Mass Media Si Conflictele din Iugoslavia
CUPRINS
Pagină albă
INTRODUCERE
Primele contacte interculturale s-au desfășurat încă din vremuri de demult, când marile imperii ale lumii și-au extins teritoriile prin campanii de cucerire, când popoare s-au aliat în vederea realizării unor scopuri comune sau în timpul migrațiilor. În zilele noastre, contactele dintre oameni din diferite colțuri ale lumii sunt posibile prin intermediul internetului, al telefonului mobil și al mass media, dar și în timpul călătoriilor, afacerilor și al migrației forței de muncă.
Comunicarea interculturală este un domeniu pe care îl consider interesant și important în același timp, având in vedere că nu există doar o sigură cultură în lume. Ea ne ajută să-i înțelegem pe ceilalți, să-i cunoaștem și ne învață cum să interacționăm cu alte culturi. Dialogul dintre culturi s-a dovedit a fi important și pentru cercetători care l-au dezvoltat în numeroase lucrări de specialitate, mai ales că un astfel de contact poate genera conflicte.
Mass media joacă un rol important în ceea ce privește comunicarea interculturală. Acestea creează atitudini și pot influența comportamentele și normele culturale și în același timp nu acționează doar asupra individului, ci au efecte și asupra culturii, valorilor și normelor societății și a relațiilor dintre oameni.
Una dintre funcțiile importante ale mass-media este aceea de a informa. Astfel, prin intermediul mesajelor se transmit informații de interes public. Cu alte cuvinte, rolul este acela de a facilita accesul la informații și divertisment, punând accent pe informarea corectă, formarea și promovarea educației, a culturii și în același timp joacă și rol de critic.
Sunt de părere că nu obținerea de profit este esențială sau competiția pentru prestigiu, ci mai degrabă atenția față de nevoile și așteptările publicului, dar și acesta din urmă este uneori preocupat de tot ce înseamnă violență, conflict, vărsare de sânge, iar media trebuie să răspundă acestor nevoi. Mass media trebuie să evite să facă diferențe între culturi, trebuie să le trateze în mod egal, fără a avea o atitudine părtinitoare, pentru a nu provoca discriminare.
Consider că rolul media în îmbunătățirea relațiilor dintre culturi este esențial deoarece depășesc orice graniță culturală, transformând lumea într-un sat global. Astfel că, pe lângă funcția de informare, mass media are și o funcție de legătură care constă în împărtășirea acelorași valori și reprezentări sociale la nivel global.
Dezvoltarea tehnologiilor de comunicare permite transmiterea informațiilor la nivel internațional, facilitând astfel accesul oamenilor la informații. Cu alte cuvinte lumea poate vedea, auzi, citi în mass media despre fapte care se petrec oriunde în lume.
Așa cum se poate observa din titlu, lucrarea de față urmărește să analizeze rolul și importanța mass media în ceea ce privește comunicarea interculturală, cu referiri la lucrări specializate și studii de caz despre acest subiect, mai exact dacă există situații în care jurnaliștii încalcă legile referitoare la mass media și incită la discriminare, la violențe, ură națională, fapte ce pot determina apariția sau escaladarea unor conflicte și neînțelegeri, și cum trebuie reparate eventualele greșeli prin promovarea atitudinilor moderate și a reconcilierii în situațiile de conflict. Studiul de caz a fost întocmit pe baza unor articole din presă și a unor lucrări specializate care au tratat subiecte legate de conflictele ce au avut loc în Iugoslavia.
Pentru realizarea acestei lucrări, am pornit din trei direcții de cercetare după cum urmează. Prima direcție reflectă dreptul, libertățile, responsabilitățile ce revin mass mediei, dar și limitele care îngrădesc respectarea acestora.
Cu timpul mijloacele de comunicare au evoluat, informațiile putând fi transmise atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Astăzi, câmpul mass media acoperă o gamă largă de mijloace de informare, de la ziare, reviste, la radio, televiziune, internet. Toate acestea îndeplinesc aceeași funcție și anume aceea de a informa. Publicul manifestă interes pentru știri indiferent de natura lor.
Nu doar individul dispune de drepul la liberă exprimare, ci și mas media, dar acest drept presupune anumite limitări dacă se referă la agresiune, violență, discriminare, îndemnul la război etc. Însă nerespectarea întru totul a acestor limitări atrage pedepse conform legii și în același timp dezinteresul și neîncrederea publicului.
Cea de-a doua direcție de cercetare se referă la conflicte, mai exact conflictele ca subiecte neevitate în mass media, mai ales că sunt generatoare de audiență și au in impact emoțional asupra publicului.
Jurnalismul tabloidizat, violența, spectacolul ocupă și ele un loc bine plasat în ceea ce privește interesul public. Goana după subiecte senzaționale sau ieșite din comun poate provoca derapaje, confuzii pentru că de cele mai multe ori informațiile conțin neadevăruri referitoare la persoane, fapte.
Aflate între două tabere, mai exact între informarea corectă și principiul spectacolului, mass media tind uneori să aleagă ce atrage cel mai mult audiență și prestigiu. Cu alte cuvinte, pot să contribuie la comunicarea interculturală sau pot promova violență, război, senzațional. Și cum anumite categorii de public sunt din ce în ce mai atrase de acestea din urmă, șansele ca ele să fie abordate de media sunt destul de mari.
Cea de-a treia direcție de cercetare și ultima se referă la media și conflictele interculturale. Mass media pot influența părerile, atitudinile oamenilor despre alte culturi. Multe dintre acestea au de suferit de pe urma mass media. Exemple pot include prejudecățile cu privire la musulmani, rromi, dar, de partea cealaltă, și la americani sau statele occidentale.
Media nu trebuie să facă diferențieri între culturi și trebuie să respecte anumite coduri deontologice. Să luăm exemplu situațiile de conflict, războaiele, în aceste cazuri mass media nu trebuie să promoveze frica, violența, ura, discriminarea, ci dimpotrivă, să informeze obiectiv, să prezinte punctele de vedere ale ambelor părți, să prezinte și atitudini moderate și să nu trateze inegal părțile implicate.
Pe de altă parte, simplul fapt de a descrie o persoană care aparține unei culturi anume, într-o manieră negativă, de exemplu, în mass media, acest lucru atrage cu sine crearea de prejudecăți în rândul publicului (dacă un rrom fură, atunci toți sunt hoți, dacă un musulman e terorist, atunci toți sunt ș.a.).
Lucrarea este structurată în 3 capitole care reflectă cele trei direcții de cercetare enumerate anterior, inclusiv studiul de caz dedicat tragicului război din Iugoslavia în care au fost implicate mai multe culturi: sârbi, croați, musulmani, bosnieci.
CAPITOLUL I:
MASS MEDIA
1.1. Funcții, rol și efecte
Orice mijloc de comunicare, indiferent că este vorba despre ziar, radio sau televiziune, are un rol principal de a informa. Prin intermediul acestora se transmit, la nivel global, știri despre evenimente și fapte ce au loc oriunde în lume. Astfel principala funcție a mass media este funcția de informare, cu alte cuvinte ele transmit informații de interes general și sunt principalele surse de avertizare în caz de pericole. Pentru a stârni credibilitatea și interesul în rândul publicului, media trebuie să transmită informații reale și de actualitate. Prin urmare, putem defini media ca fiind santinele, paznici pentru orice se petrece în lume deoarece sunt primii care adună informațiile, pe care apoi le prelucrează, pentru ca ulterior să le transmită publicului care își manifestă interes neîncetat pentru acestea: ,,rolul mass-media este acela de a obține informația și de a o face să circule. Și cum informații se găsesc din abundență, mass media au rolul să le trieze, să le ierarhizeze și să le interpreteze. Presa (scrisă și audiovizuală) este cea care indică ce anume este important și ce nu din masa evenimentelor, a proceselor, a opiniilor și a personalităților. Mass-media decid să popularizeze sau nu idei noi”.
Pe lângă rolul de a furniza informații, mass media au și o funcție de interpretare care este strâns legată de prima: ,,selectează informațiile importante și nu doar relatează despre evenimente, ci și despre semnificația lor sau alte informații care să aibă legătură cu evenimentele respective”. Astfel de știri se dovedesc a fi ultile mai ales că publicul poate afla noutăți și detalii interesante despre care cu siguranță nu ar fi aflat ca urmare a unei comunicări interpersonale. În același timp, funcția de interpretare are și minusuri pentru că există certitudinea ca imaginile evenimentelor și persoanelor prezentate să nu fie reale.
Activând pe o piață cu o concurență acerbă, mijloacele de comunicare pot fi presate de timp, jurnaliștii fiind nevoiți să selecteze informațiile și să le simplifice pentru a scoate primii materialele pe piață. Drept urmare ,,mass-media utilizează miturile și stereotipurile și prezintă imagini incomplete și adesea deformate despre lume, imagini ce pot induce sentimente nejustificate (ca disprețul pentru anumite popoare) sau comportamentele uneori dramatice”.
Cu ajutorul media popoarele se pot cunoaște mai bine și se pot apropia, lumea transformându-se astfel într-un sat global (,,global village”) și asta pentru că granițele culturale se micșorează, ba chiar pot fi eliminate complet. Cu alte cuvinte, este vorba de funcția de legătură a mass media care mențin o conexiune între state chiar dacă în realitate acestea nu au avut un contact direct. Dar această legătură poate avea de suferit pentru că, prin intermediul ziarelor, radio-ului și a televiziunii este posibilă perpetuarea stereotipurilor și a etichetelor și crearea de noi grupuri sociale sau profesionale care împărtășesc aceleași interese și valori.
Transmiterea culturii este un alt rol ce îi revine mass media. Acestea din urmă, alături de școală, sunt cele care educă și cultivă modele de comportament și ,,au avantajul de a însoți individul de-a lungul întregii sale vieți (o viață adesea destul de solitară în mijlocul maselor) și de a vorbi și despre imigranți, astăzi numeroși în majoritatea țărilor”.
Nu în ultimul rând media știu să distreze și cum să distreze publicul pentru că divertismentul a fost și va fi foarte căutat de către acesta pentru că ,,reduce tensiunile ce se acumulează în fiecare și care pot să-l ducă la răzvrătire, îmbolnăvire sau alienare” și în același timp sunt acuzate că acționează ca un drog, excitant sau anestezic – un nou >>opiu al poporului<< – pretându-se astfel la tot felul de manipulări în beneficiul celor bogați și puternici”.
Mass media au redus distanțele dintre dintre state. Evenimente ce au loc în diferite colțuri ale lumii pot fi transmise și urmărite cu ușurință în toată lumea mulțumită mijloacelor de comunicare. Acestea din urmă prezintă imagini despre oameni și lume și astfel publicul află lucruri noi, își îmbunătățește cunoștințele referitoare la locurile pe care nu le-a văzut niciodată și culturile despre care nu cunoaște prea multe.
Efectele mass media pot fi atât pozitive cât și negative și pot apărea atât la nivel individual, cât și la nivel social, provocând modificări în atitudinile, concepțiile și comportamentele oamenilor:
Prin simpla vizionare a unor imagini dramatice, cum ar fi cele de pe urma unor calamități naturale sau cele provenite din războaie, publicul poate fi afectat emoțional și își poate schimba părerea despre lume, dar în același timp se poate implica în ajutorul asociațiilor umanitare care luptă pentru astfel de cauze. Pe de altă parte, difuzarea într-un mod repetitiv a imaginilor în care sunt prezentate situații violente și criminalitate ,,favorizează sentimentul de insecuritate și de neliniște, chiar tendințele agresive”.
Cum am spus în rândurile de mai sus media pot influența la nivel emoțional. O astfel de influență constă în ,,inducerea receptorului a unei stări particulare, obținută prin manipularea emoțiilor sale”. Atât individul cât și societateaocietatea pot fi influențate negativ de către mass media, în ceea ce privește comportamentul, emoțiile și modul de gândire a oamenilor. Putem spune că media joacă un rol important în ceea ce privește socializarea. În situația în care oamenii trec de la o societate la alta are loc o resocializare, process numit și aculturare: ,,Mass media pot juca un rol în instruirea copilului în legătură cu natura ordinii sociale sau imigrantului cu privire la obiceiurile societății-gazdă.“
Totuși media nu trebuie privite ca actori negativi deoarece ne deschid o fereastră către lume și pot contribui la buna înțelegere dintre popoare.
1.2. Legislația cu privire la media: drepturi, libertăți și răspunderi
Mass media au anumite drepturi și libertăți, cum este dreptul la liberă exprimare sau libertatea de expresie. Orice persoană sau instituție se bucură de aceste drepturi care trebuie respectate atât la nivel național, cât și la nivel internațional și presupun transmiterea liberă a ideilor și creațiilor de orice fel prin intermediul unor mijloace de comunicare. Principiul libertății de exprimare este considerat drept esențial al omului, așa cum este menționat în articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv în articolul 10 al Convenției Europene de Apărare a Drepturilor Omuluiîn care se menționează că granițele dintre state nu trebuie văzute drept obstacol în calea schimbului de informații. Tot în articolul 19 este precizat de către Pactul Națiunilor Unite privind drepturile Civile și Politice că ,,această libertate se realizează sub forma orală, scrisă, imprimată sau artistică și prin orice mijloc. Limitele acestui drept trebuie fixate prin lege și sunt necesare pentru respectarea drepturilor sau a reputației celuilalt, a apărării securității naționale, o ordinii publice, a sănătății și a moralității publice”. În articolul 10, prin menționarea că granițele nu ar trebui să constituie un impediment, reiese și faptul că libera circulație a informațiilor este o necesitate de care trebuie să dispună toate statele.
Dar se pare că aceste libertăți nu sunt decât un paravan sub care ,,s-au putut ascunde, de-a valma, pacea și agresiunea, generozitatea și puzderia de lașități de fiecare zi, masacre sângeroase și proiecte de devenire în vitro, iraționalitatea cea mai sterilizantă și senzualismul cel mai descătușat, paradisurile artificiale și creativitatea cea mai fertilă. Sub steagul libertății au defilat, țanțoș și decerebrat, cele mai greu de imaginat forme de sclavie, de terorism sau de alienare. Și e dificil de stabilit, acum, dacă defilarea s-a încheiat ori continuă încă”.
Libertatea presei este percepută diferit în regimurile politice. Astfel, în regimul comunist funcția principală a media este aceea de a acoperi și de a minți ,,tot ceea ce nu servește intereselor nomenclaturii, elita aflată la putere, indiferentă la destinul maselor”. Cu alte cuvinte media trebuia să joace cum i se cânta de către cei aflați la putere și în același timp erau supuse cenzurii. Defapt, mai bine zis, nici nu se discuta despre o libertate a presei.
În ceea ce privește regimul liberal, lucrurile stau cu totul altfel. Aici media se bucură de libertate de expresie, însă nu este o libertate totală deoarece presupune anumite limitări impuse tocmai pentru a nu crea haos, neînțelegeri, chiar conflicte, iar orice abatere de la acestea atrage cu sine sancțiuni prevăzute de lege. Astfel, conform articolului 10, paragraful 2, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului exercitatea acestor libertăți, presupunând îndatoriri și obligații, poate fi supusă unor formalități, condiții, restricții și sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, pentru apărarea ordinii publice și prevenirea infracțiunilo, pentru protecția societății și a moralei, pentru protecția reputației și a drepturilor altuia […].
Alte limitări sunt prevăzute și în Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, mai exact în articolul 20 prin care se interzice orice fel de propagandă în favoarea războiului.
Demersul jurnalistic se bazează din punct de vedere legal pe balanța dintre drepturile și îndatoririle media. Orice jurnalist are o responsabilitate nu doar față de ceea ce relatează și transmite, ci și față de public și lege. Odată încălcate toate acestea, consecința este scăderea credibilității presei și impunerea de limite în ceea ce privește libertatea profesională. Cum spunea și Honore de Balzac ,,O libertate fără limite ucide libertatea”. Sau altfel spus, libertatea unui om este un drept atât timp cât nu afectează alte persoane.
Putem spune că dreptul la liberă exprimare este o modalitate de manifestare a libertății de opinie. Dar există totuși o diferență între acestea, mai exact aceasta din urmă permite oricărei persoane libertatea de a-și forma păreri proprii despre lumea în care trăiește, iar acest drept este strâns legat de libertatea de gândire, conștiință și religie, menționată în articolul 9 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Fiecare cetățean are dreptul de a fi informat corect și de a avea acces la mass media conform prevederilor, ceea ce face ca libertatea presei să nu fie percepută doar ca opus al cenzurii, ci și ca o responsabilitate care face posibilă respectarea drepturilor enumerate anterior.
Libertatea expresiei este valabilă atât la nivel individual și de grup, cât și la nivel de mass media și se referă la exprimarea gândurilor, creațiilor, ideilor care pot fi transpuse în informații credibile, obiective, indiferent de forma sau suportul cum sunt transmise (imagini, cuvinte, sunete). Sunt protejate deci toate mijloacele de producere, transmitere, distribuție a informațiilor. Însă libetatea de exprimare nu se aplică doar acelor idei ,,acceptate de toată lumea sau considerate indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează, neliniștesc”.
1.3. Etica și deontologia mass media
Orice mijloc de comunicare media trebuie să informeze, înainte de toate, corect. Activitatea jurnalistică se bazează pe principii ca: principiul adevărului (faptele și evenimentele trebuie transpuse în informații veridice și corecte), respectul acordat persoanelor (indiferent dacă acestea aparțin din medii culturale diferite), interesul public și loialitatea față de public.
În ceea ce privește principiul veridicității faptelor, acesta trebuie respectat astfel: stabilirea naturii evenimentelor, a cauzelor, a consecințelor, persoanelor implicate și a celor responsabile; prezentarea precisă și completă a evenimentului; prezentarea naturii surselor și a nivelului de credibilitate al acestora; citarea cu acuretețe a opiniilor, acordarea dreptului la opinie pentru toate părțile implicate, evitarea implicării personale; prezentarea faptului în conformitate cu importanța socială. Datoria jurnalistului de a respecta adevărul este menționată și în Carta de la Munchen, 1966, după cum urmează: Jurnalistul are datoria de a respecta adevărul, oricare ar fi consecințele acestuia pentru el însuși, în virtutea faptului că publicul are dreptul de a-l cunoaște.
Respectul acordat persoanei este un alt principiu media care uneori nu este respectat întrutotul, mai ales în cazul presei de tip can-can care dezvăluie fapte jenante și pun oamenii importanți într-o lumină falsă, dezvăluind înformații din viața privată.
Pe de altă parte, fiecare media trebuie să dețină un cod deontologic care să conțină un set de reguli și principii ce se referă la modul cum trebuie exercitată activitatea jurnaliștilor. Aceste reguli și principii se referă la imparțialitate, confidențialitatea surselor, evitarea minciunii și a greșelilor de expresie, interzicerea calomniei și defăimarea persoanelor, insulta, discriminarea, etc.
De asemenea, faptele, persoanele și evenimentele trebuie tratate într-un mod obiectiv, nicidecum într-o manieră subiectivă, pentru că jurnaliștii nu au dreptul de a se implica emoțional în redactarea știrilor. Pe lângă acestea nu este permisă ,,difuzarea știrilor false elaborate cu rea credință care tulbură liniștea publică, apologia morbidului și a senzaționalului, violenței, sexului, încălcarea valorilor morale fundamentale ale păcii credinței, apartenenței naționale” etc.
Este adevărat că în media sunt prezentate persoane și imagini într-o manieră neplăcută, dar acest lucru nu înseamnă că publicul dă mereu crezare acestor informații. Oamenii cu un bagaj mare de cunoștințe pot observa neregulile spuse și arătate în media, pot pune sub semnul întrebării obiectivitatea și credibilitatea informațiilor. În astfel de cazuri o doză de reticență nu strică niciodată pentru că, știm bine, doar informația e sacră și doar adevărul faptelor contează. Tot restul este… comentariu!. Mai mult, publicul interesat să afle mai multe despre veridicitatea și credibilitatea știrilor, poate căuta și în alte surse media ce s-a prezentat despre același eveniment sau persoană. Și cum media practică mimetismul, mai exact preiau unele de la altele informații, acest lucru nu este imposibil.
Totuși, oricât de mare ar fi efortul depus pentru atingerea obiectivității, mai există pe alocuri scăpări pentru că jurnaliștii prezintă imagini despre lume, iar modul în care sunt descrise aceste imagini depinde de ,,mulți factori ce țin de contextul social în care se află cel care alege, de cultura și pregătirea lui, de apartenența lui la o clasă socială, de conjunctura momentului (adică presiunile politice sau financiare), de temperamentul, educația, aspirațiie și frustrările lui”.
În căutarea, redactarea și comentarea evenimentelor, jurnaliștii au următoarele îndatoriri, conform cu prevederile Declarației îndatoririlor Jurnaliștilor astfel:
Să apere libertatea informației, a comentariului și a criticii.
Să publice doar informații a căror origine este cunoscută, să nu suprime informații esențiale și să nu falsifice documente.
Să nu folosească metode incorecte pentru a obține informații, fotografii sau documente.
Să rectifice orice informație publicată și dovedită inexactă.
Să păstreze secretul profesional în ceea ce privește sursa informațiilor obținute în mod confidențial.
Să își interzică plagiatul, calomnia, defăimarea, bârfa sau acuzațiile nefondate, ca și primirea oricărei răsplăți în vederea publicării sau suprimării unei informații.
Orice jurnalist demn de acest nume își face o datorie din a respecta principiile sus menționate: recunoscând legile cunoscute ale fiecărei țări, jurnalistul nu acceptă, în plan profesional, decât jurisdicția colegilor săi, excluzând orice intruziune guvernamentală sau de altă natură.
Și ideologia UE se bazează pe principii serioase în ceea ce privește relația cu mass media, atunci când este vorba de informarea cetățenilor. După căderea comunismului, în țările din Europa, s-au produs modificări în domeniul politic și cel al mass media, mai ales că acesta din urmă a fost puternic controlată în perioada comunistă. UE pune accent pe buna informare a cetățenilor tocmai pentru a face cunoscute regulile și normele impuse de aceasta, dar și drepturile și libertățile. De altfel, mass media este un subiect intens dezbătut în Manuaul privind integrarea pentru factorii de decizie politică și practicieni, ediția a III a din aprilie 2010, mai exact capitolul Mass media și integrarea în care se fac referiri la efectele globalizării, organizații mass media, elaborarea de strategii mass media eficiente, competențe culturale ale mass media.
Asociați Europeană a Televiziunilor Regionale a enumerat câteva reguli într-un manual de relații TV: ,,nu se precizează originea etnică, religia, culoarea, cultura persoanei, dacă nu este relevant pentru relație, prudența în prezentarea punctelor de vedere extremiste, evitarea limbajului ofensator și a senzaționalismului, restituirea diversității sociale și culturale a comunităților, echilibru în relațiile conflictuale etc.”
Uniunea Națională a Jurnaliștilor din Marea Britanie a formulat un set de reguli de conduită privind activitatea jurnalistică. Astfel, în articolul 5 se menționează că jurnalistul nu trebuie să obțină informații sau imagini decât pe cale legală, iar în articolul 6 se adaugă că jurnalistul trebuie să evite să tulbure durerea sau necazul persoanelor, chiar dacă la mijloc se află interesul public.
Dintotdeauna, relațiile dintre oameni s-au bazat nu doar pe înțelegere, dar și pe forță, iar conflictele s-au rezolvat de obicei prin utilizarea violenței, lumea fiind împărțită în două tabere: oameni buni și oameni răi. Toate acestea au făcut ca divertismul mediatic să manipuleze utilizatorul, suscitând în el angoasa și resemnarea, insatisfacția și evaziunea – iar într-un final, frustrarea și apatia. Toate acestea datorită interesului pe care media l-au acordat evenimentelor ieșite din comun și a crimelor comise cu sânge rece. Totodată, divertismentul este des întâlnit în media deoarece are priză la public, ceea ce nu îl face deloc demn de dispreț.
Nerespectarea acestor principii a adus media în fața a numeroase critici. Pe de-o parte pentru că practică propaganda și dezinformarea, iar pe de altă parte au fost acuzate de incompetență și lipsă de profesionalism, la acestea adăugându-se ,,trândavia și neglijența, servilitatea față de patroni și directori, setea de celebritate ducând în goana după exclusivitate, aroganța, refuzul de a recunoaște propriile greșeli, lipsa criticii și a autocriticii, conservatorismul, adesea în sensul în care orice derogare de la scopul prestabilit, orice idee nouă provoacă teamă”.
Critici dure la adresa presei au apărut și ca urmare a experiențelor dureroase datorate războiului din Iugoslavia și a urii etnice, când presa a fost acuzată că a susținut intoleranța și chiar războiul. Karl Popper afirma că ,,televiziunea este un pericol pentru democrație”, iar Noam Chomsky o descria drept ,,un pătrat electronic al culturii și al informației, mai periculos pentru libertate decât propaganda hitleristă”.
Pentru o mai bună înțelegere a informațiilor de către public, media trebuie să le selecteze, să le trieze astfel încât să fie exprimate într-un mod civilizat deoarece ,,punerea în valoare a anumitor elemente – fie în titluri, în ilustrații, la începutul unui text imprimat sau la sfârșitul mesajului sonor – este de natură să provoace întotdeauna mai multe reacții”.
Orice jurnalist trebuie să dea dovadă de bună-credință, mai exact să respecte următoarele: ,,legitimitatea scopului urmărit, absența animozității personale, obiectivitate, măsură și decență în expresie, respectarea principiului nevinovăției”.
Orice individ, indiferent că este jurnalist sau nu, poate să deosebească un comportament inadecvat față de unul normal. Această capacitate a omului ,nu este înăscută, ci se formează în procesul comunicării practice dintre oameni și exprimă experiența istorică a acestora în reprezentările, sentimentele și situațiile colective și individuale”. Atitudinea tolerantă ia naștere în urma unui proces de comunicare, fie el și de comunicare între culturi diferite, prin care se formează ,,sentimentul de respect față de alte popoare, tradiții, valori, conștientizarea lipsei de similarități și însușirea întregii diversități etnice și culturale ale lumii”. Asftel că o relaționare tolerantă depinde în mare măsură de cunoștiințele pe care un individ, un jurnalist, le are despre subiectul de comunicare, despre cultura acestuia, precum și de pregătirea lingvistică și specializată a acestuia.
Pe de altă parte există o tendință a jurnaliștilor de a se baza din ce în ce mai puțin pe știrile oficiale: surse oficiale,conferințe de presă, comunicate și mai mult pe imagini și povestiri relatate de ,,jucători independenți”: ONG-uri, diverși activiști, soldați cu aparate foto digitale. Această transparență creează noi amenințări.
Jurnaliștii nu mai prezintă interes pentru lucrurile bune, ci mai degrabă pentru ceea ce merge rău, pericole și transpun toate acestea în imagini și cuvinte din ce în ce mai senzaționale și ieșite din comun. Dar despre toate acestea vom discuta mai pe larg în capitolele ce urmează.
Pagină albă
CAPITOLUL II
MASS MEDIA ȘI CONFLICTUL
2.1. Conflictul ca subiect predilect în mass media
Conflictul și violența au fost, sunt și vor fi omniprezente în media pentru că sunt parte din realitatea cotidiană. Acestea, ca orice alte realități ale zilelor noastre, stârnesc interes în rândul publicului care devine din ce în ce mai captat de astfel de subiecte. Oriunde sunt întâlnite situații de conflict, va exista și o comunicare ca urmare a acestora și despre acestea. Pe de o parte conflictul este un subiect în media pentru că trebuie să ne informeze, iar pe de altă parte relatările despre el au un impact asupra oamenilor și favorizează astfel consumul media. Nu putem omite să ridicăm probleme modului în care ,,comunicarea construiește percepțiile noastre despre pericolele prezente pentru noi și rolul pe care violența ca dramă de zi cu zi îl are asupra vieților noastre”. Putem spune că între conflict și mass media există o legătura în două direcții astfel: ,,mass media influențează conflictul și invers”. Mai mult decât atât, media nu doar că pot fi responsabile de izbucnirea sau escaladarea conflictelor, ci pot să contribuie și la stoparea lor și la revenirea climatului de pace.
Atunci când se relatează conflicte în mass media, efectele pot fi unele nocive și pot influența negativ publicul. Astfel, atât copiii, cât și adulții pot prelua,,toată gama conduitelor agresive”, mai ales că media, pe lângă informare, joacă rol și de formatori de opinie și modelatori de comportament.
Într-o situație de conflict, comunicarea poate îmbrăca mai multe forme:
Comunicarea timidă (non-asertivă): este utilizată atunci când se urmărește evitarea totală a conflictului și dacă acesta din urmă izbucnește și ia amploare, soluționarea imediată devine prioritară: ,,este acea abilitate de a evita conflictul sau de a se acomoda dorințelor sau nevoilor celeilalte persoane, prin utilizarea acțiunilor verbale sau non-verbale care se potrivesc nevoilor celuilalt; astfel încât interesul pentru proprille nevoi, drepturi sau obiective va scădea”.
Comunicarea agresivă: așa cum se poate observa și din denumire, acest tip de comunicare nu urmărește nicidecum aplanarea sau încheierea conflictului, ci dimpotrivă, scopul ei este să producă suferință. Astfel putem spune că această comunicare este o etapă de început a unui conflict deoarece poate genera situații violente: ,,abilitatea de a ne impune dorința față de o altă persoană, prin utilizarea actelor verbale sau non-verbale într-un mod prin care sunt violate standardele sociale”.
Astfel de forme de comunicare pot fi întâlnite și în media, mai exact acestea din urmă pot contribui la evitarea sau soluționarea conflictelor, dar pot și să incite la astfel de acțiuni.
Putem spune că media influențează conflictele ,,prin natura medierii mai multor fapte care se petrec simultan într-un anumit timp și spațiu, transformând comunitățile în spectatori și participanți, în același timp, la conflicte”. Astfel că războaiele, conflicte, violența nu se mai petrec doar în fața celor care iau parte la ele, ci se derulează în fața întregii lumi. Consecințele unor astfel de acțiuni nu sunt deloc pozitive întrucât provoacă daune și suferințe atât umane cât și materiale, și pot duce la sărăcie și distrugerea mediului. Oamenii au devenit din ce în ce mai receptivi și captați de problemele ce au loc în lume. Conflicte precum au fost cel din Rwanda sau războaiele care au dus la destrămarea Iugoslaviei au avut un impact puternic asupra publicului care le-a privit, chiar și de acasă din fața televizorului.
Personaje importante într-o situație de război, conflict, sunt refugiații. Fiind nevoiți să fugă din fața războiului, aceștia caută adăpost pentru a se simți în siguranță. Și lor li se acordă o importanță deosebită de către mass media deoarece stârnesc valuri de emoție în rândul opiniei publice. În acest sens, Ignacio Ramonet își exprimă nemulțumirea față de sitemul mediatic astfel: ,,Oamenii îi văd pe refugiați și cred că văd un război, în vreme ce refugiații sunt o consecință a lui, așa de mare era confuzia: bombardăm pentru că sârbii expulzează populația, pe când deportarea se produce, de fapt, după bombardamente, este o consecință a lor. Întrebați în jur și veți vedea: războiul are loc din cauza refugiaților, de aceea se bombardează. Efect reușit. Acesta este sistemul mediatic”.
Mass media pot promova violență și conflict, dar poate contribui și la prevenirea și încetarea lor. Astfel dacă media sunt folosite pentru a susține forțele și a conduce spre conflicte violente, pot avea în același timp puterea de a susține forțele de pace. Mass media este asemenea unei balanțe cu două talere în care înclină pe de-o parte orientarea spre pace, iar pe de altă parte interesul pentru conflict.
Primul pas în prevenirea conflictelor este promovarea atitudinilor de reconciliere. Pentru a face posibil acest lucru trebuie să avem în vedere orientarea media spre conflict care are două perspective: prima se referă la opiniile și credințele jurnaliștilor bazate pe experiența lor, iar ce-a de-a doua se referă lapatronii de media care au interese mai mult economice prin vânzarea produselor media.
Orientarea către pace și prevenire a conflictelor este posibilă prin stoparea tensiunilor care pot genera violențe pe termen lung sau scurt. Potrivit lui Michael Lund prevenția include acțiuni, politici, instituții folosite pentru a evita intensificarea conflictelor și îndemnul la reconciliere astfel:
Reacția imediată la primele semne ale problemei (implică documentare și cunosțințe despre rădăcinile etnice, cultural, socio-economice, lingvistice, naționale și religioase ale conflictelor)
Acțiuni din afară: măsuri politice, sociale, economice și militare pentru a diminua presiunile declanșate de violențe
Politici pentru rezolvarea problemelor de la baza violențelor.
Potrivit unui studiu realizat de Institutul pentru Politica Media și Societatea Civilă (Institute for Media Policy and Civil Society), mass media îndeplinesc anumite funcții înaintea unui conflict, în timpul lui și după, astfel:
Rolul media înainte de conflict
Rolul media în timp de conflict
Rolul media după conflict
Ființa umană este parte a unui corp creat din aceeași esență. Când o parte este rănită sau se află la ananghie, celelalte devin neliniștite. Dacă necazurile celorlalți ne lasă indiferenți, atunci nu putem fi numinte ființe umane. Acestea sunt vorbele unui poet filozof persian Sa’adi Shirazi. Din motive cum sunt cele economice, politice sau de nevoia prestigiu, oamenii fac lucru de neimaginat și ajung să rănească și chiar să își omoare semenii, cum sunt cazurile atacurilor cu bombă sinucigaș. De-a lungul timpului lumea a fost zguduită de suferințele cauzate de oameni ale căror acțiuni și ordine au dus la pierderea de vieți omenești. Printre astfel de oameni întâlnim ,,un Slobodan Miloșevic al Iugoslaviei care a ucis, torturat și a îngropat de vii mii de musulmani sub ochii lumii, un Hitler care a ucis cu foc milioane de evrei pentru simplul fapt că erau evrei și nu erau de rasa pură ariană, un trib Huțu care a ucis milioane de tutsis în Rwanda, un Osama bin Laden care a terorizat întreaga lume și America cu acțiunile sale teroriste, Forțe americane care au bombardat teritorii cu milioane de oameni inocenți în Iraq, Libia, Sudan, Tanzania, Japonia, Vietnam”. Toate acestea au rămas întipărite în mintea multora care au putut observa cu proprii ochi cum oamenii se pot transforma în făcători de rău și ucigași din motive pe care unii le-ar considera absurde și de neînțeles.
2.2 Mass media și relatarea conflictelor. Senzaționalul
De recunoscut este că orice conflicte sunt parte ale realității cotidiene pentru că implică acțiuni și vieți omenești. Ele atrag întotdeauna ,,spectatori”, iar cu cât desfășurarea lor este mai amplă, cu atât publicul este mai atras și consumă astfel de subiecte. Ceea ce ridică un semn de întrebare este interesul tot mai mare al media de a reda o imagine mult prea dramatică și mai stufoasă a conflictului față de cum este el în realitate. Și asta pentru că, într-o competiție din ce în ce mai acerbă, cineva trebuie să iasă în față, astfel că un răspuns poate fi dat de lupta între mass media pentru obținerea de profit și de prestigiu și de a ieși învingători în conflicte.
Pe de altă parte există situații în care jurnaliștii prezenți în spațiile de conflict nu descriu exact tot ce se întâmplă cu adevărat acolo, ci fragmente care puse cap la cap redau o cu totul altă imagine care de cele mai multe ori este departe cea reală. Și asta pentru ca informațiile obținute să aibă un impact cât mai mare asupra publicului.
Un inamic al jurnalismului de prevenire a conflictelor poate fi senzaționalul care este folosit de mass media pentru a reda ,,melodrame, emoții, divertisment ceea ce diminuează motivul și informația pentru realizarea subiectelor”.Conform Dicționarului explicativ al limbii române, acest termen desemnează ceva care impresionează puternic, uimește, emoționează, care interesează în cel mai mare grad.
Jurnalismul senzațional este un lucru cu totul diferit față de jurnalismul de calitate. Specifice primului tip de jurnalism sunt tabloidele și știrile în care se exagerează cu privire la fapte sau persoane, în care sunt redate scene cu violență, conflicte, sex. Termenul mai este cunoscut și sub numele de yellow journalism care în viziunea lui Michael Emery este ,,un nou jurnalism lipsit de suflet”, mai ales că sunt evenimente care nu se petrec în fiecare zi, creativitatea jurnaliștillor ducând până la inventarea acestora.
Jurnaliștii sunt într-o continuă competiție în căutarea de subiecte demne de prima pagina a ziarelor sau de breaking news la televizor: ,,Această vânătoare cu orice preț a senzaționalului, deci a reușitei comerciale, mai poate, de asemenea, să conducă și la selectarea unor fapte diverse care (…) pot să suscite un imens interes prin flatarea pulsiunilor și pasiunilor celor mai elementare (…), și chiar anumite forme de mobilizare pur sentimentală și caritabilă (…), însă agresive și învecinate cu linșajul simbolic".
Furnizorii de media nu prezintă întotdeauna în mod clar toate evenimentele, faptele sau persoanele pe care le văd, aud, ascultă, ci mai degrabă pun accent pe tot ce este senzațional, nemaipomenit.
Senzaționalul și faptul divers sunt două lucruri ce se aseamănă, mai ales că acesta din urmă crează confuzie și efecte sociale nedorite: ,,faptul divers este acel fapt care provoacă diversiune. Unul dintre principiile de bază ale scamatorilor constă în a atrage atenția asupra a altceva decât ceea ce fac. Bună parte din acțiunea simbolică exercitată de televiziune la nivelul informațiilor, de pildă, constă în a atrage atenția asupra unor fapte de natură a interesa pe toată lumea, despre care se poate afirma că sunt omnibus, făcute, altfel spus, pentru toți. Faptele-omnibus sunt faptele care, așa cum se spune, nu trebuie să șocheze pe nimeni, fapte lipsite de miză, care nu divizează, în privința cărora există consens, care interesează pe toată lumea, dar în așa fel încât să nu aibă vreo legătură cu nimic cu adevărat important. (…) și dacă se consumă minute atât de prețioase pentru comunicarea unor lucruri atât de futile, este pentru că aceste lucruri atât de futile sunt, în realitate, deosebit de importante, tocmai în măsura în care ascund lucruri prețioase".
Faptele și evenimentele deosebite și ieșite din comun sunt tot mai des întâlnite în media dat fiind caracterul lor neobișnuit ceea ce le face din ce în ce mai interesante pentru public. Într-o situație de conflict, datoria jurnalistului este, mai întâi de toate, să înțeleagă cât mai bine și să arate publicului care este cauza care a dus la izbucnirea neînțelegerilor și ce anume urmăresc părțile aflate în conflict. Acest lucru presupune cercetări și documentări amănunțite pentru ca produsul final, știrea, să fie cât mai aproape de adevăr și scoată la iveală profesionalismul jurnalistului.
Conform Rezoluției 1003 (1993), referitoare la etica jurnalistică, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ,,în jurnalistică, elementele controversate sau senzaționale nu trebuie confundate cu faptele importante din punct de vedere al informației. În exercitarea profesiei, ziaristul nu trebuie urmărească în principal scopul de a obține prestigiu sau influență personală”. Cu alte cuvinte, nu obținerea de prestigiu sau profit este importantă, ci mai degrabă informarea corectă și cât mai aproape de adevăr.
Nu mai este o noutate faptul că în timp de conflict, presa poate fi controlată de grupările implicate sau de oameni politici.
Autorii cărții intitulate Teorii ale comunicării de masă, Melvin DeFleur și Sandra Ball-Rokeach spun că presa de masă s-a maturizat într-un context social caracterizat de conflicte culturale. Mai mult, pun accent pe jurnalismul de senzație pe care îl descriu drept ,,o monstruoasă forță de influență pentru degenerarea societății”. Jurnaliștii recurgeau la fel de fel de invenții senzaționale pentru a atrage atenția publicului: ,, … jurnaliștii de senzație… au invadat canalele de știri de care depindea omul de rând, cu un dispreț crud față de etica jurnalistică și responsabilitate. Jurnalismul pe care îl practicau era unul indiferent, iubitor de senzație, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin orice mijloace posibile. Și-au însușit tehnicile scrisului, ilustrației și tiparului care erau realizările noului jurnalism și le-au folosit în scopuri perverse. Au transformat marea dramă a vieții într-o melodramă ieftină și au deformat fapte cotidiene astfel încât să aducă vânzări celor care le făceau reclamă. Și ce e mai rău, în loc să furnizeze cititorilor știrile principale, le ofereau un paliativ de păcat, sex și violență.”
De-a lungul timpului numărul conflictelor a crescut semnificativ ceea ce a arătat că lumea poate fi oricând vulnerabilă în fața acestora. State care s-au confruntat cu astfel de situații nu s-au putut descurca singure, drept urmare au primit sprijin și ajutor din partea organizaților internaționale. Intervenția acestora din urmă a fost posibilă ca urmare a faptului că media și-a îndeplinit funcția de a informare. În timpul conflictului din Bosnia mulți jurnaliști și-au văzut obiectivitatea testată până la limită în special când au fost martori ai atrocităților: Un reporter CNN, Christiane Amanpour, descria războiul ca fiind ,,războiul generației noastre” și îl asemăna cu ceea ce s-a întâmplat în Vietnam. Când televiziunea britanică ITN a transmis despre existența taberelor de detenție sârbești, a atras ajutor din partea ONU care a trimis ajutoare umanitare. Atentatul cu bombă de la Sarajevo a determinat NATO să intervină pentru a opri bombardarea orașului. Un corespondent BBC a vorbit despre,,jurnalismul de atașare” (journalism of attachment), menționând că jurnaliștii nu au fost doar martori și cronicari ai evenimentelor, ci și participanți.
Nu mai există niciun dubiu că media pot fi folosite drept instrumente de război și asta pentru că ,,a câștiga un război depinde atât de opinia publică locală și internațională, cât și de învingerea prorpiu zisă a adversarului pe câmpul de luptă”.Conform unei evaluări a Consiliului General al Pentagonului, imparțialitatea este cheia care poate salva media din a nu fi considerată actor negativ și țintă militară și i se conferă tratament asemeni civililor. Dar pentru a demonstra atitudinea lor părtinitoare și motivele care stau la baza ei este nevoie de o justificare exactă. Un exemplu pentru aceasta situație este cel al conflictului din Kosovo când NATO a bombardat și distrus cu succes studiourile radio-tv sârbești. Atacul a fost în cele din urmă aprobat de NATO și s-a soldat cu o întrerupere temporală a transmisiunilor și cu moartea a 10 persoane din staff-ul tv.
Jurnaliștii sunt și ei vulnerabili atât timp cât sunt prezenți pe câmpul de luptă deoarece sunt expuși la pericole și își pot pierde viața. Un corespondent britanic, veteran în ceea ce privește activitatea jurnalistică pe perioadă de război, citat de publicația The Guardian, și-a exprimat grija față de jurnaliștii independenți care ,,au devenit ținte deoarece managementul informațiilor de război a devenit o prioritate mai mare ca niciodată”.
Drumul către reconciliere într-un conflict este plin de obstacole, atât timp cât jurnaliștii caută obsesiv subiecte dramatice. Orice act de violență, orice semn care ar duce spre izbucnirea unui conflict, sunt considerate subiecte demne de povestit în media, mai ales dacă au o mare încărcătură emoțională. Crearea și utilizarea de titluri care fac referire la amenințări, dezastre, acuzații, violență, conflict este o bună modalitate de influență și de construire a unei imagini degradate adversarului care, de cele mai multe ori, este văzut și descris în termeni cât mai negativi. Toate acestea fac ca orice încercare de împăcare a părților să fie extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Totuși, există o modalitate de înclinare spre reconciliere, un prim pas fiind înlăturarea, stoparea propagandei forțelor opuse, așa cum s-a întâmplat în Rwanda unde difuzarea radio a fost interzisă sau în Bosnia prin întreruperea oricăror emisii ale stațiilor naționaliste.
Ceea ce este important și esențial într-o situație de conflict este anticiparea și înțelegerea impactului pe care acesta îl poate avea asupra audienței. Odată priceput acest impact, este mult mai ușor de anticipat comportamentul publicului. Se știe că reacțiile acestuia din urmă sunt aceleași în orice împrejurare de conflict. Pe de o parte oamenii se tem, se simt vulnerabili, expuși pericolului. De cealaltă parte nevoia de informare crește, iar starea de siguranță sau nesiguranță a publicului depinde de tipul de informații din media. Tocmai datorită acestei nevoi accentuate de a căuta informații și a sentimentului de insecuritate, oamenii pot cădea mult mai ușor pradă influenței media.
Mediatizarea tot mai accentuată a conflictelor și a dramelor atrage cu sine influență chiar și pe termen lung întrucât scot în evidență faptul că toți trăim într-o lume plină de pericole la tot pasul și de oameni capabili să facă rău.
2.3. Tehnici de influențare și manipulare media: propagandă, dezinformare, minciună
Pe lângă informarea propriu-zisă, mass media pot să ne insufle anumite credințe și o anumită gândire cu privire la ceva anume, ceea ce nu este decât o tehnică de influențare. Putem asemăna media cu niște vrăjitori care se folosesc de tot felul de trucuri pentru a construi știri și mesaje cât mai captivante cu titluri și imagini șocante care atrag atenția, create în așa fel încât să rămână în subconștientul publicului.
La baza justificării consumului de media stă modelul utilizărilor și gratificațiilor, ale cărui baze teoretice au fost puse de Paul F. Lazarsfeld. Acest model pornește de la premisa că ,,produsele media sunt selectate și utilizate conform nevoilor și dorințelor consumatorilor, care pot fi de ordin afectiv, cognitiv, personal-integrativ“.
Media se pot implica în conflicte și războaie, dar nu pot porni de unele singure să creeze astfel de situații. Fiind formatori de opinie, ele pot fi folosite ca instrumente de manipulare și influențare de către diverși conducători de state sau oameni politici deoarece sunt mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge obiective de ordin naționalist.
Perioadele de criză și conflict sunt perioadele cele mai propice pentru utilizarea tehnicilor de manipulare deoarece produc consecințe intense. Astfel de tehnici implică acțiuni ca propaganda, dezinformarea și intoxicarea care, la prima vedere ar părea asemănătoare, dar vom vedea pe parcurs că fiecare diferă în felul său.
Indiferent că este utilizată de către oamenii politici sau în confruntări dintre culturi diferite, ori la nivel național sau internațional, propaganda ,,a fost nevoită să îmbrace hainele/uniformele cele noi ale unor concepte eufemizate, potrivit noului decor mediatic și social al lumii. Astăzi, propaganda este nevoită să penetreze granițe culturale puternic fortificate și să fie eficace pe termen scurt…”
Termeni precum propagandă, război mediatic, dezinformare, manipulare, război pshihologic au devenit din ce în ce mai exploatați de către mass media tocmai datorită efectelor pe care acestea le au asupra publicului: ,,Propaganda are puterea să remodeleze ambientul socio-istoric și socio-cultural (tradiții, credințe, obiceiuri, prejudecăți, mituri), reacțiile subiective ale omului la realitatea obiectivă sunt mereuimprevizibile”.
Tehnicile de influențare, persuasiune sau propagandă au în vizor modificarea sau modelarea atitudinilor și comportamentelor, acesta fiind obiectivul principal. Cel care urmărește toate acestea, manipulatorul sau propagandistul, este asemeni unui păpușar care mânuiește marionetele în funcție de scopurile pe care le urmărește. Cât de mult pot fi influențați sau nu oamenii, depinde de educația acestora și în unele cazuri de situație. Să luăm exemplul unui conflict armat. În cazul acesta, indivizii pot fi foarte ușor influențați, dată fiind situația în care se află ca părți sau victime în conflict: ,,un om bine ancorat în viața sa de relație va fi mult mai greu penetrabil propagandistic decât un individ singuratic, pierdut într-o masă de oameni”.
Dramele războiului din Iugoslavia precum și ura etnică exprimată atunci au fost îndelung mediatizate, presa fiind acuzată că a susținut războiul și intoleranța. Imaginile televizate de atunci arătau o lume tragică, cu oameni care alergau să se salveze din calea gloanțelor, refugiați și altele la fel de dureroase pentru publicul care le-a privit. În viziunea lui Noam Chomsky televiziunea reprezintă un pericol mai mare pentru libertate decât propaganda hitleristă. Un bun exemplu în acest caz poate fi dat de războiul din Golf în care ,,mijloacele de informare au spus Veți vedea războiul în direct!”, când de fapt au arătat multe imagini false, reconstituite, practic niște iluzii pentru a convinge publicul de realitatea războiului. Datorită acestor false informații, care ascundeau în realitate războiul ,,l-au îndemnat pe Jean Baudrillard să scrie o carte intitulată Războiul din Golf nu a avut loc!”.
Walter Lippmann spunea că nu trebuie să uităm că ,,pe timp de război, ce se spune pe frontul inamic este întotdeauna propagandă, iar ceea ce se spune pe partea noastră de front este adevăr și dreptate, o cauză umană și o cruciadă pentru pace”. Războiul nu presupune doar o confruntare între oameni, ci și o luptă între adevăr și minciuna, între bine și rău. Nu întotdeauna răul este rău și binele este bun pentru că ambele părți implicate pot recurge la înșelătorii, exagerări, subiectivitate și chiar își pot minți proprii oameni în vederea obținerii de sprijin șiîncredere. Când vine vorba de război propagandistic, Goebbels este de părere că învingătorul ,,este acela care realizează cea mai bună influență asupra opiniei publice”.
Adevărul și propaganda sunt două lucruri total diferite pentru media. Nu au nimic în comun una cu cealaltă. Propaganda presupune un control deliberat asupra informațiilor ceea ce presupune procedee ca ,,rescrierea istoriei, cenzurarea știrilor, dezinformările, falsificarea realității”. Comparată cu războiul, aceasta este mai puțin costisitoare și ,,pregătește terenul, fiind un erbicid psihologic ce slăbește teritoriul se dorește a fi contropit”. Folosită pe timp de război, propaganda are scopul de a ,,determina un grup anume de oameni să uite că un alt grup este uman”. Astfel se apelează la demonizarea adversarilor care sunt descriși în termeni cât mai negativi, opuși celor cu care sunt descrise forțele proprii (,,noi” și ,,ei”, ,,buni” și ,,răi”) și asta pentru că au ucis fără să clipească o mulțime de oameni nevinovați din motivele cele mai absurde și de neimaginat.
Pe lângă demonizarea adversarului și aruncarea lui în tabăra celor răi, alte tactici de propagandă sunt: decontextualizarea violenței (prin concentrarea asupra tot ceea ce este irațional, fără a căuta motivele care împiedică rezolvarea conflictelor, polarizarea); dualismul (reducerea numărului de părți implicate la două când defapt sunt mai multe); concentratea pe actele violente în timp ce probleme ca sărăcia, neglijența guvernamentală și militară sunt evitate; armageddon (prezentarea actelor de violență ca fiind inevitabile și omiterea aricăror alternative); confuzia (atenția îndreptată spre arena de conflict; omiterea reconcilierii (în lipsa unor informații referitoare la posibilitatea instalării climatului de pace și promisiunea vindecării, violențele pot persista.
O altă modalitate de influență a media este manipulareacare constă în ,,antrenarea unui grup uman, a unei comunități sau mase de oameni la acțiuni a căror finalitate aparține unei voințe străine de interesele lor, iar motivația participării lor la astfel de acțiuni se formează pe baza unor mituri, prejudecăți sau convingeri generate pe alte căi decât cele raționale”. Altfel spus, obiectivul manipulării îl reprezintă influențarea, convingerea, dezinformarea publicului astfel încât acesta să acționeze sau să se comporte conform intereselor sau scopurilor manipulatorului, sau mai pe larg:
prezentarea intenționată a unei minciuni sau a unei informații pentru a dezinforma, ori difuzarea unei informații neutre în care faptele sunt aranjate în așa fel încât să conducă ținta spre o anumită concluzie;
prezentarea numai a unei părți a temei aflate în discuție sau a unei explicații subiective a acesteia;
fragmentarea informațiilor și prezentarea părților ce sunt în avantajul manipulatorului;
propagarea unor informații ce pot fi atribuite unei surse neutre în care receptorul are încredere;
surpainformarea receptorului penteru reducerea capacității de analiză critică;
tăinuirea unor informații importante sau întârzierea prezentării lor;
folosirea ponegirii pentru a intoxica opinia receptorului despre alții (aliați sau adversari);
Interesele sau scopurile manipulării pot fi de natură economică sau politică.
În ceea ce privește dezinformarea, aceasta este definită de Vladimir Volkoff ca fiind altceva decât propaganda, mai exact presupune trei elemente astfel: o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi intoxicare; mijloace deturnate, altfel ar fi propagandă; scopuri politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate.
Specifică unei situații de conflict este și subversiunea care definește o acțiune de răsturnare a ordinii de stat și a căror obiective sunt următoarele: demoralizarea națiunii vizate și dezintegrarea grupurilor pe care o compun, discreditarea autorității și a apărătorilor acesteia, neutralizarea maselor pentru a împiedica orice intervenție generală spontană în favoare ordinii stabilite, în momentul ales pentru preluarea pașnică a puterii de către o minoritate. Altfel spus, acțiunile subversive au drept scop înghețarea oricăror reacții sau intenții ale adversarului, iar succesul lor depinde foarte mult de modul cum sunt utilizate mijoacele de informare fără de care subversiunea nu are nicio putere.
Pagină albă
CAPITOLUL III
MASS MEDIA ȘI CONFLICTELE INTERCULTURALE
3.1. Comunicarea interculturală
Nu exiști dacă nu comunici. Aceasta era părerea lui Bernard Dagenais care considera comunicarea deosebit de importantă. Și are dreptate în această privință, întrucât întreaga existență umană este legată de comunicare, indiferent de tipul acesteia: fie că e scrisă, verbală, nonverbală, interpersonală, interculturală. Vorbim de comunicare interculturală atunci când există interacțiune între indivizi aparținând de culturi diferite. Fiind o comunicare între persoane, putem să o asemănăm cu dialogul interpersonal și în același timp poate fi o formă de comunicare de masă atunci când informații sau mesaje sunt transmise pretutindeni în fiecare cultură. În viziunea lui Dumitru Zaiț, comunicarea dintre culturi are două dimensiuni astfel: prima surprinde relațiile de comunicare originare dintre culturi (indivizi, grupuri, entități sociale etc), iar cea de-a doua căpătă expresia respectivelor relații după intervenția corectivă a demersului realizat prin educație sau persuasiune constructivă.
Termenul de comunicare interculturală a apărut pentru prima dată în lucrarea The Silent Language aparținând antropologului american E. T. Hall. Acesta vedea cultura ca un mod de viață, în care comunicarea este posibilă, dar conflictele interculturale nu pot fi evitate.Modul cum îi percepem pe ceilalți poate crea piedici în ceea ce privește comunicarea interculturală.
Cultura în care ne naștem reflectă modul cum percepem și înțelegem lumea. În momentul în care o cultură intră în contact cu alta, prima observă că cea de-a doua are o modalitate diferită de a percepe și descrie lumea și alte moduri de a interacționa. Un rol important, nu doar la nivel individual, ci și la nivel de cultură, grup, îl are educația pentru că prin ea învățăm normele sociale și culturale și ne modelează percepția despre lume și ceilalți.
Comunicarea dintre culturi se poate realiza și ca urmare a migrațiilor. Oamenii își părăsesc teritoriile natale din diferite motive. Un motiv poate fi reprezentat de imposibilitatea găsirii unui loc de muncă în țara natală, fapt ce îi îndeamnă să caute în afara granițelor țării. Alte exemple pot fi date de refugiații de război care sunt nevoiți să-și părăsească țara de origine unde sunt oricând vulnerabili în fața pericolelor războiului.
Integrarea persoanelor care migrează presupune procese lungi și complexe. Culturile gazdă trebuie să procedeze în așa fel încât să faciliteze adaptarea străinilor și să le permită integrarea.
Contactul cu străini poate genera ,,șoc cultural”. Acest fenomen este definit ca ,,o experiență emoțională și intelectuală care apare la cei puși în situații de contact cu străinul” și presupune, potrivit lui G. Hofstede, patru faze: faza euforică, șocul, aculturarea și starea stabilă.
Odată cu fenomenul de globalizare, lumea a devenit un sat global, granițele au devenit aproape invizibile, dar cu toate acestea culturile sunt despărțite de specificul lor cultural. Fiecare cultură are propriul stil de viață, o anumită percepție asupra realității, asupra timpului, o anumită religie, obiceiuri și tradiții diferite ș.a.m.d. Mediul geografic, tradițiile obiceiurile, limba vorbită sunt factori ce conferă inivizilor siguranță și stabilitate în propria cultură. Pe măsură ce influențele și schimburile culturale se intensifică, acestea îi fac pe oameni să perceapă o lume cu totul nouă, necunoscută, iar ,,expunerea masivă la alte culturi, răspândirea la scară globală a valorilor, bunurilor și stilului de viață sunt resimțite ca agresiuni la propria cultură și identitate”.
Globalizarea presupune transformarea, schimbarea societății într-un ritm rapid. Multe culturi au avut de suferit de pe urma acestui proces, întrucât, dacă e să ne raportăm la economie și tehnologie, multe țări sunt sărace și astfel locuitorii lor aleg să plece tocmai pentru a duce o viață mai bună, pentru a avea un loc de muncă bine plătit, lucruri care în țara lor de origine sunt uneori imposibile. Acest fenomen s-a concretizat odată cu expansiunea economică a Occidentului și ,,a generat construcția ordinii naționale a lumii, în toate registrele sale”, ducând la numeroase conflicte între culturi. Dar pe lângă acest aspect globalizarea are și efecte pozitive deoarece permite și favorizează apropierea dintre culturi, lumea devenind un sat global, și în același timp ,,înfățișează un individ capabil de a alege dintre mai multe variante posibile și poate anihila distanța între culturi”.
Comunicarea dintre culturi depinde foarte mult de anumiți factori. Altfel spus ea poate fi împiedicată de anumite bariere. Etnocentrismul este cu siguranță una dintre ele deoarece presupune ,,o tendință de a considera valorile și modelele culturale ale propriului grup ca fiind superioare celor ale altor grupuri”. Însă nu putem spune cu certitudine că o cultură este superioară sau inferioară celorlalte pentru că fiecare are aspectele ei negative sau pozitive, fiecare cultură este deosebită în felul ei, drept urmare nu există culturi perfecte sau o cultura mai bună ca alta.
Pe de altă parte stereotipurile, prejudecățile și chiar discriminarea reprezintă și ele piedici în ceea ce privește contactul dintre culturi. Termenul de stereotip a fost introdus de către Walter Lippmann în lucrarea Public Opinion (1922) pentru a explica acea imagine care ne vine în minte atunci când ne gândim la un anumit grup sau cultură. Dacă imaginea formată este una cu conotație negativă, atunci se poate ajunge până la discriminare respingerea altor culturi.
De obicei, formarea stereotipurilor nu se face în urma unei interacțiuni directe cu o persoană sau un grup, ci sunt imagini construite pe baza unor informații abstracte, păstrate și transmise de generațiile anterioare și care, drept urmare, pot fi cu mult diferite de cele reale. Astfel stereotipurile pot modifica părerea referitoare la o anumită cultură, mai ales dacă acestea sunt răspândite de media sau de grupuri majoritare și cu putere mare de convingere.
În privința prejudecăților, DEX le definește ca fiind idei preconcepute și de cele mai multe ori eronate, pe care și le face cineva asupra unor lucruri, persoane, adoptate, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor. Acestea se asemănă puțin cu stereotipurile, dar o diferență există între acestea astfel: ,,stereotipul este componenta cognitivă, iar prejudecata reprezintă componenta afectivă, emoțională.”
La un moment dat orice individ a intrat, mai mult sau mai puțin, în contact cu membri aparținând altor culturi. Cunoașterea unei culturi noi se poate face nu doar în mod direct (prin călătorii, afaceri, migrații), ci și prin alte mijloace cum sunt telefoanele, internetul și chiar mass media.
3.2. Conflictele interculturale, fenomen al epocii actuale
Comunicarea interculturală este un proces destul de amplu care presupune întărirea identității indivizilor și deschiderea față de celălalt. Relațiile dintre culturi depind de cât de mult acestea se înțeleg între ele și de acceptarea reciprocă a lucrurilor ce le diferențiază. Culturile se aseamănă, dar și se deosebesc. Asemănările sunt date de modul cum percep realitatea și lumea, între oameni există asemănări fizice, fiziologice, psihice, iar în privința răspunsurilor pe care le dau la stimulii primiți din mediu, toți oamenii râd, se supără, speră. Deosebirile țin de mediul politic, religios, social în care s-au dezvoltat, iar acestea pot fi motive de conflict și neînțelegere deoarece, dacă e să facem referire la aspectele pozitive ale unei culturi, acestea pot fi interpretate și văzute ca fiind negative, chiar scandaloase de către o altă cultură.
Comunicarea interculturală poate duce la conflicte. Astfel de conflicte nu mai sunt o noutate în ultimul timp deoarece tot mai multe tensiuni și neînțelegeri se petrec între culturi diferite, iar astfel de situații au devenit indubitabil o problemă extrem de importantă a epocii contemporane. Cooperarea interculturală a devenit un element indispensabil în spațiul european pentru că este o modalitate de cunoaștere și comunicare între culturi. De cealaltă parte însă, diversitatea culturală poate fi o sursă care să genereze un potențial conflict.
Atât timp cât există bogății naturale, resursele se micșorează într-un ritm rapid, sărăcia persistă și din alte motive care țin de mediul social, economic, politic, cultural, climatul de pace și stabilitate este greu de obținut și menținut.
Încă din anii 50 Europa a fost zguduită de schimbări, revolte și conflicte: Războiul Rece, recesiunea economică, dezintegrarea Uniunii Sovietice și pactul de la Varșovia, schimbarea regimurilor în țările din Europa Centrală și de Est, mișcări xenofobe, anti-semite și rasiste, conflictele din Balcani (Iugoslavia), dezvoltarea noilor tehnologii de informații, globalizarea, criza ce are loc în Ucraina ș.a.. Și nu doar în spațiul european au avut loc astfel de evenimente, întreaga lume a amuțit atunci când America a fostținta unor atacuri teroriste la 11 septembrie 2001 și nu în ultimul rând conflictele din Irak Afganistan, Somalia, Rwanda, precum și atacurile teroriste ce au avut loc în mai multe țări.
Mediul internațional este un spațiu al cooperării și schimburilor între state, dar totodată este și un cadru al competiției de putere sau interese pe diverse domenii. Buna desfășurare a comunicării poate fi îngreunată datorită diferențelor culturale, mai ales în situații de conflict deoarece în asemenea împrejurări ,,comunicarea în mediul internațional este influențată și de finalitățile pe care părțile le urmăresc în interacțiunile dintre ele – dezinformarea, manipularea, intoxicarea cu știri false (Călin Hentea).
O problemă cu care se confruntă mediul internațional și de care se leagă și comunicarea interculturală este și terorismul care este tot o formă de comunicare. Prin atentatele sângeroase și uciderea de oameni nevinovați, organizațiile teroriste nu urmăresc decât să transmită un mesaj, să se facă cunoscute, să se autopromoveze și să stârnească teamă la nivel internațional. Toate aceste acțiuni violente între oameni demonstrează că trăim într-o lume străbătută de conflicte între culturi. Europa, spre exemplu, a devenit un continent multicultural, multietnic care se confruntă cu probleme economice, sociale, multe din aceste probleme au fost moștenite din trecut sau chiar au apărut recent din diferite motive.
James N. Dazinger, profesor la Universitatea din California, era de părere că existența societății internaționale ar fi imposibilă în afara comunicării, mai exact fără ziare, televiziune sau alte mijloace de informare prin care statele și alți actori își comunică intențiile și acțiunile din cele mai diversificate domenii.
3.3. Mass media și rolul lor in conflictele interculturale
Atâta timp cât oamenii interacționează, culturile intră în contact, există posibilitatea apariției unor neînțelegeri. Conflictul este o componentă a realității umane. A existat încă din cele mai vechi timpuri și continuă să existe și în zilele noastre.
De obicei mass media joacă un rol pozitiv și informativ într-o societate. Dar cu toate acestea există cazuri și dovezi care demonstrează că media pot fi manipulate de diferiți actori și puteri în anumite scopuri de obicei negative. În situații de conflict media au fost folosite ca instrumente pentru a accentua nemulțumirile și a contribui la susținerea și escaladarea violenței și a războiului. Găsim exemple concrete în conflictele cum au fost cel din Rwanda unde radio-ul a fost folosit pentru a pregăti terenul pentru genocid, cel din Iugoslavia unde televiziunea a fost manipulată cu scopul de a accelera tensiunile etnice anterioare războiului civil, sau cel din Georgia când disputele teritoriale au fost exacerbate prin propaganda naționalistă.
Media sunt mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea conflictului și a violenței. Acestea din urmă generează reacții de teamă ceea ce face ca publicul să fie ușor de influențat: înaintea conflictului din Serbia, televiziunea națională a încercat să creeze impresia că purificarea etnică din cel de-al doilea război mondial se repetă.
Pe lângă instaurarea sentimentului de teamă o altă modalitate de influențare este manipularea cu referire la mituri și stereotipuri. În astfel de situații se apelează la dezumanizarea adversarului căruia i se construiește o imagine de răufăcător. Această tactică este folosită și pentru a justifica apărarea în fața intențiilor și atacurilor inamice, imaginea proprie fiind cea de victimă.
Oamenii pot fi ușor îndreptați spre violență atâta timp cât media descriu conflictul ca fiind inevitabil pentru că sunt făcuți să creadă că întradevăr acesta poate avea loc. Dacă nu există nicio alternativă la dispută în media, atunci oamenii tind să creadă că singura soluție rămâne conflictul.
Pe de altă parte, dacă trecutul unei culturi este caracterizat de conflicte cu alte popoare atunci media pot face trimite la acestea și le pot reînvia, redescriind atrocitățile de atunci și sugerând că grupurile implicate nu pot coexista în pace sub nicio formă. Potrivit lui Chrostopher Bennett, conflictele ce au avut loc în Balcani au fost o poveste caracterizată nu de ura dintre părțile implicate din trecut sau de conflicte etnice, ci mai degrabă de isteria nationalistă care a fost creată în media. Acestea din urmă, în loc să descrie perioadele exacte când au loc conflictele, ele creează impresia unui conflict continuu între culturile implicate, chiar și atunci când în realitate nu există un conflict de o asemenea amploare.
De aici putem deduce că mijloacele de informare pot contribui la izbucnirea și escaladarea unui conflict. Acest lucru se întâmplă de regulă atunci când jurnaliștii sunt constrânși să transmită anumite informații și media sunt supuse controlului politic. Odată exercitat un astfel de control cresc șansele ca imaginea reală a conflictului să fie perturbată prin utilizarea de tehnici cum sunt propaganda, manipularea sau dezinformarea.
Tehnologia tot mai avansată din zilele noastre facilitează contactele dintre oameni, indiferent de cât de mare este distanța între aceștia, drept urmare comunicarea se realizează mai degrabă într-o manieră impersonală fără a fi vorba de un contact direct, față în față. Diferența între comunicarea directă și cea prin intermediul telefonului, internetului, mass media este că cea de-a doua poate fi ușor părăsită sau întreruptă printr-o simplă apăsare de buton sau printr-un simplu comentariu fără a fi nevoie de vreo justificare pentru acestea. Extinderea comunicării, în loc să îi apropie din ce în ce mai mult pe oameni, cu cât se răspândește, îi înstrăinează pe aceștia din pricina superficialității ei crescânde, iar individualismul se se răsfrânge în egoism și globalismul în uniformizare și depersonalizare.Interacțiunile față în față sunt cea mai bună modalitate de cunoaștere reciprocă între culturi și ar rezolva măcar parțial, dacă nu complet, neințelegerile sau problemele umane. Acceptarea și deschiderea față de celălalt depinde și de mentalitatea membrilor ficărei culturi, și se poate înfăptui dacă se depun eforturi pentru găsirea unor puncte de vedere interculurale asemănătoare și nu ,,prin impunerea stringentă a propriului model axiologic”.
Evitarea conflictelor este posibilă dacă se recurge la identificarea a tot ceea ce este comun în ceea ce privește comunicarea interculturală. Oamenii nu trebuie să se arate indiferenți în fața problemelor ce au loc în lume, fie ele și de natură conflictuală.
Mediatizarea tot mai accentuată a situațiilor de conflict de-a lungul timpului demonstrează că media acordă o deosebită importanță și atenție acestora și sunt atrase ca un magnet de emoțiile, dramele, nesiguranța și inevitabilul generate de conflicte. Confruntările se petrec nu doar pe câmpul de luptă, ci și pe ecran. Jurnaliștii se apropie din ce în ce mai mult de zona de criză sau conflict pentru a reda imagini cât mai dramatice ale victimelor și evenimentelor cărora le sunt martori. Și asta pentru a construi mai apoi știri captivante și senzaționale, cu riscul de a deveni ei înșiși victime.
Conflictele tragice din Iugoslavia au însemnat căderea și distrugerea republicii, fiind unele dintre cele mai tragice războaie ce au avut loc de la cel de-al doilea război mondial. Propaganda utilizată atunci și minciunile diseminate în presă au fost cele mai puternice arme ale guvernelor pentru a câștiga războiul în fața adversarilor: în Belgrad astfel de tactici au permis autorităților sârbe să își încurajeze populația să se perceapă ca fiind țapi ispășitori fără vină, în Croația au folosit guvernului pentru a-și construi o imagine proprie falsă ca ultimul bastion al valorilor democtratice occidentale, în timp ce guvernul musulman, majoritar în Bosnia, s-a autoînfățișat drept victimă inocentă și fără apărare ceea ce nu a fost întotdeauna.
Media de atunci au fost supuse crunt controlului politic și cenzurii. Singura sursă necenzurată au fost media din afara granițelor iugoslave, dar cu toate acestea nu au reușit să contrabalanseze bariera constantă a propagandei locale.
Atenția globală a fost captată rapid, pe tot parcursul conflictelor și asta datorită importanței pe care o avea zona cu pricina pentru țările cu interese politice, culturale și religioase: Statele Unite, Europa Occidentală și de Est, Rusia, chiar și Turcia. Implicarea NATO în confruntările din Kosovo, dintre sârbi și albanezi, a însemnat bombardarea regiunii sârbești, această acțiune fiind prima de acest fel a alianței în istoria sa, având drept obiectiv distrugerea stațiilor de emisie tv care erau principala sursă de transmitere a propagandei fără oprire.
Escaladarea conflictului din Bosnia a determinat puterile NATO să încurajeze atrocitățile tocmai ca alianța să-și jutifice intervenția în confruntări. S-a format o coaliție anti-sârbă de intervenție, iar următorul pas a fost concentrarea unor forțe care să staționeze în Bosnia: IFOR (Implementation Force) și SFOR (Stabilization Force). Prin această decizie, NATO nu a urmărit să atace imediat Serbia, dar presiunile propagandistice, care nu încetau, ale lui Miloșevic și pierderile suferite de locuitorii zonei au determinat în final atacarea acesteia și ulterior căderea regimului. Motivul pentru care s-a ajuns la toate acestea a fost explicat de Banca Mondială alcărui interes era să transforme vechea economie socialistă într-o economie nouă orientată spre piață.
Violul face și el parte din categoria armelor de război. Mass media au relatat despre abundența violurilor din lagărele bosniace, însă existența lor a fost neînsemnată, deoarece Tribunalul pentru fosta Iugoslavie a adus acuzații de violuri în masă, dar fără a ajunge la concluzia că au existat întradevăr astfel de locații.
Războiul dintre grupurile din Iugoslavia a fost, pe lângă o confruntare între adevăr și minciună, între bine și rău, și un ,,război al cuvintelor” care a fost câștigat de guvernele musulmane, bosniace și croate care și-au dus luptele cu apeluri în media ca Statele Unite să intervină de partea lor. Cu toate că sârbii erau mult mai bine pregătiți cu arme, nu au terminat cu bine războiul în final. De cealaltă parte, musulmanii bosniaci erau mult mai slabi în ceea ce privește armamentul de război, dar abilitatea lor de a folosi cuvintele ca armă de război de succes a atras sprijinul SUA care s-a concretizat prin bombardările îndreptate spre Kosovo.
Odată ce media pot promova și susține războiul, pot de asemenea să contribuie sau să ușureze stoparea, înlăturarea violențelor prin eforturi de revenire la climatul de pace. Orice efort de reconciliere este îngreunată atât timp cât în media există o continuitate în ceea ce privește demonizarea adversarilor. O astfel de polarizare în media nu face decât să îngreuneze rezolvarea conflictului și să elimine orice fărâmă de încredere și comunicare pașnică între părți. Promovând ură, teamă, violență, mass media contribuie tot mai mult la intensificarea acestor sentimente.
Poate cel mai important pas în prevenirea și soluționarea conflictelor este respectarea întru totul a drepturilor omului înainte de toate. Reconcilierea este posibilă dacă se depun eforturi ca negocierea, medierea, transmiterea de informații de încredere și nu în ultimul rând utilizarea media pentru a contracara orice urmă de propagandă plină de ură și violență.
Mediatizarea internațională a conflictului iugoslav, pe lângă mituri și concepții eronate, a fost infestată cu inconsecvență, confuzie, lipsă de coerență, dezacorduri cu privire la strategii, tactici și ordine, amenințări inutile.
STUDIU DE CAZ:
MASS MEDIA ȘI CONFLICTELE DIN IUGOSLAVIA
Mass media joacă un rol important în ceea ce privește comunicarea interculturală. Dintotdeauna acestea au influențat comportamentele și normele culturale, au creat atitudini în rândul publicului, având efecte nu doar asupra individului, ci și asupra culturilor, valorilor și a relațiilor dintre oameni.
Influența mass media a crescut o dată cu tehnologia prin care sunt transmise mesajele. Spre deosebire de violența directă care este vizibilă, violența culturală este de obicei invizibilă, are efecte asupra minții, psihologice. Aici mass media joc un rol esențial pentru că pot contribui la schimbarea atitudinilor și percepțiilor și se poate evita astfel incitarea la conflict și discriminarea.
Ziarele, televiziunile, radio-ul, internetul sunt sursele pe care noi toți le folosim pentru a ne informa și afla noutăți. Cu ajutorul acestora avem acces la evenimentele care se petrec peste tot în lume. Astfel granițele dintre culturi dispar, mass media facilitând cunoașterea lor chiar și în lipsa unui contact direct.
Alături de violență și senzațional, conflictul este un alt subiect important și omniprezent în mass media deoarece are un impact puternic asupra publicului. Tot ce citim, vedem și auzim ,,construiește percepțiile noastre despre pericolele prezente pentru noi și rolul pe care violența ca dramă de zi cu zi îl are asupra vieților noastre.”
Mass media influențează conflictele și viceversa. Efectele pot fi nocive atunci când media promovează conflicte. Publicul poate fi influențat negativ și poate prelua din media ,,toată gama conduitelor agresive”. Astfel pot apărea schimbări în comportamentul și atitudinea față de ceilalți și față de celelalte culturi.
Dintotdeauna istoria a diferențiat pe cei buni de cei răi, mai ales când vine vorba de conflicte armate. Acest lucru poate fi întâlnit și în mass media care ajung să inverseze aceste roluri. Adevărul este și el o victimă a situațiilor de război deoarece de cele mai multe ori este alterat, mascat, iar subiectele despre conflicte pendulează între adevăr și minciună. Cum spunea și Otto von Bismark: ,,cele mai mari minciuni se spun înainte de alegeri, la vânătoare și în timp de război”.
Pe lângă promovarea conflictelor, mass media pot contribui la prevenirea și încetarea lor atât timp cât susțin o atitudine moderată și de reconciliere, contribuie la repararea eventualelor greșeli și fac o apreciere justă, nepărtinitoare a părților implicate, evitând astfel și discriminarea.
Este de ajuns ca un singur post TV, radio sau ziar să promoveze sau să relateze despre o situație conflictuală violentă, că la un interval scurt de timp sau chiar imediat știrea este preluată și transmisă și de alte media concurente. Oriunde este conflict, acolo este și presă și jurnaliști dornici să afle și să relateze cât mai pe larg despre situația de la fața locului.
Informarea este principala funcție a mass media, mai exact informarea corectă și nu în ultimul rând, media au rol important și în ceea ce privește formarea și promovarea educației și a culturii. Mass media trebuie să promoveze fapte și situații reale: ,,a spune adevărul, înseamnă pentru un jurnalist a avea puterea de a nu ascunde sau a nu omite din reportajele sale ceea ce se întâmplă în realitate pe câmpul de luptă, chiar dacă această realitate este dureroasă pentru națiunea căreia îi aparține și care se luptă pentru obiective de interes național”.
Prin intermediul mijloacelor de informare în masă, publicul are acces la informații de interes general și divertisment de pretutindeni, nu doar la nivel național, ci și la nivel internațional. Activitatea jurnalistică trebuie să se bazeze pe principii precum respectul acordat persoanelor, veridicitatea faptelor, loialitate și, printre cele mai importante, interesul public. Spun ,,trebuie” pentru că, în goana după subiecte senzațional, împinși de dorința pentru profit sau constrânși de oameni aflați la putere, jurnaliștii uită sau evită să respecte aceste principii, tocmai pentru a vinde cât mai mult și pentru a face față concurenței tot mai intense pe piața media. Astfel apar situațiile în care se încalcă dreptul la liberă exprimare de care mass media abuzează, profită de cele mai multe ori, mai ales atunci când incită la război, ură, agresiune, încurajează dicriminarea și fac comparație între personajele pe care le promovează, fie ele și de culturi diferite.
În momentul în care se abat de la principiul informării corecte, deoarece orice om are dreptul la informație, ele dezinformează publicul, cu alte cuvinte îl minte. Conform documentelor dreptului internațional umanitar ,,dezinformarea alături de înșelarea militară, inducerea în eroare nu sunt condamnabile sub acuzația de perfidie și sunt acceptate în ducerea războiului sub sintagma stratageme de război.”
În încercarea lor de a persuada publicul de pretutindeni, mass media apelează la propagandă și manipulare. Prin propagandă, publicul este constrâns să creadă informațiile așa cum au fost ele prezentate, ajungând, cu sau fără voia lui, să își modifice comportamentul după cum dictează propagandistul. La rândul lui, termenul de manipulare este inclus în sfera propagandei deoarece se referă la ,,o anume situație socială creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulanților în sensul dorit de manipulator”.
Această lucrare urmărește, așa cum se poate observa și în titlu, să analizeze importanța și rolul mass media în relațiile dintre culturi. Studiul de caz se referă la problematica războaielor din Iugoslavia, care au dus la destrămarea țării, mai exact modul cum mass media s-au implicat în conflicte și dacă au contribuit sau nu la escaladarea lor.
Conflictele izbucnite pe teritoriul iugoslav au afectat toate cele șase republici iugoslave și au fost caracterizate de crime de război și discriminare, iar expresia ,,purificare etnică”, întâlnită des în media, a declanșat comparații ale conflictului din Kosovo cu Holocaustul.
Războiul a izbucnit în anul 1991 și a durat 10 ani și a constat în două serii de conflicte care au afectat toate cele 6 republici. Una din cauzele care au determinat izbucnirea conflictelor, care au dus la destrămarea țării, a fost legată de matricea identitară diferită a etniilor componente, asimilarea forțată, discriminarea națională și religioasă, asuprirea colonială.
Războaiele iugoslave s-au desfășurat astfel:
1.Războiul din Slovenia, numit și Războiul de zece zile – 1991
2.Războiul Croat de Independență (1991-1995)
3.Războiul Bosniac (1992-1995) – Bombardarea NATO în Bosnia și Herțegovina (1995)
4. Războiul din Kosovo (1998- 1999) – Bombardarea NATO în R.F. Iugoslavia (1999)
5. Conflictul din Sudul Serbiei (2000-2001)
6. Conflictul din Macedonia (2001).
Acestea au fost descrise ca fiind conflicte etnice, mai ales între sârbi și croați, bosniaci și albanezi, de asemenea între bosniacii și croații din Bosnia și Herțegovina și macedonenii și albanezii din Macedonia.
Războiul din Bosnia (1992-1995) și bombardarea NATO în Bosnia și Herțegovina
Pe teritoriul Bosniei de atunci, trăiau musulmani, croați și sârbi.
În privința croaților, aceștia au fost acuzați de uciderea și deportarea musulmanilor din Bosnia pentru a crea un mare stat croat. Fostul președinte bosniac croat Jadranko Prlic și alte cinci persoane ,,duceau la îndeplinire un plan de reunificare cu Croația, pentru realizarea căruia era necesară modificarea compoziției etnice a teritoriului reclamat de bosniecii croați. Cei șase au dorit să subjuge politic și militar, să îndepărteze permanent și să epureze etnic bosniecii musulmani și alți non-croați care trăiau în zone aflate pe teritoriul Republicii Bosnia și Herțegovina care pretindeau că fac parte din Comunitatea Croată. Acest scop a fost dus la îndeplinire prin forță, intimidare și teroare prin arestările în masă ale bosniecilor musulmani care au fost fie uciși, bătuți, atacați sexual, jefuiți de proprietăți și abuzați”.
Croația este recunoscută vinovată de agresiunea în Bosnia și Herțegovina era informație pe prima pagină a cotidianului croat Novi List: ,,opinia publică trebuie să facă față la ceea ce ea refuză să facă de 20 de ani, adică la faptul că au fost comise crime… Catharsisul nu va interveni atât timp cât nu vom fi recunoscut că ceea ce s-a întâmplat nu ar fi trebuit să se întâmple și că au parte din responsabilitate și cei mai înalți conducători din statul croat. A-și băga capul în nisip cu o lună înainte de aderarea Croației la Uniunea Europeană, spunând că noi suntem astăzi un stat diferit de cel din 1993, și o societate mai matură decât în acea epocă, este imoral”.
Un alt cotidian croat Jutarnji list amintește cum crimele comise de HVO (armata croaților din Bosnia și Herțegovina) erau de notoritate publică și cum “războiul între croați și bosniaci a fost dus, din punct de vedere militar, logistic și într-o mare măsură politic, de Zagreb”. În privința deciziilor de acuzație luate de Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie notează că “verdictul tribunalului de la Haga deschide două întrebări importante”. Mai întâi, putem să ne întrebăm (cel puțin până la apel) dacă tribunalul i-a condamnat pe adevărații vinovați, și în al doilea rând, dacă este vorba de o acțiune criminală. […] Deoarece conflictul în Bosnia și Herțegovina a fost complex: pe de o parte, intervenția militară împotriva armatei bosniace a avut loc bineînțeles, dar pe de altă parte, Croația a primit 200 000 de refugiați bosniaci și armata bosniacă a fost înarmată de pe teritoriul croat”.
De reținut este că trecutul Croației și Bosniei este marcat de atitudini antisemite, mai exact împotriva eveilor care au fost exterminați cu sutele în lagărele croate, ceea ce a atras ostilitate din partea acestora. Decizia lor de a trece de partea bosniacilor musulmani la inițiativa Ruder&Finn Global Political Affairs (firma care a lucrat pentru Croatia și Bosnia Herzegovina și opozitia din Kosovo, și a câștigat conflcitul la nivelul comunicării și creării de imagine) a atras reacții în presă, astfel că sârbii au fost identitficați cu naziștii: Faptul de a fi atras de partea noastră opinia publică evreiască. Aceasta era o chestiune vitală, fiindcă dosarul afacerii era periculos, privit din acest unghi. Pentru că presedintele Tudjman (al Croației), de pildă, a fost dur la adresa evreilor în cartea sa “Țara făgăduinței și realitatea istorică. Cine citea această carte l-ar fi putut, cu mare usurință, acuza de antisemitism. Nici în Bosnia lucrurile nu stăteau mai bine. Președintele Izetbegovici susținea, cu ardoare, crearea acolo a unui stat fundamentalist islamic, în cartea sa intitulată “Declarația islamică”.
Dincolo de asta, trecutul Croației și Bosniei este puternic marcat de un autentic și crud antisemitism. Zeci de mii de evrei au fost exterminati în lagărele croate. Așa că era foarte normal ca intelectualii și organizațiile evreiești să fie ostile croaților și bosniacilor.
Misiunea noastră era să schimbăm această atitudine. Și am reușit de minune. La începutul lui iulie 1992, publicația new-yorkeză “Newsday” a lansat afacerea cu lagărele (sârbe) de concentrare. Am sărit imediat să exploatam momentul.
Așa că am contactat pe loc, trei dintre cele mai mari organizații evreiești din America – Liga B’nai B’rith contra defăimării (Anti Defamation League), Comitetul evreiesc american si Congresul american evreiesc. În august, le-am sugerat acestor organizații influente să publice un avertisment în “New York Times” și să organizeze demonstrații în fața ONU. A fost o lovitură de proporții.
Când organizațiile evreiești au trecut de partea bosniacilor musulmani am putut, cu mare usurință, să-i identificăm pe sârbi cu naziștii din sssmintea oamenilor. Nimeni nu înțelegea nimic din ceea ce se întampla în Iugoslavia. Marea majoritate a americanilor se întreabă, probabil, în care parte a Africii se află Bosnia.
Dar noi, dintr-o singură mișcare, am fost în stare să le prezentăm o poveste simplă, cu “băieți buni” și cu “băieți răi”, care pe urmă a funcționat aproape de la sine.
Imediat a fost schimbat și limbajul presei care a început să folosească termeni cu o mare încărcătură emoțională:, ,purificare etnică”, ,,lagăre de concentrare”, care trimiteau cu gândul la Germania nazistă și la Auschwitz: ,, Schimbarea în acest registru emoțional a fost atât de puternică, încât nimeni nu a mai îndrăznit după aceea să meargă contra curentului”.
Ruder&Finn nu a făcut decât să comercializeze imaginea internațională a unor state, iar maxima lor era: ,, Nu suntem plătiți să fim morali!”. Agenția a fost plătită de croați și de musulmanii bosniaci pentru a le crea o imagine de victime neajutorate și fără apărare în fața agresorilor sârbi.
Existența lagărelor morții în Serbia a fost o minciună mediatică. Agenția a mințit: ,,Lagărele respective cuprindeau prizonieri de război, ținuți acolo în vederea unor schimburi ulterioare. Însuși președintele bosniac musulman Itenegovic a recunoscut acest lucru”. Scopul acestor afirmații era ,,distrugerea Iugoslaviei socialiste, ultima rămasă pe listă, și a sistemului ei de siguranță socială, pentru a instaura, în schimb, controlul regiunii de către companiile multinaționale, care să poată folosi liber rutele comerciale strategice, precum fluviul Dunărea și zona Balcanilor”. Consecințele au fost unele dureroase: ,,patru ani de măcel infiorător pentru toate naționalitățile (bosniaci, sârbi si croați). Război provocat de Berlin și prelungit de Washington”.
Sârbii nu au scăpat nici ei din vizorul presei, primind acuzațiile cele mai grave dintre toate părțile implicate în război deoarece au apelat la ,,purificare etnică”: ,,au luat parte acțiuni pentru îndepărtarea musulmanilor, croaților și cetățenilor care nu erau sârbi din regiune. Practic, ei sunt acuzați de crime împotriva umanității, inclusiv tortură, detenție ilegală, deportare și jafuri comise în Bosnia în 1992”. Tot ei au fost făcuți vinovați de genocid, de uciderea prin execuție a peste ,,8.000 de bărbați și băieți musulmani la Srebrenica și a peste 10 000 oameni la Sarajevo”.
Ulterior s-a descoperit că defapt nu a fost vorba de genocid: ,,Cei 8.000 de musulmani împușcați în ceafă și aruncați în câteva gropi comune de milițiile sârbe au fost victimele unei situații de moment, fiind omorâți individual și nu colectiv”.
În ceea ce privește atacul de la Sebrenica s-a exagerat în media, prin foloirea cuvântului genocid și prin cifrele extraordinar de mari de pierderi omenești, mai ales că victimele menționate au pierit în luptă și chiar s-a dovedit ulterior că așa zișii morți erau bine în viață, luând parte la alte lupte sau la alegeri: ,,Mass-media a ascuns evenimentele esențiale pentru înțelegerea acestei drame. La început, regiunea era locuită de musulmani ȘI de sârbi. Aceștia din urmă au fost vânați, în 1993, printr-o acțiune de purificare etnică, de trupele musulmane ale lui Izetbegovic. Generalul francez Morillon, care se afla la comanda trupelor ONU din zonă, acuza: „În noaptea Crăciunului ortodox, noapte sfântă din ianuarie 1993, Nasser Oric a condus raiduri împotriva satelor sârbești…. Au fost capete tăiate, masacre abominabile au fost comise de forțele lui Oric în toate satele din vecinătate” (Documente pentru informarea Adunării naționale, Srebrenica, tom 2, p. 140-154). Dorința de răzbunare nu scuză crimele comise apoi. Dar de ce au fost ascunse sistematic crimele comise de „prietenii nostrii?”. Acest atac a fost oarecum anticipat într-un raport ONU redactat cu aproximativ un an înainte: ,, Izetbegovic a aflat că o intervenție NATO în Bosnia-Herțegovina era posibilă. Dar ea nu putea avea loc decât dacă sârbii intrau cu forța în Sebrenica și masacrau cel puțin 5000 de persoane”.
În trei reprinze, opinia publică occidentală a fost bulversată de imagini teribile: ,,zeci de victime ciopârțite în fața unei brutării, în piața din Sarajevo. Imediat sârbii au fost acuzați de ucidere deliberată prin bombardarea orașului, în ciuda numeroaselor contradicții în comunicatele oficiale. Niciodată opinia publică n-a fost informată de rezultatul anchetei ulterioare făcute de ONU. Concluziile anchetei învinuiau pentru atac forțele președintelui musulman Izetbegovic! Înalții responsabili occidentali știau acest lucru, dar l-au ascuns cu grijă. Mult mai târziu redactorul șef de la Nouvel Observateura admis: „Trebuie s-o spun acum. I-am auzit succesiv pe Eduard Balladur (premierul francez din acea vreme), François Leotard (ministrul Apărării), Alian Juppe (ministrul de Externe) și doi generali cu înalte responsabiliățti, al căror anonimat îl voi păstra (…) spunându-mi că obuzul tras asupra pieței provenea de la musulmani! Au provocat un carnagiu împotriva propriilor cetățeni, am observat înspăimânt. Da, mi-a răspuns primul Ministru fără ezitare…” (Nouvel Observateur, 21 august 1995).
De cealaltă parte, sârbii au fost și victime, nu doar călăi: ,,Aș fi bucuros dacă s-ar prezenta scuze sârbilor – ca cele pe care eu le-am prezentat altor popoare – față de groaznicele crime de război comise în timpul conflictelor, a spus președintele sârb Boris Tadici. Conflictul din Bosnia ,,s-a soldat cu 100.000 de morți, potrivit unui studiu recent al Centrului de documentare și cercetare din Sarajevo, care reduce la jumătate numărul de peste 200.000 de morți, citat de comunitatea internațională”.
Biljana Plavsic, profesoară de biologie la Universitatea din Sarajevo și ulterior lider bosniac sârb, a scris în ziarul Borba despre violurile din război. Violul este o strategie de război a musulmanilor și croaților împotriva sârbilor, iar islamul consideră obișnuit acest lucru.
Este adevărat că forțele sârbe au comis crime grave. Dar vinovați sunt și musulmanii: ,,În realitate, chiar la Sarajevo, lunetiști de-ai lui Izetbegovic ucideau regulat locuitori ai cartierelor sârbești, fără ca media să vorbească despre asta. Atrocități la fel de grave se petreceau la Mostar. Dar orașul respectiv era sub controlul forțelor croate și musulmane („prietenii noștrii”) care de mult timp alungaseră toți sârbii din zonă. Aceste fapte au fost demonstrate ca fiind adevărate: ,,Tribunalul Penal Internațional (TPI) pentru fosta Iugoslavie l-a condamnat pe fostul șef al Statului Major al armatei musulmanilor din Bosnia, Rasim Delici, la trei ani de închisoare pentru tratamente crude față de sârbii din Bosnia-Herțegovina în 1995 (natura deosebit de brutală a acestor rele tratamente, care au durat mai mult de o lună).”
Un bun exemplu de minciună mediatică este fotografia în care erau prezentați câțiva oameni într-un lagăr de concentrare. Potrivit ro.altermedia.info, acest afiș, fabricat de Bernard Kouchner și Medcins du Monde, arată câțiva „prizonieri”, din care unul foarte slab, (vezi foto Anexa 1), aparent, în spatele unui gard de sârmă ghimpată. Kouchner a lipit sub fotografie imaginea unui turn de pază de la Auschwitz și a scris: „exterminare în masă” și „sârbi=naziști”. Se reedita în felul acesta campania de diabolizare lansată de firma americană de Ruder&Finn. Imaginea era clar una falsă.: ,,Imaginea inițială provenea dintr-un reportaj al postului britanic TV ITN. Camera fusese amplasată deliberat în spatele unui gard de sârmă, folosit pentru a delimita un fost teren agricol, devenit acum tabără pentru refugiați. Și „prizonierii” erau de fapt liberi, însă ei se refugiaseră ei înșiși în acea tabără pentru a scapa de război și de milițiile care înrolau cu forța! În reportajul complet, singurul prizonier care vorbea engleză declara în trei reprize ziaristului de la ITN că erau bine tratați și „în siguranță”. Omul cu aspect de subnutrit, grav bolnav, fusese adus special pentru un prim plan care să impresioneze. Montajul facut de Kouchner era un fals grosolan”. În privința acestor așa-zise lagăre din Bosnia, ceea ce mulți nu știu este că, potrivit unor rapoarte ONU nepublicate în presă, existau șase lagăre croate, două sârbești și unul musulman, dar nicidecum nu erau de exterminare.
Publicul occidental a fost astfel indus în eroare de ITN, de fotografii fabricate și editate. Se putea observa, dacă fotografia era privită atent, că refugiații erau situați în afara gardului cu sârmă ghimpată.
Reportajul realizat de jurnalista Penny Marshall pentru ITN a câștigat pe nedrept numeroase premii prestigioase pentru fotografiile trucate. Postul britanic a fost primul care a demonizat sârbii și musulmanii. Acesta a filmat defapt la Centrul de detenție pentru prizonierii de război și la Centrul de refugiați, ambele în Bosnia-Herțegovina. Imaginile au fot puse la îndoială de către jurnalistul german Thomas Dajhman care a decis să meargă la așa zisul lagăr al morții pentru a se convinge. Și s-a convins că este o minciună, că lagărul defapt nu există. Așa că și-a publicat concluziile în ziarul NOVO care apoi au fost preluate de revista londoneză Living Marxism (LM). ITN a ripostat și a dat în judecată LM cerând despăgubiri.
ITN nu a fost singura televiziune care a filmat la centrele de refugiați, ci și televiziunea sârbă RTS, numai că cea de-a doua a filmat realitatea, adevărata situație de acolo, dar și momente când Penny Marshall filma cu echipa sa, ceea ce a putut dovedi trucajele făcute de ITN.
O caracteristică determinantă a conflictului bosniac a fost sesizată de un reporter BBC în Bosnia, Martin Bell: ,,Relațiile dintre soldați și jurnaliști în războiul bosniac au fot neobișnuite și complexe. De obicei, soldații ajung primii pe teren. De data aceasta au fost jurnaliștii, iar prezența unora a determinat-o pe a celorlalți. Nici un alt război, nici cel din Golf, nu s-a desfășurat atât de mult în public, sub ochii camerelor de luat vederi”.
Conform studiilor și analizelor efectuate de Simona Ștefănescu referitoare la conflictul bosniac din anii 1991-1995 ,,mass media a aplicat propriul sistem de valori partinic și atitudini diferite, chiar disciminatorii față de părțile implicate” (Ștefănecu, p. 214), mai exact atitudini în favoarea sau împotriva sârbilor ,,și a contribuit la construirea unei anume realități și a anumitor stereotipuri și reprezentări referitoare la părțile implicate, în funcție de interese politice și geopolitice” (Ștefănescu, p. 217).
După semnarea acordului de la Dayton (încheierea războiului din Bosnia) nu mai exista activitate pe piața media, cu toate că erau 100 stații radio, 37 stații TV și 154 de ziare, mai multe decât sunt astăzi. De ce? Pentru că datoria lor era propaganda de război, pentru că au adoptat standarde tehnice joase (important era să fie citite, ascultate și văzute), operațiile media erau ieftine (angajații nu erau plătiți, drepturile de autor nu erau respectate, costurile materiale nu erau acceptate).
În Bosnia mass media, aflată sub controlul Partidului Serbian Democratic, au devenit prioritare în ceea ce privește rasismul în timpul războiului.
Radio-televiziunea croată (HRT) și cea sârbă (RTS) au prezentat diferit râzboiul din Bosnia. Potrivit relatărilor din Sarajevo, RTS a arătat imagini de la depărtare, ceea ce a făcut imposibil ca publicul să vadă concret si limpede ce se întâmpla acolo, pe când HRT a prezentat imagini de la locul faptelor, din interior, în care se puteau vedea clar casele distruse și oamenii cum fugeau sa își salveze viața din fața gloanțelor trase de lunetiști. Atât mass media croate, cât și cele sârbe au folosit surse care au exprimat simpatia față de propria țară, de obicei prin interviuri și relatări live, în timp ce sursele considerate ostile erau rar folosite sau deloc.
Mass media au ascuns date importante despre istoria și geografia Bosniei. Conform ro.altermedia.info ,,am fost făcuți să credem că sărbii erau agresorii, invadând Bosnia din exterior. În realitate, trei naționalități trăiau în Bosnia de mult timp: musulmanii (43%), sârbii (31%), croații (17%). Fără să uităm procentul de 7% iugoslavi născuți din căsătorii mixte, sau care acordau prea puțină importanță apartenenței etnice. În realitate sârbii din Bosnia nu se băteau pentru a cuceri teritoriul altora, ci pentru a-și păstra teritoriile, sau pentru a crea culoare de comunicare între ele. O situație tragică, având cu toate derapajele unui război civil, dar un război civil provocat de marile puteri”. Aceeași sursă a infirmat comparația sârbilor cu agresori, iar croații și musulmanii cu victime: ,, Dezinformarea e totală (…) Televiziunea are nevoie de un țap ispășitor. Pentru moment, avem o unanimitate în condamnarea sârbilor și asta nu ajută la găsirea unei soluții. Nu cred că putem rezolva problema ex-Iugoslaviei și a Bosniei-Herțegovina doar privind-o dintr-un unghi anti-sârbesc. Este mult mai complicat decât atât. Într-o zi, în plin război croato-musulman, noi am dat informații despre masacrele comise de trupele croate. Un ziarist american mi-a spus: Dacă veți furniza acest tip de informații, telespectatorii americani nu vor mai înțelege nimic.” – declarația Comandantului fortelor ONU în Bosnia din iulie ’93 până în ianuarie ’94. Faptul că omorurile aliaților au fost mușamalizate, iar adversarii au fost demonizați este o strategie de propagandă de război. Astfel că Agenția Ruder&Finn a promovat minciuni pe bandă rulantă cu ajutorul mass media.
Publicația new-yorkeză MAINSTREAM a publicat în aprilie 1994 un interviu cu Yohanan Ramati, directorul unui institut de studii strategice celebru în întreaga lume: JERUSALEM INSTITUTE FOR WESTERN DEFFENCE, în care acesta din urmă a făcut dezvăluiri care se refereau la aspecte de o extremă gravitate: ,,manipularea mass-mediei și a opiniei publice internaționale ori felul cum se construiește, la nivelul mentalităților colective, imaginea unor întregi popoare sau etnii”. Cu toate că războiul a însemnat suferință pentru toate părțile implicate, există diferențe vizibile în presă, mai exact suferințele musulmanilor sunt prezentate în cel mai mare detaliu; suferințele croaților sunt abia menționate; în schimb, suferințelor sârbilor nu li se acordă nici cea mai mică atenție. Aceste diferențieri au putut fi observate cu ușurință în mass media: ,,De regulă, în presa sau TV apar femei, copii sau bătrâni din Sarajevo – dar numai din cartierele musulmane – răniți, sângerând abundent, pe fundalul sonor al răpăitului de mitraliere și bubuiturilor de tun. Niciodată însă femei, copii sau bătrani în exact aceeași situație din partea sârba a Bosniei. Nici rănile femeilor sau copiilor croați nu-și găsesc, de regulă, spațiu, dacă acestea sunt rezultatul bombardamentelor sau tirurilor săvârșite de musulmani. Ruder&Finn se ocupa cu intoxicarea opiniei publice mondiale la cerere”. Compania menționată mai sus era condusă de James Harff. Acesta a acordat un interviu unui jurnalist de la France TV 2 în care și-a dezvăluit interesele de a dezvolta relații comerciale cu țările implicate. Astfel a atras de partea sa numeroase agenții importante de presă: ,, Am expediat în exclusivitate 13 știri de ultimă oră, 37 de faxuri cu informații de ultim moment, am trimis 17 scrisori oficiale, precum și 8 rapoarte. Am mai dat 20 de telefoane personalului de conducere de la Casa Albă și alte vreo 100 la ziariști, editori, comentatori de politică externă și altor persoane influente din mass-media internațională”.
În războiul civil din Bosnia, dintre sârbi, croați și bosniaci, toate cele trei părți implicate în război au folosit mijloace media pentru a promova scopurile lor conflictuale și a-și demoniza oponenții. Imediat după conflict, în 1996 au luat naștere televiziunea națională OBN și radio FERN care au fost printre puținii actori care au pus accent pe informațiile post-conflict. În ciuda eforturilor depuse nu au putut să concureze cu celelalte media naționaliste care nu încetau să promoveze incitarea la conflict. Cele două mijloace de comunicare au desfășurat proiecte și campanii orientate spre pace în Bosnia, Macedonia, Kosovo cu ajutorul mass media astfel: televiziunea OBN, Radio FERN, ,,Respectați legea!” (Postujis li zakon!), ,,E de ajuns!” (Dosta je!), Radio Blu Sky Kosovo etc.
Războiul Croat de Independență (1991-1995): conflict sârbo-croat
Războiul dintre croați și sârbi ar fi fost o mare farsă, mai precis între liderii de stat de atunci Franco Tudjman și Slobodan Milosevici ar fi fost o posibilă înțelegere cu scopul de a-și împărți pe bucăți vecina Bosnie și Herțegovina. Sursa acestor informații a fost un documentar: ,,Filmul documentar, intitulat Tudjman și Milosevici – războiul fals?, se întreabă dacă nu cumva cei doi lideri din Balcani au înscenat războiul de la sfârșitul anilor '90, dintre Croația și Serbia, cu scopul de a-și împărți pe bucăți vecina Bosnie și Herțegovina, scrie Deutsche Welle. Cei doi autori ai documentarului nu dețin dovezi palpabile, concretizate în documente oficiale, în sprijinul unui astfel de scenariu, ci se bazează în teoria lor pe imagini de arhivă și informații care au circulat în presa vremii”.
Atât sârbii, cât și croații s-au acuză reciproc de crimele comise în război și de epurare etnică.
Câțiva junaliști sârbi au fost acuzați că au incitat la crime de război și comiterea de genocid. Atfel au ajuns să fie investigați pentru atitudinea lor deloc profesională de la începuțul anilor 90 deoarece propaganda mediatică a fost ca un preludiu al războiului ce a urmat. Procurorul șef pentru crime de război al Serbiei, Vladimir Vukevic, a declarat pentru publicația SETimes că scopul propagandei în timpul lui Slobodan Miloșevic a fost acela să dezumanizeze adversarii din conflict.
O dispută oarbă pentru mediatizarea conflictului s-a desfășurat și între serviciile de informații specializate ale celor trei forțe combatante. Deși toate erau formate din profesioniști, de audiența cea mai mare s-au bucurat în multe situații, cele croate și musulmane; în plină desfășurare a conflictului sârbo-croat, la începutul verii anului 1992, serviciile de informații croate au reușit să difuzeze cu ajutorul asistentului social voluntar Stere Wit știrea potrivit căreia sârbii au ca obiectiv copii pentru bani și pentru că sunt mai ușor de omorât. Suma menționată era de aproximativ 30.000 lire sterline pentru fiecare copil ucis. După sursa citată au fost uciși 400 de copii și alți 11.000 au fost răniți. Această informație a fost transmisă imediat în ziua următoare în cadrul programului B.B.C. World News, care are o audiență de peste 300 de milioane de ascultători din întreaga lume. Așa cum preciza generalul canadian Lewis Mc Kensie, fostul șef al contingentului Forței de menținere a păcii din Bosnia Herțegovina percepția este adesea mai persuasivă decât realitatea.
Războiul din Kosovo (1996-1999): purtat între forțele sârbe și iugoslave, și armata de eliberare din Kosovo (o grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi, susținută de NATO) și încheiat după bombardamentul NATO
Se pare că în acest război, sârbii au fost victime: erau capturați de kosovari și supuși unor operații de prelevare a rinichilor, prin urmare cei din urmă au fost acuzați de ,,asasinate, bătăi și privare de liberate și interogatorii, arată raportul Consiliului Europei. Raportul subiliniază că, în timp ce a condamnat atrocitățile comise de sârbi în timpul războiului din Kosovo, comunitatea internațională a ignorat în mod deliberat crimele de care erau suspectați albanezii din Armata Kosovară de Eliberare (UCK)”.
Dovadă a minciunilor promovate de media stă și documentarul,,Înșelătoria lagărelor morții din Iugoslavia”, realizat de jurnaliști de la RTS. Potrivit acestui documentar, media occidentale susțineau că loialiștii sârbi erau motivați de ura musulmanilor, dar adevărul era că sârbii nu erau nicidecum motivați de ură, ci vroiau doar să mențină unită Iugoslavia. Chiar și musulmanii, în ciuda negării unora, erau loiali Serbiei. Mass media au etichetat sârbii drept naziștii noi, iar musulmanii drept rebeli.Documentarul arată pas cu pas modul cum au fost editate și trucate imaginile. Și aici este vorba de o altă minciună mediatică, referitoare la sârbi că au comis genocid împotriva albanezilor, deoarece a fost o invenție a NATO, așa cum a declarat și purtătorul de cuvânt oficial al NATO, Jamie Shea: ,,Scopul a fost instalarea unei baze militare în Kosovo; punerea Balcanilor sub controlul NATO și transformarea acestei organizații într-o poliție cu puteri discretionare, la nivel global, iar consecințele au fost dezastruoase (2.000 de victime ale bombardamentelor NATO. Purificare etnică în Kosovo, pusă în practică de către UCK – Armata de eliberare din Kosovo – și legitimată de NATO”.
Bombardamentul aliat al NATO aupra Iugolaviei, cu toată suita de incidente, pagube colaterale, drame umanitare și manevre diplomatice, a suscitat emoții planetare extrem de puternice. Alianța a reușit să își păstreze credibilitatea în fața amenințărilor lui Milosevic, iar încercarea de a influența audiența sârbă prin bombardarea televiziunii naționale sârbe, principalul vinovat al propagandei în Belgrad, nu a avut succes.
,,BBC e prea obiectiv pentru gustul NATO”. Conform evz.ro, un journalist BBC la Belgrad, John Simpson, a fost acuzat de reponsabilii britanici că a făcut propagandă în favoarea sârbilor, așa cum afirma și cotidianul The Times: ,,Simpson este acuzat de a fi făcut publice unele declarații ale sârbilor legate de pagubele cauzate de atacurile NATO și de a fi simplificat prea mult situația afirmând că poporul sârb s-a solidarizat cu președintele Slobodan Milosevic. Directorul adjunct al BBC, Richard Ayre a replicat cotidianului citat că ,,aduce un omagiu curajului pe care l-a avut John Simpson și obiectivității reportajelor sale. Este primordial ca ascultătorii să dispună de o descriere veridică a atmosferei de la Belgrad și să nu transmita numai ceea ce vor guvernele statelor din NATO să audă”.
Naționalismul lui Miloșevic -,,diavolul cu față de bebeluș”- . Controlul asupra mass mediei și propaganda în favoarea sârbilor
În privința lui Slobodan Miloșevic, acesta era perceput ca o personalitate negativă încă din trecut: ,,Încă înainte de a ajunge în vârful puterii, Miloșevici și-a dezvoltat în anii 70-80 talente cameleonice grație cărora a reușit apoi să păcălească personalități cu experiență ale lumii politice occidentale, în timp ce la Belgrad îi convingea pe marxiștii ortodocși de bolșevismul său neclintit, iar pe diplomații occidentali de pragmatismul și deschiderea sa către valorile occidentale”.
În timpul regimului Milosevic, presa a fost supusă unui control de cenzură în timpul războiului: încă de la începutul conflictelor editorilor li s-a ordonat să cenzureze publicațiile și să folosească un anumit vocabular pentru a descrie evenimentele. Astfel NATO au fost definite ca naziști, fasciști, iar atacurile cu bombe ca agresiuni criminale. Jurnaliștii care au refuzat să se supună regimului au fost deportați, amenințați, interogați, sechestrați.
Atât Serbia cât și NATO s-au folosit de propagandă pentru a obține cât mai mult sprijinul opiniei publice internaționale.
Pt. NATO, Iugoslavia era văzută ca un stat cu regim totalitar și ultimul bastion al comunismului în Europa, care practica o epurare etnică, iar Milosevic era asemănat cu Hitler, un om lipsit de scrupule, cu două fețe și criminal de război. De cealaltă parte, Iugoslavia s-a prezentat ca un stat suveran, independent, victimă a agresiunii SUA și a aliaților săi.
Au existat și jurnaliști care au fost mituiți: ,,Zagreb – auzim foarte multe povești despre atrocitățile sârbilor. Primim așa, indirect, bacșișuri goase (nu mi-e rușine să o spun în economia de piață) ca să scriem despre asta cât se poate de mult. Scriem. Scriem până credem. Unii chiar fără să creadă. Nu e nevoie. Alții nu scriu decât adevărul. Au fost și jurnaliști (un sârb și doi britanici) care au avut curajul să scrie adevărul într-o perioadă în care oamenii manipulați nu erau dispuși să accepte decât o singură idee: vinovăția sârbă”. Astfel, cum punea și Alvin Toffler, manipularea a devenit un mijloc de luptă care a permis agresorilor să își exprime voința, folosind mijloace de sucit mințile: acuzația de atrocități, demonizarea și dezumanizarea oponenților, polarizarea.
Într-un interviu (realizat de Anthony Oberschall, profesor de sociologie la Universitatea Nord Carolina) cu un refugiat sârb, acesta a declarat că le era teamă că naționaliștii redescriau atrocitățile celui de-al doilea război mondial, ceea ce nu a fost decât un semnal că sârbii din Croația nu vor fi respectați și teferi. Un alt jurnalist din Sarajevo a explicat cum jurnalimul patriotic falsifică știrile. Este vorba aici de situațiile când o parte transmite știri în favoarea propriei naționalități ceea ce generează reacții aemănătoare în rândul celorlalte părți tocmai pentru a nu fi dezavantajate. Atfel de practici neprofesionale au declanșat apariția de știri care au devenit mijloace de propagandă.
Potrivit theguardian.com, televiziunea sârbă RTS a fost supusă presiunilor lui Milosevic pentru a discredita oponenții politici și etnici și pentru a răspândi propaganda prin care susținea că sârbii au fost victime ale atacurilor etnice și acuza opoziția sârbă că este formată din trădători și mercenari care lucrau împotriva intereselor țării. În timpul conflictelor RTS ,,a rănit sentimentele, demnitatea și integritatea intelectualilor, jurnaliștilor, opoziției politice și a minorităților etnice și religioase”.
În Bosnia mass media, aflată sub controlul Partidului Serbian Democratic, au devenit prioritare în ceea ce privește rasismul în timpul războiului. (M. Malesic, p. 38), pe timpul căruia au existat două fronturi media: unul civil și multicultural și altul naționalist.
Președintele Slobodan Miloșevic a folosit presa pentru a-și atinge scopurile, iar jurnaliștii și instituțiile media care au refuzat să se conformeze cu regimul de cenzură, au fost amenințați că voi fi înrolați și trimiși în Kosovo. Inițial guvernul iugoslav a alungat toți jurnaliștii din țările NATO pentru ca ulterior să le dea permisiunea să revină deoarece a realizat că vor fi de mare ajutor în eforturile lui de propagandă.
Reprezentanții ziarelor din Belgrad au fost convocați într-o ședință pentru a li se transmite că toate subiecte trebuie să fie tratate cu un vocabular auorizat, mai exact că este nevoie de terminologie autorizată. Astfel că NATO a fost descrisă ca agresor, iar loviturile din aer caracterizate ca agresiuni împotriva Iugoslaviei: ..Datorită controlului și cenzurii practicate de sistemul de propagandă (oameni și relații) instituit de Miloșevici, marea majoritate a sârbilor au fost crunt manipulați prin intermediul televiziunii naționale, care a practicat masiv dezinformarea, intoxicarea și propaganda. Astfel sârbilor le-au fost arătate cadavre de croați, dar acestea erau prezentate în comentariu drept sârbi; același public nu a avut imaginea reală a efectelor bombardamentelor sârbești asupra orașelor Dubrovnik și Sarajevo (secvențele din Sarajevo înfățișate drept actuale de televiziunea sârbă erau vechi de câțiva ani)”.
În timpul conflictului din Kosovo, Milosevic a promulgat o lege draconică a informațiilor care ,,permitea amendarea drastică sau confiscarea oricăror organe de presă ce nu se supuneau liniei politice guvernamentale”. De aici reiese rolul cenzurii în propaganda lui Milosevic care s-a dovedit a fi fapt adevărat după ce radioteleviziunea sârbă și-a prezentat oficial, în urmă cu câțiva ani, scuzele pentru modul în care a făcut propagandă, recunoscând că a fost un instrument de incitare la ură interetnică și război.
Când i s-a cerut demisia în 1992, Miloșevic a răspuns: ,,…Sârbii mă vor urma și la capătul pământului, orice s-ar întâmpla!”. Putem spune că propaganda din timpul lui se definește exact prin aceste vorbe.Prin intermediul canalelor media subordinate, a diseminat imaginea și mesajul unei națiuni sârbe victimizate de străini.
Naționalismul din timpul lui Hitler, așa cum a mai fost numit Milosevic, a avut drept scop demonizarea și punerea într-o imagine negativă a oponenților, considerați dușmani și fiind denumiți astfel: croații – „hoardele ustașe” sau „fasciști ai Vaticanului”, musulmanii bosniaci – „războinici fundamentaliști ai Jihad-ului”, albanezii kosovari – „teroriștii albanezi” (Armatta, 2003).
Numeroși jurnaliști, care puneau accent pe libera exprimare a presei și care vroiau sa transmită exact cum s-au desfășurat evenimentele acolo, au fost arestați, răniți, expulzați și acuzați de spionaj, li s-au confiscat echipamentele de lucru și materialele.
În ciuda relatărilor despre Serbia că a practicat purificarea etnică sub programul dictatorului Milosevic, există dubii referitoare la acest aspect: ,,În realitate, contrar imaginii susținute de presă, Serbia este, astăzi, singurul stat din ex-Iugoslavia, pe lângă Macedonia, rămas „multinațional”. Dimpotrivă, toate celelalte state protejate de NATO – Croația, Bosnia și Kosovo au ajuns la o purificare etnică cvasi-totală”. La începutul războiului, din cinci locuitori ai Serbiei, unul nu era sârb. La Belgrad, trăiesc și astăzi fără probleme, numeroase minorități: musulmani, țigani, albanezi, macedoneni, turci, maghiari.
Sârbii au fost acuzați că au început războiul, că primele victime ale conflictului au trecut prin mâna lor. Acest lucru s-a dovedit a fi un fals deoarece a fost demonstrat la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie în urma unor mărturii.
Televiziunea sârbă și presa scrisă au conectat propaganda cu ideologia (naționalism, religie, istorie), teoria conpirației, acuzând și discreditând oponenții, anti-propaganda și diseminând informații mincinoase. Aceleași media, dar din Croația, au procedat asemănător, singura diferență fiind faptul că au susținut cooperarea.
Un război propagandistic a fost și între NATO și Serbia (în urma bombardamentelor din Kosovo). Fiecare în parte a folosit mijloace de citate și mijloace propagandistice pe care le-au concretizat în mass media. Câteva exemple de afișe în acest caz veți găsi la sfârșitul lucrării, în Anexe (2).
Războiul care a afectat toate țările din fosta Iugoslavie s-a încheiat cu destrămarea acesteia, fiecare țară devenind independentă. Statele nou formate au încercat să își arate adevăratul chip, așa cum au luat parte la conflicte. Astfel, au pus accent pe cultura filmului, ca o modalitate de a-și demonstra nevinovăția sau a blama celelalte părți care au luat parte la război.
Au existat voci care spuneau că sârbii au folosit propaganda și în filmele producție proprie. Un exemplu bun este filmul Undeground apărut în 1995 (în regia lui Emir Kusturica) în urma căruia s-au creat două tabere: Cei care au luat apărarea filmului, afirmând despre el că este o alegorie istorică, capodoperă, epopee balcanică mitică, și criticii care au calificat-o drept gunoi de propagandă sârb. Însă există o remarcă cu privire la acest film și anume că nu tratează Bosnia, nici măcar nu a fost turnat acolo și cu toate acestea apare în conștiința oamenilor de parcă ar arăta exclusiv războiul bosniac.
Alte creații cinematografice care au contribuit la reprezentarea vizuală a destrămării Iugolaviei au fost: Before Rain (1994, film macedonean care prezintă povestea unui fotoreporter de război în conflictul macedoniano-albanez, precum și imagini ale ororilor bosniace), Pretty Village, Pretty Flame (1996, peliculă creată de sârbi pentru a-și prezenta concepțiile și pentru a se autojustifica în conflictul mediatic ce a urmat și în același timp a contribuit la adâncirea stereotipiei negative de care mai mulți balcanici ar dori să scape), Sky Hook (1999, film care deschide seria creațiilor care prelucrează bombardamentul de la Belgrad din 1999), War Life (2000), The Perfect Circle (1997), No Man’s Land (2001), How the War Started on My Island (1996, film croat).
Conflictul din Iugoslavia a fost numit și ,,războiul fără învingători”. Dar totuși a existat un învins, mai exact poporul sârb deoarece i-a fost afectată imaginea chiar de dinainte de începerea conflictului și a fost acuzat de tot ce s-a întâmplat. Întregul război iugoslav a reprezentat în același timp și războiul pe care mass media l-au dus pentru opinia publică internațională. Guvernul iugoslav a expulzat inițial jurnaliștii din țările membre NATO pentru ca ulterior să îi cheme înapoi pentru a-i folosi în eforturile propagandistice.
Aceste conflicte au fost caracterizate crime de război și discriminare, iar expresia ,,purificare etnică”, întâlnită des în media, a declanșat comparații ale conflictului din Kosovo cu Holocaustul.
Motivele care au dus la izbucnirea războaielor au fost legate de tensiunile care au apărut la nivel economic, combinate cu cele de la nivel social și cultural: Frații iugoslavi s-au încăierat pe moștenirea lui fostului președinte Tito. Conflictele sârbo-croate, sârbo-bosniace, croato-bosniaco-sârbe au readus cu sine epurările etnice atât de caracteristice celui de-al doilea război mondial, și odată cu ele distrugerea conștientă a valorilor culturale.
Adrian Păunescu spunea că ,,poți iubi pe sârbi mai mult decât pe croați, dar niciodată nu e moral să-i iubești pe croați mai puțin decât pe sârbi. Și totuși, a-i iubi și apăra pe sârbi, pe care aproape nimeni nu îi apără în această istorie care e, mai degrabă politică decât istorie, îneamnă a-i înțelege pe cei care au acum nevoie de o iubire fără limite, spre a vindeca și spre a reînvăța să ierte”. Sârbii au fost așadar mărul discordiei după părerea multora. Aici media au jucat un rol important deoarece nu au făcut decât să discrimineze și să păteze imaginea sârbilor. Este adevărat că poate o parte din știri au avut un sâmbure de adevăr, dar s-au scris și minciuni și s-a exagerat în egală măsură.
Pagină albă
CONCLUZII
Comunicarea interculturală este un proces destul de amplu care presupune înțelegere și implicare din toate părțile pentru a rezulta o interacțiune pozitivă și de lungă durată. Diferențele culturale nu trebuie percepute ca obstacole în calea realizării unui contact cu o altă cultură, ca de altfel nici stereotipurile și prejudecățile. Având în vedere că pe glob există mai multe culturi, comunicarea interculturală este destul de importantă, multe dintre state s-au aliat în organizații internaționale care pun accent pe cooperare și menținerea de bune relații, precum și menținerea climatului de pace și evitarea oricăror mijloace care să ducă la conflict.
Dramele și conflictele la care lumea a fost martoră de-a lungul timpului au însemnat suferință și pierderi. Mass media a relatat intens despre acestea, construind imaginea unei realități, de cele mai multe ori departe de cea adevărată. Este cazul războiului care a avut loc pe teritoriul fostei Iugoslavia, considerat cea mai mare bătălie din Europa, după cel de-al doilea război mondial. Fiind un teritoriu multicultural (sârbi, croați, bosnieci, albanezi) foarte mulți dintre locuitori formau sau proveneau din căsătorii mixte ceea ce demonstrează că există o comunicare interculturală între acestea.
Acest conflict a fost unul condus de ură și naționalism, iar regimurile politice de atunci s-au folosit abundent de mass media pentru a-și promova interesele și pentru a incita la violență și conflict, prin manipulare și propagandă.
Prin trimiterile la trecut, mai exact asemănarea cu Auschwitz și cu acțiunile lui Hitler, media au reconstruit atrocitățile din al doilea război mondial. Suferințele părților implicate în conflicte au fost prezentate cu mari diferențieri în media. Vina cea mai mare a căzut asupra sârbilor care au fost asemănați cu naziștii că au apelat la purificarea etnică pentru a ,,curăța” teritoriul de orice urmă de străin. Dar s-a dovedit că sârbii nu erau conduși de ură, ci doreau să mențină unită Iugoslavia. Acuzațiile aduse aproape în totalitate sârbilor au demonstrat că media nu a dat dovadă de imparțialitate, tratând inegal părțile în conflict.
Pentru a-și atinge obiectivele, pentru a învinge, media au fost supuse controlului politic, mai exact au fost cenzurate, scopul urmărit fiind manipularea maselor de a crede că lupta se duce împotriva intereselor țării. Astfel a procedat președintele sârb Slobodan Miloșevic care a promovat atotudini naționaliste, ducând un război propagandistic și cu NATO (vezi Anexa 2).
Conflictele din Iugoslavia s-au purtat și pe frontul cuvintelor. Fiecare parte implicată a încercat să-și justifice nevinovăția și imaginea de victimă în fața agresorilor care erau demonizați și descriși ca cei mai mari răufăcători.
Este drept, a fost un război dureros care a cutremurat foarte multă lume, dar au fost și exagerări și minciuni în media cu privire la acesta. Escaladarea conflictului a depins mult și de presă care în loc să promoveze atitudini de reconciliere, dimpotrivă au menținut și accentuat tensiunile și violența.
Rolul pe care l-a avut mass media în acest conflict a fost deosebit de impotant. Având în vedere că au fost implicate mai multe culturi, trebuiau depuse eforturi de înțelegere și de reconciliere, mai ales că până la izbucnirea conflictului acestea au trăit împreună pe același teritoriu și au existat și căsătorii mixte. Dar constrânse de controlul politic, sau din alte motive ce țin de competiție și prestigiu, media au menținut și au agravat acest conflict, aruncând vina de la o cultură la alta.
Mass media poate facilita apropierea și comunicarea dintre culturi. Dar pentru a fi posibilă o astfel de apropiere, media nu trebuie să facă diferențieri și să nu apeleze la stereotipuri sau prejudecăți. De asemenea trebuie să trateze obiectiv evenimentele sau persoanele implicate și să nu încurajeze spre conflict.
ANEXE
1.
2. Afișe propagandistice (sursa: http://www.historia.ro/).
Serbia anti-NATO:
Bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei
au provocat numeroase manifestații ale populației sârbe.
Imagine cu refugiați albanezi din Kosovo, în timpul conflictului, au făcut înconjurul lumii.
Doborârea unui avion invizibil NATO de către sârbi (afiș ironic la adresa Alianței)
Propaganda sârbă a fost deosebit de ingenioasă. Personificarea NATO într-un soldat dur care înjunghie cu baioneta o fetiță (Serbia) a fost unul dintre afișele propagandistice cu cel mai mare impact asupra populației.
Afiș propagandistic sârb în care se încearcă victimizarea Serbiei
Afiș propagandistic sârb în care se încearcă victimizarea Serbiei
Afiș propagandistic sârb în care se încearcă victimizarea Serbie
BIBLIOGRAFIE
Alex Mucchielli, Arta de a influența. analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Andra Șerbănescu,Cum vorbesc și cum gândesc ceilalți. Prin labirintul culturilor, Iași, Ed. Polirom, 2007
B. Ficeac, Tehnici de manipulare, ed. Nemira, București 1999
Bernard Raquin, Marile manipulări din epoca modernă, traducere de Daniela Cristina Vintilă, Pro Editură și Tipografie, București, 2007
Călin Hentea, 150 de ani de război mediatic. Armata și presa în timp de război, Ed. Politica, Nemira 2000, București;
Călin Hentea, Noile haine ale propagandei, Ed. Paralela 45, Pitești 2008;
C. I. Christian, Sângeroasa destrâmare Iugoslavia, Ed. Sylvi, București 1994;
Claude-Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 2001;
Constantin Hilhor, Ecaterina Căpățână, Considerații privind comunicarea în mediul internațional contemporan, Securitatea și apărarea spațiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională, Strategii XXI/2006, 13-14 aprilie 2006, București, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I,
Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism, București, ed. Tritonic 2003
Curs Efecte ale mass media, conf. univ. doc. Dorin Popa, Universitatea ,,Alexandru ioan Cuza“Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii, anul universitar 2007-2008.
Dumitru Zaiț, Management intercultural, Editura Economică, București 2002
Glenn Garvin, Exhibit Showcases the Truths and Lies of Propaganda, the Miami Herald, November 4, 2003.
Ignacio Ramonet, Tirania comunicării, ed. Doina, București 2000
Conf.univ.dr. Ioan Deac, lect.univ.dr. Gabriel-Liviu Voicu, Campanii de comunicare publica. Sesiune de comunicari stiintifice, 12.12.2005 – Bucuresti: lect. univ. doc. Luiza Maria Olteanu, Toleranța și comunicarea interculturală, rezultatele comunicării interculturale;
James N. Dazinger, Understanding the political world. A comparative introduction to political science, 2nd edition, Longman, New York and London, 1994
Lucian Stăncilă, Adrian Tonea, Curs de artă militară, tema:dezinformarea, componentă a războiului modern, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București 2003
Manuela Ene, Fundamente interculturale ale comunicării în societatea contemporană, Securitatea și apărarea spațiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională, Strategii XXI/2006, 13-14 aprilie 2006, București, Ed. Universității Naționale de Apărare
Conf. univ. doc. Margareta Boacă, suport de curs Comunicare mediatică, Universitatea Națională de Apărare ,,Carol I”, Tema 13 Deontologia Media;
Margareta Boacă, Comunicarea interculturală în contextul proceselor de integrare europeană și euroatlantică, București, Ed. Universității de Apărare ,,Carol I’’, 2009
Mark Thompson, Forging war: the media in Serbia, Croatia, Bosnia and Hercegovina, (Luton: University of Luton Press /Article 19. International Centre against Censorship, 1999).
Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, ed. Polirom, Iași 1999
Miruna Runcan, Introducere în etica și legislația presei, Ed. All, București, 1998;
Michael Emery, Edwin Emery, 1996,The Press and America. An Interpretative History of the Mass Media, 8-th Edition, New York, Prentice Hali
Michel Friedman, Libertăți și răspunderi ale ziariștilor și autorilor, Ed Humanitas, București, 1991;
Pierre Bourdieu, Despre televiziune, București, ed. Meridiane 1999
Susan T. Fiske, Stereotyping, prejudice and discrimination, Handbook of social psycology (4th. ed), 1998
Spatiul sud-est european in contextul globalizarii. Sesiunea de comunicari stiintifice cu participare internationala. Strategii XXI, 12-13 aprilie 2007, Bucuresti. Sectiunea 8: Comunicare publica si interculturala / Coordonator: col. prof. univ. dr. Ioan Deac, p. 122, Viorel Mihăilă, Comunicare publică și interculturală;
Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, ed. Incitatus
Yanya R. Kamalipour, Nancy Show, War Media and Propaganda, a global perspective, published by Rowman and Littlefield Publishers 2004
Pal Kolsto,Media discourse and the Yugoslav conflicts, Representations of Self and Other, 2009, p. 23, http://books.google.ro
Jean-Fred Bourquin, Violence, Conflict and Intercultural Dialogue, Volumul 795, Council of Europe Publishing, 2003 http://books.google.ro/books?id=SpUhSzzRYAoC&printsec=frontcover&dq=conflict+intercultural&hl=ro&sa=X&ei=i_qfU_TELJSI7AbIpIDQAg&ved=0CCQQ6AEwAQ#v=onepage&q=conflict%20intercultural&f=false
Mark Frohardt and Jonathan Temin, Special Report – Use and abuse of media in vulnerable societies, United States Institute of Peace, p. 1, http://www.usip.org/sites/default/files/sr110.pdf
Grigore Georgiu, Filosofia culturii, sursa http://www.scribd.com
Ioana Baciu, ,,Cultura și globalizarea”, sursa www.filozofie.eu
Danny Schechter, Covering Violence: How Should Media Handle Conflict?, http://www.peace.ca/coveringviolence.htm
Kenneth Payne, The media as an instrument of war, http://strategicstudiesinstitute.army.mil/pubs/parameters/Articles/05spring/payne.pdf
Rolul comunicării în managementul conflictelor, http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Rolul_comunicarii_in_managementul_conflictelor.pdf
Danielle S. Sremac, War of words. Washington tackles the Yugoslav conflict, http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=IGeJzd6BLU4C&oi=fnd&pg=PR9&dq=sensational+war+conflict&ots=Gn7p0NnAwB&sig=nK4uAPmhdsnM0EFI6ySWyacY8hI&redir_esc=y#v=onepage&q=sensational%20war%20conflict&f=true
Andrew Pakula, War and peace: Yugoslavia, the world's failure, http://peacemagazine.org/archive/v11n3p16.htm
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Rezoluția 1003 (1993) referitoare la etica jurnalistică, art. 30
CEDO, hot. Handyside c. Regatului Unit, 7 decembrie 1976
The Goebbels Diaries 1942-1943, Garden City, 1948
congresul Federației internaționale a Jurnaliștilor, Bordeaux, 1954
Manual redactat de Jan Niessen și Thomas Huddleston de la MPG (Migration Policy Group) în numele Comisiei Europene (Direcția Generală Justiție, Libertate și Securitate).
Revista Academia Forțelor Terestre, vol. XVI, nr. 1 (61), 2011, ed. Academia Forțelor Terestre ,,Nicolea Bălcescu”, Sibiu 2011
Revista INFOCOM, Informații și comentarii, nr. 3/noiembrie 1997, Presa între subiectivitate și obiectivitate (I), Ed. Statului Major General, Direcția Operații, Secția Acțiuni Psihologice, București;
Ibidem, nr. 1/mai 1998, Presa între subiectivitate și obiectivitate (II);
Revista INFOCOM, Statul Major General, Direcția Operații și Instrucție, Secția Acțiuni Psihologice,București, decembrie 2001
O. Ungureanu, Dreptul la onoare și dreptul la demnitate, Pandectele Române, nr. 2/2006, p. 134;
Jurnalism și comunicare, an III, nr. 1/2004, Revista Română de Științe ale Comunicării, Universitatea din București/Tritonic, Mass media și violența; http://books.google.ro;
Revista ,,Impact Strategic”, nr. 2 [27]/2008, România, Universitatea Națională de Apărare Carol I;
Surse web:
http://quidditas.net/uploads%20232/W2/Oberschall%20Manipilation%20Yugoslavia.pdf, Anthony Oberschall, The manipulation of ethnicity: from ethnic cooperation to violence and war in Yugoslavia;
https://www.msb.se/Upload/Produkter_tjanster/Publikationer/SPF/Peace%20Support%20Operations.pdf, Marjan Malesic, Peace Support Operations. Mass media and the public in former Yugoslavia;
http://www.actrus.ro/revista4/rev4_art4.html, Lt.prep.univ. Mihai Solesu,
Acțiuni psihologice desfășurate în conflictele secolului XX;
http://www.preservearticles.com/2012011721058/what-are-the-major-functions-of-mass-communication.html;
http://download.nos.org/srsec335new/ch3.pdf;
http://www.intercultural.ro/carti/persp_intercult_ro.html;
http://ro.scribd.com/doc/46665498/Razboaiele-Iugoslave;
http://www.ziare.com/europa/tari-europa/fost-presedinte-bosniac-croat-condamnat-la-25-de-ani-de-inchisoare-1238057;
http://www.ziare.com/international/serbia/fost-ministru-sarb-condamnat-la-inchisoare-pentru-crime-de-razboi-1226851;
http://www.ziare.com/international/stiri-externe/karadzici-masacrul-de-la-srebrenica-nu-a-fost-de-fapt-genocid-438890;
http://www.ziare.com/international/stiri-externe/tadici-vrea-scuze-de-la-croati-si-musulmani-pentru-crimele-de-razboi-986322;
http://www.ziare.com/articole/razboi+bosnia+croatia;
http://www.ziare.com/europa/tari-europa/teorie-naucitoare-razboiul-dintre-croatia-si-serbia-o-mare-farsa-1156735;
http://www.theguardian.com/media/2003/apr/09/pressandpublishing.iraq;
http://www.presseurop.eu/ro/content/news-brief/3825651-croatia-responsabila-de-crime-timpul-razboiului-din-bosnia
http://www.rostirea.ro/news/cum-este-manipulata-mass-media-in-conflictele-internationale;
http://www.bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=34&article=9831;
http://www.hotnews.ro/stiri-revista_presei_international-8752005-srebrenica-sarajevo.htm;
http://ro.altermedia.info/yugoslaviakosovo/yugoslavia-cat-de-corecte-sunt-informatiile-noastre_2581.html;
http://www.rostirea.ro/news/cum-este-manipulata-mass-media-in-conflictele-internationale;
http://www.cotidianul.ro/cealalta-fata-a-razboiului-din-iugoslavia-crimele-comise-de-kosovari-si-croati-147214/;
http://www.evz.ro/detalii/stiri/nato-merge-din-greseala-in-greseala-571773.html;
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxiii-milosevici-diavolul-cu-fata-de-bebelus-de-calin-hentea-11442450;
http://www.istoriafilmului.ro/articol/50/razboi-si-cautarea-drumului-destramarea-iugoslaviei-in-oglinda-filmelor-istoria-filmului-iugoslav-4;
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/111353/Serbia-si-Croatia-se-acuza-reciproc-la-CIJ-pentru-crimele-razboiului-din-1991-1995.html;
http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2012/01/10/feature-01;
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/fuck-usa-cum-au-invins-propagandistic-sarbii-nato;
http://www.theguardian.com/world/2011/may/24/serbia-state-tv-apologises-propaganda;
http://vimeo.com/51240361#;
http://www.cpj.org/2000/03/attacks-on-the-press-1999-yugoslavia.php
www.nato.int
https://www.msb.se/Upload/Produkter_tjanster/Publikationer/SPF/Peace%20Support%20Operations.pdf
http://web.inter.nl.net/users/Paul.Treanor/bosnia.html
BIBLIOGRAFIE
Alex Mucchielli, Arta de a influența. analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Andra Șerbănescu,Cum vorbesc și cum gândesc ceilalți. Prin labirintul culturilor, Iași, Ed. Polirom, 2007
B. Ficeac, Tehnici de manipulare, ed. Nemira, București 1999
Bernard Raquin, Marile manipulări din epoca modernă, traducere de Daniela Cristina Vintilă, Pro Editură și Tipografie, București, 2007
Călin Hentea, 150 de ani de război mediatic. Armata și presa în timp de război, Ed. Politica, Nemira 2000, București;
Călin Hentea, Noile haine ale propagandei, Ed. Paralela 45, Pitești 2008;
C. I. Christian, Sângeroasa destrâmare Iugoslavia, Ed. Sylvi, București 1994;
Claude-Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 2001;
Constantin Hilhor, Ecaterina Căpățână, Considerații privind comunicarea în mediul internațional contemporan, Securitatea și apărarea spațiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională, Strategii XXI/2006, 13-14 aprilie 2006, București, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I,
Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism, București, ed. Tritonic 2003
Curs Efecte ale mass media, conf. univ. doc. Dorin Popa, Universitatea ,,Alexandru ioan Cuza“Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii, anul universitar 2007-2008.
Dumitru Zaiț, Management intercultural, Editura Economică, București 2002
Glenn Garvin, Exhibit Showcases the Truths and Lies of Propaganda, the Miami Herald, November 4, 2003.
Ignacio Ramonet, Tirania comunicării, ed. Doina, București 2000
Conf.univ.dr. Ioan Deac, lect.univ.dr. Gabriel-Liviu Voicu, Campanii de comunicare publica. Sesiune de comunicari stiintifice, 12.12.2005 – Bucuresti: lect. univ. doc. Luiza Maria Olteanu, Toleranța și comunicarea interculturală, rezultatele comunicării interculturale;
James N. Dazinger, Understanding the political world. A comparative introduction to political science, 2nd edition, Longman, New York and London, 1994
Lucian Stăncilă, Adrian Tonea, Curs de artă militară, tema:dezinformarea, componentă a războiului modern, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București 2003
Manuela Ene, Fundamente interculturale ale comunicării în societatea contemporană, Securitatea și apărarea spațiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională, Strategii XXI/2006, 13-14 aprilie 2006, București, Ed. Universității Naționale de Apărare
Conf. univ. doc. Margareta Boacă, suport de curs Comunicare mediatică, Universitatea Națională de Apărare ,,Carol I”, Tema 13 Deontologia Media;
Margareta Boacă, Comunicarea interculturală în contextul proceselor de integrare europeană și euroatlantică, București, Ed. Universității de Apărare ,,Carol I’’, 2009
Mark Thompson, Forging war: the media in Serbia, Croatia, Bosnia and Hercegovina, (Luton: University of Luton Press /Article 19. International Centre against Censorship, 1999).
Melvin DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, ed. Polirom, Iași 1999
Miruna Runcan, Introducere în etica și legislația presei, Ed. All, București, 1998;
Michael Emery, Edwin Emery, 1996,The Press and America. An Interpretative History of the Mass Media, 8-th Edition, New York, Prentice Hali
Michel Friedman, Libertăți și răspunderi ale ziariștilor și autorilor, Ed Humanitas, București, 1991;
Pierre Bourdieu, Despre televiziune, București, ed. Meridiane 1999
Susan T. Fiske, Stereotyping, prejudice and discrimination, Handbook of social psycology (4th. ed), 1998
Spatiul sud-est european in contextul globalizarii. Sesiunea de comunicari stiintifice cu participare internationala. Strategii XXI, 12-13 aprilie 2007, Bucuresti. Sectiunea 8: Comunicare publica si interculturala / Coordonator: col. prof. univ. dr. Ioan Deac, p. 122, Viorel Mihăilă, Comunicare publică și interculturală;
Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, ed. Incitatus
Yanya R. Kamalipour, Nancy Show, War Media and Propaganda, a global perspective, published by Rowman and Littlefield Publishers 2004
Pal Kolsto,Media discourse and the Yugoslav conflicts, Representations of Self and Other, 2009, p. 23, http://books.google.ro
Jean-Fred Bourquin, Violence, Conflict and Intercultural Dialogue, Volumul 795, Council of Europe Publishing, 2003 http://books.google.ro/books?id=SpUhSzzRYAoC&printsec=frontcover&dq=conflict+intercultural&hl=ro&sa=X&ei=i_qfU_TELJSI7AbIpIDQAg&ved=0CCQQ6AEwAQ#v=onepage&q=conflict%20intercultural&f=false
Mark Frohardt and Jonathan Temin, Special Report – Use and abuse of media in vulnerable societies, United States Institute of Peace, p. 1, http://www.usip.org/sites/default/files/sr110.pdf
Grigore Georgiu, Filosofia culturii, sursa http://www.scribd.com
Ioana Baciu, ,,Cultura și globalizarea”, sursa www.filozofie.eu
Danny Schechter, Covering Violence: How Should Media Handle Conflict?, http://www.peace.ca/coveringviolence.htm
Kenneth Payne, The media as an instrument of war, http://strategicstudiesinstitute.army.mil/pubs/parameters/Articles/05spring/payne.pdf
Rolul comunicării în managementul conflictelor, http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Rolul_comunicarii_in_managementul_conflictelor.pdf
Danielle S. Sremac, War of words. Washington tackles the Yugoslav conflict, http://www.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=IGeJzd6BLU4C&oi=fnd&pg=PR9&dq=sensational+war+conflict&ots=Gn7p0NnAwB&sig=nK4uAPmhdsnM0EFI6ySWyacY8hI&redir_esc=y#v=onepage&q=sensational%20war%20conflict&f=true
Andrew Pakula, War and peace: Yugoslavia, the world's failure, http://peacemagazine.org/archive/v11n3p16.htm
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Rezoluția 1003 (1993) referitoare la etica jurnalistică, art. 30
CEDO, hot. Handyside c. Regatului Unit, 7 decembrie 1976
The Goebbels Diaries 1942-1943, Garden City, 1948
congresul Federației internaționale a Jurnaliștilor, Bordeaux, 1954
Manual redactat de Jan Niessen și Thomas Huddleston de la MPG (Migration Policy Group) în numele Comisiei Europene (Direcția Generală Justiție, Libertate și Securitate).
Revista Academia Forțelor Terestre, vol. XVI, nr. 1 (61), 2011, ed. Academia Forțelor Terestre ,,Nicolea Bălcescu”, Sibiu 2011
Revista INFOCOM, Informații și comentarii, nr. 3/noiembrie 1997, Presa între subiectivitate și obiectivitate (I), Ed. Statului Major General, Direcția Operații, Secția Acțiuni Psihologice, București;
Ibidem, nr. 1/mai 1998, Presa între subiectivitate și obiectivitate (II);
Revista INFOCOM, Statul Major General, Direcția Operații și Instrucție, Secția Acțiuni Psihologice,București, decembrie 2001
O. Ungureanu, Dreptul la onoare și dreptul la demnitate, Pandectele Române, nr. 2/2006, p. 134;
Jurnalism și comunicare, an III, nr. 1/2004, Revista Română de Științe ale Comunicării, Universitatea din București/Tritonic, Mass media și violența; http://books.google.ro;
Revista ,,Impact Strategic”, nr. 2 [27]/2008, România, Universitatea Națională de Apărare Carol I;
Surse web:
http://quidditas.net/uploads%20232/W2/Oberschall%20Manipilation%20Yugoslavia.pdf, Anthony Oberschall, The manipulation of ethnicity: from ethnic cooperation to violence and war in Yugoslavia;
https://www.msb.se/Upload/Produkter_tjanster/Publikationer/SPF/Peace%20Support%20Operations.pdf, Marjan Malesic, Peace Support Operations. Mass media and the public in former Yugoslavia;
http://www.actrus.ro/revista4/rev4_art4.html, Lt.prep.univ. Mihai Solesu,
Acțiuni psihologice desfășurate în conflictele secolului XX;
http://www.preservearticles.com/2012011721058/what-are-the-major-functions-of-mass-communication.html;
http://download.nos.org/srsec335new/ch3.pdf;
http://www.intercultural.ro/carti/persp_intercult_ro.html;
http://ro.scribd.com/doc/46665498/Razboaiele-Iugoslave;
http://www.ziare.com/europa/tari-europa/fost-presedinte-bosniac-croat-condamnat-la-25-de-ani-de-inchisoare-1238057;
http://www.ziare.com/international/serbia/fost-ministru-sarb-condamnat-la-inchisoare-pentru-crime-de-razboi-1226851;
http://www.ziare.com/international/stiri-externe/karadzici-masacrul-de-la-srebrenica-nu-a-fost-de-fapt-genocid-438890;
http://www.ziare.com/international/stiri-externe/tadici-vrea-scuze-de-la-croati-si-musulmani-pentru-crimele-de-razboi-986322;
http://www.ziare.com/articole/razboi+bosnia+croatia;
http://www.ziare.com/europa/tari-europa/teorie-naucitoare-razboiul-dintre-croatia-si-serbia-o-mare-farsa-1156735;
http://www.theguardian.com/media/2003/apr/09/pressandpublishing.iraq;
http://www.presseurop.eu/ro/content/news-brief/3825651-croatia-responsabila-de-crime-timpul-razboiului-din-bosnia
http://www.rostirea.ro/news/cum-este-manipulata-mass-media-in-conflictele-internationale;
http://www.bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=34&article=9831;
http://www.hotnews.ro/stiri-revista_presei_international-8752005-srebrenica-sarajevo.htm;
http://ro.altermedia.info/yugoslaviakosovo/yugoslavia-cat-de-corecte-sunt-informatiile-noastre_2581.html;
http://www.rostirea.ro/news/cum-este-manipulata-mass-media-in-conflictele-internationale;
http://www.cotidianul.ro/cealalta-fata-a-razboiului-din-iugoslavia-crimele-comise-de-kosovari-si-croati-147214/;
http://www.evz.ro/detalii/stiri/nato-merge-din-greseala-in-greseala-571773.html;
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xxxiii-milosevici-diavolul-cu-fata-de-bebelus-de-calin-hentea-11442450;
http://www.istoriafilmului.ro/articol/50/razboi-si-cautarea-drumului-destramarea-iugoslaviei-in-oglinda-filmelor-istoria-filmului-iugoslav-4;
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/111353/Serbia-si-Croatia-se-acuza-reciproc-la-CIJ-pentru-crimele-razboiului-din-1991-1995.html;
http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/features/2012/01/10/feature-01;
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/fuck-usa-cum-au-invins-propagandistic-sarbii-nato;
http://www.theguardian.com/world/2011/may/24/serbia-state-tv-apologises-propaganda;
http://vimeo.com/51240361#;
http://www.cpj.org/2000/03/attacks-on-the-press-1999-yugoslavia.php
www.nato.int
https://www.msb.se/Upload/Produkter_tjanster/Publikationer/SPF/Peace%20Support%20Operations.pdf
http://web.inter.nl.net/users/Paul.Treanor/bosnia.html
ANEXE
1.
2. Afișe propagandistice (sursa: http://www.historia.ro/).
Serbia anti-NATO:
Bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei
au provocat numeroase manifestații ale populației sârbe.
Imagine cu refugiați albanezi din Kosovo, în timpul conflictului, au făcut înconjurul lumii.
Doborârea unui avion invizibil NATO de către sârbi (afiș ironic la adresa Alianței)
Propaganda sârbă a fost deosebit de ingenioasă. Personificarea NATO într-un soldat dur care înjunghie cu baioneta o fetiță (Serbia) a fost unul dintre afișele propagandistice cu cel mai mare impact asupra populației.
Afiș propagandistic sârb în care se încearcă victimizarea Serbiei
Afiș propagandistic sârb în care se încearcă victimizarea Serbiei
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mass Media Si Conflictele din Iugoslavia (ID: 107314)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.