Mass Media Si Propaganda. Construirea Mediatica a Realitatii In Timpul Conflictelor

INTRODUCERE

Scopuri și obiective de cercetare

Întrebări de cercetare și ipoteze

Actualitatea și stadiul cercetării în domeniu a temei investigate

Abordarea metodologică și sursele studiate

Structura lucrării

Capitolul I – Obiectiv versus subiectiv în informarea de presă

1. Informare versus dezinformare

2. Standardele informării corecte

3. Construirea mediatică a realității

4. Realitatea socială și realitatea mediatică

5. Etica și deontologia presei

Propaganda și dezinformarea

Propaganda și contrapropaganda

Propaganda și media

Canalele propagandei

Mitul

Zvonul

Capitolul II – Securitatea națională din perspectiva posibilității agresării valorilor naționale

Abordări teoretice cu privire la valori

Posibilitatea destructurării valorilor prin agresiunea informațional-simbolică

Posibilitatea strategiilor de destructurare a valorilor prin agresiunea informațional-simbolică

Conținut

Scop

Obiective

Etape

Capitolul III – Conflictul din Ucraina

Rolul mass – mediei locale în desfășurarea evenimentelor

Presa străină și influența acesteia asupra percepției conflictului

Căderea regimului comunist din decembrie 1989 și tranziția la democrație a României a readus posibilitatea cetățenilor români de a dobândi anumitor drepturi și libertăți fundamentale pe care le pierduseră, printre care și cel de a păsări teritoriul geografic al țării noastre. Astfel, țara noastră a început treptat să își micșoreze numărul de cetățeni, o parte dintre aceștia emigrând spre state mai dezvoltate.

Fenomenul de ,,brain drain’’ reprezintă o parte mai deosebită a procesului de migrație întrucât din această categorie fac parte indivizii cu o pregătire de nivel terțiar. Din păcate și societatea românească este afectată de acest fenomen datorită numărului tot mai mare de tineri care își doresc să plece să studieze în străinătate și refuză să se mai întoarcă sau datorită indivizilor cu o pregătire terțiară care să își găseasc un loc de muncă mai bine plătit în străinătate.

Acestă lucrare de dizertație reprezintă o continuare a lucrării de licență care s-a numit ,,Atitudini politice și propensiunea spre emigrare a tinerilor din România după 2000’’ și care a tratat o parte a fenomenului de ,,brain drain’’, analizând motivațiile tinerilor români care au decis să emigreze pentru a studia în străinătate, precum și atitudinile politice ale tinerilor care au decis să rămână în țara noastră după absolvirea liceului și a tinerilor care au decis să emigreze pentru a studia în străinătate. Prezenta lucrare de dizertație ,,Tinerii români și fenomenul de ,,brain drain’’ continuă cercetarea asupra fenomenului de ,,brain drain’’, analizând o altă parte a acestui fenomen deoarece sunt vizați absolvenții de medicină români care au decis să emigreze fie după absolvirea facultății de medicină, fie după terminarea rezidențiatului pentru un loc de muncă. Astfel, prezenta cercetare continuă lucrarea de licența care a studiat motivațiilor tinerilor ce au emigrat pentru a studia în străinătate, analizând factorii care conduc la emigrarea tinerilor români pentru un loc de muncă înalt calificat așa cum se întâmplă în cazul medicilor români. De asemenea, lucrarea de cercetare are drept subiect ,,exodul" medicilor români și nu emigrarea altor categorii înalt calificate cum ar fi: ingineri, cercetători, specialiști IT sau alte meserii din această categorie întrucât absolvenții de medicină beneficiază de cele mai multe resurse financiare pe durata anilor de studiu din partea statului român, dar și datorită faptului că România are nevoie de medici cât mai bine instruiți întrucât de acest lucru depinde viața și sănătatea cetățenilor.

Problematica cercetării

Prezenta lucrare de cercetare reprezintă o temă relevantă pentru studiul științelor politice, analizând din punct de vedere sociologic aspecte ce țin fenomenul de migrație, în special de fenomenul de ,,brain drain". De asemenea în acest context sunt analizate și elemente ce țin de regimul politic românesc înainte și după decembrie 1989, politici publice din domeniul migrației, precum și aspecte legate de politici comune ale Uniunii Europene în acest domeniu. Astfel, în cadrul prezentei lucrării sunt analizate schimbările ce au avut loc în România în domeniul migrației ca urmare a căderii regimului comunist din decembrie 1989 și a tranziției la democrație (schimbarea legislației, apariția unor politici publice, schimbările apărute după aderarea României la Uniunea Europeană, precum și poziția actuală a instituțiilor statului român cu privire la emigrarea tinerilor medici români în străinătate). De asemenea, subiectul acestei lucrări de cercetare oferă o altă perspectivă asupra fenomenului de migrație față de cea pe care o prezintă literatura de specialitate din România, fiind mai degrabă interesată de migrarea românilor cu o pregătire necalificată sau slab calificată pentru un loc de muncă și mai puțin pentru de migrarea tinerilor cu o pregătire înalt calificată.

Întrebările cercetării

Cercetarea empirică se bazează pe asumpția propensiunii spre emigrare a absolvenților de medicină, avându-se în vedere facilitatea cu care aceștia decid și reușesc să emigreze, precum și dorința acestora de a nu se întoarce în țara de origine decât în vizită.

Întrebarea de pornire: ,,Care sunt factorii care determină plecarea în număr tot mai mare a absolvenților de medicină din România?’’ încearcă să afle dacă mai există și alte motive decât precaritatea sistemului sanitar din țara noastră care determină emigrarea tot mai mare a absolvenților de medicină.

Cea de-a doua întrebare a lucrării de cercetare: ,,Care sunt mutațiile în sistemul de valori, rezultatele din procesul de acomodare a absolvenților de medicină care decid să emigreze ?’’ este menită să identifice schimbările ce au loc în viața absolvenților de medicină după decizia de a emigra, de a lucra și de a trăi într-o țară de destinație.

Ultima întrebare a lucrări de cercetare: ,,Care sunt consecințele acestui proces de emigrare al absolvenților de medicină care tinde să ia amploare din ce în ce mai tare?” dorește să identifice principalele deficiențe cu care se va confrunta statul român datorită faptului că până în acest moment nu există nicio politică publică care să încerce diminuarea numărul tot mai mare de absolvenților de medicină care doresc să emigreze spre alte state mai dezvoltate decât România.

Ipoteze de lucru

Pornind de la întrebările enunțate mai sus, cercetarea empirică se bazează pe următoarele două ipoteze de lucru:

Ipoteza 1. Persoanele înzestrate din punct de vedere intelectual au în vedere un cumul de factorii care determină dorința acestora de a emigra. Credem că principala motivație a absolvenților de medicină este de natură economică, însă aceștia nu ignoră nici aspecte legate de parte non-economică a vieții și au în vedere și oportunități legate de carieră, de status social, prestigiu, stil de viață. De asemenea și climatul socio-politic joacă un rol important în decizia lor de a emigra, nemulțumirea și neîncrederea în instituțiile și politicile postdecembriste din țara noastră.

Ipoteza 2. Dorința absolvenților de medicină de a deveni oameni de succes, precum conștientizarea faptului că pot obține acest lucru în altă țară decât România datorită faptului că pot beneficia de alte sisteme sanitare mult mai performante determină emigrarea tot mai mare a acestora. Odată cu procesul de emigrare, absolvenți de medicină își întemeiază famili, unii dintre ei chiar reușesc să devină oameni de succes și treptat încep să adopte anumite tradiții ale țării de destinație și renunță treptat la tradițile românești

Ipoteza 3. Propensiunea spre emigrare a absolvenților de medicină determină pierderi foarte mari pentru statul român. În primul rând se pierd resursele financiare pe care România le-a investit în educarea acestora, însă efectul cel mai nociv se observă în timp întrucât la un moment dat ne vor confrunta cu deficit de personal în unitățile sanitare din țara noastră, ceea ce poate determina și pierderea de vieți umane.

Cadrul teoretic al lucrării de cercetare

Perspetiva teoretică adoptată se bazează pe o analiză sociologică asupra fenomenului de ,,brain drain", în special asupra emigrării medicilor români. Astfel, pornind de la general, au fost exemplicate anumite teorii care au stat la baza fenomenului de migrație, decupându-se apoi doar o parte a fenomenului de migrație și anume ,,brain drain" pentru ca mai apoi să se ajungă la subiectul prezentei lucrări de cercetare și anume ,,exodul" tinerilor medici români către alte state mai dezvoltate.

De asemenea prezenta lucrare de cercetare s-a bazat și pe anumite concepte-cheie care au fost urmărite atunci când a fost analizată literatura de specialitate, dar și articolele științifice sau cele din mass-media.

Individul este considerat primul actor social al fenomenul de migrație. Acesta reprezintă persoana care la un moment dat decide să migreze. Practic reprezintă actorul social datorită căruia putem discuta despre un proces de migrație.

Emigratul este considerat ca fiind un individ care decide să plece din țara sa de origine în alt stat care de obicei este mai dezvoltat atât din punct de vedere social, cât și politic și mai ales economic.

Imigrantul este denumirea pe care individul o primește în țara unde a decis să emigreze pentru a se stabili stabili în alt stat.

Statul de origine reprezintă țara de unde pleacă un emigrat pentru a se stabili în al stat mai dezvoltat care îi oferă alte condiții de a supraviețui, lucra și a se dezvolta.

Statul de destinație sau statul de absorbție este considerat țara în care un individ decide să emigreze pentru a-și construi o nouă viață. Acest stat poate fi un stat de destinație definitiv sau temporar, în funcție de cum decide fiecare individ.

Comunitatea este familia sau grupul de apartenență a individului care a decis să emigreze care a rămas în țara de origine și la care emigratul se raportează.

Migrația reprezintă un fenomen complex ce constă în deplasarea a mai multor indivizi care decid să plece din statul de originie către anumite state mai dezvoltate atât din punct de vedere social, cât și politic și mai ales economic.

,,Brain drain" reprezintă o parte a fenomenului migrație, din această categorie făcând parte doar indivizi care au o pregătire înalt calificată din punct de vedere al educației. Astfel din această categorie fac parte inginerii, medici, profesori, specialiști IT etc.

Cadrul teoretic al prezentei lucrării de cercetare a fost întemeiat pe o serie de materiale de specialitate publicate atât de autori consacrați atât naționali, cât și internaționali. Publicațiile autorilor internaționali cele mai relevante pentru a defini conceptele-cheie prezentate mai sus au fost: ,,Explaining migration: a critical view" scrisă de Joaquin Arango; ,,The shifting of immigration" scrisă de Michael J. Piore; ,,From the invisible hand to visible feet: Anthropological Studies of Migration and development" scrisă de Michael Kearney; ,,Brain drain and inequality across nations" scrisă de Frédéric Docquier și Khalid Sekkat; ,,Migration of highly skilled persons from developing countries: Impact and policy responses" scrisă de Lindsay B. Lowell și Allan Findlay; ,,Brain Drain and Brain Gain: Migration in the European Union after enlargement" scrisă de Maria Kelo și Bernd Wachter, precum și ,,International Migration of the Highly Qualified: A Bibliographic and Conceptual Itinerary" scrisă de Anne Maire Gaillard și Jacques Gaillard. De asemenea și studiile autorilor autohtoni precum: ,,Lumile sociale ale migrației românești în străinătate", ,,Locuirea temporară în străinătate. Migrația economică a românilor: 1990-2006", ,,Sociabilitatea în spațiul dezvoltării" scrise de către Sandu Dumitru; ,,Europa în mișcare" scrisă de Mugurel Rădulescu; ,,Al patrulea val. Migrația creierelor pe ruta România – Occident" scrisă de Iris Alexe au reprezentant un punct de plecare pentru dermesul lucrăriiael J. Piore; ,,From the invisible hand to visible feet: Anthropological Studies of Migration and development" scrisă de Michael Kearney; ,,Brain drain and inequality across nations" scrisă de Frédéric Docquier și Khalid Sekkat; ,,Migration of highly skilled persons from developing countries: Impact and policy responses" scrisă de Lindsay B. Lowell și Allan Findlay; ,,Brain Drain and Brain Gain: Migration in the European Union after enlargement" scrisă de Maria Kelo și Bernd Wachter, precum și ,,International Migration of the Highly Qualified: A Bibliographic and Conceptual Itinerary" scrisă de Anne Maire Gaillard și Jacques Gaillard. De asemenea și studiile autorilor autohtoni precum: ,,Lumile sociale ale migrației românești în străinătate", ,,Locuirea temporară în străinătate. Migrația economică a românilor: 1990-2006", ,,Sociabilitatea în spațiul dezvoltării" scrise de către Sandu Dumitru; ,,Europa în mișcare" scrisă de Mugurel Rădulescu; ,,Al patrulea val. Migrația creierelor pe ruta România – Occident" scrisă de Iris Alexe au reprezentant un punct de plecare pentru dermesul lucrării de cercetare. Toate aceste lucrări scrise de autori consacrați în domeniul migrației au fost completate și cu articole științifice apărute, așa cum este articolul ,,Fluxul migrațional din perspectivă istorică” scris de către Sabin Drăgulin și publicat în revista Sfera Politicii; articolul ,,Abordări, modele, teorii privind fenomenul brain drain" scris de către Simona Ionela Stănică și publicat în Revista de cercetare și intervenție socială sau articolul ,,Migrația tinerilor cercetători români” scris de către Răzvan Florian și publicat în Revista tinerilor cercetători români. De asemenea pe lângă literatura politologică au fost analizate și sursele media online care au tratat subiectul prezentei lucrări de cercetare.

Metodologia cercetării

Prezenta lucrare de cercetare se bazează pe producerea de date primare printr-o cercetare empirică și pe analiza secundară a informațiilor deja existente în literatura de specialitate. Astfel, primele două capitole dezvoltă cadrul teoretic al prezentei lucrări de cercetare și sunt realizate pe baza unei metode de cercetare descriptiv-analitică, fiind analizate informațiile găsite în cărțile autorilor consacrați din domeniul migrației. De asemenea s-a avut în vedere și studierea articolelor științifice, dar și a articolelor din presa scrisă, rapoarte de cercetare, legi, documente și date statistice care demonstrează existanța acestei probleme, destul de dezbătute în ultima perioadă atât de presa din România, cât și de presa internațională.

Una dintre contribuțiile originale ale prezentei lucrări de cercetare constă în cercetarea de teren bazată pe aplicarea a 20 de ghiduri de interviu semi-structurat în perioada februarie – aprilie 2014 pe un singur grup de respondenți, medici români, majoritatea absolvenți ai Universității de Medicină și Farmacie ,,Carol Davila" din București, cu vârste cuprinse între 27 și 38 de ani care au decis să emigreze din țara noastră, fie după absolvirea facultății de medicină, fie după absolvirea rezidențiatului. Aceștia sunt medici de diferite specializări: ginecologi, cardiologi, reumatologi, gastroenterologi, anesteziști, nefrologi, radiologi, ortopezi, radio terapeuți, medici pediatri, medici generaliști și chiar absolvenți de medicină legală. Astfel, prin intermediul interviurilor semi-structurat s-a avut în vedere colectarea și prelucrarea de informații referitoare la exodul medicilor români spre state mai dezvoltate.

Interviurile semi-structurate au fost aplicate cu ajutorul internetului întrucât repondenții nu s-au aflat în România în această perioadă, practicându-și fiecare meseria în țara pe care a ales-o ca și țară de destinație. Pentru aplicarea ghidului de interviu semi-structurat am folosit două programe: Viber și Skype în funcție de ce programe utilizează respondenții pentru a păstra legătura cu rudele și prietenii rămași în țară. Răspunsurile au fost transcrise în întregime pentru a fi mai accesibile și pentru a se putea verifica validitatea acestor răspunsuri.

În ceea ce privește identificarea respondenților s-a folosit metoda ,,bulgărelelui de zăpadă" întrucât fiecare medic plecat din România cunoștea la rândul său alți medici care au dorit să emigreze, fie pentru că au fost colegi în cadrul facultății, fie că avea alți medici români colegi la spitalul unde își desfășura activitatea. Nu a fost greu să identific respondenți pentru ghidul de interviu întrucât un număr foarte mare de tineri medici români au emigrat în ultimii ani, mai dificil a fost să își găsească timp liber pentru a putea răspunde la întrebări. De asemenea un alt aspect important este faptul că au existat mai multe cazuri în care interviu a fost aplicat atât soției, cât și soțului întrucât de foarte multe ori se întâmplă ca medicii să emigreze în pereche: soț-soție și împreună cu copii. Astfel, și în cazul prezentei lucrări de cercetare s-a observat acest lucru în câteva cazuri, ambii soții emigrând din România pentru a practica medicina în alte state care le-au permis dezvoltarea carierei în condiții propice.

Referitor la elaborarea ghidului de interviu semi-structurat trebuie menționat faptul că acesta a avut ca și scop identificarea motivațiilor medicilor români care au decis să emigreze, schimbările apărute în viața acestora, precum și aspecte ce țin de viața privată a acestora, dar și aspecte care țin de carieră.

Ghidul de interviu semi-structurat pentru absolvenții de medicină din România ce a fost aplicat are 28 de întrebări și este împărțit în 3 părții: ,,Emigrarea – o alternativă’’, ,,Acomodarea în țara de destinație’’ și ,,Viața personală după emigrare’’. Așa cum reiese și din denumire, fiecare parte a ghidului de interviu urmărește anumite aspecte pe care prezentare lucrare de cercetare dorește să le identifice.

Prima parte a ghidului de interviu semi-structurat: ,,Emigrarea – o alternativă’’ dorește să identifice care sunt principalele motivații care i-au determinat pe medicii români să decidă să emigreze pentru a profesa meseria dobândită în urma absolvirii unei facultăți de medicină din România în alt stat, ce i-a determinat să aleagă o anumită țară și nu alta, cum au reușit să obțină locul de muncă din țara de destinație, precum și care sunt principalele diferențe pe care le resimt la noul loc de muncă din țara de destinație.

A doua parte: ,,Acomodarea în țara de destinație’’ are rolul de a afla cum au fost primiți medicii români în țara de destinație, cum se simt la noul loc de muncă, cât de repede s-au integrat, dacă s-au simțit sau nu discriminați, ce schimbări au apărut în viața lor datorită deciziei de a emigra, dacă viața lor s-a îmbunătățit/înrăutățit în urma deciziei lor de a emigra.

Ultima parte: ,,Viața personală după emigrare’’ dorește să identifice în primul rând ce înțeleg respondenții prin noțiunea de ,,om de succes’’ și dacă aceștia se consideră oameni de succes. Apoi, această parte conține întrebări care au rolul de a afla de la persoanele intervievate care sunt principalele diferențe între cele două civilizații: cea din țara de origine și cea din țara de destinație în ceea ce privește desfășurarea unei zile normale de lucru, cum consideră aceștia programul de la locul de muncă, dacă au suficient timp liber, dacă au sufiecient timp liber pentru a se odihni, dacă au zile de vacanță necesare, cum își petrec timpul liber. De asemenea respondenții sunt întrebați și referitor la viața lor personală, dacă sunt căsătoriți, ce naționalitate are soțul, dacă au copii. Există și întrebări referitoare la modalitatea lor de a gândi, dacă sunt tradiționaliști sau nu, dacă mențin tradițiile românești sau le-au adoptat pe cele din țara de origine. Ultimele întrebări adresate respondenților sunt referitoare la revenirea în România. În primul rând sunt întrebați cât de des revin în țara pentru a-și vedea rudele și apropriații, precum și dacă se gândesc să se reîntoarcă la un moment dat în țara noastră.

Datele culese în urma interviurilor semi-structurate au fost prelucrate prin metoda analizei de conținut, astfel încât să devină semnificative și valide. Rezultatele obținute în urma analizei informației din interviuri sunt de natură calitativă și nu cantitativă. În urma stabilirii unei grile de analiză obiectivă au fost analizate prin comparație răspunsurile persoanelor intervievate, fiind selectate cele mai reprezentative răspunsuri pentru prezenta cercetare. Fiind o cercetare de tip calitativ, interpretativ și relațiile dintre variabilele cercetării sunt estimative. Astfel, prezentare cercetare empirică nu a avut în vedere o validare cantitativă, statică a ipotezelor, ci testarea lor pe baza informațiilor culese de la respondenți, avându-se în vedere experințele de viață relevante ale acestora cu privire la problematica cercetării.

Ghidul de interviu semi-structurat a fost aplicat pe 20 de absolvenți de medicină din România (10 fete, notate cu litera ,,f” și 10 baieți, notați cu litera ,,m”), care au decis să emigreze în străinătate pentru a beneficia de alte condiții la locul de muncă, implicit de un venit substanțial mai mare decât cel pe care îl primeau în țara noastră. Aceștia s-au îndreptat atât spre Europa (Marea Britanie, Franța, Suedia, Spania, Germania și Italia), dar și spre Canada.

Marea majoritatea a persoanelor intervievate au emigrat spre Europa, datorită aproprierii geografice față de țara noastră, iar dintre statele alese Marea Britanie și Franța fiind cele mai căutate datorită faptului că sunt două state în care se vorbește limba engleză, respectiv franceză, limbi de circulație europeană care sunt cunoscute de către români, dar și datorită faptului că oferă condiții pentru locuri de muncă pentru tinerii absolvenți de medicină destul de atractive.

Prezentarea capitolelor

Prezenta lucrare de cercetare analizează motivațiile absolvenților de medicină care decid să emigreze, schimbările apărute în viața acestora, precum și aspecte ce țin de viața privată a acestora, dar și aspecte care țin de carieră, pornind de la general și ajungând la particular. Astfel, primul capitol al lucrării de cercetare prezintă aspecte generale ale fenomenului de migrație, apoi capitolul doi decupează din întregul fenomen de migrație, doar o parte a acestuia, fenomenul de ,,brain drain’’, proces ce vizează doar emigrarea tinerilor înzestrați din punct de vedere intelectual. În final ultimul capitol tratează exclusiv aspecte referitoare la emigrarea absolvenților de medicină din România.

Capitolul 1 ,,Migrația” prezintă aspectele teoretice ale fenomenului de migrație, principalele teorii care s-au dezvoltat de-a lungul timpului și care au tratat aspecte diferite ale migrației: teoria economiei neo-clasice, noua economie a migrației, teoria pieței forței de muncă segmentate (duale) și teoria dependenței. Astfel, în cadrul acestui capitol este prezentată o perspectivă internațională asupra migrației forței de muncă, subliniind cauzele, dimensiunile, precum și efectele fenomenului de migrație asupra țării de origine, respectiv țării de destinație. De asemenea, există un subcapitol care prezintă o scurtă istorie a fenomenului de ,,emigrare” din Europa de Est după căderea Zidului Berlinului, când cetățenii est-europeni au început să redescopere valorile democratice, drepturi și libertăți fundamentale pe care le pierduseră. Începând cu acest eveniment, fenomenul de migrare din Estul Europei spre Vest a început să capete noi dimensiuni, în unele cazuri ajungând să fie chiar un fenomen în masă. Ultimul subcapitol tratează propensiunea românilor spre emigrare după revoluția din decembrie 1989, când aceștia și-au recăpătat dreptul de a părăsi granița. Dacă la începutul anilor 1990, cetățenii români emigrau mai mult pentru un loc temporar de muncă, treptat aceștia au început să emigreze definitiv și chiar s-a observat faptul că în ultimii ani au început să emigreze din ce în ce mai mulți tineri cu o pregătire înalt calificată.

Capitolul 2 ,,Fenomenul de ,,Brain Drain” tratează aspectele teoretice a acestui fenomen, definind mai întâi acest proces care este prezent în zilele nostre în special în statele mai slab dezvoltate deoarece persoanele cu o pregătire terțiară doresc să își îndeplinească aspirațiile profesionale și personale în alte țări mai dezvoltate, atât din punct de vedere financiar cât și socio-politc. Prezentul capitol a încercat să prezinte și efectele pozitive/negative pe care fenomenul de ,,brain drain" le are asupra statelor de origine, respectiv asupra statelor de destinație. Apoi, am urmărit particularizarea acestui fenomen la nivel național deoarece s-a observat faptul că în ultimii ani a început să prindă contur și pe teritoriul țării noastre, tinerii talentați și înzestrați fiind deschiși spre emigrare datorită faptului că în statele mai dezvoltate beneficiază de anumite avantaje pe care este posibil să nu le aibă prea curând sau chiar niciodată în România.

Capitolul 3 ,,Exodul medicilor din România” reprezintă capitolul care analizează partea empirică a prezentei lucrări de dizertație. Prin intermediul acestui capitol este prezentată condiția proaspeților absolvenți de medicină din țara noastră care din nefericire sunt nu încurajați din niciun punct de vedere să practice această frumoasă meserie în propria țară întrucât în aceast domeniu nu este atractiv nici salariu pe care un tânăr medic îl primește și nici condițiile din spitalele din țara noastră. Următorul subcapitol prezintă principalele motivații ale tinerilor absolvenți de medicină din România care au emigrat pentru un loc de muncă în străinătate. De asemenea tot în cadrul acestui capitol există un subcapitol acordat poveștilor de succes a medicilor români ce au emigrat în străinătate, precum și aspecte ce țin de viața personală a acestora, de maniera în care aceștia au reușit să se acomodeze în țara de destinație. Din păcate acest capitol se încheie într-o notă pesimistă întrucât în ultima parte sunt evidențiate principalele consecințe ale propensiunii medicilor români care se vor resfrânge la un moment dat asupra României. De asemenea, din nefericirea consecințele care sunt atrase de exodul medicilor români nu sunt deloc puține și unele dintrele ele deja au început să se resimtă.

Introducere

Am ales ca temă de licență „Mass-media și propaganda. Construirea mediatică a realității în timpul conflictelor” din dorința de a înțelege mai bine care este gradul de corectitudine al informațiilor transmise de mass-media, atât în momentele de pace, cât mai ales pe timpul conflictelor. Pentru a explica mai concret acest lucru, am decis să fac apel la o povestire din India. Un maharajah din țara orbilor care nu știa ce este un elefant a trimis șase orbi în junglă, cu porunca de a-l descrie. Orbii au pipăit un elefant și s-au întors cu descrieri contradictorii: „Elefantul”, a spus unul, „e lung și mlădios ca un șarpe”. „Nu-i adevărat”, a protestat altul, „e lat și moale ca o foaie de cort”. „Ba greșești”, a zis al treilea, „e ascuțit și lucios ca un dinte uriaș”. „Vă bateți joc de noi”, s-a supărat al patrulea, „e gros și aspru ca un trunchi de copac”. „Ba e uriaș ca un munte”, l-a contrazis al cincilea. „E subțire și răsucit ca un colăcel de frănghie”, a încheiat ultimul, care nu-i apucase decât coada.

Toate acestea ilustrează trei idei importante:

Informația nu conține niciodată adevărul complet. Pe tot parcursul actului de comunicare se desfășoară erori, chiar dacă niciun membru al lanțului informativ, de la informator la informat, nu are intenții rele;

Nu numai că în materie de informare nu există obiectivitate, dar orice pretenție de obiectivitate trebuie să fie tratată cu suspiciune.

Este firesc ca fiecare martor să aibă propria sa impresie asupra evenimentului la care a asistat. Dacă însă impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, este ceva suspect la mijloc.

La modul ideal, obiectivitatea nu poate exista decât în informația de ordin științific, unde aceeași experiență realizată de mai mulți experimentatori conduce întotdeauna la rezultate identice. În tot ceea ce are legătură cu opinia publică, ne aflăm în mod clar departe de o asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate pe care ni le propun mijloacele de informare – citarea unor surse considerate credibile, prezentarea unor dovezi sub forma imaginilor video sau argumentul că o anumită poziție este susținută de o anumită majoritate a publicului – nu pot elimina îndoiala.

Observăm că informația este, în sine, o marfă denaturată. Nu va lipsi tentația de a o denatura și mai mult. Ca să nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele care ne fac, mai mult sau mai puțin conștient, să primim un „adevăr” deja modificat.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole.

În primul capitol am abordat tema obiectivității și subiectivității în informarea de presă pleacând de la ideea că mass-media construiesc imaginile cu care operează. Aceste imagini sunt elaborări mentale care pornesc de la o realitate anume, dar care nu constituie altceva decât oglinda acelei realități, o reprezentare subiectivă a unei situații date (se descrie astfel modul în care se formează o opinie, dar și rolul stereotipurilor, al codurilor și chiar al prejudecăților în această privință). În mod firesc, atât jurnalistul, ca persoană, cât și presa, ca instituție, cunosc constrângerile formării unei opinii înfățișate mai sus. Puterea enormă a presei provine din rolul pe care îl îndeplinește – acela de a organiza pentru societate informațiile, dar și de a orienta percepția socială a diverselor fenomene.

Reporterii nu pot acoperi și nu pot reflecta tot ceea ce se întamplă în lume; în plus, fiecare ziar este rezultatul unei suite de selecții privitoare la ce fapte se dau publicității, în ce formă, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de „standarde obiective”, ci de evaluările fiecărei publicații. Mai important este că „știrile nu reprezintă o copie fidelă a situațiilor sociale, ci înfățișarea unui aspect al acestora care se impune de la sine”. Versiunea reporterului asupra adevărului este propria lui versiune, iar opinia pe care o înfățișează este construită pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri și sub presiunea interesului propriu. El privește lumea prin „lentile subiective”. Construirea reportajelor și redarea evenimentelor implică un set larg de practici de rutină, de activități standardizate. Chiar dacă este redat același eveniment, el poate varia ca structură și unghi de prezentare datorită amprentei pe care jurnalistul o lasă asupra reportajului. O asemenea situație este posibilă prin introducerea de către jurnaliști a acelor elemente de „refracție” între realitatea ca atare și realitatea prezentată de mass-media. Informația oferită de știri este o informație „mediată”, pentru că ea depinde de modul în care sistemele media o diseminează. Conform acestei viziuni, realitatea prezentată de media este una „creată”, pentru că evenimentele mediate sunt obiectul unor forme speciale de „intervenție” sau „filtrare”.

În cel de-al doilea capitol am pus accentul pe formele informării „alterate” din cadrul mass-mediei – propagandă, dezinformare, mituri, zvonuri – dar și pe rolul deosebit pe care îl au liderii de opinie în procesul comunicării (fluxul de comunicare în doi pași). Fluxul de comunicare în doi pași (descoperit de către Katz si Lazarsfeld) presupune circulația informației prin două etape. În primul rând, direct, către persoanele care urmăresc frecvent comunicările media și, apoi, de la aceste persoane către indivizii expuși indirect la mass-media. Cei dintâi au fost numiți lideri de opinie, deoarece s-a observat că majoritatea se lasă condusă de ei în formarea unei opinii. Iată că influența personală este unul dintre factorii care se interpun între mesajul comunicat de mijloacele de comunicare și reacțiile la respectivul mesaj. Cel mai adesea, influența personală este observată în adoptarea inovației. În momentul achiziționării unui produs, de exemplu, familia sau grupul de prieteni își dau cu părerea și ajută la luarea unei decizii. În acest fel, efectele nu sunt produse direct, ci trec prin semnificațiile pe care receptorii le deprind din ele și le transmit mai departe în cercul social apropiat. Influența mass-media devine una indirectă, trecând printr-o serie de relații interpersonale.

Ultimul capitol este cel în care se regăsește studiul de caz „Propaganda părților implicate în conflictul bosniac”. Am ales acest conflict deoarece este ilustrativ pentru partea teoretică a lucrării mele prin faptul că se poate observa foarte bine modul în care mass-media au construit (voit sau nu) realitatea, cât și pentru importanța deosebită a liderilor politici (conform fluxului de comunicare în doi pași) în influențarea percepției colective.

În acestă parte a lucrării am folosit două tipuri de analiză:

Analiza calitativă – pentru subcapitolul referitor la rolul liderilor și temele discursului mediatic;

Analiza cantitativă – pentru subcapitolul referitor la rolul mass – mediei locale în desfășurarea evenimentelor cât și pentru subcapitolul referitor la presa străină și influența acesteia asupra percepției conflictului. Pentru acest tip de analiză am integrat datele din studiul făcut de Simona Ștefănescu în cartea „Media și conflicte” deoarece nu am avut posibilitatea de a consulta edițiile din acea perioadă a ziarelor ce trebuiau analizate. În principal, contribuția mea rezidă în identificarea informațiilor publicate de mass-media în perioada analizată, decelarea cantității de informație utilă și interpretarea atitudinii adoptate de fiecare publicație în parte, precum și a modului în care a influențat desfășurarea conflictului sau opinia publică națională și internațională.

CAPITOLUL I

OBIECTIV VERSUS SUBIECTIV ÎN INFORMAREA DE PRESĂ

"Demult de tot, la inceputurile mass-media, s-a zis că lumea este formată din ticăloși și vinovați. Iar mai apoi au apărut voci care i-au acuzat pe criminali. Doar Arta (ce noroc!) mai oferea alternative pentru aceia care încă nu deveniseră prizonierii mass-media”.

Umberto Eco

I.1. Informare versus dezinformare

În zilele noastre, grație dezvoltării fără precedent a mijloacelor de informare în masă, a capacităților noilor tehnici de comunicare și a noului vector informațional – internetul – informația se răspandește și este receptată mai rapid ca oricând pe întreaga planetă.

Se vorbește din ce în ce mai mult de binomul informare – dezinformare. Odată cu dezvoltarea tehnicilor de comunicare în masă, omenirea este supusă unei continue agresiuni informaționale. Dependent din ce în ce mai mult de informații, individul cade astăzi mult mai ușor pradă dezinformării.

Informarea reprezintă acțiunea de a ( se ) informa și rezultatul ei, de a da cuiva informații despre ceva sau cineva, a face cunoscut.

Ziarele, radioul, revistele, televiziunea sunt canale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, interesele și motivațiile oamenilor. Virtuțiile extraordinare ale mass-media se constituie în tot atâtea puncte nevralgice iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației.

Dezinformarea reprezintă difuzarea de informații voit false, cu scopul de a deruta adversarul cu privire la poziția proprie sau la intențiile de acțiune. Se referă și la distorsionarea unor informații reale, pentru a le face inutilizabile. Este considerată cea mai frecventă modalitate de manipulare. Se practică prin negarea faptelor, amestecul între adevăr și minciună, cu diverse titluri, modificarea circumstanțelor, suprainformarea deliberată, interpretarea, generalizarea, ilustrarea.

Dezinformarea este indisolubil legată de informație, care poate fi viciată în numele unor scopuri bine definite. Trebuie făcută o distincție clară între un fapt și o informație. „Plouă" nu este o informație, ci un fapt. Acesta devine informație în momentul în care este comunicat de cineva unei alte persoane, fie direct, prin metoda „gură – ureche", fie imediat, prin telefon, ziar, radio, televiziune etc. Pe parcursul procesului de transmitere a informației pot apărea – involuntar sau dimpotrivă, intenționat – distorsiuni, omisiuni, adăugiri de elemente noi care sunt tipice dezinformării.

Orice informație presupune prezența a trei variabile, în care nu se poate avea deloc încredere: informatorul (care poate face o confuzie între ploaie și stropii unui aspersor, de pildă), mijlocul de comunicare (telefonul se aude slab, permițând confuzii între cuvinte, sau scrisoarea este caligrafiată cvasiindescifrabil, ceea ce duce la același rezultat etc.), informatul (care poate crede că informatorul exagerează). Toate aceste elemente ne sugerează faptul că aproape orice informație este supusă riscului denaturării. De aici rezultă că: informația nu conține niciodată adevărul complet.

Termenul de dezinformare a apărut pentru prima dată în limba rusă, după al Doilea Război Mondial, și avea rolul de a desemna „practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare". De aici, termenul a trecut în limba engleză, cu înțelesul de „scurgere deliberată de informații care induc în eroare". În Franța, noțiunea a apărut în 1974 și era definită drept utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a travesti faptele.
Bazele fundamentale ale dezinformării au fost puse în antichitatea chineză (aproximativ secolul V î.Hr.) de generalul Sun Tzu, în cartea sa intitulată „Arta războiului". Postulatele acestuia erau următoarele:

arta supremă a războiului constă în a învinge dușmanul fără luptă;

toată arta războiului se întemeiază pe înșelătorie;

un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică inferioară.

Pentru aceasta:

trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în țara adversă;

reprezentanții claselor conducătoare ale țării adverse trebuie determinați să întreprindă acțiuni ilegale. Reputația lor trebuie subminată prin orice mijloace și, la momentul oportun, aceștia trebuie supuși oprobriului public;

trebuie răspândite discordia și gâlceava între cetățenii țării adverse;
tinerii trebuie întărâtați împotriva bătrânilor;

tradițiile adversarilor trebuie ridiculizate.

Există numeroase moduri de a trata o informație, în așa fel încât ea să devină aptă pentru o acțiune de dezinformare:

Negarea faptelor (Nu este adevărat că X i-a furat banii lui Y).

Inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotrivă, Y i-a furat banii lui X).

Amestecul dintre adevăr și minciună (Este adevărat că X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului că Y îi datora lui X acei bani, pe care refuză să-i mai dea înapoi).

Modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost găsiți la X nu este furtul, ci faptul că X i-a găsit pe o alee în fața casei lui Y).

Estomparea (Se face prea multă gălăgie pentru o sumă atât de mică; alții fură miliarde și nu pățesc nimic!).

Generalizarea (Toată lumea fură în România; cum de l-ați găsit tocmai pe X țap ispășitor?).

Utilizarea părților inegale (În cazul mediatizării furtului, se va acorda un spațiu restrâns faptului în sine, iar evidențierea calităților morale și ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spațiu mult mai mare).

Principalele elemente ale acțiunii de dezinformare:

Comanditarii – cei care concep și proiectează conținutul acțiunii și țintele reale și cele potențiale – pot fi:

factori de decizie (guverne, state majore militare sau socioprofesionale)

– se folosesc de servicii specializate

grupuri de presiune

– se servesc și de echipe ad-hoc de amatori care au mare eficiență în crearea și menținerea confuziilor.

Specialiștii (experți) – cei care planifică secvențele tactice ale acțiunii și care coordonează toate modalitățile de ținere sub control a efectelor concrete ale mesajelor emise.

– planificatorii fac muncă de concepție și proiectare a întregii acțiuni prin simularea tuturor categoriilor de efecte, pentru a reuși să aibă în permanență sub control atât efectele proprii, cât și exigențele reproiectării unor elemente de detaliu sub impactul acțiunilor de contracarare întreprinse de țintă (adversari).

– realizarea practică, în teren, a acțiunii dezinformative se bazează pe munca agenților de influență și a controlorilor.

c) Controlorul – este piesa de legătură între comanditari, care comandă (conduc) acțiunea și agenții de influență. Pentru a stăpâni acea zonă a spațiului social care le intră în raza de responsabilitate, controlorii recrutează și întrețin o vastă rețea de corespondenți, de obicei nu direct, ci prin intermediul unor terțe persoane care joacă rolul de cercetași. Aceștia, aleși din rândul unor indivizi cu totul insignifianți, au rolul de a testa gradul de deschidere spre colaborare a unei personalități cu acces la date de importanță considerabilă pentru comanditari și planificatori.

d) Agenții de influență – se recrutează dintre cei care se bucură de prestigiu în grupul lor profesional și care urmează a fi dezinformat prin mesaje primite de la planificatori sau controlori. Inteligența agenților de influență, amabilitatea și urbanismul lor afișat în relațiile cu terții, le conferă o aură de respectabilitate și de onorabilitate față de cei cu care vin în contact, ei transmițându-le mesaje strict orientate cu potențial manipulativ în sensul unor tendințe deja manifestate.

I.2. Standardele informării corecte

În toate statele democratice mass-media sunt considerate a constitui centrul vital al vieții publice datorită dreptului de a informa, comenta și critica, precum și datorită rolului de vector al emancipării.

În 1947, în SUA, nou constituita Comisie a Libertății Presei – Commission on Freedom of Press – publica raportul intitulat O presă liberă și responsabilă care va genera, în lumea anglofonă, Teoria responsabiltiății sociale a presei. Teoria aceasta a impulsionat definirea funcțiilor mediatice, funcții care, deși și-au manifestat, în timp, și alte opțiuni, și-au păstrat, fiind fundamentale, valabilitatea.

În raportul O presă liberă și responsabilă publicat de Commission on Freedom of Press sunt precizate cinci standarde pentru evaluarea corectitudinii și performanțelor demersului jurnalistic și ale instituțiilor mediatice. Acestea sunt:

Relatarea veridică, inteligentă și coerentă a evenimentelor curente; relatare căreia i se conferă o semnificație.

Media constituie un forum pentru comentarii și discuții critice.

Presa trebuie să reflecte proporțional diversele grupuri care formează societatea în ansamblu.

Prezentarea cerințelor și valorilor pe care le are societatea; explicitarea acestora.

Presa trebuie să asigure accesul deplin la informațiile curente.

Comisia a apărut ca urmare a unor vii discuții din societatea americană, imediat după război, care deplângeau caracterul prea comercial și partizanatul presei. Criticilor virulente le-a urmat necesitatea de a se postula responsabilitatea socială a presei, ajungându-se, astfel, la cele cinci etaloane. Din ele rezultă principalele funcții mediatice:

a) de informare (diseminarea informației);

b) de interpretare (comentarea faptelor);

c) de exprimare (expresivă);

d) funcția critică.

Pentru această comisie, funcțiile mediatice nu se pot exprima decât în contextul consensului care se realizează între mass-media, public (audiență) și autorități. Sintagma „responsabilitatea socială a presei” solicită, automat, o redefinire a conceptului de „libertate a presei”, o schimbare de perspectivă prin care să se instituie continua interdependență cu publicul și autoritatea. Aici, observăm, se mută, de fapt, niște accente dinspre individ către societate, căutându-se împlinirea unei relații de echilibru (prin interdependența postulată) între drepturile private și dreptul public. Totodată, cu acest prilej, se insistă pe importanța și prioritatea pozitivității presei, adică pe libertatea sa de a face ceva și nu pe libertatea de a face opoziție, autorității revenindu-i obligația de a sprijini programatic libertatea presei.

Nimeni nu poate contesta faptul că presa răspunde unor nevoi și aspirații, clare sau difuze, ale indivizilor și colectivităților – fiind modelată, astfel, de solicitările sau de așteptările acestora – și că, simultan, ea exercită o seamă de influențe asupra vieții sociale, modificând acțiunile indivizilor și grupurilor. Tocmai de aceea este foarte important ca mass-media să informeze corect, cât mai obiectiv și oportun.

I.3. Construirea mediatică a realității

În toate societățile, mass-media sunt acreditate cu roluri multiple: de la „monitorizarea” a tot ceea ce se întâmplă în jur, la crearea imaginilor și percepțiilor colective. Construirea reportajelor și redarea evenimentelor implică un set larg de practici de rutină, de activități standardizate. Chiar dacă este redat același eveniment, el poate varia ca structură și unghi de prezentare datorită amprentei pe care jurnalistul o lasă asupra reportajului.

Unii cercetători cred că mijloacele de comunicare în masă tind să minimizeze, să omită, sau chiar să prezinte distorsionat acțiunile acelor forțe care ar putea să le pună în pericol propria stabilitate, dar, în același timp, în lipsa unor subiecte care să se vândă, ele recurg la practici precum transformarea unor evenimente mai puțin importante în „crize”, prin definirea lor ca atare și prin acordarea unei atenții nemeritate acestora.

O asemenea situație este posibilă prin introducerea de către jurnaliști a acelor elemente de „refracție” între realitatea ca atare și realitatea prezentată de mass-media. Informația oferită de știri este o informație „mediată”, pentru că ea depinde de modul în care sistemele media o diseminează. Conform acestei viziuni, realitatea prezentată de media este una „creată”, pentru că evenimentele mediate sunt obiectul unor forme speciale de „intervenție” sau „filtrare”. Diversele metode de filtrare a „realității”, pentru a hotărâ care evenimente trec de „poartă” (gate) și ajung știri, contribuie, într-un fel sau altul la apărarea anumitor interese. Figurile și vocile cu „aură autoritară” sau „atotștiuitoare” de la televiziune sau radio, modul de încheiere a unui editorial, ierarhizarea știrilor, aparența de cunoscător complet al fenomenului sau comentariile auxiliare, fac publicul să creadă că modul de desfășurare al unui eveniment este chiar cel prezentat de media respectivă. În același timp mesajele media pot „deturna” agenda publică de la evenimentele importante către evenimente minore, prin „neutralizarea” sau „aplanarea” realității. Astfel, în funcție de interesele lor, media pot prezenta situații fără a spune nimic despre substanța lor, sau despre interesele și cauzele profunde ale motivelor celor care sunt inițiatorii evenimentelor.

Prin golirea de conținut și prin oferirea detaliilor de suprafață, media sunt capabile să neutralizeze adevărul și să dea impresia / aparența de a fi tratat complet subiectul. Cu alte cuvinte, media pot amplifica sau pot aplana un eveniment, pot fi folosite de politicieni și de comandanții militari pentru atingerea unor scopuri (inclusiv dezinformare și manipulare) și, în cazul unor conflicte profunde precum cele inter-religioase sau inter-etnice, ele pot chiar activa și dezactiva componente ale personalității umane cu caracter cheie în menținerea sau stingerea crizei.

Gerard Namer identifică o serie de procedee ce sunt utilizate pentru construirea mediatică a realității: selectarea informațiilor; amputarea informației; modificarea contextului (prin izolarea informației de contextul ei real); amalgamarea informației cu altele care nu au nicio legătură cu ea, dar care o descalifică; crearea unui fals context fabricat, subliniind ceea ce este secundar în defavoarea esențialului; difuzarea știrilor false care se fac ecoul rumorii imaginare lent dezmințite; „normalizarea” evenimentelor spontane și prezentarea lor în cei mai familiari și tradiționali termeni (în acest caz informațiile par adevărate sau cel puțin acceptabile prin apelarea la credințele, prejudecățile și superstițiile existente); prezentarea conflictelor și scandalurilor în termeni aleși cu grijă de către instanțele politice implicate, făcându-se o analiză minimă a istoriei și a contextului instituțional în care se întâmplă evenimentele.

În general, în modelele comunicării de masă, media sunt văzute ca „intermediari” prin care sunt transmise mesaje de la niște surse către public. Poziția „intermediară” a media este definită fie ca neutră (în acest caz media fiind considerate drept simple canale de transmitere a mesajelor), fie ca activă (în acest caz media îmdeplinind rolul de „gatekeeper”, adică de „paznic al porții” prin care intră și ies informațiile care urmează a fi transmise publicului). În acest al doilea caz, media au funcția de „selector” (filtrare și control) al informațiilor și al mesajelor comunicate.

În sociologia jurnalismului, problema selecției și filtrării știrilor de către jurnaliști este una dintre cele mai discutate și controversate probleme. Unul dintre termenii oarecum consacrați folosiți la caracterizarea activității jurnaliștilor este cel referitor la „filtrarea” informației; similar putem vorbi despre intervenția asupra informației, respectiv construirea și reconstruirea acesteia înainte de a fi difuzată.

Multe lucrări de specialitate vorbesc despre „construirea / facerea mediatică a realității” de către jurnaliști și despre faptul că știrile sunt „fabricate / manufacturate” de către jurnaliști. Jurnalișii însă, argumentează că, prin munca lor, prezintă / raportează faptele care se produc în lume, reproducându-le exact așa cum s-au întâmplat. Sigur, apar și „intervenții” ale jurnaliștilor, recunosc ei, însă acestea nu sunt regulate, ci ocazionale la fel ca știrile bazate pe senzațional. Niciodată, însă, susțin punctele de vedere pro-jurnalism, un jurnalist responsabil nu falsifică realitatea prin intermediul știrilor.

Aceste controverse au generat noi dezbateri. S-a pus problema similitudinii, respectiv a diferențierilor conceptuale în ceea ce privește „falsificarea” realității versus „construirea” realității. Analiștii din domeniu tind să-și omogenizeze părerile și să recunoască faptul că realitatea prezentată de jurnaliști și de mass-media nu are cum să nu fie „mediată”. În general, imaginile oamenilor despre lume sunt unele „mediate”; ele nu se bazează pe observația directă. De pildă, nimeni nu poate vedea lumea și harta lumii cu proprii săi ochi. Hărțile sunt producții culturale. Iar dacă nu sunt producții culturale, multe terminologii și elemente de limbaj considerate, altfel, de facto, ca obiective, ascund conotații ideologice subiective de multe feluri.

Problema nu este, deci, aceea că realitatea este „mediată”: se recunoaște unanim acest lucru. Problema este, de fapt, cât de fidelă sau de nemodificată rămâne realitatea după ce trece prin mecanismele medierii. Aici intră în discuție o altă problemă: aceea a persoanelor care realizează medierea și a modului cum este această mediere întreprinsă. Aceste chestiuni se pun cu atât mai mult în discuție atunci când „realitatea mediată” este o criză sau un conflict sau, și mai grav, scena unui război sângeros.

I.4. Realitatea socială și realitatea mediatică

Cultura media pare a fi atins dimensiuni globale, propunând omului modern un nou mod de percepere a realității. Radioul, televiziunea, filmul și alte produse ale industriilor culturii creează tipare; aflăm astfel ce înseamnă să fii bărbat sau femeie, om de succes sau ratat, să ai sau nu putere. Cultura media, de asemenea, creează materiale din care mulți își formează sentimentul clasei, etnicității și rasei, al naționalității, al sexualității, al ideii de „noi” spre deosebire de „ei”. Cultura media ajută la modelarea viziunii generale asupra lumii și asupra valorilor primordiale: definește ceea ce se consideră a fi bun sau rău, pozitiv sau negativ, moral sau imoral”.

Înțelegerea sistemului mass-media implică o viziune holistică pentru a sesiza multiplele sale legături cu sistemele societății: economie, viața politică, dezvoltările tehnologice, artele, precum și cu numeroasele științe din perspectiva cărora poate fi studiat: sociologie, psihologie, antropologie, lingvistică, teoria comunicației, cibernetică etc. În virtutea opoziției dintre sacru și profan, suntem avertizați că „trebuie să separăm lumea mass-media (media world) de lumea de zi cu zi (ordinary world)”, pentru reproducerea ierarhiilor simbolice. Caracterul virtual / utopic al realității create de mass-media rezultă din aspectul ei de „mediu cultural înșelător”, de „piesă de teatru”, astfel încât „distracția” tinde să se disipeze de îndată ce reapare „realitatea obișnuită”. Din punctul de vedere al științei comunicării, „mass-media sunt instituții care se consacră transferului de informație, construiesc sau reconstruiesc realitatea pentru un public a cărui eterogenitate rămâne imprescriptibilă”. Medierea simbolică fundamentală este mecanismul prin care se formează ordinea socială (ca formă culturală de raporturi sociale determinate). Considerate a patra putere în stat, mass-media au preluat funcțiile instituțiilor care produceau și distribuiau mituri și mitologii în societățile arhaice, devenind instanțe majore ale sistemului simbolic al societății. Abolind decalajele spațio-temporale, mass-media devin „multiplicator de mobilitate”. Receptorul este convins că descoperă eternul uman, cadrele universale ale gândirii și comportamentului, varietatea formelor de cultură, cât și unicitatea culturii, fiind mereu informat în legătură cu tot ce se întâmplă într-o lume în care distanțele își pierd semnificația, deși el nu poate influența mersul evenimentelor.

Pornind de la avertizarea asupra fenomenului de teletropism se constată „accelerarea timpului mediatic” pentru promovarea „istoriei în direct”. Produsele mass-media distrug cronologia evenimentelor, propunând noi scenarii (istoricitate „mediată”) prin modernele tehnici de clivaj.

Mass-media alterează calitatea informației (prin modul în care se culege și se prezintă aceasta) jucând totodată rolul de „agendă a realității” (ele dictând ordinea priorității problemelor sociale). S-a observat că „în presa comercială modernă s-a produs o alterare treptată a viziunii despre lume promovată de jurnaliști, printr-un comportament non-selectiv și fragmentaristic – de tip postmodernist –, în legătură cu informația. Aceștia manifestă un interes excesiv pentru aspectele particulare, minore, afective, senzaționale, ambigue și se dovedesc incapabili să integreze aceste particularități conjuncturale într-o perspectivă mai largă, întemeiată pe înțelegere, toleranță, evitarea stereotipurilor” .

„Mass-media propun o imagine a realității care este serios diferită de ceea ce există în realitate (chiar în cazul transmisiilor directe TV)”. Ea creează o multitudine de puncte de vedere din perspectiva cărora putem iubi sau urâ un lucru. Deoarece mass-media devin filtrele prin care omul modern își formează viziunea despre lume, antropologii propun comunicatori mass-media cu deschidere spre cunoaștere autentică, științifică, pentru a evita lipsa de veridicitate și coerență a unei „realități compozite”.

Consumul produselor media generează o nouă dimensiune existențială diferită de ritmul circadian tradițional. Ritmurile de consum mass-media dramatizează consumul bunurilor culturale, introduc modele de comportament, generează forme de solidaritate colectivă și chiar oferă o anume securitate existențială.

Din punct de vedere al sistemului mitologic, mass-media exercită control cognitiv asupra realității, prin punerea în ordine și semnificarea realului, în direcția mitizării / demitizării. „În general, mass-media are tendința de a propune utopii și idealuri intangibile, de a crea falși eroi, neglijându-i pe cei adevărați”. Arhetipurile, narațiunea integratoare se regăsesc în produsele de divertisment (filme, seriale, muzică, concursuri), publicitate, faptul divers, relatări despre situații de criză, staruri și eroi contemporani, creând impresia de adevăr absolut. Transmiterea semnalelor sau mesajelor la distanță au rolul de a controla receptorii. Narațiunile sunt forme de organizare a experienței. Ele pun ordine în evenimente prin faptul că le transformă în ceva despre care se poate spune ceva; ele au putere pentru că dau un sens lumii. Sensul pe care ele îl atribuie este însă unul convențional. Nici o povestire nu este rezultatul inevitabil al evenimentelor pe care le povestește.

Mass-media, pe lângă această latură negativă, poate include și efecte benefice în procesul de construire a unei realități „virtuale”: sentimentul protectiv, creșterea solidarității umane / forța de socializare, refacerea rețelelor sociale și a comunităților /  spațiului public, trăiri de mare intensitate, de tip catharsis, întărirea memoriei colective, reactualizarea periodică a amintirilor societății, acceptarea schimbării, ceremonializarea, educația estetică, conștientizarea consumatorului în procesul decizional etc.

Considerând majoritatea aspectelor investigate drept efecte malefice / destabilizatoare asupra personalității umane, putem conchide că devenim ceea ce percepem. Societatea mediatică produce o nouă realitate, adesea chiar o falsă realitate. Pierderea realului în civilizația imaginii înseamnă că imaginea a înlocuit realitatea. Societatea mediatică transformă realitatea într-un construct narativ și trece dezinvolt de la informare la manipulare. Pendulând între globalizare și atomizare, omul zilei, conectat la pulsul planetar suportă un transfer de anxietate iar elementul real din spectacolul lumii pare să devină tocmai mass-media.

I.5. Etica și deontologia presei

Mijloacele de comunicare de pe întreaga planetă au evoluat foarte mult în ultimii 50 de ani, ceea ce a dus la o modificare a concepțiilor oamenilor cu privire la o zonă aparent cunoscută de toată lumea, dar căreia, ca să parafrazăm o idee mai veche a lui Ortega y Gasset, nu-i mai dăm importanța cuvenită pentru că ea a devenit oarecum „un bun natural”: deontologia profesională.

Deontologia profesională se aplică în interiorul unei profesii, fiind adesea o tradiție nescrisă care stabilește, prin consens, ceea ce se face și ceea ce nu se face. În ceea ce privește domeniul mass-media, deontologia presupune un ansamblu de principii și reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferință în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populație. Dintre instituțiile democratice, jurnalismul are ceva excepțional, și anume puterea sa, care nu se bazează pe un contract social, pe o delegare făcută de popor – prin alegere sau prin numire, pe baza unui document sau prin votarea unei legi care impune norme. Pentru a-și păstra prestigiul și independența, mijloacele de comunicare trebuie să-și asume o primă responsabilitate: să deservească bine populația.

Deontologia nu ține de justiție, nici chiar, la limită, de moralitate, dacă luăm acest termen în sens direct. Nu este vorba doar de a fi mijloace de comunicare oneste și politicoase, ci de a asigura o funcție socială majoră. Nu este ușor să definim un serviciu de calitate, decât la modul negativ. O deservire bună exclude, de exemplu, ca un cotidian regional să se reducă la o serie de pagini locale, umplute cu fapte diverse. Evident, deontologia nu se practică decât în regimurile democratice. Cine nu crede în capacitatea indivizilor umani de a gândi în mod independent, de a-și conduce viața, exclude dintr-o dată autocontrolul. Ea nu există cu adevărat decât acolo unde există libertatea de expresie, o anumită prosperitate a mijloacelor de comunicare și jurnaliști competenți, mândri de a-și practica profesia. Fără prosperitate nu sunt consumatori, deci nici publicitate, mijloacele de comunicare devin sărace, corupte sau susținute și controlate de stat.

A fost o vreme în care, atunci când se evoca deontologia, profesioniștii din mass-media reacționau printr-o tăcere disprețuitoare sau prin replică furioasă. Astăzi există din ce în ce mai mulți care se interesează de ea și aceasta se manifestă prin cărți, editoriale și articole în cotidiene, numere speciale ale revistelor profesionale, emisiuni televizate, colocvii și ateliere, grupuri de studii și sondaje. Această transformare a fost favorizată de o multitudine de motive: un efect al progreselor tehnologice, creșterea comercializării mijloacelor de comunicare, amestecul de informație și publicitate, o agravare a inexactității informației, gravele atentate ale unor jurnaliști la adresa moralității profesionale (violarea vieții private), o scădere a credibilității și a prestigiului profesiei, rolul abuziv al mass-media într-o criză politică, legături inacceptabile între mijloacele de comunicare și guvern, amenințarea restricțiilor legale la adresa libertății presei, etc.

Factori de evoluție:

Creșterea nivelului intelectual al publicului face media mai exigente și mai militante. Din ce în ce mai mulți oameni înțeleg importanța unor servicii mediatice de calitate.

Jurnaliștii posedă un nivel de educație mai bun decât media populației. Astfel, sunt tot mai mulți cei care doresc să-și îndeplinească bine sarcinile și să obțină un prestigiu social mai mare.

Mediocritatea mijloacelor de informare pricinuiește neajunsuri chiar celor care sunt răspunzători de acestea.

Tehnologia, mai degrabă prin efectele sale bune decât prin cele rele, a fost un promotor al deontologiei.

Comercializarea crescândă a mijloacelor de comunicare le face mai sensibile față de opinia publică, însă multiplică și motivele de deformare a informației sau de vulgarizare a divertismentului și de a amesteca aceste două domenii.

Deontologia se află în strânsă legătură cu etica profesională. Etica este știința care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială.

În literatura care are ca obiect etica informației și comunicării, se pot distinge patru orientări majore:

A) În accepțiunea ei autoritară, mass-media este văzută ca un instrument de informare asupra politicii de stat și în mod special a partidului unic, a cărui ideologie, presa, în toate formele ei, trebuie să o slujească. Este cazul țărilor cu un regim dictatorial în care cenzura face imposibilă comunicarea în afara standardelor stabilite de autoritatea politico-administrativă a celor aflați la putere. Etic, în acest caz, ar fi ceea ce corespunde intereselor politicii de stat.

B) În cadrul doctrinei libertariene se proclamă nu numai o libertate absolută a comunicării, dar este încurajată o exprimare lipsită de orice constrângere socială. Posibilitatea unor abuzuri nu ar trebui prevenită prin convenții dinainte stabilite, ci doar sancționată ulterior de către justiție, atunci când este cazul, sau limitată prin exercițiul liber al pieții și liberei concurențe. Libertarienii consideră că intervenția oricărei forme de autoritate (de stat sau profesională) în serviciile media este ilegitimă și că ea trebuie interpretată ca o ingerință în exercitarea libertății de exprimare a individului. Eticul, din această perspectivă, ar viza doar statutul profesionistului și ar consta în respectarea absolută a libertății de exprimare.

C) Doctrina liberală are în comun cu cea libertariană afirmarea dreptului la liberă exprimare dar, spre deosebire de prima, ea își asumă normele formulate în cadrul unor coduri stabilite de către profesioniști, neacceptând, însă, la fel ca și libertarienii, intervenția statului în exercitarea profesiunii lor. Din această perspectivă, se cere garantarea unui acces nediscriminatoriu la toate documentele publice, libera circulație a jurnaliștilor și utilizarea formală a tuturor mijloacelor și suporturilor tehnice de comunicare.

D) Cel mai des întâlnită în practica profesioniștilor din media contemporană este doctrina responsabilității sociale. Și în contextul acestei orientări este respinsă orice intervenție a statului în afirmarea dreptului la liberă exprimare, dar sunt asumate responsabilități față de colectivitatea căreia i se adresează profesionistul din mass-media.

În toate cele patru orientări pot funcționa coduri profesionale, dar dacă în primele trei ele vizează, îndeosebi, strategiile relațiilor între profesioniști sau între ei și autoritățile de stat, prin doctrina responsabilității sociale, profesioniștii din media se obligă la respectarea unei etici a informației. Este o etică ce impune obligații față de colectivitate, față de subiecții asupra cărora informează și față de destinatarii acelor informații.

În sensul larg al funcționării media, principalele sarcini etice ale acestui domeniu vizează, în primul rând, două aspecte ale aceluiași obiectiv, respectiv ale libertății de comunicare. Primul aspect se referă la comunicarea interpersonală, cel de al doilea la comunicarea mediatică. În cel dintâi, fundamentele etice sunt reprezentate de drepturile și libertățile individului, în cel de al doilea se pune problema legitimării unei comunicări în care autonomia instituțiilor trebuie corelată cu libertatea de expresie și responsabilitățile celor angajați în funcționarea dreptului la informare.

Parte a eticii media, etica în jurnalism își asumă rolul de a fi premergătoare justiției și de a se constitui ca un fundament al democrației. Ea se concentrează în promovarea acestor scopuri prin căutarea adevărului și prin strădania de a relata într-o manieră comprehensivă diferite subiecte și evenimente.

În aprecierea statutului jurnalistului și, implicit a normelor etice care să orienteze activitatea sa, în literatura americană de specialitate sunt, de exemplu, adevărate dispute dacă activitatea de informare este, mai degrabă, un drept al jurnalistului (la liberă exprimare) sau o obligație (respectiv cea de a distribui informația). Privită ca fiind preponderent un drept, profesiunea de jurnalist trebuie definită în termenii libertăților pe care ea le permite. Socotită mai mult ca o obligație, ea se definește prin limitele pe care nu le poate încălca. Fără sa neglijeze dreptul jurnalistului, atitudinea care se bucură de cea mai largă popularitate vede în jurnalism mai ales obligația de a distribui informația, ca mijloc de a redistribui puterea.

Din punct de vedere al etici, editorialiștii ar trebui să respecte următoarele reguli:

Să nu-și fundamenteze editorialul pe jumătăți de adevăr. Jurnalistul nu trebuie să distorsioneze o situație sau să așeze persoane într-o lumină falsă.

Să fie competent (deci sigur pe sine, gata să-și recunoască greșelile).

Să nu facă nimic care să diminueze încrederea publicului față de mijloacele de comunicare.

Să exprime concluzii obiective, bazate pe fapte, pe greutatea probelor și pe binele public.

Să știe că nu este infailibil (perfect), și să dea cuvântul și celor care nu sunt de acord cu ideile sale.

Să aibă curajul convingerii bine-fundamentate și o filosofie democratică asupra vieții. Să nu scrie și să nu publice ceva ce ar contraveni conștiinței sale.

Să aibă o viziune largă și profundă asupra informării (informația să nu se limiteze la evident, la interesant, la superficial).

Să ofere o imagine exactă, completă si inteligibilă despre actualitate.

Să apere și să promoveze drepturile omului și democrația.

Să deservească toate grupurile (bogați, săraci, tineri, bătrâni, stânga, dreapta etc).

Să-și sprijine colegii în tentativa de a accede la nivele profesionale înalte.

Exigențele morale ale jurnalistului se adresează rolului său de a contribui la democratizarea societății prin corecta informare a tuturor membrilor săi, prin influențarea societății asupra felului în care trebuie să-i trateze pe toți membrii săi.

Principalele interogații ale unui jurnalist privind aspectele morale ale profesiei sale își caută răspunsurile mai degrabă în principiile care trebuie respectate decât în expresiile concrete ale formărilor specifice. Tocmai din cauza caracterului democratic al unei societăți, în majoritatea cazurilor se obține cu greu un consens asupra selecției anumitor principii ca fiind cele mai relevante, precum și asupra anumitor valori ca fiind cele mai reprezentative pentru profesiunea de jurnalist. Un impediment serios în acceptarea anumitor principii (și implicit a normelor care să le reprezinte) stă în posibila lipsă de popularitate a unor decizii, altfel justificate etic. Deseori imperativele etice se ciocnesc cu interesele comerciale ale instituțiilor în care își desfășoară jurnaliștii activitatea sau sunt situații în care cauze recunoscute ca fiind morale par că trebuie slujite cu mijloace incorecte din punct de vedere moral.

Poate mai mult decât în orice altă profesiune cu mare impact public, jurnaliștii (și din România) se simt mai puțin constrânși de un cod etic. În măsura în care anumite norme etice nu sunt formulate și ca articole de lege, jurnaliștii par deseori insensibili față de repercusiunile unor comportamente reprobabile etic. Ei se simt mai motivați de propriile lor opinii și de „etica" instituției în care lucrează.

Idealul etic al profesiunii de jurnalist se concentrează în jurul onestității cu care publicul trebuie informat. Integritatea nu este doar cheia credibilității și a profesionalismului unui jurnalist, ci și principala cerință etică.

În ceea ce privește presa din România, conform Codului Deontologic, jurnaliștii au următoarele obligații:

Jurnalistul este dator să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat.

Jurnalistul este dator să caute, să respecte și să comunice faptele – așa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile.

Jurnalistul este dator să exprime opinii pe o bază factuală. În relatarea faptelor și a opiniilor, jurnalistul va acționa cu bună-credință.

Jurnalistul este dator să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel.

În demersul sau de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul și diversitatea ei, acordând acces în presă și opiniilor minoritare și individuale.

Informația trebuie delimitată clar de opinii.

Jurnalistul va verifica informațiile în mod rezonabil înainte de a le publica și va exprima opinii pe o bază factuală. Informațiile vădit neadevărate, sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false nu vor fi publicate.

În chestiunile despre care relatează, jurnalistul trebuie să facă eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor părților implicate.

Jurnalistul va respecta în redactare regulile citării. În cazul citării părțiale a unei persoane, jurnalistul are obligația de a nu denatura mesajul acelei persoane.

Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice și scuze.

Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciata ca fiind îndreptățită și rezonabilă.

CAPITOLUL II

MASS-MEDIA ȘI FORMELE INFORMĂRII „ALTERATE”

„O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”

Paul Joseph Goebbels

II. 1. Propaganda și dezinformarea

În încercarea de a defini conceptual de „propagandă”, vom încerca să trecem în revistă câteva definiții ale acesteia, așa cum au fost ele formulate de sociologi, psihologi, politologi.

Termenul de „propagandă” își are originea în cuvântul latin propagare care înseamnă „a răspândi” sau „a cultiva”. Propaganda a fost instituită oficial de către Papa Grigore al XV-lea care a creat la Roma Sacra Congregația de Propaganda Fide (Sfânta Congregație pentru Propagarea Credinței), înființată în secolul al XVII-lea, la 1622 și era formată din cardinali ce aveau misiunea de a răspândi în lume credința și Biserica Catolică.

În formularea sa elementară, propaganda este un termen neutru pentru răspândirea unor doctrine, teze sau idei. În Dicționarul Științelor Sociale, propaganda este definită prin: „Totalitatea tehnicilor și metodelor de influențare sau controlare a atitudinilor și comportamentului prin utilizarea cuvintelor și a altor simboluri în vederea transmiterii, promovării sau răspândirii unor doctrine, teze sau idei” ca și prin
„declarațiile și impresiile care rezultă din folosirea unor astfel de tehnici și metode”.

Propaganda este un proces de comunicare care folosește anumite tehnici și metode pentru a-și realiza scopurile. În toate societățile și în slujba oricui s-ar afla, propaganda urmărește să formeze anumite atitudini și să impună stereotipuri sociale, tinde să condiționeze individul, creându-i mecanisme automate în scopul de a controla și manipula comportamentul său social (achiziția unor bunuri, votarea unei anumite forțe politice, respingerea unei anumite legi în cadrul unui referendum).

Propaganda este o „activitate desfășurată în mod sistematic și perseverent pentru răspândirea în masă a unor idei, teorii, doctrine politice, economice, filozofice, morale, etc., cu ajutorul cărora indivizii își formează anumite opinii, atitudini și comportamente sociale.”

În sociologie, propaganda este definită ca o „activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologice, în scopul influențării, schimbării, formării unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente. Propaganda se realizează astfel încât să conducă la realizarea scopurilor și intereselor grupului pe care îl servește, neexistând o propagandă neutrală valoric sau obiectivă. Cel mai adesea, propaganda se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare și urmărește realizarea unor scopuri de manipulare.”

Ca sistem, propaganda dispune de:

structură instituțională specializată (aparat de conducere ierarhică, centre de organizare, centre de studiu, proiectare și difuzare de mesaje).

ideologie și valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă; acestea sunt luate ca referință pentru programarea și realizarea propagandei.

mijloace și metode de transmitere a mesajului.

Studiul sociologic al propagandei distinge următoarele grupuri mari de metode:

afectivă – constă în organizarea mesajelor astfel încât acestea să provoace trăiri și adeziuni colective, mai ales de tip emoțional. Mai întâi se indică acele consecințe negative ale unei opțiuni personale provocate de o agenție anume (afectarea intereselor, amenințare a pozitiei individuale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante, etc) pentru a declanșa reacția afectivă negativă față de aceasta și apoi se prezintă o alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informații care au o profundă rezonanță afectivă.

a faptelor – este concentrată pe transmiterea de fapte cât mai concrete, saturate de amănunte relevante pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte generale, ci pe cele personalizate și care dispun de potențialitatea descoperirii unei surprize de către receptor. Îndemnurile directe, lozincile, apelurile zgomotoase la urmarea unor căi sunt înlocuite de o astfel de selecție și redate ca fapte care provoacă opțiunea personală pentru acea cale prezentată ca cea mai bună dintre cele posibile. În felul acesta se lasă impresia autonomiei personale în luarea deciziei.

persuasivă – presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional și care se bazează pe persuabilitatea membrilor audienței.

Cea mai importantă formă de propagandă a fost considerată până în prezent propaganda politică. Pentru J. Ellul aceasta este, de fapt, „un dialog care nu există''. La nivel internațional, ea își propune să „remodeleze psihologia” părților cu care se află în competiție, în condițiile în care căile diplomatice, economice sau militare au devenit inoperante sau excesiv de costisitoare. Propaganda politică nu urmărește descoperirea unor adevăruri, ci convingerea interlocutorilor reali sau potențiali.

În acest sens, Gustave Le Bon, menționa existența a patru factori principali de convingere, pe care îi prezenta ca pe un fel de „gramatică a persuasiunii'”:

prestigiul sursei – sugestionează și impune respect;

afirmația fără probe – elimină discuția, creând totodată impresia documentării erudite a celor care reprezintă sursa de mesaje;

repetarea – face să fie acceptată ca fiind certă o afirmație compatibilă cu obiectivele sursei;

influențarea mentală – care întărește (iterează) convingerile individuale incipiente sau aparținând indivizilor fără personalitate;

Conceptul de „dezinformare” nu este folosit de fiecare dată corect și cu discernământ. De foarte multe ori, dezinformarea se confundă cu propaganda sau cu manipularea. H.P.Cathala consideră că „dezinformarea este o armă cu tehnici și metode specifice, însă și o stare de spirit rezultată din adăugarea dimensiunii ideologice noțiunii de război total”. Tot H.P.Cathala întregește definiția dată dezinformării, afirmând că ea „presupune disimularea surselor și scopurilor reale, precum și intenția de a face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendențioasă a realității. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată”.

În toate aceste definiții un loc central îl ocupă minciuna. Fie că este eroare deliberată a emițătorului bazată pe neinformare sau pe informare lacunară, fie că este o adăugire sau o omisiune, cuvintele, imaginile și personajele mincinoase se combină într-un mesaj aflat într-o anume relație cu realitatea. Prin nedifuzarea unei informații, transmiterea incompletă, tendențioasă sau falsă sau saturarea publicului prin suprainformare se ajunge la abaterea atenției oamenilor de la anumite probleme și diminuarea capacității de a diferenția esențialul de secundar, ajungându-se, în cele din urmă la dezinformare. Vanitatea sau interesele personale ne fac pe toți să modificăm conștient adevărul în multiple împrejurări din viața noastră particulară. În cazul în care se urmărește manipularea opiniei publice, putem vorbi de mai multe situații:

dorința de a obține o anumită atitudine din partea opiniei publice, în scopul pregătirii terenului pentru o anumită acțiune;

dorința de a vinde un produs, serviciu, dorința de a convinge un public de superioritatea unei cauze, a unui partid, a unui anumit candidat;

Diferența dintre dezinformare și propagandă constă, în principal, în faptul că propaganda se adresează de obicei unor mase mari de oameni, încercând să valorifice unele idei în detrimentul altora, pe când dezinformarea atacă numai indivizi sau grupuri bine determinate. O altă deosebirea dintre propagandă și dezinformare ar fi aceea că prima se prezintă cu fața descoperită. Propaganda poate fi rasistă sau antirasistă, pacifistă sau războinică, poate spune ceea ce vrea să spună, nu are „intenții ascunse”.

C. Larson identifică principalele elemente și caracteristici ale propagandei, prin care aceasta se delimitează clar de alte forme de comunicare precum dezinformarea, persuasiunea, publicitatea:

a) Propaganda este ideologică. Ea încearcă să vândă un ansamblu de păreri sau o dogmă. Ea poate fi politică, religioasă sau economică.

b) Propaganda se folosește de mass-media. Pentru a putea fi răspândită, cei care vor să transmită ideologia trebuie să folosească cel puțin unele din formele comunicării de masă. Printre produsele mediatice propagandiste se numără: filmele documentare, discursurile, programele TV, show-urile radiofonice, posterele și panourile publicitare, broșurile, pliantele trimise prin poștă. De asemenea, pentru propagandă au fost utilizate și timbrele poștale, monedele, muzica, artele, drama. Toate acestea se circumscriu cuvintelor-cheie din definiția de mai sus: „răspândirea”, dar și „intenționat”.

e) Propaganda ține ascunse publicului anumite elemente. Unul sau mai multe din următoarele elemente nu sunt cunoscute de public, deoarece ele sunt ținute secrete: sursa comunicării; obiectivul sursei; diversele perspective; tehnicile utilizate de sursă pentru transmiterea mesajului; rezultatele propagandei, în cazul în care s-a soldat cu succes.

d) Propaganda urmărește uniformizarea. Scopul propagandei este omogenizarea părerilor, ideilor, atitudinilor și comportamentelor receptorilor.

e) Propaganda obstrucționează procesul gândirii. Ea se adresează laturii emoționale a individului, și nu celei raționale. Dacă ar avea posibilitatea să judece rațional sau să gândească logic, membrii audienței probabil ar respinge propaganda. Tocmai de aceea, ea se folosește de informații tendențioase menite să stimuleze emoțional publicul, forțând orientarea acestuia către o părere sau o concluzie foarte bine cunoscută propagandistului.

Deci, propaganda, chiar înșelătoare, nu este dezinformare, deoarece dezinformarea folosește mijloace deturnate.

II.2. Propaganda și contrapropaganda

Oricât de diversificate ar fi, civilizațiile conviețuiesc, în zilele noastre, într-o perpetuă interacțiune. O interacțiune a cărei rezultantă contează mai mult în viața națiunilor decât particularitățile. Cel puțin se admite această interacțiune ca fiind o evidență în domeniul politic, geopolitic și geostrategic. În schimb, se măsoară mult mai puțin, dincolo de vorbăria sterilă pe această temă, cât de mult a devenit informația un instrument universal, omniprezent. Nu informația adevărată și esențială, ci torentul continuu al mesajelor care inundă spiritul încă din vremea școlii. Informația există din abundență. Informația, după cum afirmă Francois Revel, este tiranul epocii moderne, dar tot ea este și slujitoarea acesteia. Dacă altădată dușmanul omului era ignoranța, datorită lipsei de posibilități de informare, în ceea ceea ce se numește „epocă postmodernă” ignoranța este datorată fluxului informativ necontrolat și nestructurat, pe de o parte, și „rezistenței la informație”, pe de altă parte.

Radioul, televiziunea și internetul sunt în special responsabile de a fi contribuit la persuadarea publicurilor lor, cu privire la faptul că, inteligența ar consta în cunoașterea a cât mai multor date izolate. În special televiziunea și internetul, prin fluxul lor neîntrerupt de imagini, obișnuiesc publicul să „privească” mai degrabă decât să „reflecteze”, stimulii vizuali succedându-se prea repede pentru a mai permite o reflecție serioasă a receptorului. Pe fondul acestui nou tip de ignoranță în rândul publicului se produce o destructurare a scărilor de valori, dar nu în sens axiologic, ci în sensul propus de Andreas Freund, cel al importanței acordate informației. Publicul are tendința să nu mai distingă ce este important de ce nu este important. Îi este difuz ce este util și ce este inutil, ce este bun și ce este rău. Ceea ce Andreas Freund consideră „destructurare a scărilor valorice” se prezintă sub forma substituirii normelor negative cu cele pozitive – cele pozitive corespund cu ceea ce informează, iar cele negative cu ceea ce dezinformează. Iată cele șase substituiri principale pe care le distinge A. Freund:

1. Cea a noutății (ultima informație primită) în locul a ceea ce este cel mai important.

2. Ceea ce se poate arăta cu ușurință în locul a ceea ce este greu de ilustrat.

3. Aparența în locul substanței.

4. Ceea ce amuză mai degrabă decât ceea ce instruiește.

5. Ceea ce servește publicității mai mult decât ceea ce nu servește publicitatea.

6. Mercantilul în locul nemercantilului.

Aceste substituiri ale scărilor valorice nu fac decât să sporească confuzia între real și ficțiune, confuzie creată în special de mediile audio vizuale, care au contaminat pe rând celelalte mass-media. Or, pe fondul acestei confuzii generale, opinia publică poate fi manipulată în scopuri diverse (nobile și mai puțin nobile), unul dintre ele fiind propaganda. Aceasta însă nu poate exista fără opusul său – contrapropagandă – nu este altceva decât tot o formă de propagandă care vizează modificarea opiniilor create de o propagandă anterioară.

Nimeni nu poate pretinde că propaganda poate fi limitată într-un număr de legi funcționale. Propaganda este poliformă și desfășoară surse aproape de nedefinit. Cum spunea Goebbels, „a face propagandă înseamnă să propagi ideea peste tot, până și în tramvai. Propaganda este nelimitată în variațiunile sale, în suplețea de adaptare și în efectele sale”. Ceea ce înseamnă că și contrapropaganda va cunoaște la fel de multe variațiuni. Cu toate acestea, se pot distinge însă câteva reguli și tehnici de bază ale propagandei, care pot fi adaptate și completate într-un număr nelimitat de combinații, în funcție de public, scop, resurse.

A) Regula simplificării și a inamicului unic

În toate domeniile, propaganda încearcă mai întâi să simplifice. Este vorba despre divizarea doctrinei și argumentării în câteva puncte care vor fi definite cât de clar posibil. Dintre simplificările cel mai des folosite, putem cita lozinca și sloganul. Lozinca are un conținut tactic, ea rezumă obiectivul ce se vrea a fi atins; sloganul face mai direct apel la pasiunile politice, la entuziasm, la ură. Iată două exemple citate de J.M.Domenach care ilustrează distincția dintre lozincă și slogan:

„Niciun ban, niciun om pentru războiul din Maroc” – lozincă

„Ein Volk, ein Reich, Ein Fuhrer” – slogan

Importanța sloganului în propagandă rezidă și în faptul că el este o prelungire a discursului, o sinteză a imaginii actorului politic care susține o ideologie și un program. Sloganul reprezintă o formulă concisă și izbitoare, ușor repetabilă, polemică și cel mai adesea anonimă care exprimă o idee sau o imagine forță, utilizând ceea ce este simplu, evident, în vederea aderării la o acțiune publică. Impactul se explică prin sensul pe care îl creează, tradus în imposibilitatea vreunui răspuns din partea destinatarului și în tendința de a fi repetat. Acesta este și scopul: să reducă sau să elimine replica, neexistând decât posibilitatea tăcerii sau repetării.

Funcțiile esențiale ale sloganului sunt:

funcția conativă (imitativă) prin care se realizează mobilizarea și declanșarea acțiunii colective prin formule concise și energice (cuvinte șoc sau de ordine).

funcția fatică prin care se atrage nu numai atenția, ci se închide comunicare cu ea însăși prin elementul autojustificativ conținut.

Oliver Reboul indică următoarele caracteristici ale sloganului:

forma sa retorică (date de procedee retorice diferite : ritm, rimă, joc de cuvinte, metaforă, aluzie).

rațiunea de a fi a sloganului este impactul asupra auditoriului (determinabil prin: reacții, atitudini, convingeri).

sloganul rămâne o formulă cu dimensiuni reduse pentru a putea fi reținut mai ușor, impunându-se prin insolit și paradox.

Thoveron propune opt cerințe ale sloganului:

sloganul trebuie să fie scurt, original, credibil, complet, în pas cu timpul, să corepundă așteptărilor publicului, și în sfârșit, să fie îndeajuns de durabil pentru a rezista pe parcursul întregii campanii.

sloganul trebuie să fie scurt pentru că trebuie să fie simplu; ideal este să aibă între 7 și 8 silabe.

sloganul trebuie să fie sonor, să poată fi amintit cu ușurință.

sloganul trebuie să fie original. Trebuie să se remarce, să nu fie plat, nici banal, nici oarecare.

trebuie să contribuie din plin la coerența candidatului sau partidului.

un slogan trebuie să fie complet.

trebuie să fie în pas cu timpul.

să poată dăinui când situațiile se schimbă.

În sfârșit, pe lângă lozincă și slogan, o doctrină sau un regim se rezumă la un simbol fie grafic, fie o imagine sugestivă (drapel, fanion, embleme, insigne), simbol plastic (salutul fascist, pumnul ridicat, etc.), simbol muzical (imn, fraze muzicale). Toate aceste simboluri evocă singure un ansamblu de idei și de sentimente. În orice caz, să reținem că reducerea în formule clare, în fapte, cifre este întotdeauna mai de efect decât o demonstrație lungă. Având o puternică încărcătură evocativ-emoțională, simbolurile politice joacă un rol important în asigurarea coeziunii comunnităților, instituțiilor și organizațiilor politice. În lupta pentru putere, forțele politice care se confruntă nu folosesc doar armele obișnuite ale oricărei lupte – puterea materială, numărul – ci și simboluri pentru a stimula aderența, a crea stări afective favorabile, disponibilități de susținere.

B) Regula deformării

Presa utilizează frecvent acest procedeu, în special prin îngroșarea unor știri dar și prin minimalizarea altora. Aceste deformări de natură cantitativă sunt frecvente în propagandă pentru că sunt ușor de aplicat. Exagerarea și minimalizarea nu ridică probleme psihologice complexe. Efectele lor depind de gradul de informare a populației și de așteptările sale. Este surprinzător, totuși, că în anumite cazuri au putut fi făcute exagerări enorme. Spre exemplu: preocuparea constantă a propagandiștilor fasciști a fost exagerarea: „orice propagandă trebuie să-și stabilească nivelul intelectual după capacitatea de înțelegere a celui mai limitat dintre cei cărora se adresează”. Nivelul său intelectual va fi deci cu atât mai jos cu cât masa de oameni care trebuie să fie convinși va fi mai mare.

C) Regula orchestrării

Presupune ca temele principale să fie repetate fără încetare. Totuși, repetiția duce repede la oboseală. Este, deci, important și necesar ca tema să fie prezentată sub aspecte variate. Un alt aspect al regulii orchestrării îl constituie repetarea temei principale prin toate mijloacele, în forme adaptate la publicuri diferite și cât mai variate „pentru un public diferit, întotdeauna o nuanță diferită”, era unul din obiectivele lui Goebbels și tot el nota în jurnalul său că „propaganda în domeniul culturii este cea mai eficace în privința francezilor”.

Condiția esențială a unei bune orchestrări este adaptarea riguroasă a tonului și argumentelor diferitelor publicuri, iar Hitler era maestru în arta de a varia efectele: în fața țăranilor vorbea de fericirea familiei, în fața femeilor de datoria lor de mame germane, etc. O mare campanie de propagandă reușește când ea se apmlifică prin ecouri nedefinite și când ajunge să provoace aproape pretutindeni reluări din cele mai diverse ale aceleiași teme, prin rezonanță.

D) Regula transfuziei

Ideea de bază a transfuziei în cadrul propagandei este că se operează asupra unui substrat preexistent, fie că este vorba de o mitologie națională, fie de un complex de ură și prejudecăți tradiționale. Acest principiu își are originea în arta oratorilor antici și se regăsește în studiile moderne ale persuasiunii. Mulțimea nu trebuie contrazisă frontal, ci se începe prin a fi de acord cu ea, prin a merge în sensul curentului înainte de a-l devia. Această metodă se poate regăsi cu ușurință și în publicitate. Repetarea gusturilor publicului și exploatarea lor constituie o grijă majoră a publicitarilor, dar și a propagandiștilor.

E) Regula unanimității și a contagiunii

Contagiunea se bazează pe dezvoltarea unui sentiment de exaltare și teamă difuză ce-l determină pe individ să adopte aceleași opinii ce par a fi îmbrățișate de cvasitotalitatea oamenilor din jurul său. Mijlocul cel mai frecvent folosit îl constituie democrația de masă, folosindu-se elemente destinate să facă din mulțime un tot: drapele, embleme, lozinci, uniforme, muzică, etc. Contagiunea este și una din caracteristicile mulțimii, alături de sugestibilitate. Referindu-se în cartea sa „Psihologia maselor” la calitatea mentală a indivizilor, Gustave Le Bon nota: „Din momentul în care fac parte din mulțime, atât incultul cât și savantul devin la fel de incapabili de observație”. Așadar, dispariția personalității conștiente, orientarea pe cale sugestiei și contaminarea sentimentelor și ideilor sunt principalele caracteristici ale individului în cadrul mulțimii. Concluzia pe care o desprinde Gustave Le Bon este că „mulțimea este întotdeauna inferioară din punct de vedere intelectual față de omul izolat. Dar, din punct de vedere al sentimentelor și al actelor pe care aceste sentimente le provoacă, ea poate fi, după împrejurări, mai bună sau mai rea”. Totul depinde de modul în care este sugestionată. Astfel, sarcina propagandistului va fi să întărească unanimitatea, și să sugestioneze mulțimea, uneori chiar artificial.

Aceste reguli principale ale propagandei au fost reluate și completate cu seturi de tehnici amănunțite. Astfel, în 1979, la Washington, apare „Psychological Operations Field Manual” sub comanda Departamentului Armatei SUA, care detaliază tehnicile propagandistice. Aceste se împart în cinci categorii:

Tehnici cu conținut perceptibil imediat

Tehnici ce necesită informații adiționale pentru a fi recunoscute

Tehnici evidente numai după o răspândire largă

Tehnici caracterizate prin natura argumentelor folosite

Tehnici caracterizate prin sugerarea intențiilor autorului

Dintre acestea, cităm succint:

Apelul la autoritate – reprezintă folosirea unor figuri proeminente pentru susținerea unei idei, poziții, unui argument sau acțiuni.

Afirmația – reprezintă declarația prezentată ca fapt cert. Ea implică faptul că ceea ce este afirmat este de la sine înțeles și nu necesită dovezi ulterioare, iar afirmațiile pot fi adevărate sau nu.

Victoria inevitabilă și efectul de bandwagon – reprezintă încercarea de a convinge populația să facă „ce face toată lumea”. Această tehnică întărește dorința naturală a omului de a fi de partea celui învingător. Cei care urmează această cale sunt asigurați că au făcut alegerea cea mai bună.

Obținerea dezaprobării – folosită pentru a face publicul să dezaprobe o acțiune sau o idee, sugerând că ideea este populară în cadrul grupurilor pe care publicul-țintă le urăște, le disprețuiește sau se teme. Astfel, dacă un grup care susține o anumită politică este făcut să creadă că cei pe care îi disprețuiește susțin acceași politică, membrii grupului pot decide să-și schimbe poziția.

Aserțiuni „sclipitoare” – sunt cuvinte foarte emoționante, asociate cu concepte și credințe preexistente, care îi fac pe oameni să le creadă, fără informații sau argumente care să le susțină. Ele apelează la sentimente ca iubirea de țară, dorința de pace, libertate, glorie, onoare, etc. Cu toate că frazele folosite sunt vagi și sugerează lucruri diferite de la o persoană la alta, conotația lor este întotdeauna favorabilă; conceptele și programele propagandistului sunt întotdeauna bune, cinstite și dezirabile. Totuși, generalitățile pot câștiga sau pierde din eficiență odată cu schimbarea condițiilor. Se impune deci, ca ele să răspundă condițiilor curente pentru că frazele care duceau la asocieri plăcute într-un anumit moment pot obține conotații nefavorabile în alt moment, în special dacă li s-a modificat cadrul de referință.

Caracterul vag – generalitățile sunt în mod intenționat vagi, astfel încât audiența poate oferi propriile interpretări. Scopul este impresionarea publicului prin folosirea unor fraze nedefinite, fără a fi analizate validitatea și aplicabilitatea.

Simplificarea – scopul este de a oferi răspunsuri simple la probleme sociale, politice, economice sau militare complexe.

Transferul – se realizează prin evocarea unui răspuns emoțional care stimulează identificarea grupului țintă cu autoritățile.

Răul cel mai mic – tehnică prin care se aduce la cunoștința publicului faptul că drumul urmat este probabil indezirabil, dar că orice alternativă poate avea rezultate mult mai rele. Această tehnică este folosită în general pentru a explica nevoia de sacrificii sau pentru a justifica acțiunile violente care nu plac populației sau care îi restricționează libertatea personală. Transferul vinei asupra dușmanului pentru aceste acțiuni se alătură adesea acestei tehnici.

Etichetarea – prin această tehnică se încearcă actualizarea prejudecăților publicului prin etichetarea obiectului campaniei de propagandă drept ceva ce publicul urăște, detestă, sau de care se teme. Obstacolele sunt însă foarte mari, având în vederea tendința oamenilor de a strânge rândurile în fața unui străin. De exemplu, un grup poate displăcea sau chiar disprețui pe unul din liderii săi, îl poate critica în mod deschis, dar probabil că va respinge orice persoană din afara grupului care îl critică pe acest lider.

Identificarea dușmanului – este o formă a simplificării, în care o situație complexă este redusă în momentul în care adversarul este identificat și etichetat fără echivoc. De exemplu, președintele X este forțat să declare starea de urgență pentru a-și apăra poporul său de agresiunea brutală a conducătorilor țării Z.

Omul comun – prin această tehnică publicul este convins că poziția propagandistului reflectă înțelepciunea poporului. Propagandiștii folosesc limbajul și manierele omului de rând (și hainele specifice în cazul întâlnirilor directe și cele televizate) cu scopul de a se identifica cu omul de rând. Audiența poate fi persuadată să-și identifice propriile interese cu cele ale propagandistului. De exemplu, soldații sunt prezentați ca oameni simpli, propagandistul dorind să-l facă pe adversar să creadă că luptă împotriva unor oameni decenți, oameni comuni, așa cum este și el; se opune astfel temelor ce zugrăvesc dușmanul ca pe un ucigaș căruia îi este sete de sânge. Adversarul este convins că poporul cu care se luptă nu este format din oameni aroganți, imorali, agresivi și mincinoși, ci din oameni ca el, care doresc să trăiască în pace.

Din această prezentare succintă a regulilor și tehnicilor propagandistice, se poate remarca faptul că în toate primează caracterul irațional și emotiv al conținutului și formei de prezentare. În același timp, propagandiștii sunt foarte riguroși în delimitarea tehnicilor, ceea ce dovedește importanța pe care o acordă aceștia efectelor scontate. Modelele sunt „emoționale și ilogice”, folosindu-se preponderent sugestia și apelurile afective, dar rezultatele sunt cât se poate de concrete. Krech și Crutchfield au elaborat șapte reguli ale sugestiei :

O sugestie care pare să vină în întâmpinarea unei nevoi preexistente are mai multe șanse de a fi primită favorabil decât o sugestie care nu corespunde nici unei nevoi;

O sugestie care se referă la o situație ambiguă va fi mai ușor acceptată decât o sugestie care corespunde unei situații clar structurate;

O situație care se armonizează cu alte sisteme de credințe, cu alte sisteme de referință va fi mai ușor acceptată decât o sugestie care nu are aceleași condiții favorabile;

O sugestie care poate aduce noi atribute percepției unui obiect familiar va fi mai ușor acceptată decât o sugestie care nu prezintă acest avantaj;

O sugestie care poate fi prezentată în așa fel încât să satisfacă nevoia pe care o au indivizii de a se identifica cu alții și de a fi în armonie cu ei va fi mai ușor de acceptat decât o sugestie care nu beneficiază de acest sprijin social;

O sugestie care pune în aplicare legile de prezentare a stimulului va fi mai ușor acceptată decât cea care neglijează această considerație;

Mijlocul cel mai eficace de a lupta contra unei propagande este de a suscita o contrapropagandă.

II.3. Propaganda și media

Studiul propagandei nu poate fi disociat de procesul comunicării și de particularitățile fiecărui canal de transmitere. Particularitățile fiecărui canal imprimă particularități în comunicare și implicit în propagandă. Comunicarea este în mare măsură tributară unor condiții tehnice și sociologice. Diferitele perioade ale istoriei au favorizat când cuvântul, când scrisul, care, împreună cu imaginea, sunt suporturile permanente ale comunicării.

Din antichitate și până în secolul al XV-lea prevalează comunicarea prin voce și prin gest, însă acest tip de comunicare își are limitele sale, căci nu poate depăși un auditoriu restrâns. O dată cu apariția tiparului mobil (secolul XV) și cu răspândirea tipografiilor, comunicarea scrisă o înlocuiește pe cea vorbită. Se dezvoltă astfel un nou tip de propagandă: prin carte, prin pampflet, dar mai ales prin ziare. De „mass-media” putem vorbi abia la mijlocul secolului al XIX-lea, prin apariția fenomenului „penny press” (ieftinirea presei). Atunci audiența s-a mărit în mod considerabil, dar și-a schimbat și structura, devenind o audiență de masă. Comunicarea scrisă din această perioadă se adresează judecății și analizei receptorului. Ea are un conținut mai intelectual și mai rațional, mai puțin afectiv decât forma de comunicare precedentă. Ea imprimă stilul său propagandei, care devine mai puțin personalizată și mai mult programatică. De acum înainte, dezbaterile se bazează mai mult pe idei decât pe personae.

Criterii de selecționare al mediilor:

Accesibilitatea și credibilitatea: o analiză completă a audienței vizate va indica în ce măsură un anumit mediu de transmitere a informației este accesibil și credibil pentru această audiență.

Disponibilitatea: sunt importante disponibilitatea unui mijloc de comunicare, capacitatea sa de a produce și de a transmite un mesaj, cât și abilitatea audienței de a-l recepta și a-l înțelege.

Temele: tema ce urmează să fie transmisă influențează selectarea celui mai potrivit mijloc de transmitere a mesajului.

Cantitatea: mijloacele de comunicare selectate trebuie combinate, un mediu întărindu-l pe celălalt; de asmenea, volumul de funizare trebuie să fie suficient pentru a asigura expunerea la mesaj a întregului public țintă.

Adecvarea: mediile selectate trebuie să fie potrivite pentru audiența aleasă. Limba aleasă pentru prezentarea mesajului, vocabularul și gradul de dificultate a limbajului sunt, de asemenea, factori importanți.

Încadrarea în timp: trebuie luate în considerare atât timpul necesar fiecărui mijloc pentru producerea și diseminarea unui mesaj, cât și posibilele întârzieri.

Tipuri de medii:

Mediile vizuale (ziarul și cartea): pot transmite materiale lungi și complexe. Pot fi folosite desene pentru a face accesibile temele de interes pentru populația țintă analfabetă și semi-analfabetă. În general, mediile vizuale atrag în cea mai mică măsură.

Mediile audio (difuzoare și radio): transmit mesaje scurte și simple, mesaje personalizate prin folosirea vocii umane. Necesită un efort minim din partea audienței și, în general, sunt receptate mai bine decât mediile vizuale. De asemenea, bariera analfabetismului este depășită mai ușor prin folosirea mediilor audio decât prin folosirea celor vizuale.

Mediile audio-vizuale (televiziunea, internetul): eficiența acestui mijloc de comunicare se bazează pe vederea și auzirea mesajului persuasiv. Aceste medii sunt mijloacele ideale de transmitere a mesajelor și de obținere a unui grad ridicat de memorare a acestora.

Mediile vizuale au ajuns rapid să consacre un principiu în spatele căruia dezinformarea putea lua orice formă sau dimensiune: „este adevărat, fiindcă am citit cu ochii mei!” Ziarul și cartea, intrând în toate căminele în care cel puțin o persoană știa să citească, aveau să priveze rapid puterea regală de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastică de monopolul cunoașterii.

Pe de altă parte, prin intermediul acestor doi vectori, autorii sau cei care stăteau în spatele lor puteau să manipuleze în voie conștiința publicului cititor, oferindu-i informații unilaterale, „adevăruri" prefabricate și concepții contaminate de ideologii partizane.

Din perspectiva eficienței mesajului propagandistic, presa scrisă prezintă următoarele avantaje:

Sunt o sursă importantă de prestigiu în care se transferă materialului publicat;

Reprezintă bunuri dorite și achiziționate selective (în comparație cu programele audio-vizuale care invadează în flux continuu: „ziarele sunt citite atunci când cititorul dorește să o facă, de obicei în timpul liber, ca o formă de relaxare, în contrast cu programele audiovizuale, în care un program pierdut nu mai poate fi revăzut la dorință”). Această caracteristică face ca interesul și atenția în timpul consumului de ziare să fie mai mare decât în cazul altor mass-media;

Un caz special al presei scrise îl reprezintă publicațiile cu apariții săptămânale sau lunare care au avantajul că au publicuri „țintă” bine determinate.

Presa scrisă are însă și dezavantaje:

Nu asigură distribuția pe o arie geografică mare, comparativ cu mediile audio și audio-vizual;

Știrile din ziare au „viață” scurtă, informația fiind accesibilă doar puțin timp;

Lectura cotidianelor nu este egală: cititorul le consacră maxim 30-40 de minute pe zi, dar cu diferite grade de concentrare; în plus, el nu citește toate paginile și rubricile, ci numai pe acelea care îl interesează sau cu care s-a obișnuit.

În ierarhia facilităților persuasive a mass-media, radioul este superior ziarului pentru că poate să includă o cantitate mai mare de „individualizare”: este mai apropiat de conversația personală, ascultătorul de radio poate „percepe”, poate „simți” personalitatea speaker-ului, iar personalitatea acestuia poate fi mai convingătoare decât conținutul comunicării. Radioul poate deveni un instrument al unui fel de „deprogramare”. Intervenția pur orală riscă să fie mai săracă în conținut și să se adreseze mai mult sensibilității auditoriului, decât rațiunii și simțului său critic. Marshall McLuhan consideră radio-difuziunea ca pe o tehnică totalitară care nu lasă niciun răgaz celor care o folosesc, impunându-le un mesaj desăvârșit.

Avantaje:

Viteza: ele pot fi pregătite rapid pentru emitere. Acest aspect este important atunci când sunt vizate publicuri ocazionale.

Acoperire mare: programele radio pot ajunge simultan la membrii unor audiențe mari și variate.

Număr mare de receptori: în ultimul timp, ascultarea radiolui a devenit un obicei. Oamenii îl folosesc în special când sunt în trafic.

Ușurința receptării: este nevoie de un efort minim pentru receptarea mesajului radiofonic. Analfabetismul nu reprezintă o barieră.

Putere emoțională: un prezentator de radio priceput poate exercita o influență mare asupra ascultătorului prin ton, ritm, sau prin alegerea momentului în care transmite mesajul. Tonul emoțional poate influența ascultătorul mai mult decât argumentele logice.

Dezavantaje:

Oralitatea: mesajele transmise pe cale orală nu dispun de permanența mesajelor scrise, de aceea ele pot fi repede uitate sau denaturate;

Elemente tehnice (bruiajul, lipsa semnalului): acestea împiedică accesul publicului țintă la mesajul agentului de propagandă.

Cenzura: reducându-se, în acest fel, eficiența transmisiunii.

Definită drept „paradisul dezinformatorilor", televiziunea oferă o întreagă serie de facilități. Puterea imaginii este atât de mare, încât prima impresie rămâne de nezdruncinat, dezmințirile ulterioare având efecte minime. Mediul „rece”, televiziunea a produs schimbări importante odată cu dezvoltarea ei. Ea încurajează dezvoltarea structurilor „în profunzime” în domeniul artelor și divertismentului și determină o participare tot „în profunzime” a publicului. Televiziunea înlocuiește ziarele și radioul ca sursă principală de informare începând cu anii ’50. Tot din această perioadă, propaganda politică prin mijloacele de comunicare în masă și mai ales prin televiziune, devine o meserie oficială, cea de media manager sau media consultant. Acești specialiști nu se gândesc la întreprinderea lor în termenii capacității de informare, de educare sau de convingere. Pentru ei, televiziunea înseamnă mai ales niște efecte vizuale care sunt, mai degrabă, impresiile și emoțiile, decât judecățile raționale.

Arta de a construi imagini înlocuiește ideologia, sau, în termenii sociologului canadian Marshall McLuhan „mesajul înseamnă medium-ul”. Ceea ce contează este mai puțin conținutul mesajului, cât mijlocul prin care este transmis acel conținut, căci, tehnica de difuzare, departe de a fi neutră, modelează felurile de a gândi, de a simți și a acționa. Ea transformă modalitățile de înțelegere și de percepere ale realității exterioare. Televiziunea este un mediu „rece”, sărac în informații. Ea aduce un mesaj incomplet, neterminat sau numai sugestiv. Ea solicită mai puternic concursul receptorului, receptarea creatoare, reconstrucția. Imaginea de la televizor, spunea McLuhan, ne obligă în fiecare clipă să completăm spațiile cu raster printr-o participare senzorială agitată. Propaganda s-a adaptat și ea la fluxul imaginilor, lăsând în urmă șocul ideilor. În acest fel, mesajele propagandistice sunt prezentate punctat sau schițat cu trăsături abia vizibile. Îi incită pe cei care le recepționează să completeze, după voia lor, aceste mesaje nedistincte, imprecise și sumare. Acționând în acest mod, televiziunea reușește să construiască și să impună audienței o „imagine dominantă” și o „viziune uniformă” aupra realității sociale.

Televiziunea reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace de persuasiune. Oferă multe avantaje pentru operațiile de propagandă, iar aplicarea sa vastă în alte domenii contribuie la acceptarea și utilizarea ei. Este potrivită pentru folosirea pe timp de război și este în mod deosebit eficientă în apărarea internă și în operațiunile de consolidare. Televiziunea reprezintă un mijloc de comunicare în masă foarte cuprinzător. La fel ca radioul, folosește simțul auditiv pentru receptarea mesajului; la fel ca materialele tipărite, folosește văzul, adăugând elementul de mișcare. Televiziunea creează efectul apropierii imediate: ea plasează receptorul în două locații, simultan, creând iluzia participării la un eveniment îndepărtat.

Avantaje:

Imaginea, prin natura ei, se pretează la toate manipulările posibile: selecție, încadratură, unghi de filmare, animație, trucaje, etc;

Imaginea se adresează maselor într-o măsură mai mare decât cuvântul, este ușor de perceput, ușor de reprodus și devine imediat subiect de conversație;

Informația vizuală nu are nevoie să treacă prin creier pentru a ne afecta inima sau pornirile instinctuale;

Viteza: programele de televiziune pot ajunge foarte rapid la segmente mari de audiență. Transmiterea evenimentelor poate fi instantanee;

Depășește problema analfabetismului: analfabetismul nu este o barieră deoarece nu este necesar ca audiența să știe să citească;

Unificarea: televiziunea apropie oamenii din locuri îndepărtate prin expunerea vizuală a acelorași idei și concepte;

Implicarea receptorului: dă receptorului senzația că se implică direct;

Dezavantaje:

Receptarea: mesajele transmise prin intermediul televiziunii vor fi receptate, în multe țări (în special în cele slab dezvoltate), de segmentul de populație cu venituri peste medie. Această legătură acces – venit nu este valabilă peste tot în lume, așa că agentul de propagandă trebuie să facă cu atenție asocierea pentru fiecare țară, ceea ce implică o cunoaștere foarte bună a condițiilor specifice zonei țintă;

Vulnerabilitatea: stațiile de televiziune sunt ușor de identificat și reprezintă ținte ușoare, mai ales pe timp de război;

Accesibilitatea: chiar dacă televiziunea reprezină un mijloc de comunicare excelent în zonele neutre sau aliate (în caz de conflict), mesajele transmise de agentul de propagandă prin intermediul său nu vor ajunge întotdeauna la publicul țintă din zonele inamice, datorită unor probleme tehnice (incompatibilitatea receptoarelor, bruiaj) sau datorită cenzurii;

II.4. Canalele propagandei

Teoretic există mii de canale scrise, audiovizuale și organizaționale care ar putea fi folosite de propagandiști. În primul rând, orice grupare umană poate fi considerată canal potențial, de la familie și alte organizații mici, până la firme de publicitate și de relații publice, biserici și temple, teatre, grupuri de interes, partide politice sau coaliții internaționale. Ceea ce trebuie să facă propagandiștii este să aleagă care dintre aceste canale de propagare le consideră importante pentru publicul țintă.

În ultimii ani mintea omului modern a fost bombardată zilnic de mesaje și simboluri la care organismul uman nu poate face față: politicieni rivali, programe și doctrine rivale, descoperiri tehnice, produse comerciale, dezastre ecologice și militare. Supra-aglomerarea și alienarea se așteaptă să fie și mai mari în viitor având în vedere creșterea densității populației, contactele interculturale și facilitățile informaționale și comunicaționale care conduc la rivalități economice, politice, militare, doctrinare și comerciale.

Pentru a face față supra-încărcării informaționale, majoritatea oamenilor și-a dezvoltat trei mecanisme: atenția selectivă, percepția selectivă și memoria selectivă. S-a constatat că, în majoritatea cazurilor, publicul acordă cea mai mare atenție acelor publicații, lideri sau media ale căror opinii le împărtășesc deja. Oamenii frecventează anumite media nu doar pentru că doresc să învețe ceva nou, ci pentru că vor să-și întărească opiniile și prejudecățile existente. Astfel, un rol important în modul în care oamenii percep anumite lucruri, îl ocupă, pe lângă mass-media impersonale (ziarele, radioul, televiziunea, internetul), grupurile și persoanele cu care individul se identifică.

Bineînțeles că cel mai reprezantativ grup de referință este familia, dar există și alte grupuri care pot avea funcții analoage. Ca persoane ce reprezintă grupul primar care influențează într-o direcție sau alta sunt liderii de opinie. Propaganda își propune să-i identifice și apoi să-i convingă: ceea ce duce la influențarea subtilă a grupului pe care îl influențează. Referindu-se la caracteristicile liderilor de opinie, Roland Cayrol considera că aceștia sunt conformiști în raport cu grupul și că sunt buni păstrători ai normelor care sudează grupul. Influența liderului de opinie este totuși limitată la un domeniu specific, cel care corespunde grupului în sânul căruia își exercită influența. Este, mai mult decât celelalte persoane, expus la mass-media și mai mult decât non-liderii, în contact cu alți lideri de opinie. Ei se regăsesc în toate mediile sociale, cu variații în funcție de domeniul specific. G. Thoveron considera că expresia „lider de opinie” s-a perimat și este folosită fără discernământ, pentru a desemna ce ar trebui numit „notabilitate sau personalitate pilot”. Alături de aceste două categorii de lideri de opinie, Thoveron adaugă „experții” și „ghidul de opinie”.

Notabilitatea este liderul de opinie care influențează într-o societate care posedă simțul ierarhiei, și indivizii se decid în funcție de îndrumările sale (ex. notarul, doctorul, preotul, învățătorul).

Personalitatea pilot aparține mai degrabă lumii vedetelor de consum și a spectacolului. Între vedetă și candidat se produce un schimb de procedee dar și de prestigiu. Personalitatea pilot are statut benevol: remunerația îi distruge imaginea.

Experții sunt profesioniștii mass-media: ziariști, specialiști în sondaje, profesori universitari, etc. Influența lor se exercită prin opțiunea de a valoriza o temă sau alta, de a pune o întrebare sau alta. Ei îndeplinesc funcția de „agenda – setting”, adică precizează obiectivele alegerilor și ordinea importanței acestora, fixează într-o oarecare măsură agenda companiei și situează politicienii. În legătură cu acești experți și ziariști, Noam Chomsky se întreabă „ce tip de imagine despre lume au creat acești intelectuali și de ce”. Ei ar fi creat imaginea unei „mase stupide care ar trebui condusă de intelectuali inteligenți”. De fapt, ceea ce Noam Chomsky a descoperit este că „acești intelectuali, aceste clase educate formează partea cea mai îndoctrinată și cea mai ignorantă a populației”. Autorul își motivează afirmația argumentând că, în calitate de populație alfabetizată, intelectualii sunt primii supuși unei propagande masive. Un alt motiv este dat de faptul că ziariștii sunt organizatori ideologici („ideological managers”). Prin urmare, ei trebuie să-și interiorizeze propaganda și să creadă în ea, și această propagandă cere ca ei să fie liderii naturali ai maselor.

Influența pe care o exercită notabilitățile, personalitățile pilot sau experții este, de cele mai multe ori, pe verticală, de sus în jos. Influența ghidului de opinie (a patra categorie de lideri de opinie după G.Thoveron) este orizontală. El aparține aceluiași grup ca și cei pe care îi informează, dar îi ajută pe membrii aceste colectivități să se regăsească, să se identifice, ceea ce le permite să se desprindă de masa anonimă. Ghidul de opinie joacă și rolul de intermediar între mass-media și grup, și mai degrabă un rol de întărire decât de schimbare a opiniilor grupului.

Robert K. Merton a realizat și el un studiu pentru a testa ideea liderilor de opinie și a influenței personale în procesul comunicării de masă, iar contribuția studiului s-a concretizat în definirea a două tipuri de lideri de opinie: lider local și lider cosmopolit. Liderul local este, de regulă, născut în localitatea respectivă, consumă media, în special locale și se interesează îndeosebi de asociațiile care favorizează contactele personale. Liderul cosmopolit este originar din altă regiune, fiind mai puțin atașat comunității. Este mai selectiv în relațiile personale, acceptându-i pe cei de același nivel social cu al său. Consumul de media se face mai ales pe palierul ziarelor și revistelor de difuzare națională și este interesat îndeosebi de analize și comentarii de presă.

Diferențele dintre cele două tipuri sunt, după Merton, de natură profesională: pentru liderul cosmopolit ziarele și revistele reprezintă o legătură cu lumea exterioară comunității; pentru liderul local, ziarele și revistele sunt un element de integrare și de autoritate în subiecte și probleme locale. În consecință, liderul local este multiform – își exercită influența în probleme și domenii variate; pe când cel cosmopolit este uniform și specializat.

II.5. Mitul

Mitul este o formă de propagandă ce a fost folosit pentru prima dată de popoarele antice. Mitul (gr. mithos, fr. mythe) este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea universului (cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari. Mitul implică fiinte spirituale, precum Dumnezeu, îngeri sau demoni, și personaje fantastice ca de exemplu: oameni – animale, precum și existența unei alte lumi. Încercând să definească mitul, Eliade arată că acesta „povestește o istorie sacră”; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor”. E așadar întotdeauna povestea unei „faceri”: ni se povestește cum a fost produs ceva, cum a început „să fie”.

Mitul este o poveste care relatează evenimentele situate la origine, în timpurile fără seamăn ale începuturilor: apariția cosmosului, a omului, a plantelor și animalelor, emergența vieții. Este timpul fondator al credinței omului într-o divinitate sau un singur Dumnezeu. Sensul miturilor variază de la o epocă la alta. Două curente de interpretare au existat dintotdeauna. Primul ne spune că mitul este o poveste fabuloasă, inventată, imaginară. Celălalt curent explică faptul că mitul este o poveste care traduce realitatea sub o formă simbolică. Limbajul mitic uzează așadar de cuvinte care sunt simboluri, adică de cuvinte cu sensuri aparente, în spatele cărora se ascund alte sensuri. Mitul este expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare. Mitul este o poveste a originilor omului și în același timp mărturisește și modul în care trebuie să concepem originea zeilor, adică a religiei. Astfel, un mit egiptean nu are un același sens cu unul hindus. Forma narativă este identică, dar modurile fiecăruia dintre ele de a concepe lumea sunt diferite.

Mitul este o relatare narativă, fabuloasă, care pune în scenă ființe ce încarnează sub formă simbolică forțe ale naturii sau aspecte ale condiției umane. „Simbolul" este un obiect sau eveniment care trimite la altceva decât la ceea ce indică în mod direct, care posedă deci un sens „secund" mai profund decât cel „primar" sau „literal". Simbolul consistă deci în transformarea unui obiect, unui gest sau unui cuvânt în ceva diferit, care devine astfel semnul unei realități considerate mai înalte, mai cuprinzătoare.

Astfel, pentru patriot, o bucată de cârpă se transformă în drapel pentru că el reprezintă atașamentul său pentru grupul național de la care se revendică. N-am înțelege nimic din comportamentul său dacă n-am asocia acestei bucăți de cârpă o valoare care o depășește. Patriotul este invadat de un sentiment în prezența drapelului și doar acest sentiment contează pentru el. Mitul nu este deci în primul rând „o poveste pentru cei slabi cu duhul", ci o relatare al cărui sens trebuie descoperit și a cărei descoperire dă sens unei experiențe sau unei vieți.

Gândirea mitică implică o căutare de ordine: mitul organizează realitatea trăită de către ființele umane făcând apel la un timp și un spațiu care îi sunt proprii; el ierarhizează ființele și valorile, cu referință la sacru și profan; el face semnificativ ceea ce inițial poate părea absurd, anume nașterea, moartea, sexualitatea, etc. În mitul tradițional, ființe supranaturale acționează în lumea noastră, creând lucruri, creația desfășurându-se într-un trecut care este acela al Originilor. El nu relatează decât ceea ce interesează în cel mai înalt grad ființa umană, ceea ce îl bântuie, ceea ce îi pune probleme: moartea, sexualitatea, viața în societate. Mitul face apel așadar la o logică anume, aceea a imaginarului, fapt care îi asigură de altfel puterea de evocare. În acest sens, mitul este extrem de puternic și plin de semnificații, posedând deci o forță explicativă. În schimb, această forță este limitată, căci acesta nu poate demonstra rațional absolut nimic și nu poate face obiectul unei discuții. Mitul explică misterul, spunându-l. Aderăm la acesta ascultându-l și repetându-l. În contrast, explicația rațională înlocuiește imaginea evocatoare a mitului cu conceptul.

În mituri, totul este posibil, totul se poate întâmpla, și totuși miturile de pretutindeni și din toate timpurile se aseamănă. Acest fapt înseamnă că iraționalitatea lor aparentă ascunde structuri logice permanente.

Mitul narează o istorie sacră, sugestivă pentru cel care face parte din cultura care a creat respectivul mit și care aderă necritic la aceasta. Mitul poate relata nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor și a omului, ci și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce el este astăzi, adică o ființă organizată în societate, obligată să muncească pentru a trăi și trăind după anumite reguli. Astfel, mitul este istoria fabuloasă a omului, revelată și narată de el însuși; mitul este o poveste imaginată de om despre tot ce acesta ignoră, adică despre tot ce a avut loc înaintea lui și va avea loc după el. Și pentru ca o astfel de poveste să capete o valoare veridică și convingătoare, el este atribuit divinităților supraomenești și eterne. Doar astfel îi este conferit mitului forța și autoritatea necesară pentru ca în afară de valoarea sa estetică, acesta să capete și o valoare educativă, o valoare de mesaj și de crez.

II.6. Zvonul

O altă formă de propagandă este zvonul. Primele studii sistematice întreprinse asupra zvonurilor au fost făcute de americani. Pentru Allport și Postman, întemeietorii domeniului, zvonul este un „enunț legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gură-n gură, în lipsa unor date concrete care să ateste exacitatea lui”. Pentru Knapp, zvonul este o „declarație destinată a fi crezută, ce se raportează la actualitate, fiind răspândită în urma unei verificări oficiale”. Pentru Peterson și Gist zvonul este „o relatare sau explicație neverificată, care circulă din om în om și este legată de un obiect, un eveniment sau o problemă de interes public”.

Cele trei definiții sunt foarte apropiate. Potrivit lor, zvonul este în primul rând o informație: aduce date noi despre o persoană sau un eveniment de actualitate. În al doilea rând, zvonul este destinat a fi crezut; el încearcă să convingă.

Totuși, definițiile lor nu fac nicio referire la veridicitatea informației. Ei nu afirmă nicăieri că zvonul este o „informație falsă”, dar spun că zvonul nu este altceva decât o informație „neverificată”. A defini zvonul ca o informație care circulă „neverificată” permite cu atât mai puțin publicului să o identifice, cu cât în general ea se prezintă însoțită de atributele verificării ideale, mărturia directă. Zvonul nu parvine întotdeauna de la un prieten, coleg sau rudă, care nu a fost el însuși martorul direct al evenimentului relatat, ci e prieten cu martorul. Definițiile bazate pe criteriul informației neverificate și chiar, mai mult, al informației „false” sunt de fapt definiții ideologice ce trădează o prejudecată împotriva zvonurilor și o voință moralizatoare. Zvonurile nu deranjează pentru că sunt „false”: dacă ar fi așa, nimeni nu le-ar lua în seamă; ele sunt crezute tocmai pentru că se întâmplă adesea să fie „adevărate”. Zvonurile deranjează pentru că alcătuiesc o sursă de informare necontrolată de putere. Față de versiunea oficială se nasc alte adevăruri: fiecare cu adevărul său.

Cea mai cunoscută definiție a zvonului prin dinamica sa i se datorează sociologului american T. Shibutani: „zvonurile sunt știri improvizate, rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă”. După părerea lui, la originea zvonului se află un eveniment important și ambiguu. Astfel, zvonul este în același timp un proces de dispersare a informației și un proces de interpretare și de comentare. Shibutani înțelege zvonul ca rezultat al unei acțiuni colective ce are drept scop atribuirea unui sens unor fapte inexplicabile. Evoluția conținutului zvonului nu s-ar datora distorsionării memoriei, ci evoluției și contribuției comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire. Argumentul lui Shibutani poate fi rezumat printr-o formulă simplă:

Zvon = Importanță X Ambiguitate

Este vorba de o relație multiplicativă: dacă importanța evenimentului este nulă sau dacă nu prezintă niciun fel de ambiguitate, nu vor exista zvonuri. În general, toate simbolurile misterioase constituie un resort ideal pentru zvonuri: sunt ambigue, deci stârnesc întrebări. De exemplu, ce francez n-a remarcat într-o bună zi, pe zidul casei sale, niște figuri geometrice, desenate cu creionul sau cu creta? În scurt timp s-a și răspândit o foaie volantă cu explicația acestor semne. Ele ar reprezenta „semne de recunoaștere folosite de nomazi sau de spărgători”. Astfel, un cerc ar însemna „încercați degeaba”, iar un triunghi „femeie singură”. Poate fi interpretat că ori de câte ori publicul dorește să înțeleagă ceva și nu primește explicații oficiale, se produc zvonuri. Ele constituie „bursa neagră” a informației.

Specific pentru conținutul zvonului nu este atât caracterul său verificat sau nu, cât sursa lui neoficială. Zvonul este creația persoanelor care, după ce au auzit ceva, repetă și altora ceea ce au auzit. Zvonul este mai întâi un comportament. Trebuie să spunem că apariția unui zvon poate fi circumstanțială, fiind exploatată o tendință bine cunoscută de specialiști: prima reacție, absolut normală la primirea unei informații, este aceea de a o difuza mai departe. Zvonurile sunt răspândite în mediile în care există interes, iar difuzarea lor se face către mai multe ținte de-o dată, astfel încât aparitia lor din mai multe părți să conducă la confirmarea acestora.

Zvonul este un fenomen atât politic cât și sociologic. Noțiunea de sursă „oficială” este politică. Zvonul este o raportare la autoritate: dezvăluind secrete, sugerând ipoteze, el constrânge autoritățile să vorbească. Este adesea expresia unei opoziții: dezmințirile oficiale nu sunt convingătoare, ca și cum oficialul și credibilul n-ar mai merge mână-n mână. Zvonul dovedește o tendință de a pune la îndoială autoritățile: cine are dreptul să vorbească și despre ce. Informația paralelă și uneori opusă informației oficiale, zvonul este o contraputere.

Faptul că fiecare zvon își are publicul lui poate părea surprinzător uneori. Dintr-o exagerare de limbaj, se vorbește sistematic de „publicul larg”, ca și cum ar fi vorba de un tot omogen, gata să reacționeze ca un singur om la cel mai neînsemnat zvon. De fapt, fiecare zvon vorbește de un anumit eveniment. Publicul unui zvon este format, în mare parte, din cei care se simt vizați de consecințele acelui eveniment. Consecințele diferă de la un zvon la altul, ca și publicul.

Ce factori pot explica rapiditatea difuzării unui zvon? Viteza zvonului nu este altceva decât rezultatul grabei cu care unele persoane îl răspândesc în jurul lor. Zvonul se produce atunci când o știre privește un întreg grup social: consecințele lui nu se limitează la o persoană particulară, ci sunt împărtășite de toți membrii grupului. În afară de asta, este vorba de o noutate, de ceva perisabil. De aceea, zvonurile despre o întâmplare trecută se răspândesc mai încet decât zvonurile legate de actualitate. Zvonurile, la fel ca orice produs proaspăt, trebuie consumate repede, altfel cerința scade. Este prea puțin important ca să mai pierdem vremea cu verificarea. Deși nu știm dacă este adevărată, faptul că solicită un răspuns imediat justifică transmiterea ei.

Până în prezent, studiul zvonurilor a arătat că acesta nu este neapărat „fals”: în schimb, este neapărat neoficial. Paralel sau uneori în opoziție cu realitatea oficială, zvonul o contestă, propunând alte realități. Așa se explică faptul că mediile de informare nu l-au desființat. Apariția presei, apoi a radioului și în sfârșit explozia audiovizualului nu a fost însă de natură să potolească zvonurile. În ciuda mijloacelor de comunicare în masă, publicul continuă să preia o parte a informației din „gură-n gură”. Existența mediilor de informare, departe de a suprima zvonurile, n-a făcut altceva decât să determine o specializare a lor, fiecare dispunând acum de propria arie de răspândire.

Abordări teoretice cu privire la valori

Etimologic, conceptul de ”valoare” își are originea în verbul italian valere care avea sensul primitiv de ”a putea” sau ”a fi puternic”, dar, urmat de termen de comparație, însemna și a procura o satisfacție. Conceptul a fost folosit mai întâi în economie, în special, și desemna cantitatea de muncă abstractă încorporată în ea și, în consecință, de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei. În accepțiunea sa filosofică, conceptul a fost impus de Nietzsche la începutul secolului, în Germania, de Ehrenfels, Kreibig și Meinong în Austria, de W.M. Urban în SUA și de asemenea în Franța.

În filosofia culturii, studiul valorilor s-a dezvoltat până la condiția de disciplină de sine stătătoare, sub numele de axiologie (grecescul ”axios” înseamnă ”care merită”, ”care este demn de ceva”, și ”logos” care înseamnă ”știință”). Obiectul axiologiei devine astfel, studiul valorii generice și al legităților generale ale sistemului de valori. Ea încearcă să ofere o teorie explicabilă a geneyei, structurii, funcțiilor, evoluției și justificării valorilor, examinând critic natura lor, criteriile și statutul lor în ansamblul vieții spirituale a societății. Oferă informații fundamentate științific despre ordinea în care se ierarhizează și forma de comunitate umană, despre unitatea și diversitatea valorilor, despre continuitatea și discontinuitatea lor. Ea poate dezvălui liantul între procesul social-istoric de constituire a valorilor și implementarea lor în sfera de motive ale individului.

Pentru enumerarea tuturor abordărilor teoretice esențiale care au vizat problema valorilor, vom folosi lucrarea lui L. Grunberg ”Axiologia și condiția umană”. Autorul distinge între valori-idealuri și valori-bunuri, primele fiind acelea care anticipează pe un plan imaginativ acțiunea iar celelalte sunt acele valori care sunt ”încărcate” de creația culturală de opere, conferind lucrurilor, dincolo de apariția lor concret-senzorială, o dimensiune nouă (valoare) datorită căreia ele capătă aptitudinea de a răspunde unor aspirații, necesități, dorințe umane. De asemenea, distinge între valoarea lucrurilor și valoarea unei persoane, valorile fundamentale (adevăr, bine, frumos) și cele derivate.

Valorile au fost clasificate în valori spirituale și valori materiale, valori-mijloc și valori-scop, valori economice, militare, vitale (sănătate, temperament etc.), teoretice (adevăr), politice (democrație, libertate, suveranitate etc.) morale (drept, bun, generos etc.) estetice (frumos, tragic etc.), religioase (sacru, puterea divină). Dacă în trecut se considera că unele valori sunt superioare altora, astăzi se pornește de la ideea ireductibilității și autonomiei valorilor care au drept complement comunicarea și interdependența lor. Valoarea acționează ca exigență socială față de comportamentul individual și cel colectiv, se constituie în colectiv inspirând normele de acțiune.

Valorile răspund aspirației de organizare mai bună a relațiilor dintre membrii unei comunități. Intervenția lor în evaluările omului și a colectivităților umane fac fie preferate, fie respinse, dar ăn niciun caz neutre, componentele unui mediu social. Aceste intervenții în orientarea manifestărilor omului, a atitudinilor lui, nu pot fi explicate prin apel la ”cauze”, valorile relevându-se ca criterii de semnificare.

Prin accepțiunile menționate nu se spune ce sunt de fapt valorile, ci doar se fac referiri ce sugerează funcționalitatea valorilor. Acest mod de a desemna valorile are însă meritul de a indica implicarea psihicului celui ce valorizează și evaluează în ”afirmarea” unei valori. Astfel apar sisteme de valorizare personale cu valori specifice care au drept consecință influențarea percepțiilor prin trei modalități:

realizează sensibilizarea perceptivă în cazul stimulilor evaluați pozitiv;

conduce la apărarea perceptivă în cazul stimulilor evaluați pozitiv;

întreține un proces de rezonanță la valoare prin care subiectul continuă să răspundă evocând obiecte, chiar dacă aceste obiecte nu fac parte din mediul său ambiant;

Atitudinile îndreptate către ceva sunt în permanență orientate de sistemele de valori personale. Din împerecherea dintre valoare, care surprinde întotdeauna aspectul obiectiv al structurii societății, și atitudine, care-l presupune pe cel subiectiv, se nasc regulile unei societăți, normele sale ce alcătuiesc un schelet logic structurat.

Regulile de comportare pe care le presupun aceste structuri, precum și activitățile prin care oamenii li se conformează sau nu, constituie sisteme mai mult saumai puțin armonizate, denumite instituții, iar totalitatea acestor instituții formează organizarea societății.

Această organizare socială, constă din structuri atât elementare (familia, tribul), cât și din structuri complexe (comunitatea, statul), toate având drept funcție principală realizarea coeziunii grupului social și a societății în ansamblul lor ca entități distincte.și nu ca simple aglomerări de indivizi. Ele sunt reale pentru indivizi și grupuri în măsura în care aceștia activează în baza recunoașterii lor reale, adică eficace prin consecințele lor practice.

Pe baza demersului său deductiv, Grunberg L. susține că, chiar dacă aparent valoare desemnează ceea ce este dorit, de fapt lucrurile se petrec altfel: ”valoarea nu desemnează tot ce este dorit, ci doar ceea ce este dezirabil”. Pe cale de consecință, valoarea se exprimă întotdeauna în sentimente și judecăți cu caracter imperativ prin care se desemnează nu ceea ce este, ci ce trebuie să fie, ce este demn de dorit, prețuit, căutat, cucerit.

Constituindu-se în și prin experiența pe care omul o are în raporturile complexe cu ”obiectele” naturale și sociale, valorile devin astfel dependente de fapte. Tot așa cum existența lor este dependentă de calitatea procesării informațiilor obținute în raporturile cu mediul, în aceeași măsură valorile sunt dependente de nevoi, simțăminte, valori umane. Miroslaw Korwat ajunge la aceleași concluzii susținând și el teza conform căreia ”valorile apar ca idei abstracte, obiectivate cultural, ale fenomenelor. Ele reprezintă o reflectare subiectivă a necesităților obiective ale subiecților sociali; ele exprimă atitudinea subiectului față de propriile nevoi”. Totuși valorile nu pot fi identificate cuniște ”obiecte ideale” (esențe, relații, concepte, entități mtematice). Plăcerea, interesul, dorința, nevoile sunt doar condiții psihologice ale valorii. Astfel, valoarea nu poate fi redusă nici la obiectul ei, nici la transfigurarea ei conceptuală, nici la condițiile ei psihologice, căci ea nu este nici lucru, nici ”obiect ideal” și nici un simplu punct de incidență al experienței personale.

Problemele de definire a conceptului nu pot fi surmontate. Orice definiție implică o schematizare, o abstractizare, o simplificare a semanticii conceptului. Însă, ele sunt absolut necesare, fiind de fapt simple stratageme pentru a călăuzi spiritul nostru în intuiția valorii și în a-l orienta în alegerile preferențiale. Fiecare încercare de definire decupează obiectul cunoașterii (valoarea) astfel că suma tuturor definițiilor nu face decât să îmbogățească aprehensiunea și stăpânirea din punct de vedere teoretic a valorii. Deci definițiile date valorii sunt ipostaze ale adevărului despre valori.

Dimensiunea semantică a valorii poate fi îmbogățită cu diferite imagini ale acesteia, surprinse din diferite perspective ilicite. Astfel, valorile apar ca ceva fundamental dar numai în raport cu evoluția opțiunilor preferențiale. Ele par a fi o specie aparte a calității, căci valorile nu există prin ele însele, ci sunt reprezentate întotdeauna ca fiind atribute ale unor obiecte sau ființe. În consecință, valorile sunt prin esența lor relaționale.

Valoarea implică polaritate și ierarhie prin însuși faptul că atunci când ”încărcăm” cu valoare un obiect, o facem printr-o raportare și diferențiere față de altceva care are o valoare diferită de cea considerată, cu alte cuvinte prin exprimarea implicită a unei polarități (ceva este apreciat pozitiv în raport cu altceva apreciat negativ) și a unei ierarhii (ceva este apreciat superior în raport cu altceva apreciat inferior). Constatăm astfel că valoarea este un fenomen social, și nu natural, că este o relație (între un subiect în măsură să valorizeze și un obiect demn de a fi valorizat), și nu o calitate intrinsecă. Aceste concluzii trebuie conjugate cu admiterea polarității și ierarhiei, ca determinanți relaționali primari ai valorii. Valoarea ne apare astfel ca un mod specific de raportare preferențială și deziderativă a subiectului față de obiect, pe baza unor criterii sociale determinante de trebuințele practic-spirituale ale unei comunități aflată într-o anumită etapă istorică. În funcție de aceste trebuințe, comunitatea își instituie o ierarhie valorică care devine un factor de reglare și autoreglare a preferințelor, astfel încât, orice membru al ei, aflat în situația de a alege între o valoare sau alta, o va alege pe cea situată mai sus în această ierarhie.

Această ierarhie nu este imuabilă, ci este mereu deschisă spre experiență, spre potențare, purtând pecetea unui anumit segment social, a unui anumit context istoric și social, unei anumite valori. Existența acestei ierarhii face posibilă o permanentă efuziune creatoare orientată pe afirmarea polarității pozitive a valorii și excluderea celei negative, și alegerea gradului superior al valorii, ca scop, și subordonarea gradelor inferioare, ca mijloace pentru realizarea lui.

Pe baza considerentelor enumerate, apare evident faptul că valoarea are o dimensiune instrumentală, căci reprezintă un element al unui sistem simbolic adoptat, care servește ca instrument și etalon pentru alegerea între alternative, pentru orientarea preferențială într-un context existent, în vederea unei optime implicări în creația de bunuri culturale.

De asemenea, valoarea incubă o dmensiune pasională deoarece omul se raportează la realitate ca o ”ființă pasională”, pasiunea fiind forța esențială a omului, o rezultantă a unei active raportări afective la obiecte care sunt în măsură să satisfacă trebuințele umane (biologice, utilitare, morale, estetice, politice etc.).

Valoarea are o dimensiune finalistă exprimată în conflictul scopurilor și a autocenzurilor impuse cunoaștiinței. Ea implică principii călăuzitoare în funcție de care oamenii situează fiecare valoare în sistemul ierarhic folosit, aleg scopuri și coordonează scopruile lor în sisteme axiologice și legitimează mijloacele necesare pentru realizarea lor.

Distingem, mai apoi, o dimensiune proiectivă căci orice demers acțional cu consecințeîn social își are baza de proiectare și motivare fundamentată pe valori; o dimensiune prospectivă căci valoarea este atribuită nu unui obiect preferat sau dorit ci unuia considerat demn de a fi preferat și dorit, că trebuie să fie preferat și dorit, pentru că este conform unui ideal uman stabilit printr-o prospectare a viitorului; o dimensiune normativă căci valoarea, odată instituită devine o orientare normativă pentru comportamentul uman în situații specifice; o dimensiune epigenetică deoarece realizarea unui obiectiv de acțiune duce la apariția unor noi exigente de acțiune, stimulate de ”inventivitatea” valorilor; o dimensiune selectivă căci valorile exprimă ierarhia obiectelor sau actelor în experiența umană.

Constatăm, în concluzie, că valorile sunt caracterizate prin pluridimensionalitate și plurifuncționalitate.

Echivocitatea semantică a valorilor este cauza dificultăților ce apar în studiul acestora. Această amfibologie originară provine din faptul că valoarea are o latură subiectivă și una obiectivă ce proiectează orice încercare cognitivă într-un cerc vicios care ne determină să considerăm sau că obiectele au valoare pentru că noi le-o acordăm, sau că noi le-o acordăm pentru că au valoare. Se justifică astfel diversitatea doctrinelor axiologice.

În incursiunea sa în istoria doctrinelor axiologice, Grunberg L. urmărește în principal punerea în valoare a potențialului filosofic al fiecărei doctrine în parte, lăsând în plan secund atât locul pe care-l ocupă respectiva doctrină în istoria axiologiei, cât și adevărul istoric în sine.

În realizarea întreprinderii sale, Grunberg L. construiește un model teoretic apt să asigure clasificarea acestor doctrine în raport cu rezolvarea principalelor probleme care străbat întreaga istorie a axiologiei: problema originii și a valabilității valorilor, problema naturii valorilor și cea a cunoașterii valorilor. În modelul propus, rezolvarea problemei naturii valorii este fundamentală, ea fiind de fapt problema raportului dintre subiect și obiect, teză întărită fără excepție în orice doctrină axiologică. Acestei probleme autorul îi identifică trei modalități în care a fost rezolvată: s-a considerat, o dată, că valoarea este iminentă subiectului; valoarea este situată în sfera transcedentă a unor obiecte (materiale sau ideale); valoarea rezultă dintr-o interacțiune între subiect și obiect.

Acest prim criteriu propus, cel al naturii valorilor, este combinat cu celelalte două criterii, aplicabile concepțiilor axiologice care au investigat cu precădere problema originii și valabilității valorilor (al doilea criteriu), fie celor care au deplasat accentul cercetării spre problema cunoașterii valorilor și a statutului epistemologic al judecății de valoare.

Problema originii și valabilităților valorilor a fost soluționată de-a lungul timpului prin trei modalități. S-a considerat că:

fie valoarea reprezintă un ”dat”, având o structură ireductibilă (structură fără geneză);

fie că este reductibilă grație unei geneze care poate fi empirică, logică sau psihologică (geneză fără structură);

fie că are valabilitate concomitent prin modul de constituire și prin structură specifică (structură și geneză).

Problema cunoașterii valorilor a fost rezolvată la rândul ei:

fie printr-un răspuns negativ, consecință a contestării conținutului cognitiv al judecăților de valoare (descriere fără evaluare);

fie printr-un răspuns ambiguu, datorat autonomizării judecăților de valoare (evaluare fără descriere);

fie printr-un răspuns pozitiv sprijinit pe surprinderea unor momente de convergență (descriere și evaluare);

În final, Grunberg L. identifică 12 tipuri de axiologii, rezultate în urma tuturor criteriilor utilizate și eliminarea tipurilor ce prezentau similitudini evidente (Anexa 1).

Astfe, în privința originii și valabilității valorilor, autorul identifică trei direcții fundamentale în axiologie:

Antireducționistă: care admite un imperiu atemporal al valorilor, de regulă aprioric, structurat aparte, astfel: ca un imperiu al ”sensurilor ideale obiective” (Rickert); al ”exigențelor voinței de putere” (Nietzsche) sau al unor ”obiecte transcedentale ale instituțiilor emoționale” (Scheler).

Reducționistă care reduce valorile la ”compoziții atomistice”, fără o structură ireductibilă, care au o geneză biologică, psihologică sau logică și, ca atare, pot fi analizate prin procedee științifice-naturaliste (Glansdorff), psihologice (Meinanj, Perry, Ethrenfels) sau logice (Hartman).

Constructivistă care admite specificul structurilor axiologice, introduce o dublă relativitate a valorilor în funcție de interacțiuni sincronice și în devenire explicând geneza valorilor fie prin ”idealurile conștiinței colective” (Durkheim), fie prin ”creativitate spontană a reacțiilor atitudinale” (Ayer), fie prin ”praxis” (Marx).

În privința cunoașterii valorilor, autorul emite ipoteza existenței a cinci propoziții axiologice fundamentale acceptate explicit sau implicit, parțial sau integral de toate teoriile generale ale valorilor. Aceste propoziții sunt:

există valoare, fiind distinctă de alte modalități ontice;

valoarea este cognoscibilă;

cunoașterea valorii presupune elaborarea unor modele sistematizate;

sistematizarea este bazată fie pe formularea axiomatică și expunerea deductivă a esenței experienței valorii, fie pe intuirea experienței valorii.

rezultatul demersului axiologic are validitate și este verificabil, putând fi utilizat în scopul aplicării sale, explicarea, înțelegerea și eventual, transformarea ”lumii valorilor”.

Pe baza acceptării sau respingerii acestor propoziții, Grunberg L. identifică iarăși trei direcții axiologice fundamentale:

Noncognitivistă – care neagă orice posibilitate a cunoașterii valorilor. Ea dmite că există valoare ca entitate distinctă de alte modalități ontice (prop. 1) și că elaborarea unor modele sistematizate presupune o cunoaștere a valorilor (prop. 3);

Semicognitivistă – care admite existența valorii distinctă de alte modalități ontice, dar neagă în parte faptul că valoarea este cognoscibilă. Această atitudine este explicabilă prin faptul că este negată teza conform căreia cunoașterea valorii presupune elaborarea unor modele sistematizate. Cu alte cuvinte, nu se admite o cunoaștere raținală și sistemică a valorilor, ci se face apel la ”intuiții emoționale” (Scheler), la detectarea contextuală a valorii implicite în fiecare situație particulară (Hare) sau la explicarea sociologico-psihologică a genezei valorilor care pune în umbră criteriile de validare ale acestora.

Cognitivistă – care admite existența valorii independent de alte modalități ontice și, de asemenea, susține că valoarea este cognoscibilă, dar se oprește la propoziția conform căreia cunoașterea valorii presupune elaborarea unor modele sistematizate în cazul ontologismului de factură existețială (Heidegger). Acest ontologist existențialist reduce experiența axiologică la experiența trăită a subiectului individual și cunoașterea la introspecție și comprehensiune fenomenologică a determinărilor existențiale.

Analizând tabelul pe verticală, iese în evidență faptul că problema fundamentală a oricărei cercetări axiologice este rezolvarea problemei raportului dintre momentul obiectiv și cel subiectiv al valorii, altfel spus, toate axiologiile pertinente urmăresc să rezolve paradoxul axiologic formulat de autor astfel: ”valoarea presupune ceva demn de apreciat și pe cineva în măsură să aprecieze”. Deci, valoarea are simultan un moment obiectiv și unul subiectiv. Doar două doctrine axiologice nu recunosc acest paradox: cea axio-lingvistică care face apel la formalismul logico-lingvistic și cea marxistă care fundamentează pe praxis dialectica subiectivului și a obiectivului.

Cele zece tipuri de axiologii rămase se împart în două: axiologii subiectivist-relativiste și obiectivist-absolutiste. Primele caută esența valorii în experiență, celelalte în judecăți de valoare; primele consideră valoarea remanentă omului, celelalte o consideră transcendentă, plasând-o în sfera fictivă a unor obiecte materiale sau ideale; prima supune valorile fluctuațiilor dorințelor, plăcerilor sau intereselor umane, cealaltă conferă valorilor atributul unor entități eterne cu validitate absolută; primele accentuează pe agentul axiologic, celelalte pe idealul pe care visează, primele explică valoarea prin valorizare, celelalte valorizarea prin valoare.

Ieșirea din acest impas epistemologic a fost văzută în mai multe feluri. Primele soluții au fost cele subiectiviste, care considerau valorile ca fiind constatate în experiența trăită, având drept indiciu atracția și preferința, plăcerea și dorința. Însă, în pofida aportului teoretic incontestabil pe care le-au prilejuit, aceste soluții oferite nu au reușit să rezolve într-o manieră exhaustivă marile probleme axiologice și în special cea a naturii valorilor.

Poziția subiectivistă reduce nejustificat valoarea la valorizare, nefurnizând informații pertinente despre criteriile transcendente în raport cu subiectul care face conexiunea între valoare și acele doctrine axiologice. În consecință, adepții unor astfel de teorii axiologice se străduiesc să reducă problemele axiologice la probleme factuale și criteriile axiologice la criterii empirice. Pentru ei criteriile obiective de valorizare nu există.

O altă soluție, dar de data aceasta mult mai pertinentă, a dat-o Emile Durkheim prin a sa teorie sociologistă a valorilor prin care cercetătorul francez conferă valorii transcendență și valabilitate obiectivă în virtutea apelului la reperul uman. Durkheim susține că valorile sunt fapte de origine socială a căror obiectivitate derivă din necesitățile sociale percepute ca determinări transcendente implacabile. Evidențiind că judecățile de valoare se referă întotdeauna la realități condiționate social, istoric și cultural, care prin natura lor transced conștiința individuală, Durkheim surclasează argumentațiile poziției subiectiviste care reduce judecățile de valoare la exprimarea unor stări emoționale și la afirmarea unor preferințe subiective.

Teoria epistemologică a valorilor, inițiată de școala neokantiniană de la Baden, oferă soluții care absolutizează momentul obiectiv al valorii, care conferă o dimensiune apriorică întregii argumentații. Plecând de la dihotomia kantiniană între teoretic și practic, între valori și fapte, exponenții acestei școli, în special Windelband și Rickert, conferă valorii independență și autonomie față de ființa umană și, în general, față de existență. Cei doi plasează astfel valorile într-un univers transcedental, supraindividual și atemporal, nederivabil din aprecieri subiectiviste. Emergența valorilor nu se realizează totuși de la sine, ci prin participarea la lumea valorilor a individului apt să evolueze de la faza ”suflet” (guvernată de impulsuri biologice, hedoniste) și să articuleze astfel valorile în planul existenței, prin crearea bunurilor culturale. Aflându-se la originea actelor creatoare și orientându-le, valorile devin astfel, în concepția neokantiniană, un fel de ”matrici” sacralizate, fetișizate ale culturii. Prin includerea în sfera fenomenelor istorice doar pe acelea care sunt obiectivări ale unor valori sau au raportare la valori, Ricket explică raporturile sociale prin valori și nu valoarea prin raporturi sociale ca Durkheim.

Teoria aprioritismului material al valorilor fundamentată de Max Scheler este una deosebit de originală prin faptul că autorul ei consideră fenomenologia calea cea mai bună pentru a evita atât logicismul transcendentalist neokantian cât și psihologismul empirist.

Considerând apriorismul eticii lui Kant, dar întărind formalismul raționalist al acesteia considerat ca fiind o confuzie între apriori și formal, între apriori și rațional, Scheler propune o corectare a acestor neajunsuri printr-o etică materială a valorilor și un apriorism emoțional. Conform argumentației sale de sorginte obiectivistă, valorile sunt independente de ”bunurile” care le încorporează. Dimpotrivă, prezența prealabilă a valorii ar conferi unor obiecte atributul unor bunuri care au ecou în sensibilitatea axiologică a individului. Susține, de asemenea, că valoarea apare independentă de scop înțeles ca fiind un conținut reprezentat cu privire la ceea ce dorim să realizăm. Admiterea scopului înaintea valorii ar însemna o confuzie între scopuri și obiective. Obiectivele sunt considerate, din punctul de vedere al lui Max Scheler, ca tendințe imanente în sine, nefiind condiționate de un act de reprezentare. Codiționarea scopului determină constituirea acestuia în raport cu o valoare, astfel că, dependența scopurilor de obiective înseamnă dependența scopurilor de valori.rezultă, potrivit acestei teorii, că valorile sunt un fel de calități apriori care vizează ”obiecte” prin ”intuiții emoționale”, văzute ca acte intenționale. Valorile apar inaccesibile rațiunii, deci absolut independente de subiectul care valorizează, rezultă că valorile sunt, de asemenea, independente și de natura obiectului valorizat.

Toate aceste teorii au plusuri și minusuri astfel încât tentativa de a reduce valoarea la momentul obiectiv este tot atât de arbitrară și inconsistentă ca și reducerea ei la momentul subiectiv.

Valoarea nu este sau obiectivă sau subiectivă ci și obiectivă și subiectivă. Faptul că teoriile axiologice nu au reuțit să clarifice, într-o argumentare armonioasă și sistematică problema valorilor, are o singură explicație: comprehensiunea premiselor și elaborarea ipotezelor și în final a soluțiilor a fost eronată. Eroarea provine din faptul că toate abordările axiologice au avut ca punct de plecare premise parțiale. Premisa fundamentală afirmă unitatea indisociabilă dintre ”momentul obiectiv” și cel ”subiectiv” al valorii. Valoarea nu există în afara relației dintre un obiect valorizabil ce prin anumite însușiri răspunde unor necesități și un subiect care prin facilitățile sale psihice valorizează. Deoarece valoarea desemnează relația dintre cele două momente (obiectiv și subiectiv), iar valorizarea desemnează activitatea prin care se pun în interacțiune cele două momente ale valorii, înseamnă că devine falsă antiteza: valoarea determină valorizarea (poziția obiectivistă) sau valorizarea determină valoarea (poziția subiectivistă). Concluzia este că: ”fără valorizare nu există valoare și fără valoare nu există valorizare”.

În structura relației axiologice dintre subiect și obiect intervin factorii sociali și culturali. Teoriile axiologice au adus argumente revelatoare în sprijinul corelației intime dintre valorizările estetice și comportamentul actual al oamenilor, datorate obiceiurilor, codurilor morale și juridice, religiei, organizării economico-sociale în care oamenii trăiesc. Este evident că schimbările sociale paradigmatice determină schimbări corespunzătoare ale valorilor și valorizărilor morale. Schimbările nu sunt numai relaționale, termenii relației (subiectul și obiectul) neapărând ficși, ci variază odată cu relația. Atât termenii cât și relația sunt entități complexe, neomogene, cu proprietăți dinamice.

Structura relației axiologice dintre subiect și obiect are o geneză proprie care se află în practica socială. Această relație se constituie și evoluează într-o societate și cultură dată, într-o perioadă istorică anume. Valorizările noastre sunt rezultatele obținute simultan ale experienței noastre de viață, a mecanismelor autoreglatorii ale acțiunilor noastre practice, a relațiilor interpersonale și intergrupale, a necesităților sociale ce apar în comunitatea de care aparținem, în cultura asimilată până la un moment dat. Personalitatea noastră se relevă prin calitatea și cantitatea valorizărilor noastre. Apreciem și judecăm evenimentele ca români, europeni, membrii ai diferitelor organizații și instituții. Valorizăm ca persoane sociale și socializate, dotate cu sensibilitate axiologică, urmărind satisfacerea unor necesități umane determinate istoricește și socio-cultural, dezvoltându-se astfel repere axiologice valabile.

Pentru a determina polii valorilor (binele de rău, frumosul de urât) și pentru a ierarhiza gradele lor este nevoie de anumite criterii de valorizare, criterii care sunt și ele la rândul lor influențate de contextul istoric socio-cultural. Aceste criterii nu sunt subiective ci sunt asimilate prin socializare și aparțin unor modele culturale specifice.

La originea acestor criterii axiologice se află practica socială căci, pe baza unei opțiuni valorice noi acționăm. Astfel valorile capătă valențe de coordonate ale acțiunilor umane. Acționând, rezultatele obținute pot fi confruntate cu informațiile despre realitatea obiectivă prin intermediul efectiv al practicii. Acționând în sfera socialului avem ocazia să stabilim o anume ierarhie a valorilor în raport cu semnificația obiectivă pe care o capătă acțiunile noastre, cu consecințele lor, pe baza raportării rezultatelor obținute la mobilurile pe care le oferă valorile pentru o dezvoltare progresivă a societății. În asemenea situații, ierarhizarea valorilor pe baza semnificațiilor subiective ce presupune prezența plăcerii sau neplăcerii, a dorințelor mai mari sau mai mici este compromisă.

Percepând astfel valoarea ca o relație între subiect și obiect, se poate ajunge la constituirea unor ierarhizări axiologice paradigmatice, cu valabilitate determinantă istorico-socio-cultural pentru o anumită comunitate umană sau organizație. Acest fapt permite analize comparative, a diverselor ierarhizări axiologice oferind simultan și temei obiectiv pentru a afirma care dintre ele este superioară. Comparatismul axiologic aduce informații importante despre starea națiunilor, despre performanțele lor, a organizațiilor înglobate, despre cetățenii lor.

O asemenea înțelegere a valorii și raportului dintre momentul obiectiv și cel subiectiv face posibilă o reevaluare a valorii, o reconsiderare a sa în vederea unei elaborări teoretice mai nuanțate, mai flexibile și pluridisciplinare, cu un exact simț al măsurii. Această elaborare a fost exclusă de subiectivism axiologic și evitată de obiectivism.

Securitatea națională din perspectiva agresiunii valorilor naționale

Într-o interpretare de maximă generalitate, noțiunea de securitate este definită ca stare de echilibru și optim funcționla al unui sistem (individ, societate, comunitate), explicată prin absența unor factori care generează stări disfuncționale și dezorganizatorice.

Din acest punct de vedere, securitatea națională pote fi definită ca sisteme de legi, instituții și activități destinate asistării entităților sociale (persoane, structuri) afectate de anumite riscuri la acre este supusă, în principiu întreaga națiune și prin care se alocă resurse în aceste scopuri.

Odată cu evoluția națiunilor evoluează modalitățile de concepere și realizare a agresiunilor astfel că modalitățile de apărare anterioare nu mai sunt adecvate. În acest context, interpretările date conceptului de securitate se modifică fundamental.

Securitatea națională poate fi definită ca rezultantă a fenomenelor ce se produc pe două planuri distincte dar strâns corelate: planul obiectiv, în care există realmente situația de a fi adăpostit de orice pericol, și cel subiectiv, care se referă la sentimentul pe care-l inspiră perceperea lipsei amenințărilor sau pericolelor.

Dacă seiau în discuție și raporturile dintre națiuni sau dintre statele care le gestionează interesele, securitatea unei națiuni presupune și absența unor presiuni externe insecurizante, inclusiv a reprezentărilor despre presupusul pericol, starea pozitivă de securitate este rezultanta recțiilor de cooperare între actorii internaționali.

Din perspectiva sistemică, securitatea poate fi considerată ca fiind rezultanta deciziilor și acțiunilor ce au ca scop menținerea funcționalității unei entități naționale între limite care nu-i periclitează nici starea, nici poziția, în raport cu alte structuri. Securittea este analizată, în această viziune, cu prioritate, ca un parametru de stare optimă a națiunii care rezultă din echilibrul dinamic al forțelor organizate generatoare de stabilitate și progres economic, social, politic, cultural, ecologic al acesteia. Ea este o precondiție a funcționalității oricărei socio-organizări, în raport cu acțiunea unor factori perturbatori interni sau externi, generatori de insecuritate.

Conform teoriei procesual-organice, o națiune se află în starea de securitate atunci când se reproduce performant, când funcționează în modalități care nu afectează nici mediul biotic, nici procesele demografice, nici capacitatea națiunii de a evalua în variante care-i mențin adaptabilittea și capacitatea de concurență în toate domeniile sociale. Accentuarea importanței proceselor prin care națiunea se reproduce face ca problematica securității să capete accepțiunea maximă de generalitate. Fiind un concept multidimensional și plurivalent, atunci și direcțiile posibile de agresare a națiunilor, de destabilizare a securității lor sunt diverse. Astfel, pe lângă agresiunile militare, economice, informțional culturale, religioase, psihologice, coexistă și cele ce pot apărea datorită unei capacități interne de guvernare slabe.

Obiectul demersului nostru îl face acele tipuri de agresiuni care vizează orizontul axiologic specific unei națiuni. În concepția noastră, termenul care satisface conținutul și sfera activităților în acest domeniu este agresiunea axiologică, formă particulară a agresiunii informațional-simbolice. Prin agresiune axiologică avem în vedere agresarea procesorilor valorizatori de informație, a procesării axiologice și a produselor acesteia, valorile. Avem în vedere, de asemenea, și denumirea ansamblului acțiunilor ce contrapun agresiunea în domeniul valorilor, respectiv asigurarea axiologică. Susținem că acest tip de asigurare se particularizează ca dimensiune fundamentală în strategia securitații naționale, ca și în pregătirea și ducerea războiului.

Posibilitatea destructurării valorilor prin

agresiunea informațional-simbolică

Posibilitatea destrcuturării valorilor naționale nu poate fi pusă în discuție fără a face referiri la modalitățile prin care se poate realiza acest lucru. Totalitatea acestor strategii destructurante sunt percepute ca agresiuni și cum valorile sunt produse informaționale realizate de procesori specializați, și agresiunile au fost denumite informaționale. Posibilitatea acestui tip de agresiune se pare că a devenit importantă de circa 20-30 de ani.

Asistăm la o schimbare radicală, o nouă concepție de ducere a războiului, un război special, cu propriile principii, ce estompează treptat concepția tradițională. În această nouă formă de război, agresiunea informațional-simbolică devine una dintre armele principale. Paradoxal, acest tip de agresiune se substituie cu rezultate din ce în ce mai bune agresiunii de tip armat. În esență, strategiile ce au la bază astfel de agresiuni urmăresc să provoace din exterior și interior acțiuni ce au ca scop degradarea procesului de interpretare simbolică al națiunii respective, cât și a imaginarului social național, pentru a învinge voința inamicului și a cuceri puterea. Degradarea procesului de interpretare simbolică ca și a imaginarului social al unei națiuni are reprecursiuni dezorganizante și la nivelul axiologicului.

Această trecere de la etapa războiului dus pe baza principiilor tradiționale la o nouă etapă, necesită o analiză pertinentă asupra consecințelor probabile. Una, și cea mai importantă, ar fi că prin recurgerea la agresiunea informațional-simbolică alături de cea analitică, fac să anuleze deosebirea clasică între război și pace. Totodată determină o reconsiderare și reformulare a normelor de drept internațional umanitar, o redefinire a doctrinelor și strategiilor naționale de securitate.

Cum scopul agresiunilor a rămas același, expansiunea teritorială și ocuparea unei țări sau instalarea în acea țară a unui guvern aliat sau supus, s-au schimbat doar modalitățile de realizare a scopului, factorul decisiv în contracararea acestor agresiuni fiind jucat de oameni. În mare măsură, acești oameni sunt cei care îndeplinesc anumite statusuri și roluri ce nu mai au nimic în comun cu cele din urmă cu 20-30 de ani.

Problematica agresiunii simbolice, ca dimensiune fundamentală a agresiunii contemporane, este foarte complexă, iar forma sa particulară ce vizează domeniul valorilor capătă aceleași proprietăți.

Alături de agresiunile economice unde se folosesc mijloace economice pentru epuizarea din acest punct de vedere al inamicului, agresiunile armate folosesc armele și au ca scop nimicirea fizică a inamicului, iar agresiunea simbolică folosește modalitățile de manifestare ale imaginarului social național cu scopul de a dezorganiza matricile simbolice și imaginarul social național și de a controla comportamentul uman pe această cale. Dezorganizarea matricilor simbolice induce o destabilizare a matricilor axiologice, a sistemului de valori al unei națiuni, sistem în jurul căruia gravitează toate comportamentele, manifestările culturale, sociale, politice și economice ale acelei națiuni. Posibilitatea de manipulare la nivel simbolic și apoi axiologic nu există fără o adevărată interogare și stăpânire a patrimoniului simbolic al socio-organizărilor și națiunilor ce urmează a fi subminate și ai membrilor lor. Doar printr-o interpretare științifică a acestui patrimoniiu, alături de o bună stăpânire a metodologiei de manipulare, fac posibile strategii agresive pertinente.

Arma simbolică își propune eliminarea ”rezistenței interioare” a unei națiuni întregi fără folosirea mijloacelor convenționale (atac armat) ci doar prin atacul la nivelul simbolurilor, instituțiilor simbolice (stat, armată, lideri de opinie), religie, mitologie (în cazul românesc prin apariția de exegeze devalorizatoare cu privire la două legende românești ”Meșterul Manole” și ”Miorița”), felului de afi a propriului imaginar social, pe scurt, tuturor componentelor ce definesc tezaurul cultural al unei națiuni. Aceste agresiuni au consecințe profunde, mai ales atunci când națiunea agresată nu dispune de construcții interpretative pertinente care să ofere modalități de contractare eficiente. Anihilarea legăturilor sufletești, morale, intelectuale, destrămarea liantului ce unește și reprezintă ființa acelei națiuni sunt astfel de consecințe malefice.

Așadar, agresiunea informațional-simbolică nu vizează nimicirea fizică a inamicului, ci prin persuasiune și manipulare simbolică, determină influențe negative asupra capacității de procesare informațional-simbolică a unei națiuni, asupra produselor informaționale ale acestor procesări, valorile sociale.

Fiind o modalitate de agresare mult mai ieftină decât cea armată și cu rezultate mult mai profunde, ea este preferată printre primele modalități de agresare. Astfel, națiunile care vor să combată eficient orice astfel de agresiune trebuie să-și formuleze doctrine ale asigurării simbolice.

Posibilitatea strategiilor de destructurare a valorilor prin

agresiune informațional-simbolică

Conștientizându-se eficiența în destabilizare și dezorganizare a etno-organizărilor și națiunilor și mai ales a etno-imaginilor și etno-valorilor (componente ale imaginarului social), agresiunea simbolică capătă anumite particularități în ceea ce privește proiectarea, organizarea, desfășurarea și finalizarea sa. Astfel, pentru declanșarea procesului de destructurare și dezorganizare se au în vedere anumite variabile cum ar fi: entitatea socio-culturală, capacitatea de procesare informațională și atributele specifice imaginarului social și orizontului axiologic corespunzător națiunii vizate.

Vom încerca în continuare să delimităm conținutul acestor agresiuni, să construim o ierarhie a scopurilor, să identificăm obiectele specifice și canalele de propagare ale acestor agresiuni, precum și etapele de implementare a strategiei specifice acestor tipuri de agresiuni.

Conținut

Diversitatea acțiunilor în plan politic, diplomatic, cultural, militar, a domeniilor specializate în acest sens, în vederea influențării simbolurilor, stereotipurilor, miturilor ca și a imaginii de sine și despre ceilalți pentru spargerea matricilor simbolice a etno-organizărilor ca și a imagiarului social național, urmăresc diminuarea ”ostilității” grupurilor și națiunilor agresate și convertirea lor la comportamente dorite de agresor, putându-se obține un anumit contact cu inamicul.

Astfel, agresiunea informațional simbolică și, în sens restrâns, agresiunea axiologică, presupune, în sens larg, ”totalitatea acțiunilor pe plan politic, diplomatic, cultural și militar organizate într-o concepție unitară, care însoțesc acțiunile militare sau pot să se desfășoare într-un mod de sine stătător, prin care se urmărește contactul, dezorganizarea funcționării procesorilor sociali informaționali ai unei etno-organizări sau națiuni, influențarea sau modificarea etno-imaginilor și etno-valorilor proprii popoarelor sau națiunilor, în vederea diminuării sistemului securității naționale a statului respectiv și creșterii de pendenței de centrele de putere agresoare”.

În sens restrâns, aggresiunea informațional simbolică reprezintă ”ansamblul acțiunilor de influențare a etno-imaginilor specifice matricii simbolice a etno-organizărilor și imaginarului social național, în vederea realizării unor scopuri politico-militare agresive”. Tot în sens restrâns, agresiunea xiologică ca formă particulară a agresiunii informațional-simbolice, reprezintă ”ansamblul acțiunilor de influențare a etno-valorilor specifice matricii axiologice a etno-organizărilor și orizontului axiologic al națiunii, cu aceleași scopuri agresive”.

Scop

Varietatea acțiunilor conținute de o strategie de agresare informațională determină o diversitate de scopuri orientate în funcție de interese. În analiza lor identificăm atât aspecte comune ce țin de strategia generală a agresiunii, dar și multe aspecte ce particularizează domeniul simbolic și implicit axiologic.

Așadar, identificăm un scop general și unul specific. Scopul general îl constituie crearea unei situații insecurizante etno-organizărilor, națiunilor, a unor situații conjuncturale favorabile centrelor de decizie agresoare politico-militare și de vulnerabilitate a procesorilor sociali informaționali și a produselor acestora pentru națiunea agresată. Scopul specific devine astfel manipularea și agresarea prin matricile axiologice a celor simbolice specifice etno-organizărilor și socio-organizărilor, a universului axiologic național corespunzător imaginarului social-național, în vederea obținerii comportamentului dorit de forța agresoare de la comunitățile umane devenite ținte.

Obiective

Pentru abordarea acestei probleme vom face o delimitare metodologică a obiectivelor, căci ele se sprijină și se completează reciproc.

Aceste obiective sunt:

Dezorganizarea națiunii vizate și dezintegrarea socio și etno-organizărilor ce-o compun;

Discreditarea autorității de stat, a personalităților și liderilor cu un status deosebit;

Neutralizarea capacității de simbolizare și valorizare a membrilor și grupurilor națiunii respective, pentru diminuarea și anihilarea rezistenței acestora;

Coerența și consistența agresiunilor simbolice și axiologice este gestionată și dirijată de organisme specializate în gestionarea simbolurilor și valorilor sociale. Specialiștii în procesarea socială a informației ai acestor organisme, pentru atingerea acestor obiective, folosesc toate mijloacele mass-media existente:

Tipul de obiectiv Dezorganizarea națiunii vizate și dezintegrarea socio și etno-organizărilor ce-o compun, are următoarele posibile conținuturi specifice:

Distrugerea simbolurilor și miturilor pentru care luptă adversarul; inocularea neîncrederii și îndoielii;

Negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea kitch-ului, culturii de împrumut și a subproducțiilor culturale;

Impunerea unui complex național în ierarhia valorică;

Destrămarea încrederii în instituțiile statului care au competențe și atribuții în contracararea și combaterea unor astfel de agresiuni; promovarea lipsei de respect față de acestea;

Crearea imaginii de luptă inutilă, fără sorți de izbândă;

Sugerarea invincibilității și puterii deosebite a statului sau a coaliției de state care desfășoară intervenția agresivă;

Prezentarea scopului pentru care luptă ca nefiind reprezentativ național pentru apărători;

Denigrarea simbolurilor naționale etichetate ca șovine, fasciste, ca lipsite de importanță, subminarea aderării la acestea;

Prezentarea simbolurilor și valorilor naționale tradiționale, religioase, ca simboluri și valori care pun în pericol unitatea și particularitățile identității naționale;

Transformarea actului de cultură într-un apanaj al falselor elite;

Minimizarea valorilor profesionale;

Crearea unui sentiment de cupabilitate națională, izolare, singurătate și de dezaprobare a opiniei publice internaționale;

Hiperbolizarea unor categorii sociale prin inducerea sentimentului de ridicol, ilogic, derizoriu, caricaturizare;

Excluderea unor categorii profesionale din viața socială;

Crearea și întreținerea unui sentiment de insecuritate națională;

Suprasolicitarea produselor din industria publicitară în atacul la bunul simț, la normele morale, etice, tradiționale;

Fragmentarea conștiinței de popor și exacerbarea valorilor locale și regionale în detrimentul conștiinței naționale;

În cadrul celui de-al doilea tip de obiective, cele ce urmăresc discreditarea autorității de stat, a personalităților și liderilor cu un statut deosebit, conținuturile specifice ar fi:

Acuzația de atrocități, crime și alte acțiuni periculoase;

Dezumanizaea oponentului;

Folosirea simbolurilor religioase pentru a sugera pedeapsa divină;

Amplificarea hiperbolică a mizelor implicate într-o luptă sau război;

Polarizarea prin care se materializează imaginea ”cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.

Diminuarea și anihilarea autorității este utilizată ca probă a incapacității de a guverna a liderilor și de a incita la nesupunere civică. Anumitor lideri li se ”creează” imagini false pentru a îndepărta națiunea sau componente ale acesteia de ei, folosind drept argumente:

Desfășurarea unor acțiuni de trădare națională;

Lipsa preocupării și grijii pentru cei apropiați (părinți, copii, nație etc.);

Practicarea unor acțiuni oneroase;

Facilități deosebite pentru rudele apropiate;

Indiferență la suferințele poporului;

Manifestarea unui comportament cu vicii (perversiuni sexuale, infidelitate conjugală etc.);

Conținuturile proprii celui de-al treilea tip de obiective, ce vizează neutralitatea capacității de simbolizare a grupurilor și membrilor națiunii respective pentru anihilarea rezistenței acestora ar putea fi:

Prezentarea unor grupuri, etno-organizări sau socio-organizări din interiorul națiunii respective ca fiind inferioare sau superioare altora;

Formarea sentimentului inferiorității față de alte popoare și națiuni, și de aici necesitatea acceptării unui ajutor;

Sugerarea unui comportament criminal, sângeros, necivilizat al unei părți din populație;

Fabricarea și hiperbolizarea urmărilor unui incident dintr-un grup;

Menținerea și proliferarea de către conducerea statului respectiv a unei politici favorizante pentru anumite grupruri și defavorizante pentru altele;

Crearea unei imagini a insuficienței activității liderilor politici, a instituțiilor de stat, pentru recompensarea corespunzătoare a eforturilor depuse în plan profesional de anumite categorii sociale;

Afirmarea superiorității unei credințe religioase, a apartenenței la un anumit cult ce creează anumite facilități care se răsfrâng negativ asupra adepților altor religii;

Prezentarea unor personalități, instituții ca singurele în măsură să conducă destinele națiunii respective și chiar ale altor națiuni;

Acreditarea ideii de genocid etc.;

Strategiile de agresiune nu-și pot atinge scopurile și obiectivele fără a dispune de un număr cât mai mare de informații despre națiunea vizată, despre procesualitatea socială în care această evoluează.

Apariția structurilor mediatice cu mari capacități de comunicare prin producerea anumitor fluxuri de informații și, în mod deosebit, prin producția de imagine și prin generarea de noi valori sociale a dus la apariția unor noi situații sociale; structurile mediatice se constituie în surse de insecuritate națională sau, în funcție de cum sunt folosite, în surse de securitate națională.

Posibilitatea utilizării informației în scopuri ascunse, denaturării multiple, în măsură să afecteze securitatea națională, devine tot mai evidentă. În aceste condiții, înțelegerea funcțiilor sociale ale acestor structuri mediatice în noile situații sociale și tehnologice devine o necesitate presantă, condiționând capacitatea națiunilor de a se proteja și posibilitatea ca statele să devină apte să-și împlinească obligațiile ce le revin față de națiunile ce le investesc cu autoritate.

Informațiile sociale cu putere agresoare, fiind create în special pentru opinia publică, pe a cărei forță se bazează, pot fi incluse terminalului de teorism mediatic. Acest tip de teorism se poate manifesta atât pe timp de pace cât și în situații de criză politico-strategică. El poate să susțină acțiuni agresive nonviolente: atacuri latente la cultura națională, asupra limbii oficiale, asupra instituțiilor naționale (biserică, armată, familie, învățământ). Totodată, el poate pregăti sau camufla o agresiune militară în modalități de acțiune graduale, supuse tacticilor de manevrare informațională. Identificarea acestor tactici, ca și riposta, trebuie să aibă același numitor comun: viteza.

Etape

Indiferent de persoanele, socio+organiyările, etno+organiyările și națiunile asupra cărora se propune și se exercită agresiune simbolică și axiologică sau realizarea controlului mecanismelor de funcționare a imaginarului social, în scopuri dezorganizante, există o practică scientizată (A.S.I.), cu etape și momente distincte ale evoluției în funcție de concepția generală politico-militară a agresorului.

În etapa I are loc realizarea studiului permanent al calității procesorilor de informație simbolică, a particularităților matricilor simbolice și axiologice, a imaginarului social național și a orizontului axiologic aferent acestuia. În această etapă se realizează sau se reactualizează studiile elaborate în faze anterioare asupra simbolurilor profane și religioase, a stereotipurilor, a valorilor cristalizate, a imaginii de sine și despre ceilalți. Are loc o identificare a matricilor simbolice și axiologice specifice diferitelor grupări, a personalităților care au o pondere semnificativ pozitivă în conținutul imaginilor membrilor etno-organizărilor și matricilor respective.

Întregul ansamblu de date obținute și prelucrate se reunește pentru a crea profilul simbolic specific, pe baza căruia statul agresor își propune o serie de obiective de importanță mai mare sau mai mică, în funcție de evoluția acțiunilor desfășurate. Unul dintre primele obiective îl constituie modificarea imaginii populației agresate despre conflictul armat declanșat, inocularea unei imagini eronate în legătură cu scopurile războiului, cu adevărații vinovați și profitori de pe urma acestuia.

Etapa a II-a o constituie ierarhizarea și stabilirea priorităților pe timpul pregătirii agresiunii generale, prin delimitarea și specificarea clară a obiectivelor, țintelor, formelor și mijloacelor folosite. Se adoptă o asemenea strategie când există date certe că interesele urmărite se pot realiza numai prin agresiune simbolică, iar dacă nu se îndeplinește această condiție și este nevoie de implicarea și altor forme de agresiune, ponderea covârșitoare rămâne tot de partea agresiunilor informațional-simbolice.

Folosirea acestui procedeu se justifică prin necesitatea de a găsi o cât mai mare parte a populației ”pregătită” și o cât mai mică parte ”nepregătită” pentru acțiunile ce vor urma, de natură politică, diplomatică sau chiar militară. Mijloacele agresiunii și intensitatea ei sunt reglate în funcție de dezvoltarea conflictului, de interpretarea și sprijinirea efortului propriului popor și a comunității internaționale sau de gradul de rezistență la schimbare a imaginarului social al adversarului.

Sunt posibile evaluări eronate ale conținuturilor simbolice ale adversarului, ceea ce poate determina eșecuri ale strategiilor elaborate pe aceste evaluări.

Este de asemenea evident că pe timpul declanșării conflictului politico-diplomatic și / sau militar, se impune o cenzură strictă pentru păstrarea secretului propriilor acțiuni și se lasă drum deschis numai acelora care favorizează eficiența acțiunilor.

În etapa a III-a are loc declanșarea și susținerea propriu zisă a modalităților specifice agresării imaginilor și valorilor ce satisfac scopurile fixate. În această etapă se fructifică efectiv rezultatele etapelor anterioare și se declanșează noi modalități de acțiune pentru intensificarea profunzimii și calității agresiunii simbolice.

Se face apel, cu predilecție, la metodele de difuzare rapidă și la distanțe cât mai mari a conținuturilor simbolice și axiologice contrafăcute, pentru realizarea adecvării interpretativ-expresive la acestea și inducerea unui anumit tip de comportament.

Printre socio-organizărilevizate în special se află și armata. Se pot identifica două direcții posibile de influențare: fie schimbarea imaginii armatei despre societatea civilă (în special despre instituții și lideri politici), fie a societății civile despre armată. Indiferent de optica adoptată, consecințele sunt deosebit de grave, se pot produce perturbări și disfuncționalități în sistemul securității naționale, având în vedere atribuțiile predominante ale armatei în acest domeniu.

În ultima etapă, a IV-a, se fac evaluări ale eficienței strategiilor implicate în agresiunea simbolică. Se pot recapitula aspecte concrete ale organizării și desfășurării agresiunii, metodele și mijloacele cele mai eficiente și mai ales rezultatele obținute. Noile aspecte referitoare la capacitatea de procesare socială a informației simbolice a homo și socio-interpretărilor, ca și a particularităților matricilor simbolice și axiologice a imaginarului social și al universului valorilor, sunt reținute și prelucrate pentru a reactualiza profilul simbolic al națiunii sau națiunilor respective.

În concluzie, numai înțelegerea și abordarea realistă și științifică a cadrului general în care se fundamentează agresiunea informațional-simbolică ca modalitate principală de destructurare a orizontului axiologic al unei națiuni, a modalităților de proiectare, organizare și desfășurare pot oferi posibilități pertinente în crearea de contra-strategii la strategiile agresive.