Mass Media Si Violenta Simbolica In Lumea Contemporana

LUCRARE DE LICENȚĂ

Mass Media și Violența Simbolică în Lumea Contemporană

Rezumat( Cuprins)

Lucrarea de față propune să exemplifice diferite teorii despre mass media și violența simbolică în lumea contemporană.

Introducere

Violența și agresivitatea reprezintă fenomene sociale complexe, ale căror modalități de manifestare, consecințe sociale și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control social cât și opinia publică. Violența și agresivitatea sunt fenomene care se completează și care generează o serie de consecințe negative și distructive asupra structurii și stabilității sociale și provoacă stări demoralizatoare și de insecuritate la nivelul grupurilor și indivizilor.

Deși cauzele violenței sunt diversificate, studiile și cercetările întreprinse pe aceasta tema releva ca – sursele – sunt alimentate de perpetuarea unor structuri economice, politice și sociale deficitare care sunt incapabile sa atenueze, în anumite momente dificultățile economice, inflația, sărăcia și șomajul, inegalitățile și inechitățile între indivizi și grupuri sociale. Violența, în virtutea desfășurării sale spectaculoase, beneficiază din partea mass-mediei de o extindere la scară socială extrem de largă.

Expunerea prelungită la violența prin mass-media poate să aibă efecte cumulative directe asupra tinerilor și asupra lumii adulte și un efect pe termen lung din ce în ce mai nociv asupra valorilor general admise de societate.

Considerând ca fenomenul violenței are o determinare multicauzală, lucrarea de față își propune o inventariere a principalelor aspecte teoretice, metodologice și practice legate de specificul și particularitățile acestui fenomen în condițiile societății noastre contemporane.

Lucrarea este structurata pe capitole, trei la număr, acestea având după caz, mai multe sau mai puține subcapitole. Într-o prima parte a lucrării sunt prezentate unele perspective teoretice și modele conceptuale privind fenomenul de violență, accentul fiind pus pe însăși definiția de violență (concept și structură), formele de manifestare și sursele de influențare.

În capitolul al doilea, sunt expuse principalele teorii explicative ale impactului realizat de proliferarea voilenței in mass-media.

În capitolul al treilea, pornind de la definirea senzaționalului, prezentăm maniera în care mass media influențează prin diverse știri despre violență, exploatând în acest fel slăbiciunea publicului pentru senzațional în context contemporan.

CAPITOLUL I

FENOMENUL DE VIOLENȚĂ

DEFINIȚIE ȘI CONCEPT

Noțiunea de violență poate fi explicată prin intermediul noțiunii de devianță. „Devianța înseamnă ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni” (Maurice Cusson apud Boudon R., 1997, p. 440).

De obicei, violența își manifestă influența prin efecte direct observabile, predominant de natură fizică, cum ar fi violența materială prin comportamente deviante, dorințe și pulsiuni instinctuale încărcate de energii psihice negative, tendința de a domina o altă persoană până se atinge obediența sa, violența în stare pură.

Evoluția societății contemporane, evidențiază faptul că, în pofida intensificării intervențiilor statului, justiției și administrației în acțiunea de prevenire și combatere a delicvenței și criminalității, asistăm la o extensie a actelor de violență și agresivitate, îndreptate împotriva persoanelor, patrimoniului public sau privat.

În contextul contemporaneității de azi, fenomenul de violență reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control social cât și opinia publică. Este important de remarcat și faptul că inegalitățile sociale dintre indivizi și grupurile sociale, crizele economice, inflația, sărăcia, șomajul generează stări conflictuale și tensiuni sociale.

În Dicționarul Politic, din 1975, violența avea o definiție științifică și anume : „aplicarea forței în relațiile interumane sau interstatale, recurgerea la presiune psihologică și chiar la exterminare fizică, pentru a se obține supunerea față de o voință străină”.

Ori de cate ori un fenomen, eveniment, etc. devine cotidian, comunitațile și indivizii tind să-l defineasca în termenii normalității. Asimilat in această formulă în conștiința unei comunitați, evenimentul sau fenomenul în cauză este acceptat ca parte a interacțiunilor cotidiene și definește astfel ca naturale, normale, obișnuite, acțiunile sociale care-i poartă amprenta. In astfel de situații se află fenomenul violenței sociale și/sau politice:

“Oricine este interesat de istorie și politică nu poate să nu țină seama de rolul imens pe care violența n-a încetat să-l aibă în treburile obștești și în comportamentul oamenilor”. Ar putea sa para surprinzător faptul că s-a scris prea puțin cu scopul analizei acestui fenomen. Sau poate tocmai pentru că se întâlnește la toate nivelele vieții sociale, violența devine un lucru normal, asimilat si acceptat ca parte a modului uman de a fi in comunitate. Istoria ne invata ca acțiunile umane stau sub semnul violenței, având, conform lui Renan, o “natură accidentală, inconsecvență, imprecisă”.

În Dicționarul Politic, din 1975, violența avea o definiție științifică și anume : „aplicarea forței în relațiile interumane sau interstatale, recurgerea la presiune psihologică și chiar la exterminare fizică, pentru a se obține supunerea față de o voință străină”.

Alti teoreticieni definesc violența ca o verigă a unui întreg proces. Engels, de exemplu, priveste violența ca fiind acceleratorul dezvoltării economice. “Oriunde structura de putere a unei țări intră în contradicție cu evoluția sa economică”, puterea politică va fi învinsă, în pofida instrumentelor sale de violență.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 1984, violența este „însușirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare, intensitate, tărie (2); lipsă de stăpânire în vorbire sau în fapte, vehemență, furie (3); faptul de a întrebuința forța brutală, constrângere, violentare, siluire, încălcarea ordinii legale (4); faptă, violentă, impulsivă (5)”.

În zilele noastre, conotația cuvântului violență a căpătat noi aspecte în Dicționarul Limbii Române pentru Elevi și anume, „violența” reprezintă în primul rând o „însușire, caracter a ceea ce este violent; putere mare, intensitate, tărie”; în al doilea rând, „lipsă de stăpânire în vorbă sau în fapte, vehemență, furie”; în al treilea rând, „faptul de a întrebuința forța brutală, constrângere, violentare”.

Fenomenul este generalizat și se regăsește în toate societățile, fie ele occidentale sau foste comuniste, cu precizarea că această creștere a actelor de violență este mult mai accentuată în toate țările foste comuniste, decât în cele occidentale.

Îngrijorător este mai ales ritmul de creștere, modificările în structura criminalității, în direcția „marii criminalități” și mai ales a violenței.

Dintr-un studiu comparativ referitor la evoluția criminalității în capitalele est-europene (Varșovia, Praga, Budapesta, București, Sofia, Moscova) a reieșit că din cele 22 de motive de neliniște prezentate subiecților investigați, violența, ca și crima organizată ocupă primele două locuri, cu un procent de 75% și respectiv 70%, față de degradarea stării sociale 55%, de război sau pericol 57%, sau șomaj 48%.

Alarmante sunt și modificările de ordin calitativ ce au intervenit. De la tipul de violență primitiv, legat în special de consumul de alcool, precum și violența de tip pasional, se trece la o violență de tip utilitar (tâlhării, omorul de interes material), sau asociate crimei organizate (traficul de stupefiante, furtul de mașini etc.).

Reprezentând o problemă socială, ale cărei modalități de manifestare și soluționare, interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație), cât și opinia publică, asemenea tipuri de delicte și crime comise prin violență, tind să devină deosebit de intense și deosebit de periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor; indivizilor, fiind asociate de multe ori, cu cele din crima organizată, terorism și violența instituționalizată, specifice „subculturilor” violenței și crimei organizate.

Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență întâlnite în diferite societăți, cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce își au propria lor etimologie.

Totodată, aprecierea și definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o societate, de anumite interese sociale și politice, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt relative spațial și temporal (atât de la o societate la alta, cât și de la o perioadă la alta).

Studiile și cercetările efectuate în diferite țări relevă faptul că delictele și crimele comise cu violență prezintă anumite particularități, comparativ cu alte tipuri de crime și anume:factorii de personalitate sunt implicați cu precădere în comiterea acestui tip de delicte, comportamentul violent fiind, adesea, consecința unor stări de frustrare individuală, manifestate la anumiți indivizi; delicvenții care săvârșesc asemenea fapte cu violență, cedează de asemenea unor impulsuri de moment sau unor stări explozive, neavând capacitatea de a-și stabili și controla echilibrul emoțional necesar; comiterea delictelor cu violență este potențată de un nivel de instrucție, scăzut al delicvenților ca și integrarea deficitară în familie,profesie, comunitate; printre factorii defavorizanți ai acestor delicte și crime se numără consecințele stării de dezorganizare personală și neorganizare a unor indivizi, datorate creșterii demografice, urbanizării, imigrației și proceselor de aculturație; consumul de alcool, care precede de multe ori fapta violentă, reprezintă un puternic factor criminogen, implicat în fapta delincventă; între autor și victimă preexistă sau apar accidental anumite relații, care explică violența, victima aflându-și și ea rolul bine determinat în declanșarea delictului sau crime.Astfel, între mobilurile care sunt urmărite prin asemenea delicte, mai frecvente sunt cele de jaf, răzbunare, gelozie (în cazul omorurilor), satisfacerea unor instincte sexuale (viol) sau materiale (tâlhărie); între mijloacele cele mai frecvente utilizate în aceste delicte sunt lovirea, sechestrarea, șantajul și constrângerea (fizică, morală sau simbolică).

În general, psihologii înțeleg prin comportament violent, acel comportament care duce la vătămarea celui atacat, fie că este vorba de distrugere sau rănire, fie că este vorba de enervare, ironizare sau jignire.

Violența este văzută ca fiind utilizarea forței și constrângerii de către individ, grup sau clasa socială în scopul impunerii violenței asupra altora. Termenul de „violență” dobândește semnificații particulare în funcție de contextul de referință în care își fixează sensul.

Teoreticienii ai violentei sociale si politice sunt de acord că orice societate se întemeiază pe violență. Contractualiștii explică apariția societății umane, organizată după regulile familiare nouă, prin intermediul unui “pact”, “contract” între comunitate și o asociație capabilă a asigura protecția indivizilor împotriva eventualelor agresiuni ale “celorlalți”. Asociațiile de protecție ajung să dețină monopolul asupra violenței, prin transferul benevol al acesteia din proprietatea fiecărui individ în cea a “protectorilor”, cum ar spune Hobbes pentru care starea de natura este bellum omnium contra omnes.

Evident, aceste asociații vor deveni determinantele societății, preluând funcția de apărare a unui teritoriu bine delimitat spațial și funcția de impunere a unor norme – legi, pe baza cărora să fie asigurat controlul manifestărilor agresive în interiorul comunității și capacitatea de reacție la agresiunile externe.

Violența individuală era legea structurantă și ordonatoare a societății prestatale. Obiectul contractului, în aceste condiții, este cedarea dreptului privat la violență contra garanției proprietății și vieții indivizilor. Dreptul individual la violență este preluat de instituții specializate, de stat și exercitat prin intermediul unor specialiști în mânuirea instrumentelor violenței instituționale care asigură pacea comunității.

Se disting aici două tipuri de violență: cea individuală, caracteristică stării de natură și cea instituțională a societății organizate, exercitate prin instrumentele statului si care au rol ordonator si organizator in societate.

Puterea devine astfel apanajul celor care dețin controlul violenței. Această putere “se va autodelimita prin autoinstituire. Ea acumulează bunuri și manipulează semne și simboluri peste care își declară monopolul. Noua Putere controlează lumea socială și doar Ea poate stabili formula Ordinii”. Apare astfel Statul. Violența care menține coeziunea grupului-stat este violența represiune, temeiul ei fiind legea sau arbitrarul unui individ sau al unui grup de indivizi.

Identitatea grupului este apărată prin agresivitate. În viziunea lui Hobbes, Leviathanul își asumă protecția proprietății și siguranța unei coexistențe pașnice prin monopolul asupra violenței, dobândit prin renunțarea tuturor indivizilor la folosirea privată a V.Philippe Brand afirmă și el că la începutul politicului se află conflictul, cu funcția sa de elucidare a raporturilor sociale reale. Toate societățile fug de conflict, de violență. Dar în opinia lui Brand, conflictul este un fenomen pozitiv, cu condiția să fie stăpânite costurile și controlate posibilele derapaje.

2. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Din punct de vedere juridic, violența caracterizează folosirea forței fizice sau autorității personale pentru a produce un prejudiciu sau o vătămare a integrității unei persoane.

În sociologia politică, violența semnifică un mijloc pentru asigurarea dominației de clasă sau pentru dobândirea unei poziții dominatoare, concretizate sub forma războaielor de cucerire, terorismului internațional etc.

În antropologia culturală, violența este echivalentă cu constrângerea exercitată de o anumită comunitate culturală asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asupra altuia, prin intermediul unor agenți represivi cu caracter economic, politic sau spiritual, în scopul modelului dominator.

În psihologie, violența desemnează comportamentul violent manifestat cel mai adesea în urma unor frustrări.

În sociologie, violența nu mai este o resursă a puterii claselor sau grupurilor privilegiate, ci un mijloc compensator la care recurg clasele și grupurile sociale defavorizate (atunci când promovarea intereselor nu se poate realiza pe „căi normale”) sau marginalizate, constituite de indivizi lipsiți de resurse, neintegrați social ori socializați în mod deficitar (ca o reacție de compensare față de situația stigmatizantă și deci devianța în care se află).

Absența accesului la mijloacele instituționalizate de realizare a scopurilor socialmente dezirabile, constituie motivul pentru care acești indivizi recurg la mijloace ilicite, ilegitime, adeseori violente, prin intermediul cărora pot dobândi acces la „oportunități sociale”. Violența este astfel o consecință a marginalizării, a proceselor de dezorganizare socială, manifestându-se prin comportamente violente care încalcă legea sau codurile normative nescrise.

Atunci când indivizii aparțin unor asemenea subculturi, utilizează mijloace și modalități antisociale și ilegitime, ne aflăm în fața unor „subculturi delincvente”. În cadrul acestor subculturi există un sistem de norme și valori, standarde și reguli de conduită care este diferit de cel al societății, uneori fiind chiar contradictoriu cu sistemul dominant (cum este de pildă cazul așa numitelor contraculturi). R.A. Cloward și L.E. Ohlin, inspirați din paradigma elaborată de Merton privind anomia, induc noțiunea de „oportunitate diferențială”, reprezentată prin ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale își realizează interesele și scopurile dezirabile. În funcție de aceste oportunități (legitime sau ilegitime) și de mijloace utilizate (licite sau ilicite) se structurează spre conformitate sau devianță, care sunt independente de pozițiile ocupate de indivizi în cadrul „structurii de oportunitate”.

La nivelul vechilor societăți, există și un alt tip de violență, exceptând violența fondatoare a comunității, care își avea rădăcinile în acel illo tempore anterior constituirii ei. Este vorba despre violența sacrificată, violența reticală. “Violența intestină” a grupului nu putea avea alt canal de evacuare, decât sacrificiul, doar în acest fel putând fi menținută ordinea. Acest lucru se întâlnește nu doar la nivelul ritualurilor religioase prin care trebuiau “îmbunați” zeii. Romanii (elita) își făcuseră un adevărat “crez” din expresia “pâine și circ”, ultimul element al acesteia fiind coordonată ce asigura canalizarea violenței interne a grupului spre victima ce aparține în majoritatea cazurilor exteriorului comunității.

Sângeroasele spectacole date de gladiatori, de fiarele ce sfâșiau “dușmanii” Romei, aveau funcția de transfigurare a impulsurilor violente ale populatiei si de mantinere sub control. Departe de a avea vreo teoretizare asupra acestei legi sociologice potrivit careia orice grup are un potential de violenta intestina, guvernantii Romei vechi au inteles ca”painea și circul” pot canaliza agresivitatea colectiva spre un derivat, altul de cat proprii lor guvernanti.

Ideea de violență simbolică este folosită prima dată de Pierre Bourdieu, fiind o inovație a sociologiei educației. Apare în încercarea sa de a deconspira “relațiile de determinare dintre sistemul puterii politice și sistemul de învățământ” – ca cea mai eficientă cale de reproducere a relațiilor de putere într-o societate.

Lumea socială funcționează “simultan ca un sistem de relații de putere și ca un sistem simbolic”. Altfel spus, luptele pentru putere se duc în societate inclusiv la nivel simbolic și constau în tendința de apropiere a bunurilor simbolice apreciate ca semne distinctive la nivelul întregului social.

Bunurile simbolice oferă adevărate spectacole de violență simbolică asupra consumatorului de simboluri – membru al societății respective. Este deci o violență invizibilă, nepercepută niciodată ca atare. Violența simbolică este deci, “violență societală ocultă, care asigură sistemul dominației și conferă legitimitate procesului de autoreproducere a relațiilor de putere”.

Lumea socială este una a schimburilor de protecție (de servicii), de muncă, o lume a creditelor, a obligațiilor simbolice. Violența simbolică poate lua forme ale violenței invizibile, de câtre ori violența brutală, deschisă este imposibilă, condamnată social.

Violența simbolică nu este niciodată recunoscută, ea fiind cea care asigură sistemele de dominație și conferă legitimitate procesului de reproducere a relațiilor de putere. Instrumentele de impunere a capitalului simbolic al elitei sunt sistemul de învățământ și mass media. Și există violență simbolică de fiecare dată când grupul de la putere deține monopolul asupra acestora.

Violența schimbă lumea și este posibil ca această schimbare să ducă la o violență mai pronunțată. Luând în calcul teoriile lui Pareto, cu cât viața politică tinde spre birocrație, cu atât mai mult se apelează la violență, pentru că birocrația este forma de guvernare în care fiecare individ este total lipsit de libertate politică și de puterea de a acționa. Acest tip de violență este cel care si dupa care a inceput sa domine si sa ofere legitimitate în secolul nostru, datorită în special mass-mediei.

Spectrul agresivității umane este larg. Omul își poate orienta agresivitatea direct împotriva unui congener lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizându-l. Agresivitatea umană poate de asemenea acționa indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta și prin refuzul contactului social, ajutorului sau discuției de pildă.

Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva unui individ sau grup, atât în conflictul ideologic, cât și în cel armat. Tuturor acestor forme le este comun faptul că, cu ajutorul lor se exercită asupra unui congener sau unui grup de congeneri o presiune, care conduce în cele din urmă la îndepărtarea acestora față de cei cu rang înalt, sau față de norma grupului.

CAPITOLUL II

MASS-MEDIA – SURSĂ DE INFLUENȚARE

A VIOLENȚEI ȘI AGRESIVITĂȚII

Atât în unele surse scrise (ziare, reviste, cărți), cât și în cadrul programelor de televiziune, apar diferite acte de violență, de aceea unii autori au pus problema dacă expunerea la violență poate determina creșterea agresivității. Părerile specialiștilor sunt împărțite. Unii consideră că expunerea la violență ar avea efecte catharsice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acționa agresiv.

Alți autori, însa, ce se bazează, mai ales, pe teoriile învățării sociale, consideră că expunerea la violență conduce în mai mare măsură la creșterea agresivității decât la catharsis. În ultimul timp, însă, se pare că majoritatea autorilor înclină balanța tot mai clar în direcția efectelor negative ale expunerii la violență. Paul Iluț (1994) include în lista efectelor negative ale mass-mediei asupra agresivității următoarele: dezinhibiția, învățarea de tehnici de agresiune, afectarea operaționalității sistemului cognitiv, desensibilizarea față de victimă.

Mass-media are pretutindeni în lume o importanță deosebită, constituindu-se astăzi într-o forță imensă, care nu numai că informează, dar și modelează atitudini și comportamente. Mass-media influențează profund pe oameni în felul de a înțelege viața, lumea și propria lor existență.

Ce este mass-media ?

Sintagma, consacrată mai întâi în limba engleză și atât de des întrebuințată în limbajul curent, reunește un cuvânt englez: mass, prin care se înțelege „o cantitate mare de entități agregate” și altul de origine latină: mediu, plural media – cuvânt de origine latină – „mijloc de transmitere a ceva”, se referă la „mijloacele de comunicare în masă”, înțelese ca „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”. Mijloacele de comunicare în masă sunt: presa scrisă, radio, televiziune, internet, cinema, publicitate prin afișe etc.

Primul astfel de mijloc de comunicare, ordinea istorică, este tiparul, inventat în anul 1455 de Johann Gutenberg.

Însă, se consideră că putem vorbi de mass-media abia la mijlocul secolului al XIX-lea, adică din momentul în care audiența a devenit destul de largă și eterogenă. Ziarele și cărțile publicate înaintea acestei perioade, adresându-se exclusiv unor elite.

Dezvoltarea semnificativă a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs însă, în acest secol prin apariția mass-mediei electronice: prima jumătate de secol a fost marcată de apariția cinematografului și a radioului, iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii. În sfârșit, perioada pe care o traversăm este prin intermediul diferitelor mijloace ca și un sistem de control al comunicării. De la începuturi și până astăzi oamenii au comunicat între ei și și-au transmis gânduri, idei, cuvinte etc. influențându-se reciproc. De aceea și comunicarea a fost înțeleasă și definită diferit de-a lungul timpului.

Astăzi, în viața cotidiană a omului, comunicarea capătă o dimensiune și o semnificație cum n-a avut-o vreodată în istoria umanității. S-a afirmat de multe ori că în zilele noastre comunicarea ia proporții neobișnuite, ea este o caracteristică esențială a civilizației și a devenit incontestabil o instituție.

Nu există domeniu al vieții în comun care să nu folosească într-o măsură mai mică sau mai mare, de aceea ce numim cu sens larg, comunicare, definită de dicționare ca „acțiunea omului de a comunica”, „de a stabili o relație cu alte persoane”, „de a fi în legătură de idei, gânduri etc.”, sau cât se poate de simplu „comunicarea între două persoane”.

Totodată, comunicarea trebuie înțeleasă, deopotrivă, ca activitate, lucrare, stare de relație cu altă persoană – dar și ca rezultat al acestei activități sau lucrări umane – „comuniune”.

Efectele mass-mediei se pot manifesta în numeroase domenii ale vieții umane: social, cultural, politic, economic, religios. Este o realitate astăzi că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o mare influență pozitivă sau negativă, pot ajuta la o evoluție sau involuție a obiceiurilor, tradițiilor, ideilor, principiilor, a normelor de viață, în general a civilizației, pot accelera sau frâna procesul intelectual sau cultural al omului sau a unei comunități. De regulă, mijloacele de media ( radioul, presa, televiziunea ) reflectă opinia publică prin intermediul publicității făcute rezultatelor anchetelor, sondajelor de opinie.

Din păcate, accesul la informație prin intermediul mass-mediei nu se constituie întotdeauna într-un factor cu rol formativ, în sensul ziditor al cuvântului. Câteodată – și vremurile prezente par să confirme din ce în ce mai mult acest lucru – mass-media nu reușește să concretizeze în fapt potențialul benefic pe care îl are, ci, dimpotrivă, devine un instrument al violenței. Agresiunea informațională cu care mass-media contemporană impune imagini în conștiința publică, intră adesea în conflict cu aspirațiile spirituale la nivel individual sau social.

Sintagma mass-media desemnează ansamblul mijloacelor de informare în masă ori chiar comunicarea de masă, în întregul ei.

De-a lungul deceniilor expresia mass-media a fost înlocuită de termenul media care semnifică, simultan, tehnica de producere și transmitere a mesajelor, suma mesajelor difuzate și chiar ansamblul producătorilor acestor mesaje. Astăzi se folosesc construcții lingvistice care conțin acest cuvânt și care s-au impus în limbajul specialiștilor: multimedia, noile media, macromedia, hypermedia, media analysis, mediatizare sau mediere.

Mass-media, în concepția lui Sergiu Tămaș, este definită astfel: „Ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a maselor sau, altfel spus, comunicarea de masă realizată prin presă, radio, televiziune, cinematograf, discuri și alte mijloace. Gruparea lor într-o singură categorie se întemeiază pe faptul că toate contribuie la crearea unei culturi de masă, proprie civilizației moderne, diferită de cultura rezervată publicului instruit, cultură dobândită prin instituții de invățământ și cărți. Cultura de masă vehiculează prioritar anumite valori (tinereșe, frumuseșe feminine sau masculine, confort, consum) și elaborează o mitologie proprie (vedete). Comunicarea de masă a devenit deosebit de importantă în politică și activitatea de guvernare a societății, datorită posibilităților oferite pentru informarea și influențarea milioanelor de cetățeni, ceea ce a determinat o anumită estompare a formelor tradiționale de comunicare politică. În aceste procese, un rol prioritar revine televiziunii.”

În timp, elementul media a constituit un prilej de controverse și dispute conceptuale, ajungând să primească accepții diverse:

tehnică sau un ansamblu de tehnici de:

producere a mesajelor și de fabricare a unor suporturi manevabrile, ceea ce implică un anume timp de transport;

transmitere instantanee a mesajelor printr-un canal anume (unde hertziene, cablu) către un terminal (receptor, monitor);

ansamblul mesajelor create cu ajutorul acestei tehnici;

ansamblul organizațiilor care produc sau tratează aceste mesaje.

În ultimele decenii au fost realizate numeroase studii despre mass-media, iar crearea unor noi mijloace de multiplicare a mesajelor – internetul, noile media, sateliții comunicaționali, multimedia, intranetul, hypermedia – a făcut necesară apariția de instituții care să poată utiliza și gestiona noile tehnologii, comunicarea cunoscând dimensiuni impresionante.

Studiile asupra sistemului mass-media manifestate în ultimele trei decenii, s-au dovedit a fi preocupate de efectele și puterea acesteia la nivel societal.

Studiul științific al procesului de comunicare tinde să se centreze pe una sau alta din următoarele întrebări: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?. Specialistul lui „cine” (comunicatorul) studiază factorii care dau naștere comunicării și o dirijează. Această subdiviziune se numește analiza de reglare (control analysis). Cel care studiază radioul, presa, cinematograful și alte canale de comunicare participă la analiza mijloacelor de informare (media analysis). Când centrul de interes s-a constituit din persoanele atinse de aceste mijloace de informare, vorbim de analiza audienței (audience analysis). Dacă problema tratată se referă la impactul asupra receptorilor, se vorbește despre analiza efectelor (effect analysis).

În opinia cercetătorilor Lasswell, Lazarsfeld și Hovland, media sunt părți ale socialului, asigurându-i acestuia importante funcții, precum informarea, educarea, divertismentul etc.. Mass-media răspund continuu cerințelor și urgențelor sociale.

McQuail consideră mass-media ca fiind „o sursă de putere”, „o arenă” în care afacerile vieții publice sunt jucate la nivel mondial, dar și relansatori ai culturii de calitate sau arbitri ai modei, manierelor și ai stilurilor de viață. Media sunt o industrie în creștere și foarte schimbătoare, asigurând locuri de muncă, producând bunuri și servicii, hrănind industrii apropiate. De asemenea, pot fi înțelese ca o instituție, dezvoltându-și propriile reguli și norme care o leagă de alte instituții sociale. Instituția mass-media este reglată, la rândul ei, de către societate.

În general, comunicarea umană se poate constitui pornind de la două mari tipuri de relații:

directe: comunicarea se realizează între două sau mai multe personae, aflate în poziții de proximitate (de obicei spațială); în actul comunicării ele interacționează, se influențează reciproc. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală;

indirecte: comunicarea este mediată de un suport mai mult sau mai puțin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituții, specialiști și dotări tehnologice (cărțile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, internetul).

În cadrul comunicării mediate se include următoarele două tipuri de relații: comunicarea mediată tehnologic (leagă grupuri umane mai puțin numeroase) și comunicarea de masă (leagă conglomerate sociale enorme).

Comunicarea mediată tehnologic cuprinde teleconferințele (realizate prin telefon), vizioconferințele (prin internet), dialogul prin e-mail, discursurile, concertele sau spectacolele amplificate prin instalațiile specifice.

În comunicarea de masă se regăsesc acele forme de comunicare în care între emițător și receptor se interpun instalații tehnice sofisticate și instituții complexe: sistemul editorial, redacțiile din presa scrisă, radio sau televiziune, studiourile de producție cinematografică sau discografică.

Există similitudini sau chiar parțiale suprapuneri între comunicarea interpersonală și cea de masă, totuși, cea de-a doua se distinge (de prima) prin câteva caracteristici esențiale care sunt legate de difuzare, de producția (și circulația) mesajelor, de numărul receptorilor, de tehonologie și de caracterul noninteractiv al comunicării.

Comunicarea de masă diferă de comunicarea interpersonală prin următoarele caracteristici:

asimetria (unidirecționalitatea) relației dintre comunicator și auditor, în avantajul celui dintâi; audiența e lipsită de reprezentare și de capacitatea de a răspunde;

interpunerea unei tehnologii complexe; medierea contactului prin tehnologiile comunicării de masă înseamnă, printre altele, și mărirea distanței, fizice și sociale, dintre transmitățor și receptor, sporind misterul în reprezentările acestuia din urmă și accentuând inegalitatea relației;

feed-back-ul cvasi-inexistent de la receptori la comunicator; în schimb, se fac studii de audiență, studii asupra efectelor și studii privind receptarea mesajelor (sondaje, anchete, studii panel); reprezentările pe care și le fac unii despre alții, comunicatorii și auditorii, sunt autiste, nenegociabile și stereotipe: comunicatorii utilizează un stereotip al audienței, în vreme ce o parte a auditorilor adoptă concepții stereotip despre așteptările legate de mass-media;

conținutul comunicării de masă, fiind fabricat și multiplicat, diferă de cel transmis pe canalele interpersonale, problemele din sfera publică diferă de cele personale sau de cele ale cercetătorilor supraspecializați.

Comunicarea de masă prezintă un set de caracteristici, independent de diferențele între diferite media, între formele de organizare socială și contexte istorice:

implică mijloace tehnice și instituționale de producere și difuzare, de unde miza de a exploata comercial inovațiile tehnice, pentru a face posibil ca formele simbolice să fie produse și difuzate pe scară largă;

o dată pătruns în sistemul mass-media, orice mesaj, cu încărcătură simbolică sau nu, trebuie să se supuna și unei legi a pieței, deci să răspundă unei nevoi de informare, să se adreseze unui public, să vină în întâmpinarea unei curiozități; într-un cuvânt, produsul mediatic este în același timp o marfă, el trebuie să se conformeze legilor care guvernează orice marfă; deci instituțiile mediatice sunt supuse presiunilor pieței; pornind de la această caracteristică, comunicarea mediatică a fost considerată de unii analiști o formă de comerț cu idei, cu forme simbolice;

contextul transmiterii este în general separat de contextele receptării; fluxul mesajelor este unidirecțional, iar, în acest flux, capacitatea destinatarilor de a interveni, de a contribui la procesul de producere este limitată, aproape zero. Din moment ce persoanele care primesc mesajele media nu sunt în totalitate parteneri într-un process reciproc de schimb comunicațional, există autori care consideră că termenul de comunicare nu este foarte exact, fiind mai potrivit să se vorbească de difuzare, transmitere;

instituțiile mediatice operează aproape în exclusivitate în sfera publică, produsele comunicării de masă fiind disponibile, teoretic, pentru o pluralitate de destinatari. Caracterul public este dat și de faptul că media se ocupă de probleme în legătură cu care există sau poate să se formeze o opinie publică. Problemele individuale, persoanele sunt prezentate în mass-media. Numai că ele sunt selectate pornind de la valoarea generală, de la gradul de reprezentativitate. Mass-media preferă unicatul, dar cel care exprimă sintetizează o stare de spirit, cel care se adresează unei preocupări colective;

activitatea de selectare și editare este o componentă esențială în procesul comunicării de masă. Ea reprezintă un gen de transfer în plan mediatic a unui mecanism al cogniției umane caracterizat de tendința de a simplifica, de a omite, de a reduce.

Mihai Coman consideră că elementele componente ale sistemului mass-media pot fi ordonate în diverse categorii, în funcție de criteriul de clasificare folosit:

după suportul pe care este transmis mesajul putem deosebi media tiparite (cărți, ziare și reviste, afișe) de cele electronice (radio, televiziune, calculatoare);

după modul de achiziționare distingem produsele cumpărate direct (cărți, ziare, reviste, casete și CD-uri), de cele pentru care se plătește o taxă de acces (televiziunea prin cablu, internet), de cele pentru care nu se plătește un preț direct (radioul și televiziunea) și de cele pentru care se plătește numai pentru unitatea aleasă din ansamblul întregului produs („pay-perview”)

după conținut se pot separa media de informare de cele de divertisment și de cele de publicitate;

după mărimea publicului care primește aceste mesaje pot fi identificate media de masă, media de grup (presa de întreprindere, afișele din instituții, televiziunea cu circuit închis) și media individuale (lectorul CD, aparatul de fotografiat, walkmen-ul);

după caracteristicile tehnice, limitându-se la atributele suporturilor, putem diferenția media de difuzare (transmit mesaje: cablu, unde fertziene) și media autonome (traduc semnalele și permit înțelegerea mesajului: radioul, monitorul TV, consola de joc, lectorul laser);

după funcție: media de informare (stochează și prelucrează date), media de reprezentare (permit lectura mesajelor) și media de distribuție (transmit mesaje – sistemele de telecomunicații);

după modul de corelare a comunicatorilor avem media „off-line” – conțin mesaje pe un suport care nu permite comunicarea directă: cartea, ziarul, CD-ul, banda electromagnetică și media „on-line” – transmit mesaje, leagă comunicatorii, oferă diverse servicii: ansamblul magistralelor informației.

În prezent, pe lângă tipurile „tradiționale” de media au apărut și s-au impus forme noi de comunicare numite „noile media”. Acestea combină sistemul mediatic tradițional (televiziune, radio, presa scrisă), telecomunicații, tehnologia digitală și sistemele informatice și computerizate.

O listă a noilor tehonologii (cu o dată de început relativ arbitrară reprezentată de începutul anilor ’80) ar include: computerele personale, teletextul, sistemul de înregistrare video, videotextul, televiziunea prin cablu, sateliții de telecomunicații, sistemele de teleconferințe și de videoconferințe, mesageria vocală, sistemul de transmitere prin fax, televiziunea de înaltă fidelitate, telefonia mobilă, televiziunea interactivă, CD-ROM, DVD, instant messaging, inteligența artificială, grafica tridimensională. Noile media reprezintă mai mult decât internetul sau versiunea on-line a cotidianelor.

Noile media au următoarele caracteristici: descentralizare (transmiterea și alegerea nu mai sunt de competența furnizorului de informații); capacitate mare (transmiterea prin cablu sau satelit este mai avantajoasă din punct de vedere financiar, spațial și ca și capacitate); interactivitate (receptorul poate selecta și răspunde, poate face schimb de informații și se poate conecta direct la alți receptori) și flexibilitate (de formă, conținut și utilizare).

Ele vin să întregească imaginea de ansamblu a societății moderne, în care informația se transformă în instrument de putere și comunicare între națiuni, devenind un simbol al acestei ere.

În mass-media, mesajele sunt produse de comunicatori specializați (firme, indivizi, societate civilă), antrenați în căutarea și procesarea informației, pe de o parte și în conceperea și fabricarea divertismentului, pe de altă parte. La elaborarea unui produs media contribuie un număr mare de specialiști. De exemplu, pentru realizarea unei pagini de ziar contribuie mai mulți reporteri, fotoreporteri, editori, graficieni, comentatori, tehnicieni, reprezentanți ai serviciilor de management și de marketing.

Chiar dacă sondajele și analizele de audiență oferă unele date despre structura socio-demografică a publicului sau despre valorile și reprezentările globale ale acestuia, jurnaliștii nu stiu (și nu vor ști niciodată) ce gândește sau simte fiecare cititor/ ascultător/ telespectator în momentul în care le receptează mesajele, ce ar dori el să întrebe sau să discute, ce nu îi place. În activitatea lor profesională de zi cu zi, reprezentanții mass-media nu interacționează cu personaje reale și nu se află în relații de comunicare interpersonală concretă; ei se raportează la un public global, la o imagine pe care și-au construit-o despre audiența lor, imagine care se bazează mai puțin pe date științifice și mai mult pe o anumită intuiție – nu o dată destul de departe de adevăr.

Orice mesaj este transmis printr-un canal de comunicare alcătuit dintr-un ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituții specializate.

O informație transmisă prin viu grai, din om în om, este supusă vicisitudinilor legate de condițiile de circulație a informațiilor, cu viteza specifică deplasării acestuia. De aceea a fost necesară plasarea informației pe unde hertziene sau pe fluxuri electromagnetice, permițând desprinderea ei de suportul material și difuzarea datelor cu viteze maxime.

Orice media traduc mesajul din forma sa inițială într-o formă marcată de caracteristicile ei tehnice: cuvântul vorbit devine sumă de semne convenționale (scrise de mână sau tipografiate) sau undă electrică; imaginea reală devine sumă de puncte (albe, negre, colorate) sau undă electronică. Specialiștii în comunicarea de masă sunt obligați, pentru a obține efectul comunicațional scontat, să-și adecveze structura și conținutul mesajelor la caracteristicile canalului de transmitere.

Modul în care publicul percepe mesajele transmise depinde de caracteristicile fiecăror canale: suportul tipărit (cărți, ziare, reviste) permite un contact prelungit cu informațiile date; suportul electronic (audiovizualul) oferă mesaje care apar și dispar cu mare rapiditate, neputând fi stocate.

Publicul reprezintă un grup uman sau organizațional care se confruntă cu o temă controversată, cu o problemă care naște polemici, sunt divizați în ceea ce privește rezolvarea acestei probleme și discută despre aceasta. Deși este vorba de indivizi aflați la distanță unii de alții, ei au în comun consumul acelorași mesaje și aceleași interese, iar prin conversație ajung să împărtășească aceleași opinii.

Cei care receptează anumite mesaje mass-media nu trăiesc în aceeași zonă, nu se cunosc unii pe alții și adeseori nu împărtășesc valori, credințe sau convingeri politice comune.

Publicurile se pot transforma în mase, în condițiile detașării indivizilor de viața comunitară, multiplicării (excesive) a controverselor politice, expansiunii mijloacelor de comunicare în masă, dacă vor alege să acționeze pe baza ”selecției individuale” și nu pe cea a dezbaterii publice.

Transmisiile de televiziune prin satelit sau cablu au multiplicat oferta de programe și au permis fragmentarea „masei” în numeroase publicuri specializate: pentru filme, sport, modă, istorie, științe ale naturii, informații, muzică.

Funcțiile mass-media și importanța lor

În opinia specialiștilor „funcțiile reprezintă dimensiuni cu valoare analitică în studierea consecințelor mesajelor difuzate prin sistemul comunicării de masă. Informațiile difuzate au global o funcție socială de avertizare și prin aceasta de facilitare a integrării sociale. Mass-media tind să joace mai curând un rol funcțional; prin mesajele receptate oamenii sunt într-un fel pregătiți să răspundă la cerințele cotidiene ale functionalității societății.”

Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de influențe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual și chiar în unele lucrări de specialitate, termenul „funcție” cumulează frecvent cele trei posibilități enumerate mai sus. Expresia „funcția de informare a presei” poate fi tradusă prin trei sintagme diferite:

1. Funcția de informare

Un număr mare de mesaje pe care le primim zilnic, în cadrul interacțiunii continue cu mass-media, sunt informații cu caracter neutru, informații generale, care se adresează mai puțin sensibilității noastre (informații de avertisment sau de prevenire) sau nevoilor noastre curente (informații utilitare). „Dorința noastră de a fi informați este, în general, constantă, căci constante sunt preocupările cotidiene legate de politic, economic, mediu, starea vecinatăților noastre, sănătate, părinți, copii, recreere, timp liber, educație, vreme, stabilitate bancară și monetară.”

În cadrul funcției de informare putem evidenția trei niveluri sau tipuri de informații: informații generale (neutre), informații utilitare (de serviciu sau instrumentale) și informații de avertisment sau de prevenire.

Informații generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, o informație nu trebuie sa aibă o utilitate imediată. Mesajele transmise de mass-media oferă un capital informațional, care poate fi oricând reactualizat, pentru evaluarea unui eveniment și pentru stabilirea unei strategii.

Un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri și colectivități depind de mass-media pentru a stăpâni, înțelege și judeca lumea înconjurătoare. „Fluxul permanent de mesaje difuzate de mass-media învăluie aproape în întregime indivizii și societatea, nelăsându-le timp de reflecție, de verficare sau de analiză critică a versiunilor oferite.”

Informații instrumentale. În prezent, o seamă de produse mass-media au în centrul lor distribuirea de informații instrumentale: posturile locale sau specializate de radio și televiziune comunică starea vremii, situația circulației și zonele blocate, evoluțiile comerciale locale, rapoartele poliției, anunțurile primăriei, initiațivele civice, evenimentele culturale sau sportive. La fel, ziarele și revistele de proximitate oferă asemenea informații: nevoia de date de utilitate imediată asigură publicul specific pentru publicații precum cele consacrate construcției de case sau schimburilor imobiliare, automobilismului, vieții în gospodărie, îngrijirii grădinii sau programelor de calculator.

Informațiile de prevenire sunt date referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informațiile vizând prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor accidente rutiere, precum și mesajele prin care diferite oficialități anunță schimbări sau perturbări în funcționarea sistemelor sociale (noi numere de telefon sau noi adrese ale instituțiilor de interes public, noi legi, noi reglementări sau proceduri legale). Pe lângă aceste informații mass-media distribuie și informații privind pregătirea publicului pentru confruntarea cu o seamă de evenimente neașteptate și nedorite, precum: catastrofe naturale (furtuni, cutremure, incendii), accidente (explozii, deraieri de trenuri sau drame rutiere, infestarea apei sau alte forme de poluare) sau crize (greve, falimente, scandaluri politice sau financiare, amenințări militare, acte de terorism).

2. Funcția de corelare (de interpretare)

Această funcție a avut mereu drept caracteristici interpretarea și judecata de valoare. Difuzarea informațiilor despre un eveniment, selecția în vederea transmiterii pe post (sau tipăririi) reprezintă un act de interpretare a acelui eveniment, a acelei informații.

Publicul caută o realitate mediatică care să-i fie apropiată, familiară și care să-l ajute să se simtă în siguranță, solidar cu lumea înconjurătoare.

Există o graniță între informație și comentariu care prezintă un grad mare de incertitudine; ziarele au pagini speciale de opinii, în dorința de a separa istoria evenimentelor de păerile posibile prilejuite de aceste evenimente. La fel procedează și mijloacele audiovizuale, propunând talk-show-uri, emisiuni de analiză, apelând la analiști pentru comentarea faptelor din realitatea politică, financiară, sportivă.

Cronica, pamfletul, analiza, documentarele radio și cele de televiziune sunt părți ale funcției de corelare, ca și rubricile destinate opiniei cititorilor, în ziare, la radio sau la TV.

3. Funcția de comunicare (de legătură)

Funcția de comunicare sau de legătură mai este numită și funcție de integrare socială, deoarece se crede că a comunica înseamnă, implicit, a integra.

Consumând produsele mass-media oamenii sunt legați, chiar dacă nu sunt conștienți de acest lucru. Ei sunt expuși constant acelorași mesaje, ajung să împărtășească aceleași valori și reprezentări culturale, să posede cunoștințe asemănătoare, să gândească prin informații, idei, povești.

4. Funcția educativ-culturală

Funcția educativ-culturală este cea care dă măsura capacității mass-media de a socializa explicit indivizii, prin emisiuni, articole, campanii create în acest scop și, implicit, prin obținerea, pe diverse teme, a solidarității sau a consensului. Educația și informarea sunt distincte, dar între ele există un grad de coerență și unul de complementaritate, astfel încât datele furnizate de informare și curiozitatea stârnită de problemele conștientizate lor sunt favorizate de educație.

Finalitatea acestei funcții este integrarea activă în societate, fiind un proces dificil, uneori, iar alteori, irealizabil.

De asemenea, se dorește schimbarea de atitudine, care este definită cu ajutorul Teoriei stimul-răspuns, ca fiind un proces parcurs în trei etape (trepte), „în condițiile expunerii la mesajele persuasive:

primul pas în schimbarea atitudinală îl constituie captarea atenției asupra mesajului, trebuie deci organizate condițiile optime;

captarea atenției receptorului este necesară, dar nu și suficientă: este necesar ca mesajul sa fie înțeles;

ultima fază a procesului de schimbare a atitudinilor este dată de acceptarea conținutului respectivului mesaj; pentru aceasta stimularea joacă un rol important, fie că se are în vedere recompensa morală (aprobarea socială), fie că se vizează stimularea materială (dobândirea unei sume de bani).”

Prin intermediul mass-media se transmit valori care contribuie la realizarea stabilității sociale și la menținerea structurilor culturale.

5. Funcția de divertisment

Funcția de divertisment a fost numită și recreativă.

Mass-media sunt utilizate tot mai frecvent ca o sursă importantă de divertisment deoarece reclamă costuri bugetare mici pentru indivizi.

În cadrul industriei divertismentului televiziunea deține, deocamdată, prim-planul, datorită posibilităților sale de a crea „mărcile” de divertisment cele mai complete și mai căutate de public.

De asemenea și presa tipărită conține jocuri, desene, caricaturi, rubrici specializate de divertisment, fotografii, diverse concursuri.

6. Funcția publicitară

Funcția publicitară poate fi asimilată cu funcția psihoterapeutică fiind definită prin două principale caracteristici: proiectarea și identificarea.

Prin proiectare, individul își transportă în afară irealizările și frustrările, își transferă neîmplinirile în universul imaginar oferit de mass-media, în aventurile, în rezolvările uneori fabuloase propuse, bucurându-se de posibilitatea de a trăi în imaginar ceea ce în viața cotidiană, reală îi este interzis sau imposibil.

Identificarea, urmând proiectării și finalizând-o, este mecanismul prin care consumatorul produselor mediatice se eliberează de inconfortul refulării dorințelor sale ”lipindu-se” de eroii reali ori imaginari care îi sunt propuși de media.

Specialiștii consideră că publicitatea este concepută mai ales pe baza mecanismelor de identificare, mecanisme care utilizeaza ideea asemănării dintre modelul publicitar și modul de a gândi și de viață al oamenilor în viața de zi cu zi.

Presa – a patra putere în stat sau ”manipulatorul” cotidianului?

Formula „a patra putere” a fost folosită pentru prima dată de către Edmund Burke în Parlamentul britanic, unde acesta era membru al Camerei Comunelor. La un moment dat el s-ar fi adresat în direcția unde era presa spunând: „voi sunteți puterea a patra.”

Cercatătorii consideră formula „puterea a patra” ca fiind un fel de contraputere la celelalte trei tipuri: executivă, legislativă, judecătorească.

Renunțând la serenitatea spațiului public tradițional (conceput de către gânditorii iluminiști ca un loc al dezbinărilor raționale și al formării unor opinii savante), mass-media au contribuit la crearea unui spațiu public mai angajat, mai inovator, mai apropiat, atât de frământările populare, cât și de seismele politice. Mai puțin detașate ori intelectuale, presa și spațiul public mediatic pe care ea îl creează au devenit mai implicate politic, mai angajate. Astfel, presa a devenit „a patra putere.”

Există trei tipuri posibile de raportare a presei față de structurile puterii:

Presa ca „a patra putere”: în această formulă presa ar fi un factor de acțiune publică, analog puterilor executive, legislative și juridice; ea ar scăpa de sub controlul cetățenilor și ar crea, prin exercițiul ei, o elită jurnalistică având același statut ca și elitele puterii. Fiind o putere „autonomă”, presa nu ar mai fi controlată de public, ci s-ar „auto-controla” prin echilibrul pe care-l realizează cu celelalte puteri.

Presa ca „a patra stare”: dacă presa este o „altă stare”, aceasta înseamnă că ea reprezintă categoriile care, dintr-un motiv sau altul, nu își văd apărate interesele sau problemele specifice, în structurile Puterii. În această accepție, presa vorbește în numele celor „fără putere”, fără ”voce publică”, al categoriilor defavorizate, al celor pe care viața politică îi ignoră, îi ascunde sau îi desprețuiește. Misiunea presei este, în acest caz, aceea de a descoperi erorile instituțiilor Puterii, de a face publice acele situații în care acestea acționează, fără a fi controlate de celelalte puteri legitive, în defavoarea unor grupuri sociale sau a unor indivizi (minoritățile etnice, persoanele handicapate, copiii orfani, minoritățile sexuale).

Presa „ca un câine de pază”: este de fapt, sensul global în care se utilizează sintagma „presa – a patra putere”. În această ipostază, mass-media veghează asupra corectitudinii tuturor instituțiilor statale (nu numai a celor politice); ea reprezintă publicul larg (nu numai categoriile fără reprezentativitate politică) și acționează conform unui sentiment acut al responsabilității publice (nu al apartenenței la o „elită” sau la o putere adversativă).

În vreme ce contraputerile celelalte, cea judiciară și cea legislativă, sunt prin ele însele niște puteri, recrutându-și membrii conform unor criterii de reprezentativitate, de competență sau moralitate definite prin Constituție, prin legi sau regulamente, ziaristica nu are niciun fel de condiționări de acest gen.

Presa s-a construit pe sine folosind un drept fundamental – dreptul la expresie. Ea și-a câștigat dreptul de a organiza principalul itinerar al libertății de expresie. Nu este singurul, dar este cel mai mare prestigiu și de cel mai mare succes. Ea nu s-a organizat și nici nu s-a lăsat organizată, ci s-a îngrijit de probabil cea mai importantă sursă a puterii, informația, și de traseul pe care aceasta să circule. Legitimitatea ei vine de la public, nu neapărat de la concordanța cu prevederi oficiale. Reglementările legale care să-i întemeieze și să-i restructureze activitatea sunt puține și se referă mai ales la neîngrădirea dreptului la opinie. Din acest punct de vedere presa nu este o putere care să-și întemeieze demersurile pe texte constituționale și nici nu deține prerogative palpabile care să justifice plasarea ei în rând cu celelalte trei, ea nu arestează, nu amendează, nu privează de libertate.

Indiferent de modul în care analizăm sistemul mass-media vom observa complexitatea de nuanțe comunicaționale pe care le generează. Acestea, la rândul lor, crează o diversitate de manifestări ale comunicatorilor moderni și schimbări profunde în structura psiho-socio-culturală a societății moderne.

MEDIA ȘI MODERNITATEA

Trăim într-o lume în care volumul, diversitatea, viteza și libertatea de circulație a informației reprezintă indicatorul de bază al stadiului dezvoltării unei societăți. Acești factori au ajuns să exprime, într-o relație de directă proporționalitate, performanțele economice ale statelor, precum și gradul lor real de democrație.

Mijloacele de comunicare în masă se numără printre cei mai importanți factori de articulare a societăților moderne. Unii analiștiau evidențiat rolul lor crucial în însăși structurarea modelului de civilizație: s-a vorbit de „civilizația Guttenberg”, acum se vorbește de „civilizația audiovizualului”.

Mesajul radiofonic transmis prin eter lansa prima provocare importantă „galaxiei Guttenberg” pe tărâmul difuzării informației către un număr mare de receptori. Prin apariția tranzistorului și a aparaturii tot mai sofisticate, care desființa dependența receptorului de antenă sau de un aparat greu și fix ca o piesă de mobilier, globul pământesc este împânzit de mesaj radiofonic, conectând la mesaj orice punct al Terrei, aflat între ghețurile veșnice ale polilor, în jungla ecuatorială sau în imensitatea oceanului planetar.

În anii ’60, și chiar în deceniul următor, presa scrisă, dar mai ales cotidianele din țările dezvoltate primesc în plin lovitura complexului mass-media electronice, înregistrând un recul extraordinar de tiraj, importanță și forță economică. Operativitatea noutății difuzate prin audiovizual împinsă până la simultaneitatea relatării cu faptul relatat, capacitatea noului canal de a transmite un volum de informații mult sporit, dar mai ales puterea de pătrundere și impactul extraordinar al imaginii sau mai exact al mesajului televizat, au pus la un moment dat sub semnul întrebării însăși rațiunea de a fi a unei părți importante din presa scrisă. „Reflexul de apărare” din partea presei a fost prompt și s-a înregistrat pe mai multe planuri. Astfel, s-a încercat suprimarea unor etape intermediare (exemplu: dactilografia, ziariștii elaborând manuscrisul direct în dactilogramă), s-au modernizat substanțial mijloacele tehnice de procesare și imprimare (culegere și machetare computerizate, rotative de mare viteză și tiraj), s-au folosit pentru difuzare mijloace de transport de mare viteză și rețele de distribuție perfect puse la punct. Mai mult, în unele țări întinse pe spații geografice imense, imprimarea cotidianelor s-a făcut nu numai la centru, ci și în punctele excentrice ale teritoriului, unde „matricea” de imprimat era transmisă prin telefoto sau prin alte mijloace moderne, tocmai pentru a se căștiga timp. Aceluiași scop i s-au subsumat eforturile sporite ale marilor cotidiane tipărite a mai multor ediții zilnice.

Toate aceste măsuri au modernizat substanțial baza tehnică și procesul tehnologic al presei scrise.

Fotoreportajul, ca gen, și revistele (magazinele) ilustrate, ca tip de publicație, cunosc o dezvoltare fără precedent, acestea din urmă ajungând să domine piața presei tipărite prin tiraj și cifra de afaceri. „Fotoreportajul de fotogramă”, care, în lipsa filmului, descompune și fixează un fapt în 4-5 clișee, reprezentând momentele succesive ale derulării acelui fapt, devine „lovitură de presă” a unor fotoreporteri inspirați sau norocoși.

Spațiul publicitar din presa tiparită a început să semene cu unul din momentele statice ale clipului publicitar difuzat pe micul ecran. Sloganul publicitar, neînsoțit de imagine sau colaj de imagini, a ajuns o raritate în paginile publicațiilor. Toate acestea sunt efecte ale adaptării „galaxiei Guttenberg” la noile obișnuințe ale ochiului cititorilor, formate ca urmare a noului „statut” al omului: acela de telespectator.

Treptat s-a dezvoltat, mai ales în periodice și în presa specializată, comentariul de sinteză, comentariul de direcție, documentarul (dosarul) de presă. În planul reflectării noutăților, accentul se pune în mai mare măsură pe ierarhizarea știrilor și paginarea lor corespunzătoare, în urma unei selecții din ce în ce mai exigente și mai exacte, prin prisma importanței lor reale. Ziarele și mai ales periodicele își pun astfel în valoare atuurile, își definesc și își formează un public specific și relativ fidel (așa-numitul public țintă), găsind prin aceasta încă o soluție esențială pentru supraviețuirea în concurență cu mesajul audiovizual.

Scade ponderea (și tirajul) publicațiilor centrale, se dezvoltă publicațiile regionale și locale, titlurile adresate unor potențiali cititori grupați pe zone de preocupări și interese specifice, adică acel tip de presă care vehiculează informație ce pătrunde, de regulă, mai puțin pe canalele marilor rețele centrale de televiziune.

Dezvoltarea explozivă a cinematografiei în anii ’60 și ’70 provoacă o criză și în interiorul cinematografiei: proporțiile și consecințele ei au fost însă mai mari și mai grave decât cele resimțite de presa scrisă. Suprasolicitarea, suprasaturarea telerecepției cu oferta cinematografică abundentă (câteva titluri de filme pe zi) a golit sălile de cinematograf, scăzând catastrofal cifra de afaceri la marile studiouri și transformând pentru un timp platourile de filmare în locuri pustii. Producătorii și distribuitorii încearcă să reziste concurenței blocând accesul televiziunii la o mare parte din filme, dar embargoul neputând fi aplicat unitar, va eșua. Întocmai ca presa, cinematografia caută alte soluții de răspuns, mai adecvate. Sporește astfel preocuparea pentru ridicarea gradului de confort în sala de cinema și pentru adaptarea rețelei de săli la noile realități; ca urmare, apar complexele multisăli, cu 3-4 săli de dimensiuni variate pentru diferite tipuri de filme. Rezultă o modernizare reală, chiar o configurație nouă a rețelelor cinematografice, dar criza este departe de a fi soluționată.

Suprasaturarea omului cu imagine televizată scăzuse disponibilitatea și interesul pentru imagine cinematografică. Senzaționalul realității transmise uneori „pe viu” subminase apetitul pentru ficțiune și, în ultimă instanță, micul ecran începuse să ofere noi idoli, noi vedete.

Procesul poate fi exemplificat cu cifre extrase din realitățile României anilor 1990-1995, perioadă tardivă la noi, față de manifestarea în timp a fenomenului european și mondial (deceniul șapte); România trăiește de-abia acum explozia de audiovizual, care suprasolicită telerecepția și oferă posibilități multiple de opțiune prin apariția televiziunilor private, prin receptatrea posturilor străine și prin dezvoltarea pieței de casete video. Dacă înainte de 1990 până și cel mai modest și plicticos film românesc realiza 1.000.000 de spectatori (plătitori la sala de cinema) în circa 14 luni, dacă filmele medii înregistrau același număr de spectatori în 6-7 luni, iar cele mai acroșante atingeau 3-4 milioane de intrări în 2-3 ani, în prezent filmele din producția națională depășesc arareori câteva sute de mii de spectatori.

Creșterea numărului de canale și a orelor de emisie, precum și nevoia de a umple acest program în perpetuă expansiune cu oferta nouă de ficțiune, filmată în toate gamele și registrele artistice, în toate genurile și tipo-dimensiunile posibile, au dus la următorul paradox: din concurentul ce adusese industria cinematografică în pragul falimentului, televiziunea a devenit, pentru a-și putea satisface propriile trebuințe, principalul comanditar și beneficiar datorită căruia producția de film nu numai că s-a redresat, dar a atins un volum de activitate și cifre de afaceri fără precedent.

Așa s-au desfășurat și încheiat conflictele majore din istoria scurtă și agitată a televiziunii: cel cu presa scrisă și cel cu cinematografia. Apariția, în locul vechilor societăți etatizate cu drept de monopol, a companiilor particulare sau cu un procent ridicat de capital privat, unele coexistând cu societățile de stat, au dus la coagularea unor adevărate concerne de mass-media care adună în aceeași mână presa tipărită, societăți de radio și TV, case producătoare și distribuitoare de film, industrii de aparatură TV și casete video și firme specializate în publicitatea de toate tipurile.

În prezent, conținutul ziarelor și revistelor poate fi generalist sau specializat. Marile cotidiene tratează teme politice, economice, sociale, sportive, culturale, ale vieții casnice, probleme internaționale; ele încearcă să nu ignore niciun subiect de interes și nicio arie a vieții, deoarece publicul lor este eterogen, răspândit pe o arie geografică foarte vastă, cu probleme de viață, aspirații și preocupări extrem de diverse.

Difuzarea programelor prin satelit, corelată cu uitlizarea antenelor parabolice și mai ales cu răspândirea cablului, a permis instituțiilor din audiovizual să acopere teritorii tot mai vaste. În televiziune, în special, posturile locale și naționale sunt concurate de un adevărat ”fluviu” de imagini oferite de instituții aflate în locuri îndepărtate ale planetei. În radio însă, datorită miniaturizării care caracterizează echipamentele moderne, se impun tot mai mult posturile locale. Acestea, profitând de faptul că mesajele radio pot fi urmărite și în timpul desfășurării activităților cotidiene (pe durata toaletei matinale, a deplasării la locul de muncă sau în alte locuri, a treburilor casnice), distribuie constant informații utilitare și programe relaxante, dominate îndeosebi de muzică.

Posturile de serviciu public au dominat multă vreme peisajul audiovizual, în special în Europa. Ele sunt finanțate din fonduri provenite atât din taxele plătite de persoanele care posedă radiouri sau televizoare, cât și din bugetul statului. Un asemenea fond de finanțare nu exclude sumele obținute din reclamele difuzate pe aceste posturi, și nici sponsorizările, adică sumele oferite de diverse instituții (publice sau private) sau de diverse persoane pentru realizarea anumitor emisiuni. Aceste posturi au, în general, o vocație generalistă; chiar dacă o anumită specializare se realizează prin apariția mai multor canale (cum ar fi, la Radio România, canalele de Actualități, de Cultură, de Tineret sau, în televiziune, așa-numitele „programe” TVR1 și TVR2 sau RAI Uno, RAI Due, RAI Tre), ele cuprind o mare varitate de teme, formate, genuri, pentru a răspunde intereselor unui public numeros și divers, pe de o parte, și pe de altă parte, pentru a face față misiunii lor, pentru a asigura educarea și culturalizarea audienței în cele mai diverse sfere ale cunoașterii și creației.

Posturile comerciale de radio sau televiziune au început îndeosebi ca posturi „de proximitate”, dedicate unui public definit fie prin vecinătatea geografică, fie prin preocupări sau interese comune. Bazându-se pe o audiență sigură, ele au putut vinde, la prețuri convenabile, timpi de antenă diferitelor firme care doreau să facă reclamă pentru produsele lor. Posturile locale au o dimensiune generalistă: ele difuzează știri, reportaje tematice, dezbateri, emisiuni culturale, muzică, sport; în unele zone, cum ar fi continentul nord-american, numeroase posturi locale funcționează și în regim de posturi publice, subvenționate de autoritățile locale, de sponsori sau chiar prin contribuțiile ascultătorilor. Posturile tematice au o structură unitară din punctul de vedere al conținuturilor și acoperă arii geografice locale sau mai extinse.

Televiziunea digitală va fi probabil următoarea direcție de dezvoltare în tehnologia media. Utilizând liniile telefonoce și comprimând fluxul de date electronice cu mijloacele digitale, ea va oferi consumatorilor acces la sute de programe de televiziune din întreaga lume. Vor fi necesare noi sisteme de decodare, ceea ce va scoate din uz sistemele deja existente. Companiile de media au început să fuzioneze pentru a se pregăti în vederea acestui nou salt tehnologic. BSkyB, canalul francez Plus și Bertelsmann din Germania au format o alianță care să lanseze televiziunea digitală în toată Europa. Este de dorit ca profesioniștii din relațiile publice să fie la curent cu apariția noilor instrumente media, dar, în același timp, să se raporteze la acestea cu o oarecare doză de scepticism sănătos.

Radioul și televiziunea fac trecerea de la cultura orală și scrisă către cultura audio-vizuală, dominată de „magia” mass-media. Pentru că asociază imaginea cu sunetul, televiziunea are, conform studiilor de specialitate, o influență mai mare.

Studii de specialitate, efectuate în deceniul al șaptelea, au evidențiat importanța celor două media pentru societate:

E. Morin a ajuns la concluzia că oamenii se minunează când revăd ceea ce în mod normal nu îi minunează deloc; aceasta pentru că sunetul și imaginea pot prezenta toate caracteristicile vieții reale, chiar și în povestirile și filmele SF. Ca urmare, radioul și televiziunea participă cotidian la ”inițierea” indivizilor umani – acumularea unei experiențe de viață, auditivă și vizuală mai completă și mai bogată;

A. Moles emite în 1966 teoria dublei selecții conform căreia oamenii aleg ceea ce aud și separă experiența lor de viață din ceea ce aud și ceea ce văd;

Presa contribuie la cristalizarea opiniilor, nu numai pentru că ea raporteaza într-o anumită lumină faptele pe care opinia publică se întemeiază sau crede că se întemeiază, dar și pentru că reacțiile indivizilor (care sunt, de cele mai multe ori, nehotărâte și aleatorii) au tendința de a se remodela. Astfel că presa reprezintă, dacă nu singurul, cel puțin principalul vehicul de comunicare a diversității de opinii.

Este cuprinsă aici ideea că mijloacele de comunicare de masă îndeplinesc, prin metode și forme specifice, funcția de îndrumare a conștiinței și comportamentului oamenilor.

Mass-media sunt capabile să asigure difuzarea informațiilor, să stârnească curiozități, noi interese, să mărească instruirea, să lărgească orizontul, să-l integreze pe individ în regiunea sa, în șara sa, pe planetă, să-i dezvolte gustul, cultura intelectuală, artistică, pe scurt, să-l facă, într-o sută de feluri posibile, mai prezent la eveniment, la artă, la gândire. În același timp, mass-media sunt capabile să înșele, să degradeze, să linieze în toate sensurile pe care le propun acești termeni.

Se consideră că presa face parte din sistemele de manipulare cele mai active ale opiniei publice, de aceea se analizează modalitățile prin care mesajele vehiculate de știrile difuzate de presă sunt utilizate în menținerea și consolidarea unor imagini, atitudini și opinii care să favorizeze regimul și cercurile conducătoare. Transmițătorii de știri, cei care controlează accesul la mass-media iau materialul pe care-l difuzează deja influențat, manipulându-l la rândul lor, apelând la diverse tehnici (de obicei la o combinație de tehnici), aplicate în mod conștient pentru a strecura influențele, în încercarea de a face ca publicul să gândească, să simtă și să răspundă într-un anumit mod.

Influențarea prin orientarea știrilor este practicată după ce un editor a decis ce material trebuie publicat. El influențează în continuare mesajul în mod considerabil prin omiterea unor părți și elemente din conținut, pe care nu vrea să le facă publice.

Influențarea prin plasarea știrilor este o tehnică prin care editorii stirilor pot reduce la minimum atenția acordată unor evenimente (prin plasarea articolelor în ultimele pagini ale ziarelor sau prin acordarea unor spații infime de emisie) sau dimpotrivă, pot spori interesul față de aceste evenimente (prin apariții pe prima pagină sau prin creșterea timpului de emisie).

Influențarea prin titluri pornește de la ideea că titlurile stabilesc dispoziția și sistemul de valori ale articolului; s-a constatat chiar că și cei mai instruiți cititori pot fi influențați într-un fel sau altul de către titlu.

Influențarea prin alegerea evenimentelor urmărește ca prin utilizarea unor cuvinte alese cu grijă de editor sau crainic de radio sau TV să poată discredita personalități sau, dimpotrivă, să contribuie la creșterea prestigiului și respectului pentru acestea.

Influențarea prin selecția fotografiilor (imaginilor, în cazul TV) probează faptul că editorii sunt conștienți de influența puternică ce poate fi implantată în mod secret, printr-o selecție atentă a acestora.

Influențarea prin explicațiile care însoțesc fotografiile sau imaginile pornește de la faptul, evidențiat de diverse cercetări, că diferite explicații, puse sub aceeași fotografie sau însoțind aceleași imagini, pot afecta în mod diferit atitudinea unei persoane față de subiectul fotografic.

Utilizarea editorialelor pentru distorsiunea faptelor se bazează pe ideea că ele pot servi ca mijloc ideal pentru aceasta, cu scopul de a convinge cititorii sau ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în care doresc autorii lor.

Dacă este adevărat că mijloacele de comunicare de masă, că factori și purtători de cultură, participă la geneza și manipularea opiniei publice, tot la fel de adevarat este și faptul că acestea sunt sensibile, la rândul lor, la fenomenul opiniei publice, urmând, de multe ori, curentul opiniei, prin creditul acordat rezultatelor anchetelor publice.

Mass-media au o influență substanțială asupra receptorilor, dar ele se află, în același timp sub influența acestora.

Fiecare comunicator este interesat să cunoască situația opiniei publice referitoare la el însuși sau la mijlocul său de comunicare. În acest sens, editorul dorește să afle ce „simte” publicul în legătură cu ziarul, revista sau cărțile sale. Redactorul de la radio sau televiziune și producătorul de filme sunt sensibili la aprobarea sau dezaprobarea publicului. Cei care difuzează informația sunt interesați de opinia publică din perspectiva atitudinilor publicului față de problemele sociale, economice, politice, culturale, față de evenimentele importante.

Mijloacele de comunicare de masă reflectă, de regulă, opinia publică printr-o largă publicitate făcută sondajelor de opinie, rezultatelor anchetelor efectuate de centre specializate în legătură cu o problemă sau alta, cu un eveniment sau altul. De multe ori presa scrisă, radioul, televiziunea fac cunoscute (mai mult sau mai puțin conștiincios, mai mult sau mai puțin imparțial, în funcție de anumite orientări sau tendințe), rezultatele unor studii, anchete și sondaje de opinie publică.

Efectele sociale și psihologice ale mass-media au fost și sunt îndelung controversate, dar cele mai multe discuții s-au purtat în jurul celei mai moderne ”media”, cu cea mai puternică forță de impact social și psihologic: televiziunea, iar mai nou , ecranul calculatorului.

Efectele pe care media le produc au mai multe caracteristici, cea mai evidentă fiind dată de concentrarea asupra audiențelor. Termenul de audiențe trebuie înțeles la diverse nivele, ca indivizi în mediul lor social, ca parte a instituțiilor sociale sau culturale. Audiențele pot fi considerate ca mase colective sau public, dar accentul trebuie pus pe reacțiile membrilor audienței ca reprezentanți ai unor roluri specializate.

A doua caracteristică este descrierea influenței, fie în termenii schimbărilor sau ai impiedicării schimbărilor la nivelul audiențelor în unitățile analizate pe diverse paliere de abstractizare. Această influență poate lua multe forme, ca variații ale reacțiilor psihologice, ca modificări de atitudine, cunoștinte și comportament al membrilor individuali ai audienței sau ca variate tipuri de modificări colective (de exemplu, creșterea omogenității într-o comunitate, instabilitatea politică într-o societate). Nu toate schimbările la diverse nivele ale sistemului social au consecințe directe asupra schimbărilor la nivelul membrilor individuali ai audienței (de exemplu omogenitatea).

O a treia caracteristică este atribuirea unui aspect particular sursei influenței sau a efectelor, sau a unei forme ori conținut, a unui sistem de mesaje media, unui mediu, unui tip de conținut ori unui mesaj individual. Media analizată poate fi de masă (adica ziare sau programe difuzate prin radio sau televiziune), dar și unor medii mai specializate cum ar fi transmiterea prin poșta directă sau noile tehnologii.

Majoritatea studiilor experimentale ale efectelor media se ocupă de efectele pe un termen relativ scurt ca urmare a expunerii la anumite mesaje. În mod obișnuit, putem să ne așteptăm ca reacțiile pe termen scurt ale mass-media să se disipeze după o anumită perioadă de timp. Nu înseamnă că reacțiile imediate nu sunt importante; de exemplu, o acțiune imediată provocată de o scenă de sadism sexual observată la televizor poate avea consecințe serioase dacă apare o acțiune similară la câtva timp după expunerea la mediu.

Mass-media, ca factor de influență educativă. Când televiziunea a început să cunoască o largă răspândire, în 1950, mulți gândeau că aceasta va rezolva toate problemele educației, căci va aduce instruire milioanelor de oameni în toată lumea. Într-o anumită măsură, aceasta s-a și realizat. Sateliții TV mijlocesc o varitate de programe către numeroase națiuni, începând cu programe de alfabetizare și terminând cu diverse cursuri de nivel universitar; astfel educația devine accesibilă unor largi pături ale populației și răspândește cultura și idei. Totuși problema care rămâne în discuție este următoarea: beneficiile educative ale televiziunii sunt mai mari decât consecințele ei negative? Mulți cercetătoriai problemei insistă asupra relației dintre acumulările școlare scăzute și cantitatea de timp alocată vizionărilor TV sau asupra posibilelor distorsiuni ale informației difuzate prin TV ori asupra consecințelor negative pe care le poate avea televiziunea asupra comportamentelor, cum ar fi încurajarea comportamentelor agresive sau a tendințelor suicidale. Este evident pentru toată lumea că există o legătură între achizițiile școlare și timpul alocat de elevi vizionărilor TV: mai mult timp alocat televizorului înseamnă mai puțin timp alocat celorlalte activități, cum ar fi lectura sau efectuarea temelor. Unele rapoarte de cercetare consemnează că vizionările TV afectează performanțele obținute de elevi la testele școlare, căci s-a constatat o relație negativă între timpul alocat de elevi vizionărilor TV și scorurile obținute la testele școlare.

Este discutabilă măsura în care vizionările TV coboară nivelul achizițiilor școlare, cu excepția cazurilor în care devin excesive. În plus, vizionările TV pot satisface alte nevoi decât cele care sunt satisfăcute prin lectura și prin alte activități.

Achizițile școlare pot să încurajeze spiritul selectiv al vizionărilor TV, alături de alte variabile cum ar fi nivelul de educație al părinților, resursele educaționale disponibile și inteligența, toate jucând un rol în comportamentul de a privi la televizor.

Se pare că cele mai serioase controverse se poartă în jurul efectelor comportamentale ale vizionărilor TV. Problema este că televiziunea îi socializează pe copii pentru comportamente agresive, antisociale. Una dintre ipoteze, care a fost testată în multe experimente, leagă comportamentele agresive ale copiilor de violența văzută la televizor. Mai multe experimente de laborator au confirmat existența unei legături între violența văzută la TV și comportamentul agresiv, dar a fost prea puțin evident dacă aceasta se va întâmpla în situații naturale, din afara laboratorului. Există o oarecare certitudine în ceea ce privește legătura dintre vizionarea emisiunilor TV despre suicid și comportamentele suicidale, care cresc în săptămânile următoare urmăririi acestor emisiuni. Cu toate acestea, asemenea imitații se întâmplă cu elevii care sunt deja predispuși unui asemenea risc. Cercetătorii consemnează că, din punct de vedere statistic, nu se poate stabili cu claritate o legătură între publicitatea care se face suicidului prin televiziune și creșterea ratei acestuia.

Media, instrument de legitimare politică. Cel mai adesea, publicitatea se referă la promovarea produselor comerciale, în timp ce propaganda se referă la promovarea ideilor. Cea dintâi se situează la nivelul opțiunii, cea de-a doua, la nivelul modificării culturale. Dacă publicitatea urmărește să ne îndrume preferința spre un produs sau altul, scopul propagandei este de a ne schimba ideile. Ea urmărește să ne impună convingeri, aspirații noi, care să modifice atitudinile și comportamentele. Obiectivul totalitar al propagandei, ca și aspectul comercial al publicității, displăcând profund oamenilor politici, au determinat preferința pentru utilizarea unei noi sintagme: comunicarea politică.

Comunicarea politică este propaganda, al cărei scop este de a promova și schimba ideile, urmărind să impună convingeri, aspirații noi, care să modifice atitudinile și comportamentele.

Din perspectiva comunicării politice, legile și tehnicile propagandei, sunt valabile și ar trebui urmărite cu deosebită grijă:

legea orchestrației, care impune ca temele ce fac obiectul unei acțiuni propagandiste să fie repetate sub forme variate, într-un program sistematic și treptat, determinat de planul campaniei de propagandă;

legea simplificării, care presupune modelarea mesajelor în funcție de diversitatea grupurilor ce trebuie convinse, altfel spus, o „muncă de vulgarizare, în același timp indispensabilă și periculoasă”;

legea umanității și a contagiunii, care are la bază constatarea că o bună parte din opiniile oamenilor s-au format și consolidat sub presiunea grupurilor din care fac parte și ale căror valori doresc să le împărtășească;

legea transfuziei, care încearcă eludarea mecanismelor de rezistență ale publicului vizat (substratul constituit de complexul de mituri, prejudecăți, credințe, puternic ancorat în subconștient), demonstrându-i că ideile care îi sunt inculcate derivă, de fapt, din propriile-i păreri preconcepute.

În societate, mai ales în momente cruciale, de schimbări mai mult sau mai puțin profunde, în contextul unor acțiuni sociale de anvergură, cum ar fi alegerile parlamentare generale, prezidențiale, schimbarea structurilor de proprietate, se apelează frecvent, cu insistențele cunoscute și prin cele mai diverse căi, la mijloacele de informare de masă. Fenomenul mediatic s-a impus în lumea ultimelor decenii ca un sistem de putere de influență excepțională, îndeosebi ca urmare a dezvoltării televiziunii, a rețelelor Internet.

Analizând poziția strategică a mass-media în societate, se poate spune că puterea acesteia nu constă numai în mecanismele de seducție, mijloacele de informare în masă dețin o considerabilă putere de „creare” a realului. Nu sunt rare cazurile când, dintr-o cantitate enormă de fapte culese pentru o informare mondializată, mijloacele de informare „aleg” ceea ce ele vor să „transforme în evenimente”. Se deschide, astfel, o fereastră spre lume, dar o fereastră strâmtă, al cărei ochi nu filtrează decât evenimentele alese după o strategie a seducției și, câteodată, prin intermediul unei proiecții (intenții) politice. Concentrând atenția asupra unei anumite realități, preferată alteia, mascând anumite fapte, mijloacele de informare de masă, televiziunea îndeosebi, dispun de o redutabilă putere de orientare a opiniei.

Media sunt cele ce structurează mediul politic al cetățenilor prin aceea că reprezintă, cel mai adesea, singura sursă de cunoaștere a „realității”, chiar dacă este vorba de o realitate reconstruită. Este certă existența unei influențe cumulative a media, deoarece chiar și persoanele care nu s-au expus la mesaje (sau care spun că nu le-au acordat atenție) vor fi „atinse” de selecția, interpretarea, atribuirea de semnificații realizate de jurnaliști, condiții în care devine tot mai importantă prezentarea echilibrată, neutră a evenimentelor și a actorilor politici.

Informând despre faptele și evenimentele contemporane, presa, radioul, televiziunea ajută publicul să-și formeze o părere despre evenimente și, treptat, pe baza diferitelor opinii, să-și formuleze criterii ferme în aprecierea faptelor. Țelul acțiunii ideologice a mijloacelor de comunicare de masă este nu numai formarea unor păreri disparate despre un fapt sau altul, ci și formarea unei personalități capabile să se orienteze în cadrul realităților sociale, să înțeleagă sensul istoric și semnificația faptelor și fenomenelor multiple ce-i sunt prezentate. Acțiunea mijloacelor de comunicare de masă trebuie să pornească de la ideea că omul societății democratice trebuie să fie capabil nu numai să aprecieze exact fenomenele realității obiective, ci și să participe activ la formarea și transformarea acestei realități. Mass-media dezvoltă, deci, conștiința maselor.

Mass-media asigură modernitatea societății bazată pe comunicarea globală. Ea vine în ajutorul noilor colectivități umane, oferind alternative multiple pentru interpretarea cotidianului.

CAPITOLUL III

VIOLENȚA CONTEMPORANĂ

Violența socială contemporană a cunoscut un recul semnificativ în ultimele sute de ani, în ciuda discursurilor alarmiste și ideologiilor socialiste, cărora le vine greu să admită că în evoluția sa capitalismul a cunoscut un regres considerabil în ceea ce privește violența socială. Această perioadă istorică a cunoscut o raționalizare (în sens weberian de eficientizare structurală) crescândă, numeroși factori contribuind la fenomenul de recul secular al violenței. Un prim factor care a generat reculul violenței sociale este cel al raționalizării statului și aparatului represiv în înțelesul său de aparat de protecție și de asigurare a securității sociale. Căci, cum ne spunea Locke în Second Treatise of Government, nu există libertate fără lege și fără stat-arbitru pentru a face posibilă repectarea legii. Mai mult, istoria întreagă a societăților cu stat a dovedit că protecția socială este legată de existența unei instituții care să-și asume monopolul asupra violenței legitime pe un teritoriu determinat. Or, o astfel de observație ne trimite direct în definiția weberiană a statului.

Un alt factoreste lenta dispariție a rarității. Multe dintre crimele și barbariile trecutului ar putea fi explicate prin existența mizeriei, cum ar fi perioadele de mare foamete care degenerau în Evul mediu în carnagii și comportamente antropofage. În secolul al XIX-lea, ne spune același istoric al violenței sociale, vor fi eliminate revoltele alimentare ce au făcut de multe ori cauza unor deliruri mortuare.

Un al treilea factoreste revoluția demografică, scăderea drastică a mortalității având drept contrapondere o valorizare fără precedent a vieții umane. Căci, atunci când moartea este omniprezentă, continuă Chesnais, când ea ne însoțește la tot pasul în viața de zi cu zi, nu poate genera decât un dispreț asupra vieții.

Astfel,“…emergența raționalității în sfera morală și supunerea față de regula etatică au dus la marginalizarea progresivă a violenței în societățile occidentale. În ceea ce privește intervenția statului, totul este o problemă de măsură. Dacă statul depășește atribuțiile de gardian al Cetății, de arbitru între interesele și pasiunile membrilor societății civile – care sunt atribuțiile sale normale în concepția liberală (în sens propriu) a democrațiilor pluraliste occidentale – atunci există o amenințare pentru libertățile individuale și riscul monopolizării violenței de către clasa conducătoare.”

Așa cum se poate observa, Chesnais propune o tipologie a violenței definită, mai degrabă, din perspectiva juridică. Categoriile cele mai largi pe care le introduce sunt cele de violență privată șiviolență colectivă

Iată deci trei paradigme care tratează despre violență într-o manieră total diferită. Într-o primă ipostază analitică, voi căuta să le prezint prin teoriile lor cele mai influente. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, o incursiune asupra multiplelor semnificații ale conceptului de violență va însoți întreprinderea de identificare de categorii ale acțiunilor sociale care intră în aria de semnificație a conceptului aflat sub analiză.

2. Paradigma violenței constructive și ordonatoare

Paradigma va fi înțelească în analiza de față în formula cea mai simplă a modelului analitic întemeiat pe definirea unitară a conceptului central -„violența” distructivă, constructivă și simbolică. Un astfel de model analitic grupează deci o serie de teorii referitoare la unul și același obiect, definit în același fel  – paradigma violenței simbolice, paradigma violenței distructive, paradigma violenței constructive și ordonatoare.

În ceea ce privește paradigma violenței constructive și ordonatoare, cele mai multe studii care definesc violența colectivă în acest fel se ocupă de societățile primitive. Drept cazuri exemplare pentru acest tip de analiză se propun lucrările lui R.Girard și P.Baudry, care accentuează asupra rolului pozitiv al violenței colective în cadrul societăților arhaice.

“Violența nu este doar acțiunea care distruge sau amenință. Orice societate folosește violența pentru afirmarea vieții” – notează Girard, introducând termenul de “violență rituală și fondatoare”, prezent în toate societățile arhaice. În aceste comunități, riturile și sacrificiile joacă rolul sistemului judiciar al societăților moderne. Altfel spus, acestea sunt o formă de “evacuare” a violenței colective prezentă în mod latent în orice grup social. Riturile și sacrificiile asigură solidaritatea grupului, ai cărui membri sunt forțați să participe la același sistem de valori sau la acțiuni comune percepute ca acțiuni necesare și cu rol întemeietor pentru comunitatea care se simte refondată prin apelul la fapte exemplare ale începutului lumii. În acest sens, violența rituală joacă un rol fondator în viața comunităților arhaice, cealaltă funcție a ei fiind aceea de a opri “dezvoltarea germenului violenței colective”. Mai mult, miturile creației vorbesc toate despre puterea societăților tradiționale de a transforma violența oarbă într-o forță creatoare, care în loc să distrugă, fondează ordinea:

“Toate zeitățile, eroii și creaturile mitice sunt prinse într-un joc al violenței. Logos spermatikos din mitologia creștină este expresia unei astfel de violențe transformate, care a devenit un principiu structurant și ordonator al unei anumite societăți. P. Baudry arăta și el că violența poate deveni o forță constructivă și folositoare, cu condiția ca întreaga colectivitate să aibă acces la ea într-o formă ritualizată. Societatea modernă blochează accesul colectiv la manipularea violenței. Baudry accentuează pe enorma inaptitudine a societății moderne de a folosi violența ca o forță creatoare:

“Puterea se propune pe ea însăși ca posesoare a monopolului asupra violenței. Procesul de emergență a instituțiilor sociale este în egală măsură un proces de trecere de la violența ritualizată la violența confiscată".

Studiile asupra societăților tradiționale nu sunt singurele care tratează violența ca o forță creatoare și constructivă. Fondatorii Școlii de la Chicago analizează violența colectivă atât în ipostaza sa de forță distructivă, cât și în cea de forță creatoare. R. Park și T. Burgess scriau în Introducere la știința sociologiei(1921):

“Frământările sociale moderne (social unrest, social behaviour) pot fi și un simptom pozitiv, de sănătate al societății. Numai atunci când procesul de dezorganizare se desfășoară atât de rapid și într-o așa măsură, că întreaga structură socială existentă slăbește și, de aceea, societatea nu se poate reajusta singură, frământările sociale pot fi privite ca un simptom patologic”. Aceste acțiuni colective sunt rezultatul dispariției controlului social. Ele pot fi privite însă și ca mijloace ale proceselor inovatoare în societate. Aceste procese schimbătoare de organizare și ordine socială se exprimă prin conflict social și competiție. Opusul lor, acomodarea și asimilarea sunt celălalt obiect de studiu al sociologiei, consideră Park și Burgess, încercând o “hartă conceptuală“ a obiectelor de studiu ale sociologiei.

3. Paradigma violenței simbolice

În principiu, acest tip de abordare a violenței se ocupă cu producția de semne și imagini în câmpul social-politic. Această acțiune nu este cauza directă a comportamentului violent. Între producătorul de semne și imagini și receptor se interpune un instrument de transmitere, cum este cazul mass-media în societățile contemporane. În cadrul paradigmei pot fi identificate două categorii de studii, pe care le grupăm în funcție de centrul lor de interes. Trebuie să facem astfel distincție între studii care se centrează pe procesul de producție a semnelor (imaginilor) cu destinație politică (sau care au o valoare politică subiacentă), și studii care se concentrează pe violența generată de transmiterea prin mass-media de semne și imagini violente.

Reprezentative pentru prima categorie sunt analizele lui P. Bourdieu și J. Baudrillard. Bourdieu are chiar meritul de a fi introdus termenul de “violență simbolică“, termen care, la rândul lui, este definit prin raportare la cel de “putere simbolică“. Jocul politic, spune autorul, este un joc de violență simbolică. Prin mass-media oficială, puterea politică încearcă să impună anumite reprezentări asupra lumii sociale. Aceste reprezentări fac oamenii să acționeze în acord cu interesele agentului care le-a produs și le-a impus: agentul politic. Formele simbolice (vizuale, verbale) poartă violența politică a acestuia. O formă importantă a violenței simbolice exercitate de Putere asupra lumii sociale este discursul politic, un “discurs monopolist” prin excelență. Prin el, Puterea urmărește să manipuleze indivizii, astfel încât propriile sale scopuri să pară ca fiind chiar cele ale indivizilor asupra cărora guvernează. Această funcție nu poate fi împlinită decât de un discurs care să conțină măcar o fărâmă de adevăr, însă. Iar acesta este “discursul atrofiat” al Puterii.

Referitor la violența simbolică a discursului ideologic, Baudrillard introduce termenul de “hiperrealitate”, care se referă la imaginea falsă creată de Putere, al cărei discurs este încărcat de “hiperrealism”. Baudrillard lărgește, în alte lucrări, sfera agentului producător de semne, cu domeniul publicității. Omul zilelor noastre este un “consumator de semne” vehiculate de mass-media, pentru reclamă. Autorul identifică o funcție politică subiacentă discursului publicitar: “lumea aceasta pe care o oferim noi (agenții economici) este cea mai bună și cea mai confortabilă: la ce bun s-o mai schimbi?”. Consumatorul de semne interiorizează în egală măsură instanța socială și normele sale. Societatea contemporană e o societate a “violenței de consum” care impune omului, prin semne, o lume ce nu e a lui; ea este dominată de o violență reală și incontrolabilă a mass-media: este “violența fără scop și fără sfârșit, ca și consumul de semne însuși”.

Procesul de impunere a intereselor politice este deci unul de represiune prin semne și imagini. Această acțiune este întemeiată într-o logică totalitară. Omul societății industriale a încetat să mai fie independent. Scopurile lui sunt construite și modelate în conformitate cu anumite rutine externe, cum precizează Ch.W. Mills. Oamenii cu adevărat independenți există doar la vârful puterii politice, economice și militare. Ei sunt aceia care alcătuiesc elita puterii în S.U.A., adaugă Mills.

În afara violenței semnelor în spațiul politic și, mai larg, al consumului de semne, se poate vorbi de violență simbolică și într-un spațiu restrâns, precis determinat: spațiul academic. Actorii sociali ai acestui spațiu cultural sunt fie deținători ai unor poziții în cadrul ierarhiei universitare, fie artiști ori scriitori. În toate situațiile, avem de-a face cu centre și spații de putere simbolică. În cadrul universității, puterea simbolică este instituționalizată. În lumea artiștilor și scriitorilor, violența simbolică a centrului de putere simbolică este întemeiată doar în prestigiul cultural (“capital cultural”).

A doua categorie de studiidin cadrul acestei paradigme a violenței simbolice se centrează pe comportamentul antisocial presupus a fi determinat de procesul transmiterii de imagini și simboluri prin mass-media. Cele mai multe cercetări analizează impactul social al televiziunii și formele de devianță socială pe care aceasta le generează. Un subiect aparte al acestor studii este terorismul ca acțiune socială violentă, alimentată de mass-media. Pentru acest caz, de o importanță specială mi se pare a fi studiul lui A.P. Schmid,Violență și comunicare. Ideea fundamentală a studiului este aceea că terorismul este înalt dependent de informația care invită la folosirea forței și la violență. Analiza relației de determinare informație – terorism începe cu un exemplu al comunicării directe între cel care invită la folosirea forței (violență) și mulțimea prin care discursul liderului devine realitate:

“Regimul de teroare al lui Robespierre a fost oprit pe 9 Termidor (27 iulie 1794) prin interzicerea accesului acestuia și al lui St. Juste la forumul speakerilor în timpul Convenției franceze. Deprivîndu-i de mijlocul lor principal (comunicarea cu mulțimea – n.n.) terorismul acestora a încetat”. În restul studiului, autorul se ocupă cu terorismul generat în condițiile în care între mulțime și centrul de emergență al mesajului purtător de violență se interpune mass-media ca instrument de transmitere (comunicare indirectă). Totuși, cum delimităm mesajul violent de mesajul non-violent, ne întrebăm împreună cu J. Haloran, care nu pare a fi dat un răspuns foarte convingător, în încercarea lui de a lumina câteva posibile efecte ale consumului de imagini violente în fața televizorului. Greu de răspuns, de vreme ce filmele de mare succes astăzi încorporează violența într-o formă sau alta, finalul de tip american-happy end avînd, e drept, ca personaj învingător în duelul violent pe reprezentantul autorității legale a statului sau a justițiarului din afara statului.

În alte lucrări se încearcă delimitarea conceptelor de “terorism politic” și de “teroare politică“. Aceasta din urmă se produce în cazuri în care avem de-a face cu acte izolate, și în forme de indiscriminare extremă de violența de masă. O astfel de teroare nu e nici sistematică și nici organizată, fiind astfel imposibil de controlat. Terorismul politic este folosirea sistematică a violenței, sau doar a amenințării, pentru a impune sau a proteja scopuri politice. Și în aceste cazuri, ca și în cazul special al “terorii oficiale”, propaganda unei ideologii este absolut necesară. Mass-media este mijlocul prin care se vehiculează aceste simboluri ideologice ale terorii.

4. Paradigma violenței distructive

Studiile care definesc violența ca acțiune socială ce sfârșește în distrugere de bunuri și persoane sunt de departe cele mai numeroase. Ele sunt, de asemenea, și foarte variate în felul în care explică violența colectivă. În încercarea de a le testa credibilitatea prin ipoteze falsifiabile, J.B. Rule observa că aceste teorii sunt la fel de variate în ceea ce privește credibilitatea și valoarea universală a tezelor pe care le formulează.

S-au concretizat astfel 3 teorii

1. Teoria calculului rațional. Conform acestei teorii, originile violenței colective trebuie căutate în interesul pe care participanții îl urmăresc atunci când se angajează într-o astfel de acțiune. Violența colectivă este deci un fenomen social rațional, indivizii angajați în astfel de acțiuni urmărind un scop precis: avantaje materiale sau facilități de altă natură. În funcție de tipul de interes care generează violența colectivă, se pot distinge teorii ale interesului individual și teorii ale interesului colectiv.

a) Studiile care explică violența colectivă prin intermediul interesului individual se referă la situații în care fiecare participant beneficiază de un anumit avantaj, pe care îl are destul de bine definit în momentul în care se angajează într-o astfel de acțiune. Drept exemplu pot sta situațiile în care apare violența în urma unor acțiuni colective prin care se cere guvernului micșorarea impozitelor sau anumite politici prin care să ia măsuri în favoarea unor segmente sociale determinate – fermieri, veterani, chiriași, mici proprietari etc.

b) Teorii politice ale violenței colective. Piesa centrală a acestor studii, atunci când încearcă să dea seama despre originile violenței, este interesul colectiv. Ca și celelalte teorii centrate pe interesul participanților, acestea privesc violența colectivă ca un caz aparte al acțiunii sociale. Cele mai multe violențe apar din acțiuni sociale pașnice: demonstrații, mitinguri, carnavaluri etc. Spre deosebire de restul teoriilor care tratează despre violența colectivă, în cazul teoriilor politice, acțiunea îndreptată împotriva guvernului sau unei alte instituții, are o structură specială. Ch. Tilly identifică patru componente: interesul colectiv, organizarea, mobilizarea și ocazia (momentul sau contextul). Aceste acțiuni sociale fac parte dintre formele “moderne” ale violenței colective, care se pot identifica în istorie începând cu secolul al XIX-lea, precizează autorul în The Contencious French.

2. Teoria mulțimilor. a) Doctrina iraționalistă. Cel mai penetrant și cel mai cunoscut studiu de această natură este cel al lui Gustav Le Bon, La psychologie des foules. Comportamentul violent al mulțimii, spune autorul, este determinat de iraționalismul care pune stăpânire pe indivizi în cadrul mulțimii. Aici, individul încetează a mai exista ca personalitate conștientă, el dizolvându-se în mulțimea care poate deveni la fel de ușor și călău și martir: “Prin simplul fapt că aparține unei mulțimi, omul coboară, așadar, câteva trepte pe scara civilizației. Izolat, el poate fi un individ cultivat, în mulțime însă, este un instinctual, prin urmare, un barbar. Are spontaneitatea, violența, cruzimea și, totodată entuziasmul și eroismul ființelor primitive”. Originile violenței trebuie căutate deci în contagiunea mentală, proximitatea psihică și fizică a indivizilor care pierd în așa măsură controlul asupra propriilor acțiuni, încât pot acționa chiar împotriva intereselor personale.

b) Teoria interacționistă. Școala de la Chicago (fondatoare a curentului sociologic numit în anii șaizeci “interacționismul simbolic”), oferă și ea explicații asupra comportamentului violent care, așa cum a fost precizat în cadrul paradigmei violenței constructive, nu este totdeauna un semn al patologiei sociale. Park și Burgess (întemeietorii Școlii) privesc comportamentul colectiv (social unrest, collective behaviour) ca rezultatul unei stări de spirit a mulțimii în care impulsuri minore alcătuiesc o tendință generală care orientează manifestările indivizilor. Această tendință generală ia naștere prin interacțiunile indivizilor: comportamentul colectiv este “comportamentul indivizilor sub influența unui impuls care este comun și colectiv, altfel spus, este rezultatul interacțiunii sociale”. Mulțimea acționează fără discernământ. Ea “nu are trecut și nici viitor”

3. Teoria “deprivării relative”(relative deprivation). Această teorie a căpătat o largă circulație începând cu anii șaizeci, devenind cea mai populară teorie sociologică în explicarea evenimentelor de violență colectivă în mass-media. Originile violenței colective stau în frustrările pe care segmente ale populației le resimt într-o anumită perioadă de timp, aproape toți adepții acestei teorii referindu-se, în primul rând, la frustrările de natură economică. Aceste dezvoltări ale teoriei se întemeiază pe un studiu sociologic prin care se stabilește un anumit mecanism în care frustrarea socială se află într-o relație de determinare cu comportamentul social violent: ”Sursa primară a capacității umane de a reacționa violent este mecanismul agresiune – frustrare. Acest mecanism ar putea fi comparat cu legea gravitației: ori de câte ori oamenii se simt frustrați, ei au o predispoziție la a acționa violent direct proporțională cu intensitatea frustrării”.