Mass Media Si Actiuniile Psihologice
INTRODUCERE
Scopul acestei lucrări este de a sublinia legătura dintre mass-media și acțiunile psihologice. Deși sunt văzute ca o componentă a operațiunilor militare, acțiunile psihologice pot fi și sunt folosite și pe timp de pace datorită faptului că respectă principiile democratice și drepturile fundamentale ale omului, spre deosebire de manipulare.
În capitolul intitulat „Comunicarea – esență a spiritului uman“ vom defini conceptul de comunicare de masă, funcțiile acesteia, precum și câteva teorii asupra efectelor pe care le are asupra indivizilor.
Capitolul „Acțiunile psihologice – noile arme ale democrației“ cuprinde definirea domeniului și o prezentare a principiilor, tipurilor și metodelor pe care le înglobează acțiunile psihologice. Considerăm că acțiunile psihologice reprezintă strategia, partea teoretică, pe când operațiunile psihologice se referă la aplicarea în practică, pe teren a acestor acțiuni.
De asemenea, acțiunile psihologice sunt un derivat al războiului psihologic, al manipulării, pentru că deși utilizează aceleași metode și tehnici, diferă din punct de vedere al scopului și obiectivelor. Acțiunile psihologice sunt folosite pentru impunerea păcii în situațiile de conflict, în timp ce manipularea urmărește declanșarea situațiilor de violență.
Evidențiem în capitolul „Operațiunile psihologice“ folosirea acțiunilor psihologice în situații tensionate: conflictul din Golful Persic, operațiunile de impunere a păcii din Haiti și Somalia, precum și în războiul din Cecenia.
Capitolul 1. COMUNICAREA – ESENȚĂ A SPIRITULUI UMAN
1.1. DEFINIREA CONCEPTELOR
1.1.1. Ce este comunicarea?
Procesul de comunicare este omniprezent. Face parte din viața fiecărui individ, dar numai atâta timp cât acesta se află în relație cu semenii săi. Putem spune că procesul de comunicare este în strânsă legătură cu cel de socializare. A comunica înseamnă, într-o primă instanță, transmiterea de la un individ la altul a unui mesaj, care conține idei, gânduri sau sentimente.
Provenind de la latinescul communicare, una din semnificațiile acestui cuvânt este punerea în legătură a două persoane. Conform filosofului român Constantin Noica, comunicarea înseamnă și „a pune în comun, a împărtăși, a pune împreună, a amesteca, a uni“. Noica se oprește și asupra termenilor comunicare, cuminecătură, împărtășanie, subliniind diferența dintre comunicarea umană și cea dintre mașini. Oamenii pot comunica sentimente și senzații, pe când mașinile sunt niște simple instrumente ce transmit ceea ce primesc de la cei care le utilizează.
Există o mulțime de definiții ale comunicării. Denis McQuail o definea astfel: „acțiunea de a transmite un mesaj despre ceva cuiva care este receptorul“. În accepțiunea teoreticianului, chiar prin cartea pe care a scris-o el, autorul transmite un mesaj unui receptor care este cititorul. McQuail se referă și la existența unor „precondiții“, cum ar fi: intenția autorului de a transmite idei, motivația cititorului, precum și subiectul mesajului.
J.J.Van Cuilenburg delimitează astfel conceptul: „Comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor“.
Procesul comunicării presupune existența, în afara emițătorului, a unei persoane care să recepteze mesajul. Această persoană trebuie să fie atentă la mesajul transmis, altfel ceea ce este informație utilă va fi percepută doar ca zgomot de fond. De asemenea, mesajul trebuie codificat astfel încât să corespundă sistemului de înțelegere pe care îl posedă receptorul.
În cartea sa, „Paradigme ale comunicării de masă“, Ioan Drăgan propune câteva definiții ale unor teoreticieni ai științei comunicării:
Charles E.Osgood – „În sensul cel mai general se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă, influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă“.
Charles Cooley – „Mecanismul prin care relațiile umane există și se dezvoltă, adică deopotrivă toate simbolurile spiritului și mijloacele de a le transmite în spațiu și de a le observa în timp“.
Se poate concluziona că, noțiunea de comunicare se referă la transmiterea de către emițător a unor concepte, simboluri, semne, care au rolul de a-l influența pe receptor, cu scopul de a produce un efect asupra intelectului acestuia, astfel încât destinatarul mesajului să acționeze, într-un fel sau altul, la primirea informațiilor. Trebuie luată în calcul intenționalitatea celui care transmite mesajul. J.J. Van Cuilenburg realizează un model mai complex al comunicării, pentru a reprezenta cât mai bine intenționalitatea.
Autorul introduce și procesele de codare și decodare, primul subliniind intenționalitatea transmițătorului, iar al doilea dovedind atenția acordată de receptor mesajului. Dar cel mai cunoscut model al comunicării îi aparține lui Harold D.Lasswell, care, în 1948, considera că pentru a descrie această acțiune este mai convenabil să se răspundă la următoarele întrebări: „Who? Says What? In Which Channel? To Whom? With What Effect?“ (Cine? Spune ce? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?).
Un element important al procesului de comunicare îl constituie feed-back-ul. Comunicarea nu se realizează numai într-un singur sens, ea este și bidirecțională. Receptorul va emite, la rândul său, ca efect la mesajul transmițătorului, un răspuns. Se produce transformarea modelului comunicării într-o schemă ciclică. Osgood și Schramm reprezintă acest model în care ambele părți îndeplinesc, într-o conversație, aceleași funcții.
Totuși, trebuie să ne amintim că o conversație nu este niciodată perfect echilibrată, o parte încercând întotdeauna să-și impună punctul de vedere, să-l domine pe celălalt. În cazul presei, de exemplu, e vorba numai de o comunicare unidirecțională, feed-back-ul fiind foarte slab (scrisori și telefoane de la cititori sau telespectatori), dar în general, opinia consumatorilor de media rămâne necunoscută. Ea se concretizează în scăderea sau creșterea tirajului unui ziar ori a audienței unui post de televiziune.
1.1.2. Tipuri de comunicare
O clasificare a tipurilor de comunicare o face Ștefan Prutianu, care definește patru niveluri distincte ale acestei noțiuni.
COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ – se referă la comunicarea individului cu sine însuși, la ascultarea „vocii interioare“. În acest tip de comunicare pot fi incluse gândirea, analiza, reflecția, evaluarea unor situații și informații. Este necesară pentru păstrarea echilibrului psihic. Poate deveni nocivă în cazul în care se produc „defecțiuni“ în creierul individului, cum ar fi paranoia sau schizofrenia.
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ – este dialogul cu celălalt. Putem afla noi informații, concepte, opinii, sentimente, îl cunoaștem pe cel care se află în fața noastră. Se creează relații umane, dar pot fi și distruse.
COMUNICAREA ÎN GRUP – asigură schimbul de informații în colectivitățile umane, într-o organizație sau echipă. De exemplu, procesul de învățare în care profesorul transmite și explică elevilor informații despre o anumită disciplină.
COMUNICAREA DE MASĂ – este orice ansamblu de mijloace și tehnici care permit difuzarea de mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale către un auditoriu foarte vast. Acest auditoriu este format, la ora actuală, din zeci de milioane de oameni, din toate țările lumii, care stau în fața televizorului și primesc informația sau divertismentul care sunt asemeni unui melanj miraculos. „Satul global“ despre care vorbea Marshall McLuhan este o societate în care tehnologia și știința au atins niveluri foarte înalte de dezvoltare, în care oamenii sunt totodată atomizați, alienați, dar și conectați, deci socializați, de acest univers al comunicării.
Referindu-se la comunicarea interpersonală am menționa că Denis McQuail clasifica procesul de comunicare ca „pasiv“ sau „activ“, definind patru situații fundamentale:
„Situația activ-pasiv, cunoscută ca modelul transferului intenționat de informație“. Exemplele sunt oferite de persoanele care fac publicitate sau propagandă și care transmit mesajele lor către un „public-țintă“.
„Situația activ-activ, reprezentată cel mai bine de cazul schimbului sau interacțiunii, în care ambii parteneri acționează pe rând ca transmițător și receptor“. Aici găsim dialogul, disputa, conversația, negocierea. Putem vorbi și de procesul de învățare în care elevul este motivat și solicită noi informații. Este o comunicare echilibrată.
„Situația pasiv-activ, în care are loc o căutare activă de informație care urmărește un anume scop-modelul îl constituie cercetarea lumii din jurul nostru“. Se realizează atunci când suntem puși în situația de a rezolva o problemă. Individul caută informații în mediul în care se află și le selecționează pe acelea pe care le consideră bune.
„Situația pasiv-pasiv este o categorie reziduală, pentru ocaziile în care are loc o comunicare cu totul întâmplătoare, nedirecționată și fără scop, atât din perspectiva transmițătorului cât și din cea a receptorului“. Este vorba de relațiile întâmplătoare, între persoane care nu se cunosc.
Ștefan Prutianu distinge de asemenea, comunicarea voluntară de cea involuntară. În cazul comunicării voluntare există intenția transmiterii mesajului, un scop, o voință. Autorul precizează că există patru obiective principale ale acestui tip de comunicare:
Descoperirea unei noutăți;
Apropierea cuiva;
Convingerea cuiva;
Jocul psihologic.
Comunicarea involuntară se realizează atunci când o persoană comunică și atunci când nu vrea să o facă. De exemplu, prin poziția corpului, mimica feței, gesturi, un om poate să exprime bucurie, furie, atracție față de un obiect sau o persoană, fără a rosti nici un cuvânt. Chiar și tăcerea este o formă de comunicare, arătând lipsa de interes, dezaprobarea sau aprobarea unei persoane.
O altă clasificare a comunicării făcută de Ștefan Prutianu are drept criteriu modul de exprimare: verbală, non-verbală și paraverbală.
COMUNICAREA VERBALĂ se realizează cu ajutorul cuvintelor și este, potrivit autorului, „cea mai înaltă și precisă formă de limbaj“. Apar câteva probleme, cum ar fi înțelesul cuvintelor (care poate fi diferit pentru cei doi interlocutori), abilitatea vocală a vorbitorului, ambiguitatea limbajului, folosirea jargonului, a jocurilor de cuvinte etc. Trebuie să se acorde o mare importanță limbajului, pentru că acesta delimitează felul în care gândește o persoană.
COMUNICAREA PARAVERBALĂ reprezintă tot ceea ce se află în spatele mesajului verbal, în subtext, legat de pronunțarea sau scrierea cuvintelor. O mulțime de stimuli care sunt încorporați în mesajul verbal pe care vrem să-l transmitem pot determina reacții dintre cele mai diverse, de aprobare sau chiar de respingere. Printre acești stimuli se află: vocea, tonul, ritmul vorbirii, felul în care scriem, pauzele dintre cuvinte, zâmbetul etc. Mesajul paraverbal poate deveni foarte eficient în influențarea persoanelor, dacă este controlat și folosit cum trebuie. Poate intimida, poate menține presiunea, poate câștiga respectul și aprobarea, dar este și o armă împotriva celui care-l folosește dacă acesta nu-și controlează trăirile interioare.
COMUNICAREA NON-VERBALĂ este comunicarea fără folosirea cuvintelor. Ea poate fi găsită în două categorii:
Comunicarea paraverbală;
Limbajul trupului.
Este cea mai răspândită formă de comunicare. Poate fi interpretată prin studierea fizionomiei și a expresiei feței, a privirii, a posturii corpului etc. Totuși, una din problemele acestui tip de limbaj este ambiguitatea. Mesajul transmis e format mai mult din emoții, atitudini și sentimente, decât din informații concrete.
1.2. Comunicarea de masă – mediul invizibil cotidian
1.2.1. Comunicarea de masă – definiție
Evoluția societății de-a lungul timpului s-a realizat datorită impulsurilor tehnologice. Exceptând Evul Mediu, care a constituit o perioadă neagră în istoria lumii, sociicare, arătând lipsa de interes, dezaprobarea sau aprobarea unei persoane.
O altă clasificare a comunicării făcută de Ștefan Prutianu are drept criteriu modul de exprimare: verbală, non-verbală și paraverbală.
COMUNICAREA VERBALĂ se realizează cu ajutorul cuvintelor și este, potrivit autorului, „cea mai înaltă și precisă formă de limbaj“. Apar câteva probleme, cum ar fi înțelesul cuvintelor (care poate fi diferit pentru cei doi interlocutori), abilitatea vocală a vorbitorului, ambiguitatea limbajului, folosirea jargonului, a jocurilor de cuvinte etc. Trebuie să se acorde o mare importanță limbajului, pentru că acesta delimitează felul în care gândește o persoană.
COMUNICAREA PARAVERBALĂ reprezintă tot ceea ce se află în spatele mesajului verbal, în subtext, legat de pronunțarea sau scrierea cuvintelor. O mulțime de stimuli care sunt încorporați în mesajul verbal pe care vrem să-l transmitem pot determina reacții dintre cele mai diverse, de aprobare sau chiar de respingere. Printre acești stimuli se află: vocea, tonul, ritmul vorbirii, felul în care scriem, pauzele dintre cuvinte, zâmbetul etc. Mesajul paraverbal poate deveni foarte eficient în influențarea persoanelor, dacă este controlat și folosit cum trebuie. Poate intimida, poate menține presiunea, poate câștiga respectul și aprobarea, dar este și o armă împotriva celui care-l folosește dacă acesta nu-și controlează trăirile interioare.
COMUNICAREA NON-VERBALĂ este comunicarea fără folosirea cuvintelor. Ea poate fi găsită în două categorii:
Comunicarea paraverbală;
Limbajul trupului.
Este cea mai răspândită formă de comunicare. Poate fi interpretată prin studierea fizionomiei și a expresiei feței, a privirii, a posturii corpului etc. Totuși, una din problemele acestui tip de limbaj este ambiguitatea. Mesajul transmis e format mai mult din emoții, atitudini și sentimente, decât din informații concrete.
1.2. Comunicarea de masă – mediul invizibil cotidian
1.2.1. Comunicarea de masă – definiție
Evoluția societății de-a lungul timpului s-a realizat datorită impulsurilor tehnologice. Exceptând Evul Mediu, care a constituit o perioadă neagră în istoria lumii, societatea modernă se datorează invențiilor care au schimbat felul de a trăi al oamenilor. Nu ne vom opri asupra istoriei mijloacelor de comunicare, ci doar le vom menționa.
Apariția tiparului a dus la multiplicarea manuscrisurilor existente în secolul al XV-lea, deci la creșterea numărului oamenilor care aveau acces la ele. Johann Gutenberg, un obscur autor din Meinz, Germania, a conceput o mașină care să multiplica nu numai Biblia, dar și cărți de matematică și astronomie, făcându-le accesibile pentru toată lumea. Educația nu a mai rămas un privilegiu al celor bogați sau al preoților, ci a devenit posibilă și pentru alți indivizi.
Ideea de ziar a apărut destul de repede, dar nu în forma pe care o cunoaștem astăzi. În Franța apar „ocazionalele“, lipsite de regularitate și cu dimensiuni limitate, iar în Italia „gazzetta“, care înseamnă „monedă mică“, acesta fiind și prețul publicației. Erau considerate documente inutile, zgomotoase și deranjante, mai ales de către cei care dețineau puterea. Foile de scandal, afișele, broșurile și pamfletele cunosc o largă răspândire în timpul războaielor religioase, lupta pentru libertatea presei începând încă din acele vremuri îndepărtate.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea a devenit din ce în ce mai evident că noile mijloace de comunicare – ziare și cărți – răspândite la toate nivelurile societății, modificau condiția umană, transformând indivizii în consumatori de informație. Charles Horton Cooley susținea că există patru factori care determină o eficiență superioară a noilor media în comparație cu felul în care se făcea comunicarea în societatea anterioară:
expresivitatea – transmit o gamă largă de idei și sentimente;
permanența documentului – este echivalentă cu înfrângerea timpului;
rapiditatea – sau cucerirea spațiului;
difuzarea – accesul către toate categoriile de indivizi.
Apariția presei de masă a dus la o accelerare a comunicării umane. Telegraful a constituit și el o invenție importantă și, desi nu era un mijloc de comunicare în masă, prin el știrile erau transmise mai repede pe distanțe mari. Următorul pas a fost telefonul, care a apropiat și mai mult oamenii. Comunicarea de masă a devenit astfel o realitate pe care specialiștii au căutat s-o definească.
În primul rând vom defini noțiunea de „masă“. În „Dicționarul Explicativ al Limbii Române“ cuvântul „masă“ înseamnă: „mulțime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi de populație“.
Termenul de „mass-media“ a fost creat de englezi prin unirea cuvântului latin „media“ (mijloace) și „mass“ (cantitate mare) și se referă la suporturile și mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor, pe când noțiunea de „comunicare de masă“ se referă la ansamblul procesului de comunicare.
În DEX, termenul de „mass-media“ este definit ca reprezentând „totalitatea mijloacelor de informare a maselor (radio, televiziune, presă)“.
O descriere detaliată a comunicării de masă îi aparține lui G.Maletzke: „Orice formă de comunicare, fiind publică din momentul emiterii (ca posibilitate de receptare fără restricții sau delimitări personale), iar prin folosirea mijloacelor tehnice de difuzare (mdia), fiind indirectă (dată fiind distanța spațială, temporală sau spațio-temporală dintre partenerii comunicării) și unidirecțională (deci fără o inversare a rolurilor între emitent și receptor), este pusă la dispoziția unui public, dispersat“. Pentru Maletzke publicul este mare, eterogen, dispersat. În acest context eterogen înseamnă că publicul este divizat și împărțit după o mulțime de criterii (gender, rasă, vârstă, clasă socială etc.). Indivizii pot fi la distanțe uriașe unii de alții și chiar la momente temporale diferite.
Charles R. Wright susținea : „Comunicarea de masă se adresează unor publicuri relativ mari, eterogene și anonime: mesajele sunt transmise public adesea organizate în timp, pentru a atinge simultan majoritatea membrlor publicului; ele (mesajele) au un caracter efemer; comunicatorul are tendința de a fi o organizație complexă sau să funcționeze ca atare și poate antrena costuri importante“.
Joseph Sumpf și Michel Hugnes definesc noțiunea de „mass-media“ ca: „un ansamblu specific de mijloace de informare destinate unui public nediferențiat, anonim și a cărui sporire constituie unul din obiectivele comunicării de masă“.
J. Lazar consideră că există o similaritate între „producția mass-media“ și „activitățile industriale“. Nu trebuie uitat faptul că mass-media a cunoscut o dezvoltare fantastică mai ales datorită industrializării și a inovațiilor tehnologice. Asemănările între mass-media și industrie sunt următoarele:
Sunt procese sociale organizate;
Jurnalistul, ca și muncitorul, lucrează într-o întreprindere reglementată și organizată;
Execută o muncă bine definită.
Diferențele ar fi următoarele:
Produsele industriei comunicaționale sunt foarte sumpe;
Costurile ridicate implicate în industriile comunicării au efecte multiple asupra publicului;
Sistemul complex și organizat al producerii și distribuției din mediile moderne reduce rolul jurnalistului „la o muncă parțială într-un lanț foarte lung“, cu nivele ierarhice bine definite și cu roluri specializate.
Denis McQuial delimitează patru trăsături ale comunicării de masă, care se constituie și în diferențe față de comunicarea interpersonală:
Actorii, în cazul comunicării de masă, adică receptorii, nu sunt indivizi izolați, ci comunități, de unde rezultă caracterul colectiv al comportamentului lor. Mijloacele de comunicare în masă sunt destinate reproducerii în masă. Această „masă“ de indivizi este văzută ca un conglomerat de persoane, nediferențiate între ele, unite de interesul pentru un anumit tip de mesaj, având o serie de trăsături comune, din acest motiv.
Și transmițătorii sunt grupuri, unele chiar foarte mari, ei considerându-se în instituțiile de presă (scrisă sau audio-vizuală). Există însă niște diferențe între cele două grupuri. Instituția de presă are niște scopuri bine definite, are reguli, drepturi și obligații, urmărește transmiterea mesajelor sale către un număr cât mai mare de persoane, în timp ce receptorii (publicul), nu au o percepție de sine colectivă, o organizare sau vreo idee asupra drepturilor pe care le au.
O altă trăsătură a comunicării de masă este folosirea unei tehnologii complexe, de producere și difuzare a mesajului. Această tehnologie facilitează însă numai transmiterea mesajului într-o singură direcție, având o capacitate redusă de feedback. Se urmărește distanța dintre transmițător și receptor, care într-o situație diferită ar fi mult mai apropiați. Accesul la un mijloc de comunicare în masă nu este restrâns decât costul foarte mare pe care îl are cumpărarea și întreținerea lui.
O a treia caracteristică privește trăsăturile relației dintre cel care emite mesajul și cel care îl primește. Relația nu poate fi interactivă decât într-o foarte unică măsură. Distanța mare, precum și poziționarea temporală diferită duc la crearea unui decalaj între transmițător și receptor. Fiecare își construiește o imagine proprie despre celălalt, o imagine care uneori se abate de la realitate. Așteptările publicului nu sunt întotdeauna acoperite de media, care este văzută ca „a patra putere în stat“, deci ca o autoritate, fără a avea însă prerogativele unui organ de conducere. De asemenea, există o relație comercială între emițător și destinatar: primul oferă produsul mediatic, care poate avea unele defecte, în timp ce al doilea îl cumpără.
Ultima trăsătură se referă la tipul mesajului. Conținutul comunicării de masă diferă de cel dintre indivizi. Mesajele sunt publice, pot fi receptate de toată lumea, iar conținutul lor privește subiecte din sfera interesului general. Mass –media are rolul de a pune în fața publicului probleme care afectează comunitatea sau statul, deci care privesc un număr mare de oameni.
Prin aceste caracteristici, Denis McQuail încearcă să definească, într-o manieră complexă, comunicarea de masă, aflată într-o strânsă legătură cu mass-media. McQuail ajunge la o concluzie pe care o va sublinia Marshall McLuhan mai târziu: „media este mesajul“. Mass-media poartă mesajul pe care-l adresează unui auditoriu specific: marele public, care este privit ca un individ uriaș cu milioane de ochi și urechi, dar lipsit de gura care-i exprimă opinia. Deseori mass-media a căutat să se erijeze în această gură.
1.2.2. Mijloace de comunicare în masă
Marshall McLuhan este cel care clasifică mijloacele de comunicare în masă în două categorii: fierbinți și reci: „Un mijloc fierbinte este acela care extinde un singur simț, dându-i o definiție înaltă. Definiția înaltă caracterizează starea în care ești bine alimentat cu date. O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiție înaltă. Un desen animat are o definiție joasă, pur și simplu fiindcă oferă extrem de puțină informație vizuală. Prin urmare mijloacele fierbinți pretind o participare scăzută; în schimb, cele reci necesită un grad de participare mare și un grad ridicat de completare din partea asistenței“.
În viziunea lui McLuhan, mijloacele fierbinți (tiparul, radioul, fotografia, cinematograful) oferă o participare mai mică auditoriului, deci o excludere a acestuia, decât mijloacele reci (telefonul, televiziunea). Rămâne necunoscută apartenența INTERNETULUI la una din aceste două categorii. Prin Internet se pot transmite de la fotografii și texte până la emisiuni de radio și televiziune.
O altă clasificare a media o face John Fiske:
Medii de prezentare – vocea, corpul, fața, cele care folosesc limbajul natural al cuvintelor, mimica, expresia, gesturile, etc, sunt personalizate; produc acte de comunicare;
Mediile de reprezentare – cărțile, pictura, fotografiile, arhitectura, sculptura;
Mediile mecanice – telefon, radio, televiziune, telegraf, care sunt transmițători ai primelor două categorii.
Vom face o scurtă trecere în revistă a mijloacelor de comunicare în masă pentru a evidenția caracteristicele fiecăruia.
Presa scrisă. Una din cele mai mari realizări umane a fost apariția scrisului. Oamenii au avut astfel posibilitatea de a-și exprima ideile și de a le transmite generațiilor următoare. O invenție care a ajutat la realizarea acestui lucru a fost crearea, de către Johann Gutenberg, în 1438 a tiparniței, ceea ce va influența 500 de ani de istorie. Prima carte tipărită a fost Biblia. Pașii făcuți în domeniul tipăririi ziarelor s-au numit: „La Gazette“ (1631); „Leipziger Zeitung“ (1631); „Daily Courant“ (1702); „Pennsylvania Gazette“ (1728). Secolul 21 a adus agențiile de presă: Havas (1832), Reuter (1849). Le-au urmat apoi United Press International (1958), Associated Press (1848), Agenția France Presse.
Ziarul pentru mase a fost un mare succes. Deși la început a fost creat ca o publicație pentru elitele intelectuale și politice, și cuprindeau opere ale unor scriitori celebri ai vremii, ulterior s-a adaptat nivelului de rafinament și gust al maselor mari de meșteșugari, negustori și muncitori. Apariția unor publicații ieftine- lucru datorat mijloacelor rapide de producție și distribuție și bineînțeles publicității- a dus la creșterea interesului maselor de indivizi pentru presa scrisă. Oameni doreau să citească despre crime, violuri, accidente, despre viața intimă a politicienilor și regilor, pentru că astfel se apropiau de aceștia din urmă. Practic, ziarul pentru mase a apărut ca un drog necesar pentru opinia publică. Presa a obținut o putere neașteptată, puterea de a influența oamenii. Concludente sunt cuvintele lui Honoré de Balzac: „Presa este în Franța a patra putere în stat, ea atacă tot și nimeni nu o atacă“.
Radioul. În 1886 Gugliemo Marconi inventa „cutia magică“ ce avea să fie îndrăgită de milioane de ascultători: radioul. În anii `20 acesta a invadat practic viața oamenilor obișnuiți, devenind principala sursă de informare și divertisment. „Gazeta fără hârtie și fără fir“ a avut un impact extraordinar. În 1919 se înființează Radio Corporation of America, iar în 1892 British Broadcasting Company (BBC). În timpul celui de-al doilea Război Mondial radioul a devenit o armă redutabilă în bătălia propagandistică dusă între Anglia și Germania. Joseph Goebbels, ministrul german al propagandei susținea că „grație radioului, regimul a eliminat orice spirit de revoltă“ și cita din cartea lui Hitler, „Mein Kampf“: „În timp de război, cuvintele sunt arme“.
De asemenea, în timpul Războiului Rece radioul a avut o influență semnificativă, postul Europa Liberă fiind principala armă de atac eterică împotriva Uniunii Sovietice. În capitolul dedicat operațiunilor psihologice vom exemplifica felul în care acest mijloc de comunicare în masă a fost folosit.
Cinematograful. Pus la punct în 1895 de frații Lumiere, cinematograful a avut și el o ascensiune uimitoare. De exemplu, în Germania, în 1900 erau numai 2 săli de cinematograf; în 1913 erau 2370. În SUA era o singură sală în 1902, ca în 1908 să fie peste 8.000. Detronat de televiziune, cinematograful a constituit un excelent mijloc de transmitere a informațiilor și propagandei în timpul celui de-al doilea Război Mondial, atât de partea aliaților cât și a germanilor. Și la ora actuală puterea sa este încă mare: SUA au acaparat industria profitabilă a „cinemagiei“, răspândind în toată lumea producțiile americane.
Televiziunea. E.Morin afirma că televiziunea este „ușa electronică spre pământul încântării și al vrăjii“. Această uzină magică care putea transmite imagini și sunete la distanțe mari s-a născut în 1928 în Statele Unite, când a avut loc prima demonstrație a funcționării sistemului TV. Lansarea sateliților de telecomunicații și apariția televiziunii de înaltă definiție (High-Definition Television) a dus la crearea de televiziuni transfrontaliere cum ar fi CNN și MTV. Cel care receptează un eveniment, mai ales cele transmise live (în direct), cum sunt marile menifestări sportive sau sociale (revoluțiile), trăiește efectiv ceea ce se întâmplă pe micul ecran, cel puțin din punct de vedere psihic. Roger Silverstone susține că: „Trebuie să privim televiziunea ca pe o formă de existență psihologică, socială și culturală, deopotrivă economică și politică. Trebuie să privim mijlocul de comunicare ca fiind mai mult decât o simplă sursă de influență, nici benignă, nici malignă. Trebuie să privim televiziunea ca făcând parte din multiplele dimensiuni ale vieții de zi cu zi“.
Internetul. Este considerat de mulți specialiști a nu fi un mijloc de comunicare în masă, însă putem afirma că este media care le concentrează pe toate celelalte: tipar, radio, televiziune. Nașterea Internetului a avut loc în 1983, când a fost realizat protocolul INTERNET PROTOCOL (IP) de către ARPAnet, care conecta rețele de calculatoare din Statele Unite. Apariția calculatorului personal și dezvoltarea producătorilor de software a dus la crearea unei rețele gigantice, invizibile și prezente pretutindeni în viața noastră. Internetul nu are un conducător, nu există o autoritate care să supervizeze traficul în rețea. Autoritatea care există însă, dar nu în sensul de controlor sau controlat al unui guvern este INTERNET SOCIETY, o organizație de voluntari care își propune să promoveze schimbul de informații în rețea.
Internetul este extrem de căutat pntru serviciile sale:
poștă electronică (e-mail);
transfer de fișiere (ftp – file transfer protocol);
servicii de știri și discuții (e-news și chat);
conectare la distanță (telnet);
servicii de căutare a informațiilor (search).
Se distinge o nouă tendință în folosirea Internetului – comerțul electronic (e-commerce). Internetul a devenit o piață unde poți găsi absolut orice: de la antichități la manuale de terorism, de la produse de larg consum la gaz SARIN sau arme biologice. Serviciile de e-mail permit transmiterea în câteva minute a zeci de magabiți de informații, făcând să dispară frontiere, vămi și legi. De asemenea, Internetul este o excelentă armă. Sistemele inamicului vor putea fi atacate și făcute inutilizabile printr-un simplu clic pe butonul unui mouse aflat la sute de kilometri distanță.
1.2.3. Teorii ale comunicării de masă
Dezvoltarea comunicării umane, de la formele sale simple până la comunicarea de masă, complexă, a dus la apariția unor efecte semnificative care se manifestă asupra comportamentului indivizilor, în plan psihic, dar și social. Știința comunicării se ocupă în principal de descoperirea și înțelegerea acestor efecte precum și de modul în care mass-media influențează publicul. De aici și apariția unor teorii care să descrie și să explice ceea ce se întâmplă atunci când indivizii sunt expuși unor mesaje de influențare.
În acest sens Mihai Coman structurează trei categorii de teorii:
Teorii ale efectelor puternice:
teoria „glonțului magic“ (numită și teoria „seringii hipodermice“ sau modelul „one-step-flow“);
modelul hegemonic;
modelul dependenței;
modelul „spiralei tăcerii“.
Teorii ale efectelor limitate:
modelulm „two-step-flow“;
modelul cultivării;
modelul agendei (numit și modelul „agenda setting“).
Teoria contra-efectelor:
modelul „uses and gratification“.
Vom reține doar câteva din aceste teorii spre a susține modul în care mass-media poate influența indivizii, și anume: teoria „glonțului magic“, modelul „two-step-flow“ și modelul „agenda setting“.
1.2.3.1. Teoria „glonțului magic“
Această teorie își are originea în studiul din 1939 al lui Serge Tchakhotine intitulat „Violul mulțimilor“ („Le viol des foules“). Teoria se bazează pe ideea că, în societatea modernă industrială, individul, fiind izolat de restul comunității, închis în casa sa și expus mesajelor media, poate fi foarte ușor manipulat prin campanii de presă bine orchestrate. Sindromurile societății moderne ca: alienarea, reducerea individului la un simplu anonim în uriașa masă de oameni, precum și acordarea unui interes din ce în ce mai scăzut fenomenului cultural și atracția oferită de divertismentul media, toate acestea duc la transformarea consumatorului de presă într-o simplă marionetă în mâinile celor care dețin această putere.
Studiul lui Tchakhotine se referea la eficiența campaniei de propagandă realizată de Goebbels, care l-a ajutat pe Hitler să aibă o ascensiune fulminantă și după aceea să-și mențină puterea. Propaganda nazistă, transmisă prin radio, prin presa scrisă și cinematograf – filmul „Triumful voinței“ – a impresionat prin minuțiozitatea cu care mesajele erau create și cu felul în care erau controlate și manipulate masele mari de oameni.
Potrivit acestei teorii relația dintre mesajele transmise de mass-media și psihic este aceea de stimul-răspuns. Se pune problema că din această cauză, este eliminat factorul rațional, puterea de a analiza, critica și înțelege pe care individul ar fi avut-o în alte circumstanțe. Sistemul cultural al individului era anulat. Teoria se bazează pe două idei principale:
O imagine a societății moderne care este formată din indivizi relativ <<atomizați>>, acționând potrivit propriilor interese și puțin constrânși de legăturile sociale și reguli.
O imagine dominantă a mass-media angajată în campanii spre a mobiliza comportamentul conform intențiilor marilor instituții publice sau private (partide politice, instituții guvernamentale etc).
Războiul a fost factorul care a cristalizat importanța propagandei și a mijloacelor de comunicare în masă. O țară care urma să intre în război avea nevoie ca legăturile dintre individ și societate să fie foarte puternice. De aceea, mesajele propagandistice se bazau pe mobilizarea sentimentelor și a loialității, inducerea fricii de dușman, precum și menținerea moralului în fața privațiunilor inerente oricărei stări conflictuale. Nu de puține ori propagandiștii au apelat la minciună, dezinformare și cenzură pentru a manipula indivizii. Indivizii care primeau aceste mesaje prin intermediul unei campanii de presă bine organizată se presupune că vor acționa în sensul dorit de manipulator.
Această teorie nu este foarte eficientă pentru că indivizii nu au acces în mod constant la mesajele transmise de media. Pe de altă parte, fiecare persoană este unică din punct de vedere al structurii psihice, provine din medii diverse, are diferite grupuri cu care interacționează. Deci, nu toți oamenii sunt influențați în mod egal de mesajele mass-media. Teoria poate răspunde pentru o parte din efectele media asupra publicului, dar nu pentru toate.
Creat de Elihu Katz și Paul Lazarsfeld, modelul face parte din categoria teoriilor influenței selective. În locul situației stimul-răspuns pe care o găsim în teoria „glonțului magic“, apar mai mulți factori care influență deciziile și comportamentul individului. Au fost luate în calcul o serie de principii care definesc atenția selectivă, percepția selectivă, reamintirea selectivă și acțiunea selectivă.
Teoria se referă la faptul că persoanele nu obțin informațiile exclusiv de la mass-media, ei mai ales din relațiile pe care le au cu semenii lor în cadrul comunicării la nivel de grup. Mesajul nu mai trece de la media la public, ci era preluat și retransmis de anumiți indivizi către grupurile din imediata lor apropiere: familie, prieteni, colegi de serviciu etc. „Acei indivizi care aveau un contact mai direct cu mass-media au fost denumiți lideri de opinie“. Aceștia nu transmiteau numai informații, ci și interpretau ceea ce au auzit sau văzut, influența lor având un rol hotărâtor.
Persoana care deținea rolul de „lider de opinie“ devenea treptat o autoritate în domeniu, beneficiind de un statut special și de prestigiu în cadrul unei comunități. De asemenea, Mihai Coman, precizează că în acest caz liderul de opinie are două abilități: pe de o parte receptează mesjul mass-media, iar pe de altă parte este un exponent al valorilor grupului. El are un rol de mediator, cu un dublu caracter: inovator și respectiv, conservator.
Modelul „two-step-flow“ are câteva caracteristici principale, evidențiate de Katz și Lazarsfeld:
Indivizii nu sunt izolați din punct de vedere social și membrii grupurilor interacționează între ei.
Răspunsul și reacția la un mesaj media nu vor fi directe și imediate, dar dacă vor fi imediate vor influența respectivele relații.
Sunt două procese implicate, primul al recepției și atenției, și cel de-al doilea al răspunsului de acceptare sau respingere a influenței mesajelor primite.
Indivizii nu sunt egali în fața campaniilor media, dar au roluri diferite în procesele de comunicare și, în particular, pot fi împărțiți în aceia care sunt activi în receptarea ideilor din media și transmiterea lor mai departe și cei care se bazează în principal pe contactele personale pe care le au.
Ocupanții unor roluri active (liderii de opinie) sunt caracterizați printr-un consum mare de media, un înalt nivel de răspândire, o auto-percepție a influenței pe care o au asupra altora și ca având un rol de sursă sau ghid.
S-a dovedit deci, că mass-media influențează selectiv oamenii. Societatea are rolul ei important în crearea unei opinii. Este vorba de influența exercitată de o complexă acumulare de idei, cunoștințe și putere care, beneficiind de ajutorul mass-media, reușește să ajungă mai repede la un număr mare de persoane.
1.2.3.3. Modelul „agenda setting“
Acest model a fost cercetat și dezvoltat în mod special de Malcom McCombs și Donald Shaw în 1976, în lucrarea „Structuring the Unseen Enviroment“.
Teoria are o mare importanță în zilele nostre, când informațiile provin din surse multiple. Ideea de bază este că mass-media este interesată numai de anumite probleme și neglijează altele, acest lucru având un efect asupra opiniei publice. Oamenii vor fi tentați să acorde prioritate acelor evenimente abordate de mass-media și le vor omite pe celelalte, dintre care unele pot fi cu adevărat importante. Deci, presa relatează anumite evenimente lăsând în umbră altele. Acest lucru, chiar în condițiile existenței mai multor surse de informare, duce la subinformare. Cristian Florin Popescu susține că există două unghiuri de abordare a evenimentelor: „din perspectiva celor care fac știrea și din perspectiva celor care ansamblează știrea“.
Astfel, din perspectiva celor care fac știrea, numiți și newsmakers, geneza informației poate fi controlată (specifică declarațiilor de presă și relațiilor publice, adică evenimente anticipate) și necontrolată (evenimente neașteptate: accidente, crize politice și sociale etc.).
Din perspectiva celor care ansamblează știrile, numiți și gatekeepers, există o strategie a acestei operațiuni, în care se ține cont de politica editorială care conturează stilul publicației. De asemenea, o mare importanță în alegerea știrilor o are publicitatea. Nu vor apărea articole defavorabile unei mari companii dacă aceasta are cumpărate spații de publicitate în respectivul ziar. O altă problemă o constituie independența jurnalistului care are șefi, are un salariu, are anumite responsabilități și este supus constrângerilor. Cristian Florin Popescu afirma: „iresponsabilitatea jurnalistică este incompletă sau deviată/răuvoitoare“. Autorul include aici știrea mincinoasă, incompletă, eronată, zvonul, dezinformarea și intoxicarea. De asemenea, autorul face referire la fenomenul de suivism, prin care diversele ziare sau posturi de televiziune se citează între ele.
Capitolul 2. ACȚIUNILE PSIHOLOGICE – NOILE ARME ALE DEMOCRAȚIEI
2.1. Acțiunile psihologice
2.1.1. Definirea domeniului
Întotdeauna clasa politică aflată la conducerea unei țări a încercat prin diverse metode și mijloace să convingă populația că acțiunile sale sunt justificate. Ne referim în acest caz la toate țările care au regimuri democratice. Opinia publică din aceste state este foarte sensibilă în momentul în care puterea o solicită să participe activ la realizarea unui țel care presupune sacrificii materiale, dar mai ales umane. În zilele noastre, în orice situație, de pace, criză politică sau economică și chiar de război, rolul acțiunilor psihologice este simplu și bine determinat: convingerea opiniei publice și de ce nu, „adormirea“ spiritului critic al acesteia.
Trebuie reținut aspectul că acțiunile psihologice se distanțează de acel viol al conștiințelor menționat de Serge Tschakotin sau de metodele brutale de control a minților indivizilor. Aceste acțiuni operează într-un mod mult mai profund și subtil, apelând la tehnici și tactici specifice publicității și relațiilor publice deghizate sub masca propagandei și informării publice.
Definiția acțiunilor psihologice este următoarea: „acțiuni întreprinse în scopul de a convinge și de a determina aderarea“. Aceste acțiuni nu pot să vizeze substituirea unui grup de la țelurile sale însă sunt necesare pentru a da un sens deciziilor și actelor prin totalitatea comunicărilor și semnelor care permit înțelegerea lor.
Acțiunile se desfășoară pe două planuri: intern și extern. Populația proprie trebuie convinsă de temeiul acțiunilor și deciziilor luate în domeniile politic și militar. Opinia publică internă, care susține în fond eforturile de dezvoltare trebuie informată despre ceea ce se întâmplă, acesta fiind un principiu fundamental al democrației. Pe de altă parte și opinia publică internațională are nevoie de informare, acțiunile psihologice trebuind să fie legitimate de către guvernul care le inițiază. Mijloacele de convingere cele mai eficiente sunt mass-media, organizațiile neguvernamentale și liderii de opinie (ziariști, oameni de știință, artiști).
2.1.2. Inamicul
Pentru a putea legitima orice acțiune asupra propriului popor sau a unei națiuni străine, un guvern are nevoie de un inamic. Dacă în conflictele din prima jumătate a secolului XX și în perioada Războiului Rece agresorul era cvasiereditar, nu era nevoie să se explice opiniei publice necesitata operațiunii, anii '90 au adus o nouă problemă în menținerea păcii cu un minim de victime.
Această situație strategică este mult mai complexă: se trece de la apărarea intereselor vitale la necesitatea de a interveni pentru asigurarea unei securități în care acestea nu reprezintă o miză și nu implică adeziunea imediată a opiniei publice la cauza respectivă. Este de înțeles că numărul victimelor trebuie menținut cât mai mic pentru ca opinia publică să înțeleagă și să susțină intervenția armatei proprii într-o altă țară. În același timp, pe teatrul de luptă, actorii care participă la violență, fie că sunt de o parte sau de alta – în cazul Iugoslaviei existând o și mai puternică fragmentare – pretind că dețin o legitimitate, adică acționează în numele unui popor, al unei etnii, al unei minorități religioase.
Semnificația pe care fiecare dintre beligeranți o acordă războiului său creează o confruntare în planul psihologic al acestor semnificații, în care un rol predominant îl au acțiunile psihologice și mass-media. Inamicul nu mai este reprezentat de cei care declanșează conflictul, de cei care atacă primii într-un mod nejustificat, ci este acela care își creează cea mai proastă imagine în media, imagine care va fi cunoscută de opinia publică.
Motivele angajării sunt subordonate domeniului politic. Este evident că decizia de a declanșa o astfel de acțiune trebuie luată la un nivel foarte înalt. Scopul bine definit determină alegerea corectă a tipului de acțiune care va aduce rezultatele dorite. Dar să nu uităm că nu numai interesul național sau internațional este urmărit. La ora actuală grupurile economice care concentrează o mare parte din avuția mondială își urmăresc propriile interese.
2.1.3 Tipuri de acțiuni psihologice
Este foarte greu să se realizeze o ierarhie a acestor acțiuni. Vladimir Volkoff definește acțiunile psihologice atât cele folosite de un stat democratic, cât și de unul în care domnește totalitarismul. Conceptul de acțiune psihologică, deși este nou, se referă la un lucru vechi de când lumea: convingerea indivizilor și determinarea schimbării comportamentului acestora.
PROPAGANDA – acțiune sistematică exersată asupra opiniei publice pentru a o constrânge la o anumită viziune despre evenimente și situații favorabile unei personalități, grup politic sau unei <<comunități>>;
ÎNDOCTRINAREA – care se situează la un nivel superior de atentare la libertatea de gândire și vizează să impună indivizilor o doctrină în scopul de a-i determina să participe activ la acțiunea unei personalități, grup politic sau a unei comunități;
SUBVERSIUNEA – care repune în discuție existența instituțiilor, atacându-le imaginea, legitimitatea obținută, reprezentările sociale pe care acestea le vehiculează;
TEROARE ȘI TERORISM – modalități de acțiune prin care se încearcă să se impună un <<jurământ de credință>> printr-o violență extremă, fizică și psihologică;
INFORMAREA – vizând a face cunoscute toate faptele, știrile, explicațiile care permit indivizilor sau grupurilor cărora li se adresează să-și fundamenteze în mod obiectiv opinia lor;
ARGUMENTAREA – care caută să convingă și să antreneze o schimbare de atitudini- idei, credințe, opinii- folosind informația privind punctul de vedere susținut, demonstrarea temeiurilor acestora și combaterea tezelor adversarului (ea nu reprezintă îndoctrinarea și impune existența unui spațiu de libertate a destinatarului);
SUGERAREA – care vizează să convingă și să antreneze o schimbare de atitudini simultan, acționează prin identificare cu temele propuse grație atractivității mesajului;
PERSUADAREA – care se bazează pe tehnici de influență puse la punct în ultimile decenii prin management, marketing, publicitate, relații publice și campanii de informare, constituie o formă de manipulare mai evidentă, cu toate că respectă libertatea celuilalt și caută mai mult schimbarea comportamentului (angajarea într-un act), decât schimbarea de atitudine;
OBEDIENȚA – adică SUPUNEREA fără presiune prin incitarea la participarea sau cu exercitarea unei presiuni, implicând măsuri de reglementare și de control;
DEZILUZIONAREA – o operație militară destinată să înșele inamicul prin manevre de diversiune, de disimilare sau de simulare a pozițiilor, unităților sau echipamentelor;
INTOXICAREA – vizează să deruteze prin falsificări de tot felul serviciile de informații ale adversarului; ea are ca scop slăbirea simțului critic al decidenților și demoralizarea unităților și a comandanților lor;
DEZINFORMAREA – desemnează manipularea opiniei publice în scopuri (îndeosebi) politice, folosind o informație tratată prin mijloace deturnate;
STRATAGEMA – este o viclenie militară destinată să înșele sau să surprindă adversarul și să asigure un avantaj.
Alături de acestea mai trebuie adăugate CONTRAINFORMAREA și CONTRAPROPAGANDA ca acțiuni psihologice defensive împotriva informării și respectiv propagandei inamicului. Vladimir Volkoff împarte acțiunile psihologice în funcție de gradul de intensitate pe care-l au:
propunerea și explicitarea sensului;
falsificarea sensului;
impunerea unui sens.
Dumitru Iacob și Valentin Stancu consideră că relațiile publice au conexiuni cu o serie de domenii anexă: PUBLICITATE, PROPAGANDĂ, RELAȚII UMANE, LOBBY, INFORMARE COMPETITIVĂ și CONTRASPIONAJ. Autorii consideră că una dintre aceste legături o reprezintă mijloacele de comunicare în masă. De asemenea, pot apărea confuzii întâmplătoare sau voite între aceste domenii, pentru că toate sunt interesate în cunoașterea și influențarea OPINIEI, fie că este „opinie personală, a publicului larg, fie a unui public specific, fie opinia internă în cadrul unei instituții“.
Societatea Americană de Relații Publice definește 14 acțiuni care fac parte din conceptul de relații publice sau se învecinează cu acesta:
AFACERI PUBLICE (PUBLIC AFFAIRS);
CHESTIUNI DE MANAGEMENT;
COMUNICARE;
RELAȚII CU MEDIA (PRESS-AGENTRY);
PROMOȚIUNE (PROMOTION);
PROPAGANDĂ.
PUBLICITATE – RECLAMĂ (ADVERTISING);
PUBLICITATE (PUBLICITY);
RELAȚII ALE COMUNITĂȚII (COMMUNITY REALTIONS);
RELAȚII CU MEDIA (MEDIA RELATION);
RELAȚII ALE GUVERNULUI;
RELAȚII ALE MINORITĂȚILOR;
RELAȚII INDUSTRIALE;
RELAȚII PUBLICE FINANCIARE;
Acțiunile psihologice sunt activități care au anumite caracteristici și respectă niște principii democratice, influențând opinia publică, lucru ce va fi demonstrat în capitolele următoare.
2.1.4. Respectarea principiilor democratice
Acțiunile psihologice sunt folosite de țările democratice și de organizațiile internaționale în scopul apărării și respectiv pentru a impune pacea în zonele de criză. L.Francart definește cinci principii care trebuie respectate atunci când acțiunile psihologice sunt puse în practică. Aceste principii deosebesc acțiunile psihologice de conceptul de manipulare, care urmărește numai subordonarea indivizilor unor grupuri sau persoane în scopul realizării intereselor acestora din urmă. Cele cinci principii sunt următoarele:
PRINCIPIUL LIBERTĂȚII DE GÂNDIRE ȘI DE EXPRIMARE. Într-un mediu democratic toate opiniile trebuie ascultate și respectate. Includem aici și libertatea presei care reprezintă vocea opiniei publice. Bineînțeles, nu înseamnă că propaganda adversă sau îndemnurile la violență și nesupunere civică trebuie tolerate. Acest principiu al libertății de exprimare se bazează pe legi și reguli care respectă drepturile omului și reglementările internaționale în vigoare. În țările unde se menține un regim totalitar jurnaliștii care exprimă o opinie împotriva guvernului fie nu există, fie sunt închiși din diverse motive. E de la sine înțeles că respectivele regimuri se bazează pe manipularea fără scrupule a indivizilor și nu pe acțiunile psihologice.
PRINCIPIUL SINCERITĂȚII. Înseamnă că datele și informațiile folosite sunt veridice. Este periculos să se mintă, din cauza existenței a numeroase surse de informare accesibile publicului. O metodă des uzitată este ascunderea unor informații considerate de importanță vitală, mai ales pentru o operațiune militară, dar acest lucru ne aduce în zona subinformării. Trebuie înțeles însă că unele informații cu caracter secret (militare, economice etc.) se supun unor legi care le protejază de ochii opiniei publice și nu pot fi publicate.
PRINCIPIUL CREDIBILITĂȚII. Este strâns legat de cel al sincerității. Adevărul nu este suficient, el trebuie să fie credibil. Acest lucru depinde de unitatea și coerența discursului. Chiar dacă mesajul este adaptat la tipurile de public care există, sensul său rămâne același. Un mesaj este cu atât mai credibil cu cât sunt aduse probe pentru susținerea sa. Dar, falșii experți, mai ales în domenii unde aceștia pot fi subiectivi, pot impune o anumită opinie care nu este adevărată. De asemenea, tehnica modernă oferă posibilitatea prelucării imaginilor astfel încât privitorul să fie ușor înșelat de ceea ce vede.
PRINCIPIUL DISTANȚĂRII. Este foarte important într-o situație de conflict. O prea mare implicare afectivă poate conduce la depășirea obiectivelor fixate sau la poziționarea de partea unui beligerant a forțelor de menținere a păcii (incluzând și echipele de operațiuni psihologice). Partizanatul duce la încălcarea termenilor mandatului și la implicarea forțelor armate în acțiuni nejustificate. Acest lucru nu a fost respectat în conflictul din Kosovo din 1999, forțele NATO fiind clar de partea albanezilor din sudul Iugoslaviei. La ora actuală, în 2001, sunt obligați să întoarcă armele împotriva acelorași albanezi datorită actelor de violență săvârșite de aceștia.
PRINCIPIUL ADAPTABILITĂȚII. Constă în modularea mijloacelor puse în aplicare în funcție de tipul operațiilor în care sunt angrenate, de existența unui adversar și de natura intereselor aflate în joc. Forțele armate, ca și cele de operațiuni psihologice, trebuie să dea dovadă de o mare flexibilitate tactică atunci când acționează pe teren.
2.1.5. Elemente caracteristice ale acțiunilor psihologice
Acțiunile psihologice sunt caracterizate de anumite elemente care le aduc un plus de valoare în comparație cu folosirea brutală a forței sau manipularea fără scrupule a indivizilor. Gheorghe Arădăvoaice enumeră aceste caracteristici:
Nu ucid și nu produc distrugeri prin ele însele. Acțiunile psihologice nu sunt interzise de legile războiului (Rezoluția 3314 a Adunării Generale a ONU din 18 decembrie 1974). Deși sunt clasificate drept acțiuni neconvenționale ele nu au caracter distructiv, ci doar încearcă să influențeze psihicul indivizilor, fără a-l nimici.
Sunt omniprezente – ele sunt desfășurate înaintea, în timpul și chiar după un conflict armat. Uneori, eficiența acțiunilor psihologice fac inutil un conflict.
Nu presupun costuri materiale și financiare deosebite. Este mult mai scump să construiești un tanc decât un „glonț de hărtie“ (foaie volantă). De asemenea, Internetul reprezintă un mijloc de comunicare rapid și eficient.
Au o rază de acțiune și efecte deosebite datorită mijloacelor tehnice de difuzare, precum și celor de apărare și contracarare care sunt aproape inexistente.
Vectorul lor cel mai înaintat îl constituie mass-media.
Stricta specializare a planificatorilor și a utilizatorilor pentru conceperea, elaborarea, difuzarea și evaluarea acțiunilor psihologice (folosirea psihologilor, sociologilor, lingviștilor, precum și a specialiștilor în relații publice și publicitate).
Recursul tot mai des la agenții specializate în relații publice și publicitate.
Alegerea temelor, exploatarea „fișei psihologice“ a adversarului. O bună cunoaștere a inamicului poate însemna cheia spre câștigarea bătăliei.
Complementaritatea spațiilor informaționale în care se desfășoară, dublată de mesajele care sunt adresate unui anumit destinatar (public-țintă).
Toate aceste caracteristici fac din acțiunile psihologice o armă redutabilă în războiul informațional. O armă care, spre deosebire de altele, are un unic obiectiv, reinstaurarea păcii.
2.1.6. Opinia publică – noua ghilotină a democrației
Cunoscând scopul acțiunilor psihologice, acela de a convinge, este necesar de știut care este publicul-țintă ce urmează a fi persuadat și care sunt obiectivele ce se doresc atinse. Publicul-țintă poate fi o persoană foarte importantă (un lider politic sau un ziarist), un grup sau o masă de oameni. Persuadarea persoanelor influente prin mass-media se înscrie în modelul „two-step-flow“, analizat într-un capitol precedent.
2.1.6.1. Opinia publică
Fenomenul de opinie se află la granița dintre psihologie și sociologie. Este important de definit această noțiune pentru că ea reprezintă produsul final al unei acțiuni psihologice. Pentru specialiștii în operațiuni psihologice este necesar să cunoască opinia publicului-țintă înainte și după desfășurarea unei astfel de operațiuni pentru a putea evalua efectele obținute, precum și greșelile ce inerent apar.
În „Dicționar de sociologie“, Mihaela Vlăsceanu definește OPINIA ca fiind „un enunț care dă expresie opțiunii cognitive și afective a unei persoane, grup social sau colectivitate pentru un anumit punct de vedere cu privire la un fapt sau eveniment, o relație sau o interacțiune socială“. Opinia este asemenea unui tribunal, o autoritate care judecă acțiunile făcute de anumiți actori ai vieții politice, economice, culturale etc. Exprimarea opiniilor este un mod în care individul participă la luarea deciziilor în societatea sau comunitatea în care trăiește. El poate fi influențat de opiniile celorlalți sau poate să-i influențeze la rândul său. Exprimarea unei opinii nu este decât comunicarea individului cu grupul de apartenență. Când această opinie este transmisă prin intermediul mass-media, ea devine comunicare de masă. În cazul în care ea este îmbrățișată de un număr mare de oameni o putem considera opinie publică.
De asemenea, Mihaela Vlăsceanu consideră că opinia reprezintă o simplă manifestare a unei atitudini latente. În funcție de aria de referință, extinsă sau restrânsă, opinia poate fi generală sau specifică. Opinia se bazează pe propria experiență, pe o cunoaștere incompletă a domeniului de referință și dă expresie unor interese personale sau de grup.
Jean Stoetzel definește conceptul de opinie publică astfel: „o manifestare a mentalității colective, distincte de voința populară, de publicul însuși și de mase“. În concepția autorului opinia este unul din fenomenele psihice de masă „cele mai intime și mai influente“.
Mihaela Vlăsceanu consideră că opinia publică este „un ansamblu de cunoștințe, convingeri și trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunități față de un anumit domeniu de importanță socială majoră“. Opinia publică nu este o sumă de opinii individuale și nici un fenomen supraindividual ci rezultă din „activizarea atitudinilor și intereselor, a cunoștințelor și convingerilor în relațiile interpersonale în cadrul publicului“.
Un precursor al psihosociologiei care a studiat efectele exercitate de mesajele de persuasiune asupra opiniei publice este Gustave le Bon. Autorul pune accent pe factorii care determină convingerea și manevrarea oamenilor. Acești factori pot fi de mai multe tipuri și determină formarea opiniilor.
Mass-media este cea care reflectă opinia comunității, aceasta fiind una din funcțiile sale de exprimare și cristalizare a opiniilor. De altfel, Gabriel Tarde afirma: „Presa transformă mulțimea în public, având un rol hotărâtor în transformarea opiniilor individuale în curente de opinie publică“. Acțiunile psihologice folosesc mass-media în procesul de influențare a publicului-țintă în încercarea de a crea o opinie publică favorabilă forțelor armate care intervin într-o zonă de conflict.
2.1.6.2. Publicurile
Publicul care urmează a fi convins trebuie să fie definit. Există o serie de criterii în clasificarea și alegerea publicului-țintă, mai ales într-o situație de conflict. De altfel Karl von Clausewitz distingea trei componente indispensabile pentru declanșarea și menținerea unui conflict: „violența poporului, calculul strategic al comandantului și inteligența conducătorului politic“. Aceste trei elemente sunt categoriile mari de audiență.
Este evident că fără suportul poporului, fără crearea unei opinii publice favorabile susținerii unui conflict, indiferent de natura lui, un guvern nu se poate angrena într-o acțiune militară. Acțiunile psihologice se desfășoară nu numai pe acest plan, ci și în scopul influențării forțelor armate. Este necesar să fie susținut moralul trupelor proprii și, în cazul în care există un adversar bine definit, să se încerce slăbirea moralului acestora.
Mihaela Vlăsceanu consideră că „populația ale cărei interese sunt afectate de obiectul sau domeniul de conținut al opiniei publice constituie publicul. Fiecare domeniu al opiniei publice își are publicul său. O persoană poate să aparțină mai multor publicuri sau nici unuia“. Conducerea politică se constituie într-unul din aceste publicuri, pentru că este direct influențată de opinia societății civile, dar și de acțiunile armatei.
O altă definiție îi aparține lui Aurelian Bondrea care consideră că „Publicul este o categorie sociologică și statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (gender, vârstă, grad de instruire, profesie, apartenență politică, ideologică, rezidență etc.), care au în comun un centru de interes sau informații identice și simultane, la un moment dat“.
Trebuie să definim însă conceptul de public-țintă care vizează un anumit grup de indivizi ce au una sau mai multe caracteristici în comun. Într-o masă de indivizi trebuie selectate persoanele care se înscriu într-o anumită categorie, astfel încât mesajul specialiștilor în acțiuni psihologice să fie eficient.
Jackson Baur distinge trei tipuri de public:
Dar acestea sunt considerate publicuri „tradiționale“, înlocuite în societatea modernă de „masa dispersată“, care a apărut în urma exploziei mass-media din ultimii ani.
Publicul țintă care urmează a fi persuadat de specialiștii în acțiuni psihologice trebuie studiat cu grijă de aceștia, pentru că o bună cunoaștere îi poate determina slăbiciunile, dar și punctele forte.
2.1.6. Nivelurile de acțiune și obiectivele
În funcție de obiectivele alese și de publicul-țintă se alege o anumită acțiune psihologică pentru a fi pusă în practică. Pot fi făcute și combinații de acțiuni psihologice, însă este necesară o foarte mare acuratețe în culegerea de informații și în planificarea operațiunilor ce vor fi desfășurate. Există trei niveluri de acțiune:
NIVELUL POLITICO-STRATEGIC – putem vorbi despre acțiunile psihologice ca fiind un război de influență conceput și condus de un guvern sau de o organizație internațională. În acest război de influență includem: războiul psihologic, războiul informațional și războiul mediatic. Se vizează convingerea opiniei publice de legitimitatea operației și se menține această convingere în pofida eventualelor contradicții și eșecuri. Acest război de influență se desfășoară prin mijloacele de comunicare în masă: televiziune, radio, presă scrisă, dar și Internetul, prin care informațiile circulă mult mai rapid și sunt mai greu controlate și cenzurate.
NIVELUL MILITAR-STRATEGIC – este necesar pentru obținerea unui sprijin maxim din partea populației locale și a liderilor săi. Aceștia din urmă nu trebuie să ajute efectiv forțele armate în desfășurarea operațiunilor specifice, dar trebuie să accepte intervenția militară. Totuși, acțiunile psihologice de la acest nivel îi privesc și pe protagoniștii acțiunilor de violență, dar și pe adversarii de moment sau permanenți. În orice caz, obiectivul este de a face situația cât mai favorabilă realizării misiunii.
NIVELUL TACTIC – acțiunile psihologice sunt o problemă a tuturor unităților și se bazează mai mult pe comportament decât pe un discurs. Contactul cotidian cu actorii frontului de luptă (adversari, populație civilă, terți) duce la implementarea unui anumit tip de operațiuni psihologice, deci chiar la câștigarea sau pierderea unei bătălii. La acest nivel nu este vorba de a obține adeziunea prin acțiuni speciale, ci de a oferi o percepție favorabilă misiunii.
2.1.7. Criterii de alegere ale acțiunilor psihologice
În funcție de situația de pe teren, de implicațiile politice și sociale precum și de publicul care va fi ținta mesajelor de persuasiune, vor fi alese anumite acțiuni psihologice. Alegerea va depinde de anumite criterii:
scopurile politice și militare ale operației;
opțiunea strategică adoptată pentru a le atinge (participarea armatei la punerea în aplicare a presiunilor diplomatice și a acțiunilor economice, controlarea violenței sau chiar apelul la forță pentru a impune voința națională sau internațională;
gradul de legitimitate a operației, legat de existența sau inexistența unui mandat și de nivelul de participare internațională;
contextul angajării (dacă există riscuri, amenințări și de ce ordin sunt axestea);
situația forțelor în raport cu alte forțe aflate pe teatrul de operațiuni (autorii violențelor sau chiar beligeranții nu sunt considerați adversari, unul dintre aceștia poate fi la un moment dat adversar; există un adversar, există un adversar desemnat, însă nu există stare de război „constituțională“; există război și deci există un inamic).
De asemenea, pentru a desfășura cât mai bine o campanie de acțiuni psihologice, specialiștii trebuie să țină seama de câteva imperative:
percepția exactă a mediului în care urmează să acționeze;
recunoașterea implicațiilor politice;
facilitarea activității de mediere;
promovarea atitudinilor preferențiale (partizane);
luarea în considerare a efectelor pe termen lung;
asigurarea credibilității forțelor de operațiuni speciale;
anticiparea și controlul efectelor psihologice;
folosirea indirectă a tuturor capacităților;
promovarea mai multor soluții și variante;
asigurarea sprijinului de lungă durată;
procurarea necesarului de informații și contrainformații;
stabilirea securității și sincronizării acțiunilor.
Aceste imperative trebuie respectate pentru a asigura nu numai succesul acțiunilor psihologice, dar și pentru a respecta principiile democratice și drepturile fundamentale ale omului.
În continuare vom face o prezentare a procesului de manipulare a indivizilor, aflat în opoziție cu acțiunile psihologice din perspectiva scopului pe care-l slujesc: obținerea controlului asupra psihicului uman și respectiv, influențarea într-o direcție care să promoveze pacea și apropierea între semeni.
Manipularea
2.2.1. Noțiunea
Pentru a sublinia importanța acțiunilor psihologice în procesul dificil al impunerii democrației în țările unde există conflicte și situații tensionate, am decis să facem o scurtă prezentare a fenomenului de manipulare.
Bogdan Ficeac susține că „putem vorbi de manipulare atunci când o anumită situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulaților, în sensul dorit de manipulator“.
Pentru a demonstra că manipularea reprezintă opusul acțiunilor psihologice, vom adopta definiția dată de Thomas T.: „Manipularea este obiectul sau rezultatul dorit al unui proces care utilizează procedee specifice – semantice, tehnice, psihologice sau comportamentale – pentru a induce în eroare, a dezinforma, a influența, a convinge sau a controla un obiect, fie concret (o persoană, un stat sau o acțiune), fie abstract (gândirea sau percepțiile), de regulă pentru a obține un avantaj“.
Putem spune că acțiunile psihologice sunt un eufemism pentru noțiunea de manipulare. Folosesc exact metodele manipulării, dar într-un scop benefic și umanitar. În accepțiunea occidentală a termenilor, manipularea este desfășurată de persoane, grupuri și țări care au interese obscure, care urmăresc să înșele indivizii și să încalce drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în timp ce acțiunile psihologice sunt desfășurate în scopul obținerii și menținerii păcii și a idealurilor democratice. Ambele procedee apelează la strategii de influențare și de convingere a indivizilor folosind aceleași metode, propaganda și dezinformarea, în principal, cele două fiind prezentate pe scurt în capitolele următoare.
Manipularea ar putea fi socotită un mijloc de luptă. Este mult mai ușor în era informațională să creezi un conflict prin manipularea subtilă a evenimentelor, a relatărilor în presă și televiziune, a imaginilor difuzate decât să apelezi la vechile mijloace care utilizează violența. Acestea din urmă pot fi folosite într-o ultimă instanță sau pentru a stinge focarul conflictual. Secolul XXI a adus în prim plan noii factori de convingere:
hacker-i de calculatoare (persoane care-și folosesc cunoștințele tehnice pentru a obține accesul neautorizat în sistemele private de calculatoare și în băncile de date – persoane în mâna cărora Internet-ul a devenit o armă mult prea puternică);
specialiști în animație și falsificarea imaginilor și datelor alăturați unor criminali și teroriști;
display-uri de calculatoare special programate;
ziariști care realizează relatări interpretative (rău-voitoare, privite din unghiuri de vedere favorabile unor anumite persoane sau grupuri);
servicii de informații înarmate cu astfel de mijloace.
Gheorghe Arădăvoaice consideră că manipularea poate fi folosită atât în domeniul militar, economico-financiar cât și cel politic. Nu de puține ori, apelând la tehnicile de dezinformare marile companii economice și-au eliminat concurenții transmițându-le planuri ale unor produse considerate de ultimă oră, când în realitate erau niște falsuri, obligându-și competitorii să investească timp, bani și cunoștințe în dezvoltarea lor.
De asemenea, în definirea noțiunii de manipulare trebuie precizate câteva elemente specifice:
difuzarea unui volum mare de informații amănunțite, imposibil de verificat și care se disimuleze aspectele reale ale unui caz;
repetarea obsesivă a informațiilor cu tendință negativă, care se vor fixa în memoria ascultătorilor;
<<embargoul>> asupra informației reale;
exploatarea faptului că oamenii sunt înfometați de zvonuri.
2.2.2. Tipuri de manipulare
Bogdan Ficeac susține că există trei tipuri de manipulări: mici, medii și mari. Cele mici, obținute prin modificări reduse, pot avea efecte extrem de mari. Un exemplu concludent îl oferă cerșetorii, care încearcă să convingă trecătorii de situația mizerabilă în care se află, câștigurile ridicându-se uneori la sume uriașe. Manipulările medii se referă la modificările importante ale comportamentului uman. Un rol important îl are mass-media, care împreună cu alți factori, poate determina o schimbare a opiniei indivizilor și deci, influența comportamentul acestora. Folosirea tehnicilor de inducere a obedienței față de autorități și a dezumanizării inamicului îi pot determina pe indivizii obișnuiți să se transforme în torționari față de infractori sau de dușmanii luați prizonieri. Manipulările mari sunt reprezentate de influențarea sistemului de valori al individului. Includem aici agresiunea informațională și psihologică. Distrugând simbolul în care un om sau un grup cred, poți distruge respectivele entități. Extinse la nivelul unei țări acestea pot produce disensiuni naționale și chiar dezmembrarea statală. Manipulările mari determină curente de opinie ample, formează tradiții și obiceiuri care nu existau până atunci (cum este de exemplu înlocuirea sărbătorii românești Dragobetele sau Cap de Primăvară cu Valentine's Day – ziua îndrăgostiților), creează curente <<la modă>> îmbrățișate de un mare număr de oameni.
Thomas T. consideră că manipularea poate fi intenționată sau neintenționată, transparentă sau ascunsă. De exemplu, capacitatea calculatoarelor de ultimă generație de a sintetiza imaginile, de a crea așa-numitele <<imagini digitale>> care pot influența opinia publică. Trebuie să se dea dovadă de o atenție extrem de mare pentru a putea fi demascate aceste tipuri de manipulare.
2.2.3. Războiul informațional – viitorul este azi
Războiul informațional este noul tip de război purtat de luptători ale căror spade s-au transformat în computere. De-a lungul timpului războaiele clasice s-au dat pe pământ, apă și aer, ca după 1970 să se mute în spațiu. Dar dintotdeauna informația a constituit entitatea care a dus la pierderea sau câștigarea acestor războaie. Războiul informațional este astăzi mai actual ca niciodată, date fiind tehnologiile de ultimă oră care facilitează transmiterea și analizarea informației extrem de rapid și eficient.
Într-o broșură de uz intern a Forțelor Aeriene din cadrul Departamentului Apărării al SUA, intitulată „Bazele războiului informațional“ găsim următoarea definiție a conceptului: „Războiul informațional reprezintă orice acțiune de a nega, exploata, distorsiona sau distruge informația inamicului și mijloacele de procesare a acesteia, protejându-le pe ale noastre împotriva acțiunilor inamicului și exploatând funcțiile informației militare“. Am putea considera războiul informațional ca o formă supremă de manipulare, care înglobează sisteme și capacități de luptă la mai multe niveluri.
Există trei tipuri de război informațional:
imagologic;
psihologic;
informativ/contrainformativ.
Am adăuga încă două tipuri de război neconvențional subordonate conceptului:
electronic;
informatic (sau chiar informațional – INFOWAR).
Ne vom opri în acest capitol asupra războiului psihologic, care este un tip special de agresiune. Această formă de ducere a luptei presupune intervenția psihosocială încă din timp de pace. Multe guverne vor folosi agresiunea psihologică pentru a-și putea atinge scopurile nu numai împotriva unor țări adverse, dar și a propriului popor.
Gheorghe Arădăvoaice îl citează pe Maurice Megret (teoretician francez al domeniului) susținând că există o multitudine de definiții ale războiului psihologic:
mijloc operațional substituent al acțiunii militare;
știință a războiului total ale cărei mijloace sunt viclenia, surpriza, panica și teroarea;
mijloc de subversiune strategică;
armă științifică de teroare, caracterizată prin întrebuințarea asociată a tehnicilor propagandei și a posibilităților subversive ale terapeuticii psihiatrice.
2.2.4. Procedee și tehnici utilizate de manipulare
În procesul de manipulare sunt folosite anumite tehnici:
Schimbarea situației economice, politice, sociale, militare etc., dar mai ales a semnificațiilor acestora pentru un grup;
Sugestia, care are un rol extrem de important mai ales în comunicarea interpersonală, fiind extrem de eficientă. Întotdeauna inamicul va încerca să folosească aproape toți factorii care favorizează situația sugestivă, pentru a obține răspunsul dorit. Se va pune un accent foarte mare pe:
condiția de nedeterminare (ambiguitate);
limitele sistemului de verificare al indivizilor sau grupurilor-țintă;
insificienta cunoaștere interpersonală;
specularea situațiilor tensionate din grupurile sociale;
nedeterminări ale situațiilor stimul (zvonuri).
Persuasiunea reprezintă o altă tehnică de schimbare a comportamentului indivizilor sau grupurilor. Utilizează argumente logice, mesajul fiind direcționat către nivelul cognitiv al psihicului uman. Argumentele folosite sunt și <<pro>> și <<contra>>, gradate în funcție de auditoriu (interesat sau motivat), iar intențiile manipulatorului vor fi ascunse, disimulate.
Rafinamentul manipulării constă în faptul că individul nu este forțat să gândească și să acționeze într-o anumită direcție, ci i se sugerează că, pentru binele său/al grupului, trebuie să acționeze într-un anumit fel și nu în altul.
Procedeele utilizate de manipulare sunt de trei tipuri: informaționale, psihologice și tehnice.
PROCEDEELE INFORMAȚIONALE – sunt asociate cu schimbarea intenționată de către manipulator a conținutului mesajelor transmise indivizilor. Acestea sunt:
prezentarea intenționată a unei minciuni sau a unei informații distorsionate pentru a dezinforma;
difuzarea unor informații neutre în care faptele sunt aranjate în așa fel încât să conducă auditoriul spre o anumită concluzie;
prezentarea numai a unei părți a temei aflate în discuție sau a unei explicații subiective a acesteia;
tăinuirea unor informații importante sau întârzierea difuzării lor;
reducerea informațiilor, ascunzându-le pe cele dăunătoare pentru manipulare și evidențiindu-le pe cele folositoare;
fragmentarea informațiilor, prezentând părțile necesare în favoarea manipulatorului;
prezentarea zvonurilor ca fapte adevărate, în special dacă sunt incontestabile;
supraîncărcarea receptorului cu informații pentru a-i reduce capacitatea de analiză critică;
includerea unei doze de autoritate în prezentarea unor probleme importante (se crează aparența de obiectivitate);
<<dezvăluirea>> unor informații considerate confindențiale, care în realitate nu au acest caracter;
atribuirea informațiilor prezentate unor surse de încredere;
folosirea ponegririi pentru a intoxica opinia publică.
PROCEDEELE PSIHOLOGICE folosesc slăbiciunile receptorului în avantajul manipulatorului sau urmăresc ca individul să-și piardă controlul:
referirea la autorități ale căror opinii privind subiectul nu pot fi probate;
prezentarea unor promisiuni anticipate la care nu se poate rezista;
crearea unei atmosfere de încredere, deși manipulatorul nu-l cunoaște pe receptor;
discreditarea unor influențe opuse manipulării, la care are acces receptorul;
acordarea simpatiei și sprijinului față de receptor.
PROCEDEELE TEHNICE presupun utilizarea computerelor sofisticate și a gadget-urilor electronice. Mai nou hacker-ii sunt cei care folosesc aceste procedee tehnice. Un exemplu pe care-l oferă Thomas T. îl reprezintă realizarea de către Alvin Snyder, fost membru al CIA în timpul președintelui Ronald Reagan, a unui film despre doborârea avionului sud-coreean KAL-007 de către sovietici. Filmul, prezentat la ONU, înfățișa lumii modul ilegal în care un avion de pasageri a fost doborât de sovietici. Snyder a declarat că i-a fost interzis accesul la date importante referitoare la acțiunile pilotului de vânătoare și la conversațiile pe care acesta le-a avut cu baza. Potrivit acestor informații, pilotul rus a basculat aripile avionului său conform semnalelor internaționale și a tras câteva focuri de avertisment pentru a obliga aeronava civilă să aterizeze, dar aceasta nu a răspuns somațiilor. Așadar, filmul lui Snyder era incorect, bazat numai pe informațiile primare obținute. Filmul nu a fost niciodată refăcut, scopul său fiind discreditarea sovieticilor.
2.2.5. Ținta: psihicul uman
Termenul de <<brainwashing>> (spălare a creierului) a fost utilizat în 1950 de presa americană pentru a denumi un nou proces de îndoctrinare politică aplicat în China. El desemnează „totalitatea tehnicilor științifice de control mental care permit obținerea unei restructurări totale a gândirii prizonierilor de război“. Tehnica se baza pe epuizarea fizică și neuropsihică, fapt ce determina depășirea barierelor de autoapărare, susținute de logică și de simțul critic.
Bogdan Ficeac susține că această metodă se poate aplica eficient urmărindu-se succesiunea a trei etape: dezghețarea, schimbarea și reînghețarea. Dezghețarea are ca scop distrugerea totală a vechiului element de identitate al individului. Schimbarea este reprezentată de inocularea noului element de identitate. Reînghețarea constă în fixarea noii personalități a individului pentru ca ea să reziste în timp. Captivul este culpabilizat până când începe să recunoască greșeli imaginare și acceptă pedepsele pentru acestea. Pedeapsa executată îi este recompensată, astfel el obține satisfacție. Tensiunea emoțională îl determină să nu mai raționeze într-un mod corect, el devenind dezorientat și incapabil să selecționeze informațiile utile. Conduita sa devine aberantă, este asemenea unei oi care se aruncă singură în prăpastie în loc să judece pentru a găsi calea cea mai bună.
O altă metodă a cărei eficiență nu a fost recunoscută (fie că nu există, fie că nu se dorește acest lucru) o reprezintă transmiterea de masaj subliminale. Acest lucru presupune transmiterea de mesaje „care iau forma unor excitații slabe, care sunt percepute numai la nivel fiziologic și numai de către subconștientul subiectului uman, fără ca persoana să participe conștient și să știe acest lucru“. Agențiile de publicitate, deși declară cî nu transmit astfel de mesaje, s-au arătat foarte interesate de subiect.
Ținta acestor metode extreme de manipulare este psihicul uman. Distrugerea personalității, crearea unei false imagini sunt doar câteva din obiectivele sale. Agresiunea psihologică este evidentă, dar împotriva ei se pot apăra numai indivizii pregătiți din timp. Lupta cea mai grea se duce împotriva acestor subtilități, ca mesajele subliminale și cele latente, care apelează la metode ale publicității și relațiilor publice, atingându-și publicul-țintă prin mass-media.
Propaganda
2.3.1. Definiție
În acest capitol ne vom opri asupra propagandei, ca metodă utilizată atât de acțiunile psihologice cât și în războiul psihologic.
Folosind definiția dată de Lasswell în „Mic dicționar de jurnalism“ găsim următoarea accepțiune a propagandei: „expresie a opiniei sau a acțiunii deliberate efectuate de indivizi sau de grupuri pentru a influența opinia sau acțiunea altor indivizi sau grupuri, cu referire la scopuri predeterminate, prin modalități de manipulare psihologică“.
De asemenea, regăsim și definiția dată de Jacques Ellul propagandei, care trebuie să fie „totală, continuă și durabilă“. Autorul consideră că: „Propaganda folosește toate căile: sentimente, idei, acțiuni asupra voinței și a nevoilor, prin conștient și prin inconștient. Omul este asaltat în viața intimă și în cea publică. Propaganda îi furnizează o explicație globală a lumii și motive immediate de acțiune“.
Propaganda se apropie de publicitate și relații publice. Am menționat acest lucru într-un capitol anterior. Jacques Ellul susținea categoric: „Relațiile publice sunt tot una cu propaganda“. De altfel, relațiile publice sunt folosite de echipele de operațiuni psihologice pentru a crea simpatia populației față de forțele de intervenție.
Michel Klen accentuează puterea propagandei: „Propaganda este o acțiune organizată pentru a influența opinia publică. Scopul acestui tertip este de a convinge, chiar îndoctrina o populație, pentru a o determina să adopte o linie de conduită stabilită. Propaganda utilizează un limbaj destinat maselor, bazându-se așadar pe cuvinte, simboluri și mituri vehiculate de vorbitori talentați, pe operații publicitare abil orchestrate și pe mijloacele de comunicare cele mai moderne. Acest fenomen reprezintă modul de acțiune privilegiat al regimurilor autoritare, pentru a trece un popor prin furcile caudine ale unui dictator sau partid“. Propaganda subordonează dezinformarea, cenzura, elemente de psihosociologie, tehnici ale publicității și relațiilor publice, integrându-le în scopul unic de a subjuga mințile oamenilor.
2.3.2. Principiile propagandei
Eficiența propagandei crește atunci când sunt respectate anumite principii fundamentale de acțiune, metode și tehnici specifice. I.Garcia enumeră trei principii de bază ale propagandei:
valorifică informații pe care publicul-țintă le consideră consideră credibile și veridice;
se bazează pe cunoașterea aprofundată a condițiilor și atitudinilor auditoriului-obiectiv, relevate de studierea acestuia;
se prezintă astfel încât să atragă interesul publicului-țintă.
L.White formulează zece metode de influențare prin propagandă:
acapararea atenției publicului-țintă prin caracterul senzațional și conținutul bogat al materialului;
realizarea și menținerea contactului psihic cu ascultătorii, a căror sensibilitate emoțională este întreținută de vocea plăcută a crainicului, de fondul muzical și de maniera exprimării;
realizarea aparenței de verosimilitate prin recunoașterea greșelilor din trecut (Vietnam, Watergate, Irangate);
exploatarea motivațiilor și factorilor emoționali;
mobilizarea la acțiune a ascultătorilor;
minciuna;
insinuarea, adică acuzația indirectă;
prezentarea unui fapt real ca și cum ar fi de dorit;
trecerea sub tăcere a rezultatelor reale;
prezentarea faptelor incerte ca fiind evidente.
De asemenea, Alvin și Heidi Toffler definesc șase <<pârghii destinate să sucească mințile>>:
acuzația de atrocitate;
amplificarea hiperbolică a mizelor implicate într-o luptă sau război;
demonizarea și dezumanizarea adversarului;
polarizarea: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră“;
pretenția pedepsei divine;
meta-propaganda – propaganda care discreditează propaganda celeilalte tabere.
Stuart Chase enumeră 13 moduri în care informația poate fi denaturată și transformată într-un mesaj propagandistic:
Generalizarea pripită (over-generalizing) – formularea concluziei pe un număr mic de cazuri,
Pronosticul (thin entering wedge);
Personalizarea;
Ești la fel (you`re not another) – „ideea mea nu e bună, dar nici a ta nu e bună, deci suntem la fel“;
Cauză-efect;
False analogii;
Apelul de autoritate;
Demonstrarea clasei printr-o susclasă (figure`s proove);
Apelul la mulțime;
10) Argumentarea circulară;
11) Invocarea opiniei curente;
12) Negru sau alb;
13) Vinovat prin asociere.
Toate acestea duc la crearea unui mesaj propagandistic extrem de eficient și care se strecoară în mințile oamenilor, otrăvindu-le.
2.3.3. Tipuri de propagandă
Există mai multe criterii de clasificare a propagandei. Unul dintre acestea se referă la sursa mesajului propagandistic:
ALBĂ – adevărata sursă a mesajului ce manifestă deschis;
GRI – nu oferă nici un indiciu despre sursă (necunoscută);
NEAGRĂ – materialul folosit este atribuit unei surse false.
Cristian Florin Popescu include la fiecare tip de propagandă o serie de domenii. Astfel, în cadrul propagandei albe găsim: EDUCAȚIA, RELAȚIILE PUBLICE CORECTE, PRESA DE PARTID (cu care se identifică), CAMPANIILE DE PRESĂ și DE RELAȚII PUBLICE (îndreptate spre binele public), DE PROPAGANDA FIDE ȘI MISIONARISMUL.
În cadrul propagandei negre autorul include ZVONUL, BALONUL DE ÎNCERCARE, IPOTEZA, PRESUPUNEREA, PRONOSTICUL – toate acestea în jurnalism, iar în plan retoric – SUGESTIA, METAFORA, ALUZIA, ÎNSINUAREA etc.
Propaganda neagră este considerată de Cristian Florin Popescu <<marea minciună>>. Se manifestă prin DEZINFORMARE, MANIPULARE, INTOXICARE, DIVERSIUNE. Efectele sale pot fi devastatoare dacă nu este dejucată.
În funcție de scopul pe care îl urmărește, propaganda poate fi:
DE COEZIUNE – are scopul de a întări sau a uni grupul asupra căreia este aplicată. Are ca obiective crearea unor relații bune între membrii grupului, încurajarea prieteniei cu alte grupuri, ridicarea moralului grupului, identificarea intereselor și promovarea cooperării.
DE DEZBINARE – încurajează autogonismul dintre grupurile și indivizii din grupul-țintă. De asemenea, favorizează discusiunea, subversiunea, panica și incită la dezertare, abandonare și capitulare.
De asemenea, o altă clasificare o găsim la Henri-Pierre Cathala, care definește trei tipuri de propagandă:
Cea exercitată cu ocazia întrunirilor de masă, a mitingurilor și marilor acțiuni audio-vizuale. Mulțimea este tratată ca un tot unitar, ceea ce permite antrenarea tuturor, inclusiv a ezitanților;
<<evanghelică>>, vehiculeată de preoți și misionari sau de colportorii de zvonuri tendențioase;
<<autopropoganda>>, se practică în grupuri restrânse unde fiecare participant este invitat să se exprime cu toată spontaneitatea.
Enumerând toate aceste tipuri de propagandă putem extrage o singură concluzie: indiferent de publicul-țintă asupra căruia acționează, și de mesajul transmis, toate acestea au un singur scop – atragerea adeziunii unui grup față de o cauză și determinarea unui comportament favorabil respectivei cauze.
2.4. Dezinformarea
2.4.1. Dezinformarea – armă psihologică
Încă din cele mai vechi timpuri comandanții militari au folosit dezinformarea pentru a obține un avantaj tactic asupra inamicului. În zilele noastre ea a devenit o armă întrebuințată nu numai în domeniul militar, dar și în cel politic și economic. Dezinformarea constituie, în cadrul acțiunilor psihologice, o armă ce necesită o mare abilitate în utilizarea ei pentru că poate genera neîncredere în cei care o folosesc.
Henri-Pierre Cathala definea noțiunea astfel: „Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenționat pentru a reuși <<manipularea>> perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăți, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar a le subjuga. Presupune disimularea surselor și scopurilor reale, precum și intenția de a face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendențioasă a realității. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată. Se înscrie în rândul acțiunilor psihologice subversive“.
L. Bitman consideră că: „dezinformarea constituie unul din aspectele măsurilor active și cuprinde <<scăparea>> organizați de informații false; propagandă neagră; acțiuni de influență desfășurate pentru slăbirea inamicului din interior”.
Vladimir Volkoff definește dezinformarea ca o „manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informații tratate cu mijloace deturnate“. De asemenea autorul deosebește dezinformarea, pe care o asociază propagandei negre, de propaganda albă și de publicitate. Propaganda albă folosește surse deschise, este cunoscut cel care o răspândește, ca și în cazul publicității, al cărei obiectiv însă este acela de a convinge publicul să achiziționeze un produs.
Dezinformarea se poate adresa, în funcție de numărul indivizilor unei singure persoane, unui grup sau unui public-țintă. Scopul său este ușor de determinat: schimbarea direcției de acțiune a persoanelor respective în felul în care dorește dezinformatorul.
Vladimir Volkoff asociază dezinformarea acțiunilor psihologice subversive, adică manipulării.
Autorul definește câteva moduri în care dezinformarea ar putea fi utilizată:
Discreditarea a tot ce merge bine în țara adversă;
Subminarea reputației conducătorilor;
Răspândirea discordiei și gâlcevii printre cetățenii țării adverse;
Ridiculizarea tradițiilor adversarului.
Această ultimă metodă este utilizată cu mare succes, mai ales în timp de pace, când un potențial adversar nu știe cine îi sunt inamicii și prietenii. Atacarea simbolurilor și valorilor pe care se bazează o națiune și un stat, distrugerea acestora și înlocuirea lor cu cele ale altei națiuni duc la pierderea integrității morale și a conștiinței naționale și în final la dezintegrarea țării.
2.4.2. Metodele dezinformării
Vladimir Volkoff stabilește 10 rețete prin care se pot compune informațiile tendențioase ce pot fi transmise publicului:
Dozajul savant cu jumătăți de adevăr și jumătăți de minciună;
Minciuna absolută, adesea eficace datorită enormității sale, poate seduce spiritele paradoxale;
Contraadevărul neverificat datorită lipsei de martori;
Minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează de a prezenta informația în contextul ei;
Valorificarea accesoriilor, a faptului întâmplător, în detrimentul esențialului, estompat în mod savant;
Amestecarea faptelor a opiniilor și persoanelor;
Reminiscențe false sau comparații nejustificate;
Minciuna înecată într-un noian de informații;
Citate aproximative sau trunchiate;
10) Aprecierile exprimate pe un ton angelic, dezinvolt sau inteligent.
La acestea mai pot fi adăugate încă trei:
Exagerarea apocaliptică a unui fapt;
Slăbirea adevărului prin persiflare sau prezentare sarcastică;
Etichetarea adversarului.
Toate aceste rețete de dezinformare pot fi concretizate mai ales în contextul în care mass-media ocupă un rol important în dezinformarea opiniei publice. Cunoașterea mecanismelor de funcționare a sistemului psihic al individului, precum și a celor care reglementează relațiile cu ceilalți semeni ai săi, poate duce la obținerea controlului asupra unei mase de oameni. De altfel, acesta este și scopul final al dezinformării.
Gheorghe Arădăvoaice stabilește ca procedee de dezinformare: zvonul, falsul, insinuarea, minciuna, amplificarea sau diminuarea voită a unui fapt. De asemenea, Vladimir Volkoff stabilește douăsprezece moduri de folosire eficientă a dezinformării în scopul de a schimba atitudinea opiniei publice și a o determina să acționeze în direcția propusă de manipulatori:
negarea faptelor;
inversarea faptelor;
amestecul între adevăr și minciună;
modificarea motivului;
modificarea circumstanțelor;
estomparea;
camuflajul;
interpretarea;
generalizarea;
ilustrarea;
părți inegale;
părți egale.
Dezinformarea se propagă nu numai în domeniul militar și politic, dar și în cultură, educație și chiar economie. Războiul economic reprezintă ultima bătălie, care este dată acum pe terenul invizibil al calculatoarelor și rețelelor electronice de comunicații. Este foarte simplu să-i oferi firmei concurente planurile tale de viitor, în care ai strecurat însă câteva cifre greșite. Victoria lui va însemna falimentul său, iar tu te vei putea bucura de profituri. Spionajul economic este terenul unde această armă este folosită cu precădere. De ce să prinzi un spion când îl poți determina pe cel care l-a trimis să se distrugă singur?
2.4.3. Tipuri de dezinformare
Am enumerat câteva tipuri de dezinformare: SUBINFORMAREA, SUPRAINFORMAREA, PARAINFORMAREA, PSEUDOINFORMAREA și ETICHETAREA. De asemenea, ne vom opri și asupra CENZURII ca formă de dezinformare folosită în publicistică.
SUBINFORMAREA este informarea insuficientă. Se poate ajunge la subinformare prin:
selectarea incorectă a evenimentelor ce vor fi transmise în buletinul de știri sau vor fi publicate în ziare;
politica editorială dusă de o instituție de presă;
text incomplet (indiferent din ce motive);
în cazul în care mass-media este controlată de putere, într-un stat totalitar (cenzură și propagandă).
SUPRAINFORMAREA – reprezintă abundența de informații în anumite subiecte, în dauna altora care sunt minimalizate, deși sunt importante.
PSEUDOINFORMAREA – se realizează prin obscurantism sau publicitate.
PARAINFORMAREA – informația valabilă este susținută de senzațional sau de personalizarea problemelor care nu se referă la persoane. Acest senzațional este folosit în relații publice, marketing politic (propagandă) și publicitate. Prin parainformare jurnalismul devine fie propagandă, fie publicitate.
ETICHETAREA – apropierea a doi termeni, compararea lor. Este folosită în mod incorect în presă, deformând realitatea și făcând comparații între două lucruri de necomparat. Există mai multe căi ale etichetării:
citatul trunchiat, din care dispar nuanțele;
nenuantarea inseamnă maniheism (semn de intolerantă);
se aseamănă cu prejudecata;
nesesizarea schimbărilor apărute în realitate;
absența spiritului critic al jurnalismului.
Cenzura joacă și ea un rol foarte important în procesul de dezinformare. Pentru a fi definită corect cenzura a fost împărțită în două categorii:
Cenzura directă sau negativă care vizează împiedicarea apariției informațiilor în mass-media. Acest lucru se realizează prin selecția și controlul materialelor ce vor fi publicate de către cenzori prin reținerea anumitor știri și informații: influența opiniei publice este însă greu de realizat în acest mod.
Cenzura indirectă sau pozitivă vizează direct influențarea opiniei publice. Printre acestea se numără, de exemplu, pregătirea materialelor fotografice de către militari și lansarea selectivă a unor informații false.
Cele două forme de cenzură se condiționează reciproc, pentru că, prin prescurtarea informației ca măsură a cenzurii directe se favorizează recepționarea de materiale video și audio care au fost pregătite dinainte, ca măsură a cenzurii indirecte. Această metodă a fost folosită cu succes nu numai în timpul conflictului din Golful Persic, dar și în operațiunile ONU din Haiti și Somalia.
Autorul concretizează câteva măsuri ale celor două tipuri de cenzură:
Măsuri ale cenzurii directe:
controlul și selectarea materialelor filmate, fotografiate sau audio;
interdicții, respectiv confiscarea materialelor realizate în anumite locuri;
temporizarea conștientă a transmiterii către redacțiile din țară a informațiilor de actualitate;
reducerea libertății de mișcare a jurnaliștilor, din motive de securitate;
reținerea de informații și știri.
Măsuri de cenzură indirectă:
punerea la dispoziție a unor materiale audiovizuale realizate profesional și în cantități suficiente de către militari, uneori jurnaliștii preiau aceste materiale fără a le verifica și prelucra;
conferințe de presă și informări militare, se poate realiza o <<regie>> a întrebărilor ce vor fi puse, fiind omise cele care ating punctele sensibile;
manipularea locurilor de filmare (sunt indicate anumite locuri – case distruse, adăposturi, tranșee cu soldați etc.);
redarea realității prin intermediul mass-media se realizează prin reducerea stereotipurilor;
personalizarea propriei tabere, adică difuzarea aspectelor favorabile responsabililor militari și politici;
punerea la dispoziție de elemente de interes uman pentru crearea reportajelor, întotdeauna militarii, misiunile și soarta lor vor prezenta interes.
În concluzie, se știe că în cadrul unei operațiuni militare este nevoie de păstrarea secretului. Manipularea opiniei publice, mai bine zis folosirea acțiunilor psihologice în cazul operațiunilor militare democratice, este justificată în acest sens. Măsurile de dezinformare (subinformare, cenzură etc.) sunt corecte dacă sunt date publicității după încheierea conflictului. De cele mai multe ori însă, armata uită să facă acest lucru.
Zvonul
Zvonurile constituie o deformare a realității. Este un alt tip de dezinformare, dar de care ne lovim în fiecare zi: poate fi întâmplătoare sau voită. Totuși, zvonul constituie baza de plecare în constituirea unei informații solide. Simpla afirmație: „Am auzit spunându-se despre X că a făcut ceva“ reprezintă pentru o persoană interesată un punct de plecare în aflarea unor date suplimentare. Zvonul poate fi real sau fals, spre deosebire de dezinformare care este un eufemism pentru minciună.
G.W.Allport și L.Postman definesc zvonul ca „un enunț legat de evenimente la zi, destinat a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gură în gură, în lipsa unor date care să ateste exactitatea lui“. În schimb W.Peterson și N.Gist consideră că zvonul este „o relatare sau explicație neverificată, care circulă din om în om și este legată de un obiect, un eveniment sau o problemă de interes public“. În timp ce circulă zvonul se depărtează de adevăr (dacă a existat vreunul), este amplificat și capătă chiar conotații de legendă și mit în unele cazuri.
Jean Noël Kapferer consideră că zvonul reprezintă „vocea grupului“, că mesajul său dezvăluie un secret, fiind foarte scump. Zvonul se înrudește cu bârfa, ponegrirea, cleveteala, povestea, legenda, vorbele spuse din gură în gură. Zvonul este desertul cu care ne delectăm zi de zi. Plăcerea de a ști secretele, chiar dacă nu sunt adevărate ale prietenilor, colegilor și vecinilor este mai mare decât păstrarea discreției. Zvonul nu înceracă să convingă că un lucru este adevărat, zvonul seduce auditoriul, îl transformă într-un confident nelegitim.
Autorul stabilește câteva caracteristici ale zvonului:
are o funcție distractivă, de întreținere a conversației;
are un interes trecător din partea publicului;
are o exagerare autodistructivă;
faptul cel mai mărunt constituie un indiciu, iar cel mai neînsemnat indiciu, o dovadă;
mulțimea favorizează apariția zvonurilor;
apare mai ales în situațiile de criză când comunicarea, transmiterea informațiilor este alterată;
completează știrile oficiale.
Gheorghe Arădăvoiace stabilește o clasificare a zvonurilor:
După sursă sunt zvonuri spontane și deliberate;
După conținutul mesajului sunt zvonuri optimiste (roz) și pesimiste (negre);
După mediul social în care circulă: zvonuri politice, culturale, financiare, militare, comerciale etc.;
După problematica de bază a conținutului: zvonuri despre sănătate, comploturi, alianțe etc.;
După durată: zvonuri de lungă durată, de durată medie, de scurtă durată, meteorice;
După efectele asupra publicului: zvonuri de dezbinare, de descurajare, defetiste, panicarde, de înfricoșare, încurajatoare, de provocare, de denigrare, de condamnare.
Zvonurile apar mai ales când personajul este o personalitate (politică, culturală etc.) Cu cât informațiile de la această persoană ajung mai greu la public, cu atât zvonurile vor circula mai intens pe seama sa. Zvonurile pot fi folosite ca armă sindicală, în gestionarea comunicării într-o organizație, dar și în denigrarea unui lider militar sau politic astfel încât auditoriul să-și piardă încrederea în el.
Zvonul este foarte eficient în desfășurarea acțiunilor psihologice pentru că este ieftin. Este nevoie ca un lider de opinie sau un ziarist să lanseze un zvon, care coroborat cu alte informații să creeze o imagine greșită asupra unui lider politic sau unui dictator. Zvonul poate fi folosit nu numai drept calomnie, dar și în testarea reacțiilor publicului (balon de încercare).
Împotriva zvonului se luptă foarte greu. Dezmințirea nu este niciodată suficientă, nu este o știre solidă, dezamorsează imaginarul și strică aura de mit din jurul unei persoane sau eveniment. Zvonul exploatează punctele vulnerabile iar cei ce încearcă să se scuze atrag și mai mult atenția asupra lor, dovedindu-și slăbiciunile.
Capitolul 3. OPERAȚIUNILE PSIHOLOGICE
3.1. Definiție. Tipuri de operațiuni psihologice
Operațiunile psihologice reprezintă aplicarea în practică a acțiunilor psihologice descrise în capitolul anterior. Primul strateg al războiului psihologic a fost Sun Tzu acum mai bine de 2 000 de ani „a lupta și a câștiga bătălii nu reprezintă calitatea supremă, căci aceasta constă în a câștiga bătăliile fără luptă“.
Multă lume are o părere nu foarte bună despre operațiunile psihologice, considerând că abordează o temă obscură, sinistră, legată de spălarea creierelor și că sunt subordonate acțiunilor de manipulare. O operațiune psihologică prezintă însă mai multe fațete și nu se limitează numai la slăbirea moralului populației de pe teritoriul advers, ci și să câștige adeziunea opiniei publice.
Există trei tipuri de operațiuni psihologice care pot fi executate:
OPERAȚII PSIHOLOGICE STRATEGICE: sunt activități care trebuie planificate și executate din timp de pace asupra unor obiective civile și militare, din propria țară sau din țările recunoscute ca agresoare, potențial agresoare sau neutre. Acest tip de activități trebuie să fie planificate și coordonate la nivel ministerial, fiind necesară aprobarea guvernului, mai ales dacă sunt îndreptate împotriva auditoriului obiectiv din afara granițelor țării;
OPERAȚII PSIHOLOGICE DE PE CÂMPUL DE LUPTĂ: sunt activități planificate de la eșalonul operativ la cel tactic, îndreptate împotriva unui obiectiv reprezentat de militarii inamici și de civilii aflați sub controlul acestora. Planificarea se poate face din timp de pace. Activitățile respective încep după declanșarea ostilităților și sunt încă componentă a operațiilor. Ele sprijină realizarea obiectivului militar desemnat șefului eșalonului respectiv.
OPERAȚIILE DE CONSOLIDARE PSIHOLOGICĂ: sunt activități a căror responsabilitate în ceea ce privește planificarea și executarea nu se poate delimita a priori în mod atât de clar precum în cazurile anterioare, întrucât se exercită asupra populației civile din zonele aflate sub control propriu.
3.2. Mijloacele utilizate în operațiunile psihologice
Mijloacele pentru operații psihologice sunt cele utilizate în scopul stabilirii comunicării cu un public-țintă. Ele înlocuiesc comunicarea interpersonală, fiind de fapt mijloace de comunicare în masă, folosite într-un scop bine stabilit. Auditoriul are toate caracteristicile publicului mass-media: anonim, eterogen și dispus pe o suprafață întinsă. Aceste mijloace sunt clasificate astfel:
mijloace vizuale –presa scrisă, desene, afișe, rețeaua Internet etc;
mijloace sonore – cuvântul vorbit, muzică, efecte speciale, emisiuni radio;
mijloacele audiovizuale – cinematograf (filme, desene animate), televiziune.
3.2.1.Mijloacele vizuale
Foile volante, în general de dimensiuni reduse, cam un sfert dintr-o coală de hârtie A4, conțin un mesaj tipărit pe ambele fețe (text, grafică sau ambele) și ajung la auditoriul-țintă prin diverse procedee. Trebuie să se țină seama de o mulțime de chestiuni tehnice atunci când se realizează dispunerea elementelor de text și de grafică pe foaie. Aceste foi volante sunt utile în oricare moment al conflictului și pot fi distribuite atât populației civile cât și militarilor aflați în linia întâi.
Un tip special de foaie volantă este biletul de liberă trecere, creat pentru prima dată în Primul Război Mondial, ce garantează tratamentul corect al celui care își manifestă dorința de a se preda. Acest bilet este de dimensiuni reduse pentru a putea fi ascuns, pentru că un soldat prins cu astfel de foi ar putea fi acuzat de propagandă în favoarea inamicului sau de trădare și chiar împușcat. Textul de pe foaie trebuie să conțină indicații clare pentru soldații inamici și mai ales trebuie scris în limba acestora, folosind chiar elemente specifice de argou.
Aceste foi volante pot fi difuzate la sol de patrule de luptă în adâncime, de unități obișnuite, cu ajutorul unor proiectile de artilerie sau pur și simplu cu mâna. Pot fi difuzate și din aer, cu avioane și elicoptere ori pe apă cum s-a procedat în Kuweit. Criteriile de alegere a mijlocului de lansare sunt condițiile meteo și situația tactică de pe câmpul de luptă.
Principalele avantaje ale folosirii foilor volante sunt:
Costul redus;
Procesul de producție simplu;
Persistența mesajului (durează până la distrugerea fizică);
Se poate transmite din mână în mână;
Selectivitatea auditoriului-obiectiv (poate fi un obiectiv specific).
Dezavantajele ar fi:
Viteza de difuzare redusă (nu au caracterul imediat al transmisiunilor radio sau de televiziune);
Distribuire lentă;
Cultura auditoriului (în caz de analfabetism este greu să se transmită idei complexe prin material tipărit);
Neutralizarea materialului tipărit prin pedepsirea celor ce sunt prinși cu aceste foi.
Un alt tip de materiale sunt posterele sau afișele, care sunt materiale tipărite pe o singură față, așezate într-un loc fix, auditoriul putând fi orice persoană care trece pe lângă ele și le citește. Este bine ca posterele respective să conțină mesaje scurte și să aibă o prezentare grafică deosebită, ușor de reținut. Pot avea format mare sau chiar mic (autocolante). Textul tipărit pe ele poate avea caracteristicile unui slogan: scurt, ușor de memorat și semnificativ.
Alte materiale utilizate în operațiunile psihologice sunt:
Rețeaua Internet (dezavantajul este că auditoriul trebuie să fie conectat la ea);
Broșuri;
Periodice și reviste;
Fotografii de mari dimensiuni;
Grafică murală sau compoziții de mari dimensiuni;
Periodice murale – afișe cu format de ziar.
3.2.2. Mijloace sonore
Unul dintre cele mai folosite mijloace este difuzorul. A fost utilizat pentru întâia dată în Primul Război Mondial. Mesajele trebuie să fie scurte, să nu depășească 20 de secunde, altfel ele ar fi neutralizate. Pur și simplu nimeni nu ar fi atent la un mesaj prea lung. Cel care citește mesajul către public trebuie să aibă o exprimare clară, coerentă, cuvintele să fie pronunțate corect. Textul să fie convingător, să aibă fluiditate și să folosească termeni locali. Traducerea să fie cât mai adecvată, ca publicul să înțeleagă mesajul.
În afară de mesaje pot fi emise și muzică și efecte sonore speciale. Procedeu utilizat în Vietnam, când navele americane care patrulau pe râurile din zonă difuzau rock-and-roll. Muzica nu urmărea numai să-i enerveze pe vietamezi, dar avea și un efect moralizator pentru soldații americani. Metoda a mai fost folosită și în Panama, în 1989, când generalul Noriega a fost îndepărtat de la putere de către armata americană. Refugiat în ambasada Vaticanului, președintele a fost în cele din urmă predat de membrii acesteia, speriați de mesajele în care erau acuzați că apără un traficant de droguri și abrutizați de muzica heavy-metal difuzată de americani.
Avantaje ale utilizării acestor mijloace:
selectivitatea (raze scurtă de acțiune face posibilă dirijarea spre obiective mici, bine identificate);
atractivitatea (permite stabilirea intimității cu auditoriul);
mobilitatea (difuzoarele pot fi portative ori montate pe autovehicule);
rapiditatea (mesajul oral poate fi pregătit repede).
Dezavantaje:
raza scurtă de acțiune (aproximativ 2 km), condiționat de vegetație și relief, de condițiile meteo etc.;
vulnerabilitatea (poate fi ușor distrus);
persistență redusă (mesajele pot fi uitate sau distorsionate).
Un alt mijloc des utilizat este radioul. Se folosește cu grija de a anunța orele de emisie; programele se pot repeta de mai multe ori pe zi ca mesajelor să li se acorde o mai mare credibilitate. Crainicii trebuie selecționați atent pentru că pot deveni figuri publice, atractive pentru public. Tonul vocii are o mare importanță. Uneori, auditoriul dă mai mult credit unui orator care ridică tonul, aducând acuzații, decât unuia care prezintă argumente solide, dar cu o voce calmă.
Avantajele utilizării radioului:
rapiditatea (programul poate fi pregătit în scurt timp, în funcție de schimbările politice sau sociale);
raza mare de acțiune;
este indicat mai ales în cazul analfabeților;
cuvântul vorbit are un mare impact emoțional.
Dezavantaje:
poate fi ușor localizat și bruiat;
are limite impuse de relief și de condițiile meteorologice;
viața scurtă a mesajelor;
competiția cu posturile de radio ale inamicului;
existența aparatelor de recepție, care poate fi controlată.
3.2.3. Mijloacele audio vizuale
Televiziunea este unul dintre cele mai influente mijloace. Combină atât imaginile cât și sunetul, oferind o multitudine de senzații, mai ales în condițiile de stres oferite de o situație conflictuală. Orice individ este capabil să asimileze mesajul transmis, indiferent de nivelul său de educație și de cultură. Acesta este, de altfel, un avantaj al televiziunii. Un altul ar fi rapiditatea transmiterii mesajului. Legăturile prin satelit oferă azi o bună receptare, chiar și în zonele unde acest tip de media lipsește.
Dezavantaje:
auditoriul trebuie să posede echipamentul de recepție (în țările sărace acest lucru nu este posibil întotdeauna);
costul foarte mare al echipamentului de transmisie;
complexitatea tehnică a acestui echipament.
Totuși, pot fi folosite instalații civile existente, nemaifiind necesară decât întreținerea și apărarea lor.
Filmul este un mijloc cu o mare popularitate, mai ales în zonele unde nu există televiziune și este privit ca o chestiune de noutate (în țările subdezvoltate). Filmul are avantajul credibilității, mai ales pentru un public lipsit de viziune critică, neexperimentat, care tinde să absoarbă mesajul fără a-l filtra prin prisma gândirii. Nu este necesar ca publicul să fie cult; mesajul poate fi transmis și prin desene animate. Publicul se poate identifica cu actorii și evenimentele din filme.
Un dezavantaj ar fi faptul că oamenii trebuie atrași în sala de proiecție, trebuie incitați cu privire la subiectul filmului și apoi așteptările lor împlinite într-o mare măsură. Un alt inconvenient este timpul, pentru că realizarea unui film este un proces lent; accelerarea acestui proces ar duce la pierderea calității. De asemenea, este foarte scump. Cenzura are și ea un cuvânt hotărâtor pentru că părțile esențiale, care conțin mesajul propagandistic, ar putea fi îndepărtate.
3.3. Funcții și misiuni
Funcțiile și misiunile principale ale personalului care execută operațiile psihologice sunt minuțios pregătite și îndeplinite. Acestea sunt următoarele:
Culegerea de informații pentru operațiunile psihologice.
Propagarea tactică.
c) Comunicarea față în față.
d) Controlul mulțimilor.
e) Riposta gradată.
f) Sprijinirea acțiunilor de ducere în eroare.
3.4. Termeni utilizați în desfășurarea operațiunilor psihologice
Trebuie definiți o serie de termeni folosiți în descrierea acestor operațiuni. Acești termeni sunt utilizați mai ales de GRUPUL 4 de ACȚIUNI PSIHOLOGICE din cadrul trupelor de uscat americane. Membrii acestui grup au participat la acțiuni majore cum ar fi: „cauză dreaptă“ în Panama, „Scutul deșertului“ și „Furtună în deșert“ din Golful Persic:
ECHIPA DE ACȚIUNI PSIHOLOGICE formată din trei miliatri conduși de un sergent, având un autovehicul și o stație de radio și amplificare. Aceștia acționează la nivel de batalion.
ELEMENTUL DE ACȚIUNI PSIHOLOGICE format din cinci militari conduși de un ofițer, cu un autovehicul și stații radio de mare putere. De asemenea, mai are un specialist în comunicații, dotat cu echipament de legătură prin satelit. Acționează la nivel de divizie.
GRUPUL DE ACȚIUNI PSIHOLOGICE care răspunde de elaborarea planului companiei de acțiuni psihologice pentru o operație și de difuzarea sau executarea producțiilor și acțiunilor de sprijin. Acționază la nivel de teatru de acțiuni sau de armată.
OBIECTIVUL ACȚIUNILOR PSIHOLOGICE este formularea unui răspuns măsurabil care să reflecte atitudinea dorită sau schimbarea comportamentului țintei vizate.
PROGRAMUL ACȚIUNILOR PSIHOLOGICE este o prezentare secvențială a seriilor de acțiuni sau producții ce vor fi realizate.
TEMA reprezintă subiectul, pretextul sau linia de convingere folosită pentru realizarea obiectivului psihologic.
AUDITORIUL VIZAT se referă la un individ sau un grup ce urmează a fi influențat sau atacat prin mijloace ale acțiunilor psihologice.
Astfel, OPERAȚIUNILE PSIHOLOGICE (PSYCHOLOGICAL OPERATIONS – PSYOPS) sunt incluse într-un ansamblu ce cuprinde operații de securitate, de război electronic, de distrugere fizică a sistemelor de informații și de comandă a adversarului și de inducere în eroare. În doctrina militară a armatei Statelor Unite operațiunile psihologice intră în categoria operațiilor ofensive de contrainformații.
Arta conceperii operațiilor psihologice constă în planificarea cât mai minuțioasă a acestora și în elaborarea mesajelor. În funcție de obiectivele politice și militare, mesajul trebuie să fie transmis la momentul oportun. Conceperea textelor este minuțioasă, evitându-se erorile de argumentare. De asemenea, media aleasă pentru transmiterea materialului trebuie să aibă un public cât mai mare într-o anumită zonă sau țară, astfel încât impactul să fie extrem de puternic.
3.5. Operațiunile psihologice în timpul războiului din Golful Persic
În timpul conflictului între Irak și Kuweit forțele americane au beneficiat de sprijinul specialiștilor în acțiuni psihologice. Acestea au fost organizate în GRUPAREA TACTICĂ DE OPERAȚII PSIHOLOGICE, care a acționat în operația „Furtună în deșert“.
3.5.1. Organizarea, misiunea și obiectivele
Gruparea tactică PSYOPS era compusă dintr-o jumătate a Grupului 193 Operații Speciale din forțele aeriene americane, care punea la dispoziție avioanele EC-130 HERCULES pentru difuzarea din aer a foilor volante ce conțineau texte propagandistice, și din elemente ale Grupului 4 PSYOPS care includeau:
Batalionul 8 PSYOPS Regional, dislocat în est;
Batalionul 9 PSYOPS Tactic;
Batalionul 6 PSYOPS Tactic în sprijinul Grupului 7 Armată;
Batalionul de difuzare a propagandei (PDB), înzestrat cu tipografie și mijloace de comunicare;
elemente tactice de sprijin (PSE) din infanteria marină, cu echipament de amplificare;
Batalionul 13 cu componente de rezervă.
Existau trei niveluri de decizie asupra operațiunilor desfășurate în zonă:
Nivelul strategic:
Washington-ul și vicesecretarul de politică de apărare;
Consiliul Național de Securitate;
Comitetul de Coordonare și Diplomație Publică.
Nivelul operațional: comandanții saudiți și americani de rangul cel mai înalt;
Nivelul tactic: comandanții forțelor terestre.
Misiunea ordonată Grupării Tactice PSYOPS era triplă:
în faza întâi – era de a arăta intențiile SUA de a consolida sprijinul internațional, de a decuraja un posibil sprijin regional în favoarea Irak-ului, de a descuraja ostilitățile și de a promova interoperabilitatea multinațională;
în faze a doua – era de a întări eforturile defensive americane și aliate precum și a descuraja Irak-ul în continuarea ostilităților;
în faza a treia – era de a sprijini operațiile ofensive și de a menține un climat de acceptare a operației și sprijinului aliat.
Obiectivele grupului PSYOPS erau:
obținerea și consolidarea, după caz, a sprijinului operațiilor americane;
înspăimântarea forțelor irakiene;
provocarea, în rândurile irakienilor a discordiei, alienării, confruntării, neîncrederii, dezertării și predării la inamic;
crearea de îndoieli și fisuri între liderii irakieni;
întărirea încrederii și determinarea rezistenței statelor aliate în vederea suportării agresiunii;
difuzarea unei imagini a SUA ca forță de descurajare credibilă și foarte capabilă.
3.5.2. Propaganda americană
Intervenția trupelor americane a mai fost legitimată de un eveniment larg mediatizat în presa internațională. Când forțele armatei irakiene au invadat Kuweitul în 1990, soldații lui SADDAM HUSSEIN au fost acuzați că au tăiat tuburile de oxigen ce alimentau incubatoarele pentru copiii născuți prematur. Studenta kuweitiană NAYRAH povestește cum 22 de copii au fost lăsați să moară într-o maternitate. Opinia publică a fost șocată de această atrocitate. Povestea a fost amintită de mai multe ori în discursurile președintelui american GEORGE BUSH, precum și în rapoartele AMNESTY INTERNATIONAL.
Cercetările făcute de un documentarist canadian NEIL DOHERTY și publicate în revista americană “Harper’s”, au evidențiat faptul că firma de relații publice HILL&KNOWLTON din Statele Unite a primit 10 milioane de dolari de la asociația “Citizens for a free Kuweit”(compusă din membrii ai guvernului kuweitian și funcționari ai administrației americane) pentru a înscena această poveste. Studenta NAYRAH era de fapt, fiica ambasadorului kuweitian din SUA, NASIR AL – SABAH. Tot ceea ce povestise era numai o invenție.8
În continuare vor fi prezentate mijloacele folosite de echipele de operațiuni psihologice americane precum și conținutul mesajelor pe care le transmiteau soldaților irakieni.
Foile volante. În mesajele pe care le conțineu acest foi se regăseau teme principale cum ar fi: inutilitatea rezistenței, dezertarea, dezonoarea, inevitabilitatea înfrângerii, abandonarea echipamentului și a materialelor de luptă precum și culpabilizarea războiului început de Saddam Hussein.
În urma unei investigații efectuată de Batalionul 13, 98% din prizonierii irakieni interogați au recunoscut că au citit foile respective; 88% au crezut mesajul, iar 70% au declarat că textele și imaginile de pe manifeste le-au schimbat decizia de a lupta și s-au predat trupelor americane. Dar trebuie menționat că în urmă cu câteva luni acești soldați luptau încă împotriva Iranului într-un război sângeros. Acum se aflau în fața uneia dintre cele mai puternice și bine dotate armate din lume conduși de un lider a cărui megalomanie îi influența deciziile militare și bineînțeles, eficiența acestor hotărâri. Astfel, mii de soldați având aceste bilete s-au predat forțelor coaliției, în ciuda ordinelor din armata irakiană conform cărora cei care erau surprinși cu ele erau omorâți.
Datorită acestui fapt planificatorii operațiunilor psihologice ale forțelor aliate au găsit modalitatea de a oferi soldaților posibilitatea „justificării“ prezenței foilor volante asupra lor. În acest sens au creat și difuzat șase tipuri de materiale având pe o față imaginea bancnotei de 25 de dinari și pe verso diferite texte care îndemnau la abandonarea luptei și modul în care să procedeze ca să se predea.Permisele de libere trecere prezentate cuprindeau texte de felul următor:
Analiza acestui bilet evidențiază următoarele chestiuni:
auditoriul (publicul-țintă) este format din soldații și ofițerii irakieni;
obiectivul constă în incitarea predării la inamic;
linia de persuasiune constă în convingerea că aceasta este soluția cea mai bună;
tema companiei era pericolul de a-și pierde viața dacă nu acționează adecvat;
propaganda era de dezbinare (ca scop), albă (în ceea ce privește sursa) și vizuală (datorită mijlocului folosit);
tehnica folosită era insinuarea.
Au fost evitate referirile la „sex“ și pornografie în conținutul mesajelor pentru a nu afecta tradițiile arabe.
S-a utilizat în special forma grafică sau grafică plus text datorită procentului mare de analfabeți din armata irakiană. S-au difuzat aceste materiale mai ales în zona de sud-est a Kuweit-ului unde se știa că ponderea recruților era mai mare.
Una din foile volante cele mai cunoscute a fost cea în care apărea un avion B-52. În limba arabă erau prezentat ora și data la care următorul val de bombardiere B-52 urma să zboare deasupra zonei respective. Avioanele au respectat orele anunțate. Datorită acestui fapt foile au căpătat o credibilitate foarte mare și mulți soldați irakieni s-au predat nemaiașteptând următorul bombardament.
Foile volante au fost răspândite printr-o varietate de metode: din aer, cu avioanele B-52 și F-18 Hornet care au lansat bombe speciale M129E pentru manifeste; cu proiectile de calibru 155 mm; cu sticle de plastic lansate pe mare și din baloane. În perioada 30.12.1990 – 28.02.1991 au fost difuzate peste 29.000.000 de foi volante al căror impact a fost deosebit. Aproape toți soldații irakieni care s-au predat aveau astfel de foi asupra lor.
De asemenea, materialele răspândite în zona de conflict au evidențiat principii interdisciplinare și metodologii complexe de elaborare:
cunoașterea detaliată a obiectivului de influențat (efective, necesități, obiceiuri, prejudecăți, limba vorbită, reacții și mecanisme sociale și de grup etc.);
accesibilitatea și claritatea mesajului;
atractivitatea (culori vii, desene expresive);
coeficient suficient de credibilitate;
alegerea celor mai favorabile momente de utilizare;
formularea concluziei: „Ceea ce este simplu este bun.”
Conținutul mesajului a fost umanitar. Au fost evitate amenințările, conținutul foilor vizând necesitățile fizice de bază (foamea, instinctul de conservare, nevoia de a se ști în siguranță), îndemnuri de a abandona tehnica din pozițiile de luptă, precum și mesaje cuprinzând îngrijorarea pentru cei rămași acasă.
Radioul. Emisiunile radio au fost create și transmise de posturile: „Vocea Golfului“, „Vocea Irakului Liber” și „Radio Irakul Liber” care aparținea Grupului 4 PSYOPS și erau controlate indirect de CIA. Emisiunile erau transmise de stații fixe din Arabia Saudită și Turcia, precum și din avioane EC-130 Hercules ale forțelor aeriene americane.
Programul cuprindea emisiuni zilnice între orele 06.00 – 23.00, pe frecvențele AM și FM, de știri de război, muzică arabă, citate din Coran, mesaje regulate de predare, promisiuni privind furnizarea de alimente, apă și tratament bun, avertismente etc. Pste 80% din prizonierii irakieni au declarat că ascultaseră emisiunile respective. De asemenea, postul de radio „Vocea Americii” și-a dublat emisiunile în limba arabă, ajungând la aproape 15 ore pe zi. O campanie de propagandă albă extrem de puternică a fost difuzată de BBC WORLD SERVICE.
Difuzoarele. Acțiunile în care au fost folosite difuzoare au fost încununate de succes. De exemplu, au fost simulate mișcări de armament greu – această acțiune urmărind descoperirea pozițiilor irakiene de artilerie. De asemenea, un batalion irakian s-a predat unui elicopter american de unde o echipă PSYOPS transmitea mesajul „Moartea vine de sus“. Forțele aeriene americane erau recunoscute pentru precizia și puterea de foc de care dispuneau. Motto-ul folosit de piloții de pe elicoperele APACHE AH-64 era: „WE KNOW WHERE YOU ARE!“ (Știm unde te afli!).
3.5.3. Propaganda irakiană
Televiziunea. Președintele irakian Saddam Hussein a încercat prin intermediul televiziunii să influențeze opinia publică. Prezentând distrugerea unor obiective civile ca fiind făcută în mod intenționat de către aviația americană Saddam a sperat să provoace un curent favorabil Irak-ului. Alte campanii de propagandă incluse în operațiile psihologice irakiene sperau să-i convingă pe membrii coaliției că Saddam ar dezlănțui hoarde de teroriști în Occident și în special în SUA, că soldații americani ar muri pentru ca marile companii petroliere să câștige (lucru adevărat în fond). Totuși, aceste operațiuni s-au soldat cu un eșec, pe de o parte că nu au fost crezute, iar pe de altă parte datorită succeselor înregistrate de aliați pe câmpul de luptă.
Radioul. Postul de radio „Irak-ul Liber“ emitea programul „Baghdad Betty“ care transmitea mesaje propagandistice soldaților americani. De exemplu, într-o emisiune, crainicii irakieni au sugerat că prietenele soldaților americani întrețineau relații intime cu personajul de desene animate Bart Simpson, lucru care nu a făcut decât să stârnască râsul celor care ascultau programul. De asemenea, irakienii au mai utilizat posturile de radio „Sfânta Mecca”(radio pirat îndreptat împotriva saudiților), „Vocea Irakiană a Păcii”(orientat asupra trupelor americane), „Mama tuturor bătăliilor”( înlocuitorul radioului kuweitian).
Rachetele SCUD. Aceste rachete s-au dovedit o armă psihologică eficientă. Deși nu erau foarte precise, încărcătura lor nucleară, chimică sau biologică ar fi provocat pagube umane și materiale însemnate. De aceea, forțele americane au desemnat ca principale obiective de distrus rachetele SCUD. Exista temerea că populația Israel-ului, al cărui teritoriu fusese atact de aceste rachete, ar putea fi afectată, așa cum s-a întâmplat cu kurzii din nordul Irak-ului, asupra cărora au fost folosite gaze toxice și agenți biologici.
3.6. Operații psihologice în Haiti
Operațiuna UPHOLD DEMOCRACY (“Susținerea Democrației”) din Haiti s-a alăturat altor acțiuni similare desfășurate de forțele ONU:
PROVIDE CONFORT (“Asigurarea Confortului”) în sprijinul poporului kurd;
RESTORE HOPE (“Restaurarea Speranței”) din Somalia;
PROVIDE PROMISE (“Asigurarea Promisiunii”) din Bosnia-Herțegovina.
3.6.1. Prezentarea crizei
La 16 decembrie 1990 era ales în Haiti primul președinte democratic în persoana lui JEAN-BERTRAND ARISTIDE. Entuziasmul popular inițial nu a durat prea mult, la 30 septembrie 1991 președintele fiind răsturnat de o juntă militară condusă de generalul CEDRAS.Acest lucru s-a petrecut pe fondul deteriorării situației economice,sociale și politice din țară. Aristide s-a refugiat în SUA, fiind de fapt “recuperat” de o echipă SEAL din trupele speciale americane, care i-a salvat viața.
Oprațiunea UPHOLD DEMOCRACY a fost declanșată abia la 19 septembrie 1994, sub comandă americană de către ONU. Au participat aproximativ 20.000 de militari. Între 10 și 13 octombrie membrii juntei militare s-au retras, ca la 15 octombrie JEAN-BERTRAND ARISTIDE să-și reintre în drepturi. Însă confruntarea psihologică a fost cea care a readus democrația în Haiti.
3.6.2. Echipa și strategia
Pentru a avea o operațiune fără vărsare de sânge, administrația Clinton a organizat Grupul de Lucru Operațiuni Psihologice care urma să definitiveze strategia și tacticile de luptă psihologică. Cei care făceau parte din acest grup nu se deosebeau prea mult de specialiștii în publicitate care alcătuiesc reclame, ale căror mesaje urmăresc câștigarea publicului. Motto-ul lor este edificator: „WIN THE MIND, WIN THE DAY!“ (“Câștigă-i mintea și câștigi!”).
Grupul de Lucru Operațiuni Psihologic era format din specialiști ai Grupului 4 de Operațiuni Psihologice de la Fort Bragg, însumând un număr de 230 de oameni, dintre care 14 erau lingviști cu specializare în limba creolă.
Primul pas a fost analizarea informațiilor culese în prealabil din zona respectivă, din surse deschise și agenți. Această muncă a revenit specialiștilor din Grupul 4 Oprațiuni Psihologice. Ei au împărțit populația din Haiti în 20 de grupuri-țintă, fiecare grup fiind caracterizat de anumite elemente, particularități, ce urmau să fie importante în elaborarea mesajelor de influențare.
Acțiunile psihologice au cunoscut o mare diversitate și au constat în:
organizarea și desfășurarea unei foarte puternice campanii de propagandă;
derularea unor programe de asistență umanitară;
dezarmarea populației civile ce deținea ilegal armament și muniție;
promovarea și susținerea unor mitinguri și demonstrații „pro-Aristide“ și „pro-americane“.
Campania de propagandă a avut un impact deosebit asupra populației, S-a pus un accent foarte mare pe anumite chstiuni:
justificarea intervenției și prezenței americanilor în Haiti;
necesitatea reinstalării vieții democratice, a guvernului legitim și revenirea la putere a președintelui Aristide;
evitarea conflictelor și a confruntărilor între susținătorii celor două tabere și inutilitatea actelor revanșarde din partea celor reprimați de regimul militar;
nevoia de restabilire a ordinii civile și de reducere a stărilor de tensiune.
Atunci când au conceput campania de propagandă, specialiștii americani au trebuit să țină cont de anumite caracteristici ale mediului în care urmau să acționeze. Este important de reținut că nici o operațiune psihologică nu seamănă cu alta, fiecare abordare a unei crize pornind de la zero. Dacă principiile acțiunilor psihologice rămân aceleași, zona, populația și contextul conflictului diferă radical de la o situație la alta. În criza din Haiti specialiștii PSYOPS au urmărit niște obiective psihologice clare:
legitimarea prezenței americane în țară;
îmbunătățirea permanentă a imaginii trupelor americane;
descurajarea emigrării haitienilor spre SUA și încurajarea celor care emigraseră deja să se întoarcă în Haiti;
familiarizarea cetățenilor haitieni cu teoriile și conceptele de bază ale democrației;
asigurarea înțelegerii de către haitieni a faptului că autoritățile americane sunt cu adevărat preocupate de problemele populației;
atragerea celor nehotărâți, din punct de vedere politic, în tabăra susținătorilor lui Aristide;
reinstalarea speranței haitienilor într-un viitor mai bun;
formarea și susținerea încrederii haitienilor în Forța Publică Interimară de Securitate, organism ce a luat loc fostelor organe de poliție;
combaterea zvonurilor și a campaniei de dezinformare a regimului militar.
3.6.3. Mijloacele de transmitere a campaniei psihologice
3.6.3.1. Radioul și televiziunea
Echipa de specialiști i-a pus la dispoziție președintelui Aristide un studiou în care acesta să-și înregistreze discursurile pentru emisiunile zilnice. Pentru a evita tonul acuzator și declarațiile incendiare pe care Aristide le-ar fi făcut, americanii l-au instruit pe președintele haitian, astfel încât discursurile sale au fost pregătite de specialiștii în operațiuni psihologice. Discursul său a fost unul pacifist, de reconciliere. Au fost evitate referirile la eventualele răzbunări politice.
Emisiunile au fost transmise cu ajutorul unui avion EC-130 HERCULES, denumit COMMANDO SOLO, dotat cu echipamente sofisticate. Stația aeriană emitea zilnic între orele 04.00 – 08.00 și 18.30 – 22.00, pentru că localnicii obișnuiau să doarmă în timpul zilei din cauza temperaturii ridicate. Programele începeau întotdeauna cu imaginea „corbului pe cracă“, mascota partidului lui Aristide.
Cu o săptămână înainte de declanșarea intervenției, COMMANDO SOLO a început să transmită emisiuni special pentru militarii haitieni. Aceștia erau îndemnați să se supună comandanților lor, să respecte disciplina militară și să împiedice distribuirea de armament civililor. PENTAGON-ul încerca să evite posibilitatea unei noi lovituri de stat, dată de o altă grupare militară.
Ținând cont de faptul că o mare parte a populației de pe insulă are un standard de viață sub limita sărăciei, echipa PSYOPS a decis să parașuteze containere cu mii de radiotranzistoare, pentru ca aproape toată lumea să asculte emisiunile transmise de COMMANDO SOLO. Pe durata operațiunii au funcționat un post de televiziune și două de radio (RADIO DEMOCRAȚIAși RADIO AM 940).
3.6.3.2. Foile volante
O mare atenție a fost acordată conceperii foilor volante care transmiteau mesaje în favoarea președintelui Aristide. Manifestele au fost tipărite în roșu și albastru, culorile drapelului național haitian. Culoarea portocalie a fost evitată, fiind specifică obictivelor militare, care nu prea erau foarte populare în acel moment în Haiti. Mesajele tipărite erau simple, ușor de înțeles ținând cont de gradul scăzut de alfabetizare din țară.
Pe un alt manifest era imprimată pe o parte fotografia președintelui Aristide, zâmbitor și cu brațele întinse, în semn de întâmpinare. Pe cealaltă parte avea textul: „Soarele democrației, lumina justiției, căldura reconcilierii odată cu întoarcerea președintelui Aristide“. S-a ținut seama și de înțelesurile multiple pe care le au cuvintele în limba creolă: „lumină“ înseamnă și „arsură“, iar „justiție“ semnifică și „pedeapsă“. Conceperea mesajelor a avut o importanță foarte mare. S-a dorit să se sugereze că întoarcerea lui Aristide va însemna o epocă a reconcilierii, a păcii și democrației. Vendeta politică va fi înlocuită de justiție. Dacă nu ar fi fost subliniat acest mesaj s-ar fi putut întâmpla ca susținătorii generalului Cedras să fi opus o rezistență armată sângeroasă în momentul debarcării trupelor ONU.
În zilele de 12 – 13 septembrie 1994, aparate de zbor MC-130 COMBAT TALON ale Forțelor Aeriene au aruncat peste localitățile din Haiti sute de mii de manifeste. Pentru a asigura o dispersie cât mai mare a foilor, piloții au aplicat formule matematice complexe în funcție de altitudine, viteza și direcția vântului, precum și aerodinamica manifestelor.
3.6.3.3. Presa scrisă
Pentru a-l convinge pe generalul Cedras că trupele americane chiar intenționează să invadeze insula, Casa Albă a aprobat o „scurgere“ în mass-media a numeroase informații despre planurile de război și mișcările forțelor de intervenție. Datele au fost atât de numeroase, amănunțite și de reale încât autorităților americane le-a fost frică să nu fi spus prea mult, astfel încât Bill Clinton a ordonat oprirea acțiunilor de informare a presei. De asemenea, campania de informare/dezinformare a fost extinsă prin tipărirea ziarului de limbă creolă „SAK'PASE“.
Printre mesajele transmise se regăseau teme de influențare adecvate scopurilor și obiectivelor urmărite:
stoparea emigrării haitienilor punându-se accent pe insecuritatea bărcilor folosite, pericolele mării, riscul pierderii vieții;
necesitatea și avantajele democrației, cu sublinierea unor concepte ca: guvernarea poporului de către popor, pentru popor etc.;
respectarea drepturilor omului, inclusiv de către noua poliție haitiană, ai căror membrii au fost instruiți în acest sens;
efectele dezastruase ale dictaturii militare în plan economic, politic, cultural și social;
inutilitatea și caracterul nociv asupra restaurării vieții democratice, și chiar asupra imaginii președintelui Aristide, a actelor de răzbunare comise împotriva partizanilor juntei militare.
Presa scrisă din Statele Unite și-a făcut datoria, aceea de a sensibiliza opinia publică americană în legătură cu criza din Haiti. Astfel, intervenția trupelor americane nu era numai legitimă, dar beneficia și de o puternică susținere morală din partea celor de acasă.
3.6.3.4. Campania dusă de CIA
Serviciul de informații externe al SUA și-a adus și el contribuția la succesul operațiunii lansând o campanie de dezinformare înțesată de zvonuri, calomnii și acuzații la adresa generalului Cedras și a apropiaților săi, campanie care avea ca scop discreditarea acestora.
CIA a avut grijă să-și scoată din minți adversarii. Apeluri telefonice anonime îi amenințau pe militarii haitieni, adesea în miez de noapte, că zilele regimului sunt pe sfârșite. Mesaje similare au fost transmise prin fax sau telex. De asemenea, aceste texte au mai fost citite și pe monitoarele calculatoarelor din rețeaua folosită de junta militară.
În dimineața în care trupele americane urmau să debarce pe insulă, CIA a programat apeluri telefonice adresate ofițerilor superiori haitieni (la ora trei dimineața) pentru a-i trezi cu mesaje de genul: „Salut! Următoarea voce pe care o veți auzi este a comandantului forțelor americane de intervenție somându-vă să vă predați!“.
După ce desantarea a fost făcută fără mari incidente, a urmat întoarcerea președintelui Aristide. Oamenilor adunați să-l întâmpine pe președintele haitian le-au fost distribuite peste 1.000 de steaguri, mii de broșuri și manifeste cu texte despre recunoașterea democrației în Haiti. Un compozitor a fost angajat să compună un cântec pentru programele radio, intitulat „Long leave peace!“ („Îndelung trăiască pacea!“). Președintele Aristide a sosit fără incidente, fiind chiar aclamat de susținătorii săi.
3.6.4. Sfârșitul crizei
În următoarele luni echipele de operațiuni psihologice au continuat să distribuie mii de manifeste asigurându-i pe haitieni că trupele ONU vor menține ordinea în țară.
Această operațiune de susținere a democrației a fost un adevărat succes din punct de vedere al strategiei psihologice. Pierderile de vieți omenești au fost minime. Putem afirma că membrii juntei militare au fost niște ținte ușoare pentru specialiștii Grupului 4 PSYOPS. O bună pregătire contrainformativă și contrapropagandistică a soldaților haitieni, o campanie de presă bine pusă la punct și un serviciu de informații care să nu se lase păcălit ar fi neutralizat operațiunile psihologice ale americanilor.
CONCLUZII
Mass-media nu ucide?
Acțiunile psihologice constituie o armă de temut, utilizată din cele mai vechi timpuri, dar care și-a modificat, în era informațională, arsenalul de tactici, metode și mijloace. Vechiul concept al războiului, în care se punea accent pe distrugerea capacității de atac și apărare a unui potențial inamic, s-a transformat în acțiunea de cucerire a minții adversarului și a națiunii care îl susține. Astăzi folosim în locul verbelor „a ucide“, „a distruge“ termenii „conformează-te“, „supune-te“, „ascultă“. Violența este folosită ca un ultim argument într-o lume plină de conflicte ce pretinde că iubește pacea.
Deja există o conexiune a termenilor: țări civilizate (occidentale) – pace, bunăstare, libertate; țări subdezvoltate (economic, politic) – război, sărăcie, totalitarism. De aici și opoziția acțiunii psihologice – manipulare. Statele Unite și aliații lor occidentali organizează operațiuni psihologice pentru impunerea păcii și a respectării drepturilor omului. Rusia, China, precum și alte țări considerate încă înapoiate, din punct de vedere politic și chiar economic, duc campanii de propagandă și dezinformare, deci manipulează în mod obscur populația propriilor țări și opinia publică internațională.
În ultimii ani s-a desprins un nou concept, din ce în ce mai des utilizat de către strategii militari și politici: acela de război psihologic. Agresiunea de tip energetic, clasică, în care se urmărea înfrângerea fizică a inamicului, este înlocuită de această formă de război care, purtat într-un mod agresiv, dinamic, bine organizat și folosind o gamă largă de metode și mijloace, dublat de o forță armată nu neapărat numeroasă, dar bine echipată, poate aduce capitularea necondiționată a unui adversar debusolat și lipsit de voință. Un adversar ucis într-un mod mult mai cumplit decât o poate face un tanc sau o armă de foc. Un adversar a cărui voință a fost zdrobită, omorâtă de niște cuvinte.
Mass-media a devenit o armă eficientă în mâinile celor ce le folosesc cu intenția de a manipula masele de oameni pentru ca să servească propriilor scopuri.
Specialiștii în acțiuni psihologice folosesc mass-media în cadrul operațiunilor PSYOPS ca mijloace de difuzare a campaniilor de propagandă și dezinformare. Subliniem faptul că, datorită caracterului lor democratic și non-letal, acțiunile psihologice pot fi desfășurate și pe timp de pace, rolul principal ocupându-l propaganda deghizată sub forma relațiilor publice, a publicității mascate, a campaniilor de presă orchestrate de grupări oculte. În numele democrației pot fi schimbate guverne, pot fi dezmembrate țări, iar toate acestea sunt făcute în numele unor interese ascunse ce au ca unic scop profitul. Banii sunt cei care fac Pământul să se învârtă, dar mai ales îi fac pe oameni să uite că sunt oameni.
Acțiunile psihologice evoluează permanent, înglobând în arsenalul lor orice tip de media care apare pe piață. Internet-ul a devenit instrumentul favorit în transmiterea propagandei și dezinformării. Ușor de folosit chiar și de către utilizatorii neinițiați, ieftin și durabil, Internet-ul oferă specialiștilor în acțiuni psihologice un loc fertil unde să experimenteze noi teorii, idei și bătălii împotriva unui inamic mai mult sau mai puțin amenințător la adresa siguranței naționale a unui stat.
Un rol deosebit în desfășurarea acțiunilor psihologice îl au serviciile speciale, care se subordonează serviciilor de spionaj, precum și cele de contraspionaj folosesc metodele și mijloacele specifice acțiunilor psihologice pentru a-și atinge scopurile. Informația a devenit azi principala valută forte într-o lume aflată într-o continuă evoluție. Putem afirma că informația a devenit <<oxigenul>> necesar supraviețuirii noii societăți, numită și postindustrială. Dar ceea ce interesează cu adevărat sunt informațiile secrete. Fie că sunt din domeniul militar, economic sau politic, informațiile confidențiale constituie cea mai de preț marfă existentă la ora actuală pe planetă. Francis Bacon susținea că: „knowledge is power!“ („Cunoașterea înseamnă putere!“).
Să cunoști secretele inamicului, ale adversarului economic înseamnă că vei ști să-l lovești acolo unde este mai slab, distrugându-l. Din perspectiva acțiunilor psihologice, manipulând psihicul inamicului, îl vei putea distruge cu minim de pierderi umane. Având un serviciu de informații puternic, controlând informația existentă, dar mai ales respectând principiile democratice, un stat își va menține supremația politică, dar și cea economică într-o lume unde competiția a devenit cuvântul de ordine.
Lucrarea de față și-a propus prezentarea mass-media ca fiind cele mai eficiente mijloace ale războiului informațional (pe care ăl percepem ca fiind format din două componente inseparabile: război psihologic și acțiuni psihologice). Se poate desprinde o concluzie generală: în noile conflicte ce vor veni mijloacele de comunicare în masă își vor demonstra puterea de a influența publicul. Armatele vor suferi schimbări majore: numărul soldaților va scădea și va crește rolul tehnologiilor sofisticate și a specialiștilor în prelucrarea informației. Serviciile de informații vor dobândi noi atribuțiuni și vor avea un rol hotărâtor în luarea unei decizii pe câmpul de luptă.
Modul în care informația va fi prelucrată va determina noi evoluții în acest domeniu: dezvoltarea structurilor de procesare a informațiilor; specializarea personalului în identificarea și valorificarea informațiilor utile persuasiunii sociale (nu numai cele care îi privesc pe militari); protejarea și disimularea informațiilor proprii, sesizarea eventualelor mutații produse la nivelul comunicării umane.
Războiul informațional este războiul de mâine, care se pare că a început ieri. Lipsa de amenințări bine definite, care să ne sublinieze periculozitatea acestui tip de conflict duce la neluarea din timp a măsurilor corecte de apărare.
La ora actuală este foarte greu, în lipsa specialiștilor, să se conceapă o strategie de apărare.
Țările care nu se vor adapta în fața noilor tehnologii, a folosirii mass-media în scopul agresiunii psihologice și a utilizării noilor strategii ale războiului informațional se vor prăbuși în fața adversarilor. Mass-media au devenit, în cadrul acțiunilor psihologice, o armă extrem de puternică, controlate de indivizi al căror scop este cel de subjugare a minților oamenilor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mass Media Si Actiuniile Psihologice (ID: 105748)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.