberă asociere a cetățenilor constituie unul dintre principiile democrației este un indicator de activism civic și de maturitate a unei societăți.
În Republica Moldova există un cadru juridic suficient care reglementează relațiile sociale legate de realizarea dreptului de asociere al cetățenilor și care stabilește principiile de constituire, înregistrare, desfășurare și încetare a activității asociațiilor obștești. Este vorba, în principal, de Legea cu privire al asociațiile obștești [Monitorul Oficial al R.Moldova nr.6/54 din 23.01.1997 ] și Legea cu privire la fundații [Monitorul Oficial al R.Moldova nr.118-119/556 din 28.10.1999].
Până la declararea independenței, în Moldova exista o asociație a profesioniștilor domeniului – Uniunea Jurnaliștilor, un fel de filială a Uniunii Jurnaliștilor din URSS. Însă, respectiva asociere s-a produs dintr-o inițiativă “de sus” și nicidecum dintr-o voință benevolă a ziariștilor. Uniunea avea un statut rigid și un scop bine definit: să sprijine prin mijloacele-I specifice politica statului-partid. Rolul în cauză era subliniat și prin statutul social al liderului Uniunii – membru al Biroului Politic al partidului. Uniunea Jurnaliștilor avea un serviciu statistic bine pus la punct, ritualuri de aderare la ea, reguli de încurajare și de sancționare a membrilor săi din care se alimenta disciplina jurnalistică. Nu era o invenție sovietică. Era o matrice veche de funcționare a unei asociații din care fu “înlăturat” caracterul benevol și “adăugată” ideologia “nouă”.
În plan istoric, Uniunea Jurnaliștilor, înființată în 1957 și reorganizată în 1992, a fost prima asociație profesională în domeniu având până în prezent statut de organizație neguvernamentală (ONG). Creșterea spectaculoasă numerică a instituțiilor mediatice, mai ales, în primul deceniu al independenței țării, procesul de deetatizare a mass-mediei, diversificarea tipurilor și formelor de proprietate atestate în mass-media, diversificarea politicilor editoriale adoptate de instituțiile mediatice – sunt doar câteva motive ce au generat și diversificarea intereselor categoriilor de profesioniști apărute pe parcurs, interese ce urmau să fie articulate, promovate, protejate. Iar cea mai cunoscută și verificată de timp formă de protejare o constituie asocierea profesioniștilor pe criterii de interese.
Primele ONG-uri moldovenești în domeniul mass-mediei, exceptând UJM, au fost Centrul Independent de Jurnalism și Comitetul pentru Libertatea Presei. Ele au apărut în 1994, cu o relativă întârziere față de apariția, pe teren autohtom, a primelor ONG-uri în general. Era un fenomen inedit ce semnifica trezirea inițiativei private – asocierea firească a profesioniștilor condiționată de alte motive decât cele ideologice. Între cauzele apariției, oarecum cu întârziere a ONG-urilor de media, pot fi enumerate: conservatismul și pasivitatea proprii jurnaliștilor în raport cu inițiativa socială; lipsa unor programe orientate către dezvoltarea mass-mediei sprijinite de către donatori externi; lipsa în mediul profesional a unui centru care ar încuraja și ar sprijini inițiativa socială a ziariștilor [Organizațiile neguvernamentale din : evoluție și perspective. Studiu elaborat sub egida Centrului Național de Asistență și Informare a Organizațiilor Neguvernamentale din Moldova Contact, editura ARC, Chișinău, 1998, -P.22 ]. În timp, însă, odată cu creșterea numerică a organizațiilor din sectorul asociativ, a sporit și numărul ONG-urilor din domeniul mass-mediei, astfel că, acestea, către anul 1998 aveau o pondere de peste 3 la sută în rândul celor înregistrate [Catalogul organizațiilor neguvernamentale din Republica Moldova, editura ARC, Chișinău, 1999, -P.11].
O eventuală tipologizare a celor peste 30 de ONG-uri de profil, indică diversitatea acestora:
– organizații la nivel național – UJM, CIJ, Clubul tînârului jurnalist, Centrul pentru Libertatea Presei, Centrul Acces-Info etc;
– organizații la nivel regional și local – Asociația Presei Independente (API), Asociația Presei Electronice (APEL) etc;
– organizații ramurale – Ghilda jurnaliștilor agrarieni, Asociația jurnaliștilor sportivi, Asociația jurnaliștilor economiști;
– organizații instituționalizate – UJM, CIJ, API, APEL etc;
– organizații neinstituționalizate – Comisia Națională de Etică, Clubul de Presă de la Chișinău, Rețeaua posturilor de radio și televiziune locale, Clubul pe presă al studenților-jurnaliști etc;
– organizații specializate, preponderent în 2-3 domenii – CIJ – în instruire, asistență juridică, monitorizare; Acces-Info – în instruire, accesul la informație; APEL – în instruire, cadrul juridic de reglementare în audiovizual, monitorizare; UJM – în libertatea de expresie, drepturile jurnaliștilor etc.
Dezvoltarea sectorului asociativ în domeniul mass-mediei are anumite particularități, între care:
constituirea și activitatea unui număr semnificativ de ONG-uri cu sprijin logistic și financiar din exterior;
ponderea mică a ONG-urilor active în numărul total de organizații;
un număr insignifiant de ONG-uri care activează pe principiul permanenței;
diversificarea serviciilor oferite de ONG-uri categoriilor de profesioniști ai breslei;
ingerința autorităților în activitatea sectorului asociativ prin crearea artificială a unor structuri paralele în scopul contracarării presiunilor venite din mediul profesional prin intermediul ONG-urilor de profil (este cazul înființării așa-zisei Ligi a Jurnaliștilor Profesioniști, a organizației “Controlul Civic” în alegerile parlamentare din 2009 etc);
cooperarea insignifiantă a ONG-urilor de media cu autoritățile, principalul motiv fiind reticența puterii la inițiativele sectorului asociativ;
cooperarea tot mai des atestată între ONG-urile de media în scopul realizării unor proiecte comune (cazul APEL: zece ONG-uri sunt implicate în monitorizarea implementării Codului audiovizualului);
cooperarea tot mai des atestată între ONG-urile de media și ONG-uri de alt profil în vederea realizării unor proiecte comune (cazul CIJ, API, Asociația “Juriști pentru drepturile omului” în vederea elaborării unui proiect de lege cu privire la libertatea de exprimare; cazul “Coaliția civică – 2005/2009 pentru alegeri libere și corecte” [http://www.e-democracy.md/ngo/civiccoalition/]; cazul “Alianța Anticorupție” etc);
primele forme de cooperare între sectorul asociativ și autorități (cazul grupului mixt de experți creat pentru elaborarea propunerilor de modificare a Legii cu privire la publicitate; cazul APEL și CIJ care au încheiat Acorduri de cooperare cu CCA; cazul grupului mixt de experți care au elaborat proiectul Strategiei de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei, proiectul Strategiei de acoperire a teritoriului național cu programe audiovizuale etc).
Contribuția ONG-urilor de profil la procesul de profesionalizare a jurnalismului este una extrem de importantă. Practic, până în prezent pe segmentul instruirii profesioniștilor ONG-urile substituie lipsa unui centru permanent de perfecționare a cadrelor. Lor le revine un rol esențial în îmbunătățirea cadrului juridic de reglementare în domeniu. Solidarizarea ONG-urilor, de exemplu, a determinat legislativul în vara anului 2006 să modifice proiectul Codului audiovizualului, după șase dezbateri publice desfășurate din inițiativa sectorului asociativ, în proporție de 80 la sută și astfel, ajustându-l, în mare, la standardele europene. Institutul de monitorizare a mass-mediei, dar și a acțiunilor puterii ce vizează profesia, de asemenea, este o inițiativă a organizațiilor neguvernamentale de profil. Merită menționată contribuția ONG-urilor la apariția și dezvoltarea în a jurnalismului economic, a jurnalismului on-line, a jurnalismului de investigație.
Oricum, gradul de asociere a profesioniștilor din domeniu nu poate fi considerat satisfăcător. Profesia este marcată de influența negativă a mai multor factori, inclusiv:
parte a profesioniștilor rămân în continuare în afara atenției ONG-urilor de profil, astfel că vocea lor nu este auzită, iar interesele – neprotejate. Situația are, cel puțin, două explicații: a) capacitatea încă redusă de influență al ONG-urilor asupra profesiei, și b) pasivitatea și lipsa de interes a unor profesioniști în raport cu dezvoltarea profesiei, în general, și cu ONG-urile de media, în particular. De exemplu, un sondaj realizat în rândurile ziariștilor în decembrie 2004 releva următoarele: la întrebarea “Ce așteptați cel mai mult de la organizațiile profesionale ale jurnaliștilor în direcția încurajării activității Dvs.?”, a șaptea parte dintre cei intervievați a răspuns: “Nimic”. În același rând, doar cinci la sută dintre respondenți considerau că sunt protejați suficient sau în mare măsură împotriva unor persecuții, amenințări sau presiuni exercitate în activitatea lor profesională, iar 65 la sută considerau necesar un sindicat al jurnaliștilor. [Buletinul analitic Mass-media , decembrie, 2004, -P.33];
2) lipsa unei reacții adecvate din partea autorităților la inițiativele ONG-urilor de profil și potențial redus al ONG-urilor de exercitare a presiunilor asupra puterii. Un exemplu elocvent îl reprezintă inițiativele repetate ale UJM timp de câțiva ani ca, până la urmă, Parlamentul, în baza proiectului UJM, să adopte în februarie 1999 Hotărârea despre Concepția susținerii de către stat și promovării mijloacelor de informare în masă în anii 1999-2003. Hotârîrea cuprindea trei compartimente de bază: asigurarea cadrului legislativ de reformare a mass-mediei prin ajustarea lui la standardele internaționale; elaborarea unor mecanisme de susținere de către stat a mass-mediei, inclusiv prin dotare patrimonială a redacțiilor, prin taxe preferențiale pentru servicii poligrafice, arendă, etc; stabilirea unui cadru normativ al autoreglementării profesionale, care să clarifice caracterul relațiilor economice dintre patroni și ziariști. Vom constata că Hotârîrea, un document foarte important pentru dezvoltarea domeniului, a rămas doar pe hârtie. La 29 decembrie 2005 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotarirea Nr.373-XVI pentru aprobarea Conceptiei privind cooperarea dintre Parlament si societatea civila [Monitorul Oficial 5-8/55, 13.01.2006], iar la 16 februarie 2006 – Hotărârea cu privire la modul de executare a Hotărîrii Parlamentului nr.373-XVI din 29 decembrie 2005 pentru aprobarea Concepției privind cooperarea dintre Parlament și societatea civilă. [http://www.parlament.md/download/news/civilsociety/BP-2-XVI-16.02.2006.doc]. Hotărârile au fost precedate de seminarul "Principiile de cooperare intre societatea civila si autoritatile publice in Republica Moldova", desfășurat la 10 noiembrie 2005 și la care Președintele Parlamentului își exprima convingerea că “suntem ajunși la o etapă decisivă în evoluția societății moldovenești la care putem spune sigur că dezvoltarea sectorului neguvernamental trebuie să reprezinte un interes național”, că “atât autoritățile publice cât și reprezentanții societății civile trebuie să conștientizeze importanța unei cooperării eficiente în interesele poporului” [http://www.parlament.md/news/10.11.2005/]. Dar, în pofida intențiilor nobile declarate și scrise care oferă societății civile cadrul necesar de a se exprima asupra unor probleme specifice de pe agenda de lucru a Parlamentului, “tipul de cooperare menționat este perceput de către deputați mai degrabă o constrângere din exterior, decât o posibilitate reală de îmbunătățire a legislației [ ] Nations in Transit 2007, p. 484, www.freedomhouse.org. În consecință, nu au fost inițiate relații adecvate de colaborare, iar situația din mass-media autohtonă mai degrabă a involuat, decât a evoluat. Aceasta a și determinat un grup din cinci ONG-uri – API, CIJ, APEL, Centrul Acess-Info și Agenția Media Impact, să semneze pe 18 decembrie 2006, în ajunul anunțatei conferințe anuale “Cooperarea dintre Parlamentul Republici Moldova și societatea civilă”, o declarație în care, în premieră, anunța boicotarea acțiunii organizate de Parlament. [http://www.ijc.md].
Deși a trecut ceva timp de la respectiva declarație, situația nu s-a schimbat. Un studiu elaborat în anul 2008 constata că, „în loc de aplicare și folosire pe larg în interesul general și profesional a potențialului științifico-practic semnificativ, care este concentrat în cadrul societății civile, în loc de a utiliza adecvat rezultatele studiilor și activităților organizațiilor neguvernamentale”, din partea autorităților centrale „se observă o anumită răceală sau temere inexplicabilă în raporturile cu societatea civilă”, fapt ce conduce la respingerea “unor inițiative numai pe motiv că ele vin de la organizații care…elucidând și analizând problemele actuale… aduc și anumite critici stării de lucruri existente”. [Implementarea legilor în Republica – probleme actuale/Ion Beschieru, Viorel Furdui; Inst. pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale IDIS “Viitorul” – : TISH, 2008 (CE USM), -P.p. 38-39 ]. Un raport analitic dat publicității în anul 2007 era și mai categoric: “Practic, nimic nu poate influența instituțiile de stat pentru a fi realmente deschise și cooperante cu societatea civilă. Nici măcar Planul de Acțiuni RM-UE nu reprezintă un stimulent puternic pentru cooperarea dintre instituțiile de stat și societatea civilă. Încercările făcute de stat în vederea construirii unui dialog constructiv cu ONG-urile din Moldova sunt generate de decizii politice și nicidecum de conștientizarea de către acestea a rolului și ponderii reale a celui „de-al treilea sector” în dezvoltarea societății și avansarea acesteia pe calea transformărilor și reformelor democratice [Cenușa, Denis Planuri de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană: document accesibil publicului (etapa II): Raportul Analitic de Politici Publice: Consolidarea societății civile din Republica Moldova / Alexandru Gamanjii – Ch.: “Bons Offices”, 2007 – 57 p.-P.51].
3) discrepanță sesizată între așteptările profesioniștilor și capacitatea organizațiilor profesionale de a răspunde la ele. Vom preciza că din 1995, de când este „sondată” cu anumită regularitate opinia ziariștilor vizând problemele din domeniu, pe primul loc în lista așteptărilor jurnaliștilor de la organizațiile profesionale rămâne protejarea independenței lor economice [vezi: Buletinul analitic Mass-media, martie 1998, -P.6; iunie 2000, -P. 18; decembrie 2002, -P. 28. ], or tocmai profilul unei asemenea activități lipsește ONG-urilor de media. Gradul redus de asociere face ca până în prezent să nu existe nici o organizație patronală sau vre-un sindicat la nivel național care, bunăoară, ar negocia salariul minim anual pe economie al ziariștilor. Deși toate sondajele realizate în mediul profesioniștilor indică opțiunea clară pentru un sindicat, constituirea lui este tergiversată din două motive principale, în viziunea noastră: a) fragilitatea solidarității de breaslă și b) indisponibilitatea membrilor breslei să finanțeze activitatea propriului sindicat. Prin urmare, interesele economice ale ziariștilor continuă să rămâne neprotejate, iar în definitiv, și independența financiară a instituțiilor mediatice.
lipsa unei pronunțate conștiințe profesionale face ca domeniul să nu fie „securizat” în fața ingerințelor de ordin politic și economic. Parte dintre profesioniști au acceptat „colaborarea” cu autoritățile, creând structuri paralele și, în esență, slăbind capacitatea profesiei de a-și proteja propriile interese și interesele societății. Asupra acestui fenomen prezent în mediul asociativ, indica și declarația „Democrația și societatea civilă” făcută publică în noiembrie anul 2003 de Forumul Organizațiilor neguvernamentale din Republica Moldova: „Crearea de substitute ale societății civile de tip "GONG" (ong-uri guvernamentale), cu facilități din partea statului și conduse deseori de funcționari publici, sunt încercări de a demonstra comunității internaționale, donatorilor și societății că politicile cele mai discutabile din domeniile mass-media, cultură, educație, relații interetnice, ecologie, agricultură și dezvoltare rurală pe care le elaborează guvernarea actuală se bucură de suport din partea soceității civile. Calificăm sfidătoare încercările de a expulza societatea civilă din procesul de luare a deciziilor ca fiind improprie statului de drept, venind în contradicție flagrantă cu orientarea pro-europeană expusă de autorități. [http://www.e-democracy.md/ngo/ngoforum/4declaratia.shtml]. În asemenea situație solidaritatea de breaslă, ca indicator de coeziune profesională, devine mai degrabă un concept ideal, decât unul real. Chair și în situații speciale, de criză, când este amenințat exercițiul funcțiunii, gradul de solidaritate este scăzut și, de regulă, apare în formă “insularizată”, manifestată, în fond, pe trei dimensiuni: a) “geografică” (centrul, provincia, UTA Gagauz-Yeri, Transnistria etc), “ideologică” (în dependență de valorile profesionale împărtășite) și “lingvistică” (mass-media de limbă română, de limbă rusă, de limbă găgăuză etc);
o insuficiență de cunoștințe și abilități în asigurarea durabilității financiare [http://www.bbc.co.uk/romanian/moldova/story/2007/12/071206_situatia_ong.shtml]. În plus, orientarea organizațiilor profesionale doar către donatorii externi le vulnerabilizează caracterul ritmic și continuu al activității lor;
lipsa unei autoevaluări permanente, condiționată de două motive centrale: a) nu este conștientizată necesitatea autoevaluării pentru beneficiile profesiei și b) nu există resurse pecuniare disponibile. Deocamdată, există doar evaluări a stării sectorului asociativ în general, făcute sporadic (studiul din anul 2007 a fost realizat la șapte ani după precedentul studiu [groups.yahoo.com/group/ONG-MD/message/1023]) și din inițiativa organismelor internaționale (reprezentanța Băncii Mondiale în Moldova, PNUD-Moldova, etc);
Organizațiile profesionale întrunesc un important potențial intelectual, benefic edificării și încetățenirii în mediul profesional a unui sistem valoric bazat pe idealurile jurnalismului democratic. Ele și-au diversificat serviciile oferite breslei; au demonstrat disponibilitate de cooperare atât cu subiecții intramedia, cât și cu cei extramedia; au demonstrat capacitatea de a produce documente valoroase și de a implementa practici utile evoluției în continuare a unui jurnalism democratic.
Totuși, profesionalizarea domeniului care ar asigura un grad mai înalt de libertate și de independență atât profesioniștilor, cât și instiuțiilor mediatice, solicită un număr mai mare de organizații profesionale și o diversificare a profilului lor. Activitatea acestora ar putea fi canalizată pe următoarele direcții:
În cooperare cu organele de stat:
garantarea juridică a dreptului fiecărui ziarist la demisie în cazul în care fie că instituția media își schimbă patronul, fie că își modifică politica editorială, și, corespunzător, la o compensație bănească echivalentă, de exemplu, cu salariul pentru 6 luni sau cu câte un salariu pe o lună pentru fiecare an lucrat în mass-media;
obligațiunea juridică a patronilor instituțiilor mediatice de a-și declara public politica editorială: a) o dată în an, b) în ajunul campaniilor electorale, c) în cazul schimbării politicii editoriale;
obligațiunea juridică a instituțiilor mediatice de a face public numele patronului/patronilor: a) o dată în an și b) în ajunul campaniilor electorale;
responsabilitate juridică a mass-mediei pentru tăinuirea informației despre patronii de facto ai instituțiilor mediatice;
alcătuirea unui registru unic al patronilor mijloacelor de informare în masă;
În cooperare cu patronii mijloacelor de informare în masă:
negocieri vizând semnarea unei convenții ramurale care ar stabili obligațiuni de a legaliza relațiile de muncă și plata muncii profesioniștilor în spiritul dialogului și parteneriatului;
o revizuire generală a politicilor redacționale ale tuturor instituțiilor mediatice în vederea “sustragerii” din ele ale prevederilor ce contravin principiilor unui jurnalism etic;
recunoașterea unei legitimații unice de profesionist în domeniu care ar confirma statutul acestuia și care ar fi eliberată de un organism comun, gen Consiliu de Calificare, format pe principii de paritate din reprezentanți ai organizațiilor profesionale din domeniu și din reprezentanți ai patronilor mijloacelor de informare în masă. Consiliul respectiv ar putea avea atribuția de a ține registrul deținătorilor de legitimație unică;
În cooperare cu profesioniștii domeniului:
definirea statutului profesional al jurnalistului ca persoană care colectează, prelucrează și pregătește informație pentru mass-media, obține venituri pecuniare preponderent (60-70%) din această ocupație și care se ghidează de normele deontologice profesionale;
crearea unui sindicat al profesioniștilor din domeniu;
instituirea unui centru unic de coordonare a activității organizațiilor profesionale;
înființarea de publicații periodice care ar avea în vizor profesionalizarea domeniului;
susținerea negocierilor în vederea semnării convenției ramurale în scopul protejării colective a drepturilor profesionale și a autoadministrării/autoreglementării domeniului;
recunoașterea unui document unic ce ar viza standarde profesionale etice pentru fiecare deținător de legitimație;
recunoașterea unui singur organism la nivel de profesie care ar supraveghea respectarea normelor deontologice și care ar fi singurul în drept să decidă în probleme de derogări de la etica profesională;
inițierea procesului de încheiere a contractelor colective de muncă în mass-media;
participarea în elaborarea politicilor editoriale ale instituțiilor mediatice care să fie conforme cu misiunea jurnalismului democratic;
împuternicirea unui așa-zis Consiliu de Calificare cu dreptul de control public asupra nivelului de pregătire al cadrelor de profesioniști, și cu dreptul de a institui un centru de reciclare a jurnaliștilor.
Aceste eventuale direcții de activitate a organizațiilor profesionale din domeniul mass-mediei ar putea fi obiect de dezbateri în cadrul unui forum național reprezentativ convocat, de exemplu, de un ONG național.
Procesul profesionalizării domeniului mass-mediei în Republica Moldova decurge lent și anevoios. Accelerarea lui poate fi asigurată, în primul rând, prin percepție și acțiuni adecvate în interiorul profesiei. Dar tocmai percepțiile și acțiunile inadecvate păstrează în interiorul profesiei un potențial distorsionant, reliefat de rezultatele cercetărilor invocate. Potențialul este sesizat atât la nivel gnoseologic, cât și la cel axiologic și praxiologic.
Dimensiunea gnoseologică este afectată de:
– cota semnificativă de profesioniști angajați în domeniu fără studii speciale în jurnalism;
– cota semnificativă a angajaților care sunt insuficient familiarizați sau deloc (41%) atât cu legislația privind activitatea mass-mediei în R.Moldova, cât și cu principiile de etică profesională (44%) [Buletinul analitic mass-media, iunie, 2004, -P.p. 30-31]. Pentru a fi concordate cu Legea privind accesul la informație, adoptată în anul 2000, Parlamentul a operat mai multe modificări în Codul penal, Codul privind contravențiile administrative, în Legea cu privire la secretul de stat, Legea cu privire la secretul comercial, Legea cu privire la petiționare și Legea cu privire la registre. Rezultatele unui sondaj la care au participat 253 de ziariști din 83 de redacții denota că 29 la sută dintre ei (radio/tv republicane – 34,5 la sută) nu erau la curent cu aceste modificări. [vezi: Mass-Media în Republica . Raport anual, 2001, – Ch.; Uniunea Jurnaliștilor din Moldova, 2002 (Tipografia ed. „Universul”) -P. 5]. ;
– cota mare (75%) a angajaților care în ultimii 5 ani nu au beneficiat de cursuri de reciclare [Buletinul analitic mass-media, iunie, 2004, -P.p. 38];
– cota mare (37%) al profesioniștilor care citesc ziare, ascultă radio, privesc tv și citesc cărți “de câteva ori pe lună” [idem –P-p. 40-41].
Dimensiunea axiologică a profesiei este afectată de:
– cota mare a profesioniștilor din domeniu care nu sunt deloc sau nu prea sunt mulțumiți de profesie (17%), de serviciu (33%), de salariu (83%), de relațiile cu colegii din redacție (11%) și de relațiile cu patronul/administrația (31%) instituției mediatice [ibidem, -P. 42], fapt ce, pe de o parte, indică un potențial mare motivațional în favoarea schimbării stării de lucruri, iar pe de altă parte – o tolerare a situației existente și, deci, o perpetuare a lipsei de schimbare;
– cota mare a angajaților care consideră profesia nu prea sau deloc prestigioasă (55%) și care, dacă ar fi s-o aleagă din nou, probabil, nu ar alege-o sau în nici un caz nu ar alege-o (24%) [ibidem, -P.p.42-43];
– cota mare a profesioniștilor care acceptă ca jurnalistul să practice partizanatul politic, care consideră că apartenența politică nu este piedică pentru exercițiul profesional, care justifică executarea materialelor la comandă [Buletinul analitic mass-media, iunie, 2004, -P.p.30-43];
– cota mare a profesioniștilor care au declarat că e „greu de spus” (17%) sau că se confruntă (19%) cu cenzura politică în instituțiile în care activează și, totuși, o acceptă tacit, de rând ce problema în cauză nu-și găsește ieșire publică;
– mare parte dintre profesioniști (29%) care sunt de acord cu existența presei de stat ori, altfel spus, acceptă existența presei care oferă cele mai mari șanse cenzurii;
– presiunea economică este percepută de majoritatea covârșitoare a profesioniștilor ca cea mai importantă problemă cu care se confruntă jurnalismul autohton;
– calitatea informației, etica profesională și credibilitatea audienței, ca probleme separate, sunt percepute de un număr de ziariști de 3 ori mai redus decât în cazul presiunii economice [Buletinul analitic mass-media, decembrie, 2004, -P.p.28];
– nu toți profesioniștii consideră drept necesară și importantă monitorizarea abuzurilor față de jurnaliști [http://ijc.md/Publicatii/Peisajul.pdf ];
– mare parte a profesioniștilor consideră că e greu de spus în ce direcție se dezvoltă jurnalismul, sau că direcția este greșită [Buletinul analitic mass-media, decembrie, 2004, -P. 29]. Acest fapt denotă, pe de o parte, lipsa în mediul profesional al unor repere valorice de apreciere a calității jurnalismului, iar, pe de altă parte, un potențial motivațional în favoarea schimbării, dar care schimbare nu se produce.
Dimensiunea praxiologică a profesiei este afectată de:
– rezistența insignifiantă sau lipsa de rezistență a unui număr semnificativ de instituții mediatice, mai ales, în campaniile electorale, la presiunea factorului politic. De exemplu, rezultatele monitorizării activității a 12 televiziuni și 12 radiouri în campania electorală pentru alegeri parlamentare anticipate din anul 2005 au demonstrat că: în programele de știri la televiziuni partidul de guvernământ a fost favorizat în proporție de 76,4% (ca frecvență), iar în emisiunile de opinie – în proporție de 94% – restul procentelor până la o sută revenind altor 13 actori electorali; în programele de știri radio proporția dată constituia 52,9% și, respectiv, 6%. În același rând, partidul de guvernământ a fost favorizat în știrile postului TV Moldova 1 în proprție de 82,2%, la Radio Moldova – 89%; la NIT – 97%; la TV Pervîi kanal – 98% [vezi: Buletinul analitic mass-media, iunie, 2005, -P.p.20-21];
– gradul înalt de conformism al profesiei, soldat, pe de o parte, cu o coalizare a unui anumit număr de instituții mediatice cu autoritățile și, pe de altă parte, cu o coalizare a unui anumit număr de instituții mediatice cu opoziția politică;
– „o rată înaltă de publicații scrise deținute de stat, în special în regiuni” – 72 din 420 [[http://ijc.md/Publicatii/Peisajul.pdf ];
– loc insignifiant al problemelor sociale stringente (sărăcia, prețurile, viitorul copiilor, șomajul, traficul de ființe umane, corupția, etc.) [vezi: http://www.ipp.md] în agenda de lucru a mass-mediei și, corespunzător, în produsul mediatic oferit auditoriului [vezi: http://www.ijc.md/Publicatii/resurse/monitoring_trafic.pdf; htpp://www.apel.md ; http://www.ijc.md/Publicatii/resurse/monitoring_coruptie.pdf ].
– cotă redusă a produselor mediatice proprii atât la nivel de instituții media, cât și la nivel de domeniu profesional;
– cota ridicată a știrilor scrise în baza unei singure surse de informație. De exemplu, IPNA Compania “Teleradio-Moldova” dă prioritate politicienilor și demnitarilor de stat ca surse de știri, iar principala sursă de informare pentru știrile economice o constituie guvernul [“TV Prime Time Domestic News” – Monitoring and Analysis of TV News Programs in 10 SEENPM Countries, Sarajevo: Media Plan Institute, 2007, – 238 p., versiune electronică: http://www.mediaonline.ba sau http://www.seenpm.org (“Stirile locale TV din orele de maxima audienta”), Raport de țara, relizat în cadrul Rețelei de Profesionalizare a Mass Media din Sud Estul Europei (SEENPM)];
– predilecția vizibilă a unei mari părți a profesioniștilor domeniului pentru tematica politică în pofida interesului redus al auditoriului pentru respectiva tematică. Sondajele relevă o cotă de 13,8% dintre respondenți care este interesată mult și foarte mult de politică, în timp ce 44,2 la sută – este interesată puțin sau nu este interesată deloc [Barometrul de Opinie Publică, octombrie, 2008, http://www.ipp.md]. Astfel, se crează o discrepanță între așteptările auditoriului și agenda mediatică.
Situația este explicabilă, dacă luăm în calcul că, între factorii ce influențează politica editorială, ziariștii-participanți într-un studiu realizat în 2007 de către CIJ, au indicat: statutul juridic, probleme cu clienții de publicitate și probleme cu autoritățile [http://ijc.md/Publicatii/Peisajul.pdf ]. Principalul beneficiar al mass-mediei – societatea, “nu influențează” politica editorială, ea nu prezintă ponderea necesară.
În fond, profilul profesiei capătă contururi în dependență de profilul beneficiarului produsului mediatic oferit de către profesie. Profilul beneficiarului, la rândul său, este marcat de aceleași dimensiuni: gnoseologică, axiologică, praxiologică.
Dimensiunea gnoseologică poate fi caracterizată, dacă luăm în calcul următorii indicatori:
– aproape un sfert (23,9%), după cum indică un recent sondaj de opinii, nu au citit ziare deloc, iar aproape jumătate (47,4%) – nu au citit cărți deloc în ultimile 3 luni [Barometrul de opinie publică realizat la comanda Institutului de Politici Publice (IPP) (octombrie 2008), http://ipp.md
]. Faptul este confirmat și de rezultatele sondajelor anterioare;
– cota mare a publicului care este puțin informată atât despre realitatea internă a țării, cât și despre cea internațională. De exemplu, la câteva luni de la schimbarea, în primăvara anului 2008, a Guvernului Tarlev cu cel al Zinaidei Greceanâi, aproape 8 la sută dintre respondenții unui sondaj au declarat că nu au auzit de schimbarea respectivă. 4,6% au declarat că nu au auzit de conflictul armat dintre Federația Rusă și din luna august 2008. În rândul acestora majoritatea o constituie respondenții din mediul rural, cu nivel de educație și cu nivel socio-economic scăzut. 9,1% dintre respondenții aceluiași sondaj au declarat că nu au auzit nici de decizia Rusiei de a recunoaște unilateral independența Osetiei de Sud și a Abhaziei [idem];
– cea mai importantă sursă de informare pentru majoritatea respondenților rămâne televiziunea (88,4%), care devansează radioul de două ori, iar ziarele – de 4 ori. Ziarele, în acest sens, pot concura cu familia, prietenii, vecinii, colegii de serviciu și cu zvonurile – toate, după cum se știe, având un accentuat potențial de distorsionare a informației primare. În televiziune ca sursă de informare respondenții au și cea mai mare încredere (55,4%). Dar, în același rând, posturile TV din care respondenții se informează cel mai des, sunt “Pervîi kanal v Moldove” (64,6%), “ 1” (53,4%) și “ProTV” (23,4%). Și, dacă în cazul TV “Pervîi kanal v Moldove” sexul, mediul de rezidență, vârsta, naționalitatea, educația și nivelul socio-economic al respondenților, în fond, nu contează, în cazul celorlaltor două televiziuni sunt sesizate diferențe: cu cât nivelul de educație și nivelul socio-economic este mai ridicat, cu atât mai rar respondenții se informează din programele “TV Moldova 1” și cu atât mai des – din programele “ProTV” [ibidem];
– cheltuielile pentru produsele mass-mediei și, mai ales, pentru edițiile tipărite, ocupă unul dintre ultimile locuri în preferințele de consum în structura cheltuielilor de consum în bugetele gospodăriilor casnice. Produsele mass-mediei nu sunt percepute ca bunuri de primă necesitate. „Din acest considerent, nici nu este surprinzător faptul că cererea la produsele mass-media nu manifestă tendințe de creștere… în pofida faptului că prețurile la aceste produse cresc mult mai încet decât prețurile de consum în ansamblu pe economie. De exemplu, în perioada 2002-2004 prețurile edițiilor tipărite au crescut cu 19,3%, în timp ce coșul de consum în ansamblu a devenit mai scump cu 36,8%” [Perspectivele creării în Republica Moldova a unui Birou de Audit al Tirajelor, -Ch.: S.n.,2005, Tipogr. „T-Par” SRL, -P.11 ]. Este puțin probabil ca pentru produsele mass-mediei cheltuielile să crească în viitorul apropiat, de rând ce 72,4% dintre respondenții sondajului din octombrie 2008 au declarat că veniturile familiei lor fie că le ajung numai pentru strictul necesar, fie că nu le ajung nici pentru strictul necesar [Barometrul de opinie publică realizat la comanda Institutului de Politici Publice (IPP) (octombrie 2008), http://ipp.md ].
Dimensiunea axiologică a profilului beneficiarului de produse informaționale oferite de mass-media moldovenească se reliefează din rezultatele studiilor de audiență din ultimii ani. De exemplu:
– pe 18% dintre acei care citesc cotidiene (cele mai citite – „Komsomolskaia pravda” și „Makler”) îi interesează mai mult informația internațională, pe 45% – informația națională și pe 29% – informația locală [Buletinul analitic mass-media, februarie, 2004, -P.30]. Altfel spus, doar mai puțin de o treime au șanse, mai mari sau mai mici, de a verifica veridicitatea informației ce li se oferă (în virtutea proximității spațiale). Pe de altă parte, fără un anumit echilibru al informației locale, naționale și internaționale, omul nu-și poate crea o imagine de ansamblu al tabloului realității în care trăiește;
– cota mare a respondenților care consideră că statul trebuie să se implice în stabilirea conținutului articolelor și emisiunilor instituțiilor mass-mediei – 39,2% în anul 2002 [Buletinul analitic mass-media, decembrie, 2002, p.34] și 30% în anul 2003 [Buletinul analitic mass-media, iunie, 2003, -P.28]. Și chiar dacă numărul respondenților cu studii superioare care consideră că statul nu trebuie să intervină în conținutul mass-mediei este aproape de două ori (58,5%) mai mare decât al respondenților cu studii superioare care consideră că statul trebuie să intervină (31,1%) , oricum ultimul indiciu trezește îngrijorare [idem];
Dimensiunea praxiologică a profilului beneficiarului de produse informaționale oferite de mass-media moldovenească se developează prin rezultatele acelorași sondaje de opinie ori, altfel spus, prin modul în care acesta, în temeiul cunoștințelor despre mass-media și al propriului sistem valoric raportat la cel al mass-mediei, poate aprecia și alege cu discernământ oferta mediatică. De exemplu:
– nivelul de încredere în mass-media este foarte ridicat, al doilea sau al treilea (în ani diferiți) după bisercă și armată, rareori coborând sub 50%, iar uneori – trecând de 60%. În 2007, bunăoară, acest indice constituia 66 la sută, în octombrie anul 2008 – 53% [http://www.ipp.md];
– paradoxal, dar în același timp 48,1% consideră că mass-media nu este liberă să prezinte știri și comentarii fără cenzură din partea guvernului, iar încă 29,1% nu a putut să se pronunțe la acest subiect. 40,4% dintre respondenți consideră că nu există libertatea de a critica deschis guvernul [Barometrul de opinie publică realizat la comanda Institutului de Politici Publice (IPP) (octombrie 2008), http://ipp.md ]. În ambele cazuri numărul celor care consideră contrariul este mai mic;
– la întrebarea: „În ce măsură Dvs., personal, vă simțiți liber de a spune ceea ce credeți despre conducerea țării?”, 20,9% au răspuns „în mică măsură”, iar 7,7% – „deloc”. Suma cumulată (28,6%) o depășește pe cea a respondenților care au răspuns: „în foarte mare măsură (5,4%) și „în mare măsură” (19,3%);
– cota semnificativă a celor care la întrebarea: ”În opinia dvs., compania publică de radioteleviziune (TV Moldova 1 și Radio Moldova) reflectă/prezintă corect și nepărtinitor evenimentele și fenomenele din țară?”, au răspuns „corect și nepărtinitor totalmente” (8%), „corect și nepărtinitor parțial” (21,7%) și „nu știu/nu răspund” (29,8%). De menționat că numărul respondenților cu studii superioare în primul tip de răspunsuri este de 5,3%, iar în ultimul tip de răspuns – 25%. Cu alte cuvinte, fiecare al patrulea respondent cu nivel înalt al educației nu poate aprecia critic calitatea produsului informațional care i se oferă contra plată din partea instituției publice naționale a audiovizualului [idem];
– peste 20% dintre respondenți consideră că toate partidele politice au acces egal la radio și televiziunea publică, iar în jur de 40% – nu se pot pronunța univoc [ibidem];
– un sondaj care își propunea să determine profilul consumatorului de produse mediatice realizat în anul 2003 releva că prima poziție în lista emisiunilor televizate preferate era ocupată de “Pole ciudes” (ORT, Rusia) [Buletinul analitic Mass-media, iunie, 2003, -P.29];
– un studiu al audienței a 11 televiziuni, realizat de compania AGB Nielsen Media Research (reprezentanța din Moldova) în lunile octombrie-noiembrie 2008, indica în rândul celor mai privite programe, de rând cu filmele artistice și serialele televizate, asemenea emisiuni ca: „Cirezvîceainoe proisșestvie” (TV7-NTV), „Dom-2” (TNT-Bravo), „Test de fidelitate” (2 Plus), „Șesti cadrov” (CTC), „Pole ciudes” (Primul canal-Moldova), „Azbuca sexa” (Muz TV). [http://aapm.md ]. Programele de știri și, mai ales, de știri locale cedează fără șanse rating-urilor de popularitate al emisiunilor menționate
O atare stare de lucruri denotă exigențe vădit reduse ale auditoriului față de calitatea produsului informațional pe care i-l oferă domeniul profesional jurnalistic. Exigențele reduse ale auditoriului, unicului care emană legitimitate socială către mass-media ca institut social, conduce la apariția în interiorul profesiei a fenomenului pe care îl denumim „autosuficiență” profesională. El se manifestă printr-o autoliniștire pe cât de amăgitoare, pe atât de periculoasă și pentru societate, și pentru profesie. Pericolul pentru societate rezidă în informare inadecvată care nu poate genera acțiuni adecvate, benefice democrației și progresului. Pericolul pentru profesie rezidă în degradarea nivelului de profesionalism. Chiar dacă parte dintre profesioniști conștientizează calitatea joasă a produsului propriu oferit auditoriului, ea nu este motivată să-l îmbunătățească dacă oricum “se vinde”. Altfel spus, valorile pe care trebuie să se țină profesia nu trec în produsul ei și deci, rămân nesolicitate – situație echivalentă cu stagnarea profesiei, dar și cu stagnare în progresul social. Pericolul e cu atât mai mare, cu cât în situații de forță majoră pentru profesie, de altfel, frecvente în realitățile moldovenești, profesioniștii nu sunt protejați nici de breaslă, nici de societate. Elocvente, în acest sens, sunt cazurile abuzive de constrângere din partea autorităților a unor profesioniști aparte sau a unor colective profesionale întregi, cazuri față de care societatea fie a avut o reacție anemică, fie nu a reacționat. Aceste realități demonstrează două lucruri esențiale: 1) societatea nu conștientizează în suficientă măsură rolul și rostul mass-mediei pentru propriile beneficii și nu reacționează adecvat nici în cazul dispariției vre-unei instituții mediatice. Ea, în cazul în care este privată de un canal de informare, percepe abuzul ca față de jurnaliști și nu ca față de sine; și 2) profesioniștii domeniului nu conștientizează în suficientă măsură rolul și rostul lor în progresul social și, deci, ratează inițiativa “apropierii” de acei care sunt unicii lor dătători de legitimitate socială. Astfel, s-a creat situația în care oferta profesională nu depășește cererea socială – formulă a unui echilibru care pe termen scurt determină stagnarea, iar pe termen lung – regresul.
Concluzii și recomandări:
– independența Republicii Moldova a creat premise favorabile dezvoltării unui sistem mediatic de model nou bazat pe valori universal recunoscute ale jurnalismului democratic. În raport cu realitățile de până la declararea independenței țării mass-media moldovenească, valorificănd valențele libertății, a înregistrat o dezvoltare cantitativă și calitativă impresionantă: a crescut numărul instituțiilor mediatice de presă scrisă și de presă electronică; s-a diversificat tipologia instituțiilor mediatice și ca politică editorială, și ca arie de răspândire, și ca statut juridic, și ca tip de proprietate, fapt esențial pentru pluralismul mass-mediei; s-a diversificat aria tematică și geografică a produselor mass-mediei prin valorificarea temelor anterior tabu și prin valorificarea tot mai insistentă a informației oferită de rețeaua Internet; s-au diversificat modalitățile de reflectare a activității puterii – de la proslăvirea (ca și odinioară) a guvernării până la atitudini critice și foarte critice fața de tot ce fac autoritățile, fapt inimaginabil anterior; pentru prima dată mass-media a început să funcționeze în condițiile abolirii cenzurii oficiale etc. Totuși, mass-media din Republica Moldova valorizează în măsură mică valențele libertății. În noi condiții istorice ea a abandonat parțial vechiul model profesional, dar nu a aderat plenar la un nou model, necesar dezvoltării unui jurnalism democratic. Situația creată păstrează în sine un important potențial generator de fenomene negative și, în primul rând, fenomenul fiduciarizării libertății, în general, și a libertății mass-mediei în particular; și fenomenul recidivizării modelului totalitar al mass-mediei. Practicarea jurnalismului factual, ar spori capacitatea domeniului în exercitarea funcției de informare a societății. Modul în care mass-media valorizează libertatea este unul defectuos și nu oferă șanse de minimizare a constrângerilor, ci, dimpotrivă, le perpetuează și le înmulțește prin autoconstrângeri. În definitiv, mass-media, din “devoratoare” a libertății omului trebuie să devină și generatoare a libertății omului. Este calea cea mai sigură de legitimare socială a sa;
mass-media din Republica Moldova activează într-un cadru juridic scris, în bună parte, conform legislației europene și internaționale în domeniu. Cadrul juridic oferă mass-mediei garanții temeinice de funcționare: drepturi, libertăți și responsabilități; procedură simplificată de înregistrare pentru presa scrisă și proceduri clare de constituire pentru presa electronică; accesul la informația de interes public; protejarea surselor de informație; soluționarea litigiilor pe cale judiciară etc. Modul în care este inerpretată și aplicată legislația ce reglementează activitatea în domeniul mass-mediei, generează un mare potențial coercitiv pentru aceasta. Republica Moldova a adoptat o legislație democratică în lipsa obiectivă a atașamentului față de valorile democratice. Prin urmare, era previzibil fenomenul care generează decalaj între prevederile legale și practicile reale, și care diminuează efectul așteptat de pe urma constituirii unui câmp juridic favorabil activității mass-mediei. Respectivul decalaj deseori ia forma unor constrângeri “legale” ale mass-mediei și, în perspectiva vizibilă, nu va putea fi lichidat, deși o diminuare a lui este posibilă prin: minimizarea analfabetismului juridic în mediul jurnalistic care, în timp, să favorizeze formarea unei culturi juridice ca parte componentă a culturii profesionale și, mai larg, sociale; maximizarea accesului la legislația națională și internațională prin creșterea și lărgirea distribuirii tirajelor publicațiilor de profil, inclusiv “Monitorul Oficial”, prin traducerea în limbile de circulație largă în Moldova și editarea operativă a documentelor de profil adoptate de Consiliul Europei și Uniunea Europeană, prin sporirea gradului de accesibilitate a jurnaliștilor la rețeaua Internet; stabilitatea relativă a legislației prin abandonarea practicii de modificare frecventă a cadrului juridic, deseori, neîndreptățită și neoportună; independența reală a puterii judecătorești; transparența proceselor de judecată, etc;
mass-media din Republica Moldova începe să fie percepută și ca agent economic specific, scopul căruia este, prin conținuturi mediatice, “producerea” auditoriului. Astfel, în premieră, mass-media intră în competiție de piață, competiție desfășurată atât în interiorul profesiei, cât și în exteriorul ei. Lipsa obiectivă a abilităților manageriale și la nivel de sisitem social, și la nivel de ramură, și la nivel de instituție mediatică, “suprapusă” pe criza economică acută, chiar în condițiile existenței unui cadru juridic economic suficient, a generat o dezvoltare incoerentă și defectuoasă a domeniului, caracterizată, în mare, de: poziția puternică a statului ca agent economic, inclusiv pe segmentul distribuirii presei scrise și repartizării frecvențelor radioelectrice; o creștere insignifiantă, pe parcursul unui întreg deceniu, a pieței de publicitate; o “invazie” a produselor mediatice străine în spațiul informațional național, care a generat fenomenul “parazitismului” mediatic; un deficit cantitativ și, mai ales, calitativ de produse informaționale autohtone, iar în consecință, un deficit de resurse pecuniare care afectează independența economică a mass-mediei. Parte din mass-media, cu precădere cea centrală, a început de curând să se asigure cu “instrumente de lucru” obligatorii pentru activitatea în condiții de piață, cum ar fi, de exemplu, mecanisme de auditare a tirajelor publicațiilor periodice sau de măsurare a auditoriului canalelor de radio și televiziune. Totuși, un număr important de instituții mediatice nu-și “măsoară” auditoriul pe care-l “produce spre realizare”, fapt ce îl vulnerabilizează în fața sponsorilor și a furnizorilor de publicitate. În consecință, sunt acceptate cu ușurință finanțări directe sau indirecte fie din partea statului, fie din partea formațiunilor politice. Lipsa unui management adecvat la toate nivelurile degradează în constrângeri economice soldate fie cu dispariția de instituții mediatice, fie cu o condiție economică precară a mass-mediei, fapt care, în ultimă instanță, nu-i poate favoriza independența economică ce stă la temelia libertății ei. Mass-media percepe dificultățile economice drept cea mai gravă problemă a sa. O ameliorare a stării de lucruri ar putea interveni dacă: ar spori capacitatea managerială, în primul rând, în interiorul profesiei, inclusiv prin crearea “instrumentelor de lucru” solicitate de piață – birouri de audit a tirajelor, agenții de măsurare a audienței etc; ar slăbi pozițiile statului ca agent economic pe piața mediatică, inclusiv pe segmentul distribuirii tirajelor și a publicității; ar crește dinamic piața de publcitate prin limitarea accesului în spațiul informațional național al publicității străine care nu este contractată de agenți economici autohtoni; ar fi contracarat fenomenul “parazitismului” mediatic prin impunerea legală, în primul rând, a radiodifuzorilor, de a plasa publicitatea exclusiv în propiul volum/spațiu de emisie; ar fi acordate pe un termen de 3-5 ani facilități fiscale referitoare la plata TVA, la procentul impozitului pe venit, la importul de echipamente și utilaje, la plata pentru achiziționarea hârtiei de ziar și pentru distribuirea tirajelor etc; ar crește investițiile interne și, mai ales, externe în dezvoltarea domeniului;
profesionalizarea este o conditie a libertătii mass-media si o circumstanța atenuanta pentru coercitia, aplicata, mai ales, din partea autorităților Mass-media din Republica Moldova este la începutul procesului de profesionalizare. El este caracterizat, în mare, de substituirea conținutului vechi din corpul de cunoștințe academice profesionale cu noi conținuturi orientate spre profesarea unui jurnalism democratic; de creșterea numerică și de diversificare a instituțiilor formative profesionale; de creșterea numerică a asociațiilor din interiorul profesiei și de diversificarea profilului lor; de constituirea unor elemente ale mecanismului de autoreglementare a domeniului profesional; de apariția “germenilor” unui nou sistem valoric profesional în formare etc. Procesul, însă, este afectat de “maladiile creșterii”: eterogenitatea cunoștințelor profesionale unde “conviețuiesc pașnic” principiile jurnalismului totalitar cu cele ale jurnalismului democratic; lipsa identității profesionale; lipsa unui sistem valoric profesional împărtășit și urmat de majoritatea profesioniștilor; un grad scăzut de coeziune profesională; “transparența” granițelor câmpului ocupațional și al teritoriului profesional care “amână” autonomizarea domeniului și vulnerabilizează “opoziția” lui față de constrângerile atât intramedia, cât și extramedia de tot genul; autosuficiența profesională generată de lipsa unei relații adecvate și coerente între profesie ca subsistem social și societate ca sistem social, care să echivaleze cu legitimarea socială a mass-mediei. Procesul profesionalizării poate fi accelerat prin: omogenizarea corpului de cunoștințe academice profesionale pe temelia principiilor jurnalismului democratic și îmbogățirea lui pe contul ultimilor cercetări relevante în domeniu făcute în interiorul și în exteriorul țării; extinderea spațiului de desiminare a cunoștințelor academice profesionale până la “perimetrul teritorial” al profesiei; orientarea și adaptarea instituțiilor formative profesionale la necesitățile domeniului profesional solicitate de noile realități ale economiei de piață; autonomizarea profesiei prin deetatizarea presei și prin minimizarea influenței factorului politic și economico-financiar asupra activității mass-mediei; constituirea unui mecanism de autoreglementare în domeniu, care să cuprindă standarde de etică profesională împărtășite de majoritatea profesioniștilor, organe recunoscute de supraveghere a respectării eticii profesionale, publicații specializate cu politici editoriale orientate spre tematica și problematica profesională, institutul ombudsmanului etc; determinarea unui statut clar și univoc al membrului profesiei acceptat la nivel de breaslă și la nivel de societate; constituirea structurilor în interiorul profesiei capabile să poarte un dialog social, inclusiv cu părțile participante la negocierea contractelor colective anuale de muncă la nivel de domeniu; instituirea unui Centru multidisciplinar de reciclare a cadrelor din domeniu.
Democrația ca regim social oferă șanse maxime de valorizare a libertății omului și, prin aceasta, realizarea proiectului uman în condiții de non-violență. În acest sens, mass-mediei ca furnizor principal de informație îi revine un rol extrem de important ca generator de libertate. Mass-media își poate adjudeca utilitatea și legitimitatea socială în condițiile erei informaționale doar prin propriul angajament de a lărgi spațiul libertății individuale și sociale, în general.
Cuvinte-cheie
Fenomenul libertății, valențe ale libertății, limitele libertății, drepturile omului, libertatea cuvântului, pluralismul de opinii, garanții ale libertății, fenomenul coerciției, tipuri de coerciție, legitimarea coerciției, limitele coerciției, relația mass-media – libertatea, relația mass-media – coerciția, principii ale democrației, jurnalism, principii ale jurnalismului, mass-media în tranziție, misiunea mass-mediei, cadrul juridic și libertatea mass-mediei, aplicarea legislației mass-mediei, factorul economic și independența mass-mediei, managementul mass-mediei, profesionalismul și libertatea mass-mediei, proces de profesionalizare, elemente ale profesionalizării, corp de cunoștințe profesionale, instituții formative profesionale, autoreglementare, coduri de conduită profesională, standarde profesionale, asocierea profesională, mass-media și procesul globalizării, vocația socială a mass-mediei, legitimitatea socială a mass-mediei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mass Media Sub Incidenta Libertatii Si Coercitiei (ID: 107299)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.