Mass Media Si Libertatea de Exprimare Principii, Granite, Riscuri. Charlie Hebdo Si Fundamentalismul Islamic

Cuprins

ARGUMENT

În ultimii ani terorismul, pe lîngă faptul că a devenit una dintre temele fundamentale și de actualitate în diferite domenii de studiu cum ar fi sociologic, politologic sau domeniul securității, este și un subiect intens dezbătut în mass-media. Deși s-a încercat găsirea unor soluții de combatere a acestui fenomen, care se vor regăsi în informații cuprinse și în lucrarea mea, terorismul continuă să dea naștere unor serii de evenimente tragice și care nu pot fi prevăzute anterior. Atentatele teroriste din America, Spania, Marea Britanie și Franța arată că există o slăbiciune a sistemului global de securitate. Efectele pe plan economic și social contribuie la destabilizarea sistemului global, care ajunge să se confrunte cu probleme suficient de grave. Astfel că, fenomenul terorist a devenit o mișcare „rebelă”, care provoacă la nivel global nesiguranță. Raportîndu-ne la situațiile prezentate mai sus, remarcăm că deși, în era globalizării, cultura dominantă este cea occidentală, instituțiile încă sînt insuficient securizate, arătînd la nivel de stat o slabă organizare administrativă, iar la nivel de informare, mass-media neomogene.

Avînd ca idee centrală atentatul terorist din Franța asupra săptămînalului satiric Charlie Hebdo, prezenta lucrare urmărește să arate care sînt limitele libertății de exprimare în general, dar mai ales în societățile unde terorismul este un fenomen prezent și a cărui amenințare este reală.

De asemenea, în plan secundar încerc să arăt care este raportul dintre terorism și mass-media, dacă sînt media manipulate sau se găsesc într-o simbioză cu terorismul. Formele de comunicare pot controla opinia consumatorilor, jurnaliștii fiind formatori de opinii. Plecînd de la această premiză, se poate lua o direcție pentru crearea conținutului mediatic cu privire la terorism, intuirea scenariilor care au dus la dezastru și dezechilibru economico-social, transmiterea unor concluzii privind factorii care au dus la o situație de criză în urma atacurilor teroriste. Răspunsul media poate fi negativ în detrimentul instituțiilor de securitate, al forțelor de ordine. Mass-media pot „condamna” organizarea statală în situații de criză, serviciile de securitate și informare, atitudine care poate influența publicul. Mai ales că în astfel de situații publicul poate fi ușor manipulat în formarea de opinii. Totodată însă, pot apăra sistemul. Pentru a susține aceste afirmații, capitolele din lucrarea mea conțin răspunsuri dezvoltate și susținute de voci ale anumitor oameni de presă, scriitori și de enunțuri juridice.

În primul capitol, tratez despre libertatea de exprimare și libertatea presei. Plecînd de la premiza susținută de George Orwell, „dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”, confrunt ceea ce Convențiile Europene conferă pentru libertatea de exprimare, ce spune în etica jurnalistului despre libertatea de exprimare în acest tip de meserie.

În capitolul al doilea, „Terorismul, sursă de instabilitate la nivel mondial” abordez tema terorismului și care sînt pericolele reale ale acestui tip de flagel.

În capitolul al treilea, „De la Versetele satanice la doborîrea Zgîrie-norilor” prezint Versetele satanice, cartea care condamnă la moarte. Salman Rushdie, autorul acestui roman declară că „e foarte ușor să nu fii jignit de o carte. E suficient să o închizi.” Această afirmație vine ca o replică la toate amenințărie adresate scriitorului. Titlul cărții face trimitere la Coran, cartea sfîntă a musulmanilor. De aici și toată dorința de răzbunare.

În cel de-al patrulea capitol, „Franța, musulmanii și supunerea” scriu despre noul roman al lui Michel Houllebecq intitulat „Soumission” (Supunere). De asemenea, și acest roman este adăugat pe lista cărților islamofobe și care provoacă la ură rasială

În capitolul al cincilea, prezint pe larg trecutul revistei satirice Charlie Hebdo, revistă care a creat vîlvă printre adepții libertății de exprimare absolută și cei care sînt mai moderați în această privință.

În capitolul al șaselea prezint „Parisul în degringoladă” și ce a însemnat pentru acesta trei zile de teroare provocate de trei jihadiști, doi dintre aceștia fiind și cei care i-au ucis pe cei prezenți la ședința de la redacția publicației franceze Charlie Hebdo.

În capitolul al șaptelea tratez despre „Libertatea de exprimare între limită și bun simț”. Prin urmare, prezint pozițiile oamenilor de presă în ceea ce privește libertatea de expresie, Charlie Hebdo și care ar trebui să fie limita unui jurnalist: bunul simț sau legile juridice.

În capitolul al optulea, „Fața nevăzută a libertății de exprimare” prezint atacurile teroriste care au lovit Parisul, în urma publicării unor caricaturi anti-islamice și care au atras furia a doi fundamentaliști musulmani. Aceștia au ucis douăsprezece persoane, majoritatea caricaturiști de la redacția publicației satirice Charlie Hebdo. Libertatea de exprimare este obiectul acestei discordii.

Mișcările teroriste urmăresc efectele mediatice. Mass-media pot amplifica impactul acțiunilor acestor mișcări. Tot mai mult se caută transmiterea unor imagini spectaculoase, iar atentatele au loc atunci cînd jurnaliștii sînt pe teren. Prezentarea în timpul jurnalelor televizate a unor scene care provoacă groază, a informațiilor cu privire la ostatici sînt de natură să atragă atenția publicului și să scadă credibilitatea cu privire la puterea instituțiile publice. Transmiterea știrilor despre teroriști, despre atacuri teroriste au devenit astăzi fapte obișnuite pentru publicul din fața televizoarelor, pentru cititorul de ziare sau online. Prin urmare, prezint în paginile ce urmează scopul principal al lucrării, libertatea de exprimare, care se află în discordanță cu terorismul. Pentru a evidenția această problematică, acord importanță majoră terorismului, modului în care acesta se manifestă, care sînt principalele trăsături ale acestui fenomen. Avînd în vedere faptul că mass-media sînt cele care mediatizează, încerc să descopăr relația dintre media și terorism, care este libertatea jurnalistului de a prezenta o situație de criză și provocarea cu care se confruntă jurnalistul de a nu servi unor scopuri teroriste, ci doar de a informa. Jurnaliștii sînt țintele celor care se simt lezați de munca lor în slujba adevărului și nu puțini dintre aceștia au fost răpiți și omorîți în timp ce-și exercitau munca pe teren. Prin urmare, voi încerca să arăt care sînt limitele libertății de exprimare, cît are voie jurnalistul să spună din adevăr, dacă poate fi condamnat pentru ideile pe care le promovează.

Partea I

Capitol 1

Libertatea presei și libertatea de exprimare

“Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă

dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”

(George Orwell)

Libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare este dreptul omului de a spune ce gîndește si de a-și face cunoscute opiniile, convingerile sociale, religioase ș.a.m.d. Este un drept fundamental și natural, ce ține de existența ființei umane, care alături de celelalte drepturi ale omului, stau la baza formării unui stat modern, democratic și a unei societăți libere. Articolul 10, paragraful al doilea din Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului subliniază că „libertatea de exprimare include nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență de opinia publică ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sînt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică.” Prin urmare, convingerea că libertatea de exprimare este una dintre condițiile care au anticipat buna funcționare a statului democratic și este unul din factorii care deosebesc statele democratice de cele nedemocratice este susținută de acest paragraf.

Articolul 30 din Constituția României garantează libertatea de exprimare și ce cuprinde aceasta:

Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiiltor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sînt inviolabile.

Cenzura de orice fel este interzisă.

Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.

Nici o publicație nu poate fi suprimată.

Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării.

Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Sînt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Pe plan internațional, Organizația Națiunilor Unite (ONU), a garantat prin articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948, că „orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspîndi informații și idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.”

La 16 decembrie 1966, în articolul 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Adunarea Generală a ONU enunță următoarele chestiuni legate de libertatea de exprimare:

Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din pricina opiniilor sale.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de aprimi și de a răspîndi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa.

Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful al doilea al prezentului articol comportă îndatoriri speciale. În consecință ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare: respectării drepturilor și reputației altora și apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralității publice.”

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cuprinde șase capitole care vizează drepturile fundamentale ale omului: cap.1 Demnitatea; cap.2 Libertățile; cap.3 Egalitatea; cap.4 Solidaritatea; cap.5 Cetățenia și cap.6 Justiția.

Capitolul 2 este cel care face referință la libertățile de care se pot folosi oamenii: „dreptul la libertate și la securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, dreptul la azil, protecția în caz de expulzare și extrădare; libertatea de gândire, de conștiință și libertatea religioasă, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, libertate profesională, libertatea de a desfășura o activitate comercială.”

Libertatea presei

Libertatea de exprimare și libertatea mass-media constituie o condiție sine qua non pentru formarea tuturor statelor democratice. Libera exprimare include și libertatea presei. „Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății și ale împlinirii personale. Acest principiu este cu atît mai important cu cît în discuție este presa.”Jurnaliștii își desfășoară activitatea în slujba adevărului, urmărind interesul public. Presa este considerată a fi, pe lîngă ideea de a patra putere în state, „cîinele de bază al demorației”. Subliniez însă faptul că, deși libertatea de exprimare include libertatea presei, există diferențe între aceste două tipuri de libertăți. Nu trebuie confundate una cu cealaltă. În majoritatea țărilor europene, libertatea presei este tratată separat de libertatea de expresie. Dacă avem în vedere dezvoltarea și mentalitățile diferite ale fiecărui stat ne dăm seama că acest aspect este rațional. Nu putem compara România cu Franța. Nu putem compara mentalitatea românească cu cea franceză. În studiile de caz pe care le-am realizat reiese natura iconoclastă a Franței și atitudinea de „gouaille” a francezilor.

În Carta Europeană este prevăzut în capitolul 3- Egalitatea, articolul 21: „se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vîrsta sau orientarea sexuală.” Orice țară are limitele ei în ceea ce privește exprimarea opiniei. Nu poți spune orice fără să nu-ți asumi ce spui.

Care sînt limitele libertății de exprimare?

Atacurile care au avut loc în Franța, la sediul publicației satirice Charlie Hebdo, din 7 ianuarie 2015 au provocat discuții despre limitele libertății de exprimare. Din anumite dezbateri s-a concluzionat că aceste limite pot fi împărțite în două categorii: bunul simț și legile civile și penale.

Într-un interviu acordat pentru Radio France Internationale, Andrei Pleșu spunea: „Libertatea de expresie nu e libertatea să-ți pui poalele-n cap și să-ți bați joc de alții. Există limite, care țin și de civilizație, și de cultură, și de bună-cuviință, și de civilizație interioară, pînă la urmă. Așa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar.“ De cealaltă parte, este legea. „Dacă tot ce se publică ar fi de bun-simț, n-ar mai fi nevoie de legi care să îngrădească dreptul la libera exprimare. Avem astfel de legi tocmai pentru că se găsesc oameni care să publice astfel de lucruri. Legea stabilește o linie roșie dincolo de care ești tras la răspundere. Acea linie consemnează faptul că unele drepturi sînt mai importante decît cel la liberă exprimare. Dreptul unuia de a-și păstra onoarea și demnitatea nevătămate e mai important decît dreptul celuilalt de a-l porcăi, adică de a se exprima liber. De asta există legi în privința calomniei și a insultei. Principiul vătămării e considerat fundamental, dar insuficient. Există specii de discurs care, deși nu vatămă în mod direct drepturile cuiva, sînt jignitoare, așa că intră sub incidența principiului ofensei, descris de De Feinberg. Principiul ofensei e alunecos pentru că, iată, aceeași caricatură e ofensatoare pentru unii și amuzantă pentru alții.

Europa este tot mai mult invadată de imigranți. Existența multiculturalismului este deja sau ar trebui să fie un fenomen acceptat pe continentul european. Societatea europeană este compusă din oameni de diferite rase, culturi, cu diferite convingeri religioase, unele mai fundamentaliste, altele mai idealiste ș.a.m.d. Oricît de mult ar apăra statele democratice libertățile și drepturile omului, există posibilitatea creării unor tensiuni între aceste categorii de oameni. Minoritățile religioase sînt, după cazul Charlie Hebdo, un motiv de tensiune. Democrația se vrea a fi devotată devizei „Unitate în diversitate”. Cum și dacă reușesc să pună în balanță aceste valori ține de specificul fiecărui stat, de istorie, de mentalitatea societății. Franța, un stat european și deci, democrat are ca motto expresia „Liberté, égalité, fraternité” (Libertate, egalitate, fraternitate). Ce s-a întîmplat la Charlie Hebdo arată însă că Franța libertății, a egalității și a fraternității nu a reușit să echilibreze așa numita „unitate în diversitate”.

Limitări ale presei

Jurnaliștii de la Charlie Hebdo au încercat să-și asume o libertate absolută de exprimare a opiniilor. Nu au ținut cont de numărul mare de musulmani din Franța, care s-a integrat în societatea franceză, care are drepturi și libertăți garantate. Totuși, aceștia au preferat să-și continue munca cu orice preț și conștienți de armele care stăteau îndreptate asupra lor. „Nu putem trăi într-o țară în care nu există libertate de exprimare. Prefer să mor decît să trăiesc precum un șobolan”, afirma Stephane Charbonnier, unul dintre jurnaliștii omorîți în atentatul terorist.

Libertatea de exprimare este unul dintre fundamentele societății democratice. În acest sens, a fost inclusă în drepturile și libertățile omului, în demersul constituțional al statelor. Deși vorbim de libertate, nu este o libertate absolută, ci un paradox. Este un drept oferit prin Constituție, dar care în fapt poate prezenta violență la nivel de limbaj. Fără anumite reglaje stabilite la nivel legislativ, ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi dreptul la viață privată, familie, religie, rasă sau dreptul de a nu fi discriminat. „Libertatea de exprimare este un drept cu valoare intrinsecă, dar și o parte componentă a altor drepturi consacrate în Convenție. În același timp, libertatea de exprimare poate veni în contradicție cu alte drepturi garantate de Convenție, printre care dreptul la proces echitabil, la respectarea vieții private, la libertatea de conștiință și religie. În eventualitatea unor astfel de conflicte, Curtea impune stabilirea unui echilibru în scopul determinării preeminenței unui drept asupra altuia.” Chiar și lucrările de specialitate cu privire la libertatea de exprimare arată că această libertate presupune de fapt, și anumite limitări. Dacă nu ar exista limite, s-ar ajunge cel mai probabil la atitudini antisociale, care să creeze un haos și un abuz al dreptului de a spune orice, despre oricine fără să ne asumăm riscuri. Filosoful britanic John Stuart Mill spunea că „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.” După cum am precizat în rîndurile de mai sus, libertatea presei este apărată într-un stat de drept, dar această libertate nu este privată de anumite responsabilități, care să echilibreze tendința de subiectivism a jurnaliștilor. Astfel că, au fost prevăzute și stabilite limite penale ale libertății de exprimare. Curtea Europeană a fost sesizată de anumite cazuri de calomniere sau insultă în care jurnaliștii au fost implicați și acuzați.

Cazul Jersild contra Danemarca din anul 1994: au fost pronunțate sancțiuni împotriva unui ziarist care, în timpul unei dezbateri televizate pe care o modera, a permis unor tineri să folosească cuvinte rasiste și xenofobe; Publicul a fost martorul unor declarații precum: „Este bine să fii rasist. Noi credem că Danemarca este numai pentru danezi.”; „Oamenilor trebuie să li se permită să aibă sclavi”; Luați o fotografie a gorilei… și apoi priviți un negrotei, este aceeași structură a corpului și toate celelalte… frunte plată și tot restul”; „Un negrotei nu este o ființă umană, este un animal, asta este valabil și pentru ceilalți municitori străini, cum ar fi turcii, iugoslavii și cum or mai fi numiți.”

Cazul Bergens Tidende contra Norvegia din anul 2000: un ziar și doi jurnaliști au fost acuzați de defăimare și condamnați să plătească despăgubiri unui chirurg estetician, în urma unor articole publicate care denunțau plîngerile pacientelor, eșecurile operațiilor estetice și atitudinea criticabilă a chirurgului.

Cazul Lingens contra Austria din anul 1986: un ziarist a fost amendat, pentru că l-a criticat foarte dur pe Cancelarul federal Bruno Kreisky. Cancelarul a fost caracterizat drept un „imoral, lipsit de demnitate, dînd dovadă de cel mai detestabil oportunism.” „În această hotărîre, Curtea a observat că, în luptele dure ale vieții politice, nu este nimic neobișnuit ca fiecare să facă uz de armele de care dispune. De asemenea, ea a făcut distincția între fapte și judecăți de valoare. Faptele, dacă sunt contestate, trebuie să poată fi dovedite de către cei care le invocă. Pentru judecățile de valoare însă, această exigență este imposibil de realizat.”

Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede în hotărîrile sale în ceea ce privește ingerința în libertatea de exprimare: „libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului, cu o aplicație specifică în domeniul mass media, ocrotit ca atare de Curtea Europeană de la Strasbourg din a cărei jurisprudență constantă reiese importanța deosebită a libertății presei în orice societate democratică. Această libertate nu este însă una absolută, ea implicând unele restricții generate de necesitatea protecției altor valori fundamentale, cum ar fi dreptul la reputație, demnitatea și onoarea persoanei. Protejarea acestora nu trebuie să fie efectuată prin folosirea unor mijloace cu caracter disuasiv asupra activității jurnaliștilor, fiind necesar a fi găsit acel echilibru prin care să se garanteze atît libertatea de exprimare cît și dreptul la ocrotirea vieții private a fiecăruia dintre noi.”

Pe lîngă îngrădirea libertății de exprimare la nivel legislativ, jurnaliștii pot fi supuși unor presiuni indirecte, din partea oamenilor. Subiectele care atacă multiculturalismul și convingerile religioase pot atrage răzbunarea celor care se simt lezați, așa cum a fost cazul Charlie Hebdo. Jurnalistul nu trebuie să împartă aceleași idei sau convingeri sociale, culturale sau religioase, însă ar trebui să fie rațional și să nu uite de morală, o morală care, după cum am zis, nu trebuie să corespundă convingerilor celorlați, dar să fie umană. Un jurnalist se adresează oamenilor, care în același timp, constituie subiectul știrilor. În spiritul de turmă și în goana după senzațional, aceștia par să uite cine sînt cei despre care scriu și cui se adresează. Consecințele libertății de exprimare în presă sînt, în cele mai dure cazuri, uciderea jurnaliștilor, după cum vom vedea în paginile următoare. „Cuvinte, imagini sau caricaturi care expun o persoană oprobriului public, rușinii, neplăcerii sau ridicolului sau induc o opinie nefavorabilă asupra unor persoane sunt calomnioase. Procesele de calomnie provin în principal din textele care fac cunoscute delicte, fraude, acțiuni necinstite, conduită imorală sau dezonorabilă sau texte în care persoana este defăimată în profesiune, provocîndu-i pierderi financiare.”

Etica jurnalistului

Etica jurnalistică se referă la acele îndatoriri pe care un jurnalist trebuie să le îndeplinească și se bazează în prim-plan pe profesionalismul cu care jurnalistul jonglează atunci cînd trebuie să prezinte o situație, deși nu poate fi liber-arbitru, dar trebuie să se conformeze principiilor dintre bine și rău, uman-inuman, social sau antisocial, moral-imoral. „Cele mai răspîndite concepte explicative ale atitudinilor și situațiilor morale sînt voința, datoria și obligația, libertatea și responsabilitatea.” În realitatea noastră, „fără morală, mass-media nu au decît un obiectiv: să facă să se vorbească despre ele, să-și vîndă marfa.”

Comunicarea este primordială în presă. Etica jurnalistului poate fi asemănată cu o etică a comunicării în ceea ce privește importanța acesteia. Jurnalistul se adresează unui public. El are nevoie de o conduită pentru a ști cum să-și cîștige publicul, să și-l păstreze, să fie credibil. Stabilirea unor norme etice ale presei și ale jurnalistului ajută la stabilirea unui echilibru în demersurile jurnalistice: obiectivitate, adevăr, respect, nediscriminare, interes public, fără corupție. Aceste exemple sînt valori care influențează mass-media, sprijină societatea modernă prin răspîndirea de valori pozitive, promovează informațiile de calitate. Per total, definesc comportamentul unui tip de presă apropiat de adevăr, la care ar trebui să aspirăm. Majoritatea țărilor și-au stabilit coduri care să deservească eticii jurnaliste pentru a crea limite în senul bun al cuvîntului.

Carta atribuțiilor profesionale a jurnaliștilor francezi

Avînd în vedere cazul Charlie Hebdo și atentatul din 7 ianuarie 2015, care a creat dezbateri cu privire la libertatea presei, voi prezenta cum ar trebui să fie un jurnalist francez. Un jurnalist este demn de meseria sa dacă respectă următoarele cerințe, potrivit Carta atribuțiilor profesionale ale jurnaliștilor francezi:

Își asumă responsabilitatea pentru tot ceea ce scrie.

Consideră calomnia, acuzațiile nefondate, modificarea documentelor, distorsionarea/denaturarea faptelor și minciuna cele mai grave abateri profesionale.

Recunoaște jurisdicția colegilor săi ca singura care este suverană în materie de onoare profesională.

Acceptă doar sarcinile care sînt compatibile cu demnitatea lui profesională.

Refuză să invoce un titlu imaginar de calitate, să folosească mijloace necinstite pentru a obține informații sau să profite de buna-credință a persoanelor.

Nu acceptă bani într-un serviciu public sau o întreprindere privată, unde statutul de jurnalist, influența și legăturile lui pot fi exploatate.

Nu semnează articole care sînt de publicitate comercială sau financiară.

Nu comite niciun plagiat.

Nu pretinde funcția deținută de un alt coleg, nici nu încearcă să îl demită prin punerea lui să lucreze în condiții inferioare.

Respectă secretul profesional.

Nu face uz de libertatea presei în interes personal.

Cere libertatea de a-și publica onest informațiile.

Respectă justiția și îi dă prioritate.

Nu confundă rolul său cu cel al unui polițist.

Capitolul II

Terorismul, o sursă de instabilitate la nivel mondial

„Terorismul este cea mai amplă formă de violență organizată.”

(Paul Wilkinson, 1973)

Repere istorice cu privire la terorism

Terorismul nu constituie un fenomen nou pentru zilele noastre. El există încă din antichitate, și s-a manifestat în diferite moduri. Extinderea terorismului și gravitatea faptelor teroriste în prezent sînt un rezultat al globalizării și sînt destul de greu de controlat. Dacă ar fi să facem comparație cu cele două Conflagrații Mondiale putem conchide că un atentat terorist este mult mai dur. Războiul poate fi mai ușor de controlat, se pot crea armistiții, convenții de pace, se pot încheia tratate. Atentatele teroriste însă par a fi incontrolabile, cu atît mai mult cu cît vin pe nepregătite. Tehnologia tot mai avansată, în special cea a informației, oferă posibilitatea teroriștilor de a se folosi de mijloacele de comunicare în scopuri negative. Este mult mai ușor de organizat și de lansat un astfel de atac, indiferent de locul din care se face comanda centralizată.

Trăim în așa numitul secol al vitezei și al dezvoltării tot mai rapidă a tehnologiei. Paradoxal, este și secolul terorismului. Etimologic cuvîntul „terorism” provine din limba latină, „terror, terroris”, care în traducere înseamnă groază, spaimă, frică provocată prin acte de intimidare sau amenințări. O formă de manifestare a terorismului, și una dintre cele mai vechi în același timp, este semnalată în istorie de o sectă religioasă din Palestina, în secolul I î. Cr., secta sicarilor. Teroarea era folosită încă de la început cu scopul de a obține ceva. Astfel că, prin termenul teroare se înțelege o stare de frică, intimidare extremă care provoacă dezechilibru și instabilitate. Recurgerea la acte de violență în vederea creării unui prejudiciu însemnat anumitor persoane, mai ales din lumea politică, dar și asasinările în masă plasează terorismul la „apogeul violenței”, așa cum spunea Oleg Zinam în anul 1978. Adolf Hitler era un adept al acțiunilor teroriste. „Singurul mijloc de a cîștiga cu ușurință împotriva rațiunii îl reprezintă teroarea și forța” se arăta a fi pentru acesta un principiu pe care îl enunțase chiar și în cartea Mein Kampf (Lupta mea).

„Walter Laqueur, istoric și comentator de politică externă americană, menționa într-o erudită lucrare destinată acestui fenomen că între 1936 și 1981 s-au dat 109 definiții terorismului, dar niciuna dintre ele nu este suficient de cuprinzătoare.”

Cîteva definiții ale fenomenului terorism:

Walter Laquer îl definea în felul următor: „Terorismul înseamnă folosirea ilegitimă a forței pentru a atinge obiective politice, în condițiile în care viața unor oameni nevinovați este pusă în pericol.”

James M. Poland afirma că „terorismul înseamnă uciderea, lovirea sau amenințarea deliberată și sistematică a unor oameni nevinovați pentru a crea teamă și a intimida, în scopul de a obține un cîștig politic sau tactic, de obicei pentru a impresiona opinia publică.”

Christian Delanghe în Războiul contra terorismului: „Terorismul este o problemă a oamenilor care plonjează într-o logică a urii fără limite, pentru care toate valorile ce fundamentează societatea noastră occidentală și mai ales respectul față de viața umană nu mai au curs.”

La 9 decembrie 1985 ONU a adoptat o rezoluție care condamna actele teroriste, numindu-le „acte criminale”.

1.1 Cele mai sîngeroase atentate

Lăsînd la o parte cele Două Conflagrații Mondiale sau alte conflicte care au și-au pus amprenta în istoria omenirii, viziunile despre atentatele de natură teroristă reprezintă în realitate unele dintre cele mai mari și reale pericole care par să amenințe mii, dacă nu chiar milioane de oameni. Incontrolabile și deci, imposibil de anihilat, atentatele teroriste au un impact negativ și lasă în urmă teama pentru nesiguranța zilei de mîine.

In rîndurile de mai jos voi prezenta cîteva dintre atacurile teroriste din ultimii ani pe care le consider că au avut ecou în lume.

Masacrul de la Garissa:

Cel puțin 147 de studenți au fost uciși și 80 au fost răniți pe 2 aprilie 2015, în urma unui atac comis de gruparea teroristă Al-Shabaab, afiliată Al-Qaida. Atentatul a fost comis într-o universitate din nordul Kenyei, Garissa. Teroriștii au luat ostatici 850 de studenți, din care aproximativ 500 au fost salvați de autorități. Se pare că acești tineri au murit pentru faptul că și-au apărat credința și nu au negat că sînt creștini.

Atacurile din Gamboru și Ngala:

In noaptea de 5 spre 6 mai 2014 gruparea teroristă musulmană Boko Haram a atacat două orașe din statul Borno din Nigeria, Gamboru și Ngala. Pregătiți și înarmați, militanții acestei grupări au folosit grenade și automate Kalașnikov pentru a distruge aceste două așezări. Conform autorităților din Nigeria, atentatul s-a soldat cu 336 de persoane decedate și mii de persoane rănite. 11 fete creștine cu vîrsta cuprinsă între 12 și 15 ani au fost răpite și obligate să renunțe la credința lor pentru a deveni musulmane și soții pentru militanți. Se spune că au fost și supraviețuitori care au reușit să scape și să fugă în Camerun, o țară vecină. Cele două orașe au fost incendiate. Prin astfel de atacuri violente, Boko Harem vrea să-și asigure influența în acest teritoriu al Nigeriei.

Bombardarea comunităților Yazidi:

Anul 2007 marchează unul dintre cele mai sîngeroase atentate teroriste din istoria omenirii. Atentatele au fost un răspuns pentru uciderea cu pietre a unei adolescente din comunitățile Yazidi, pe nume Du’a Khalil Aswad. Adolescenta ar fi vrut să se convertească la Islam pentru a se putea căsători cu partenerul ei de religie musulmano-sunnită. „Convertirea cu forța este modul în care islamul s-a extins. Omoară bărbații. Amenință că omoară femei dacă nu se convertesc. ISIS ne arată cum a început islamul.” După două săptămîni de la această întâmplare, sunniții au oprit două microbuze, în care se aflau Yazidi, și au început să tragă cu arme de foc asupra lor. 23 de persoane și-au pierdut viața în urma acestei încăierări.

Atacul armat a avut loc în regiunea Sinjar, populată de kurzi, turkmeni și arabi. Kurzii au sărit în apărarea comunităților Yazidi și au săpat șanțuri de apărare în jurul acestor sate. Fapta lor a atras atenția și răzbunarea arabilor musulmani. Aceștia din urmă nu s-au lăsat mai prejos și au acționat dur. Pe data de 14 august 2007 au avut loc patru explozii simultane în orașele Khataniya și Jazeera. 796 de persoane și-au pierdut viața, iar 1 562 au fost rănite. Atacurile au fost coordonate de gruparea teroristă Al-Qaida și vizau minoritatea religioasă a kurzilor din Yazidi. Abu Mohammed al-Afri, cel care a planificat aceste atentate, a fost prins și ucis de armata Statelor Unite ale Americii, pe data de 3 septembrie a aceluiași an.

11 septembrie 2001:

Patru atacuri teroriste, patru avioane cu pasageri deturnate de un număr de 19 teroriști aparținînd grupării teroriste Al-Qaida. Cele patru atacuri au fost coordonate astfel încît să se prăbușească peste cele mai importante clădiri din Statele Unite ale Americii, din inima New York-ului. Două avioane au intrat puternic în Turnurile Gemene, din complexul World Trade Center. Al treilea avion s-a prăbușit peste Pentagon, iar cel de-al patrulea avion s-a prăbușit în Pennsylvania, pe o zonă liberă. Numărul total al victimelor depășește 2 996 de persoane care și-au pierdut viața și alte mii de persoane au fost rănite rănite. Pagubele materiale s-au ridicat la 10 miliarde de dolari.

1.2 „Reporteri fără frontiere”

66 de jurnaliști au fost omorîți în anul 2014, iar alți 119 au fost răpiți, dintre care 40 sînt și în prezent ținuți ostatici. Doi jurnaliști au fost decapitați. În anul 2013, 71 de jurnaliști au fost omorîți și 87 au fost răpiți.

Un studiu realizat de organizația americană News Safety Institute (INSI) arată că în decursul a zece ani, respectiv din 1996 pînă în 2005, 1 000 de jurnaliști au fost omorîți. Mai mult decît atît, 657 dintre aceștia au fost omorîți în timp ce-și exercitau meseria în țara lor și numai un jurnalist din patru a fost omorît în timp ce-și exercita meseria în anumite zone de conflict.

Anul 2006 a semnalat asasinarea a 81 de jurnaliști, care de asemenea, își făceau meseria pe teren. Pe lîngă aceștia, alți 56 jurnaliști au fost răpiți. Astfel că, din anul 2005 pînă în anul 2014, în total au fost omorîți 720 de jurnaliști. Două treimi din aceste asasinate au avut loc în zone de conflict, cum ar fi Siria, cea mai periculoasă țară pentru munca de jurnalist, Irak, Libia, Fâșia Gaza, estul Ucrainei. În țările predominant musulmane, numeroasele cazuri de răpire au loc din cauza ofensivei grupării teroriste Stat Islamic, cunoscută și sub denumirea de ISIS, ISIL sau SI.

Tot pentru libertatea de expresie, în anul 2014, 178 de jurnaliști și 178 de bloggeri au fost închiși, 139 au plecat în alte țări, 853 au fost arestați, iar 1 846 de jurnaliști au fost amenințați sau agresați, conform unui articol scris de publicația din Republica Moldova Publika.md.

2 Stat Islamic: „produsul unui derapaj politic și religios”

„Coranul este foarte explicit în ceea ce privește atribuirea autorității: ea aparține lui Dumnezeu care creează și poruncește.” Terorismul religios a devenit în prezent o amplă formă de exercitare a terorii, fiind rezultatul unor interpretări duse la absurd, a unor orientări fundamentaliste care legitimitează acte violente de amploare și cu ecou în aproape toată lumea. Numărul de victime produs de fanaticii organizațiilor teroriste, mai ales religioase, este în creștere. „Allah-Akbour” au strigat cei care i-au ucis pe jurnaliștii de la Charlie Hebdo în luna ianuarie 2015. Rostirea acestei expresii pentru musulmani implică emoții, trăiri intense. De regulă, musulmanii folosesc aceste cuvinte doar în anumite situații cum ar fi: atunci cînd se roagă sau cînd Allah este mîniat și aceștia îi caută răzbunarea. Masacrul de la Paris a fost „motivat” de dorința adepților lui Allah de a-și răzbuna stăpînul. Atentatul a fost revendicat de Stat Islamic.

Cu paisprezece ani în urmă, pe 11 septembrie 2001 oamenii vorbeau despre o grupare teroristă, care a reușit pentru o zi să „îngenuncheze” Statele Unite ale Americii, să atace Occidentul printr-un atentat terorist fără precedent în storie în ceea ce privește dezastrul creat, haosul și frica oamenilor, dar mai ales a pierderilor financiare. Astăzi vorbim însă de o grupare teroristă, Stat Islamic, care se pare că vrea să pună stăpînire pe cît mai multe teritorii. Prin violență a pus stăpînire pe bogățiile pămîntului, cum ar fi petrolul. Prin traficul de droguri și de antichități, prin luarea de ostatici și vînzarea lor, amenință că-și va extinde teritoriile pînă în Spania și Italia.

Stat Islamic, prescurtat SI, ISIS, SIIL sau ISIL este o grupare sunnită, autodesemnată stat islamic cu capitala Ar-Raqqah, Siria. Grupare sunită provine de la sunnism, un curent religios majoritar. Aproximativ 90% dintre musulmani sînt adepți ai acestui curent. De asemenea, Statul islamic al Irakului și Levantului, este cunoscut ca o grupare jihadistă, care activează în Irak și Siria. Este condusă de către Abu Backr al-Baghdadi. „Asaltînd în mai multe direcții centrul și nordul Irakului în ultimele săptămîni, Statul Islamic al Irakului și Levantului a preluat de la organizația Al-Qaida titulatura de cel mai puternic și eficient grup extremist jihadist din lume. Deși detaliile privind dimensiunea exactă a grupării sînt neclare, analiștii consideră că aceasta include mii de luptători.”

Pînă să-și formeze o identitate în luna aprilie 2013 sub numele de Stat Islamic în Irak și Levant, acesta a fost crescut de Al-Qaida. „A fost de atunci dezavuat de Al-Qaida, dar a devenit unul dintre principalele grupări jihadiste ale forțelor guvernamentale din Siria și Irak.”

În iunie 2014, Statul Islamic a cucerit orașul Mosul, din nordul Irakului. „Înainte de a cuceri orașul Mosul, teroriștii aveau 875 de milioane de dolari, bani cash. După ce au jefuit băncile, instituțiile financiare și companiile locale, averea acestora este posibil să fi ajuns la peste 1,5 miliarde de dolari.” De asemenea, „SUA au declarat căderea celui de-al doilea oraș din Irak [Mosul] ca reprezentînd o amenințare pentru întreaga regiune. Este posibil ca ISIS să fie cea mai bogată grupare militantă din lume.”

„În principal, ISIS este produsul unui genocid care a continuat neabătut atît timp cît lumea a stat în spate și a privit. Este copilul ilegitim născut din ură pură și frică pură, rezultatul a 200 000 de sirieni uciși și alte milioane strămutate și divorțate de speranțele și visele lor.”

Se estimează că în prezent, creștinii sînt cei mai persecutați din cauza credinței lor. În „Orientul Mijlociu, leagănul și locul de naștere al creștinismului”, minoritățile creștine sînt tot mai puține. Înainte de Războiul din Golf din anul 1990, în Irak se aflau peste 1, 5 milioane creștini. În prezent, au mai rămas doar o zecime din aceștia. Majoritatea au fost omorîți, iar cîțiva au reușit să fugă. Creștinii din Orient sînt zilnic martorii unor atitudini lipsite de milă din partea fanaticilor musulmani. Biserici și mănăstiri arse, creștini decapitați, preoți răpiți și apoi uciși, toate acestea sînt acțiuni de nimicire a creștinilor. În anul 2013, un preot catolic sirian împreună cu alte două ajutoare ale sale au fost prinse de militanți ceceni și executați în fața unei mulțimi de oameni. „Ritualul” de decapitare a presupus tăierea capetelor acestora cu un cuțit mic de luptă. După decapitare, capetele au fost ridicate în aclamațiile mulțimii prezente, apoi au fost așezate pe trupurile neînsuflețite ale celor omorîți. „Mănăstirea condusă de cleric a fost arsă și jefuită, aducînd aminte de masacrul din Homs de luna trecută [mai 2013] cînd întreaga populație a unui sat creștin a fost scoasă afară din casele lor, masacrată, iar bunurile arse.” Jihadiștii au violat, torturat, răstignit, decapitat creștini, kurzi, yazidi și multe alte minorități de pe teritoriile irakiene și siriene. Femeiele sînt cele mai schingiute fiind supuse unor suplicii și sclavii de natură sexuală, de o cruzime barbară, tipică Evului Mediu.

William Wilberforce, un politician britanic, care a început lupta pentru abolirea sclaviei, a inițiat o campanie în acest sens spunînd: „după ce ați ascultat toate acestea, dumneavoastră puteți alege să priviți în altă parte, dar niciodată nu veți mai putea spune că nu ați știut.” Așadar, cine are puterea de a-i scoate pe creștini din calea fundamentalismului musulman, care se pare că a fost cuprins de furie?

CONCLUZII

Din cele prezentate mai sus putem deduce fără doar și poate că islamul a devenit o amenințare și o sursă de instabilitate în ceea ce privește pacea la nivel mondial. Occidentul este pus în fața unui fapt care probabil nu are precedent în istorie. „Ascensiunea rapidă a milițiilor jihadiste în Irak și Siria și declararea unui Stat Islamic al Irakului și Levantului pe 29 iunie a.c. și instituirea unui califat islamic cu o misiune globală, aceea de a eradica orice grup etnic sau religios care se opune regulilor draconice ale islamului fundamentalist pare a fi luat prin surprindere lumea occidentală.”

Sîntem martorii redesenării unor granițe între civilizația modernă, occidentală și șaria orientală. Ceea ce vedem este un semnal de alarmă că Statul Islamic nu se joacă atunci cînd vine vorba despre influență și autoritate în lume. „Abu Bakr al-Baghdadi, a devenit cel mai barbar și cel mai sîngeros terorist al timpurilor noastre. Decapitările, violurile, omorurile sacrificiale, răpirile, teroarea, sadismul, distrugerea și pârjolirea unor localități întregi, ale unor biserici străvechi, nimic nu stă în calea urii auto-proclamatului calif.”

A început „un proces de exterminare a creștinilor și oponenților Statului Islamic (fost ISIS)” care „se desfășoară sub ochii noștri, iar occidentalii sînt obligați să intervină, măcar din respect pentru spiritul universalist al apărării drepturilor omului.”

Partea a II-a

“Europa devine din ce în ce mai mult

o provincie islamică, o colonie islamică.”

(Oriana Fallaci)

Prolog

Voci din media spun că Europa nu mai este ce a fost la început. Europa de dinaintea celei de-a Doua Conflagrație Mondială nu este aceiași cu Europa postbelică. Urmărind cursul istoriei, putem afla că Europa a fost mereu supusă schimbărilor. Noi am fost obișnuiți cu imaginea idealizată a unei Europe laureată a premiului Nobel pentru cele șase decenii de pace, a unei lumi în care drepturile omului constituie unul dintre fundamentele care stau la baza formării unui stat democrat. Toți sîntem egali, liberi să ne exprimăm opiniile, să trăim într-o societate armonioasă, multiculturală, în care segregația rasială nu ar trebui să existe. „Multiculturalismul părea a fi perfect pentru Europa, bine mulat pe noile concepții privind coexistența etnică, toleranță, drepturile omului și celebrarea diversității. Nimic nu prevestea criza demografică și identitară de peste cîteva decenii, iar cei care îndrăzneau să atenționeze asupra unui eventual pericol erau catalogați imediat drept rasiști înapoiați și reacționari și erau marginalizați de mediul politic și academic.”

Acum Europa se pare că își schimbă identitatea. Afluxul tot mai mare de imigranți din ultimii ani aduce cu el o nouă cultură, o diversitate religioasă, rasială și un alt sistem social. Strategiile de integrare etno-religioase, culturale și rasiale s-au dovedit a fi iluzorii. „Imigrația nu este ca un robinet care poate fi pornit sau oprit după voie. Este nevoie de măsuri clare și eficiente pentru a confrunta problemele imigrației și integrării; măsuri ce vor avea efect atît în vremuri bune cît și vremuri rele din punct de vedere economic.” Alții sînt și mai radicali considerînd că „relațiile de lungă durată cu înfloritoarea minoritate musulmană, problema cea mai critică a continentului, va urma unul din următoarele trei căi: integrare armonioasă, expulzarea musulmanilor sau o victorie islamică.”

„Europa celor șase decenii de pace” se confruntă cu tot mai multe schimbări și trebuie să găsească soluții pentru valul mare de imigranți. Cancelarul Angela Merkel a declarat că „germanii nu au reușit să înțeleagă cum imigrația musulmană le-a transformat țara și trebuie să se obișnuiască cu mai multe moschei decît biserici.”În Germania se regăsește o populație de aproximativ cinci milioane de musulmani. „Remarcile cancelarului reprezintă prima recunoaștere oficială că Germania, ca alte țări europene, este destinată să devină un bastion al islamului.” În Franța, se preconizează că 30% din copiii pînă în 20 de ani sînt musulmani. În Paris și regiunea Marseille, 45% din copii sînt musulmani.

Marea Britanie este țara în care 2.8 milioane de oameni reprezintă populația musulmană. Majoritatea bisericilor au fost transformate în moschei. În prezent, în această țară sînt peste 1000 de moschei. În Elveția, se estimează că ar trăi aproximativ 400 000 musulmani. Un raport al serviciilor de informații elvețiene arată că „un număr tot mai mare de jihadiști sînt recrutați în Elveția. Numărul de jafuri și atacuri în trenurile elvețiene au crescut foarte mult încît guvernul elvețian a optat recent să doteze poliția de transport cu arme de foc.”

Conform unui studiu realizat de americani, „numărul musulmanilor în Europa era, în anul 1990, de 29,6 milioane. În 2010, a crescut la 44,1 milioane, reprezentând un procent de aproximativ 6% din populația continentului. Pentru anul 2030, estimările vor ridica procentul la aproximativ 8 la sută, în cifre absolute – 58 milioane de musulmani.”

„Încercați să amestecați uleiul cu oțetul, agitați sticla și după un moment veți vedea că sînt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sînt francezi! Credeți că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mîine vor fi douăzeci de milioane și poimîine patruzeci? Daca îi integrăm, dacă toți arabii și berberii din Algeria vor fi considerați francezi, cum îi vom impiedica să vină în metropolă, atît timp cît nivelul de viață de aici este atît de ridicat? Satul meu natal nu se va mai numi Colombey – Două Biserici, ci Colombey – Două Moschei!” Acesta este discursul pe care cu 50 de ani în urmă, generalul Charles de Gaulle îl rostea.

Bruxelles, capitala de facto a organizației Uniunea Europeană, are în componența Parlamentului 21,3% locuri ocupate de musulmani. Mahinur Ozedemir, este prima deputată politician din Europa, care a purtat vălul islamic. Potrivit Europe News, în Belgia, 50% dintre nou-născuți sînt musulmani, iar Rusia este țara în care 1 din 5 locuitori este musulman.

Cum va arăta Europa în viitor? Se vor integra musulmanii în Europa și vor adopta stilul de viață european sau Europa va fi islamizată? Scenariul conform căruia imigranții să se integreze ușor în societatea europeană există, dar șansele de probabilitate pot fi scoase din ecuație. „Anticipînd corect acest curs este cu atît mai dificil cu cît este fără precedent. Niciodată un teritoriu major nu și-a schimbat dintr-una în alta civilizația, în virtutea unui colaps în populație, credință sau identitate; nici nu s-a întîmplat ca un popor să crească la așa o scară pentru a-i prelua patrimoniul. Noutatea și magnitudinea ambuteiajului european face dificilă înțelegerea, ne tentează să pierdem multe din vedere și este aproape imposibil de prevăzut. Europa ne conduce pe toți într-un marș spre terra incognita.”

Capitol III

De la „Versetele satanice” la doborîrea Zgîrie-norilor

„E foarte ușor să nu fii jignit de o carte.

E suficient să o închizi.”

(Salman Rushdie)

INTRODUCERE

Pînă la atentatul din 7 ianuarie 2015 de la Paris, care s-a soldat cu 12 persoane decedate, libertatea de expresie a mai trecut prin situații limită. Volumul apărut în anul 1988 și intitulat „Versetele satanice”, scris de Salman Rushdie a creat vîlvă în comunitățile musulmane. Ceea ce arată că, pornirea violentă a jihadiștilor nu este tipică secolului prezent, iar răzbunarea pentru profetul lor a fost dintotdeauna un motiv serios de a crea teroare. Anunțarea unei fatwa prin care era cerută asasinarea celebrului Salman Rushdie, uciderea a zeci de persoane care au contribuit la apariția „provocatorului” roman „Versetele satanice” denunță modul prin care își caută dreptatea fundamentaliștii islamici. Ei nu trec neobservați, ci își stabilesc țintele clar, care să aibă un impact puternic și care să influențeze.

Secolul al XXI-lea este reprezentativ pentru dezvoltarea rapidă a tehnologiei. În același timă, deși așteptările erau îndreptate spre o supratehnologizare, este identificat ca fiind și secolul terorismului. În prezent, terorismul a devenit un fenomen mondial care provoacă frică, dezastru, dezechilibru, moarte. Această calamitate este semnificativă pentru atentatele ce au avut loc în mai multe state, fie ele puternice, dezvoltate și dominante politic sau slabe din aceste puncte de vedere. Exemplele cele mai potrivite și cunoscute sînt atentatele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, atentatele de la 11 martie 2004 din Spania sau cele din Marea Britanie de la 7 iulie 2005. Atacurile care au lovit Statele Unite ale Americii par să fi deschis ochii asupra pericolului real pe care îl reprezintă terorismul și amenințările acestuia. 11 septembrie a intrat în istorie ca fiind ziua în care terorismul a triumfat.

Salman Rushdie și controversatul roman „Versetele Satanice”

Ahmed Salman Rushdie (n. 19 iunie 1947, Mumbai, India), este un scriitor și eseist provenit dintr-o familie bogată de musulmani, dar care a fost educat într-o atmosferă care i-a permis să aibă propriile concepții morale, atît în ceea ce privește religia, cît și cultura. Acest fapt se reflectă foarte mult în scrierile sale, romanul Versetele Satanice aducîndu-i chiar un prestigiu, dar și foarte multe critici, care se lasă cu amenințări de moarte.

Versetele satanice a fost publicat în anul 1988, în Marea Britanie și este ce de-al patrulea roman publicat de scriitorul de descendență indiană, Salman Rushdie. Titlul cărții face trimitere la cîteva versete din Coran, cartea sacră a religiei musulmane, care ar conține rugăciuni de închinare către zeii păgîni Allāt, Uzza și Manāt, venerați la Mecca, cel mai important loc de pelerinaj al musulmanilor. „Titlul romanului, Versetele satanice, constituie o trimitere directă la o problemă foarte delicată pentru musulmani. Este vorba despre controversată teorie a unor interpolări „satanice” în textul Coranului. Profetul Mohamed, ca să-și facă prozeliți într-o lume politeistă, ar fi susținut ideea existenței altor zei în afară de Allah, pe care apoi a retras-o, afirmînd că a venit de la Satana. Musulmanii contestă puternic posibilitatea unor interpolări în textul sfînt al Coranului. Gibreel Fishta, personaj schizofrenic și star la Bollywood în romanul lui Rushdie, are o revelație privind viața lui Mohamed (Messenger în roman) în perioada în care acesta emitea versetele satanice, care exprimau toleranța față de zeii preislamici.”

Cazul Rushdie

Romanul lui Salman Rushdie a trezit furia musulmanilor din comunitățile islamice, care l-au acuzat pe romancier de un abuz asupra libertății de exprimare și de blasfemie asupra religei musulmane. Toate aceste controverse au dus la fapte concrete, cartea fiind interzisă în mai multe țări și au fost organizate demonstrații în semn de protest. În primul an de la apariție cartea a fost interzisă în Bangladesh, Sudan și în Africa de Nord. De asemenea, în Marea Britanie 7 000 musulmani din orașul Bolton au organizat o demonstrație în centrul orașului. „A fost un protest pașnic, am ars cartea [Biblia] pentru a atrage atenția opiniei publice”. Cum însă acțiunea lor nu a fost luată în seamă de presă, o lună mai tîrziu, „musulmanii din Bradford au repetat gestul de ardere a cărții, de această dată, presa le-a fost la îndemînă. În cele din urmă, furia lor a fost auzită”. De aici, putem vedea cum mass-media și terorismul devin simbiotice. Terorismul are nevoie de publicitate, iar mass-media caută senzaționalul pentru a-și crea audiență.

Pe lîngă manifestațiile în stradă începe și un război al cuvîntului, în care se caută dreptatea pentru credința musulmană de a fi la fel de protejată precum creștinismul. „De ce legea din această țară oferă protecție Creștinismului, dar nu și Islamismului? Este aceasta dreptatea? […] Și așa a început unul dintre cele mai reci episoade de a devora lumea culturii în ultimul timp. Acesta cuprinde o multitudine de complexități: două mari religii, Islamul și Creștinismul; secularismul versus ortodoxia religioasă; libertatea artistică versus puterea de stat; pluralismul și toleranța versus certitudinea doctrinală. Pus în fața unor acuzații, fiind motivul pentru care răzvrătirea musulmanilor a luat amploare, Rushdie se apără spunînd: „Nu este adevărat că această carte este o blasfemie împotriva Islamului”.

Fatwa și libertatea de expresie

Lumea democratică s-a confruntat cu provocări care au atentat la libertatea de expresie. Fatwa, care cerea uciderea lui Salman Rushdie, amenințările primite de publicația daneză Jyllands-Posten, masacrul de la Charlie Hebdo au un ecou în istoria unei societăți în care libertatea de expresie este o valoare fundamentală.

În luna februarie a anului 1988, o fatwa a fost anunțată pentru uciderea lui Rushdie de către liderul spiritual al Iranului, Ayatollah Khomeini. Acesta oferea recompensă de $3 milioane celui/celor care duc la îndeplinirea acestei fatwa. Sentința încă este valabilă, în ciuda faptului că Ayatollah a murit un an mai tîrziu, în 1989. Serviciile Secrete Britanice și FBI au reușit să-l ascundă pe romancier. „Rushdie și-a pierdut viața: nu la propriu, deși pe capul lui era pusă o recompensă de două milioane și ceva de lire sterline; dar și-a pierdut-o în sensul  că a fost transferată într-un regim militarizat. Guvernul Marii Britanii a scăpat de cîteva milioane bune în cele aproape două decenii care au trecut de la pronunțarea fatwei. Securizarea lui Rushdie costă, nu? Cine a câștigat? Statele Unite au mai câștigat o luptă în războiul pentru drepturile omului, interzicîndu-i ani buni lui Rushdie să pună piciorul pe acolo. Cînd Rushdie a vrut să țină o cuvîntare în fața Congresului american, pe tema libertății și a religiei, guvernul lui George Bush (senior) l-a luat la mișto: eh, un scriitor în campanie de promovare. Mai cooperantă a fost fascista Germanie, care, din pozița de principal partener economic al Iranului, i-a impus acestuia sancțiuni reale.”

Pe lîngă amenințarea cu moartea a autorului, alte zeci de persoane au avut de suferit, unele au fost omorîte, altele doar rănite. În iulie 1991, Hitoshi Igarashi, cel care a tradus în japoneză cartea „Versetele Satanice”, a fost înjunghiat mortal. În același an, traducătorul italian, Ettore Capriolo este rănit grav. Doi ani mai tîrziu, în Turcia, 37 de oameni mor într-un hotel, în urma unui incendiu provocat de localnici în semn de protest față de traducerea romanului în limba turcă de către Aziz Nesin. Conștienți fiind de această situație, chiar și după 16 ani de la apariția cărții, în 2004 cel care a tradus cartea în limba maghiară preferă să rămînă sub anonimat. Pentru și mai multă siguranță, a fost înființată o editură anonimă, „Konzorcium”. Acestea sînt doar cîteva exemple din ceea ce a dus la crearea „războiului pentru cuvînt”. În România, cartea a fost tradusă în anul 2007 de Dana Crăciun. Biserica Ortodoxă Română (BOR) afurisește tipărirea și publicarea romanului, pe motiv că „lezează valorile spirituale și simbolurile religioase, potrivit Legii privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor care spune că în România sînt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. Cu toate acestea, după o lună și jumătate de la apariția cărții la noi în țară, la editura Polirom aceasta a fost vîndută în 35 000 exemplare.

Au trecut mai bine de 25 de ani de la lansarea celebrului roman, dar și de la lansarea unei fatwa care îl condamnă la moarte pe Salman Rushdie, scriitorul care a devenit un reprezentant de seamă al libertății de expresie. Chiar dacă este nevoit să trăiască în fiecare zi cu amenințarea la moarte, Rushdie a declarat „că nu regretă că a scris Versetele satanice” și că „nu renunță la lupta împotriva fundamentalismului”. După trecerea anilor de la publicarea romanului, autorul rămîne poate la fel de urît de către musulmanii fundamentaliști, dar nu mai este la fel de „vînat” ca în primii ani, viața sa fiind mult mai liniștită acum. „Toată lumea are tendința să creadă că fatwa este un incident izolat, însă este vorba despre prologul unui lung roman, ale cărui episoade au fost atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, din 7 iulie 2005 din Londra și din noiembrie 2008 din Bombay. Aceste trei orașe au fost țintele unor atentate teoriste, care nu întîmplător poate, sînt și cele trei locuri de care aparține scriitorul: New York-ul și Londra sînt orașele în care-și împarte timpul, iar Bombay este locul în care acesta s-a născut.”

Iadul terorist sau Cernobîlul american: 11 septembrie 2001

Anul 2001 marchează un nou secol și un nou mileniu, dar totodată devine semnificativ pentru evenimentele care au avut un impact deosebit asupra lumii, asupra Occidentului, asupra Statelor Unite ale Americii: începutul „iadului” terorist sau a unui Cernobîl american.

11 septembrie a intrat în istorie ca un sinonim pentru teroare, moarte, agitație, zguduirea unui stat, nesiguranța publică. Atunci avioanele au devenit instrumente de răzbunare în mîinile unor habotnici, iar mii de oameni și-au pierdut viața într-un cerc vicios, în care au intrat fără voia lor. „Terorismul, chiar terorismul sinucigaș, nu era o noutate nici înainte; dar dimensiunea, amploarea pagubelor, îndrăzneala fără margini a asasinilor, simplitatea aparentă a mijloacelor lor au părut de o noutate extremă. Se știa, de asemenea, că fundamentalismul islamic e o mare primejdie și că adversitatea sa față de Statele Unite, „Marele Satan”- e ireductibilă. Dar niciodată caracterul monstruos al acestui fenomen- comparabil cu nazismul și stalinismul- nu a apărut într-o atît de orbitoare lumină.”

Terorismul exista și înainte de acest eveniment nefast. Intervențiile obligatorii ale mass-media au creat o imagine înfricoșătoare a omului terorist. Libertatea de expresie a permis amplificarea unui haos deja creat de atacurile teroriste. Transmiterea în direct a imaginilor a condus la formarea unei percepții dure asupra realității în care trăim, o lume în care trebuie să ne temem de oameni. Mass-media au universalizat riscurile teroriste. Astfel că, unul dintre obiectivele fanaticilor a fost atins: publicitatea. Oamenii sînt conștienți de pericol, terorismul capătă amploare. După 11 septembrie au urmat atentate în țări europene precum Spania, Marea Britanie, uciderea a mii de oameni în țările musulmane ș.a.m.d.

11 septembrie 2001 este ziua în care Turnurile Gemene s-au prăbușit. Simbolurile din inima centrului de afaceri din New-York au fost învelite într-un nor mare de fum. America a fost pentru moment îngenucheată, dar o dată „trezită brutal, va lupta cu aceeași tenacitate, dacă este nevoie și singură, folosind orice mijloace pentru a zdrobi dușmanul omenirii. Istoria se va răzbuna pe cei care n-au înțeles sau n-au vrut să ia în seamă avertismentul: Nu provocați America!”.

Cronica unui flagel american

„Libertatea și democrația pe care o numiți voi este pentru voi și pentru rasa albă doar; iar pentru restul lumii, impuneți asupra lor, monstruoasele, distructivele politici și guverne, pe care le numiți „American friends”. Terorismul împotriva Americii merită laude deoarece este un răspuns la nedreptate, cu scopul de a forța America să nu mai susțină Israelul, care ne omoară oamenii.”

Se întîmpla la 11 septembrie 2001: „Un foc care va cutremura pămîntul, venit din centrul Pămîntului, va cauza tremur în Orașul Nou. Două mari pietre se vor război pentru mult timp. În prima zi, patru explozii au cutremurat New York-ul. A doua zi, patru cuvinte cutremură lumea: Statele Unite ale Americii declară „război global împotriva terorismului”!.

Pe 11 septembrie 2001, Statele Unite ale Americii au căzut victimele unuia dintre cele mai dureroase și mai sîngeroase atentate teroriste din istorie. 19 teroriști, membri ai grupării islamiste al-Qaida, au deturnat patru avioane în care se aflau pasageri pentru a distruge ceea ce pentru americani însemna economie, putere politică și militară. Turnurile Gemene au căzut „pălite” în fața atîtor oameni prezenți la locul tragediei. Două avioane au fost destinate să lovească World Trade Center, din New York. Un al treilea avion a vizat Pentagonul din Washington, iar cel de-al patrulea s-a prăbușit pe un cîmp din regiunea Pennsylvania, la intervenția pasagerilor, care au reușit să scoată avionul de pe pista teroristă. Se estimează că au murit 3 000 de oameni în ziua de coșmar, care a învăluit America într-un nor gros de fum.

Imediat după atentate, președintele S.U.A din acea perioadă, George W. Bush declara: „Victimele au fost în avioane, sau în birourile lor, secretari, oameni de afacere și femei, militari și federali, mame și tați, prieteni și vecini. Mii de vieți au sfîrșit brusc în urma faptelor rele, josnice de teroare. Aceste acte de ucidere în masă au fost destinate să sperie națiunea noastră în haos și retragere. Dar au eșuat; țara noastră este puternică”.

6 Breaking news pentru frontul mediatic din întreaga lume

Atentatele care au lovit Statele Unite ale Americii au fost o premieră atît în ceea ce privește impactul lor, cît și intervenția mass-media, care au făcut posibilă transmiterea în direct, de la locul „masacrului”, a imaginilor care au îngenuncheat o națiune pentru o zi. Posturi de televiziune precum CNN, BBC, Al-Jazeera au transmis în direct acțiunile de la locul faptelor, atît în ziua respectivă, cît și în perioada imediat următoare. Presa scrisă internațională a arătat lumii „Cernobîlul Americii”. Mii de articole au ocupat paginile presei scrise și presei online. Ceea ce a însemnat un breaking news pentru americani, a însemnat un breaking news și pentru a întreaga lume. Căderea Turnurilor Gemene desemnează începutul unui război global împotriva celor care „scot armele, și de arme vor muri”. Titluri din presa scrisă caută și încearcă să dea răspunsuri pentru ceea ce a însemnat poate declinul Occidentului, pentru 11 septembrie 2001.

Ce reprezintă 11 septembrie?

The Guardian a publicat un articol, în care adresează întrebarea: „A fost 9/11 cu adevărat ziua în care lumea s-a schimbat pentru totdeauna?”; CNN vine cu întrebarea: „Cui îi este frică să zboare pe 11 Septembrie?”; BBC scria: „2001: Statele Unite au fost zguduite de o zi de teroare”.; The New York Times titra în ziua tragediei: „Teroriștii au atacat New York și Washington”. Cotidianul german Bild scria în paginile sale: „Nu există răspunsuri ușoare, dar cei 1,4 miliarde de musulmani datorează lumii un răspuns și un remediu”.

CONCLUZII

Terorismul este ceva real și dur, chiar dacă am vrea să-l prezentăm doar ca pe o poveste. Libertatea de expresie este în pericol oriunde, chiar dacă în spatele nostru sînt legi care ne garantează siguranță. Mulți oameni au murit pentru că și-au susținut punctul de vedere, alții au trăit ascunși, unii încă mai împart cu amenințările același drum. Scriitorul Salman Rushdie este un exemplu mai mult decît suficient. A scris o carte, a publicat-o și a creat vîlvă printre adepții islamismului. „Versetele satanice” scrisă de Salman Rushdie au arătat că pornirea violentă a jihadiștilor este luată ca atare atunci când vine vorba de răzbunarea profetului lor, cu riscul de a crea teroare și haos. Anunțarea unei fatwa prin care a fost cerută asasinarea scriitorului Salman Rushdie și uciderea a zeci de persoane care au contribuit la apariția romanului cu pricina ne asigură de modul brutal de a-și face dreptate fundamentaliștii islamici, aplicînd șaria indiferent de teritoriu, mergînd pe ideea, care poate părea dur spusă, „ne-ați jignit, v-am omorît!”

11 septembrie a devenit un simbol pentru războiul dintre două lumi: lumea civilizată și fundamentalismul islamic. Această zi marchează o nouă eră, în care „a început un război la nivel global împotriva terorismului”, așa cum Geroge W. Bush a declarat imediat după atacurile teroriste. „Cataclismul de la 11 Septembrie nu mai dă loc la comentarii, omenirea are nevoie de o adevarată nouă ordine la dezordinea pe care a creat-o în numele 
libertăților absolute ale individului în raport cu societatea. Iar realitatea este că jandarmeria mondială o face practic doar America, care și-a luat rolul în serios.”

Mass-media au avut un rol foarte important în transmiterea informațiilor, mai ales că au dat dovadă de rapiditate în a transmite informațiile în direct de la locul atentatelor, și au avut un impact semnificativ în formarea opiniei publice. Primele pagini ale publicațiilor scrise au fost pline cu imagini care arătau dezastrul care a lovit America. „Trezită brutal, așa cum s-a întîmplat și la Pearl Harbour prin jertfa bezmetică a unor kamikaze, America va lupta cu aceeași tenacitate, dacă este nevoie și singură, folosind orice mijloace pentru a zdrobi dușmanul omenirii. Istoria se va răzbuna pe cei care n-au înțeles sau n-au vrut să-i ia în seamă avertismentul: Nu provocați America!”

Capitolul IV

Franța, islamul și supunerea

„Religia cea mai tîmpită este totuși islamul”

(Michel Houellebecq)

INTRODUCERE

Michel Houellebecq este scriitorul francez cunoscut pentru romanele publicate, dar mai ales pentru afirmația făcută de acesta potrivit căreia islamul, dintre toate religiile din lume, este credința cea mai tîmpită. Pentru această afirmație, Houellebecq este dat în judecată în 2001 de liderii comunității musulmane din Franța. Procesul provoacă scandal, însă judecătorii decid că Houellebecq nu se face vinovat de acuzațiile aduse. Acesta a fost dat în judecat pe motiv de rasism împotriva musulmanilor.

În ziua atentatului de la Paris, prima pagină a publicației de satiră Charlie Hebdo prezenta o caricatură a lui Michel Houellebecq, iar în interiorul paginilor se găseau informații cu privire la noul său roman, Soumission. „Catalogat, pe rînd, ca "sublim" și "iresponsabil", acest roman de 300 de pagini a generat o avalanșă de comentarii, cele mai critice dintre ele acuzîndu-l pe Houellebecq că alimentează islamofobia și că participă la promovarea partidului de extremă dreaptă Frontul Național din Franța.”

1 Scurtă biografie

Michel Houellebecq (numele de familie Thomas) este un romancier francez contemporan născut la 26 februarie 1958, în regiunea francează din insula Réunion. Pînă la vârsta de șase ani a fost lăsat în grija bunicilor de pe mamă, în Algeria. La vârsta de șase ani este dus în grija bunicii paterne, o comunistă, al cărei nume de familie îl adoptă în anii următori ca pseudonim literar. Urmează liceul și apoi cursurile Institutului Paris-Grignon, unde își obține diploma de inginer agricol în 1980. În același an se căsătorește cu o colegă de clasă, iar un an mai tîrziu se naște fiul lor, Etienne.

A urmat după absolvire o lungă perioadă în care a fost șomer, în 1984 divorțează de soția sa. Ajunge să aibă repetate căderi depresive urmate de internări la psihiatrie. În cele din urmă reușește să se angajeze ca secretar administrativ al French National Assembly. În anul 1992 o cunoaște pe Marie-Pierre Gauthier, cu care se căsătorește în anul 1998. Reședința actuală a scriitorului se află în Irlanda.

2 Michelle Houellebecq- scriitorul

Houellebecq și-a început cariera de scriitor literar la vîrsta de 20 ani, pe cînd cercurile poetice au devenit un loc frecventat de acesta. În anul 1985 îl cunoaște pe editorul revistei Nouvelle Revue de Paris, Jean Paul Gut, care îi va deveni prieten foarte bun. În anul 1992 își publică primul volum de poezii, „La poursuite du bonheur”, colecții de poezii ce vor cîștiga premiul Tristan-Tzara.

Anul 1994 este marcat de primul roman al lui Houellebecq, „Extension du domaine de la lutte”. Un roman al disperării, dar plin de umor care îi aduce scriitorului un public cititor mare. Din anul 1996, editura Flammarion publică lucrările acestuia. În acest an își publică cel de-al doilea volum de poezii, „Le sens du combat”, volum care a primit premiul Flore.

În anul 1998 a fost premiat cu Marele Premiu național al Tinerilor Scriitori Talentați pentru activitățile sale literare. Tot în acest an publică cel de-al doilea roman al său intitulat „Les Particules élémentaires”, tradus în 25 de limbi și cîștigător al premiului Novembre.

În anul 1999 are loc o adaptare pentru marele ecran a romanului „Extension du domaine de la lutte”, primul roman al lui Houellebecq, sub regizarea lui Philippe Harel. În acest an publică un alt volum de poezii numit „Renaissance”. Alte romane publicate de romancierul francez sînt: „Plateforme” (2001), „La Possibilité d'une Île” (2005), „Ennemis publics” (2008), „La carte et le territoire” (2010), „Soumission” (2015). Alte premii literare: premiul International IMPAC Dublin Literary pentru romanul „Les Particules élémentaires”, în anul 2002; premiul Interallié pentru romanul „La Possibilité d'une Île”, premiul Goncourt pentru romanul „La Carte et le Territoire”.

3 Franța, musulmanii și supunerea

În aceeași perioadă în care a avut loc atentatul de la Charlie Hebdo, scriitorul francez Michelle Houellebecq, și unul dintre cei mai populari romancieri din ultimele decenii, își programase lansarea noului roman intitulat „Soumission” (Supunere), devenit de altfel bestseller în Franța. Imprevizibil sau nu, subiectul cărții prezintă actuala primejdie care a dat startul unui conflict între civilizații: statul islamic.

Autorul își imaginează Franța anului 2022, în plină campanie electorală, unde lupta se dă între liderul „Frăției musulmane” Mohamed Ben Abbes și un candidat al dreptei naționaliste Marine Le Pen. În viziunea acestuia, musulmanii vor cîștiga alegerile cu ajutorul socialiștilor. Astfel, Franța va fi islamizată, iar în principiu acest proces va avea aduce schimbări, cum ar fi scăderea numărului de șomeri, bărbații vor avea locuri de muncă, iar femeile nu vor mai fi active pe piața muncii, acceptarea poligamiei, iar numărul de infracțiuni vor scădea. De asemenea, femeile musulmane nu vor mai fi obligate să poarte vălul islamic, ci vor avea un stil vestimentar alcătuit din halate de bumbac peste pantaloni.

Povestea are drept personaj principal un profesor universitar ateu, pe nume François, care se convertește la islam pentru a-și recupera slujba de la care fusese concediat. Mai mult decît atît, chiar și rectorul universității Sorbona devine musulman. Acesta reclamă memorabil o Europă „care era piscul civilizației umane” și „s-a sinucis în cîteva decenii”. O dată cucerită Franța, președintele musulman Mohamed Ben Abes vrea să devină și președintele Uniunii Europene. Se vede a fi conducător al unei Europe musulmane, în care predominantă să fie religia islamică. Urmărește extinderea Uniunii Europene pînă în Turcia, Maroc și celelalte țări Mediterane (Siria, Liban, Algeria, ș.a.m.d). O dată lărgită puterea financiară a Europei, ar intra în jocul pentru cea mai mare putere economică din lume, iar islamul să ocupe preponderent lumea.

4 Teama Occidentului: multiculturalismul

„Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negri, francezi mulatri. Ei sînt dovada că Franța, conform vocației sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiția ca ei să rămînă o mică minoritate. Dacă nu, Franța nu va mai fi Franța.”

(Charles de Gaulle)

„Soumission”, noul roman al lui Houellebecq prezintă Franța anului 2022, convertită la islam. „O carte despre sinuciderea Europei și a cetățenilor ei”, în care scriitorul nu este islamofob, ci un francofob atras de siguranța fundamentaliștilor. „Acesta este un captivant, uimitor de pesimist- și cel mai bine vîndut- punct de vedere al naturii umane, al primului mizantrop din Europa”

Franța este țara europeană cu cei mai mulți musulmani, aproximativ șase milioane. Din aceleași motive pentru care primele comunități de turci au intrat în Germania, la fel au ajuns și musulmanii în Franța: instabilitatea economică. La început nu și-au exprimat credința în public, nu au avut reacții violente în societate și nici nu au provocat autoritățile. Anul 1976 vine cu reglementări în ceea ce privește adoptarea Legii Regrupării Familiale. Președintele Franței din acea perioadă, Valéry Giscard d’Estaing a aprobat această lege. Astfel, are loc un cutremur demografic, care s-a resimțit puternic în plan politic. Legea Regrupării Familiale a permis muncitorilor necalificați veniți din „statele eșuate ale Lumii a Treia” să-și aducă în Franța soțiile și copiii. „Copiii imigranților s-au trezit parașutați în lumea omului recent, fără rădăcini și fără transcendență, sensibil doar la răsfățul culinar și la plăcerile epidermei.” Cum am putea explica altfel că „noțiuni precum solidaritate sau patriotism au ajuns golite de semnificație pentru milioane de adolescenți furioși ai Franței magrebiene? Fără să-și fi deschis propria afacere, fără să termine școli de înaltă calificare profesională, fără să recunoască-n spațiul public elogiul valorilor artistice, culturale ori spirituale ale Franței catolice, mulți tineri musulmani născuți în perioada 1990-2000 au mușcat mîna care i-a hrănit. Și ce amprentă sîngeroasă au lăsat”.

Romanul lui Michel Houellebecq, „eternul provocator al literaturii franceze și unul dintre cei mai citiți scriitori străini, prezintă portretul unei Franțe condusă de un partid musulman.” Publicarea acestei ficțiuni a creat polemici și critici, de altfel cum era de așteptat. „Un roman sec și trist, aproximativ prost documentat” pentru unii, iar pentru alții o scriere în care autorul „abordează problema religiei, nu doar la nivel politic. El este bîntuit de spectrul dispariției religiei. Houellebecq nu crede în Dumnezeu, dar afirmă că nici o societate nu poate supraviețui fără religie”. Simțindu-se vizat de opinii care îl acuză de porniri islamofobice, Michel Houelllebecq se apără declarînd: „aproape că mi-aș fi dorit ca volumul meu să fie unul islamofob”.

Istoricul român Lucian Boia scria în cartea sa, Sfîrșitul Occidentului: „Așa ne-a fost dat, să trăim o epocă de răscruce. Fascinantă sau derutantă, în funcție de percepția și gradul de adaptabilitate ale fiecărui individ. O istorie se încheie și o alta prinde contur. Nu este sfîrșitul lumii, dar e ceva ce oarecum îi seamănă: sfîrșitul unei lumi. O lume apune și se întrevăd, ca prin ceață, contururile nedeslușite ale unei lumi noi”.

CONCLUZII

Un roman care prezintă anticipări politice, „Soumission” arată Franța anului 2022 condusă de un partid politic musulman. Autorul își imaginează un scenariu în care plasează personaje cunoscute în lumea politică franceză, cum ar fi Marine Le Pen. Natura acestui volum este de a crea intrigi, polemici și dezbateri, cu atît mai mult cu cît Franța este țara cu peste șase milioane de musulmani

Apariția cărții romancierului francez Michel Houellebecq coincide cu atentatele de la Paris din 7 ianuarie 2015. A fost o carte criticată în Franța, nelipsind acuzația de islamofobie a scriitorului. Ironic, Houellebecq jonglează cu opiniile care îl acuză spunînd: „aproape că mi-aș fi dorit ca volumul meu să fie unul islamofob”. În țara în care douăsprezece persoane au murit pentru libertatea de exprimare într-un masacru produs de jihadiști, un roman „iresponsabil” a apărut pentru a trezi populația să reacționeze la criza libertății de expresie a secolului al XXI-lea. „Cartea lui Houellebecq vorbește despre criza prin care trec două civilizații care se privesc una pe alta și își petrec timpul acuzîndu-se pentru că nu-și mai amintesc de fundamentul lor comun, care este afirmarea libertății umane. Fiecare dintre cele două civilizații vede în cealaltă imaginea insuportabilă a unei trădări a respectivului fundament. Islamul este acuzat de trădare cînd degenerează și privilegiază supunerea, iar Occidentul este acuzat de trădare întrucît nu mai produce decît o libertate prost distribuită, fără transcendență, deci vană.”

Capitolul V

Je suis Charlie

„Libertatea de exprimare este

un drept fundamental.”

(charliehebdo.fr)

INTRODUCERE

Charlie Hebdo este o publicație foarte cunoscută în Franța, o revistă satirică destul de polemizată de-a lungul timpului datorită scandalurilor în care a fost implicată, cel mai cunoscut fiind cel care pornește de la o caricatură a profetului Mohamed. Practicînd jurnalismul de investigații, realizează caricaturi și ilustrații antireligioase, dar și caricaturi politice, cu predilecție să denatureze extrema dreaptă și oamenii politici de dreapta sau anumite culturi. Caricaturile cu profetul Mahomed atrag reacții din partea musulmanilor, care se simt indignați că imaginea profetului este denigrată. Prin urmare, atacurile teroriste de la 7 ianuarie 2015 sînt replici violente ale musulmanilor care „răzbună pe dumnezeul lor”. Săptămînalul a mai fost victima unui incendiu în noiembrie 2011, cînd a publicat un număr special, „Charia hebdo” cu aluzie la legea islamică Șaria

Publicația de tradiție liberală, moștenește causticitatea unei alte reviste, Hara-Kiri. Formată din aceeași echipă redacțională, revista satirică Hara-Kiri este interzisă după ce a publicat un număr care anunța moartea lui Charles de Gaulle și astfel începe povestea Charlie Hebdo.

De ce Charlie?

Numele succesorului publicației Hara-Kiri, Charlie provine de la un personaj din Peanuts. Wolinski, fost redactor șef în perioada 1969-1980, declara în anul 2000 într-un interviu acordat publicației franceze Liberation: „Puținii cititori ai Charlie Hebdo știu sau își amintesc că titlul este un tribut adus lui Charlie Brown și creatorului său. Mai exact, este o moștenire în primul rând, de la publicația inițial lunară Charlie, unde au fost lansate în luna februarie 1969 benzi desenate de Delfeil de Ton și echipa Hara-Kiri. La acea vreme, n-am făcut decît să copiem modelul de benzi desenate de la o altă publicație din Italia, care se numea Linus.”

Cu redacția la Paris, publicația are o frecvență de apariție săptămînală la prețul de trei euro/număr. Media săptămînală a vînzărilor ajunge la aproximativ 45 000 exemplare. În perioada 1969-1981 directorul publicației a fost François Cavanna, din 1992 pînă în 2009 Philippe de Val, iar din 2009 până în 2014 Stéphane Charbonnier. În prezent, directorul publicației este Laurent Sourisseau, prescurtat Riss, iar redactor-șef este Gérard Biard.

Apariția publicației Charlie Hebdo

Charlie Hebdo este un săptămînal satiric care a apărut în noiembrie 1970. Echipa redacțională a revistei Hara-Kiri Hebdo, formată din Georges Bernier, cunoscut ca fiind profesorul Choron, François Cavanna, Georges Blondeaux, Topor, Fred, Wolinski, Cabu, Delfeil de Ton, Fournier et Willem decid să continue pe același ton ironic munca lor jurnalistică, neținînd cont de decizia ministrului de interne din acea perioadă.

În noiembrie 1970, generalul Charles de Gaulle moare. Cu zece zile înainte are loc un incendiu într-un club de noapte din Saint-Laurent-du-Pont, care s-a soldat cu 146 de persoane decedate. Titlul care anunța moartea generalului Gaulle apare scris sobru, încadrat într-un pătrat negru, „Bal tragic la Colombey- un singur mort”, făcînd o aluzie la evenimentul anterior. Considerînd că este un titlu impertinet, ministrul de interne, Raymond Marcellin interzice apariția săptămînalului Hara-Kiri, o publicație auto-proclamată „bête et méchant”. Ignorînd această interdicție, decid să relanseze publicația satirică sub o altă denumire: CHARLIE, „referindu-se nu numai la revista lunară Charlie, dar și la Charles de Gaulle, poreclit de bunăvoie Charlie”. Între anii 1970 și 1974 tirajul publicației ajunge săptămînal la aproximativ 150 000 exemplare, scâzînd în anii următori până la 30 000 exemplare vîndute.

Pînă în decembrie 1981, Charlie Hebdo „practică cu talent un jurnalism impertinent de critică socială și de satiră”. Din lipsa finanțărilor, în 1981 publicația dă faliment.

Momentul iulie, 1992

Renașterea Charlie Hebdo corespunde cu demisia caricatursitului Cabu și a compozitorului Philippe de Val, care decid să părăsească redacția publicației satirice La Grosse Bertha, în urma unor neînțelegeri cu editorul Jean-Cyrille Godefroy. Astfel, Charlie Hebdo revine pe piața media cu un capital de 2 000 de franci. Acționarii sînt: Philippe de Val, numit redactor șef, Georges Blondeaux, prescurtat Gébé, Cabu și Renaud. Primul număr publicat în iulie 1992, nu face altceva decît să reia versiunea veche a Charlie Hebdo sub semnăturile „părinților” publicației: Cavanna, Delfeil de Ton, Siné, Gébé, Willem, Wolinski, Cabu și a altor noi semnături ale colaboratorilor Charb, Renaud, Luz, Bernard Maris și Tignous.

Sub motto-ul „rîsul este un drept al omului”, descendentul publicației Hara Kiri, intră încă de la reapariție în stilul caustic publicînd caricatura lui Cabu, unde ironizează pe președintele de la acea vreme, François Mitterand. Acesta deși ar trebui să se îngrijoreze de situațiile critice ca șomajul, Urba, hemofilia, Superphénix-ul se lamentează ștergîndu-și fruntea: „Și Charlie Hebdo se întoarce!”

Din anul 1992, Charlie face satiră în adevăratul sens al cuvîntului, după cum apare și într-un articol publicat de Libération. Caricaturile îndreptate critic către extremismul de dreapta, anumite orientări religioase (catolicism, iudaism, islamism) nu fac altceva decît să incite la un stil de viață activ într-o societate în care „rîsul este un drept al omului”.

Cu o echipă redacțională evident mai mare acum publicația pare să aibă un viitor cu perspective favorabile. Tirajul din această perioadă ajunge la 52 000 exemplare vîndute săptîmînal, apropiindu-se ușor de 70 000 exemplare vîndute pînă în 1996. Moartea președintelui Mitterand aduce un cîștig, publicația ajungînd la un apogeu de 122 000 exemplare vîndute.

Definită de către Philippe de Val, Charlie Hebdo este o publicație care are convingeri proprii și care „este de partea laicismului, dreptății, ideilor republicane, democrației și a păcii”.

2.2 Perioada 2001- 2004

Ca director al publicației, Philippe de Val este foarte autoritar și se ajunge la neînțelegeri între el și alți colaboratori ai săptămînalului. După moartea lui Georges Blondeaux, în 2004, acesta devine acționar principal și Charlie Hebdo se îndreaptă spre un stil editorial reacționar. Philippe Corcuff, declara în anul 2001 că „datorită creșterii divergențelor politice și intelectuale cu redactorul șef Philippe de Val statutul cronicii lui în publicație pare să se fi fragilizat”. Marginalizat, decide să părăsească redacția. Înaintea acestuia alte două personaje importante din redacție au plecat, și anume Choron și Delfeil de Ton. Ceilalți membri sînt obligați să se adapteze situației sau să plece.

Charlie își continuă munca și astfel, în noiembrie 2002, filosoful Robert Misrahi publică un articol în care laudă cartea Orianei Fallaci, Mînia și orgoliul. Titlul articolului, Curaj intelectual, cît și subiectul în sine, atrage polemici din presă, mai ales că anterior cartea autoarei a fost etichetată ca fiind islamofobă. Mișcarea împotriva rasismului și pentru prietenie între popoare (MRAP), o organizație non-guvernamentală din Franța, a înaintat o cerere de interzicere a acestei cărți. Citat în Acrimed, un observator media de critică francez, Misrahi creează un context de dezbateri cu atît mai mult cu cît publicația franceză Le Monde publicase în luna septembrie a aceluiași an despre „problema” islamismului. Puțin răutăcios, Acrimed conclude, parafrazez, că Charlie Hebdo va deveni un supliment pentru pagina „Horizon-débats” din Le Monde dacă linia editorială nu recitește articolele jurnaliștilor anagajați.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii au făcut ca Charlie Hebdo să-și însușească o metodă editorială destul de irascibilă împotriva islamismului realizînd caricaturi cu profetul Mahomed. Aceste caricaturi au atras atenția unui număr mare de musulmani, care le consideră o insultă adusă religiei și „dumnezeului” lor. De asemenea, datorită unor atitudini antiamericanisme din partea unor personaje de extremă stângă se ajunge la conflicte. Redacția decide să-i dezavueze că nu au condamnat islamismul. Prin stigmatizarea repetitivă a convingerilor religioase ale musulmanilor, Charlie Hebdo pare să nu mai lupte pentru libertatea de exprimare, ci mai degrabă să intre într-un joc periculos care se va solda cu un 11 septembrie european. În acești ani tirajul publicației ajunge pînă la 80 000 de exemplare vîndute săptămînal.

Anul 2006

Acest an se dovedește a fi unul polemic pentru Charlie Hebdo. Totul pornește de la publicarea unor caricaturi ale profetului Mahomed. În anul 2005 publicația Jyllands-Posten din Danemarca a realizat doisprezece caricaturi ale profetului Mahomed, drept replică la asasinarea regizorului Theodoor Van Gogh de către islamiști. Scopul este cel de a evidenția libertatea de exprimare în general, dar mai ales libertatea de exprimare a mass-mediei. Un an mai tîrziu, respectiv la 1 februarie 2006, publicația franceză France-Soir a preluat aceste caricaturi pe care le-a publicat ulterior. La o săptămînă distanță, Charlie Hebdo publică la rîndul ei caricaturile publicației daneze, adăugînd un desen realizat de Cabu, care îl reprezenta pe Mahomed ținîndu-și mîinile în cap și zicînd: „C’est dur d’être aimé par des cons”. Drept urmare, musulmanii încep să reacționeze la aceste caricaturi. Redactorul șef și echipa redacțională a publicației daneze a primit amenințări cu moartea. În Franța încep să aibă loc discuții pro și contra Charlie. Cei dintîi susțin că „Charlie nu contravine legilor și principiilor republicane”. Cei contra tind să pledeze că Charlie „alunecă spre o formă de rasism”. Președintele țării de la acea vreme cere publicațiilor satirice să dea dovadă „de mai multă responsabilitate și respect față de sentimentele religioase”.

Uniunea Organizațiilor Islamice din Franța (UOIF) și oficialii Marii Moschee din Paris au înaintat un proces împotriva Charlie Hebdo pe motiv că au adus „injurii publice împotriva unui grup de persoane din cauza religiei lor”. Curtea de Apel atribuie caricaturii o atitudine menită să ofenseze pe adepții profetului și a religiei islamică. Surprinzător însă judecătorii, dată fiind cauza, consideră că „limitele admisibile ale libertății de exprimare nu au fost încălcate”. La 1 martie 2006, Charlie Hebdo instigă la un apel de luptă împotriva islamismului. Sub deviza „Împreună împotriva noului totalitarism” atrage atenția și altor publicații din Europa, în special din Europa Occidentală, dar și din întreaga lume. Astfel că, islamismul ajunge să fie comparat cu regimele totalitariste, iar dupa fascism, nazism și stalinism este considerat a fi un totalitarism religios care periciclitează democrația.

În urma proceselor pentru libertatea de exprimare, după crearea polemicilor care puneau la îndoială abuzuri și încălcări ale limitelor libertății de exprimare, Charlie Hebdo pare să se îndepărteze de la originile sale liberale și să critice globalizarea. Sub deviza luptei pentru libertatea de expresie, promovează fobiile față de alte culturi religioase, cum ar fi islamofobia.

2.4 Anul 2007

Pe 7- 8 februarie 2007, la Tribunalul din Paris, redacția Charlie Hebdo este chemată în instanță după ce i-a fost intentat un proces. Marea Moschee din Paris, UOIF și Liga Mondială Islamică au ales trei din cele treisprezece caricaturi publicate pe care le-au considerat cele mai jignitoare. Prima caricatură este cea realizată de Cabu pe coperta revistei satirice, în care profetul exclamă „C’est dur d’être aimé par des cons”.

Cea de-a doua caricatură, care aparține publicației daneze, îl prezintă pe profet cu un turban pe care este scrisă prima poruncă a islamului: „Există doar un dumnezeu și Mahomed este profetul lui”. Turbanul poartă un fitiliu de bombă aprins. A treia caricatură, care de asemenea a fost realizată pentru Jyllands-Posten și preluată de Charlie Hebdo, îl prezintă pe Mohamed pe un nor întîmpinându-i pe teroriști spunîndu-le: „Arrêtez, arrêtez, nous n'avons plus de vierges”. În opinia acestor organizații, aceste caricaturi nu fac altceva decît să creeze o încurcătură și să amestece ideea de terorism cu islamismul. Săptămînalul se apară arătînd spre dreptul la libertatea de exprimare și laicitatea publicației. Directorul publicației, Philippe de Val este amendat cu suma de 22 500 Euro și închis pentru o perioadă de șase luni.

Cu totul neașteptată a venit susținerea printr-o scrisoare a ministrului de Interne, Nicholas Sarkozy pentru Philippe. Cîteva rânduri scrise și făcute publice arată aprecierea acestuia față de ceea ce înseamnă Charlie Hebdo: „Țin să aduc sprijinul meu pentru publicația voastră care face parte dintr-o veche tradiție franceză, cea a satirei”.

2.5 Cazul Siné, 2008

În luna iulie a anului 2008, caricaturistul politic Siné, pseudonimul pentru Maurice Sinet, publică în Charlie Hebdo o critică la adresa fiului președintelui, Nicholas Sarkozy, despre logodna acestuia cu o evreică. Acuzat de antisemitism, Sinet este concediat la data de 15 iulie 2008 din echipa redacțională Charlie Hebdo. Nu după mult timp își creează propria publicație, Siné Hebdo. În luna septembrie publică primul număr, în aceeași zi în care Charlie Hebdo își lansează prima variantă a site-ului pe Internet. Cu o lună înainte, publicația de satiră și-a lansat propria editură numită Les Échappés. Succesul Siné Hebdo a durat doi ani, iar succesul publicației a ajuns la un tiraj de 100 000 exemplare vîndute săptămînal.

În ceea ce-l privește pe Maurice Sinet, acesta este chemat la tribunalul din Lyon, unde este acuzat de instigare la ură rasială de către Liga Internațională împotriva Rasismului și Antisemitismului. Judecătorii decid însă că acesta este nevinovat întrucît și-a exercitat dreptul de satiric. Doi ani mai tîrziu, tribunalul din Paris dispune ca Siné să primească daune în valoare de 40 000 Euro pentru încălcarea în mod abuziv a dreptului de colaborare cu publicația. Astfel că, editura săptămînalului Charlie Hebdo, Éditions Rotatives este obligată să suporte aceste cheltuieli. În decembrie 2012, suma ajunge pînă la 90 000 Euro, în urma deciziei Curții de Apel din Paris care consideră drept vinovat în acest caz publicația.

2.6 Perioada 2009- 2015

În mai 2009, Philippe de Val renunță la proiectul Charlie Hebdo pentru a deveni membru al echipei Radio France. Decizia survine după terminarea procesului, în care au fost implicați din cauza publicării caricaturilor cu Mahomed. Funcția de director al publicației îi revine lui Charb, iar funcția de redactor șef îi revine lui Laurent Sourisseau, cunoscut ca Riss. Charlie Hebdo ajunge pînă la 53 000 exemplare vîndute în luna octombrie a acestui an.

În februarie 2011, Philippe de Val renunță la acțiunile pe care le deținea în schimbul unei sume simbolice. Astfel Charb, Riss, Eric Portheault, Cabu și Bernard Maris devin pionii principali, capitalul publicației fiind împărțit între ei într-un procentaj mai mare sau mai mic. Estimativ pentru această perioadă vînzările ajung pînă la 48 000 exemplare.

La începutul lunii noiembrie, sediul Charlie Hebdo a fost victima unui incendiu. Dezastrul vine ca o reacție la publicarea numărului Charia Hebdo, care face referire la alegerile din Tunisia. Conform spuselor polițiștilor, incendiul a fost provocat de un cocktail Molotov. De asemenea, site-ul publicației a fost piratat. Pagina de pornire a fost înlocuită cu o imagine a moscheii din Mecca și cu un slogan : „Pas d'autre Dieu qu'Allah” (Nici un alt Dumnezeu în afară de Allah). Timp de două luni, în urma incendiului, redacția se mută în sediul publicației Libération.

În luna septembrie a anului 2012 sînt publicate alte caricaturi cu profetul Mahomed. Caricaturile vin ca un ecou în urma difuzării filmului L’Innocence des musulmans și a polemicilor create de acesta. Filmul este un pamflet cu un Mohamed care apare treptat ca un bastard, un afemeiat iresponsabil, un homosexual, un pedofil și un hoț avid. Organizații apărătoare ale religiilor, cum ar fi Consiliul francez al cultului musulman (CFCM) și Consiliul reprezentativ al instituțiilor evreiești din Franța (CRIF) condamnă vehement aceste caricaturi. „CFCM își exprimă profunda îngrijorare cu privire la acest act iresponsabil care, într-un context foarte tensionat, riscă să intensifice tensiunile și să provoace reacții prejudiciabile” sau „Consiliul francez al credinței musulmane a privit cu o profundă consternare miercuri în publicația săptămînalului Charlie Hebdo desenele jignitoare împotriva profetului islamic” sînt reacții care vin în apărarea islamului și par să aibă o alură intimidantă.

Prim-ministrul Jean-Marc Ayrault respinge aceste exagerări pe motiv că libertatea de exprimare reprezintă unul dintre principiile care stau la baza formării Republicii franceze. Din nou, Charlie Hebdo primește plîngeri la Parchetul din Paris pentru instigare la ură rasială, defăimare și injurii publice. Plîngerile au fost despuse de Asociația Siriană pentru Libertate și Asociația Musulmanilor din Meaux. La fel ca în anul 2011, siteul web al publicației este piratat. Acesta pare să fie ținta unor atacuri teroriste care au acces la postările de pe pagina web și fac ca aceasta să devină inaccesibilă.

Charlie Hebdo și cei 22 ani de proces

Charlie Hebdo, de la reaparația sa din anul 1992, a fost obiectul a numeroase procese. Datorită tonului liber de exprimare și fără compromisuri, conform Agence France Press, a ajuns la cincizeci de procese și și-a făcut mulți dușmani. Majoritatea plîngerilor au venit din partea extremei de dreapta, anumitor reprezentanți ai catolicismului, cît și din partea oamenilor media.

Reprezentare grafică disponibilă pe pagina web a publicației franceze Le Monde.

Plîngerile din partea extremei de dreapta au fost făcute pe motiv de calomnie și insultă la adresa anumitor politicieni. Un exemplu este jignirea adusă deputatului Marie-Caroline Le Pen în anul 1995, cînd au numit-o „cățea de Buchenwald”. Din partea unor asociații catolice, cum ar fi Alianța Generală împotriva rasismului și a identității franceze și creștine, au fost înaintate cinci procese. În revista satirică, este publicată o injurie la adresa Papei Ioan Paul al II-lea și Bisercii. Acesta dintîi este numit „pape de merde”. Anumite procese în care a fost implicată publicația de satiră au avut un ecou mediatic, mai ales procesele din 2007 și din 2012.

Evoluția numărului de procese intentate la adresa Charlie Hebdo:

Toate aceste instigări la ură rasială, procesele cu un rezultat favorabil pentru publicația satirică, insistențele caricaturiștilor de a-și exercita libertatea de exprimare, adeseori în mod abuziv și jignitor pentru cultele religioase, au culminat cu atentatul terorist din 7 ianuarie 2015.

Capitolul VI

Parisul în degringoladă

„Terorismul este un alt tip de război – nou ca intensitate, vechi ca origine – un război al gherilelor, al rebelilor, al asasinilor; un război dus prin ambuscade, nu prin luptă, prin infiltrație, nu prin agresiune, în care victoria se obține prin erodarea inamicului și nu prin anagajarea lui.”

(John F. Kennedy, 1962)

Un altfel de 11 septembrie

Redacția publicației satirice a fost victima unui atentat terorist pe 7 ianuarie 2015. În jurul orei 11.30 ora locală din Paris, doi oameni înarmați cu arme Kalașnikov intră în clădirea care găzduiește sediul revistei Charlie Hebdo. Au forțat-o pe caricaturista Corinne Rey, care se afla afară, să-i lase să intre în sala de conferințe, unde avea loc ședința săptămînală a revistei satirice. „În fața ușii clădirii publicației doi oameni cu cagulă și înarmați m-au amenințat brutal. Au vrut să intre. Am tastat codul. Au tras în Wolinski, Cabu… a durat cinci minute… M-am refugiat sub un birou. Ei vorbeau perfect franceza… au revendicat Al Qaida.”

Odată intrați au asaltat încăperea trăgînd focuri de arme în persoanele prezente. Atacul s-a soldat cu douăsprezece persoane ucise, dintre care opt jurnaliști, un invitat și doi polițiști, unsprezece răniți din care patru grav. Cei doi atacatori au deschis focurile de armă strigînd ”Allahou Akbar”, amenințînd că vor să-l răzbune pe profetul lor.

Inițial, în jurul orei 11.20, cei doi mascați cu cagule pe față au greșit adresa și au ajuns la vechiul sediu al redacției, unde se află arhivele Charlie Hebdo, pe strada Nicolas-Appert, numărul șase. Aceștia au constatat însă greșeala și s-au îndreptat spre numărul zece de pe aceeași stradă. Aici se găsește redacția săptămânalului. Jurnaliștii omorîți sînt: Cabu, Charb, Elsa Cayat, Philippe Honoré, Bernard Maris, Georges Wolinski și Tignous, Michel Renaud, Moustapha Ourad. Frank Brinsolaro era ofițerul de poliție numit ca bodyguard pentru Charb, iar celălalt ofițer de poliție, Ahmed Merabet a fost ucis afară, în timp ce încerca să se opună atacurilor. Acesta din urmă era musulman. Alte persoane au fost rănite, printre care jurnalistul Fabrice Nicolino, jurnalistul Philippe Lancon, caricaturistul Riss. Poliția a fost imediat alertată. În jurul orei 11.30, un apel de urgență a înștiințat prezența focurilor de armă la sediul publicației Charlie Hebdo. Martorii prezenți la fața locului au declarat că au auzit aproximativ treizeci de focuri de armă.

Cel de-al treilea personaj, Amedy Coulibaly, cîteva ore mai târziu după masacru, împușcă un bărbat de 32 ani în parcul Fontenay-aux-Roses, în apropierea de casa sa. Bărbatul a suferit leziuni la unul dintre brațe și la spate. Pe 8 ianuarie, Coulibaly a împușcat o altă persoană, de data aceasta un ofițer de poliție municipal, Clarissa Jean-Philippe. Momentul avut loc la intersecția dintre Avenue Pierre Brosolette și Avenue de la Paix în Montrouge, o suburbie a Parisului. Aici, Coulibaly a rănit grav și un muncitor de pe stradă. Pe 9 ianuarie a împușcat patru ostatici într-un supermaket. Într-o filmare acesta declară că atacurile teroriste din Paris au fost coordonate de el și de frații Kouachi. „Am făcut unele lucruri împreună, alte lucruri separate- în acest fel am avut mai mult decît un impact… am aranjat tot să sincronizăm mișcările noastre, astfel încît să ieșim în același timp, ceea ce nu a fost o problemă.”

Fuga de la locul faptei

Cei doi atacatori au reușit să părăsească clădirea și să fugă de la locul faptei. Afară,

reporterul agenției Premières Lignes, refugiat pe acoperișul imobilului, a surprins cu camera de filmat momentul în care teroriștii au strigat în apărarea lor: „Allahou Akbar” (Allah este mare), ceea ce înseamnă că profetul Mohamed a fost răzbunat.

Conform declarațiilor oficiale, doi bărbați au fugit la bordul unei mașini Citroën C3 II de culoare neagră, care era parcată în strada din fața clădirii, iar un al treilea personaj ar fi urcat pe un scuter cu marca Tmax. O dată părăsită clădirea, atacatorii au fugit de la locul faptei. Imediat se intersectează cu o patrulă de poliție, spre care au tras mai multe focuri de armă, fără însă a răni pe cineva. Pe bulevardul Richard-Lenoir, intervin alți doi polițiști, care patrulau pe biciclete prin zonă. Unul dintre ei este împușcat mortal. Acțiunea de urmărire continuă, atacatorii accidentează o mașină marca Volkswagen, rănind ușor șoferul vehiculului. În apropierea parcului Buttes-Chaumant, din nordul Parisului, fură o mașină marca Renault Clio, la bordul căruia li s-a pierdut urma. În prima mașina părăsită de fugari a fost găsită o carte de identitate, care i-a ajutat pe polițiști să-și creeze o pistă de identificare a presupușilor atacatori. Pe numele lui Saïd Kouachi și Chérif Kouachi, doi frați cu vîrsta de 34 și respectiv 32 ani, a fost emis mandat de percheziție în decursul serii aceleași zile.

Un post de radio emis de rețeaua teroristă Stat Islamic în Irak și Siria, Al Bayan, i-a desemnat ca fiind eroi pe cei doi teroriști. „Eroi islamiști au omorît jurnaliști ai revistei Charlie Hebdo, pentru a răzbuna onoarea Profetului Mahomed.” […] „Leii noștri au comis atacul. Curg doar primele picături de sînge. Vor urma altele.”

Identificarea atacatorilor

Frații Kouachi sînt francezi născuți din părinți algerieni și fac parte dintr-o familie cu cinci copii. Chérif, în vîrstă de 32 ani, poreclit Abu Issen, își dorea să fie o vedetă a muzicii hip-hop. Bifurcațiile drumului l-au îndreptat în anul 2008 spre condamnarea la trei ani de închisoare cu suspendare. Condamnarea a venit drept replică la implicarea sa în „filiera Buttes-Chaumont”, filieră care urmărea trimiterea de luptători în Irak cu scopul de a adera la gruparea teroristă Al-Qaida, condusă de Abu Mussab al-Zarqawi. După doi ani este citat într-un mandat de urmărire penală a unui islamist, Smain Ait Ali Belkacem care a încercat să evadeze din închisoare. Acesta din urmă a fost condamnat pe viață în anul 2002. În octombrie 1995, în stația de metrou Musée d'Orsay din Paris a comis un atentat care s-a soldat cu treizeci de răniți.

De asemenea, Chérif Kouachi este suspectat că ar fi avut legături cu Djamel Beghal, o figură importantă pentru islamismul radical francez și care a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru pregătirea de atentate. Suspectul în cazul atentatelor de la Paris este acuzat că a participat la astfel de acțiuni însă scapă de urmărirea penală. „ Chérif a fost descris de propriul avocat, după ce a fost arestat în 2005 pentru legături cu o grupare islamistă, drept un consumator de droguri, care era angajat să livreze pizza și care nu știa ce să facă cu viața lui.”

Said Kouachi nu a fost niciodată cercetat penal sau condamnat la înschisoare. A fost audiat o singură dată în procesul cu filierele irakiene, în care fratele său a fost condamnat. Ambii frați sînt considerați însă înarmați și periculoși. Capturarea lor este mai mult decît necesară, deoarce reprezintă un pericol public, iar masacrul de la sediul Charlie Hebdo este un atentat terorist care rămîne în istoria Franței și a mass-media.

Vînătoarea de oameni

Inițial, poliția a identificat un suspect pe care l-au presupus a fi șoferul mașinii atacatorilor. Tînărul de 18 ani, Hamyd Mourad, un elev musulman originar din Africa de Nord, s-a prezentat în dimineața zilei de 8 ianuarie la poliția din Cherleville-Mézières. Acesta a declarat că nu a fost implicat în atentatul de la Paris, el aflîndu-se la cursuri în acel moment. Numele lui a devenit viral pe rețelele sociale, o parte din colegii lui declarînd că într-adevăr a fost la cursuri alături de ei. Pe Twitter hashtag-ul #MouradHamydInnocent s-a răspîndit foarte rapid. Adolescentul a fost eliberat după cincizeci de ore în care a fost audiat de poliție și i s-au retras acuzele de complice al atacurilor.

Prinderea suspecților este reluată în dimineața zilei de 9 ianuarie. O persoană i-a recunoscut pe frații Kouachi, după ce aceștia i-au furat mașina. Schimbul de focuri izbucnește din nou între polițiști și cei doi atacatori înarmați. Aceștia din urmă, echipați puternic cu gloanțe, s-au închis într-o tipografie din Dammartin-en-Goele. Tipografia se află la o distanță de aproximativ 20 kilometri de Aeroportul Internațional Roissy. Zborurile au suferit modificări, traseele avioanelor au fost schimbate astfel încît să ocolească zona Dammartin.

Deși în primă fază erau informații care vorbeau despre luare de ostatici, în clădire se afla doar o persoană care a reușit să se ascundă de teroriști și să comunice cu familia lui și cu poliția prin mesaje. Un număr mare de patrule de polițiști a încercuit localitatea și alte elicoptere li s-a alăturat în operațiunea de prindere a ucigașilor și de eliberare a „presupușilor” ostatici. Cele două școli din apropierea tipografiei au fost evacuate.

În Estul Parisului, la Vicennes, în jurul orei 13:00 ora locală, Amedy Coulibaly atacă un magazin cu specific evreiesc, unde ia și ostatici. Atacatorul cere autorităților să-i elibereze pe frații Kouachi. Oamenii sînt imediat scoși din zonă, iar zona este închisă. Potrivit presei franceze, mai multe alarme false care denunțau atacuri teroriste au fost declanșate pe parcursul zilei.

Atacul decisiv

Polițiștii decid să lanseze un atac simultan asupra tipografiei și a magazinului evreiesc. La ora 17:00, ora locală, asaltul este lansat, provocînd o dezlănțuire bruscă de explozii și o serie neîntreruptă de focuri de armă. Autorii acțiunilor sîngeroase de la Charlie Hebdo și cel de la Montouge și Vicennes sînt uciși. Bărbatul din tipografie este scos în siguranță din clădire, iar din magazinul evreiesc mai mulți ostatici au fost scoși teferi afară. Pe lîngă cadavrul lui Amedy Coulibaly, aici polițiști au găsit încă alte patru cadavre și patru ostatici în stare gravă. În timpul celor trei zile de teroare și-au pierdut viața douăzeci de persoane, printre care și cei trei atacatori.

În ceea ce privește afilierea la un anumit grup terorist, cei trei erau subordonați unor grupuri diferite. Chérif Kouachi a declarat pentru postul francez BFMTV că face parte din gruparea teroristă Al-Qaida. Într-o înregistrare filmată, Amedy Coulibaly a declarat că face parte din organizația teroristă Stat Islamic. Toți cei trei atacatori s-au sincronizat pentru a destabiliza sistemul de apărare al unui stat și de a crea o situație de criză. Masacrul din Paris a rămas cu siguranță în istoria țării.

Reacții ale oficialităților

Președintele Franței, François Hollande s-a adresat poporului francez să fie unit pentru că se află într-un timp de nesiguranță. „Franța a făcut față atacurilor teroriste”, a declarat acesta după ce autoritățile au găsit o modalitate de a anihila acțiunile teroriste ale presupușilor atacatori: „Acești fanatici nu au nimic de-a face cu religia musulmană. […] Trăiască Republica; trăiască Franța!”

Atacul a fost catalogat pe scară largă atît de francezi, cît și de alte oficialități europene și nu numai, a fi un atentat terorist. Numeroase țări își manifestă de asemenea susținerea față de Franța. Președintele Barack Obama afirmă că Statele Unite Ale Americii sînt de partea Franței în ceea ce privește lupta împotriva terorismului: „Vreau ca cetățenii francezi să știe acest lucru: Statele Unite sînt de partea voastră astăzi, vor fi de partea voastră mîine.” Printre persoanele importante care au condamnat teroarea creată în Paris au fost: cancelarul german Angela Merkel, prim-ministrul italian Matteo Renzi, președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, prim-ministrul britanic David Cameron, președintele României Klaus Iohannis, președintele ucrainean Petro Poroșenko, președintele brazilian Dilma Roussef, guvernul Spaniei, președintele american Barack Obama, prim-ministrul indian Narendra Modi, deputatul turc Yalçın Akdoğan.

Pe fondul atentatului de la Paris asupra săptămînalului satiric, Papa Francisc a apărat libertatea de exprimare, însă a motivat că are și limite: „Nu poți să glumești pe seama religiei sau să insulți credința altora. Există o limită. Fiecare religie care își respectă oamenii are demnitatea sa. Există limite și în libertatea de exprimare”. În acest context însă, spune suveranul pontif, „ființele umane devin sclave ale formelor deviante ale religiei”.

Marșul solidarității

Duminică, 11 ianuarie 2015 a fost organizat marșul solidarității în Franța. Pentru o zi Parisul a fost „capitala lumii”, locul unde a început lupta împotriva terorismului. Aproximativ 1,5 milioane de persoane au răspuns pozitiv participării la manifestația care a adus un omagiu victimelor masacrului din Paris. De asemenea, marșuri similare au fost organizate și în alte orașe ale Franței, precum Bordeaux, Marseille, Lyon, Rennes, Strasbourg. Estimativ, numărul participanților a ajuns la 3,3 milioane. Acest miting a adunat la un loc și 50 de șefi de state și Guverne din Europa, cît și din afara ei, care, din solidaritate față de Franța, s-au mobilizat pentru a perinda pe străzile Parisului.

Pentru acest marș republican, 2 000 de polițiști și 1 350 de militari au fost prezenți pentru a proteja instituțiile de presă, obiectivele culturale, lăcașurile de cult, clădirile publice și școlile cu diferite orientări religioase din Paris și periferiile sale.

Presa arabă se arată îngrijorată în ceea ce privește creșterea islamofobiei în Europa, mai ales după atentatul terorist asupra Charlie Hebdo și haosul creat de cei trei atacatori. „Atentatul îi plasează într-o situație delicată pe musulmani, deoarece grupurile extremiste europene se vor folosi de acest atac pentru amplificarea islamofobiei. Extremiștii din ambele părți vor aduce atingere intereselor comunităților musulmane.” În consecință, presa arabă se arată aproape în totalitate împotriva modului de răzbunare care a dus la masacrul de la Charlie Hebdo și decimarea echipei redacționale a publicației satirice.

Charlie Hebdo n-a murit. Charlie Hebdo încă trăiește

„Din cauza unei caricaturi cu Mahomed au fost uciși, cu o caricatură cu Mahomed vor reveni la viață.” La o săptămînă după tragedie, echipa publicației satirice se află în redacția cotidianului francez Libération, unde își desfășoară în continuare munca în ceea ce privește realizarea următorului număr al revistei. Este a doua oară cînd Libération oferă sprijin săptămînalului. Echipa Charlie Hebdo și-a mai desfășurat activitatea aici și în anul 2011. De asemenea, Guvernul francez s-a hotărît să sprijine publicația prin donarea unui milion de euro. Alte sprijine financiare au venit din partea companiei britanice The Guardian, din fondurile pentru presă susținute de editori francezi și din fondurile pentru inovație digitală susținute de Google.

Primul număr al săptămînalului satiric după atentat a apărut fix la o săptămînă distanță. Echipa decimată și-a continuat munca și astfel au creat un nou număr al revistei, care a fost distribuit în 25 de țări, ceea ce a însemnat un record pentru mass-media tipărite din Franța. De asemenea, tirajul acestui număr a crescut în ziua publicării. Înainte de atentat revista era tipărită în aproape 50 000 exemplare, iar în această zi numărul exemplarelor tipărite a ajuns pînă la trei milioane.

Deși caricaturile cu Mahomed au dus la crearea unor tensiuni cu musulmanii, tensiuni care au culminat cu răzbunări sîngeroase, noul număr prezintă pe copertă pe profetul Mohamed, îmbrăcat în alb, plîngînd și cu o pancartă în mîini pe care este scris: „Je suis Charlie”, iar deasupra caricaturii profetului stă scris: „Tout est pardonné” (Totul se iartă). În semn de solidaritate, publicații din Europa și nu numai au multiplicat coperta noului număr Charlie Hebdo. Printre ele se numără publicația britanică The Independent, The Guardian, The Telegraph, ziarele daneze Berlingske, Politikien, Information, Ekstra-Bladet. Publicația daneză Jyllands-Posten a refuzat reproducerea coperții. Decizia a fost motivată de amenințările primite în anul 2005 în urma publicării unor caricaturi ale profetului Mohamed.

Jyllands-Posten

Morgenavisen Jyllands-Posten, tradus ca Ziarul de dimineață Jylland-Posten, sau prescurtat JP, este o publicație daneză cu un tiraj zilnic de aproximativ 120 000 de exemplare. Este unul dintre cele mai vîndute ziare din Danemarca, principalii săi concurenți de pe piața media fiind publicațiile Politiken și Berlinske Tidende. Cu un format tip Broadsheet publicația a luat ființă în data de 2 ocombrie 1871. Linia editorială definește un ziar liberal independent, de centru-dreapta.

În anul 2005 publicația a devenit subiectul unui mare litigiu, ca urmare a publicării unor caricaturi care îl reprezentau pe profetul islamic Mahomed. Aceste caricaturi au stîrnit numeroase manifestații violente, care au dus la conspirații teroriste împotriva echipei redacționale a ziarului.

Istoric

Șase tineri au pus bazele acestei publicații. Fondat în anul 1871, numele ziarului se scria inițial într-un singur cuvînt, Jyllandposten, cratima a fost adoptată în anul 1945. Autodefinită ca fiind ziarul internațional al Danemarcei, a făcut pași rapizi în a deveni unul dintre cele mai moderne ziare ale țării. La început, format doar din patru pagini, era cel mai prompt în a publica știri chiar cu o zi înaintea celorlalte publicații. Acest fapt se datora însă accesului zilnic la serviciul de telegraf între orele 21.00 și miezul nopții. Treptat paginile ziarului s-au înmulțit, iar publicația s-a modernizat. În anul 1875 o reformă daneză cu privire la ortografia limbii desființează scrierea gotică. Astfel că în anul 1889 JP a adoptat alfabetul latin abandonînd forma de scriere gotică chiar dacă era încă în uz larg.

Politic vorbind, ziarul are orientări de dreapta și a sprijinit apariția în anul 1915 a Partidului Conservator. De asemenea, se arată ferm a fi un adversar al socialismului. Pe de altă parte, arată interese cu privire la afaceri criticînd modelul de afaceri de tip monopol.

Pe plan internațional a adoptat o atitudine de critică împotriva Germaniei și de susținere în schimb față de Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Sentimentul naționalist apare drept replică la anexarea unor porțiuni mari din sudul regiunii Iutlanda (Jylland) de către Germania, în urma celui de-al doilea război din Schleswig în 1864. De aici a pornit și ideea de înființare a unui ziar „demn de Iutlanda”. Germania este considerată de către danezi țara care a dorit în mod deliberat să atace Danemarca. În timpul Primului Război Mondial, în ciuda politicii de neutralitate a țării, Jyllands-Posten a continuat să atace verbal Germania. Astfel, este interzis în Germania pe motiv că ziarul este ostil.

Ideile politice ale publicației

Publicația daneză Jyllands-Posten nu a fost vizată ca a fi o publicație rasistă sau împotriva imigrației. În anul 2002 este însă implicată în cîteva neînțelegeri controversate. Consiliul danez critică ziarul pe motiv că ar fi încălcat anumite etici jurnaliste în timp ce au prezentat cazul a trei somalezi refugiați acuzați de crimă: „Orice mențiune cu privire la relațiile de familie, ocupații, rasă, naționalitate, credință sau condiții organizatorice ar trebui să fie evitată, dacă aceasta nu are relevanță cu cazul.”

În anul 2004 mass-media daneze apar într-un raport european prezentat de organizația European Network Against Racism (ENAR), că ar fi dedicat prea mult spațiu și timp pentru problemele legate de imigranți, în special despre imigranții islamici. Conform acestui raport, JP a publicat 382 articole despre imigranți, din care 212 articole au fost negative.

În anul 2005 un jurnalist angajat al publicației Jyllands-Posten a fost premiat la un concurs jurnalistic european privind diversitatea și combaterea discriminării.

Controversatele caricaturi

Ziarul danez a devenit cunoscut la nivel internațional după ce a publicat în luna septembrie a anului 2005 doisprezece caricaturi care îl reprezentau pe profetul Mahomed și Islamul. Aceste caricaturi au atras atenția musulmanilor, care au organizat proteste atît în Danemarca, cît și în întreaga lume musulmană. Publicația a fost de asemenea acuzată că nu a ținut cont de limitele libertății de exprimare aducînd jigniri pentru grupurile musulmane din țara lor. Publicarea caricaturilor cu profetul Mahomed au creat dispute care au rezultat cu retragerea ambasadorilor danezi din țările arabe: Libia, Arabia Saudită și Siria. Jyllands-Posten și-a cerut scuze pentru ofensele aduse musulmanilor, însă a pledat în continuare pentru dreptul publicației de a-și publica caricaturile.

Aceeași publicație daneză refuză însă să publice caricaturi cu Isus Cristos pe motiv că ar putea ofensa pe cititorii creștini. Caricaturistul danez, Christoffer Zieler a realizat o serie de caricaturi cu învierea lui Isus Cristos pe care le-a prezentat redacției Jyllands-Posten pentru a fi publicate. Drept răspuns, Christoffer Zieler a primit un refuz din partea editorului: „Nu cred că cititorii Jyllands-Posten se vor bucura de aceste desene. Mai degrabă, cred că vor provoca un protest. Prin urmare, nu le voi folosi”. De altfel, Jens Kaiser, editorul care i-a răspuns lui Zieler, a mai precizat că aceste caricaturi nu au fost cerute: „Nu au nimic de-a face cu caricaturile profetului Mahomed. În cazul desenelor cu Mahomed, noi le-am cerut caricaturiștilor acest lucru”.

În luna februarie a anului 2008, trei bărbați au fost acuzați și arestați că ar fi conspirat pentru a ucide pe unul dintre caricaturiștii care au realizat desenele rasiste. Cel puțin 17 publicații daneze, printre care Jyllands-Posten, au republicat una dintre cele doisprezece caricaturi, care-l reprezentau pe profetul Mahomed purtînd un turban pe cap cu o bombă. Caricaturistul vizat, Kurt Westergaard a declarat că prin publicarea acestei caricaturi a vrut să arate „cît se folosesc islamiștii fanatici sau teroriștii de religie ca un fel de armă spirituală”, dar că „firește, nu mi-am imaginat aceste tipuri de reacții”.

Pe data de 10 septembrie 2010, polițiștii au arestat în Norvegia un irakian de 37 ani suspectat că ar fi planificat atentate teroriste, care vizau și publicația daneză Jyllnads-Posten, după cum a mărturisit și bărbatul.

În luna decembrie a aceluiași an, cinci bărbați au fost arestați într-un proces care viza un atac asupra JP. Prinderea și arestarea suspecților a fost rezultatul unei colaborări eficiente între serviciile de informare suedeze și daneze. Persoanele arestate aveau vîrste cuprinse între 26 și 44 de ani. Planul lor era de „a omorî cît mai mulți oameni posibili” prezenți la sediul publicației Jyllands-Posten.

Primele reacții după publicarea caricaturilor

În primul rînd, caricaturile cu profetul Mahomed au fost realizate la cererea editorului publicației Jyllands-Posten. În luna septembrie a anului 2005 cotidianul publică cele doisprezece caricaturi. Luna octombrie vine deja cu amenințări cu moartea pentru doi dintre caricaturiștii care au realizat desenele, iar aceștia sînt sfătuiți să se ascundă. Publicația israeliană El Fagr preia șase dintre caricaturile daneze și le publică cu ocazia Ramadanului.

Reacții dure vin și din partea statelor islamice. Ambasadori ai statelor islamice cer o întîlnire cu prim-ministrul Danemarcei, Anders Fogh Rasmussen, în interesul de a-i cere să retragă și să interzică aceste caricaturi. Premierul nu se lasă însă intimidat și refuză cererea acestora pe motiv că nu are dreptul de a suprima libertatea de exprimare a presei. În luna noiembrie, publicația germană Die Welt și publicația bosniacă Slobodna Bosna preiau și publică la rîndul lor caricaturile cu profetul Mahomed.

Luna decembrie vine cu o încercare eșuată. Un partid politic din Pakistan, Jamaat-e-Islami vrea să ucidă pe unul dintre caricaturiștii danezi. Ar fi oferit în schimb 10 000 de dolari recompensă celui/celor care ar fi dus la îndeplinire acest fapt. În luna ianuarie, trei cotidiene din Suedia publică două dintre cele doisprezece caricaturi, iar publicația norvegiană Magazinet preia toate cele doisprezece caricaturi pe care le și publică.

Situația creată de caricaturi ia amploare astfel că, Guvernul Arabiei Saudite intervine și condamnă publicarea caricaturilor. În semn de protest, în țările musulmane apar primele interdicții de vînzare ale produselor daneze. Kuweitul și Qatar-ul încep și ele boicotul. În Cisiordania și Hebron este ars drapelul Danemarcei, iar președintele Afganistanului, Hamid Karzai declară că alegerea de a publica aceste caricaturi a fost o greșeală. Adunările reprezentative din Yemen, Bahrain și Siria condamnă la rîndul lor caricaturile.

Mai multe publicații din Statele Unite ale Americii, Argentina, Belgia, Franța, Elveția, Slovenia, Germania și din Slovenia publică caricaturile daneze. Președintele iranian, Mahmoud Ahmadinejad, comandă anularea contractelor cu țările în care presa a publicat caricaturi. În Danemarca au loc demonstrații violente, iar clădirea ambasadei norvegiene din Damasc este incendiată.

În luna martie a anului 2007, musulmanii înaintează la Organizația Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului o petiție prin care cer interzicerea calomnierii religiei.

Au loc alte încercări eșuate de ucidere a caricaturiștilor. În februarie 2008, în Danemarca au loc arestări a mai multor presupuși atacatori care planificau uciderea caricaturistului Kurt Westergaard. În luna martie este publicată o filmare, unde Uniunea Europeană este amenințată de către Osama Ben Laden, pentru că nu a luat atitudine în urma republicării caricaturii în care profetul Mahomed are pe cap un turban cu un fitiliu de bombă aprins. Doi ani mai tîrziu, în anul 2010 cancelarul german, Angela Merkel oferă premiul pentru curaj carcaturistului danez Kurt Westergaard, care a apărat valorile democratice cu riscul de a-și pierde viața.

Capitol VII

Libertatea de exprimare între limită și bun simț

„Civilizația s-a clădit pe calități nemărginite care sînt

curiozitatea și disidența și care reprezintă fermentul gîndirii”

(David S. Landes)

INTRODUCERE

Libertatea de expresie este un drept fundamental al societății democratice. Evoluția democratică a unei societăți presupune în mod clar existența unui pluralism de idei. Ca ființe sociale, oamenii au voie să-și exprime ideile și convingerile. Acest fapt justifică promovarea drepturilor omului, care garantează dreptul la libertatea de exprimare. Avînd prezentat cazul atentatului de la Paris din 7 ianuarie 2015 asupra caricaturiștilor de la Charlie Hebdo, ar trebui să vedem dacă nu cumva această libertate este dusă pînă la extrem.

Libertatea de exprimare nu constă neapărat în posibilitatea de a-ți permite să spui orice despre cine vrei, în orice moment, în ce mod vrei și cît de mult vrei. Filosofic vorbind, libertatea mea de exprimare se oprește acolo unde libertatea celuilalt este încălcată, fie că este vorba de un individ, un grup social, sau chiar de o societate. Prin urmare, libertatea de care credem noi că ne putem folosi oricum este o libertate limitată. Liberaliștii convinși ar putea contesta această afirmație, însă sînt și fapte care o întăresc, iar masacrul de la Paris este unul dintre ele. Ca jurnalist, nu poți fi de acord cu îngrădirea libertății cuvîntului, dar nici nu poți fi de acord cu libertatea pe care și-au asumat-o caricaturiștii de la Charlie Hebdo pentru a putea calomnia anumite idei politice, dar mai ales religia, fie ea legată de creștinism, islamism sau iudaism. Prin publicarea caricaturilor „cu umor”, promovau ideile unei societăți atee, mai puțin receptivă în ceea ce privește multiculturalismul sau respectarea dreptului fiecăruia la religie.

Libertatea de a-și exprima convingerile nu aparține doar celor de la Charlie Hebdo. Dacă ei susțin că jumătate din echipa redacțională și-a pierdut viața în numele libertății de exprimare de fapt însă, „orice om are dreptul la libertatea gîndirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atît în mod public, cît și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor”. Așa cum caricaturiștii își permit să publice caricaturi provocatoare la adresa profetului Mahomed și a valorilor musulmane, iudaice, creștine și la adresa capului Bisericii Catolice, la fel este îndreptățită reacția musulmanilor și a creștinilor contrariați. „Libertatea de exprimare este un drept fundamental, dacă opinia servește binelui comun. Oamenii nu au dreptul de a lansa provocări, nu pot insulta credința altora, nu o pot lua în derîdere.” De asemenea însă, nu ești justificat să omori în numele Dumnezelui tău.

Masacrul de la Paris a scos în stradă milioane de oameni, fie că au ieșit în semn de solidaritate față de victime, fie vor să-și apere drepturile la libera exprimare, fie a fost un efect de turmă. Reacțiile mass-media internaționale n-au întîrziat să apară. Ca în orice situație, au existat păreri atît pro cît și contra Charlie Hebdo. În cele ce urmează voi prezenta cîteva dintre reacțiile din mass-media românești și mass-media internaționale, care apără sau condamnă Charlie Hebdo.

1 Lideri de opinie ai mass-media românești

Jurnaliștii români vorbesc despre atacurile de la sediul publicației satirice Charlie Hebdo. Opiniile sînt împărțite în mod evident, ajungîndu-se chiar la critici în ceea ce privește pozițiile fiecăruia. Pentru a aduce exemple concrete am ales patru lideri de opinie din mass-media românești, și anume: Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu, Radu Alexandru și Cătălin Tolontan.

Cristian Tudor Popescu

Cristian Tudor Popescu a condamnat atentatul de la Paris, din Franța susținînd că pentru nici o crimă nu există justificare. Invitat la Gîndul.live, acesta se raportează însă la caricaturile publicației satirice ca fiind lipsite de inteligență, neavînd umor, care mai degrabă sînt agresive, brutale. Omul de presă sancționează încălcarea codului deontologic al jurnaliștilor și își susține părerea conform căreia limita libertății de expresie să fie bunul simț pe care jurnalistul singur ar trebui să și-o impună. „Mahomed nu e profetul meu, nici al dumneavoastră, nici a celor de la Charlie Hebdo, nici al marii majorități a populației europene. Aparține exclusiv culturii, religiei musulmane, e proprietatea lor, proprietate privată. Nu știu cum arată, nici ei nu știu cum arată, dar acest personaj, rezultat din legendă, din scriere, din Coran, acest personaj înseamnă pentru ei foarte mult. E proprietatea lor privată, se raportează la el. Această caricatură pentru mine, pentru dumneavoastră nu reprezintă nimic. Dar pentru ei da. Am să cred întotdeauna că libertatea fără nicio restricție este periculoasă pentru că duce la haos. Niciodată nu aș muri și nu aș risca viața colegilor mei sau a altor oameni ca să-mi public aceste caricaturi stupide, obscene, care nu reprezintă niște exprimări de principii. Acești oameni nu au fost omorîți pentru că au publicat articole care denuțau cruzimea dementă a statului islamic. Pentru libertatea de exprimare merită să mori, aceasta este un principiu.”

Andrei Pleșu

La fel ca editorialistul de la Gîndul, Cristian Tudor Popescu, și scriitorul Andrei Pleșu consideră atentatul de la Paris ca nefiind justificat, ci un „gest absolut incalificabil”, care are urmări negative însemnate, oferind ocazia țărilor europene de a eticheta migrația și multiculturalismul ca fiind un pericol. Mînia nestăpânită asupra imigranților ar trebui disciplinată, evitîndu-se astfel și discriminările masive împotriva raselor și a religiei. „Ceea ce însă sunt sigur e că atunci când știi că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înțelepciune să îi provoci, jucîndu-te cu simbolurile lor, ca și cum ai juca popice. Libertatea de expresie nu e libertatea să-ți pui poalele-n cap și să-ți bați joc de alții. Există limite, care țin și de civilizație și de cultură și de bună cuviință și de civilizație interioară, pînă la urmă. Așa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar. Eu nu spun că e normal să reacționezi cu gloanțe la bezmeticeala unor oameni care se distrează pe socoteala unor tradiții, dar nici nu-i normal să tratezi cu atîta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul și viața spirituală a unor întregi comunități.  Sînt lucruri de care e bine să nu te atingi cu atîta nonșalanță. Nonșalanța e o formă de nesimțire pînă la urmă și nesimțirea trebuie să-și găsească o anumită limită.”

Radu Alexandru

Într-un articol publicat în Cațavencii, Radu Alexandru critică atitudinea „ilustrului anost”, Cristian Tudor Popescu și a „omului cu o singură sprînceană”, Andrei Pleșu, așa cum îi numește acesta. „Gazeta aia nu are cum să te ofenseze decît dacă alegi tu s-o citești. Nu a venit nimeni să-ți bage ideea aia în față și să te ofenseze cu ea. Există independent de tine și, dacă ajunge la tine, e din cauză că ai ales tu. Cei de la Charlie Hebdo aveau niște glume slabe și nesimțite. Dar tot ce au făcut oamenii ăia a fost să urineze într-un borcan. Pe care scria mare ”Urină de francez”. După care niște idioți au citit ce scrie pe eticheta borcanului, l-au băut și i-au omorît pe ăia că au avut tupeul să se pișe în gura lor. După care vine alde Pleșu să spună că, dom’le, e și vina lor. Că nu trebuiau să se pișe în borcane de față cu redușii mintal. Din contra, e un drept fundamental al omului.”

Cătălin Tolontan

Cu 20 ani de gazetărie în spate, Cătălin Tolontan este de părere că „presa nu este cuminte”, iar din ceea ce a publicat pe blogul personal reiese că libertatea de expresie nu trebuie îngrădită. Comparativ cu declarațiile prezentate mai sus, acesta nu are o atitudine agresivă, ci mai degrabă echilibrată în ceea ce privește problema libertății în societatea modernă, civilizată. „E dreptul oricui să se simtă ofensat de ideile noastre despre lume, dar asta nu-i dă dreptul să creadă că vom trăi așa cum vrea el. Eu nu-i dictez starea de spirit, el nu-mi dictează ce cred, ce spun sau ce scriu. Și reciproc. Statul islamic nu are nici o treabă cu ceea ce gîndesc eu, după cum statul laic francez a greșit cînd a obligat femeile musulmane să nu poarte fața acoperită pe stradă. Cum vine, amendă pentru vestimentație? Sîntem perfecți așa cum sîntem, unii cu penițele ascuțite, alții cu burka.”

2 Mass-media internaționale

Reacțiile mass-media din lumea întreagă cu privire la atacurile teroriste de la redacția Charlie Hebdo vin în semn de solidaritate față de Franța și față de săptămînalul satiric. De asemenea ridică problema consecințelor în ceea ce privește libertatea de expresie, dar și temerile ca nu cumva acest eveniment să trezească un interes mai mare pentru mișcările de extremă dreaptă islamofobe, discriminatorii, ș.a.m.d.

2.1 Solidaritate cu Charlie Hebdo

Publicația italiană Corriere della Sera a publicat un articol scris de jurnalistul Ernesto Galli della Loggia, care consideră că victimele omorîte în atacul de la Charlie Hebdo au fost un exemplu clar că „satira împotriva puterii este necunoscută și cea împotriva religiei este de neconceput”. Religia și culturile pot fi înțelese greșit, iar anumite fapte ajung să fie catalogate drept blasfemii, și așa cum au procedat cei doi jihadiști, să omori în numele lui Dumnezeu. „Dacă acesta este Islamul, atunci noi vrem să avem posibilitatea de a-l critica așa cum ne place: cum am învățat să criticăm creștinismul, budismul și alte mii de lucruri. Să avem dreptul de a nu ne risca viața: drept care, printre altele, ne-ar plăcea să-l vedem recunoscut de mai mult de o voce autoritară din acea lume.”

2.2 Reacții dure la adresa săptămînalului satiric

În Financial Times Tony Barber a acuzat publicația de satiră din Franța că a botjocorit și chinuit pe musulmani. De asemenea, critică practicile editoriale ale publicației pe care le consideră provocatoare. „Franța este patria lui Voltaire dar și a nesăbuinței editoriale asumate la Charlie Hebdo. Asta nu înseamnă că ucigașii nu trebuie prinși și pedepsiți și nici nu vrea să sugereze că libertatea de expresie trebuie limitată atunci cînd e vorba de satirizarea religiei. Este doar o constatare că o doză de bun simț ar fi fost binevenită în cazul unor publicații precum Charlie Hebdo sau Jyllands-Posten, care deși pretind că provocările la adresa musulmanilor sînt un demers în favoarea libertății de expresie se comportă de fapt în mod stupid.”

2.3 Atac împotriva libertății de expresie

Un articol de opinie semnat Arthur Goldhammer și publicat de America Al Jazeera începe cu afirmația conform căreia scopul publicației Charlie Hebdo a fost să arate că nimic nu este sacru. Franța este cunoscută pentru „umorul” care nu respectă nimic și pe nimeni. Săptămînalul satiric, la rândul lui, a publicat caricaturi care nu respectau pe nimeni. „Să transformi șocul obscenității [publicației] Charlie în venerație pentru martirii ei înseamnă să transformi revista într-un fel de icoană împotriva căreia iconoclasmul nestăpînit a fost regizat. Dar, așa cum poetul Stéphane Mallarmé a scris despre Edgar Allan Poe, moartea are un mod de a dezvălui esența lucrurilor, și esența Charlie Hebdo a fost de a exprima inexprimabilul în imagini cu puterea de a șoca și ofensa.” Jurnalistul a conchis spunînd: „în umbra tragediei, să nu uităm că Charlie Hebdo a fost șocant, obscen și jignitor, deoarece lumea este la fel de șocantă, obscenă și jignitoare precum tragedia o arată”.

Jihadiștii omoară pentru că vor. Provocările sînt doar o scuză

Padraig Reidy a atacat în The Telegraph spunînd că „trebuie să încetăm să ne mai învinuim pentru teroarea islamistă”, aceștia aleg să omoare nu dintr-un motiv anume, ci pentru că așa vor. „Există tentația de a contextualiza atacurile făcînd trimitere la alienarea resimțită de musulmanii francezi. Această abordare are la bază o aserțiune larg răspîndită. Aceea că atacurile islamice sunt doar reacții, un răspuns la provocările Vestului. Încă din vremea în care Ayatolahul Khomeini promulga o fatwa prin care cerea uciderea lui Salman Rushdie, în 1989, am acceptat ideea că autorii, artiștii, caricaturiștii sînt singuri responsabili pentru atacurile violente îndreptate asupra lor. Expansiunea ISIS ne demonstrează un lucru important, acela că există  o provocare care depășește în mod evident acest punct. Jihadiștii ucid pentru că asta vor să facă. Nu are importanță că ești un caricaturist francez, un copil Yezid sau însoțitorul unui jurnalist: dacă nu ești unul dintre cei aleși ești o țintă. Provocările sînt doar o scuză.”

CONCLUZII

După declarațiile selectate și prezentate în paginile de mai sus putem vedea că atentatul împotriva publicației franceze Charlie Hebdo a divizat oamenii în două tabere: cei care îi găsesc vinovați pe caricaturiștii iconoclaști și cei care îi apără pentru că și-au pierdut viața pentru libertatea de exprimare.

Cei care văd culpabilitatea în caricaturiști merg pe ideea că aceștia au provocat furia jihadiștilor. Neacceptînd caricaturile cu umor, în care era prezentat profetul Mahomed, extremiștii islamici au reacționat destul de dur, ce-i drept. Din acest eveniment nefast ne putem da seama că libertatea de expresie ar trebui să aibă limite atunci când vine vorba despre respectul celor din jur. Mai mult decât atît, religia și valorile ei nu ar trebui să fie obiectul unor calomnii, amenințări care să pericicliteze binele comun al societăților. Fie că vorbim de islamism sau creștinism, nu ne putem bate joc de simbolurile acestor credințe fundamentale. De exemplu, într-un număr al revistei Charlie Hebdo a fost publicată o caricatură care reprezenta Sfînta Treime într-o orgie homosexuală, iar o altă caricatură îl reprezintă pe profetul Mahomed dezbrăcat și invocînd: „Et mes fesses? Tu les aimes mes fesses?”. Prin aceste reprezentări arăți dispreț față de toți cei care-și mărturisesc credința în Sfînta Treime și față de toți musulmanii, nu doar de cei fundamentaliști. Nu te obligă nimeni să fii creștin practicant, ai libertatea de a alege, dar asta nu înseamnă că ai și dreptul de a abuza de libertatea ta pentru a-ți bate joc de crezul altora.

Prin urmare, libertatea de expresie este un drept fundamental care stă la baza unui stat democratic, dar trebuie să avem grijă ca nu cumva această libertate să se transforme în abuzuri prin care să disprețuiești în public valorile religioase ale unor comuniătți. Masacrul de la Paris ne-a arătat că există fanatici care resping atitudinile iconoclaste și nu tratează caricaturile cu simțul umorului. O dată stîrnită dorința de răzbunare, acțiunile acestor personaje pot crea haos și pot atenta la binele comun al societăților.

Capitol VIII

Fața nevăzută a libertății de exprimare

„Liberté, égalité, fraternité”

(motto-ul Franței)

INTRODUCERE

Evenimentele de la 7 ianuarie din Paris pot fi sinonimul unui 11 septembrie european. Lăsînd la o parte numărul victimelor sau modul spectaculos în care au avut loc atacurile, ne gîndim la efecte și reacții. Deși numărul victimelor este mai mic, efectul mediatic este la fel de amplificat. La 11 septembrie 2001, America a fost lovită în cel mai important oraș al său. Teroriștii au pătruns direct în inima centrului financiar, economic și de afaceri al New York-ului. La 7 ianuarie 2015, la Paris, teroriștii au atentat asupra elementelor fundamentale care stau la baza civilizațiilor din Occident: spiritul critic și gîndirea liberă.

Atentatul de la Paris poate fi un rezultat al valului extremist care tinde să submineze Europa. Mai mult decît atît, într-un fel sau altul, un atentat asupra Franței nu ar fi trebuit să pară ceva imposibil. Franța a fost martoră la plecarea unui număr mare de tineri născuți, crescuți și educați pe meleagurile ei, în Siria și Irak, servind religiei musulmane și steagului negru al Statului Islamic. Adepta libertății, a egalității și a fraternității a fost îngenuncheată pentru o zi, iar dezechilibrul s-a resimțit în toată Europa. Întrebări și răspunsuri cu privire la atentatele ce au lovit spiritul critic francez ne privesc pe toți. Dacă lupta împotriva rețelelor teroriste a început și acestea pot fi neutralizate, oare am putea face față însă atentatelor care sînt coordonate de grupuri mici de persoane sau chiar individual? Putem face față unei situații precum celei din Franța, unde doi indivizi se hotărăsc să-și ia arme și să tragă într-o redacție de ziar, iar un alt individ înarmat decide să ia ostatici?

Crimele comise la Paris au trezit repulsii în Europa, și nu numai. Au creat noi dezbateri cu privire la libertatea de exprimare, antisemitism, dar mai ales despre fundamentalismul islamic, care amenință stabilitatea lumii. Masacrul de la Charlie Hebdo, venit ca o răzbunare împotriva caricaturilor cu profetul Mahomed, continuă șirul de atentate teroriste care au avut loc în mod aproape similar și în alte orașe: vorbim de sinistrul 11 septembrie 2001 american, apoi 11 martie 2004 în Madrid, 7 iulie 2005 londonez și lista poate continua cu atentatele de la Ierusalim, Buenos Aires, Boston și Moscova, Beirut, Nairobi, Sidney, Peshawar, Pakistan, Nigeria ș.a.m.d.

Sîntem expuși în fața unui fanatism dominat de ură. Sînt frapante acțiunile ucigașe ale fanaticilor, care în mare parte sînt imigranți din țările islamice. Se presupune că aceștia au pătruns în lumea civilizată din cauza limitărilor dure din țările lor, a bigotismului care întunecă judecata unora dintre adepții islamismului. Și cu toate acestea, imigranții încep să impună legile brutale dominante în țările din care au plecat de bunăvoie. Reacțiile sîngeroase ca drept răspuns pentru publicarea unor caricaturi, care atrag atenția prin impertinență poate, reprezintă în fapt o agresiune provenită din arhaica lege Șaria. O lege neadaptată la epoca din prezent, la democrație, secularism, care mai degrabă pare să fie refractară față de ceea ce înseamnă progres.

In perioada de după atentatul de la Charlie Hebdo s-au tot auzit spusele francezului Voltaire cu privire la dreptul la opinie chiar dacă nu sîntem de acord cu ceea ce se spune. „Părerea ta este exact contrariul părerii mele, dar mă voi lupta toată viața ca tu să ai dreptul să ți-o spui.” Dacă ne raportăm însă la statul islamic, nu putem aplica această regulă, cu riscul care există de a fi etichetați ca împotriviți ai multiculturalismului sau ai corectitudinii în ceea ce privește libertatea, democrația. Cu toate acestea, sîntem martorii unor valori care nu obnubilează teroarea, iar conflictul între civilizații este tot mai vizibil, în ciuda defăimărilor politice asupra acestuia.

Masacrul de la redacția Charlie Hebdo denotă fanatismul cu care au fost gîndite aceste agresiuni sîngeroase de către habotnicii care au pătruns în lumea democratică. Din păcate, „Europa celor șase decenii pentru pace” a fost străpunsă de gloanțele teroriste.

Caricaturile publicate de atîtea ori de publicația franceză Charlie Hebdo au stîrnit reacții și critici vehemente. Dacă răsfoim paginile istoriei francezilor, vom vedea că avem de-a face cu natura iconoclastă a Franței. Nu a absolvit de critici nici pe conducătorii ei, nici pe oamenii bisericii, nic pe marii cărturari.

Manifestările din Orașul Luminilor au adunat la un loc zeci de reprezentanți ai lumii și milioane de oameni, care să reafirme libertatea și integritatea unui popor. În prim-plan se află însă dorința de a se opune unui regim totalitar, în care teroarea și violența să „sugrume” drepturile și libertățile omului. La Paris a început lupta împotriva intoleranței rasiale.

În aceeași perioadă în care a avut loc atentatul de la Charlie Hebdo, scriitorul francez Michelle Houellebecq, și unul dintre cei mai populari romancieri din ultimele decenii, își programase lansarea noului roman intitulat „Soumission” (Supunere), devenit de altfel bestseller în Franța. Imprevizibil sau nu, subiectul cărții prezintă actuala primejdie care a dat startul unui conflict între civilizații: statul islamic. Reținînd mesajul cărții lui Houellebecq, revenim la situația actuală care a trezit dezbateri nu doar în Franța, ci în toată Europa, despre terorism- o primejdie reală. De aici vine întrebarea cum am putea apăra libertatea de exprimare, valoare a lumii occidentale și pentru care se presupune că au murit caricaturiștii de la Charlie Hebdo? Să fie oare atentatul din Paris un început al sfîrșitului libertății de exprimare sau previziunile unui Houellebecq caricaturizat se vor adeveri: „În 2015 îmi pierd dinții… În 2022 sărbătoresc Ramadanul!”?

Terorismul și mass-media: o simbioză

„Nu există, în nici o legislație democratică, în nici o țară civilizată,

libertate de expresie neîngrădită de limite rezonabile și

responsabilități morale. Nu există ”libertate” în sens absolut.”

(Andrei Pleșu)

Hasthag-ul cu „Je suis Charlie Hebdo” este unul dintre cele mai populare din istoria Twitter, fiind folosit cu o rată de 6 500 de ori/minut și de 3, 4 milioane de ori în 24 de ore de la masacru, depășind în zilele următoare 5 milioane de tweet-uri pe internet.

Mass-media ne repetă din ce în ce mai mult cuvintele „teroare”, „terorism”. Publicul, în cea mai mare parte, nu cerne informațiile care îi sînt oferite, ci mai degrabă tratează ca fiind adevărul pur. Munca jurnaliștilor este de a spune adevărul, dar un adevăr din perspectiva lor. Para-mediatizarea evenimentelor de la Paris: atacurile asupra caricaturiștilor, prinderea jihadiștilor, manifestațiile de apoi, nu fac altceva decît să afirme „succesul unei operațiuni teroriste”, care în opinia scriitorului istoric Walter Laqueur, „depinde aproape în totalitate de cantitatea de publicitate pe care o primește”.

Expertul în terorism mai scria în anul 1999 în cartea sa intitulată „The New Terrorism” următoarele afirmații: „s-a spus că jurnaliștii sînt cei mai buni prieteni ai teroriștilor pentru că sînt dispuși să dea operațiunilor teroriste un maximum de expunere. Nu se spune prin aceasta că jurnaliștii ca un grup sînt simpatici teroriștilor, deși poate părea așa. Pur și simplu înseamnă că violența este știre, în timp ce pacea și armonia nu sînt. Teroriștii au nevoie de mass-media, și mass-media găsesc în terorism toate ingredientele pentru o poveste interesantă”.

Sîntem în anul 2015 și aceste afirmații se aplică perfect cazului „Je suis Charlie”. Presa ne repetă într-una „Je suis Charlie”, lupta împotriva terorismului, dreptul la libertatea de exprimare. Este o hipnoză, în care primim informațiile și nu ne mai obosim să luăm în calcul și contextul în care s-a întîmplat tragedia. Vorbim de peste cinci milioane de tweet-uri cu „Je suis Charlie”, milioane de oameni și zeci de reprezentanți politici care au ieșit în stradă în semn de solidaritate pentru caricaturiștii omorîți și pentru libertatea de exprimare. Se presupune că Charlie Hebdo este o publicație de satiră care se folosește de libertatea de exprimare ca un drept ce-i conferă ușurința de a lua în derîdere creștinismul și islamismul. Dar este Charlie Hebdo publicația care într-adevăr apără libertatea de exprimare?

În 2008 publicația de satiră îl concediază pe caricaturistul Siné, după ce a satirizat căsătoria din familia președintelui Nicholas Sarkozy. Fiul acestuia s-a căsătorit cu o evreică. Philippe de Val, editorul săptămînalului, îi cere lui Siné să-și ceară scuze printr-o scrisoare. Dat fiind faptul că refuză este concediat și acuzat de antisemitism. Considerîndu-se lezat, caricaturistul dă publicația în judecată și are cîștig de cauză. Curtea de Apel din Paris cere despăgubiri pentru Siné în valoare de 40 000 de Euro în 2010, ca în 2012 să revină la acest caz și să ridice despăgubirea la 90 000 de Euro a caricaturistului, iar hotărîrea tribunalului să fie împotriva publicației. Mass-media au repetat obsesiv dreptul la libertatea de exprimare a caricaturiștilor de la satiricul Charlie Hebdo. Avînd exemplul din interiorul publicației , mai putem vorbi de o libertate de expresie inviolabilă?

Jurnaliștii, ținte ale răzbunărilor teroriste?

Libertatea de exprimare este un simbol al societății moderne, democratice și mulți jurnaliști au murit în numele lui. 2014 a fost anul în care 66 de jurnaliști și-au pierdut viața în timp ce-și făceau meseria. Este deja arhicunoscută filmarea în care jurnalistul american James Foley este decapitat, la fel și reporterul Steven Sotloff. Un alt caz este cel al fotografului agenției de presă Associated Press și cîștigătoare a premiului Pulitzer, Anja Niedrinhaus. Aceasta este omorîtă în timp ce era pe teren pentru a documenta alegerile prezidențiale din Afganistan. Alți 20 de jurnaliști sînt dați dispăruți în Siria și lista poate continua.

Dar cine erau acei oameni pe care milioane de oameni îi consideră eroi în lupta pentru libertatea de exprimare? Erau caricaturiști. Nu erau obligați să informeze cititorul, nici să lupte pentru dreptate sau schimbare. Ei realizau caricaturi, care presupuneau tratarea lor ca atare, dar care în fapt, nu aveau umor întotdeauna. Nu erau începători în acest domeniu, ci era munca lor de mulți ani. În tot acest timp li s-a cerut să înceteze cu „ironia”, au fost amenințați și dați în judecată.

Mass-media, după masacrul de la Paris, au tot arătat caricaturile care au fost ofensatoare pentru jihadiști. Însă nu trebuie ignorat faptul că și creștinismul a fost jignit. Prima pagină a unui număr din Charlie Hebdo este dedicată Sfintei Treimi, caricaturizată printr-un act pornografic homosexual. Un alt număr prezintă pe Sfînta Fecioară Maria în timp ce îl năștea pe Isus, care avea față de porc. Coperta unui număr ridiculizează demisia papei Benedict al XVI-lea, înfățișîndu-l pe acesta cu un bărbat spunînd: „În sfîrșit liberi!”. Nu ar trebui să fim de acord cu ceea ce au făcut teroriștii la redacția pariziană, pentru că nimic nu scuză o crimă, dar ar trebui să luăm în considerare și ideea că „cine seamănă vînt culege furtună”.

Andrei Pleșu declara în urma tragediei: „cînd știi că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înțelepciune să îi provoci, jucîndu-te cu simbolurile lor, ca și cum ai juca popice. Libertatea de expresie nu e libertatea să-ți pui poalele-n cap și să-ți bați joc de alții. Există limite, care țin și de civilizație și de cultură și de bună cuviință și de civilizație interioară, pînă la urmă. Așa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar. Eu nu spun că e normal să reacționezi cu gloanțe la bezmeticeala unor oameni care se distrează pe socoteala unor tradiții, dar nici nu-i normal să tratezi cu atîta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul și viața spirituală a unor întregi comunități”.

Francezii sînt cunoscuți pentru umorul lor, care nu scapă pe nimeni și care este lipsit de respect. Au și un cuvînt în limba franceză care simplifică explicarea acestei atitudini: gouaille. Umorul lor este transpus pe hîrtie sub forma unor caricaturi adesea indecente la adresa oamenilor politici, a religiilor ș.a.m.d. Principiul că ele simbolizează dreptul la libertatea de expresie a tot circulat prin presă. Însă, așa cum sublinia Andrei Pleșu, „libertatea e, prin urmare, un dar și o capcană. Nu valorifică darul cine nu percepe, cu discernămînt, capcana”. Pentru această afirmație avem exemple din presa internațională. Publicații precum New York Times sau Washington Post nu au publicat niciodată și nici nu au preluat caricaturile „cu pricina” de la Charlie Hebdo sau Jyllands-Postten.

Libertatea de exprimare este percepută diferit în presă, iar acest lucru a fost vizibil în momentul în care unele publicații au ales să reproducă sau să preia caricaturile care au creat scandal în semn de solidaritate și în semn de apărare în lupta împotriva terorismului, iar altele au refuzat. Jyllands-Postten a refuzat din start ideea pe motivul amenințărilor primite atunci cînd a publicat acele 12 caricaturi. Publicații precum New York Daily News, Telegraph, CNN au hotărît să preia o singură fotografie pe care să o publice: o fotografie cu editorul săptămînalului Charlie Hebdo, care ține în mîini o copertă cu o caricatură. Caricatura a fost însă blurată. Agenția de presă Associated Press a ales să nu publice nicio imagine declarînd: „Am adoptat ideea că nu vrem să publicăm discursuri de ură sau imagini care ofensează, provoacă, intimidează sau desacralizează simboluri religioase sau supără oameni din cauza unei probleme religioase sau etnice. Nu credem că e de folos cuiva”.

CONCLUZII

O veche zicală românească spune așa: „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Ce s-a întîmplat la Paris, în Franța și atitudinea caricaturiștilor nu se aseamănă cu vorba românească. Atacatorii au fost oarecum provocați să caute răzbunare și astfel să înceapă masacrul de la Charlie Hebdo. Deși acești fanatici au provocat vîlvă, nu trebuie să judecăm toți musulmanii ca fiind teroriști, cum de asemenea, nu toți francezii pot fi catalogați ca fiind pro Charlie Hebdo. Prințul Charles-Philippe d’Orléans, duce de Anjou a declarat convins: „Charlie Hebdo este o publicație vulgară, disprețund ideile care nu sînt ca ale sale, sub masca libertății de exprimare, își permite toate provocările.[…] Charlie Hebdo este imaginea societății europene de dreapta atee, un aducător de ură și un dușman al respectului și fraternității între oameni, indiferent de diferențele lor, de rasă, culoare, religie”.

Jean-Marie le Pen, președintele Frontului Național din Franța declara la vremea respectivă: „Astăzi este: sîntem cu toții Charlie, eu sînt Charlie. Ei bine, îmi pare rău, eu nu sînt Charlie.” Politicianul consideră că atentatul împotriva revistei satirice Charlie Hebdo este un act care arată „evoluția insecurității în țara noastră (Franța) și responsabilitatea guvernelor de mai bine de 20 sau 30 de ani, deoarece este evident că fenomenul terorist este legat în primul rînd de fenomenul imigrației în masă.”

CONCLUZII FINALE

Terorismul continuă să fie o amenințare reală la adresa umanității. După atentatele din 11 septembrie 2001, s-au depus eforturi pentru a lupta împotriva acestui fenomen. Un alt atentat terorist care să producă o așa mare pierdere economico-financiară nu a mai avut loc de atunci. Însă au existat alte atentate, deși mai mici ca pierderi, cu un impact la fel de mare, mai ales că multe persoane și-au pierdut viața. Terorismul este ceva real, liderii islamiști amenință în continuare că vor să atace Occidentul. Atentatele teroriste pot fi de asemenea rezultatele unor obsesii ale fanaticilor care acționează și fără o comandă centralizată.

Mass-media oferă terorismului publicitatea de care are nevoie, fie din motive comerciale sau pentru că pun libertatea de expresie mai presus. Cazul Charlie Hebdo este un exemplu puternic în acest sens, pentru că au pus libertatea de exprimare mai presus de arme. Au ales să-și asume o libertate de expresie absolută asumîndu-și totodată ce au promovat, ideile lor, afirmațiile lor și caricaturile destul de controversate. Conștienți de pericol, jurnaliștii au continuat să publice caricaturi, nu întotdeauna pline de umor, dar cu ținte precise: indiferent de poziția politică a unui personaj, indiferent de convingerile sau învățăturile religioase ale unui cult. Atitudinea lor este pe de o parte de înțeles. Franța este țara care are o atitudine iconoclastă și astfel își permite să interpreteze libertatea de exprimare în mod propriu. În acest sens, sînt mult mai libertini atunci cînd judecă pe alții și îi tratează la modul „gouaille”. După tragedia care a avut loc redacția publicației de satiră Charlie Hebdo au fost lansate și provocate discuții legate de libertatea de exprimare. Pînă unde vorbim de libertate de exprimare? Există limite? Satira nu are limite?

Democrația presupune egalitate în drepturi, libertate. Dar chiar și așa, libertatea are nevoie de limite. Prin chintesență, „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”. Dacă ceea ce pentru mine înseamnă libertate jignește adevărul/simbolul în care celălalt crede, nu înseamnă că am trecut peste limită?

Globalizarea, multiculturalismul, libera circulație în Europa a permis crearea unor mari diversități în rîndul populației europene. Sînt din ce în ce mai mulți imigranți, care se adaptează sistemului european, cărora li se acordă aceleași drepturi cu ale cetățenilor europeni. Avînd în vedere aceste aspecte, putem spune că Europa se află într-o permanentă schimbare datorată diversității culturale. În acest caz, trebuie să acceptăm că „libertatea absolută, de orice fel, înseamnă anarhie, haos, oameni aruncați unii împotriva altora, moarte. Ca să supraviețuim este esențial, dimpotrivă, să ne acceptăm reciproc, rațional, margini ale libertății”. 

Andrei Pleșu, scria într-unul dintre articolele sale legate de libertate, cu insistență pe libertatea de exprimare: „libertatea de expresie trebuie să fie un permanent subiect de reflecție pentru oricine se manifestă în spațiul public. Nu există, în nici o legislație democratică, în nici o țară civilizată, libertate de expresie neîngrădită de limite rezonabile și responsabilități morale. Nu există ”libertate” în sens absolut.”

Atunci cînd, „de bunăvoie și nesilit de nimeni”, iei în batjocură libertatea religioasă, te aștepți la un răspuns din partea adepților ei. Mai ales cînd provocați la replică sînt musulmanii fundamentaliști. Martori ai evenimentelor nefaste prin care au trecut frații noștri europeni, provocate tot de grupări islamiste, putem deduce că aceștia așteaptă să fie provocați, să aibă un motiv pentru care să creeze haos. Doi frați decid să-și ia arma la subraț și să lovească într-o redacție de ziar. Ar putea fi neutralizat acest tip de atentat? Pot fi opriți acești habotnici la timp? Atentatele teroriste sînt foarte greu de anihilat, dacă nu chiar imposibil. Toate acestea nu înseamnă însă îngrădirea libertății de expresie. Nu spune nimeni să nu îți expui punctul de vedere, să nu faci satiră, dar cînd jignești în mod direct, deja nu mai poate fi vorba de satiră. Cu expresia „Le Coran c’est de la merde” sau ”C'est dur d'être aimé par de cons” nu faci satiră, jignești și provoci. Caricaturile publicate de Charlie Hebdo sînt lipsite de umor fin și nu au absolvit de critici. „Satira trebuie să aibă neapărat umor.”

BIBLIOGRAFIE

Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2003

Constituția României, Editura C.H Beck, București, 2011

Dumitru Titus Popa, Deontologia profesiunii de ziarist, Editura Norma, București, 2000

Gabriela Groza (lector universitar), Deontologie profesională și legislația presei (suport de curs), Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Institutul European din România, București, 2004

Tănase Sîrbu, Etică: valori și virtuți morale, Editura Societății Academice „Matei Teiu Botez”, Iași, 2005

Laura Sitaru, Gîndirea politică arabă: concepte cheie între tradiție și inovație, Editura Polirom, Iași, 2009

Monica Macovei; Adriana Dăgăliță; Dan Mihai, Ghid juridic pentru ziariști, ed. a III-a, ActiveWatch- Agenția de Monitorizare a Presei, București, 2009

Monica Macovei, Libertatea de exprimare, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 10 al Convenției europene pentru Drepturile Omului, în format pdf, Republica Moldova, 2003

Jack P. Gibbs, Conceptualization of terrorism, American Sociological Review, Vol. 54, No.3, (Jun. 1989), pp.329-340

Terorism și mass-media, Revista GeoPolitica, anul III, Nr. 12, Editura TOP FORM, București, 2005

Lucian Boia, Sfîrșitul Occidentului? Spre lumea de mîine, HUMANITAS, București, 2013

Richard Barrett, The islamic state, The Soufan Group, New York, noiembrie 2014

BIBLIOGRAFIE ONLINE

www.mediafax.ro

www.ziare.com

www.adevarul.ro

www.dilemaveche.ro

www.romanialibera.ro

www.gandul.info

www.suplimentuldecultura.ro

www.revista22.ro

www.observatorul.com

www.jurnalul.ro

www.realitatea.net

www.contributors.ro

www.legislatie.resurse-pentru-democratie.org

www.catavencii.ro

www.frontpress.ro

www.cuvantul-ortodox.ro

www.semneletimpului.ro

www.rfi.ro

www.stiricrestine.ro

www.lapunkt.ro

www.inliniedreapta.net

www.historia.ro

www.arduph.ro

www.drepturileomului.ro

www.hotararicedo.ro

www.ec.europa.eu (Comisia Europeană)

www.tolo.ro (blogul jurnalistului Cătălin Tolontan)

www.cabalinkabul.wordpress.com

www.danielpipes.org

www.ccr.ro (Curtea Constituțională a României)

www.bbc.co.uk

www.liberation.fr

www.republique-des-lettres.fr

www.lesinrocks.com

www.lecfcm.fr (Conseil Français du Culte Musulman)

www.cnn.com

www.lemonde.fr

www.humanite.fr

www.france24.com

www.retsinformation.dk

www.nytimes.com

www.thelocal.no

www.corriere.it

www.gatestoneinstitute.org

www.telegraph.co.uk

www.europenews.dk

www.frontpagemag.com

www.publika.md

www.america.aljazeera.com

www.spiegel.de

www.huffingtonpost.co.uk

www.huffingtonpost.fr

www.culturebox.francetvinfo.fr

www.mediapart.fr

www.tempsreel.nouvelobs.com

www.theguardian.com

www.fdesouche.com

www.lefigaro.fr

www.amnesty.org

www.rutherford.org (Rutherford Institute)

www.archive.opm.go (The White House Office U.S)

www.la-couronne.org (Le blog de soutien a la famille royale de France)

www.ft.com (Financial Times)

www.directmatin.fr

www.retsinformation.dk

ANEXE

Caricaturi