.mass Media Si Cultura de Masa. Comunicare Si Democratie In Noul Spatiu Public

Comunicare

.mass Media Si Cultura de Masa. Comunicare Si Democratie In Noul Spatiu Public

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

Argument pentru comunicare într-o societate de masă

În 1967, în „Power, Politics, People”, C. Wright Mills abordează ceea ce numește „trecerea de la comunitatea de publicuri la societatea de masă”, publicul și societatea de masă fiind înțelese ca desemnând doi poli opuși ai stării comunicării și opiniei. În situația socială de public, susține Mills, există „virtual tot atâția oameni care exprimă opinii, cât sunt cei care le primesc”. Organizarea comunicărilor publice este de așa natură încât există posibilitatea imediată de a răspunde la orice opinie exprimată în public. Rezultând dintr-un astfel de schimb, opinia ajunge imediat – dacă este cazul – la o acțiune efectivă contra sistemelor și agenților autorităților astfel încât acestea să nu ajungă să domine publicul. Este, spune Mills, o situație în care există o reală autonomie a publicului.

În concluzie, primul mod de funcționare al societății este expresia comunităților de publicuri al cărei model predominant de comunicare îl formează discuția și care dă posibilitatea participării cetățenilor le dezbaterea publică și la circulația opiniilor (mediile nefăcând altceva decât să anime dezbaterea și să o lărgească, unind, în discuție, mai multe publicuri). La polul opus se situează cel de al doilea mod de funcționare al societății circumscris societății de masă. În societatea de masă, modul predominant de comunicare este acela al mediilor formale. Consecință a birocratizării și centralizării structurilor de putere, a dezvoltării comunicării de masă, societatea de masă îi transformă pe cetățeni în receptori pasivi ai opiniilor. „Într-o masă, cei ce emit opinii sunt într-un număr mult mai mic decât cei care le primesc; comunitatea publicurilor devine o colectivitate abstractă de indivizi care primesc mesajele media”. (apud Jean Padioleau, 1981, 165)

Mass-media își pierde autonomia în raport cu instituțiile. Publicul devine pentru media o simplă piață, cuprinzându-i pe toți cei expuși la mesajele lor. El se transformă într-o „masă uniformizată”, pasivă și manipulată. Deși recunoaște că acest tip de societate de masă poate fi adevărat numai în societățile totalitare, Mills menționează că însăși societatea americană posedă anumite caracteristici ale societății de masă.

Opinia publică este rezultatul discuțiilor publicurilor primare de cetățeni care dezbat afaceri publice, și, deci, expresia unei voințe generale pe care parlamentele o transpun în legi, dându-i astfel, „forță instituțională”. Parlamentul, spune Mills, este instituția de „încoronare a publicurilor primare”. Este o stare a societății în care – legitim – puterea se fundează pe discuția publică și este limitată și controlată de aceasta. Cheia relațiilor guvernării democratice o reprezintă „autonomia, egalitatea și multiplicitate cercurilor de discuție” a asociațiilor și partidelor.

În democrația clasică, autoritatea și justiția sunt bazate pe opinie și discuție liberă. Ele „emană de la societate, concepută ca un mare dispozitiv de discuție liberă”. (ibidem, 166-167) Cu toate acestea, susține Mills, democrația în forma prezentată nu este altceva decât un proiect cvasiutopic, ideal, pe care l-au imaginat gânditorii Epocii Luminilor. Este iluzia conducerii prin participarea tuturor: „Aceste imagini ale democrației clasice sunt încă utilizate ca un mijloc de legitimare a puterii în S.U.A. Totuși, acestea par a fi imagini provenite dintr-o povestire, ele nu corespund deloc cu modelul aproximativ de funcționare a societății”. (ibidem, 167)

Societatea contemporană este „jumătate masă, jumătate public” (Mills utilizează aici termenul de „public” cu o semnificație particulară, desemnând mai degrabă, inexistența publicului clasic). În consecință, spune Mills, în această societate publicul îi reunește pe cei care nu au o identitate politică determinată: patronii, agricultorii și muncitorii. Cu alte cuvinte, publicul include segmentele sociale neorganizate, „non-partizanii într-o lume de interese definite și partizane”. Astăzi, publicul este alcătuit din „gulere albe” și „experții independenți”. Prima categorie înglobează intelectualii, funcționarii nesindicalizați și profesiile liberale. „Experții independenți” alcătuiesc acea parte de „public” care, deși este bine informată, nu ia niciodată o poziție publică tranșantă asupra chestiunilor controversate.

În concluzie, „poziția luată de public este, de multe ori, un vag politic (numită adesea deschidere de spirit sau spirit deschis), o lipsă de implicare în afacerile publice (numite moderație) și un dezinteres profesional (adesea recunoscut ca toleranță)” (ibidem, 168).

CAPITOLUL I

Comunicarea: de la modele cibernetice și lingvistice la modele sociologice

În toate mediile se conștientizează tot mai mult faptul că o societate, o instituție sau o întreprindere se constituie și se mențin datorită și prin intermediul numeroaselor lor procese și rețele de comunicare, care le dau coerență. Lucrurile stau la fel pentru toate relațiile umane… începem a sesiza faptul că acțiunea comunicațională și acțiunea organizațională depind reciproc una de alta.” (Gilles Willet, „La communication modelisée”, 1992)

Inițial, în cercurile științifice, s-afirmat că „totul comunică”, iar comunicarea este un concept fundamental. Astăzi s-a înțeles însă că societatea însăși este o „societate de comunicare”. Comunicarea a devenit substanța societății. (apud Lucien Sfez, „Tautisme”, 147)

Termenul „comunicare”, provenind din latinescul „communis” („a pune în comun”, „a fi în relație”), este utilizat încă din secolul al
XIV-lea cu înțelesul de „a împărtăși”. Odată cu dezvoltarea poștei și a drumurilor, în secolul al XVI-lea, termenului i se adaugă un nou înțeles, acela de „a transmite”. Din secolul al XIX-lea, acest ultim sens al comunicării trece pe primul loc, ca o consecință a dezvoltării tehnicilor moderne de comunicații: tren, telegraf, automobil, telefon. În contextul mijloacelor de comunicare proprii secolului al XX-lea – radio, cinema, televiziune – comunicarea se transformă în „comunicare-difuzare”, termen combinat care reține atât „interpretarea de comunicare umană, naturală, cât și activitățile mediate de tehnică”. (J.Missika, D.Wolton, 1983, 153 apud I.Drăgan, 1996, 10)

Sensul termenului de comunicare este, astfel, schimbat ca urmare a apariției comunicării tehnice pe lângă cea naturală: pe lângă ideea de „împărtășire” a unor mesaje, comunicarea va fi dublată de ideea de „transmitere” (comunicare instrumentală). Înțelesurile noțiunii de comunicare se diversifică și se nuanțează odată cu multiplicarea activităților, formelor și mijloacelor de comunicare. Există mai multe tipuri de comunicare legate de om și de activitățile umane (apud I.Drăgan ed.cit., 10-11):

1) comunicarea directă, este cea interpersonală și se bazează pe tehnici primare (cuvânt, gest, mimică). Trebuie să menționăm că tehnica este modul de transmitere și difuzare de mesaje, asigurând efectiv comunicarea între indivizi.

2) comunicarea indirectă, bazată pe utilizarea unor tehnici secundare de transmitere a informației (ca tehnici secundare amintim scrierile, tipăritura, sistemele grafice, semnale transmise prin unde hertziene etc.). Se disting patru categorii în comunicarea indirectă: comunicarea imprimată (presă, reviste, carte etc.); comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică); comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice); comunicarea radiofonică (radio, TV cu suport undele hertziene).

3) comunicarea intrapersonală, desfășurată în „forul interior” al fiecărui individ (este monologul nostru cu noi înșine) ;

4) comunicarea interpersonală este dialogul dintre două sau mai multe persoane aflate „față în față”. Este o comunicare directă și personalizată. În comunicarea interpersonală, feed-back-ul funcționează imediat, direct și continuu.

5) comunicarea de grup sau comunicarea în organizații este așa numită „comunicare organizațională” înțeleasă ca circulație a informației de la o treaptă la alta în ierarhia organizațiilor. Presupune unirea oamenilor pentru a dezbate și a hotărî într-o anumită problemă, pentru o activitate în comun.

6) comunicarea de masă este definită ca producerea și difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituționalizat, către un public variat și numeros. Realizarea efectivă a comunicării implică mai multe elemente și un proces complex de elaborare și difuzare a mesajelor, o artă și o știință a comunicării. Comunicatorii devin persoane specializate care trebuie să știe ce și cum să transmită.

A. Silbermann (1981, 30) precizează că orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:

o relație între cel puțin doi parteneri ;

capacitatea de a emite semnale

capacitatea de a recepta semnale (mesaje) ;

folosirea unor semnale, semne și simboluri pentru a putea comunica un anumit „înțeles” (un mesaj) ;

un canal (mijloc, suport) al comunicării, de la vocea umană la undele hertziene folosite în radio și teledifuziune ,

existența unui izomorfism al semnificațiilor pentru receptarea corectă a mesajului.

Citând-l pe Ch.Osgood, A.Silbermann definește comunicarea ca rezultat al interacțiunii elementelor sus-menționate: „există comunicare când un sistem, o sursă influențează stările sau acțiunile altui sistem, ținta și receptorul, alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu receptorul.” (ibidem, 31)

În „A Vocabulary for Talking about Communication”, Ch.Osgood subliniază că „în sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă”. În Oxford English Dictionary, comunicarea este definită simplu ca „faptul da a da, a transmite sau a schimba semne”. Pentru Ion Drăgan (ed.cit., 12), comunicarea este „interacțiune, interpretare comună, relație, acțiune, efect de reducere a incertitudinii într-o situație dată, echivalența dintre codificare (la sursă) și decodificare (la destinatar)”.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, au fost elaborate, succesiv, mai multe modele teoretice ale comunicării, inspirate de diferite științe: matematică, fizică, informatică, cibernetică, psihologie, sociologie, lingvistică, semiotică.

Unul dintre cel mai incitante modele – și care a avut un impact major în dezvoltarea ulterioară a teoretizării comunicării – este „modelul Shannon și Weaver” (1949) sau modelul teoriei informației. Norbert Wiener – fondatorul ciberneticii –, matematicianul Claude Shannon și teoreticianul comunicării W. Weaver vor impune noțiunea de „informație cuantificată” (măsura informației): „bit”-ul, ca măsură a informației.

În modelul teoriei informației (sau „teoria matematică a comunicării”), informația este înțeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis, transportat” de la emițător către receptor, mai precis ca măsură a incertitudinii dintr-un sistem”. (apud G.Willet, ed.cit., 179) Informația nu se identifică cu semnificația a ceea ce este transmis. Comunicarea este doar o „transmitere de informație” înțeleasă ca „transmitere de semnale” de la un emițător către un receptor prin intermediul unui canal. Comunicarea este identificată cu informația, iar aceasta cu transmiterea de semnale. Cu alte cuvinte, în optica teoriei matematice, a comunica înseamnă a transmite un semnal (o informație) care este primit. Unitatea de măsură a comunicării este de natură binară („binary-digit” sau „bit”), cea ce înseamnă că transmiterea informației (emiterea și receptarea semnalelor) se realizează sau nu. (apud I. Drăgan, ed.cit., 13) Noțiunea de mesaj ocupă un loc marginal în modelul matematic al informației. Noțiunile principale ale acestui model sunt cele de emițător, receptor, canal, cod (dispozitive tehnice de codificare, transmitere și decodificare a informației).

C. Shannon atrageimpune noțiunea de „informație cuantificată” (măsura informației): „bit”-ul, ca măsură a informației.

În modelul teoriei informației (sau „teoria matematică a comunicării”), informația este înțeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis, transportat” de la emițător către receptor, mai precis ca măsură a incertitudinii dintr-un sistem”. (apud G.Willet, ed.cit., 179) Informația nu se identifică cu semnificația a ceea ce este transmis. Comunicarea este doar o „transmitere de informație” înțeleasă ca „transmitere de semnale” de la un emițător către un receptor prin intermediul unui canal. Comunicarea este identificată cu informația, iar aceasta cu transmiterea de semnale. Cu alte cuvinte, în optica teoriei matematice, a comunica înseamnă a transmite un semnal (o informație) care este primit. Unitatea de măsură a comunicării este de natură binară („binary-digit” sau „bit”), cea ce înseamnă că transmiterea informației (emiterea și receptarea semnalelor) se realizează sau nu. (apud I. Drăgan, ed.cit., 13) Noțiunea de mesaj ocupă un loc marginal în modelul matematic al informației. Noțiunile principale ale acestui model sunt cele de emițător, receptor, canal, cod (dispozitive tehnice de codificare, transmitere și decodificare a informației).

C. Shannon atrage atenția că nu trebuie să confundăm cantitatea de informație cu semnificația informației. Ideea fundamentală a lui Shannon rezidă în faptul că, un mesaj, având o slabă probabilitate (deci o mare improbabilitate) este mai informativ, pentru că este mai neașteptat. În acest sens, el conține mai multă informație decât un mesaj previzibil.

Modelul cibernetic al comunicării va dezvolta ulterior, modelul informatic (matematic), oferind astfel, primul mare model teoretic de unificare a științelor umane, naturale și tehnice în jurul unei paradigme a comunicării. „Potrivit acestui model, comunicarea umană este analogă unui dispozitiv de comunicare între mașini capabile să transmită și să interpreteze ordine (să reacționeze la semnalele primite). Schema comunicării este următoarea: orice sistem (mașină, organism, organizație) este ca o „cutie neagră” dotată cu o „intrare” (input) și o „ieșire” (output) și care posedă o funcție de transformare permițând anticiparea efectului („ieșirii”) pornind de la „intrare”.

Odată cu dezvoltarea ciberneticii, în abordarea comunicării sunt introduse concepte noi ca cele de feed-back, autoreglare, homeostazie, redundanță ș.a. În esență, și în modelul cibernetic comunicarea este asimilată unei transmiteri de informație. Noutatea constă în descoperirea faptului că circulația informației conferă sistemelor capacitatea autoreglării și homeostaziei prin mecanismul feed-back-ului, al interacțiunii dintre „intrări” și „ieșiri”.

Și modelului cibernetic îi lipsesc problemele sensului, intenționalității și intercomprehensiunii proprii comunicării umane. Cu toate acestea, subliniază J.M.Besnier (1991, 46-47) atât modelul matematic cât și cel cibernetic au marcat avansuri importante: comunicarea este transmitere de informație, acest produs este cuantificabil; câmpul fenomenelor comunicaționale este susceptibil de a fi supus „modelizării integrale”. De abia în anii ’80 au fost formulate modele matematice integratoare care exprimă mai profund logica proceselor de comunicare.

Modelele lingvistice iau în considerare dubla situație (informațională și simbolică) a mesajului, acesta situându-se la intersecția celor două procese – de comunicare și de reprezentare.

Observăm că modelele lingvistice redau comunicării dimensiunea simbolică înțeleasă ca transmitere de mesaje (conținuturi cu sens) cu ajutorul limbajului, care se bazează pe coduri specifice. Pentru teoreticienii lingviști ai comunicării, mesajul are o dublă dimensiune.

1) Prima se referă la faptul că mesajul este un element al „circuitului comunicațional”: trimis de către emițător, el circulă printr-un canal și ajunge la receptor (este, să spunem, o „informație” care circulă între cei doi poli ai circuitului comunicațional) ;

2) Sub alt aspect, mesajul poate fi, totodată, descris ca element al unui „proces de reprezentare”, ca intermediar între o realitate și imaginea acestei realități (realitatea la care mesajul se referă sau la care „trimite”). (ibidem)

Construind primul proiect al unei „teorii generale a sistemelor de semnificații” și inițiind studierea „vieții semnelor în sânul vieții sociale”, elvețianul F. de Saussure descoperă că limbajul are o structură semiologică autonomă. El dă expresia definitivă a autonomiei limbajului (cuvintelor): semnul lingvistic (cuvântul scris sau rostit) nu este un lucru și un nume, ci un concept (semnificat) și o imagine acustică (semnificant, cuvântul rostit-scris). Saussure descoperă deci că limbajul are o structură semiologică autonomă, precizând că limba este cel mai important dintre sistemele de semnificare”. Cel care consacră ideea că limbajul reprezintă modelul comunicării prin excelență este reprezentantul structuralismului Claude Lévi-Strauss. În 1958, în „Antropologia structurală”, Lévi-Strauss ajunge la concluzia că lingvistica și modelul structural al limbajului au valoarea unui model sociologic general, si deci, că diferitele niveluri ale vieții sociale funcționează după modelul comunicațional al limbajului.

În cadrul disciplinelor ce studiază modelele lingvistice și semiotice asupra comunicării se constituie așa-numita „trilogie a lui Morris” ce relaționează sintaxa cu semantica și cu pragmatica. Dacă sintaxa se referă la studiul raporturilor între semnele însele, semantica are ca obiect al cunoașterii studiul semnelor în raport cu ceea ce ele reprezintă (semiotică). Pragmatica este studiul semnelor în raport cu cei care le utilizează, „ceea ce revine la studierea prioritară a interacțiunii dintre emițător și receptor, mai precis asupra contextului comunicării, a condițiilor și posibilității intercomprehensiunii.

În modelul lingvistic clasic al comunicării elaborat de Roman Jakobson (1963), componentele „actului comunicării verbale” sunt următoarele :

Referent

Mesaj

Canal

Cod

Emițătorul – este locutorul care emite mesajul (într-o conversație pot fi mai mulți emițători);

Receptorul – sau destinatarul, primește mesajul transmis (pot fi mai mulți receptori);

Mesajul – constituit dintr-un ansamblu de semne lingvistice, adică un enunț;

Canalul – asigură contactul sau conexiunea dintre emițător și destinatar;

Codul – constituit dintr-un ansamblu de semne și o combinație a lor, comune atât codificatorului cât și decodificatorului (limba franceză pentru doi locutori francofoni);

Referentul – este format din elemente ale mediului:

emițătorului și receptorului și din,

cele actualizate de mesaj;

Referentul situațional: persoanele și obiectele prezente în momentul comunicării;

Referentul textual: realul absent, actualizat de mesaj.

Funcțiile comunicării orale. În modelul R.Jakobson, cele șase elemente ale comunicării generează 6 funcții, fiecare fiind centrată pe un element :

(Sursa: I. Drăgan, ed.cit., 20)

Cele șase funcții se îmbină, uneori fiind asociate (este cazul funcțiilor expresivă și poetică).

1) Funcția referențială este centrată pe referent și are ca scop retrimiterea la referenții situațional și textual. Este fundamentul celei mai mari părți a mesajelor și se recunoaște după întrebuințarea persoanei a III-a (el, ei) și a pronumelui neutru (acela sau acesta). Un exemplu simplu ar fi anunțarea prin porta-voce a plecării unui tren: „trenul rapid de la Constanța în direcția București se află garat la linia 1 și va pleca din stație la ora 7”.

2) Funcția expresivă este centrată pe emițător și permite acestuia să-și comunice impresiile sale, emoțiile, judecățile asupra conținutului mesajului. Se relevă prin tonul, debitul, intonațiile și ritmul discursului și se recunoaște după întrebuințarea interjecțiilor și a persoanei a I-a (eu, noi). R. Jakobson dă exemplul unui actor moscovit care a interpretat mesajul „astă-seară” în 40 de moduri diferite.

3) Funcția conativă este centrată pe receptor și are ca scop atragerea directă a atenției receptorului care trebuie să se simtă interesat de mesaj. Această funcție se recunoaște după utilizarea persoanei a II-a (tu, voi), a vocativului, imperativului și a interogațiilor. Exemplele sunt numeroase: „Feriți-vă!”, „Ascundeți-vă!”, „Ați văzut notele acestea?”.

4) Funcția fatică este centrată pe canal și permite stabilirea, menținerea sau întreruperea contactului fizic și psihic cu receptorul. Permite verificarea trecerii fizice a mesajului și se recunoaște după întrebuințarea cuvintelor goale sau golite de sens (bine, da!, ah!), a repetițiilor (a conversațiilor goale despre timp, formule de politețe etc.).

5) Funcția metalingvistică este centrată pe cod și permite definirea sensului termenilor pe care receptorul nu-i cunoaște. Apare după termenii „adică”, „cu ale cuvinte” etc. (este cazul comunicărilor pedagogice, a expozeelor științifice).

6) Funcția poetică este centrată pe mesaj și permite vizarea masajului ca atare, punând accentul pe parte „palpabilă a semnelor”. Cu alte cuvinte, desemnează plăcerea aproape fizică provocată de articularea sunetelor mesajului, de construcție a mesajului prin arta locutorului (încântarea produsă de construcția mesajului). Este cazul în care ne place un mesaj pentru că „sună bine”.

Pentru producerea și transmiterea mesajelor este nevoie de semne. Schimbul de semne devine comunicare atunci când reușește transmiterea unor mesaje, adică atunci când semnele sunt astfel înlănțuite încât să producă un sens. „Mâine” nu este un mesaj, și nici „Ion” sau „sosește”. Dar „Ion sosește mâine” este un mesaj.

G. Willett (ed.cit., 114) definește semnul ca „o realitate perceptibilă (A) care reprezintă alt lucru (B) decât ea însăși și căreia i se poate substitui”. Percepția lui (A) provoacă, în mare parte, aceleași comportamente ca și percepția lui (B). Astfel, spune Willett, harta unei țări (A) nu este chiar țara respectivă (B), dar ne permite să cunoaștem multe caracteristici ale țării respective: geografie, populație, economie etc. Semnele sunt un element esențial în stocarea cunoștințelor, a informației. „Datorită semnelor umane, care permit schimbul, acumularea și transmiterea experienței și a cunoașterii, societățile umane au putut dezvolta culturi definite și au putut să-și făurească istoria.” (ibidem, 114) În concluzie, un semn este o realitate perceptibilă care poate substitui pentru receptor un alt lucru. Semnul are ca principale funcții informarea, comunicarea și acțiunea eficace (prin informațiile și mesajele stocate și comunicate). (apud G. Willett, ed.cit., 115)

Semnele pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii. Astfel, după natura lor fizică, putem vorbi despre semne sonore (acustice), gestuale, chimice. Semnele mai pot fi auditive, vizuale, gustative, tactile, olfactive. După natura legăturii dintre semn și referent (realitatea la care trimite), semnele pot fi naturale (fumul este semn al focului), convenționale sau artificiale (cuvântul foc). Între cuvântul „foc” și „referentul foc” (focul fizic) „legătura nu este nici naturală, nici necesară, ci convențională. Prin convenție, cuvântul foc desemnează focul fizic. Semnele artificiale se bazează pe o convenție, iar învățarea ne permite să le „citim” sau să le „decodificăm”. Este, deci, un semn în care s-a instituit convențional legătura între (A) și (B), iar decodificarea se bazează pe învățare”. (I. Drăgan, ed.cit., 21)

Pentru transmiterea mesajelor este nevoie de coduri de comunicare, acestea reprezentând unirea a două componente: un repertoriu de semne și reguli de asamblare a acestor semne, care permit producerea de mesaje semnificative (inteligibile și purtătoare de informație). Codurile lingvistice sunt limbile naturale (oricine știe, de exemplu, engleza, cunoaște codul acestei limbi). Codul fiecărei limbi naturale cuprinde pe de o parte un repertoriu de cuvinte (lexic, vocabular) și pe de altă parte un ansamblu de reguli (gramatică și sintaxă). Prin respectarea codului unei limbi se pot compune și comunica unui receptor mesaje semnificative.

Codificarea și decodificarea mesajelor implică procesul de interpretare, acesta constând în sensul pe care receptorul îl dă mesajului în funcție de contextul comunicării (în care intervin personalitatea, experiența, starea de spirit, sentimentele reciproce). Este un fapt general acceptat că, prin decodificarea unui mesaj aflăm semnificația mesajului, iar prin interpretare îi atribuim sensul nostru. „Semnificația este oarecum mesajul obiectiv, în timp ce sensul se referă la ceea ce facem noi cu mesajul respectiv (cum reacționăm noi – verbal, comportamental – la un mesaj)”. (I. Drăgan, ed.cit., 23) De aici tragem concluzia că, în procesul comunicării, receptorul este activ: el percepe, decodifică și interpretează mesajele în funcție de contextul comunicării (personal, grupal, social, cultural). Concluzia generală a abordărilor proprii domeniilor științifice ale semioticii și pragmaticii este aceea că o comunicare reușită este aceea în care „ceea ce” a voit să spună locutorul este corect „decodificat” la nivelul receptării.

Semiologia lui R. Barthes oferă un model de studiere a mesajului pentru a identifica structura acestuia. E. Véron demonstrează necesitatea unei redefiniri a comunicării. Pragmaticile comunicării aduc în planul analizei subiecții participanți la comunicare, acordând contextului un rol decisiv în intercomprehensiune. Problematica sensului este și ea esențială. J. Besnier referindu-se la complexitatea situațiilor de comunicare arăta că „pentru a revela sensul trebuie evocat nu numai contextul enunțării, ci și competențele culturale ale interlocutorilor, determinările lor psihologice, ca și filtrele de interpretare pe care ei le interpun între mesajele pe care le schimbă între ei”. (1991, 46-47)

Modelele „comunicaționale” (sau anti-reprezentaționiste) sunt contribuții recente, animate de ambiția de a depăși modelele clasice („informaționale” și „lingvistice”) ale comunicării. În optica reprezentanților Școlii Californiene de la Palo Alto, comunicarea nu este doar un simplu mod de a exprima și de a explica realitatea. Cea mai periculoasă iluzie, spun aceștia, este aceea de a crede că nu există decât o singură realitate. „În fapt, ceea ce există nu sunt decât diferite versiuni ale acesteia, dintre care unele pot fi contradictorii, toate constituind efecte ale comunicării și nu reflectarea unor adevăruri obiective și eterne.” (1972, 38) „Realitatea” socială este o „ordine” a semnificației și valorilor, a atribuirii de semnificații, care sunt, la rândul lor, un produs al interacțiunilor și al comunicării (ordinea impusă de stopul roșu rezidă în atribuirea unei semnificații: interdicția de a traversa pe roșu).

Abordarea comunicațională a Școlii de la Palo Alto, precum și „pragmatica universală” propusă de Jürgen Habermas, aduc în prim plan faptul că, nu se poate reducerea doar la transmiterea informației sau a mesajelor prin codificare și decodificare sau prin indicații ale intențiilor comunicative. Comunicarea trebuie înțeleasă ca o comprehensiune reciprocă, ca intercomprehensiune (acces la subiectivitatea altuia la intențiile și motivele sale). Paradigma comunicațională (analiza fenomenelor sociale în termenii comunicării) presupune a considera obiectivitatea lumii comune, subiectivitatea unei colectivități și socialitatea conduitelor, faptelor și evenimentelor, ca emergențe intenționale, ca „realizări sociale implicând operații și o activitate organizată, concertată, un mediu de intersubiectivitate constituite din așteptări normative și morale, criterii de judecată și ierarhii de valoare în emergență continuă și pe care membrii colectivităților și le impun reciproc printr-un acord tacit, supus exigențelor coordonării acțiunii”.
(I. Drăgan, 1996, 27)

Jean-Nöel Kapferer (1990/2002, 14-46) atrage atenția asupra faptului că noile modele, el se referă în special la teoriile persuasiunii, se îndepărtează de cele inițiale: „Modelele anterioare aveau în vedere două aspecte ale comunicării – transmiterea și decodificarea semnelor. Modelul persuasiunii adaugă un al treilea aspect: utilizarea semnelor de către cei ce le primesc. Cercetarea actuală în domeniul persuasiunii se bazează pe cadrul conceptual propus de psihologul C. Hovland și echipa sa de la Universitatea Yale. Aceasta stă la baza majorității modelelor actuale ale persuasiunii, dintre care cel mai cunoscut este elaborat de
W. McGuire, un elev al lui Hovland.” (ibidem, 47)

Într-un alt registru, G. Willett (ed.cit.,132) subliniază că abordarea și definirea comunicării se vor îmbogăți prin elaborarea unor modele complexe care iau în considerare „circularitatea cominicării (alternanța participanților la procesul de comunicare în rolurile de emițător și receptor), deosebirile individuale în stăpânirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor și al atitudinilor în procesul comunicării, importanța contextului social și cultural al schimbului, inclusiv în cazul comunicării de masă”. Comunicarea este nu numai circulară (implicând, în mod esențial, feed-back-ul) dar și continuă, presupunând o interacțiune neîncetată între indivizi, desfășurată simultan prin multiple canale și prin mijloace variate.

Reîntorcându-ne la modelul persuasiunii propuse de Kapferer, acesta aparține, așa cum am menționat, Universității Yale. „Modelul medierilor multiple” concepe procesul persuasiunii ca pe o înșiruire de faze, fiecare reprezentând o etapă foarte importantă în evoluția fazelor următoare. Redăm cele 6 faze care se disting în cadrul procesului persuasiunii, așa cum au fost ele descrise de către W.McGuire (apud
J. N. Kapferer, 1990/2002, 47-48).

a) O fază de expunere la mesaj. Pentru ca o persoană să poată prelucra o informație, trebuie ca mai întâi să fi intrat în contact cu informația, de exemplu răsfoind o revistă, privind la televizor, ascultând radioul, mergând la slujbă la biserică etc.

b) O fază în care se acordă atenție mesajului. Numeroși stimuli ne rețin permanent atenția, dar această este selectivă. Este important, deci, ca persoanei să i se fi atras atenția asupra mesajului: editorialul politic din revistă, spotul publicitar de la televizor privind protecția consumatorilor, predica preotului etc.

c) Atenția este necesară, dar nu suficientă pentru faza de comprehensiune. În acest studiu, individul desprinde semnificația semnelor vizuale sau auditive care îi sunt transmise și cărora le-a acordat atenție.

d) Faza următoare privește acceptarea sau respingerea opiniei prezentate prin intermediul mesajului.

e) În cazul în care publicul a adoptat o atitudine nouă sau și-a format o nouă opinie în urma fazei (d) se pune problema persistenței schimbării.
Cu excepția unor circumstanțe mai speciale, schimbările de atitudine în urma expunerii la un mesaj sunt întotdeauna provizorii; se revine la atitudinea inițială.

f) Modelul cuprinde o a șasea fază, în care individul acționează pe baza noii sale opinii, de exemplu atunci când se duce să se vaccineze împotriva gripei, atunci când votează pentru un anume candidat politic sau când cumpără noul suc cu gust ciudat. În general, putem spune că primele trei faze corespund unui proces de receptare tehnică și semantică a mesajului iar următoarele trei țin de un proces general de acceptare.

Modelul de la Yale concepe persuasiunea ca reprezentând ansamblul acestor faze, și nu o fază anume. Fiecare fază în parte este absolut necesară, dar nu suficientă. Această formalizare a procesului persuasiunii ne permite să înțelegem mai bine distincția între un caz care ține de educație și unul care ține de persuasiune, de exemplu. Persuasiunea este concepută ca o succesiune de două procese: un proces de receptare a informației și un proces de acceptare sau respingere, plecând de la informația astfel primită. Chiar dacă receptarea mesajului se face în condiții perfecte (adică mesajul a fost înțeles exact), „persuasiunea va fi egală cu zero dacă sensul mesajului nu este acceptat.” Pentru a sublinia acest postulat, Kapferer dă un exemplu, devenit celebru în teoria comunicării. Când Albert Einstein vorbea despre implicațiile energiei atomice asupra viitorului omenirii, autoritatea sa era atât de mare încât, practic, era imposibil să nu fii de acord cu el. Dacă același mesaj ar fi fost pronunțat de Belmondo, ar fi fost mult mai greu ca el să obțină acordul publicului. În acest al doilea caz este nevoie de un efort mai mare de acceptare. (p.49)

Altfel spus, în funcțiile de situațiile de comunicare, succesul comunicării, măsurat prin gradul în care auditoriul împărtășește opiniile celui care comunică, depinde în mod inegal, de cele două faze, receptarea și acceptarea. Fiecare dintre ele intervine mai mult sau mai puțin în favoarea sensului comunicării. Succesul pedagogic al unui profesor – investit cu autoritate – depinde de capacitățile de receptare ale fiecărui elev. Când problema care se pune este însă de a împărtăși o opinie – și deci, nu este vorba despre fapte sau date – vorbim despre persuasiune. În acest caz, faza de acceptare – respingere înclină mai mult în favoarea reușitei comunicării decât faza receptării. „Spunem deci despre o situație de comunicare că ține de nivelul de pregătire atunci când greutățile legate de receptare sunt superioare acceptării și că ține de persuasiune în caz contrar”. (p. 49)

Propaganda, subliniază Kapferer, ține de nivelul de cultură al individului. De exemplu, actele de comunicare din domeniul politic, filosofic și social, în China populară, țin de nivelul de educație. Într-un stat care deține monopolul informațiilor, stocul de contra-informații deja achiziționate este minim și, în consecință, cetățenii dispun de puține mijloace de a critica, deci problema acceptării mesajelor este minimă. Distincția pe care o face Kapferer între educație și persuasiune conduce la ideea că, luate în ansamblu, toate actele de comunicare care incită la consum țin de educație: publicul nu a fost obișnuit să gândească altfel, ca urmare a consensului în favoarea consumului. Paradoxul constă în aceea că sensul actelor de comunicare ale organizațiilor consumatorilor ține tot de educație: succesul acestora depinde mai ales de difuzarea lor (faza de receptare), căci, o dată cunoscute, ele sunt acceptate.

Perspectiva importanței relative „a receptării și acceptării-respingerii” explică de ce publicitatea cere mai mult atât în planul receptării, cât și în planul acceptării, pentru că, așa cum remarcă McGuire, înțelegerea unui mesaj publicitar nu înseamnă în mod automat acceptarea sa. Etapa receptării în domeniul publicitar este foarte importantă, susține McGuire. Pentru a ușura receptarea, mesajele sunt simplificate foarte mult, sensul lor fiind, în general, evident, prin redundanța cuvintelor-imagine și a repetițiilor. În concluzie, modelul de la Yale concepe procesul persuasiunilor ca pe o succesiune de operații efectuate asupra informației la care este expusă persoana. Persuasiunea nu se limitează la acceptare-respingere „ci înglobează și contopește toate celelalte faze”. (W. McGuire, 1968 apud J.N.Kapferer, 1990/2002, 48)

Modelul medierilor multiple afirmă că, o persoană, cu cât este mai inteligentă, prin nivelul său de educație, cu atât se expune mai mult la cele mai diverse informații, și cu cât își poate fixa atenția un timp mai îndelungat, cu atât înțelege mai bine sensul mesajelor. În consecință, „inteligența și susceptibilitatea de a fi persudat pot merge mână în mână, deoarece inteligența facilitează expunerea și receptarea”. (Kapferer, ed.cit., 50) Contribuția modelelor comunicării propuse de Școala de la Yale nu se rezumă numai la specificarea mediatorilor persuasiunii. Teoreticienii americani au realizat prima tipologie a tuturor variabilelor ce influențează procesul persuasiunii. Tipologia variabilelor propusă de către Shannon și Weaver (care sugeraseră patru feluri: natura și calitățile sursei sau ale celui care comunică, ale mesajului, ale canalului sau mediului, precum și cele ale destinatarului) este preluată de către H.Lasswell: „cine ce spune, cui, cum și cu ce efecte?”

Pentru studiul și înțelegerea fenomenului de persuasiune este necesar să se realizeze o analiză a modului în care variază efectele persuasiunii în funcție de caracteristicile sursei, ale mesajului, canalului și receptorului.

1) Calitățile sursei sunt credibilitatea, farmecul sau atracția pe care o exercită și puterea sa. (apud J.N.Kapferer, ed.cit., 51) Grade de atracție diferite au fost obținute, în general, variind similaritățile dintre sursă și public sau alegând surse care să corespundă mai mult sau mai puțin nevoii publicului de a se identifica cu sursa. „Variabila putere a sursei se referă la capacitatea de a controla publicul, la preocuparea de a determina publicul să urmeze recomandările și la capacitatea de a observa gradul de conformism al publicului”. (ibidem, 51)

2) În ceea ce privește mesajul, cercetările asupra efectelor variațiilor lui au avut în vedere fie conținutul său (cercetări efectuate în legătură cu simțul umorului, cu teama de consecințe sociale sau fizice, cu diferența dintre punctul de vedere evidențiat de mesaj și cel al audienței), fie structura acestuia (în acest caz, cercetările au analizat consecințele prezenței sau absenței concluziilor explicite, ale menționării sau nemenționării argumentelor părții adverse, ale ordinii de prezentare, ale modului de organizare a mesajului, ale repetițiilor).

3) Kapferer subliniază că cercetările asupra factorului canal s-au centrat pe diferențele rezultate din modalitatea de percepție (văz, auz), din contextul în care are loc comunicarea (comunicare interpersonală, de grup sau prin mijloace de comunicare în masă) și din diferitele media. (ed.cit., 51)

4) Caracteristicile receptorilor influențează efectele mesajului. Aceste caracteristici pot fi grupate în clase distincte: factori socio-demografici (vârstă, sex, stil de viață, poziție socio-economică); factori privind abilitatea și complexitatea capacității cognitive (inteligență, stil propriu de înțelegere), factori de personalitate (anxietate, extraversie, introversie), un factor general care privește însușirea de a se lăsa convins, precum și factori specifici (atitudini, interese și păreri ale publicului, gradul de implicare în subiectul mesajului etc.)

Fie luate pe rând, fie în combinație, rolul acestor variabile în comunicare a fost studiat în cadrul a sute de experimente. Modelul de la Yale, concluzionează Kapferer, „s-a dovedit a fi o rampă de lansare pentru viitoarele cercetări”. (ibidem)

G.Willett 81992, 74) face o observație interesantă și cu profunde înțelesuri, și anume aceea că „toate disciplinele care se ocupă de societatea umană și de comportamentul uman trebuie să se ocupe și de comunicare”. Fiecare dintre științele umane contribuie, astfel, cu anumite elemente la ansamblul cunoștințelor asupra comunicării umane, de la psihologie la antropolgie, de la sociologie la economie, de la filozofie la politologie, nemaivorbind de lingvistică și de studiile literare. Evident, apare dificultatea de a elabora o teorie „unificată și sistematică a comunicării umane”. Și modelele sociologice ale comunicării, în ciuda ambiției lor sintetice, utilizează „cărămizile oferite de teoria informatică, matematică, lingvistică, etnologie etc.

De aceea I.Drăgan (1996, 29) propune ca atunci când vorbim despre comunicare în sociologie să înlocuim sintagma „modele sociologice” cu aceea de „modele elaborate de către sociologi”. Deși tributare achizițiilor altor științe umane, modelele sociologice ale comunicării au în comun două idei fundamentale:

1) nu există în societate, în sfera umanului un domeniu, un câmp separat și autonom al comunicării: aceasta este parte integrantă a societății, a însăși constituirii, organizării și funcționării societății. Interacțiunile umane sunt fapte sociale cu caracter comunicațional;

2) comunicarea este chiar procesul social fundamental: faptele sociale – de la grupuri, instituții și organizații până la marile comunități umane se constituie și există în virtutea unor procese comunicaționale. Societatea sau ceea ce numim faptele sociale nu există în afara comunicării.

Amintim patru dintre „modelele elaborate de către sociologi”:

Modelul Wilbur Schramm pleacă de la premisa că esența comunicării constă în „punerea de acord a receptorului cu emițătorul cu privire la un mesaj” (un părinte îi spune copilului să nu atingă plita încinsă că frige; prin radio, populația dintr-o zonă este anunțată de pericolul unei inundații și avertizată să se refugieze etc.).

În studiul „Procesul comunicării”, Schramm spune, în esență, că analiza comunicării constă în două mari procese: cel de codificare și, respectiv, cel de decodificare a mesajului. Primul se referă la construirea propriu-zisă a mesajului prin punerea sa într-o formă inteligibilă, accesibilă și transmisibilă a semnelor și simbolurilor. Decodificarea reprezintă interpretarea mesajului, fără a-l deforma, ceea ce presupune că „imaginea” din mintea emițătorului trebuie să fie reprodusă în chip asemănător în mintea receptorului. Aplicând ideea teoriei informației la analiza comunicării, Schramm construiește un model didactic concretizat intuitiv în mai multe scheme consecutive, fiecare contribuind la înțelegerea mai bună a procesului de comunicare. Prima condiție a funcționalității sistemului de comunicare este, spune Schramm, ca toate verigile în parte să fie funcționale: „Sursa să dispună de informații exacte și neechivoce; acestea să fie codificate cu precizie în semne transmisibile și deci să fie transformate într-un mesaj clar; mesajul trebuie să ajungă la receptor în forma sa autentică, iar aici trebuie să fie decodificat după modelul codificării. Altfel destinatarul nu reacționează conform cu proiectul comunicatorului – ceea ce înseamnă că sistemul nu funcționează. „O comunicare reușită presupune ca toți acești pași să fie realizați în mod eficient, altfel lucrurile se petrec ca și atunci când o scrisoare nu ajunge la destinatar.” (W. Schramm apud I. Drăgan,
ed.cit., 31)

În consecință, realizarea comunicării cere anumite calități ale fiecărei verigi: capacitatea informațională pentru sursă; capacitatea de codificare la sursă-emițător (precizie, evitarea cuvintelor de prisos, a ambiguităților și expresiilor fără sens); canalul trebuie să transmită rapid și cu fidelitate mesajul; receptorul trebuie să fie în măsură a decodifica. Pentru înțelegerea și mai exactă a modului în care are loc comunicarea, W.Schramm introduce în demersul său încă un element, care este vital: câmpul de experiență al sursei (comunicatorului) și al receptorului, care se definește prin cunoștințele, simbolurile, informațiile, atitudinile celor două „verigi”. Aceasta este o condiție indispensabilă pentru „armonizarea receptorului și a emițătorului”, a codificării și a decodificării, a funcționării codurilor comunicatorului și receptorului. Cu acest element central „schema comunicării” ia forma următoare:

Întretăierea (suprapunerea) celor două figuri reprezintă experiența cumulată a doi indivizi (sau a mai multora) care comunică. Sursa și destinatarul codifică și decodifică în funcție de propria lor experiență (dacă nu am învățat limba engleză nu putem codifica și decodifica în această limbă). În codificare (elaborarea mesajului) codificatorul trebuie să introducă elemente presupuse a fi intrat în experiența destinatarului, elementele comune celor două experiențe fiind condiția pentru receptarea mesajului. (ibidem)

Comunicarea este facilitată atunci când suprafața de intersecție a celor două câmpuri este mare. Din contră, atunci când suprapunerea este foarte mică, comunicarea devine dificilă (este cazul a persoanelor ce aparțin unor culturi foarte diferite, de exemplu musulmană și iudaică). Când suprapunerea este nulă, comunicarea este, evident, aproape imposibilă.

Un al doilea element introdus de Schramm în analiza comunicării este calitatea fiecărei persoane de a fi atât codificator, cât și decodificator, primind și transmițând mesaje. Cu alte cuvinte, omul este un interpret care decodifică mereu semne din mediul său și le codifică în răspunsuri. Aceste răspunsuri constituie „înțelesul” pe care îl are pentru noi semnul respectiv, iar experiența fiecăruia este o acumulare de astfel de „înțelesuri – răspunsuri”. „Este greșit”, subliniază Schramm, „să se imagineze procesul comunicării ca începând undeva și sfârșindu-se altundeva. El este, într-adevăr, fără sfârșit. Noi suntem mici centre de schimbare a direcției, îndrumând și reîndrumând curentul nesfârșit al comunicării. Ne putem imagina corect comunicarea ca trecând prin noi, fără îndoială, schimbată prin interpretările noastre, obiceiurile, aptitudinile și posibilitățile noastre, fără ca output-ul să înceteze a reflecta input-ul”. (W. Schramm, op.cit.)

În acest mod, Schramm introduce un alt element esențial pentru înțelegerea procesului de comunicare: feed-back-ul. Schematic, procesul arată în felul următor:

Feed-back-ul ne spune, prin reacțiile de răspuns, cum sunt interpretate și receptate mesajele noastre. El poate fi exprimat, într-o convorbire, de exemplu, prin cuvinte de răspuns (da, nu, este în regulă etc.) sau prin mimică și gesturi (zâmbet aprobator, nedumerire, rictus și respingere, semnul victoriei etc.). Schramm evidențiază și existența „propriului feed-back al fiecărui om”. Este reacția de corectare a greșelilor de exprimare, a propriului scris.

În sfârșit, un ultim element ce trebuie luat în considerare în analiza comunicării îl reprezintă, spune Schramm, multiplicarea canalelor de comunicare. Toate actele de comunicare folosesc mai multe canale. Chiar și într-o simplă convorbire, pe lângă undele sonore ale vorbirii intervin mimica și gesturile. Multiplicarea canalelor este un element esențial ale eficacității comunicării de masă. De exemplu, în prese scrisă, multiplicitatea se manifestă prin modul de redactare a știrii, paginarea acesteia (pe prima pagină sau pe paginile din mijloc etc.); dimensiunea titlului, titlul propriu-zis; imaginile inserate, litera folosită etc. În plus, în comunicarea de masă, multiplicarea canalelor poate deveni o tehnică de manipulare. Schramm dă următorul exemplu (apud I.Drăgan, ed.cit., 33): „Un reporter tv face o anchetă pe stradă în timpul campaniei electorale și cere aprecieri despre candidați; imparțial, el prezintă alternativ răspunsuri favorabile candidaților A și B. În prezentarea răspunsurilor se strecoară însă o deosebire aparent neimportantă: susținătorii lui A sunt oameni normali, echilibrați în ținută și vorbire, în timp ce susținătorii lui B, sunt oarecum nelalocul lor: se bâlbâie, sunt îmbrăcați nepotrivit, au reacții exagerate, trezind deci îndoială sau chiar aversiune. Este clar în ce scop a fost folosită în acest caz multiplicarea „canalelor”.

Un alt model de analiză comunicațională elaborat de către sociologia comunicațională îi aparține lui J.E.Hulett. Acesta, în termenii „teoriei învățării”, pune în relație contribuțiile primilor sociologi americani ai comunicării (Ch.Cooley, G.Mead, Școala de la Chicago) cu cele ale psihologiei sociale moderne. Deosebit de interesant este și modelul comunicațional propus de G.Gerbner, și care are o aplicabilitate largă, în toate situațiile de comunicare (inter-individuală, de masă), dând o bună caracterizare a elementelor comune diferitelor „tipuri de comunicare”. (1956, 171-199) Este un mod linear care pune în relație percepția evenimentelor cu producția mesajelor și cu percepția acestora. Elementele originale introduse de modelul lui Gerbner sunt: percepția – producția – semnificația mesajelor; mesajul ca unitate a formei și conținutului; noțiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producția mesajelor și percepția evenimentelor și a mesajelor; procesul de comunicare este un proces subiectiv, selectiv, variabil și imprevizibil. (1956, vol.4, 171-199)

Modelele comunicării inspirate din sociolingvistică aprofundează problemele semnificației și sensului comunicării. Reprezentativă în acest sens este teoria lui Thomas Luckman. În analiza sa el subliniază originea socială și funcțiile sociale ale limbajului, acesta din urmă fiind produsul unei evoluții istorice. „Comunicarea este un fapt social, ca și limbajul: ea determină în mod semnificativ conduita zilnică a membrilor speciei noastre și, de asemenea, ea constituie țesutul organizării sociale.” (1984, 9) În consecință, subliniază Luckmann, comunicarea umană are următoarele caracteristici:

– socialitatea (care desemnează reglarea comportamentului într-o specie și a cărei funcție este aceea de a instaura comunicarea prin mijlocirea unui cod, stabilit fie prin programare genetică, fie prin învățare, fie printr-o combinare a celor două, în folosul speciei sau al unor grupuri din sânul acesteia);

– reciprocitatea (alternanță continuă a reacțiilor care apar în relațiile dintre un organism și altul; ea implică la un organism capacitatea de a atribui altor organisme propria sa capacitate de a observa și de a „interpreta” comportamentul altor organisme și, în consecință, de a adapta propriul său comportament în funcția de observația – și de „interpretarea” – pe care el o anticipează din partea altor organisme și viceversa);

– abstracția (facultatea de a se referi, în comunicare, nu numai la elementele concrete ale situației comunicării efective, ci și la elementele care o transced în spațiu și timp);

– intenționalitatea (desemnează cunoașterea de către organism a sistemului de comunicare al speciei sale sau al grupului său și aptitudinea de a-l utiliza sau nu, după caz).

Concluzia lui Luckmann este că limbajul este un fapt social emergent: construirea limbajului formează pragul care separă sistemele naturale ale comunicării de sistemele istorice (umane). În consecință, limbajul este produsul unor procese evolutive și al „selecției naturale”, rezultatul evoluției unui sistem anterior, mai primitiv, de comunicare socială. Limbajul marchează „ieșirea istoriei din natură, dar continuând să facă parte din ea.”

(apud I.Drăgan, 1996, 39)

CAPITOLUL II

Mass-media și comunicarea de masă. P. Elliott: modelul procesului comunicării de masă.

2.1. „Actualitatea”- produs mediatic

În ansamblul disciplinelor științifice care se ocupă cu studierea comunicării de masă, perspectiva sociologiei este aceea a abordării interacțiunilor complexe dintre comunicare și societate, a considerării media ca un sistem (subsistem) social și a analizei comunicării de masă ca un proces social. Un model cu adevărat sociologic, deopotrivă integrator și particularizant este cel propus de către P. Elliott în 1974 și propus de către I. Drăgan (1996, 52): „Modelul nostru al procesului comunicării de masă constă în trei sisteme separate: societatea ca sursă, comunicatorii de masă și societatea ca audiență. Fiecare dintre aceste sisteme ia de la celelalte ceea ce îi este necesar pentru propriile sale nevoi. Comunicatorii de masă se inspiră din societate pentru subiectul care corespunde propriilor scopuri iar audiența este lăsată în mare măsură liberă să reacționeze la subiectul pus în discuție în fața ei. Fiecare are propriul său grup de interese și propriile modalități de a-și folosi influența asupra altora”. (1974, 167 apud I. Drăgan, 1996, 52)

Din perspectiva propusă de Elliott, mass-media se particularizează în cadrul ansamblului social sub forma următoarelor ipostaze:

– „mass-media introduc în economia și societatea contemporană o industrie puternică în plină dezvoltare (care oferă locuri de muncă numeroase, bunuri și servicii, contribuind la stimularea altor industrii);

– mass-media sunt o instituție cu organizare și reglementări, cu norme specifice de organizare, care reglementează funcționarea lor și relațiile cu ansamblul societății, cu alte instituții și organizații;

– mass-media oferă o scenă pe care se desfășoară spectacolul vieții publice la nivel național și internațional; mai mult decât atât, puternicele mijloace actuale de comunicare „creează” și definesc actualitatea vieții publice. „Actualitatea” devine un produs mediatic. Pe scena fluidă și nelimitată a mass-media se „revarsă” spectacolul politic și cultura, se lansează moda, noile obiceiuri și stiluri de viață, noile norme și valori sociale;

– mass-media constituie cel mai puternic mijloc de control social, de orientare și de inovare socială;

– mass-media oferă divertisment celor mai mari mase de oameni;

– mass-media au devenit parte inseparabilă a vieții cotidiene, private și publice ale indivizilor;

– mass-media creează o nouă formă de cultură, cultura mediatică”. (ibidem)

M.L.Fleur (1966) atrage atenția că, în comunicarea de masă, elementele structurale sunt mai numeroase și au funcții specifice.

– sursa, transformă o informație în mesaj (într-un „înțeles”, o „semnificație”) prin alegerea semnelor și simbolurilor și asamblarea acestora (codificare);

– emițătorul, transformă mesajul în informație transmisibilă (vibrații mecanice, impulsuri electrice, unde etc.);

– canalul, asigură transportul informației (semnale) prin aer (unde), cablu, fir;

– receptorul, retransformă informația în mesaj (aparatul TV sau aparatul de radio etc.);

– destinatarul preia mesajul și îl decodifică (receptarea semnificației);

– elemente de distorsiune (bruiaj) pot interveni în tot acest proces diminuând transmisia și decodificarea.

Înainte de a sublinia trăsăturile specifice comunicării de masă, trebuie să face următoarea precizare: deși, în general, sunt folosite ca sinonime noțiunile de comunicare de masă, mass-media, mijloace de comunicare de masăm media de comunicare, trebuie să evităm confuzia dintre comunicare și medium.

Noțiunea de „mass-media” sau „medium-uri de masă” a fost inventată de anglo-saxoni prin unirea cuvântului latin „media” (mijloace) și a cuvântului „mass” (cantitate mare) și se referă la „suporturile și mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor (instrumente de comunicare). Noțiunea de comunicare de masă, subliniază David Chaney (1972, 8) se referă la ansamblul procesului de comunicare. „Este un proces social specific în care sunt folosite aceste mijloace de către specialiștii comunicării (jurnaliști și alții), în care intervine o practică comunicațională, particulară și care este adresată unei audiențe de masă”. (apud I. Drăgan, ed.cit., 40) De-abia în acest moment putem defini mass-media.

J. Sumpf și M. Hugues (1973, 59) definesc mass-media „un ansamblu specific de mijloace de informare destinate unui public nediferențiat, anonim și a cărui sporire constituie unul din obiectivele comunicării de masă”. Pentru A. Silbermann (ed.cit., 3), mass-media se referă la difuzarea cantitativ importantă a unor conținuturi asemănătoare unor indivizi sau grupuri numeroase sau eterogene ale societății cu ajutorul tehnicilor de difuzare colectivă”. Preluând observațiile specialiștilor în comunicare de masă, I. Drăgan schițează trăsăturile distinctive ale acesteia, comparând comunicarea interpersonală cu cea de grup. (ed.cit., 52)

1) În cadrul unei media de masă, sursa (un grup de persoane) funcționează drept decodificator, interpret și codificator al input-urilor (evenimente, știri care circulă prin canalele agențiilor de presă, în mediile instituționale și sociale) și, deci, ca producători ai mesajelor. Accentul în media de masă cade pe output.

2) Destinatarii comunicării formează audiențe vaste, fiecare media tinzând să cuprindă o audiență cât mai largă cu putință ;

3) Comunicarea are un caracter unidirecțional („comunicatorii vorbesc”) și mediat (comunicatorii și receptorii fiind separați între ei printr-un complex de echipamente și de procedee tehnice).

4) Feed-back-ul de la receptor la comunicator este foarte redus sau inexistent (foarte rar oamenii scriu sau telefonează la redacții). Feed-back-ul devine o relație de inferență cu caracter indirect (oamenii nu mai cumpără o anumită publicație, ceea ce afectează tirajul acestora). „Ca substitut al feed-back-ului din cadrul comunicării interpersonale, în cazul mass-media se impun studiile de audiență, studiile asupra efectelor și studiile privind receptarea mesajelor (anchete, sondaje, studii Panel, etc.) (p.42)

5) Comunicarea este publică, rapidă și efemeră. Publică în sensul că este destinată unei mase de oameni, toți având drept de acces la mesaje. Rapidă prin cuprinderea în cel mai scurt timp posibil a celui mai mare număr de oameni; efemeră pentru că este legată de „aici și acum” și este destinată unui consum imediat. Aceste trăsături – atrage atenția Drăgan – devin sursa unor consecințe sociale și politice: „din natura publică derivă fenomenul de control (cenzură, în anumite contexte) asupra media; rapiditatea implică credibilitatea masajului comunicat; latura efemeră generează prezentarea senzațională a evenimentelor (pentru a atrage publicul și pentru a-l impresiona)”. (p.44)

2.2.H.D. Lasswell: „Schema celor 5 factori” ai comunicării de masă

În perspectiva propusă de I. Drăgan schema comunicării de masă cuprinde un complex mare de factori interconectați:

1) aparatură tehnică pentru elaborarea conținutului (mesajelor) comunicării și transmiterii sale;

2) prelucrarea conținutului comunicației de către colectivul comunicatorilor;

3) conținutul (mesajul) comunicației în forma în care se transmite;

4) aparatul tehnic al emiterii comunicației;

5) aparatul tehnic al receptării comunicației;

6) receptarea personală (înregistrare, interpretare, prelucrare, „negociere”, reacție) ;

7) receptarea colectivă ;

8) reacția masei.

„Schema celor 5 factori” ai comunicării de masă lansată de Harold Lasswell în 1948 servește ca bază pentru structurarea problematicii sociologiei comunicării de masă. Schema lui Lasswell are următoare formulare: „O cale potrivită pentru descrierea unui act al comunicării constă în a răspunde la următoarele întrebări: Cine spune ce, prin ce Canal, Cui și cu ce Efect? (1948). Conform acestei scheme, Lasswell însuși a indicat o posibilă structurare a problematicii studiilor asupra comunicării de masă.

Primul capitol îl constituie, după el, „analiza de control”, adică studiul factorilor care inițiază și controlează procesul de comunicare (redacții, grupuri de comunicatori, organizarea și rolul instituțiilor media); al doilea este format din „analiza de conținut” a comunicării, adică din studiul mesajelor și a orientării acestora; al treilea se referă la „canalele” comunicării (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video, etc.). Al patrulea capitol privește audiența și modul de receptare a mesajelor, iar al cincilea cuprinde „analiza efectelor” și a eficacității media. Lasswell însuși a avertizat însă că această schemă nu pretinde a defini și explicita esența și logica procesului de comunicare, cât să ofere o modalitate de organizare și clasificare a studiilor empirice asupra acesteia.

Mass-media sunt, în general, clasate în trei categorii în funcție de: întinderea audienței lor (potențială, efectivă; locală, națională, internațională); natura mesajelor (audiovizuale, numerice-textuale); virtualități și înclinații spre anumite obiective (funcții – a informa sau a distra etc.). Structura comunicării, respectiv modalitatea de comunicare, reprezintă criteriul cel mai pertinent în a le deosebi.

2.3. Fr. Balle: marile „familii de media”

Fr. Balle identifică trei mari „familii” de media („Médias et societé”, 1988, 50-51):

1) Mediile autonome care nu au pentru transmitere un suport tehnic specific: cărțile, ziarele, discursurile, casetele;

2) Mediile de difuziune au ca suport de difuziune undele hertziene și pot acoperi simultan spații și audiențe foarte mari – până la nivelul întregii planete (radio, TV, la care se adaugă sateliții de telecomunicații, cabluri coaxiale, fibre optice cu peste 200 de canale TV);

3) Mediile de intercomunicare sunt mediile de telecomunicare bipolară sau multipolară, permițând o comunicare la distanță în dublu sens (telefonul, videografia, teletext, videotext).

John Fiske (1990, 181) clasifică mediile în:

1) Medii de prezentare (vocea, corpul, fața) sunt personalizate, și restrânse la „aici și acum”. Elementele afective au o pondere importantă în comunicare, ele „produc acte de comunicare”.

2) Medii de reprezentare (cartea, pictura, fotografia, arhitectura, sculptura) au un caracter simbolic, de „reprezentare” și un mare coeficient de creativitate. Există și circulă independent de comunicare.

3) Mediile mecanice (telefon, radio, TV, telex, telegraf, Internet) sunt transmițători ai categoriilor 1 și 2. Distincția între mediile de reprezentare și cele mecanice stă în faptul că acestea din urmă utilizează canale tehnice, create de către specialiști (ingineri, tehnicieni etc.).

Katz, Gurvitch și Haas propun în 1973, modelul circular al media pentru a evidenția asemănările și diferențele dintre media. Acest model pornește de la nevoile și motivațiile orientării oamenilor către anumite media, ale preferințelor pentru un anumit mediu sau altul, și, de la satisfacțiile procurate de diferitele media.

Potrivit acestui model fiecare media prezintă similarități sporite cu două medii „vecine”, ceea ce face ca în lipsa mediului respectiv funcțiile sale să fie preluate de către unul dintre vecinii săi :

cărti

ziare cinema

radio televiziune

(sursa: I.Drăgan, 1996, 68)

După acest model, funcțiile cărții (de exemplu) pot fi mai ușor preluate de unul din mediile „vecine” – ziarele sau cinematograful ș.a.m.d. Premisa modelului este că mediile se apropie unele de altele (sunt similare) după nevoile satisfăcute cu preponderență și satisfacțiile principale oferite. Astfel :

– oamenii utilizează ziarele, radioul și televiziunea mai mult pentru contactul cu realitatea;

– ei folosesc cărțile și filmele mai mult pentru a se îndepărta de realitate;

– cei mai instruiți tind mai mult spre mediile tipărite;

– cei cu o instrucție mai redusă înclină spre mediile audiovizuale;

– cărțile sunt media cele mai folosite pentru „înțelegerea de sine”. (J.Fiske, ed.cit., 18)

Similaritățile dintre media sunt exprimate în tabelul care urmează:

Relația între diferite media

Audiența/nevoile

Satisfacerea nevoilor

Ca=carte, Ci=cinema, Z=ziare, R=radio, TV=televiziune

Sursa: I.Drăgan, 1996, 69

CAPITOLUL III

Cultura de masă și industriile culturale. Comunicarea de masă și spațiul public. Comunicare și democrație

3.1. Cultura de masă.

J. Missika și D. Wolton (1983) regăsesc patru teme fundamentale în analiza sistematică a teoriilor radicale ale reprezentanților „Școlii de la Frankfurt” :

1) Industriile culturale: extinderea logicii profitului, în sfera culturii are ca efect denaturarea creației prin „raționalizare și standardizare”.

2) Ideologia dominantă: „pentru ce și cum există un fenomen de alienare, în timp ce publicul pare să aleagă liber produsele cate îi sunt oferite”.

3) Masa (societatea de masă): prin ce anume și cum produc mass-media o evoluție a societății spre masificare și spre omogenizarea valorilor.

4) Spațiul public: „Cum actualizează mass-media principiul lucrurilor publice („res publica”) născut odată cu revoluțiile democrate din secolul al XVIII-lea și cum îl denaturează ele” în societatea contemporană. (apud I. Drăgan, ed.cit., 88-89)

Pentru a distinge „cultura de masă contemporană” de „cultura de masă tradițională”, T. Adorno și M. Horkheimer propun în 1947 conceptul de „industrii culturale”. Caracteristicile principale ale producțiilor industriale culturale sunt, consideră T. Adorno, următoarele (1954/1991, 228):

1) Industriile culturale sunt produse comerciale supuse unei exigențe mercantile, adică exigențele pieței și „produselor marfă”. Cu alte cuvinte, industriile culturale „sunt prin excelență mărfuri” supuse logicii schimbului, profitului și valorii de schimb.

2) Industriile culturale sunt producții „lipsite de autonomie estetică”.

3) Cultura contemporană – spre deosebire de vechea cultură tradițională – s-a constituit în sistem: toate genurile și formele expresiei artistice sunt supuse unor „scheme” care „se regăsesc la fel de bine în jazz și în romanul polițist sau în serialele recente”. (I.Drăgan, ed.cit., 89) S-a creat un „model” care și-a subordonat toate formele de creație de masă, iar această producție masivă exprimă puterea „sistemului” de a se impune tuturor. În acest sens, T. Adorno adaugă: „Eforturile concertate ale acestui sistem converg spre ceea ce am putea denumi ideologia dominantă a epocii noastre”. (1990, 228)

4) Industriile culturale fac un apel generalizat la senzațional pentru a seduce, cuceri și „absorbi” publicul.

5) Industriile culturale etalează „bogățiile materiale” și stimulii senzaționali (erotism etc.).

6) Industriile culturale sunt caracterizate de o instituționalizare rigidă transpusă în standardizarea schemelor productive. Acest fapt transformă noua cultură de masă într-un „mijloc nebănuit de control psihologic” ce poate fi descris „caracterul simplist și stereotip al conflictelor și personajelor, deznodămintele schematice și previzibile măresc accesibilitatea și consumul acestor producții”. (I. Drăgan, ed.cit., pag.cit.)

7) Serializarea și raționalizarea producției culturale o transformă pe aceasta într-o producție „comercială” masivă cu un impact fără egal asupra individului și a societății. „Repetitivitatea, redundanța și ubicuitatea caracteristice culturii de masă moderne tind să autonomizeze reacțiile și să slăbească forțele de rezistență ale individului”. (T. Adorno, ed.cit., 229) Este o producție „stereotipă” și care produce stereotipii de gândire și de comportament. Consecința este că, în ciuda abundenței de producții, posibilitățile de alegere ale individului, „se reduc la un fel de alegere multiplă între alternative foarte puține”. Omul are în față aceleași ”produse de serie” continuu reproduse.

8) Industriile culturale reprezintă o cultură „masificată” și „masificatoare”, opusă culturii „Cultivate”, generând o „civilizație a loisirs-urilor degradate” și a „domniei pseudo-individualității”.

9) Efectele industriei culturale asupra publicului sunt mai curând de natură involutivă sub raport cultural. Efortul cultural și erudiția se depreciază, subliniază Adorno, se generalizează clișeele și vulgaritatea artistică, prostul gust, vacuitatea și „efectele calculate”.

10) Are loc o ruptură între mesajul manifest și mesajul ascuns al industriei culturale. „Mesajul manifest constă în promovarea valorilor tradiționale ale vechii clase mijlocii (un anumit puritanism moral). Mesajul ascuns vizează, mai curând, idealurile conformismului, convenționalismului, adaptării și suprapunerii inconștiente față de un sistem, întrucât logica acestor creații este de așa natură încât individul nu este decât o marionetă manipulată, iar istoriile povestite sunt astfel ordonate încât propun omului de azi definiții precise asupra ceea ce el trebuie să facă”. (apud I. Drăgan, ed.cit., 90)

11) Impactul acestor producții culturale este alienant și manipulator, reprezentând o „îndoctrinare” insinuantă, subtilă prin apel la mecanisme psihologice și care se adresează mai puțin conștientului consumatorului, prin confuzia dintre mesajul manifest și cel ascuns, dintre gratificații oferite aparent și gratificații nedeclarate. „Majoritatea emisiunilor televizate”, subliniază Adorno, „vizează astăzi să producă sau, cel puțin, să reproducă suficiența, pasivitatea intelectuală și credulitatea, care par a se acorda credo-urilor totalitare, chiar dacă mesajul explicit al spectacolelor este antitotalitar”. (1951/1990, 233)

12) Prin industriile culturale sunt cultivate stereotipurile, acestea având funcția socială și culturală de a oferi oamenilor idei preconcepute, false comprehensiuni și consolări într-o lume altfel incontrolabilă și imprevizibilă. „Cu cât stereotipurile devin reificate și rigide în industria culturală,…, cu atât mai puțin sunt oamenii capabili să-și modifice ideile lor preconcepute în funcție de experiența lor. Cu cât viața modernă devine mai opacă și mai complicată, cu atât oamenii sunt tentați să se cramponeze cu disperare de clișee care par să aducă puțină ordine în ceea ce ar fi, altfel, incomprehensibil”. (ibidem, 237)

Aserțiunile „criticiste și excesiv de pesimiste asupra industriilor culturale” (I. Drăgan, ed.cit., 91) ale lui Adorno și Horkheimer sunt contrazise de numeroase analize ulterioare. În urma studiului aprofundat al particularităților și originalității mărfurilor constituite din produse simbolice (opere culturale), J.G.Lacroix subliniază: „trebuie considerată ca o industrie culturală orice activitate de producție, distribuție și difuzare de produse culturale, simbolice (deci integrând muncă culturală), organizate după principiile separării dintre producător și produs, concepție și execuție și al diviziunii tehnice a muncii (parcelizarea sarcinilor)”. (apud I. Drăgan, ed.cit., 91). Aceste industrii cuprind televiziunea, cablul, radioul, noile servicii de informare legate de telematică, editarea și tipărirea (cărți, ziare, periodice), spectacolul (dans, muzică, cabaret etc.), sportul, cinema, expoziții, video, galeriile, boutique-urile de artizanat, publicitatea, fotografia etc. (ibidem)

I.Drăgan evidențiază paradoxul relației dintre sistemul comunicării de masă și societatea de masă. Astfel, spune sociologul român, ambele sunt criticate de către teoreticieni (Adorno, Habermas, Marcuse, Benjamin) tocmai în numele valorilor și principiilor revoluțiilor democratice burgheze care le-au făcut posibile: „sistemul cultural și politic proiectat de gânditorii Epocii Luminilor, este considerat ca un prototip dezirabil, denaturat prin dezvoltarea capitalismului și trădat cu totul în societatea de masă. Sub raport cultural și social, ca și în planul democrației politice, societatea contemporană ar constitui o involuție în raport cu democratizarea anunțată de revoluțiile burgheze și de filosofia Luminilor sau de gândirea liberală. Teoreticienii critici își iau astfel misiunea de a demistifica societatea și cultura de masă, a cărei esență reală ar fi dată de alienare și masificare, aservirea individului, uniformizare și sărăcire culturală”. (ibidem)

Pentru Max Horkheimer, cultura de masă este nu o democratizare a culturii, ci o „reificare” a acesteia, împingându-l pe om la conformism și resemnare. Este o cultură care contribuie la „alienare și la perpetuarea nedreptăților sociale” și a cărui funcție „invizibilă” este aceea de sprijin a dominației politice prin manipularea publicului. (apud I. Drăgan, 1996, 91) Profețiile despre uniformizarea și omogenizarea culturală nu s-au împlinit. Este indiscutabil acest fapt, concluzionează I. Drăgan. Este dificil de identificat o uniformizare culturală în condițiile în care fiecare cultură are propriile sale moduri de receptare și interpretare a produselor culturii mediatice. „Acțiunea hegemonică a „TV-masă”, care a creat posibilitatea pentru toți de a se împărtăși din aceleași valori prin consumarea acelorași programe, nu a eliminat diversificarea practicilor culturale în materie de frecventare a teatrului și cinematografului, a spectacolelor și muzeelor”. (ibidem, 94) Diferențele materiale și simbolice dintre indivizi și grupuri sociale continuă să existe și să se mențină. În acest sens, B. Miege adaugă . „există un” stil” post-modern imprimat de industriile culturale, dar acesta nu este necesarmente uniformizant și manipulator. Pluralismul și libertatea alegerii individuale sunt constante ale societăților democratice” (ibidem)

3.2. J. Habermas: Teoria „ spațiului public”

Teoria „spațiului public” propusă de Jürgen Habermas are ca punct de plecare relațiile dintre comunicarea de masă și democrație. De fapt, este vorba despre o teorie a declinului rolului opiniei publice sub impactul acțiunii conjugate a tehnocrației și comunicării de masă. Habermas pornește de la o diagnoză negativă a evoluției societății occidentale, în comparație cu proiectul democratic care a marcat începutul Epocii Moderne (J.Habermas, „Cunoaștere și comunicare” în „Idei contemporane”, 1983). Acordând o atenție deosebită problemelor comunicării (în special a comunicării verbale din limbajul curent), Habermas dezvoltă o teorie a „comunicării curente” care „ia în considerare și relația de intersubiectivitate și raportul dintre identitatea eului și a grupului”. (op.cit., ed.cit., 21)

Comunicarea este „un fel de metainstituție de care depind toate celelalte instituții sociale, căci acțiunea socială se constituie abia în comunicarea curentă… Limba este de asemenea un mediu al dominației și puterii sociale” (p.21) Observăm că, pentru Habermas, comunicarea deține un rol fundamental în viața socială. Din această perspectivă și analizând problemele realizării „comunicării necontorsionate” a „înțelegerii discursive”, el pune bazele teoriei și metodologiei pragmaticii universale. Realizarea „înțelegerii” – ca esență a comunicării – depinde fundamental de normele interacțiunii dintre cei care comunică, norme care pot fi identificate de o „pragmatică universală”. După modelul lui Habermas, comunicarea presupune „acordul celor ce comunică asupra normei interacțiunii lor”. Înțelegerea are loc atunci când „între membrii unei comunități lingvistice se realizează un acord în privința justeței unei exprimări relativ la un fundament normativ recunoscut în comun”. (op.cit., ed.cit., 22)

Prima concluzie a analizei lui Habermas este aceea că societatea modernă găsește în comunicarea de masă și publicitate, în oferta și stimularea consumului, „un instrument de legitimare și de integrare a indivizilor, de recuperare și de inhibare a conflictelor și insatisfacțiilor”. Stabilitatea sistemului capitalist dirijat depinde de faptul că „loialitatea maselor este asigurată de compensarea socială în formă nepolitică – venit și timp liber”. Astfel, este garantată „atenuarea interesului maselor în soluționarea problemelor practice ale îmbunătățirii vieții”. (ed.cit., 27) Soluția, subliniază Habermas, ar consta în recuperarea „spațiului public”, adică în repolitizarea acestuia și în eliberarea lui de raționalizarea instrumentală și tehnocratică.

Cum a apărut însă spațiul public ?

După Habermas, spațiul public s-a constituit ca „loc de mediere între societatea civilă și stat, în care se formează și se exprimă opinia publică”. În secolul al XVIII-lea, continuă el, a fost elaborat principiul „treburilor publice”, ca formă constitutivă a societății civile. „Principiul și practica „res publica” a permis statuarea treptată a discuției și criticii publice asupra opțiunilor și deciziilor politice”.

Spațiul public s-a constituit prin unirea persoanelor private într-un public, adică într-o formă socială capabilă să asigure utilizarea raționamentului critic asupra problemelor de interes general, în care – cum spune Habermas – „oamenii reuniți ca public discută fără constrângere, având garanția că ei se pot întâlni și uni liber și să exprime și chiar să-și publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general”. Discuția publică, liberă, este considerată de către Habermas principala instanță de legitimare în spațiul politic și principala expresie a principiului „Publicității”.

(apud I.Drăgan, 1993, 97)

3.3. Comunicare și democrație.

Sfera publică politic orientată devine principiul căruia i se supune organizarea statului constituțional liberal, care permite constituirea societății civile ca sferă a autonomiei private. În cadrul sferei publice se dezvoltă o conștiință politică care acționează însă ca o opinie publică și care are o dublă funcție: pe de o parte de legitimare a normelor publice și a legilor, și pe de altă parte, de instanță publică rațională de judecare și de critică a puterii.

„Opinia publică nu are sens decât într-un sistem democratic, ca formă legitimă de control al puterii și ca voință de raționalizare a dominației politice” afirmă Habermas, și tot el continuă: „opinia publică desemnează „utilizarea” pe care o dă rațiunii sale un public capabil de a emite judecăți”, fiind deci, „o forță critică”, dar care se limitează la o elită luminată, singura capabilă să facă o critică rațională a puterii” (J.Missika, D.Walton, ed.cit., 210)

Din păcate însă, spațiul public al secolului al XVIII-lea conținea în germen elementele propriei sale deformări, „căci el nu se poate extinde la scară de masă fără a se perverti”. (Drăgan, ed.cit., 98) În cursul evoluției societății moderne, spațiul public va fi măcinat de interesele particulare și grupurile de presiune, de „masificarea societății”, toate acestea „făcând imposibilă definirea și urmărirea rațională a unui interes general (public)”. Societatea de masă – ale cărei începuturi datează din secolul al XIX-lea, o dată cu introducerea votului universal și apariția mijloacelor de comunicare în masă – va produce relativizarea distincției dintre public și privat și va determina criza „spațiului public” (ibidem)

În societățile democratice, comunicarea de masă este pusă în serviciul dominării cetățenilor. Spațiul public este luat în stăpânire de către stat și de către grupurile tehnocratice, iar „funcția critică a dezbaterii publice se transformă într-o funcție de integrare prin explozia comunicării de masă și a publicității care acționează ca o publicitate de manipulare”. (ibidem)

În perioada „societății mediatice”, spațiul public, creat inițial ca o contrapondere a puterii – pentru a o judeca și controla – devine controlată de către putere. Concluzia lui Habermas este că mass-media este un instrument al dominației politice, chiar un fenomen de natură „totalitară”. Criticând teoria habermasiană, J.Missika și D.Walton (ed.cit., 304), consideră că acesta nu a înțeles că mass-media va juca un rol esențial în instituirea și democratizarea spațiului public, contribuind masiv la restrângerea „tendinței naturale” a puterii de a devaloriza și minimaliza opinia publică”.

CAPITOLUL IV

Societate de masă. Noul spațiu public.

4.1. C.W. Mills: Trecerea de la comunitatea de publicuri la societatea de masă

În „Power, Politics, People”, C.Wright Mills abordează ceea ce numește „trecerea de la comunitatea de publicuri la societatea de masă”, publicul și societatea de masă fiind înțelese ca desemnând doi poli opuși ai stării comunicării și opiniei. În situația socială de public, susține Mills, există „virtual tot atâția oameni care exprimă opinii, cât sunt cei care le primesc”. Organizarea comunicărilor publice este de așa natură încât există posibilitatea imediată de a răspunde la orice opinie exprimată în public. Rezultând dintr-un astfel de schimb, opinia ajunge imediat – dacă este cazul – la o acțiune efectivă contra sistemelor și agenților autorităților astfel încât acestea să nu ajungă să domine publicul. Este, spune Mills, o situație în care există o reală autonomie a publicului.

În concluzie, primul mod de funcționare al societății este expresia comunităților de publicuri al cărei model predominant de comunicare îl formează discuția și care dă posibilitatea participării cetățenilor le dezbaterea publică și la circulația opiniilor (mediile nefăcând altceva decât să anime dezbaterea și să o lărgească, unind, în discuție, mai multe publicuri). La polul opus se situează cel de al doilea mod de funcționare al societății circumscris societății de masă. În societatea de masă, modul predominant de comunicare este acela al mediilor formale. Consecință a birocratizării și centralizării structurilor de putere, a dezvoltării comunicării de masă, societatea de masă îi transformă pe cetățeni în receptori pasivi ai opiniilor. „Într-o masă, cei ce emit opinii sunt într-un număr mult mai mic decât cei care le primesc; comunitatea publicurilor devine o colectivitate abstractă de indivizi care primesc mesajele media”. (apud Jean Padioleau, 1981, 165)

Mass-media își pierde autonomia în raport cu instituțiile. Publicul devine pentru media o simplă piață, cuprinzându-i pe toți cei expuși la mesajele lor. El se transformă într-o „masă uniformizată”, pasivă și manipulată. Deși recunoaște că acest tip de societate de masă poate fi adevărat numai în societățile totalitare, Mills menționează că însăși societatea americană posedă anumite caracteristici ale societății de masă.

Opinia publică este rezultatul discuțiilor publicurilor primare de cetățeni care dezbat afaceri publice, și, deci, expresia unei voințe generale pe care parlamentele o transpun în legi, dându-i astfel, „forță instituțională”. Parlamentul, spune Mills, este instituția de „încoronare a publicurilor primare”. Este o stare a societății în care – legitim – puterea se fundează pe discuția publică și este limitată și controlată de aceasta. Cheia relațiilor guvernării democratice o reprezintă „autonomia, egalitatea și multiplicitate cercurilor de discuție” a asociațiilor și partidelor.

În democrația clasică, autoritatea și justiția sunt bazate pe opinie și discuție liberă. Ele „emană de la societate, concepută ca un mare dispozitiv de discuție liberă”. (ibidem, 166-167) Cu toate acestea, susține Mills, democrația în forma prezentată nu este altceva decât un proiect cvasiutopic, ideal, pe care l-au imaginat gânditorii Epocii Luminilor. Este iluzia conducerii prin participarea tuturor: „Aceste imagini ale democrației clasice sunt încă utilizate ca un mijloc de legitimare a puterii în S.U.A. Totuși, acestea par a fi imagini provenite dintr-o povestire, ele nu corespund deloc cu modelul aproximativ de funcționare a societății”. (ibidem, 167)

Societatea contemporană este „jumătate masă, jumătate public” (Mills utilizează aici termenul de „public” cu o semnificație particulară, desemnând mai degrabă, inexistența publicului clasic). În consecință, spune Mills, în această societate publicul îi reunește pe cei care nu au o identitate politică determinată: patronii, agricultorii și muncitorii. Cu alte cuvinte, publicul include segmentele sociale neorganizate, „non-partizanii într-o lume de interese definite și partizane”. Astăzi, publicul este alcătuit din „gulere albe” și „experții independenți”. Prima categorie înglobează intelectualii, funcționarii nesindicalizați și profesiile liberale. „Experții independenți” alcătuiesc acea parte de „public” care, deși este bine informată, nu ia niciodată o poziție publică tranșantă asupra chestiunilor controversate. În concluzie, „poziția luată de public este, de multe ori, un vag politic (numită adesea deschidere de spirit sau spirit deschis), o lipsă de implicare în afacerile publice (numite moderație) și un dezinteres profesional (adesea recunoscut ca toleranță)” (ibidem, 168).

În această direcție, societatea contemporană a avansat de la lumea publicurilor spre o „societate de masă” a cărei extremă este reprezentată de totalitarism. Pe acest continuum, societatea americană se plasează undeva la mijloc, ca urmare a faptului că, deși și aici se regăsesc „simptomele” societății de masă, „piața mass-media nu are încă un ascendent total asupra publicurilor primare”. Publicul este pulverizat: el este redus „la o colectivitate de indivizi pasivi expuși la media și supuși fără apărare la sugestii și manipulări pe care media le deversează”. Forța opiniei publice devine „o simplă impresie sau reacție – nu se poate numi răspuns la conținuturile media”.

Patru schimbări structurale au generat instaurarea societății de masă :

1) Erupția structurilor birocratice care devin „instituții centralizate și tentaculare” și care anihilează asociațiile intermediare diminuând astfel, expresia politică în favoarea deciziilor administrative”. Chiar și alegerile „scapă opțiunilor libere ale cetățenilor” fiind controlate prin utilizarea masivă a tehnicilor publicitare în persuasiunea politică”.

2) Noile structuri tentaculare și atotputernice ale influențării opiniei sunt: educația națională obligatorie, mass-media, profesioniștii influențării, propaganda. Acționând convergent, aceste structuri reproduc evoluția instituțiilor social-politice spre centralizarea puterii și spre dominație eficientă. În acest peisaj, „creșterea mass-media în loc să permită lărgirea și animarea dezbaterii publice, nu face decât să o înăbușe… Efectul principal al mass-media ar fi standardizare și banalizare; de stereotipie și de „confuzie animată”. Mass-media, subliniază Mills, nu face altceva decât să distragă atenția de la adevăratele tensiuni sociale și individuale, nerelevând individului sursele tensiunilor și ale anxietăților sale.

3) A treia explicație a tradițiilor de masificare a societății contemporane constă în modificarea structurii de clasă, de status și ocupațională, prin reducerea numerică în secolul al XX-lea a vechii clase mijlocii – constituită din antreprenori și profesiuni independente – și prin creșterea noii clase mijlocii a „gulerelor albe”. Dacă, pe temeiul proprietății, vechea clasă mijlocie constituia o „bază de putere independentă și un ansamblu autonom în raport cu statul”, clasa „gulerelor albe” nu are nici „economic” (deci este lipsită de proprietate) și nici politic (este neorganizată) o astfel de bază de putere.

4) Urbanizarea puternică ce domină secolul al XX-lea conduce către „societatea de masă” și către „surghiunirea oamenilor în rutine și în medii strâmte și dispariția progresivă a structurilor și a relațiilor comunitare”. (ibidem, 174) Se formează, astfel, marile aglomerații urbane în care ideile preconcepute și stereotipurile se răspândesc ușor. Omul devine, astfel, „omul masei,… înecat într-o existență stereotipă… El nu are un proiect propriu, îndeplinește rutina existentă. Nu depășește în nici un moment ceea ce este, nu transcede – și nici nu poate – mediul său cotidian.” (ibidem, 175) Este omul „depersonalizat”, mulțumit de modul de viață oferit de către societatea de masă. În final, însă, el își pierde încrederea în sine și ajunge la sentimentul insecurității și neputinței.

Deși, retoric, este invocat publicul ca bază a suveranității, în realitate, în spațiul democrației are loc declinul publicului suveran. Aceasta este, spune Mills, consecința birocratizării vieții sociale și a centralizării vieții politice, „a segregării mediilor urbane și a declinului vieții comunitare, a transformării vechii clase mijlocii și a creșterii comunicării de masă care nu comunică în realitate nimic”. Pornind de la ideea analogiei dintre consultarea electorală și situația de opinie publică, C.W.Mills definește opinia publică, din perspectivă interacționistă „într-o colectivitate (națiune, regiune, comună, cartier) se vor desemna prin opinie publică situațiile în care apar următoarele elemente:

a) Existența și recunoașterea de către indivizi sau grupuri a unei probleme sau a unui eveniment politic (ansamblul chestiunilor percepute de comunitate ca meritând o dezbatere și o reglementare publică);

b) Indivizii și grupurile găsesc în eveniment un pretext de comunicare;

c) Indivizii și grupurile purtătoare de opinie iau poziție, se înfruntă și întreprind acțiuni;

d) Aceste acțiuni au drept obiectiv să influențeze deciziile autorităților politice în problema respectivă.”

Plecând de la concluziile teoriei „societății de masă” a lui Mills, și citându-i pe J.Missika și D.Wolton, Ion Drăgan face o analiză a mass-media și, îndeosebi a televiziunii. Televiziunea, scrie sociologul român în „Paradigme ale comunicării de masă”, „produce o adevărată revoluție în configurația spațiului public, ale cărei efecte sunt mai curând favorabile democrației. Pentru prima dată, spectacolul lumii este vizibil pentru un public imens. Se modifică echilibrul dintre viața publică și cea privată; se transformă condițiile jocului politic”. (1996, 106)

Mediile contemporane creează un nou „rol social”, cel al analiștilor societății (intelectuali independenți sau angajați). „Televiziunea poate produce narcotizarea și deturnarea publicului, dar este incontestabil că mediile audiovizuale lărgesc câmpul dezbaterii publice: mărirea numărului celor care judecă, critică, legitimează actori și instituții sociale politice…” (ibidem)

Această imagine negativă legată de predominanța televiziunii „de masă” a fost depășită, susține Drăgan. „Pasivitatea receptării imaginilor TV nu a fost demonstrată. Dimpotrivă, s-a dovedit că, în ciuda puterii de seducție, imaginea oferă, în anumite condiții, o mai mare „libertate de interpretare decât textul scris”. Televiziunea publică n-a putut să pună cu adevărat în cauză democrația, în condițiile pluralismului. Politica a avut accente de „spectacol” și înaintea apariției televiziunii. Pe măsura întronării principiului pluralismului în domeniul audiovizualului însuși, televiziunea devine deci susceptibilă de a aduce servicii democrației”. (ed.cit., 107) Noul spațiu public, dominat de comunicarea de masă, creează condițiile unei autentice revalorizări a opiniei publice, în esența funcțiilor sale sociale. „Noțiunea (și realitatea socio-politică a opiniei) va exprima „multitudine de publicuri” ale căror păreri interacționează cu fluxurile informaționale referitoare la res publica”. (Giovanni Sartori apud I.Drăgan, ed.cit., 107)

4.2. Dinamica noului spațiu public

În 1989, D.Walton sublinia că noul spațiu public specific „societății mediatice” este un „spațiu interactiv” în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii: 1. oamenii politici; 2. ziariștii (mass-media); 3. opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Interacțiunile (schimburile) dintre cei trei actori principali ai noului spațiu public sunt asigurate prin comunicarea de masă. Astfel, în noua configurație, teoreticienii „comunicării politice” atribuie televiziunii un rol major în dinamica spațiului public. Audiovizualul, în general, devine „cheia” spațiului public, iar comunicarea audiovizuală o dimensiune esențială a oricărei politici. Reușita acestei comunicări, subliniază Drăgan, este primordială pentru succesul politic. În același ton, D.Walton precizează: „Guvernanții vor fi constrânși să se explice mereu în fața publicului, fiind, astfel, supuși unei legitimări mediatice repetate. Jocul politic își schimbă natura. Cel care vorbea nu mai este stăpânul jocului. Și astăzi, nici un responsabil politic nu poate guverna fără să se explice cu regularitate la televiziune”. (1989, rev. Hermes, CNRS Paris, nr.4, p. 305)

Prin comunicarea vizuală, spune Walton, credibilitatea oamenilor politici – în consecință, și a guvernanților – este sistematic expusă judecății marelui public. „Omul politic nu mai dispune de un capitol de credibilitate constant. Televiziunea îl obligă să-și pună mereu în joc credibilitatea, să fie într-o permanentă confruntare cu judecata publică. Se creează o nouă relație în care omul politic care controlează „emițătorul” (puterea) nu mai controlează și reacțiile receptorilor, adică efectele”. (ibidem)

Citându-l pe Walton, I.Drăgan sintetizează principalele schimbări induse în spațiul public sub influența televiziunii :

1) Deși rămân „ca loc de exprimare a voinței naționale și al adoptării deciziilor naționale”, parlamentele își pierd poziția în sistemele democratice. Grație televiziunii, opinia publică concurează parlamentele în ascultarea și judecarea guvernanților. Apare, astfel, tendința oamenilor politici de a se prezenta și a se explica mai întâi în fața publicului prin media (în special TV), și apoi în fața parlamentului.

2) Ca o consecință a amplificării dezbaterilor prin mass-media, crește rolul alegerilor și al electoratului și, deci, crește importanța principiului „alegerii” și a votului. În ultimă instanță, votul este cel care tranșează comunicarea și dezbaterea.

3) Are loc „democratizarea dezbaterii publice” ca urmare a creșterii dimensiunii publicului TV și adresabilității televiziunii cu caracter general. Televiziunea, spune Walton, „a permis unui număr mult mai mare de cetățeni să acceadă la câmpul politic, fără a pune în pericol cu adevărat existența unei opinii publice luminate”.

4) În consecințele în care „toate fracțiunile opiniei acționează în câmpul politic”, sistemul politic este obligat să se adreseze tuturor cetățenilor. Mediatizarea mai puternică a câmpului politic a favorizat emergența unui public mijlociu și a obligat publicul cultivat dă se adapteze unei situații mai puțin elitiste”. (apud I.Drăgan, ed.cit., 110).

5) În noul spațiu public, arta și misiunea actorului politic constau în „medierea dintre cele trei ordini autonome: ordinea statală, cu rolurile ei instituționale autonome, ordinea cererilor sociale și ordinea libertăților publice, ceea ce înseamnă medierea între interesul general și revendicările particulare”. (A.Tourraine apud I.Drăgan, ed.cit.)

6) Ca o consecință a „societății mediatice”, apare noul gen de „vedetariat”: vedetele politice. Acestea oferă reprezentații, iar discursul societății mediatice ia o alură publicitară”. (ibidem) Atunci când intră el însuși în acest rol, actorul politic cedează rolul unei alte vedete: intelectualul mediatic, „starurile care se afirmă pe scena politică”.

7) Dezvoltarea media, și în special a televiziunii, conferă spațiului public un plus de autonomie față de decizia politică.

Concluzia lui Drăgan este că noua configurație a spațiului public în societatea mediatizată exprimă confirmarea faptului că opinia publică nu este anihilată ca factor de democratizare a spațiului public (așa cum, de altfel, susțineau teoreticienii critici). Această idee este susținută și de către D.Walton care accentuează ideea că nu se poate susține că opinia publică este stăpânită și formată de media: „Desigur, există interacțiune, însă forța vine de la opinie. Și televiziunea, în ciuda monopolului
(în prezent, practic depășit în țările democratice), nu fabrică opinia, ci îi este tributară.” (rev. Hermes, nr.4, Paris, 1989)

4.3. Importanța mass-media: de la loisir la socializare.

În raportul UNESCO (1978, sept., 25) pentru studiul comunicării în societatea contemporană sunt definite cinci funcții ale mass-media exercitate la nivel individual, social și internațional :

1) O funcție de informare propriu-zisă, care privește colectarea și tratamentul informațiilor, care garantează libertatea de expresie, facilitează transparența raporturilor sociale și asigură difuzarea, în principal colectivă, a elementelor de cunoaștere, de judecată și de opinie necesare înțelegerii mediului social înconjurător și a lumii în totalitatea ei. Este o funcție indisolubil legată de procesul democratic.

2) O funcție de persuasiune, de motivație și de interpretare, legată de exercitarea controlului social, organizarea activităților colective, asigurarea coerenței acțiunilor publice și mai ales efortul de convingere și conducere în vederea atingerii unor obiective comune. Această funcție este inseparabilă de eforturile pentru dezvoltarea economică și socială.

3) O funcție de educație și de transmitere a moștenirii sociale și culturale și care trebuie să fie exercitată în spiritul finalităților proprii informării și educației și potrivit cu modalitățile adecvate fiecăreia; dacă obiectivele uneia și ale alteia pot să fie convergente, ele trebuie să rămână distincte, dar coerente și complementare, informația procurând datele și trezind curiozitatea publicului față de probleme a căror înțelegere, conștientizare și soluționare este favorizată de educație.

4) O funcție de socializare destinată să faciliteze participarea indivizilor, a grupurilor și colectivităților la viața publică, în elaborarea și luarea deciziilor; schimbul și difuzarea informațiilor și a datelor de experiență favorizează interacțiunea socială și permit unui mare număr de oameni să ia parte activă la soluționarea problemelor care îi privesc. Această funcție constituie o parte integrantă a procesului de democratizare a vieții publice.

5) O funcție de loisir și de divertisment care se poate exercita în modalități variate, în funcție de diversitatea contextelor culturale și a nivelurilor de dezvoltare și care este legată de îmbunătățirea calității vieții.

Făcând distincția dintre consecințele sociale semnificative (funcțiile sociale ale acțiunii mass-media) și scopurile vizate, declarate, funcționaliștii R.Merton și P.Lazarsfeld ajung la concluzia că funcțiile efective ale comunicării de masă nu sunt, în mod necesar, cele vroite sau urmărite (vizate) de comunicatori. În consecință, cei doi sociologi americani definesc trei funcții principale ale acestora :

1) Funcția socială care conferă poziții, statut: „mass-media conferă statut problemelor publice, persoanelor, organizațiilor și mișcărilor sociale, … conferă prestigiu și sporesc autoritatea indivizilor și grupurilor, legitimând poziția lor”. (în „Studii de teoria radioului și televiziunii” vol.II, 5, 1974, 14-15)

2) Funcția de impunere a normelor sociale: „mijloacele de comunicare de masă pot iniția acțiuni sociale organizate, demascând condiții care sunt în dezacord cu morala publică… Contribuind la respectarea normelor sociale, mass-media participă la regularizarea funcționării societății și la întărirea controlului social”. (ibidem, 16-19)

3) Funcția normală de narcotizare: „i se aplică termenul de funcție anormală, mai curând decât de funcțională, pe baza presupunerii că nu este în interesul societății complexe moderne, ca mase largi ale populației să fie apatice și inerte din punct de vedere politic… Expunerea la valul de informați poate să servească, mai curând, la narcotizarea decât la stimularea cititorului sau ascultătorului mediu”. (ibidem, 20-21)

Analizând funcțiile și disfuncțiile mass-media, I.Drăgan (1996, 169) îl citează pe Melvin L. De Fleur, redând schița operațională construită de acesta în sistemul comunicării de masă.

Funcții ale mass-media :

1. Demascarea corupției ;

2. Apărarea libertăților ;

3. Milioane de oameni sunt, pentru prima oară, puși în contact cu bunurile culturale ;

4. Oferă publicului larg un divertisment cotidian și nevătămător ;

5. Informează asupra evenimentelor ;

6. Prin publicitate stimulează sistemul economic și promovează standardele de viață ale cumpărătorilor potențiali.

Disfuncții ale mass-media :

1. Coboară gusturile publicului ;

2. Stimulează delicvența ;

3. Contribuie la degradarea morală ;

4. Contribuie la adormirea conștiinței politice ;

5. Înăbușă preocupările și capacitatea creatoare.

Schema cea mai elaborată de prezentare a funcțiilor mass-media îi aparține însă lui Charles R.Wright (1960, „Analiza funcționalistă și comunicare de masă”, Princeton University). Sociologul american precizează că există patru funcții ale mass-media și corespunzător fiecărei funcții – posibile disfuncții. Fiecare dintre aceste funcții ia forme particulare la niveluri diferite ale societății: la nivelul individului, la cel al grupurilor specifice și, evident, la nivelul societății însăși.

Cele 4 funcții ale mass-media identificate de Wright sunt următoarele :

1) Activitatea de supraveghere: aceasta constă în producerea de informații utile puterii și cetățenilor pentru a-i preveni asupra anumitor pericole (evenimente ce se petrec în mediu), și pentru a contribui la dezvoltarea culturală și a relațiilor interculturale. Aceste informații au drept scop fie mărirea prestigiului persoanelor respective conferindu-le statut), fie avertizează asupra indivizilor periculoși. Pot apărea disfuncții în activitatea de supraveghere, cum ar fi: crearea de panică, anxietate sau apatie, amenințarea prerogativelor puterii și amenințări pentru stabilitatea societății și a indivizilor sau facilitarea invaziei culturale.

2) Funcția de punere în relație a comportamentelor (prin interpretarea informațiilor) constă în: a) sprijinul acordat menținerii puterii și atenuarea amenințărilor la adresa stabilității sociale; b) furnizarea mijloacelor necesare cetățenilor pentru a-și putea reduce anxietatea sau pentru menținerea controlului cultural; c) oferă sugestii și prescripții pentru conduite adecvate evenimentelor și situațiilor existente.

Disfuncțiile care pot apărea în acest caz constau în creșterea conformismului social, a pasivității indivizilor, precum și în diminuarea spiritului critic.

3) Funcția de transmitere culturală constă în transmiterea valorilor și normelor sociale de la grupurile sociale către indivizi, de la o generație la alta. Aceasta are drept consecințe: întărirea integrării sociale a indivizilor, creșterea coeziunii culturale, reducerea anomiei, standardizarea normelor culturale. Consecințele disfuncționale se manifestă prin depersonalizarea actelor de socializare și restrângerea varietății culturale.

4) Funcția de loisir constă în producerea amuzamentului și a destinderii. Disfuncțiile se pot manifesta prin mărirea pasivității și apatiei cetățenilor și chiar prin standardizarea activităților și gusturilor.

Cum acționează însă aceste funcții pe cele trei niveluri distincte, individual, grupal și societal ?

1) La nivelul societății, Wright distinge trei funcții: de avertisment, instrumentală și etică.

a) Funcția de avertisment provine din informațiile difuzate care avertizează populația supra unor pericole (război, catastrofe) și o mobilizează pentru a le face față.

b) Funcția instrumentală a mass-media se realizează atunci când aceasta transmite date despre mediul social în scopul satisfacerii nevoilor legate de funcționarea cotidiană a societății: informații despre bunuri , servicii și prețuri, despre starea circulației, despre cursurile acțiunilor la Bursă etc.

c) Funcția etică se realizează prin difuzarea informațiilor referitoare la indivizii devianți, periculoși, la difuzarea formelor de comportament prin care sunt aduse violări legilor și normelor sociale. Pe de altă parte însă, acțiunea media asupra societății poate avea efecte disfuncționale asupra societății: întreținerea unei imagini catastrofice asupra situației economice, sociale și politice, crearea și întreținerea panicii (acestea putând constitui, la un moment dat, surse de amenințări pentru stabilitatea societății).

2) La nivelul individului, Wright distinge funcția de supraveghere și funcțiile personalizate. În cazul funcției de supraveghere, media furnizează elementele de avertizare pentru prevenirea indivizilor – și, deci – pentru reacții de apărare. Ziarul, de exemplu, este pentru persoanele care îl citesc o sursă de informații cotidiene utile. Cei mai bine informați au șansa de a dobândi un statut de lider de opinie în comunitățile lor (media își personalizează astfel, funcțiile). Disfuncțiile media la nivel de individ îmbracă forme variate, de la anxietate la izolare sau apatie. În cazul supralicitării, informațiile referitoare la amenințări și pericole, pot contribui la sporirea sentimentelor de neliniște și teamă (în locul funcției vizate de diverstisment). Copleșiți de informații – de multe ori contradictorii – unii indivizi se izolează, se retrag în sfera vieții private. Apatia apare ce expresie a dezacordurilor de identitate între „cetățeanul informat” și „cetățeanul activ”.

3) La nivelul grupurilor specifice, media exercită funcții importante în formarea și orientarea conduitelor grupurilor – sau, mai precis a subgrupurilor – ce constituie clasa politică, în formarea curentelor de opinie publică. Conduita indispensabilă pentru asigurarea unei competiții democratice între diferitele grupuri și formațiuni politice o constituie libera circulație a informației. Efectul disfuncțional menționat de Wright în acest caz, este acela că informațiile pot deveni o amenințare pentru putere sau pentru anumiți lideri politici.

Din această perspectivă, nu putem să nu amintim precizarea făcută de către D.Walton (1989) care subliniază că: „efectele politice ale comunicării de masă depind de respectul normelor pluralismului informațional, al dialogului și schimbului liber al opiniilor; TV se situează la „granița dintre spațiul public și spațiul privat”, asigurând legătura și comunicarea dintre cele două spații; funcționarea spațiului are drept condiție împărtășirea opiniilor, dinamica schimbului și a ciocnirii opiniilor, ceea ce presupune un proces de comunicare, imposibil în prezent fără marile mijloace ale comunicării de masă. Aceste mijloace – cu condiția de a fi libere în acțiunea lor – sunt, de aceea, mai curând un factor de întărire a spațiului public și un element indispensabil al democratismului”. (apud I.Drăgan, ed.cit., 179)

După cum subliniază J. Lazar (1990, 165), abordarea funcțiilor și efectelor mass-media și definirea acestora, se înscriu în următoarele direcții principale :

1) Ca producători și difuzori de informație, mass-media reprezintă nucleul central al supravegherii mediului, o condiție indispensabilă a funcționalității societăților complexe cum sunt cele contemporane ;

2) Mass-media atribuie status și conferă legitimitate problemelor, persoanelor, instituțiilor, activităților care intră în sfera publică ;

3) Mass-media direcționează atenția către anumite probleme, soluții, persoane care devin astfel prioritare (stabilesc „agenda publică”, adică ierarhia și calendarul problemelor publice);

4) Mass-media sunt un factor al gratificațiilor psihice („utilizări și gratificații”) – divertisment, amuzament, evadare și visare, catharsis, satisfacții intelectuale etc. ;

5) Mass-media pot deveni canale de persuasiune și mobilizare, instrumente ale propagandei și manipulării ;

6) Mass-media creează și mențin un anumit public și o anumită opinie publică prin „definirea” actualității și a stării opiniei, imprimând o anume dinamică în sfera opiniilor („majoritară” – „minoritară”, „dominantă” – „dominată”).

CONCLUZII

Tendințe în comunicarea de masă.

Studiile asupra relației dintre media și violență (mai ales violență televizată) s-au dezvoltat îndeosebi în perioada anilor ’60, sub impactul mai multor factori:

a) recrudescența și proliferarea unor forme virulente de violență în țările occidentale – violența străzii, ucideri de polițiști, izbucniri violente contra establishmentului, revolte ale elevilor și studenților împotriva sistemelor școlare și uneori a celui social; începuturi ale terorismului ;

b) se declanșează o campanie puternică împotriva televiziunii considerată a fi responsabilă de agresivitatea tinerilor, care au devenit contestatari, ca și de extinderea valului de violență în societate. Lumea — afirmă criticii televiziunii — este invadată de agresivitate din cauza emisiunilor pline de violență ale televiziunii și a filmelor care exhibă violența. Aceasta este, într-adevăr, “perioada când televiziunea a intrat în țările Occidentale în perioada adultă”, ocupând un loc de seamă în viața publică și privată. Aceasta a coincis și cu “prima generație de tineret crescută cu televiziunea“, cu spectacolul violenței televizate și cu creșterea masivă a delincvenței juvenile (J. Lazar, op.cit., p.162), și cu amplificarea prezentării violenței în mass-media — film, televiziune, carte etc. Asocierea dintre violență și cultivarea senzaționalului în media va marca puternic evoluția media. Deja in 1951, în Franța se numărau 659 de crime și acte de violență la 100 de filme de lung metraj (o medie de 6,6 acte de violență pe film); în anii ‘60 canalele de televiziune transmit în medie la zece minute un act de violență sau amenințări cu violența. Himmelweit a calculat că 20 la sutã din programele difuzate la ora când copii privesc mai mult la televiziune sunt consacrate violenței și agresiunii. Studiind filmele de metraj mijlociu făcute special pentru televiziunea americană, Head a constatat că acestea conțin în medie 3,7 acte de “agresiune sau de încălcare a moralității” pe emisiune; cele speciale pentru copii ating o medie de 6,7 acte , mai mult decât filmele polițiste (5,1 acte violente).

Aceste evoluții spre mediatizarea violenței vor stârni reacții critice dintre cele mai vehemente, toate pornite din convingerea că “cu cât scenele de violență sunt mai numeroase cu atât impactul lor nefast este mai puternic: violența televizată este ca o otravă, ea acționând cu atât mai intens cu cât doza este mai puternică” (apud O. Burgelin “Communication de masse”, S.G.P.P., Paris 1970). Televiziunea este percepută în modul cel mai negativ ca o “școală a crimei și delincvenței”, îndeosebi a delincvenței juvenile. Tinerii au tendința — apreciază criticii televiziunii — de a reproduce în viață actele de violență de pe micul sau marele ecran. La 14 ani un adolescent american mediu a văzut 14 mii de omucideri la televiziune. Peste 90 la sută din ansamblul programelor televiziunii americane cuprind acte de violență. Desenele animate aparțin programelor celor mai brutale ale televiziunii, cu o medie de 24 episoade violente pe oră. (Franck Brady, Convenția internaționalã asupra violenței în media, 2 oct. 1994, Manhattan, N.Y.)

c) este o perioada de controverse aprige, adesea fără repere precise, de exprimare a unor puncte de vedere exclusiviste asupra efectelor și funcțiilor sociale ale televiziunii. Unii analiști găsesc că marii consumatori de televiziune se caracterizează prin frică, angoasă (teama de violență îi face să evite a mai ieși seara în cartier), considerându-se că violența televizată tinde să genereze pe scară mare sentimente de insecuritate și stări de panică. G.Gerbner identifică corelații statistice între aceste stări și consumul masiv de televiziune. Potrivit altor aprecieri consumul masiv de programe violente îi desensibilizează pe oameni — ceea ce se manifestă prin faptul că aceștia nu mai sunt atât de sensibili față de actele de violență și față de victimele violenței. Se instalează o stare de indiferență față de împrejurările violente, oamenii fiind mai puțin dispuși să vină în sprijinul victimelor violenței. În această fază incipientă a cercetărilor asupra consecințelor violenței televizate sunt detectate efecte cu totul contradictorii: sporirea sentimentului de izolare la marii consumatori de TV. Și întărirea tendințelor de retragere din realitate; accentuarea fenomenelor de retragere din comunitate la cei puternic dependenți de media. Când se consideră că televiziunea poate dezvolta comportamente de cooperare (influența pozitivă), când se reține că ea generează agresivitate (influență negativă).

Într-un context în care abundă criticile aduse televiziunii, programelor de violență și în care controversele teoretice nu sunt sprijinite de suficiente date de cercetare, alternativa aprofundării și multiplicării cercetărilor se impune de la sine. Se manifestă o cerere masivă de studii privind influența TV. Asupra comportamentelor, mai ales asupra consecințelor violenței televizate. Ca urmare, în 1982, în S.U.A. se publică cca. 2.500 de studii relative la aceste probleme. Premisele teoretice și metodologice ale acestor cercetări sunt diferite, dacã nu chiar divergente. Trei teze de bazã par sã orienteze cercetările și concluziile acestora:

1. teza “efectului catartic”;

2. teza suscitării violenței și,

3. teza efectului întăritor (vezi J. Lazar, op.cit., 162).

1. O serie de abordări iau în considerare efectul catartic al consumului cultural în genere. Mecanismul efectului “catharsis” este decodificat în felul următor: în viața cotidiană oameni sunt confruntați cu diverse situații frustrante care pot eventual provoca alunecarea în acte de violență, de agresivitate. Catharsisul oferă eliberarea de aceste frustrări prin “participare simbolică”, imaginară la scene de violență și la acte de agresivitate. Programele de violență ale TV pot constitui un suport și un mijloc de eliberare a indivizilor de înclinații și tentați agresive. Unele investigații arată că TV este mai eficace sub acest aspect pentru oamenii din medii sociale mai modeste; cei din categoriile sociale mai favorizate au la dispoziție o gamă mai bogată și mai variată de mijloace pentru a se realiza și a se elibera de frustrări și pulsiuni agresive.

Concluzia acestor autori este cã nu se poate postula o corelație “între spectacolul violenței oferit de media și comportamentele agresive”.

2. Numeroși sunt însă partizanii tezei că prin mesajele violente media constituie o sursă de stimulare a agresivității și a comportamentelor violente. “Expunerea la stimuli agresivi mărește starea emoțională a individului, care, la rându-i, va crește probabilitatea unui comportament agresiv”. De exemplu, un meci de box privit la televizor va mări emoția telespectatorului și va putea accentua înclinațiile agresive.

“Potrivit ministerului american al Sănătății, cca. 2,2 milioane de americani sunt victime ale violenței în fiecare an. Are aceasta legătură cu violența în media? Eu cred că da. La nivel politic, violența este de acum în centrul dezbaterilor cu „Legea Clinton” asupra crimei și controlul armelor de foc, cu avertismentele etichetării jocurilor video violente. Eu nu consider această chestiune ca o problemă de libertate de expresie, ci ca o problemă de sănătate publică” (Dr. Franck Brady, profesor de comunicare la Saint John’s University, „Raport introductiv la Convenția internațională asupra violenței în media”, Manhattan, N.Y., 2 oct., 1994). Îmbibați de spectacolul violenței, tinerii pot ajunge sã creadă ca violența este singurul mijloc de a-și rezolva conflictele (copii ai căror părinți sunt în conflict privesc în S.U.A. la TV 5 ore pe zi iar cei din mediile defavorizate ajung la 8 ore de televiziune zilnică). Asasinatele comise de cei între 9 – 14 ani au crescut în S.U.A. de la 987 în 1984 la 2.300 în 1992. George Gerbner (Univ.Pennsylvania) va arăta la aceeași convenție din New York (octombrie 1994) că industria cinematografică de la Hollywood ucide, ficțional, 1.000 de persoane pe zi. El consideră ca fiind reconfirmată ideea sa de bază: cu cât privim mai mult la televizor, cu atât credem că lumea este mai periculoasă, sentimentul de teamă crește, ceea ce erodează credința în civilizație și încrederea în democrație. Modelul spectacolului violenței se extinde în toată lumea: S.U.A. exportă cu 30 la sută mai multe programe violente decât se consumă în S.U.A. “Violența — spune G.Gerbner — este un limbaj universal și atractiv care nu are nevoie de cuvinte”.

La același congres, George Comstock evocă un studiu publicat în 1990 în care a examinat 216 anchete asupra relației televiziune – violență și care arată că adolescenții supuși continuu la violență TV se comportă în mod agresiv, mai ales în urma violenței normative, eficiente, pertinente care facilitează identificarea tinerilor cu personajele violente. “Am creat o cultură a violenței” conchide Comstock.

Cercetările nuanțează însă posibilele consecințe negative ale programelor violente, precizând cã factorul decisiv pentru reacțiile telespectatorilor constã în modul în care este prezentată violența în programele respective. Violența prezentată ca justificată (ex. legitima apărare poate spori probabilitatea comportamentelor agresive și, de asemenea, când violența aparține unui personaj preferat, erou luat ca model). În genere, când personajele agresive sunt prezentate ca modele de comportament ele pot deveni o sursă de încurajare a agresivității mai ales în cazul copiilor și adolescenților aflați mereu în căutare de modele. Alte două precizări făcute în studii sunt importante: agresivitatea “stimulată” prin mediatizare nu se manifestă în lipsa ocaziilor care-i permit individului să-și arate “performanța” prin violență; deprinderea violenței prin media presupune anumite caracteristici și trăsături psihosociale ale receptorilor și depinde de apartența acestora la anumite grupuri și medii sociale. Merită luată în seamă și sugestia făcută comunicatorilor de a observa reținere și prudență în prezentarea ca “model” a personajelor violente.

3. Teza efectului de întărire al media este aplicată și în analiza agresivității: persoanele și mesajele violente nu fac decât să actualizeze și să întărească pulsiuni și tendințe agresive la indivizi, în funcție de felul în care au fost educați și socializați. Par a fi mai înclinate spre agresivitate și preluarea mesajelor violente persoanele care suferă de un deficit de stabilitate afectivă și socială, precum și cele mai puțin integrate în mediul lor.

În concluzie, se arată că mass-media nu creează agresivitate și mai ales nu determină schimbarea atitudinilor și comportamentelor în direcția agresivității. Ele pot, în cazuri anumite, să actualizeze tendințe deja existente. Efectul de suscitare al violenței nu depinde atât de mesaj cât de alți trei factori: 1) structura personalității subiectului; 2) situația în care se află; 3) grupurile de apartenență și de referință ale subiectului – toate acestea determinând utilizarea și efectele mesajului.

Nuanțările și precizările se vor acumula progresiv în analizele despre mediatizarea violenței. În monografia “Communication de masse”, (S.G.P.P., Paris, 1970), O. Burgelin sintetizează evoluția dezbaterilor, nuanțărilor și punctelor de vedere referitoare la acest subiect. O distincție importantă de făcut este aceea dintre violența reală (violența străzii) — care este reprodusă de media (în actualități, reportaje etc.) și care, în mod firesc, apare ca scandaloasă, trezind repulsie și reprobare — și violența ficțională care, din modul în care este prezentată și integrată în universul ficțional nu mai apare ca ceva “scandalos”. În ficțiuni (seriale, filme polițiste etc.) violența este integrată în logica narațiunii apărând de obicei ca un fapt logic. Reacțiile critice ale publicului, educatorilor, sunt îndreptate mai ales împotriva statutului “integrat” atribuit violenței în emisiunile de ficțiune. Numeroși critici găsesc că este scandalos modul în care violența este înscrisă într-o logică funcțională – spectacolul violenței – care o legitimează (valorizează). Pericolul constã atunci în a face din violență o valoare și în a promova un model de civilizație în care violența se prezintă ca o componentă justificată, banală sau chiar normală.

Alte analize atrag atenția asupra faptului că violența mediatizată “devine nefastă printr-un efect cumulator “ (și nu ca efect direct și imediat). Astfel încât se poate spune că influența violenței reprezentate este mai mult un proces insidios, treptat, cumulativ, ale cărui efecte nu sunt direct vizibile și imediate. Influența acesteia poate fi puternică și chiar catastrofală asupra celor aflați într-o stare de rezistență psihologică, morală și socială redusă (inocenți, fragili, izolați, aflați în dificultate etc.). Efectele pot consta adeseori în tulburări psihice, nu în mod necesar în comportamente violente.

Nuanțări au venit și din partea celor ce sunt sceptici în ce privește efectele violenței “reprezentate”: faptele delincvente au alte cauze decât filmul sau televiziunea; copii și tinerii, ca să nu mai vorbim de adulți, sunt capabili să facă deosebirea dintre “spectacol” și “realitate” la nivelul ideilor și comportamentelor (J. Klapper 1960). După interviuri cu psihologi și psihiatri acesta estimează că identificarea cu personaje violente oferă tinerilor o supapă de eliberare de tendințe agresive. Faptul că în actele de violență tinerii se folosesc de elemente simbolice (mediatice) nu este o dovadă certă a unei corelații directe între consumul de scene de violență și comportamentele agresive. Sau în orice caz este dificilă ponderarea rolului diferiților factori – sociali, psihologici, mediatici – în creșterea fenomenului delincvent și a comportamentelor violente. Psihanaliza a demonstrat că agresivitatea este o componentă a personalității noastre, mai accentuată la cei care cunosc dificultățile psihologice și relaționale, frustrări și care, chiar în virtutea acestui fapt, trăiesc o supraexpunere la media, mai ales la televiziune și film.

Unele precizări conceptuale s-au impus în urma cercetărilor: “statutul” cultural al violenței are conotații diferite de la o societate la alta și de la un mediu la altul. Ea poate simboliza nu numai conduite negative, de relații sociale și de exprimare a grupurilor sociale; violența pusă în serviciul legii și al dreptății (mai ales în westernuri și filme polițiste, fiind deci o violență legitimă). Pregătirea pentru înfruntarea violenței face parte din “ucenicia socială” etc.

Influența mass-media se exercită mai ales în următorul context: atunci când se produce o ruptură și când apare o situație de “instabilitate în relația dintre individ și mediul său”. Conjugarea procesului de multiplicare a situațiilor de dezintegrare socială, de tranziție și de incertitudine valorică și normativă, de accentuare a tensiunilor și conflictelor sociale, de insecuritate, sărăcire și de așteptări nerealizate, cu violența mediatizată, mărește, fără îndoială, probabilitatea impactului negativ al media în materie de violență. Violența televizată nu constituie deci o “cauză unică” a creșterii agresivității în societate: ea acționează în situații de destructurări și dereglări ale relațiilor sociale, de creștere a tensiunilor și disfuncțiilor integrării indivizilor în mediul social. În alți termeni, eliminarea programelor agresive din mass-media nu va duce la dispariția comportamentelor agresive din societate. Ceea ce nu înseamnă a subestima posibilitatea stimulării agresivității oamenilor prin programe violente, mai ales în perioadele de instabilitate și de rupere a echilibrelor sociale. Dar dacă spectacolul violenței nu este cauza unică a exploziei criminalității în lumea de azi, cu siguranță că acesta este una dintre cauze. De unde și recomandarea unei anumite prudențe și rețineri în ce privește cantitatea programelor violente difuzate și o atenție mai mare în ce privește modul de prezentare și de valorizare a violenței în programele de TV, radio, în reviste, filme.

Ne simțim datori să mai amintim un singur aspect ce caracterizează mass- media și spațiul public contemporan: astăzi relația dintre Internet și magistrala informațională proclamată este problematică. Unii afirmă, așa după cum indică citatul de mai sus cu câteva paragrafe, că Internet-ul este cu adevărat o magistrală informațională. Pur și simplu s-a întâmplat într-o manieră diferită de cea plănuită de majoritatea companiilor de cablu și de telefon (și de guverne). Alții susțin că lipsesc câteva trăsături de bază. Ei spun că adevărata magistrală va combina nu doar computere, ci toate celelalte servicii, de la telefon la televizor. O parte importantă a Intenet-ului o reprezintă World Wide Web. Întradevăr, asemenea unui cuc în cuibul său, el amenință să-și dea afară gazda. În fapt, Web-ul este o bibliotecă multimedia globală. El a fost inventat de către un inginer de software într-un laborator de fizică elvețian în 1992; software-ul care l-a popularizat în lume a fost scris de un student de la University din Illinois.

Nu se știe exact câte persoane sunt conectate în prezent la Internet. Se crede că în lume există 35 de milioane de utilizatori on-line. În termeni de populație globală în ansamblu, numărul nu este mare- dar este egal cu cel al unei țări de mărime medie. Mai importantă este rata sa de expansiune. S-a estimat că Internet-ul a crescut cu o rată de 200% anual, începând cu anul 1985.

Concluzie:

Într-o lume supusă unor schimbări tehnologice complet năucitoare, nimeni nu poate fi sigur de ce anume ne rezervă viitorul. Este sigur că progresele înregistrate de tehnologiile media se află chiar acum în centrul unei atari schimbări. Mulți sunt de părere că
Internet-ul exemplifică noua ordine globală care își face apariția la sfârșitul secolului XX. Utilizatorii Internet-ului trăiesc în „ciberspațiu”. Ciberspațiul înseamnă spațiul de interacțiune format de rețeaua globală de computere care alcătuiesc Internet-ul. În ciberspațiu, așa după cum ar spune Baudrillard, nu mai suntem „oameni” ci mesaje pe ecranele celorlalți. În afara e-mail-ului, unde utilizatorii se identifică, nimeni de pe Internet nu știe cu precizie cine sunt ceilalți, dacă sunt bărbați sau femei sau locul din lume în care trăiesc. Există o celebră caricatură despre Internet, în care un câine stă în fața unui computer. Textul care însoțește caricatura este următorul:

„Avantajul Internet-ului este acela că nimeni nu știe că ești câine.”

Știm ce înseamnă când citim invers cuvântul „câine”. Mai există o poveste despre noile tehnologii de comunicații: „ Un teolog la întrebat pe cel mai tare supercomputer: <<Există Dumnezeu?>> (în engleză, „câine” – „dog”, iar citirea inversă, „God”- Dumnezeu). Computerul a răspuns că îi lipsește puterea de procesare pentru a ști acest lucru. A cerut să fie conectat la celelalte supercomputere din lume. Totuși, nu există suficientă putere. Așadar, computerul a fost cablat la toate computerele mainframe (computere de mare viteză și putere de stocare), la toate minicomputerele și la toate computerele personale din lume. Și, în cele din urmă a fost conectat la toate computere de mașină, la cuptoarele de microunde, la magnetoscoapele video, la ceasurile digitale și așa mai departe. Teologul a întrebat pentru ultima dată: <<Există Dumnezeu?>> Iar computerul a răspuns: <<Acum există!>> (Naisbitt, 1995, p.80).

Povestea conține unele dintre speranțele și temerile generate de Internet. Ne vom pierde oare identitățile în ciberspațiu? Ne va domina oare tehnologia computerizată sau noi o vom domina? Vor distruge oare media electronice toate celelalte forme de media de comunicare, cum ar fi cartea? Din fericire, răspunsul la fiecare din aceste întrebări este, aproape sigur, „nu”. Oamenii nu folosesc teleconferințele dacă se pot întâlni unii cu ceilalți într-o manieră normală. Persoanele cu funcții executive au la dispoziție cu mult mai multe forme de comunicare electronică decât înainte. În același, timp numărul întâlnirilor de afaceri față-în-față a crescut foarte mult. Ca indivizi, nu controlăm schimbarea tehnologică, iar simplul ritm al unor atari schimbări amenință să ne distrugă existențele. Cu toate acestea, apariția lumii conectate nu a condus la Big Brother (personajul emblematic al romanului utopic „1984” de George Orwell), cel puțin până acum: dimpotrivă, a promovat descentralizarea și individualismul. În sfârșit, nu sunt șanse ca să dispară cărțile și alte media „pre-electronice”. Chiar dacă este voluminoasă, cartea de față e mai comodă decât ar fi versiunea computerizată. Lucrarea lui Negroponte Being Digital nu a fost produsă pentru mecanismele ingenioase pe care le descrie, ci a fost scrisă sub formă de carte.

Chiar și Bill Gates a găsit de cuviință să scrie o carte spre a descrie noua lume high-tech pe care o anticipează. În acest răstimp, Internet-ul își creează propriile sale probleme lumești. Un titlu recent din ziarul The Guardian anunță: „Dependenții de Net duc existențe reale triste”. Articolul descrie viețile oamenilor care își petrec zilnic ore întregi în rețea. Există chiar și un nou grup pentru ajutorarea celor dependenți de Internet, denumit „Caught in Net” („prins în rețea”). Contractele în ciberspațiu nu substituie interacțiunea cu oamenii reali și nici nu au șanse de a face acest lucru.

BIBLIOGRAFIE

Adorno T., La Télévision et les patterns de la culture de la masse, în Reseaux, 44/45, CNET, Paris, 1990

Adorno T., The Authoritarian Personality, Harper and Brothers, New York, 1950

Albert Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, București, 1994

Missika J., Wolton J., „La folle du logis. La télévision dans les sociétés ontemporaines.”, Fayard, Paris, 1983

W . Mills, 1967, „The Sociological Tradition”, Erving Goffman, Relations in Public: Microstudies of the Public Order (London, Allen Lave), 1971

Drăgan Ion, Opinia publică, comunicarea de masă și propagandă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980

Kapferer Jean-Noël, „Căile persuasiunii- modul de influențare a comportamentelor prin mass-media și publicitate” comunicare.ro, București, 2002

Willet Gilles, La communication modélisée. Une introduction aux concepts, aux modèles et aux théories, Ottawa, Ed. Du Nouveau Pedagogique, Avant Progos, 1992

Toffler Alvin și Heidi, Politica în al-3-lea val, Editura Antet, Oradea, 1995

Toffler Alvin, Socul viitorului, Editura Politică, București, 1973

Toffler Alvin, Al treilea val, Editura Politică, București, 1983

Stoetzel J., Girard A., Sondaje de opinie publică, Editura Științifică, București, 1975

Studii de Teoria Radioului și Televiziunii, R.T.V. Română, Oficiul de sondaje, vol.2, București, 1974

Sfez Lucien, „Tautisme” Dictionnaire critique de la communication, PUF, Paris, 1993

Shills E., Mass society and its culture, in „Culture for the millions”, princeton, D. Van Nostrand

Shills Edward A., The Torment of Secrecy, Glencoe, Free Press, 1956

Silbermann A., Communication de masse, Hacbette, Paris, 1981

Giddens A., Sociologie. Bucuresti, Editura Bic All, 1997

Habermas Jurgen, Cunoaștere și comunicare, în A. Marga (eds), „Idei contemporame”, Editura Politică, București, 1983

Lévi-Strauss C., Antropologia structurală. București, Editura Politică, 1978

Lévi-Strauss C., Sociologie franceză contemporană, Editura Politică, București, 1971

Moscovici Serge, Hewstone M., De la science au sens commun (în Moscovici S. Ed. Psihologie sociale), Paris, PUF, 1984, 1990

Padioleau Jean, L’ opinion publique, recueil de textes, Mouton, 1981

Shills Edward A., The Torment of Secrecy, Glencoe, Free Press, 1956

Silbermann A., Communication de masse, Hacbette, Paris, 1981

Wright Mills C., Imaginația sociologică. București, Editura Politică, 1967

Besancon Alain, Imaginea interzisa; istoria intelectuala a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, editura Humanitas, 1996

Buzarnescu Stefan, Sociologia opiniei publice, editura Didactica si Pedagogica

Cuilenburg Scholten, Noomen, Stiinta comunicarii, Humanitas, Bucuresti, 2000

Cathala H.P., Epoca dezinformarii, editura Militara, 1998

Coilenburg J.J. Van, Stiinta comunicarii, editura Humanitas, 1998

Colas Dominique, Genealogia fanatismului, editura Nemira, 1998

Decoding of Inconsistent Communication, Journal of Personality and Social Psihology, vol.6

Dragan Ioan, Paradigme ale comunicarii de masa, Casa de editura si presa Sansa, 1996

Durand Gilbert, Structuri antropologice ale imaginarului, ed.Univers Enciclopedic, 1998

Ducrot Osvald, Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbii, editura Babel, 1996

Dinu Mihai, Comunicarea, editura Stiintifica, 1997

Haines Ion, Introducere in teoria comunicarii, ed. Fundatia Romania de Maine, 1998

Jeaneney Jean Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, editura Institutului European, 1997

Joanne Zates, Advanced Managerial Communication Class notes-spring 1991, Sloan School of Management, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, MA

Kapferer Noel, Zvonurile, editura Humanitas, 1993

McLuhan Marshall, Mass media sau spatiul invizibil, editura Nemira, 1997

Moscovici Serge, Psihologia sociala a relatiilor cu celalalt, editura Polirom, 1998

Psihologia, an XI, nr.1/2001 (59) ianuarie- februarie 2001

Ramonet Ignacio, Tirania comunicarii, editura Doina, 2000

Runcan Miruna, Introducere in etica si legislatia presei, editura All, 1998

Stanton Nicki, Comunicarea, editura Societatea de Stiinta si Tehnica, 1995

Souni Hassan, Manipularea in negocieri, editura Antet, 1998

Thoveron Gabriel, Comunicarea politica azi, editura Antet, 1996

Ury William, Dincolo de refuz, editura de Vest, 1994

Volkoff Vladimir, Tratat de dezinformare, editura Antet, 1999

Zamfir Catalin, Vlasceanu Lazar (edit.), Dictionar de sociologie, editura Babel, 1993

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .mass Media Si Cultura de Masa. Comunicare Si Democratie In Noul Spatiu Public (ID: 105677)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.mass Media Si Cultura de Masa. Comunicare Si Democratie In Noul Spatiu Public

Copyright Notice

Comunicarea Prin Eveniment In Activitatea Promotionala a Heineken Romania

Instrumente de Comunicare Online. Analiza, Comparatii Si Tendinte

Dірlοmаtіа Реtrοluluі

Subiectul Si Puterea

Comunicarea Corespondenta

Studiu de Caz Agresivitatea In Domeniul Publicitar

Copyright Notice

Similar Posts