Mass Media Noi Si Vechi

Trăim într-o epocă a prefacerilor structurale, ca urmare a implicării tehnologiei computerizate în practic absolut toate domeniile de activitate, atât cele profesionale, cât și sociale, poate chiar în mai mare măsură pentru acestea din urmă. Lumea modernă n-ar mai putea exista fără Internet, acest lucru devenind o axiomă. Schimbările profunde pe care le-a adus Internetul în viața noastră sunt ireversibile și corect au spus-o și alții înaintea noastră : astăzi nimic nu mai seamănă cu ce era mai ieri !

Este indiscutabil faptul că Interentul a produs o revoluție în comunicare, fără precedent în istoria comunicării umane, ca amploare și consecințe. La doua decenii de la răspândirea acestuia pe scară largă, există suficiente studii și articole care analizează impactul internetului asupra jurnalismului tradițional. Când spunem că jurnalismului tradițional livra un produs finit, avem în vedere faptul că informația era oferită în paginile ziarului, fără posibilitatea ca aceasta să fie modificată. În jurnalismul nou, informația nu este niciodata un produs finit, datorită faptului că articolul respectiv poate fi completat și modificat de câte ori este nevoie, de către autorul acestuia, ca să nu mai vorbim de comentariile care se pot face pe marginea lui, care pot fi fără sfârșit.

Alături de presa scrisă, radioul și televiziunea au folosit aceeași paradigmă unidirecțională de transmitere a informației, de la emițător spre receptor, lupta cu timpul de emisie fiinf similară celei cu spațiul tipografic, din domeniul presei scrise.

Televiziunea nu mai deține monopolul comunicării audiovizuale. Cu cât se va înțelege mai repede acest lucru de către cei care lucrează în domeniu și se va ieși dintr-o anumită inerție, pentru a se căuta acele formule adecvate noilor realități, cu atât va fi mai bine.

Televiziunea este concurată cu succes în ceea ce privește una dintre caracteristicile ei cele mai puternice. Imaginea filmată la fața locului și retransmisă imediat, în aceeași zi, nu mai este doar o exclusivitate a sa. Datorită internetului și noilor tehnologii digitale, ieftine și ușor de folosit, acum oricine ne poate face acest lucru, aproape fără costuri. O înregistrare video, la o calitate acceptabilă se obtine chiar și cu telefonul mobil.

Există și o latura economică, iar ea nu trebuie ignorată. Audiența globală a televiziunilor are o tendință constantă de scădere în ultimii ani. Prin urmare, scad și veniturile canalelor TV. La aceasta s-a adăugat, masiv în ultimii ani, influența crizei economice. Dacă acest proces continuă, este posibil să se ajungă la pragul cînd unele posturi TV nu se vor mai putea susține și vor dispărea.

Noile media nu sunt doar un nou mod de a comunica alături de cele anterioare, ci ele vor determina o schimbare generală de paradigma. Cât de repede se va întampla acest lucru e greu de anticipat. Cert este că procesul deja a început. Rămâne de văzut dacă noile media se vor așeza alături de vechile media și vor coabita într-un fel sau altul, găsindu-și fiecare nișa propriem sau, dimpotrivă, vor determina o modificare profundă și ireversibilă a vechilor media. Pentru moment, există argumente ce vin în sprijinul fiecăreia dintre cele două ipoteze.

Prin variatele lor forme, noile media au o dublă posibișă relație cu televiziunea. Pe de o parte, sunt un mediu extern, ce nu poate fi nici controlat, nici modificat. Pe de altă parte, poate fi, în acelașii timp, și o realitate interioară.

Ca realitate exterioară postului de televiziune, sunt o realitate în continua transformare, cu o incredibilă fortă de mobilizare, având în vedere că sunt puse în mișcare de nenumărate persoane, în fapt, de oricine dorește să se implice. Sunt o nouă realitate socială, caracterizată printr-un flux alternativ de informații și comentarii, de care jurnaliștii și cei care elaborează politica editorială a posturilor TV înep să țină seama și se străduiesc să o înteleagă, pentru a găsi acele elemente de strategie editorială, care pot să păstreze televiziunea competitivă, chiar dacă asta presupune, cum e firesc, transformări semnificative și abandonarea unor căi bătătorite.

Când discutăm despre jurnalismul tradițional si New Media, ne referim la două arii ce par intr-o competiție acerba pentru câștigarea audienței în fapt sunt două câmpuri de interes, într-o complomentaritate evidentă. Jurnaliștii tradiționali sunt obligați să acceseze noile media, pentru a rămâne în sistem, jurnaliștii adepti ai New Media nu pot face abstracție de tehnicile jurnalismului acreditat ca tradițional, adică de ABC-ul profesiei. Într-o ardere succesivă a etapelor, jurnalismul online succede jurnalismul tradițional și se poziționează, azi, în simultaenitate. Radioul transmite programele pe calea undelor hertzieneși, în timp real pe internet. Din perspectiva emiterii, nu se impune nicio diferență. Din perspectiva receptării se pun în discuție preferințele publicului pentru internet, abilitățile de accesare a internetului, gradul de instrucție, competențele în IT și disponibilitatea de a avea internet. Marea diferență se prodice însă în planul documentării programelor din surse online, lecturarea unui text scris doar pentru a fi tipărit.

Jurnalismul online este o nouă preocupare a specialiștilor în mass media și a comunicatorilor, pentru a potența impactul mesajului jurnalistic. De valoarea și eficiența acestuia va depinde audiența media si poziționarea pe piața concurențială. De aceea presa, în formatele tradiționale, va impune și varianta online. Este de impact jurnalismul online pentru că se axează pe interactivitate, adaptibilitate și relaționare. Aceste caracteristici vor genera un discurs persuasiv, iar textul jurnalistic va fi receptat în funcție de competențele comunicative, culturale si de IT.

Pe de altă parte, unul din domeniile cele mai afectate de dominația Internetului, a mediului online, este presa. În ziua de azi, vremurile în care ziarele apăreau în tiraje de milioane de exemplare zilnic, iar revistele săptămânale sau lunare aveau abonamente de sute de mii de cititori sunt de mult apuse. Presa se îndreaptă cu pași repezi spre digitalizare și ediții exclusiv online, variantele tipărite tind să fie socotite drept apariții aproape necunoscute, bune doar pentru cei care nu sunt adaptați la tehnologia digitală.

Întrucât jurnalismul are ca obiect comunicarea, în sens de publicare periodică a informațiilor de interes larg, este fără nicio îndoială faptul că mediile noi de comunicare au o influență considerabilă asupra acestui domeniu de activitate. Modul concret în care se manifestă această influentă și efectele ei decurg din caracteristici esențiale ale noilor medii. O tehnologie de prelucrare, stocare, găsire și regăsire, de transmisie a informațiilor bazate pe domeniul IT, computer, internet, încep sa favorizeze editarea multimedială, acest lucru ducând la dispariția în timp a presei scrise. În plus, difuzarea instantanee a informației, în timp real, eliminând un clasic handicap al presei scrise față de radio televiziune, sau de variantele online ale ziarelor.

Prima și cea mai evidentă consecință a dezvoltării instantanee a noilor medii de comunicare s-a concretizat, în domeniul presei scrise, prin apariția publicațiilor pe internet. Paralel cu ediția ,,online” a unor ziare și reviste tipărite, au luat astfel naștere unele cu o existență exclusiv virtuală. Dacă la început avantajele eliminării costisitorului proces tipografic și a rețelei clasice de difuzare abia dacă puteau fi luate în seamă, întrucât accesul vizitatorilor a rămas multă vreme gratuit, cu timpul, încasările din publicitate au înclinat balanța in favoarea formatului digital și tot mai multe redacții au introdus plata pentru lectura online a unor articole sau chiar a întregului conținut. Astfel, supraviețuirea numeroaselor publicații pe hartie , cu tiraje deja în scădere a început să aibă probleme.

Odată cu această evoluție, marcată tot mai des de dispariția unor ziare venerabile, și paralel cu concentrarea presei in jurul unor adevarate trusturi, ponderea jurnaliștilor angajați ferm în redacții a scăzut, în favoarea celor cu statut de liber-profesioniști, nevoiți să trăiască din colaborări externe, mai mult sau mai puțin întamplătoare. Astfel de trusturi, grupând chiar și publicații cu orientări politice opuse, au uneori și o fabrică de confecționat articole, cu un soi de mercenari care produc pe bandă texte distribuite apoi după necesitate. Situația financiară precară a multor publicații online a dus la plata unor onorarii simbolice și chiar la suprimarea oricărui onorariu, practică pe care mulți jurnaliști sunt nevoiți să o accepte, pentru a rămâne prezenți în orizontul profesiunii.

Proclamând accesul liber la informație, mișcarea patentării și comercializării, pare să șubrezească și în domeniul jurnalismului ideea proprietății intelectuale, a dreptului de autor și cerința ca scrisul să fie corespunzător onorat. Ca revers a medaliei, se răspândește obiceiul de a trimite același text concomitent la mai multe publicații fără a o semnala ca atare. De vreme ce nu se plătește nimic, sau mai nimic, pretenția la exclusivitate a devenit acum aproape ridicolă.

Dar și profilul profiesiunii are de suferit. Încă de la integrarea computerului în intreg procesul de editare, făcând de prisos chiar și pentru ediția pe hârtie, redactorul a preluat de fapt întreaga răspundere pentru forma finală de apariție a textelor sale, inclusiv corectura, cu rezultatul că paginile sale nu sunt pline de greșeli de tot soiul. Datorită capacității enorme de stocare a datelor și dimensiunii efectiv nelimitate a spațiului tipografic virtual, nu se mai pune preț azi pe concizie și nici pe claritatea exprimării, pe rigoarea stilistică, articolele fiind de multe ori scrise la repezeală, cu fraze aruncate aiurea, fără nicio noima, după principiul că merge oricum și cu scuza că actualitatea primează asupra calității.

A apărut astfel un tip de jurnalist care se repede să se pronunțe oricând si despre orice, fără să se documenteze prea mult, învățat sa se orienteze dupa cum bate vântul și gata să nege astăzi ce a afirmat ieri. Iar dacă agramatismele sau lipsa de cultură nu pot fi explicate prin invocarea mediilor electronice, trimiterea la un cusur de mult depășit al sistemelor de operare e o scuză mult prea ieftină pentru dispariția semnelor diacritice din arsenalul multor ziare virtuale, cu efecte aplatizante pentru limba română, uneori de-a dreptul penibile. Pe scurt, în prezent jurnalismul este supus din interior unei deprofesionalizări evidente.

În același timp, publicul a suferit și el o transformare. A rămas de domeniul trecutului, cititorul pasiv de ziar, așezat comod în fotoliu, relaxat, cu o cană de cafea, locul lui luându-l unul interesat si critic, inițiat în mânuirea tastaturii, capabil să-și aleaga singur sursele de informare, având o opinie proprie și dornic să și-o exprime liber. Interactivitatea noilor medii, potențată prin omniprezența unui ocean informațional străbătut de-a curmezișul cu ajutorul link-urilor, al cuvintelor cheie și a motoarelor de căutare, a generat concepte cu totul noi, nu numai pentru radioul și televiziunea pe internet, ci și pentru presa scrisă. Înlocuind rubrici clasice precum scrisori de la cititori sau poșta redacției, aceste comentarii completează de multe ori în mod inspirat textul propriu-zis al articolelor, ca expresie spontană a ceea ce se cheamă inteligență colectivă. Ele pun însă in evidență și aspecte mai puțin lăudabile ale mentalității publicului și ale limbajului colocvial, mai ales când, la adapostul anonimatului, se trece de la comentarea subiectului la atacul la persoană sau când comentatorii ajung să se complimenteze reciproc. În trecut, știm cu toții că nu mai e necesar ca scrisorile de la cititori să fie citite cu vigilență revoluționară. Acum ochiul atotvăzător, al celor de peste ocean care ne urmăresc pas cu pas, orice mesaj scris sau vorbit, care străbate cablurile din fibre optice ale spațiului virtual sau eterul electromagnetic, iar memoria lor formidabilă păstrează nealterată fiecare literă, fiecare virgulă, până la infinit.

Textele online ca formă de jurnalism colectiv și proliferarea blogurilor ca formă de jurnalism privat, dez-institușionalizat, se poate observa că o trăsătura fundamentală a profesiunii, obiectivitatea, care în mod tradițional a făcut tăria acestei a patra puteri în stat, este pe cale să cadă în gol, cu atât mai mult cu cât și in activitatea profesionistă, în presa scrisă, dar și în emisiunile de radio și mai ales de televiziune, se manifestă o clară tendință spre jurnalismul de atitudine, în detrimentul prezentării echilibrate a faptelor. Așadar, pe de o parte, o anume deprofesionalizare, precum și ștergerea treptată a graniței dintre junralist si public, a deosebirii categorice dintre cel ce scrie si cel ce citește. Pe de altă parte, în pas cu proliferarea informațiilor și a mediilor de comunicare, dar și cu polarizarea continuă a societății, o dificultatea sporită de orientare, de discernare a conținutului autentic din noianul de interpretări paralele, nu o dată contradictorii sau chiar diametral opuse. Ne place sau nu, noile medii sunt pe cale să modifice profund peisajul tradițional al jurnalimsului, aducând nu numai lucruri bune, ci și multe riscuri și capcane.

Interpretarea face jurnalismul profesionist o activitate esențială, cu răspunderi sociale suplimentare și unice. Evaluarea corectă, echilibrată si echidistantă, prezentarea imparțială a rezultatelor analizei comunicationale au impus abordarea multilaterală a faptelor și un grad sporit de versatilitate a capacității de folosire a noilor platforme de către jurnaliști. De aici a rezultat necesitatea unei abordări multilaterale a pregătirii noilor jurnaliști și răspândirea termenului de convergență, interpretat ca o publicistică multi-platformă.

Punctual de întâlnire între jurnalismul tradițional și noile media. Convergența.

Considerată drept cea mai personalizată tendință de dezvoltare a jurnalismului din noul secol si mileniu, convergența s-a manifestat prin capacitatea de a combina sau de a utiliza mijloacele de comunicare tipărite, electronice, audio și vizuale, într-o maniera flexibilă, la dispoziția aceluiasi individ.

Practic, convergența a condus la culegerea, redactarea și diseminarea corpului de informații prin platforme media diferite, în interesul aceleiași entități organizaționale sau editoriale. Ceea ce deosebește jurnalismul convergent de cel clasic este pregătirea ampla a profesionalismului, pentru ca acesta să poată să relateze credibil si prompt la fel de bine pentru publicații tipărite sau online, pentru radio sau pentru televiziune. Jurnalismul convergent a fost lansat și încurajat de consolidarea marilor companii media, de fuzionarea și comasarea unor entități mai mici cu resurse, atât umane, cât și financiare, procedee posibile în urma progresului tehnologic fără precedent în istoria presei.

Termenul ca atare nu este nou, nouă este, însă, semnificația aplicării lui la practica și teoria producției mass-media. În lumea anglo-saxonă, el a fost folosit prima dată de către cercetătorul englez William Dearham, pentru descrierea experimentelor sale consacrate măsurării vitezei sunetului. Ulterior, convergența a câștigat în popularitate și a început să fie răspândită în descrierea unor fenomene diverse.

Secolul XX a cunoscut, în a doua jumătate, o intensă activitate de diversificare și de extindere a mijloacelor de comunicare, marcată de schimburi de informații și de îmbunătățirea mijloacelor de stocare, context în care convergența s-a aplicat și în științele politice și în cele economice .

Pe măsură ce termenul a cunoscut o cuprindere tot mai mare, el a ajuns, inevitabil, și în științele comunicării și în teoria și practica jurnalistică. În timp ce administratorii si organizatorii media l-au adoptat pentru aplicația sa practică, teoriticienii s-au grăbit să-i descrie caracteristicile.

Pentru Bernard Wirtz, convergența ,,poate fi defintă ca o abordare dinamică sau ca o integrare parțială a unor aplicații de piață bazate pe comunicare și pe informații. Un aspect mai profund al convergenței este acela că ea aduce în prim plan produse și servicii multimedia integrate, care fac posibilă satisfacerea unor preferințe suplimentare, aditionale, multiple ale consumatorului”.

Ceea ce confera o valoare aparte definiției citate, dintre multele elaborate de analisti, este referirea directă la întâmpinarea de către furnizorii de mesaje a interesului și așteptărilor publicului prin produse și servicii noi, care valorifica posibilitățile tehnologice de care dispun platformele digitale. Este conținută în această precizare o caracteristică a publicului, adică acceptarea caracterului convențional al noutăților circulate pe telefonul mobil, pe laptop, sau pe tabletă, convenție exprimată atât prin concentrarea relatărilor și reducerea lor la esența unui eveniment, cât și de posibilitatea receptării mesajelor în orice loc, și în condițiile cele mai diverse.

Andrew Nachieson a dezoltat în propria definiție o altă componentă majoră a termenului și a relaității convergenței: ,,Convergența reprezintă un produs operațional strategic și o unificare culturală a serviciilor și organizațiilor de informații digitale interactive, tipărite, audio și video”.

Descrierea procesului trece de la structurarea definiției lui Wirtz la identificarea funcțiilor și a punților informaționale, care consolidează caracterul unitar al convergenței. Ridicarea termenului la rangul operațional și strategic plasează acest proces intre fenomenele de anvergură cu efecte semnificative și profunde pe termen lung. Nachieson face, prin definiția sa, translația de la convergență, ca tendință amplă, indentificabilă în mai multe domenii științifice, la jurnalismul convergent, care folosește aceleasi surse pentru alimentarea cu relatări specifice a principalelor mijloace de diseminare a știrilor: presa scrisă/online, radio și televiziune. Considerăm că tocmai aplicarea și adoptarea termenului de către industria mass-media justifică pe deplin caracterul strategic atribuit cercetătprului citat mai sus.

Prezentată atât ca preocupare, cât și ca practică efectivă de tratare a actualității, convergența în jurnalimsul actual este motivată în parte de dorința instituțiilor media publice, private, comerciale, locale, naționale sau transaționale, de a de adresa unui public cât mai larg, prin cele mai diverse mijloace/platforme, în condițiile unei piețe media globale tot mai aglomerate. Ținta o constituie consumatorul, detectat a fi dornic să aibă acces imediat la o varietate de forme de comunicare, inclusiv la cea interactivă. Este o dorință alimentată de trecerea de la mono-media la multimedia, în care operațiunile de structuri corporatiste.

Dacă acceptăm convergența drept ,, un tărâm al posibilităților în care apare cooperarea între jurnalistica tipărită și cea difuzată prin eter, în scopul furnizării conținutului multimedia cu folosirea computerelor și a Internetului”, stabilirea parametrilor ei depășește procedura economica și contabila de reducere a costurilor pentru obținerea de produse media și ajungem la conținutul acestora, conținut asemănator sau identic, materializat în formate adaptate pentru telefonul inteligent, pentru tabletă sau pentru laptop.

Convergența a provocat modificări organizaționale, în cadrul cărora s-a înregistrat o mișscare a ziarelor și revistelor tradiționale tipărite spre furnizorii video-audio și o modificare a punerii în pagina online a evenimentelor. Cele de maximă noutate și interes cuprind și imagini în mișcare, însoțite de sunetul natural/ambiant, preluate de la un producător video-audio, partener sau asociat în aceeași structură convergentă. Organizarea unui sistem de distribuire multi-canal reprezintă o sarcină complexă si costisitoare. În timp ce definirea unui sistem de distribuție multi-canal este relativ ușoara la nivel conceptual, punerea lui în practică este, de departe, mult mai solicitantă.

Greutățile provin atât din noutatea procesului în sine, în care sunt antrenați jurnaliștii tradiționaliști, pregătiți și rodați într-un medium, cât și din cerințele unei piețe în permanentă miscare. Stepen Quinn a identificat în acest context o dihotomie fundamentală, generată de conflictul potențial dintre perspectiva contabilă asupra convergenței – distribuire prin platforme multiple ca instrumente ale productivității sporite și ale marketingului – și aspirațiile jurnaliștilor, în cadrul cărora convergența le oferă potențialul de a-și practica profesia mai bine.

Aici intervine un prag al competențelor. Aplicarea structurilor convergente în marile organizații media se face din mers, de către manageri mai tineri și entuziaști sau de către seniori mai circumspecți. Indiferent de ritmul adaptării, succeul ei depinde de factorul uman. Deocamdată produsul școlilor de jurnalism nu este desprins total de jurnalismul unilateral tradițional, și perfect adaptat cerințelor publicisticii versatile, multilaterale.

Ceea ce contează în acest mediu este structura mentală și gradul de pregătire profesională a celor care fac din convergență cuvântul de ordine în producția editorială. Tehnologia, cu ritmul ei rapid de dezvoltare, rămâne instrumentul frigid al transformării, dar dinamica acesteia se dezvoltă odată cu noua paradigmă a jurnalismului. ,, În ultimă instanță, convergența înseamnă o prestație jurnalistică mai bună. Rolul jurnalismului este să relateze cu un scop precis – să-i ajute pe cetățeni să ia hotarâri importante într-o lume compleă, să fie un produs de înțelegere bazat pe sinteză, verificare și independență absolută”.

În ultimul deceniu, dezvoltarea Internetului ca nou mediu de comunicare, digitalizarea în media audio-vizuală, concentrarea corporatistă și scăderea circulației mediei tradiționale i-au convins pe cei mai mulți dintre factorii decizionali că această convergență ar putea să fie salvatoare pentru jurnalismul secolului XXI.

Convergența, privită realist ca un proces relativ nou manifestat în media actuală, poate să pară o sansă suplimentară pentru media unilaterală tradițională, care îi permite acesteia să intre în cadența rapidă a timpurilor noastre și a tehnologiilor care o susțin. Evident, avansul tehnic a constituit principalul catalizator în deplasarea societății umane de la organizarea agricolă la cea industrială și, mai nou, la cea informațională. Modificarile demografice, concurența între comunicatorii mai vechi sau mai noi au provocat competiția dintre diversle mijloace de comunicare, i-au determinat pe comunicatorii potenți să-și protejeze statutul și publicul, prin rigurozitatea sistemului de culegere, prelucrare și difuzare a informațiilor.

O nouă provocare a fost generată de digitalizare și de multiplicarea receptorilor tehnici, reprezentați de noile platforme. Monomedia a avut caracter unilateral. Un producător de medaje – cotidinat tipărit, studio de radio sau canal de televiziune – se adresa unei mase fidele și previzibile de cititori, de ascultători sau de telespectatori. Concurența pe piata media, apariția comunicatorilor transnaționali de televiziune, cum sunt CNN, Euronews, BBC world, France 24 Al Jazeera, au modificat chiar și relația unilaterală. Mesajul a pornit de la mai mulți comunicatori, eliberați de constrângeri editoriale locale, dar aflați sub presiunea consumismului și a caracterului comercial impus de infotainment.

Primele emisiuni interactive au stimulat și au atras publicul în jocul imaginilor, iar contribuțiile individuale i-au dat emisiunii de divertisment, și cu atât mai mult celei de știri, acea componentă umana esențială comunicării.

Multimedia a preluat inițiativa și apariția laptop-ului, a telefonului inteligent și a tabletei a conferit tranzitul de mesaje un caracter ambivalent, receptorul devenind și producător. Termenul care descrie acest nou statut, produtilizator (produser , în limba engleză), lansat de cercetătorul australian Axel Bruns, a consacrat un nou tip de relație, în care se multiplică nu numai utilizatorii, prin capacitățile tehnice de recepție sporite, ci și numărul furnizorilor, practic echivalent cu cel al utilizatorilor.

Aparent, asistăm la o mare izbândă comunicațională și la o manifestare extinsă a dreptului la libera exprimare și a dreptului la informare. Comunicarea online a dus la limita interactivității demersul informațional. Produtilizatorii, spre deosebire de jurnaliștii profesioniști, sunt nevoiți să lucreze mai rapid, presați de producătorii calificați și de variantele electronice ale publicațiilor de mare circulație, de radio și televiziune.

Convergența presupune nu numai jurnaliști cu capacități extinse de relatare, după specificul mediumului abordat, ci și o scoală jurnalistică structurată în așa fel, încât să ofere pregătirea practica pe coordonatele noi, în care efortul efectiv de concepere, redactare și realizare să se desfășoare susținut și aplicat. Lucrul practic, analiza unor produse distribuite deja, studiul contrastiv al diferitelor specii jurnalistice, compararea și evidențierea între stilul presei scrise, al emisiunilor de radio și al celor de televiziune sunt, credem, direcțiile de pregătire a noilor jurnaliști, asimiabili convergenței.

Societatea mediatică și patologia noilor media.

Ca nou concept sociologic, societatea mediatică, înglobând virtualul, trebuie redefinită. Era zisă mediatică și cortegiul efectelor care au schimbat lumea prin revoluția digitală obligă la acest efort, sociologia urmând a încorpora realitatea virtuală, conform regulii totalității. Categoric, virtualismul nu mai poate fi ignorat, chiar dacă el pare a încuraja status-quo-ul și rămâne un peleativ al schimbărilor sociale reale. Dar fenomenul, prin aploarea transformărilor, nu este marginal, conducând la restructurări si redefiniri, implicit ale felului în care gândim și percepem, integrându-ne în bitsferă.

Există, însă, pericolul de a trata Internetul ca Spațiu virtual. El este, negreșit, un fenomen real, penetrant, ocupând – prin integrarea experienței online – o parte a vieții, ,,colonizându-ne’’ chiar. Distincția real/virtual ar defini, de fapt, polii unui continuum, mediul nostru existențial devenind o imensă rețea absorbantă, deconectându-ne de lumea reală, creând dependență, conducând la neglijarea responsabilităților, la atrofie civică și anonimizare. Cu posibila consecință de a agrega indivizii atomizați ai societății de masă în comunități atomizate, abolind proximitatea fizică. Aceste noi forme de comunitate, ca structuri sociologice, anulează definițiile clasice. Nu mai e vorba de o locație comună, ci, în cazul comunităților virtuale, prin dispersie geografică, doar de interese comune. Bineînțeles, notiunea ca atare ne apare provocatoare, controversată, chiar un concept amorf. Testarea validității ei a polarizat reacțiile, fie în sensul unui optimism care anuntă o înflorire, fie în nota unui criticism, care denuntă iluzia contactelor sociale multiple, declinul spațiilor publice, comunitatea fiind, de fapt, o rețea relațională. Alți autori vorbesc despre o ,,osmoză”, înțelăgând spațiul virtual, prin explozia comunităților virtuale, ca un mediu social extins. Vom conchide că putem admite existența a doua realități, câtă vreme sesizăm ca indubitabile efectele reale ale acestor experiențe, subminând, însă, sentimentul comunității. În fine, impactul noilor tehnologii, urmează a fi fructuficat pe scară largă.

De astfel de comunități virtuale sunt veritabile, favorizând jocurile de rol, imaginația, reinventarea identității. Astfel spus, atelierele în discuție, ca și comunități MUD ( Multi – User Domain), propun prin supraexpunere asamblări imitative, identități confuze, euri decentrate.

Conform teoriei saturației sociale, avem de-a face cu euri latente, confiscate, populate de alții, eliberate prin tehnologie, renegociate, cu certe efecte negative. În fața avalanșei de impostori s-ar impune, pentru protecția grupurilor de suport un sistem imunitar colectiv, disociind între identitatea reală și cea online. Atrăgând atenția asupra impactului comunităților cirtuale asupra vieții reale, cu evidente efecte ambivalente, trezind – pe de o parte – entuziasm și optimism, gratie oportunităților ivite, iar, pe de altă parte, justificate temeri și îngrijorare privind viața virtuală. Certamente, experimentarea eurilor potențiale asigură un spor de creativitate în cyberspațiu, funcționând, sub umbrela anonimatului online, ca un factor corosiv, subminând spiritul comunitar, implicit atașamentul pentru comunitățile locale, respectiv prezervarea lor. De aici am putea concluziona, pripit, că astfel de comunități virtuale sunt doar agregări de indivizi atomizați. Mai mult, dincolo de retorica egalitaristă a Internetului, s-ar putea că aceste comunități virtuale, reunind elita informațională, ar fi un fenomen de clasă. Chiar dacă expansiunea tehnologiei și largul acces al utilizatorilor ar impune ceea ce s-a numit net-democrația și revitalizarea sferei publice, e limpede că în agora electronică, ca societate civilă virtuală, se manifestă comunități pre-selectate, cu evidente implicații politice, de la manipularea opiniilor până la instituirea unor mascate relații de putere, țintind controlul traficului informațional.

Inventariind efectele nocive la care se expun adepții ecranului, prin ritualul TV, observăm că, dincolo de dependența, psihologicește vorbind, indusă de comod ritual fantasmatic și cronofag, acest modus vivendi, echivalent unui ritual religios, generează, în plan sociologic, o bogată patologie socială. Având menirea de a oglindi realitatea, informându-ne, mass-media sfârșește prin a înlocui, influențând masiv, contagios, gândirea și comportamentul maselor și controlând mințile. Se știe prea bine că lumea de azi, materialistă, achizitivă, individualistă, concurențială, multipolară, așezată sub eticheta globalității și cultivând divertismentul sans rivages este o civilizație clădită pe imagine.

Rătăcind în labirintul informațional, seduși de,, mentalitatea confortului”, terorizați de oboseala securitară și mai nou, de avalanșa crizelor, avem obligația de a ne smulge din robia senzaționalului efemer, impusă de invaziva putere mediatică. Fundamentalismul de piață, în țesătura acestor dependențe reciproce, aler ritmate, sub presiunea conformismului și gregarizării, riscă să disloce individul. Întreținute de șuvoiul viselor publicitare, confortul, reușita, fericirea, bunăstarea depind de un stil de viață ca spațiu perceptual, respectând o modă dictată de piața imaginii, prin ingenioase strategii promoționale. Iar consumul mediatic procură o satisfacție substitutivă. În fond, judecând sociologic, publicitatea nu promovează un anumit produs, sau o gamă de produse, ci consumul ca mod de viață. asistăm la o veritabilă mutașie identitară, omul postmodern trăind, sub miraj publicitar, la conjuncția culturii de masă cu fluctuațiile modei și ale ideologiei divertismentului. Frustrat, individul resimte nevoia de produs ca nevoie socială, vrea să achiziționeze mărci competitive, în fine, acceptă invitația de a păși într-o lume paradisiacă, văzută ca o eternă vacantă.

Bineînțeles, New Media înseamnă, și în jurnalism, o schimbare a paradigmei. Unii au lăudat această stimulare/mobilizare a creativității în mediile de socializare. Cetățenii net-ului ,, fac ceva”, ies din muțenie, actul creativ devine posibil, accesibil ca tribunal liber, cum s-a spus, dincolo de eterogenitatea interpelărilor și diversitatea opiniilor, acest schimb de mesaje, căzând – sub protecția anonimatului – în radicalism, subminează, însă, calitatea și credibilitatea jurnalismului. S-au înmulțit jurnaliștii, blogger-ii, forumiștii, tabloidizarea și jurnalismul de pubelă sacrificând, sub stindardul ratingului, standardele profesionale. Universul digital oferă, așadar,o periculoasă libertate fără margini, cu efecte patologice, bulversând, scria Serge Tisseron, identitatea socială și relațiile, adâncind prăpastia dintre viața adevărată și viața online. Ce ar fi de făcut, se întreabă psihanalistul, pentru a ne proteja de această bigamie virtuală, pentru a ne cultiva anticorpii într-o eficientă pedagogie media? Revalorizarea corpului, jocurile de rol, filtrul critic ar permite o necesară igienă intelectuală, refuzând, în noul și seducătorul peisaj audiovizual, iluzoria protecție, într-un avatar, adică, o veritabilă ecologie a spiritului maltratat de mirajele ecranelor, cum speră psihanalistul francez.

Mulți analiști media, atenți la consecințele revoluției digitale, abandonând viziunea euforizantă, au avertizat asupra patologiei psiho-sociale a idolatrizatei ,,culturi de monitor”. Fiindcă în virtuel, mon amour, cum suna titlul original, volum tipărit, în 2008, la Albin Michel, Serge Tisseron observa îngrijorat că, în ,, a treia vârstă a mass mediei”, noile tehnologii bulversează raportul nostru cu realitatea, instaurând ,, domnia indecidabilului ’’. Că, în fine, se impune să ne protejăm de acest bruiaj permanent. Patologia New Media, eclipsând realitatea, devenind un elixir electronic, procură voluptăți virtuale și senzații vizuale, exhibând viața privată și dislocând valorile și tradițiile sedimentate. Filtrul web înlocuiește nevoia unor întâlniri reale. Accesul la lime, ideologia divertismentului ( infantilizare, starizare, publicizare), identitatea de piață, dorința de extimitate, revărsată în spațiul public, ne aruncă în insecuritate. Internetul, un mediu în extensie, cu frontiere deschise și facilități magice, pare un Rai tangibil. El de modelează și ne redefinește, fie elogiat ca șansă de spiritualizare, fie deplâns prin simptomatologie ori chiar demonizat, sub suspiciunile de control secret. Oricum, atașanta ,,butafieri electronică”, prin imersiune și interactivitate, creează dependență. Societatea mediatică ne invită la evaziune, plonjând în spațiul virtual, dematerializat, rupându-ne de problemele și constrângerile prezentului, părăsind realitatea ternă, stresantă, depresivă. Cu efecte deloc neglijabile, desensibilizare, lexic sărăcit, identități fictive, o viață paralelă într-o lume paralelă, prin prizoneriatul virtualului. Riscând să ne pierdem busola în ,, oceanul ’’.

Pentru alți analiști, distincția dintre lumea reală și lumea Facebook este una artificială. In era mediilor de interacțiune socială, prin democratizarea fenomenului comunicațional, toți suntem comunicatori, nu doar receptori, la un nivel fără precedent, constată Alexandru-Brăduț Ulmanu; conversația prin mulțimea de friends, a devenit o ocupație cotidiană, oferindu-ne șansa de a înțelege lumea, reversând o uriașă masă informațională.

Cum mass media a devenit un mediu de existență, altfel zis chiar aerul social al epocii, ambientul nostru, e limpede că nu putem scăpa de o astfel de putere apăsătoare, cotidian amprentantă. Și nici de experiența mediată, care ne marchează, covârșitor, traiectul existențial. Alfabetizarea media ar încuraka exersarea facultășilor critice, îndepărtându-ne – conform profețiilor optimiste – de pasivismul consumerist, pentru a face loc, după John B. Thompson, unui veritabil ,, proces hermeneutic”, dezlegând ,, enigma” receptării. Dacă degregarea loisir-ului nu poate fi contestată, nici gestul incriminator, sub umbrela unor metafore totalizatoare, nu poate fi acceptat. Dar extensia canceroasă a societății de divertisment, serializează galopantă și impunerea identității de piață sunt realități de netăgăduit, conducând la implozia identității într-un acaparant vârtej informațional, favorizând tocmai dezorientarea și nesiguranța. Supremația mass mediei nu mai poate fi contestată. Noul tip de intimitate desocializează și, prin superficialitatea excitantă a noilor modele învățate, întreține o dependență dezinteresată de reflexivitate. Încât a inculca și a consolida sentimentul responsabilității pare un imperativ al epocii, punând sub control oferta mediatică, de o teribilă bogăție de voci ideologice și coduri în conflict. Pare posibil? Ne amintim, Școala de la Frankfurt a respins în totalitate cultura de masă. Ori, corespondentul ei de azi – cultura media – are viitor. Cartea era cândva simbolul culturii de stoc. Azi, cultura de flux, întreține un consumerism exarcerbat și o instabilitate permantenizată, desacralizând lumea. Media este realul in spectacol, forțând vedetismul meteoric și ea nu face decât să potențeze irealismul societății reale.

În fine, să adăugăm șirului de acuze un simptom de maximă gravitate: dispariția sensului. Scena postmodernă, de o năucitoare caleidoscopie, marchează ruptura cu societatea tradițională, acuzată de un organicism neguros și invită în hiperrealitate. Ea, spuneam, pulverizează sensul, fragmentizează subiectul și, nu în ultimul rând, pierde legătura cu realul. Totuși, poate fi ignorată cultura media? Și mai ales, suspendă ea ideologicul? După Douglas Kellner, ecranul mintal postmodern ne imbie intr-un desert unidimensional de imagini, oferind modele de identitate. E vorba însă de un individ diminuat. Fiindcă ideologia divertismentului, dincolo de confortul clișeistic, este de pură ventilație mentală, asezându-ne în stereotipie și sărăcie ideatică. Și dacă blamata limbă de lemn slujea ca mijloc de mascare a realității, nu mai puțin epoca mediatică, prin indistincșia construită savant, produce prin standardizare și infantilizare teleintelecuali, aspirând chiar la planetizare.

Este de oridinul evidenței că atotputernicia divertismentului mediatic favorizează, la rându-i, pasivitatea socială, coformismul, evaziunea, participarea imaginară. Piața mediatică a devenit un narcotic social. Iar divertismentul funcționează, repetăm ca o supre-ideologie. Să ne gândim apoi că veritabilul loc al culturii se află în acțiunile individuale. Antropologia culturală a exploatat intuiția lui Sapir și interacționismul și-a tăiat, vad printre curentele în vogă. Și Margaret Mead era de părere că indivizii constituie cultura. Ea rămâne un proces achizitiv și se răsfrânge în comportamentele individuale. Individul își apropie cultura și efortul, se înțelege, nu este întotdeauna îmbietor, exceptând expunerea media, și ea ritualică, una care produce teleintelectuali pe bandă. Și care îndreptățea semnalul de alarmă tras de unii analiști lucizi, pledând pentru un sistem de autoprotecție al cetățenilor, dezorientați în democrațiile consolidate nu mai puțin vulnerabile la fenomenele de masificare și manipulare.

Îndreptățit stigmatizată, cultura media, văzută globalizator, se dispensează, totuși, de constrângeri. Dependența de confort și de consum, întreținerea reflexelor consumeriste printr-o penetranță de largă audiență au tras și un feroce val de critici, îmbrățișând chiar o viziune apocaliptică. Democratizarea accesului a fost însoțită de sărăcirea conținutului simbolic, încât industrializarea culturii, prin egalizarea și orizontalizarea ofertei, decăzută la statutul de marfă, a marcat, de fapt, o pronunțată despiritualizare, impunând prevalența criteriului economic. Astfel spus, invazia subculturală. Confiscând interesul omului mediu,a instaurat insidios, o cultură brutală, vidată de relexivitate tocmai prin simplificarea conținuturilor.

Trăind sub presiunea etichetărilor negative, cultura media prosperă încă. Critica industriilor culturale nu obosește în a blama deriva, insistând pe omogenizarea peisajului. Totuși, existența unor câmpuri culturale nu poate fi tăgăduită. Dar calea către o noua civilizație urmează, se pare, rețeta euforică a divertismentului narcotizat. Asa-numita cultură de flux aduce cu sine instabilitatea, incoerența, fragmentizarea, odată cu planetizarea galopantă a efectelor. În acelasi timp, nu se poate să nu observăm că redistribuirea puterii și a prosperității creeazp disfuncții la scara planetei, agravând asimetriile lumii și întărind relațiile de dominație/periferializare. Implicit, de erodare a coeziunii sociale și de atrofiere a funcției critice.

Abia acum cultura media dobândește un caracter universal și îndreptățește o privire critică, prin revigorarea unei ramuri în eclipsă: pedagogia media. Așa cum, dealtfel, îndeamnă mulți analiști, invitând, repetat, la efortul de alfabetiyare a criticii media și impunerea unui control social responsabil. Care ar fi însă contra – puterea în stare să țină în frâu explozia mediatică?

Cum lumea a încăput,, în mâinile media”, produsele culturii media nu un un ,, divertisment nevinovat”, cum, îndreptățit, observa Douglas Kellner. Rezultă că dependența de media, și ea o evidență, favorizează, fie cu insidios, manipularea; iar suprasaturația care ne asaltează nu încurajează o atitudine critică. Fără a fi, explicit, produse ideologice, astfel de produse standardizate, ,,amalgamate”, prin mesaje și efecte își dovedesc cu prisosință încărcătura ideologică, dacă avem în vedere, dincolo de controlul individului, impactul oprimativ și dominator, oricum persuasiv la scară societală. Ceea ce ar presupune un sporit activism media în noua ciberdemocrație, tocmai în sensul unei educații media, cultivând deprinderile critice.

Riscurile sunt imense, deoarece societatea spectacolului încurajează masiv teledependența¸implicit lansează invitația la superficialitate, promivând un terifiant neo-analfabetism TV. Iar pe de altă parte, în ,,era standardizării”, democrația însăși pare primejduită, câtă vreme întârzie afirmarea unei contra-puteri, capabilă să blocheze efectele sociale media ori, dimpotrivă, desocializarea pe scară largă pe care o induce, cum s-a observat, noul tip intimitate, tot de cauzalitate mediatică. Iar peisajul media se uniformizează. El întreține bulimia consumeristă, pe fundalul unei automatizări sociale, stimulând individualismul agresiv.

În fine, Instituția media, stârnind interesul roiurilor de analiști este, nu încape nicio îndoială, o sursă de putere și o industrie. Ea impune un câmp cultural ( în expansiune) și, mai grav, impune propriile sale constrângeri. Apariția tehnicilor de comunicare moderne asigură democratizarea culturii. Și orizontalizarea ei. Fiindcă media, condiționând opinia publică și uniformizând gusturile, slujește, cu egală devoțiune, fenomenelor de masificare și mediocrizare, pe fundalul alienării.

Raportul dintre realitatea socială și realitatea virtuală.

Puterea uriasă a imaginii de televiziune a fost intuită perfect atunci când i s-a spuns Uriașul Timid. În naivitatea romantică aînceputului de fenomen, era de preferat ca televiziunea, la intrarea ei în construcția satului global, să se comporte cu sfială, ocrotitor, cu conștiința de sine a celui puternic.

Remodelarea structurii și dinamicii sociale, dupa multiplele schimbări și transformări de la sfârșitul mileniului II și după primul deceniu al mileniului III, duce la stabilirea unei interacțiuni cu totul speciale între audiovizualul și societatea însăși.

Cu susținerea informațională a noilor media, sub acest impact mediatic, vechiul radioascultător devine public (atenție, radioul prezentului are imagine, se vede, este în ecran, are fundal, are sigla, logo, este machetat și vândut ca un produs), iar vechiul telespectator devine public.

Marele Public al Micului Ecran i se conferă calitatea de martor omniprezent ( nu întotdeauna în direct, dar nici nu mai contează) la marile evenimente ale planetei, pe care și le poate selecta, accesa, memora. Pare că fiecare val, din șuvoiul istoriei vii, ce-l înconjoară, trece prin retina lui deschisă/ Omul din public se lasă cucerit de imagine, primește totul de-a gata, sugestionat și sugestionabil, inaugurează și îngurgitează. E un sugar perfect.

Prin televăz, omul comunică mai bine cu sine însăși. Cu lumea reală. Cu lumea făurită de informatica omului. În fapt, imaginea virtuală nu re-prezintă, ci tele-prezintă.

În mediul virtual, imaginea devine realitate. Aceasta este și sensul teleprezenței: simbolul devine realitate.

Dacă impregnăm totul cu o cordială umanitate, globalizarea informației oferă orizonturi incredibil de generoase, pentru devenirea culturală a individului.

Noii vectori ai informației online au accesul liber la temelia construcției de mituri.

Eliberat de îngrădirea telecomenzii, omul fascinat de ecran intră într-o sferă pe care o consideră alegerea lui, se simte confortabil în goana lui după senzațional, efemeritatea descoperită de el în mediul online i se pare veșnică, tentația manipulării îl excită, se simte curajos când își asumă riscul denaturării, verbozitatea și deficitul axiologic.

E magma dătătoare de eroi mediatici. Bine spunea Giovanni Sartori: ,,Prin urmare, televiziunea e depășită? Dacă se compară mașinile, atunci mașina superioară este, fără îndoială, calculatorul. Printre altele, calculatorul e o mașină cu ajutorul căreia gândim și care ne modifică modul de a gândi.

Dar de aici nu rezultă că omul obișnuit se va arunca asupra calculatorului personal, abandonând tele-vederea. Așa cum radioul nu a fost ucis de televizor, nu există nici un motiv să presupunem că televiziunea va fi ucisă de Internet. Întrucât aceste instrumente oferă produse diferite, e limpede că se pot adăuga unul altuia. Problema nu este cea a depășirii, ci a centralității.

Internetul, rețeaua rețelelor, este un instrument prodigios bun la toate: transmite imagini, dar și texte scrise; de deschide dialogului între utilizatorii care se caută și interacționează; permite o aprofundare nelimitată a oricărei curiozități (este ca o bibliotecă universală, conectată pentru retransmisii). Pentru a ne orienta într-o asemenea abundență, trebuie să facem distincția între posibilități de folosire:

o utilizare strict practică;

o utilizare pentru divertisment;

o utilizare educativ-culturală.

În legătură cu utilizarea Internetului, pentru a ne gestiona afacerile și serviciile, previziunea e indubitabilă: „copii de astăzi vor fi toți mâine, ,, interniști practici”. Dubiile încep să în legătură cu alte utilizări.”

Acești internauți interniști se manifestă în publicul perfect pentru audiovizual. Biosfera s-a mutat, pentru individul racordat la multimedia, în ecranosferă.

Ecranul este un laborator al mitizării. Acolo se regăsește machetat ziarul prezentului. Titluri. Rânduri mergătoare. Culori. Fascinație.

„Ideea care stă la baza acestor sisteme este aceea a convergenței: ea a fost teoritizată, încă din 1978, de Nicolas Negroponte, cercetător la Massaschusetts Institute of Technology; acesta a susținut necesitatea combinării industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor și cu sistemele de telecomunicații, pentru realizarea unei noi galaxii de comunicare. În urma acestor convergențe, s-au născut sistemele online ( de la poșta electronică sau e-mail, prin care se transmit mesajele personalizate unor receptori cunoscuți sau necunoscuții, la World Wide Web, prin care mase enorme de oameni au acces la bănci de date strânse în diverse site-uri), teletextul ( transmiterea de date scrise prin canale de televiziune), jocuri video (care combină imagini, texte, grafice controlate prin programe de calculator și accesibile pe monitoarele tv sau calculator), imaginile și spectacolele holografice, televiziunea digitală, presa scrisă, magistrele informației ( concentrarea pe un monitor a mai multor canale – televiziune, radio, calculator, presă scrisă), crearea de realități virtuale etc.”

Alchimia magică a vedetei are același punct de sprijin. Basmul tradițional este croit după dimensiuni moderne: fata moșului și-a babei, cenușareasa, croitorașul cel viteaz… Experimentul lui Pavlov funcționează. La ora exactă, noile media satisfac doruri secrete, adăpostite de privitorul ecranului.

Dincolo de puținele cuvinte din știrile difuzate, dincolo de subțirimea ideii, e o aspirație, e o candoare. E un vis. Poate fi orice.

Mulțimea se masifică, se proiectează, și se identifică.

„Comunicarea mediatică, în raport cu obiectivul comunicativ,are nevoie și de o anumită empatie a publicului, determinată de ceea ce acesta își dorește se-așteaptă. Discursul mediatic se direcționează astfel către un public, care, deși relativ omogen, se recunoaște în produsul mediatic. Sunt vizate astfel consensualitatea discursului, integrarea unor comportamente, valori și păreri și de asemenea se are în vedere promovarea acestor valori presupuse că fiind ale țintei mediatice. Acceptând faptul că actul de comunicare trebuie să placă publicului, mai ales în contextul concurenței, atunci intervine ca strategie, abilitate și capabilitate de a construi titluri interesante, provocatoare, imagini de tip șoc și evident informații care să suscite interesul publicului, iar în final produsul mediatic să dețină prezentarea cea mai agreabilă. Componenta spectaculară a fost dezvoltată și se dezvoltă în continuare datorită sectorului privat, mai ales prin televiziune. Înclinația către senzațional este mult accentuată de interesele financiare ale instituțiilor mass-media.”

Pe platforma online, accesul la radio, la televiziune, la ziar se face prin ecran. Ecranosfera este o creație umană. Biosfera este o creație naturală. Ecranosfera este spațiul evadării din cotidian, spațiul virtual unde se produce un eveniment destinat, programat, creat, planificat comunicării.

Prin ecran, privitul introduce individul în alt spațiu și în alt timp decât cel în care se produce privitul în ecran.

Spațiul și timpul ecranosferei sunt în alte definiții și dimensiuni, decât cele pe care individul le trăiește în viața reală din biosferă.

Vizionarea produce în ecranosferă detașarea de lumea reală, conectarea la un alt mediu de existență. dintr-un alt spațiu geografic și timp.

Ecranul este prag, poartă, deschidere, fereastră, este cunoaștere. A ce ? A unui real intermediat? A unui real plăsmuit? Acestea pot fi și întrebări, acestea pot fi și răspunsuri.

Multitudinea programelor tv, 24 de ore din 24, a ajuns să condamne mulți telespectatori la detenție tv. Omul ajunge să trăiască dominat de o realitate trunchiată sau să retrăiască ficțiunea serialelor tv, în majoritatea subproduselor artistice, făcute să toace sau să umple timpul celor naivi. Atât timp cât ajungi robul tv, suferi de malarie tv. Spectatorii stau ore în șir în fața micilor ecrane, ingerând o imensă cantitate de gunoi virtual.”

Realitatea din ecran e mult mai ușor acceptată de privitor, decât realitatea imediată, comună, cotidiană. Imaginea din ecranosferă este un spațiu capital inepuizant, prin intermediul căreia se introduce un anume model de reușită socială ca politică editorială.

Viața individului-public devine în felul acesta un produs de marketing.

Individului public din fața ecranului nu i se mai dă nimic spre privire; lui i se dă spre consum. El nu mai este un simplu privitor, ci devine, încet-încet, un consumator.

Gândesc, deci exist! funcționează în spațiul ecranosferei prin: sunt văzut, deci exist!

În experiența virtuală, ordinea și disciplina sunt mai ușor acceptate, ele conferind sentimente de siguranță, de plăcut, de bine.

Lumea reală, adesea, nu are magie. Pare ostilă, iar participarea la cunoaștere cere efort și implicare.

Lumea ecranosferei oferă, însă, empatie. Surogatul din ecranosferă este de preferat vieții reale.

Clivajul dintre aceste realități nu are consistență. Omul modern pendulează. Între cele două realități, din ecranosferă și din biosfera, individul-internaut are în el pendulul lui Foucault.

În lucrarea lui Călin Hentea, Imaginile mișcate ale propagandei, există un capitol intitulat ,,Cele trei realități ale peace-keeperului român’’ în care comportamentul dual poate fi salvator: ,,A fi peace-keeper român presupune capacitatea, conștientă sau nu, de a trăi simultan în trei realități diferite. Prima este realitatea vieții cotidiene, din interiorul taberei multinaționale. A doua realitate este cea de dincolo de teatrul de operații respectiv. Peste acestea două se suprapune – adesea obsesiv – realitatea la fel de dură de acasă, din familie, de la serviciu, de pe propria stradă. Niciuna dintre aceste realități nu se conjugă cu celelalte; dimpotrivă, ele se confruntă fără milă în sufletul și mintea oșteanului român, bombardat timp de patru sau șase luni cu cele mai imprevizibile și mai contradictorii situații. Clivajul acestor trei realități constituie de cele mai multe ori și cea mai abundentă sursă de stres, periculoasă pentru cei care nu sunt capabili să supraviețuiască pe baza unei conștiențe și a unui comportament dual (asemănător celui practicat în perioada comunistă) : una este în suflet și în minte și alta este vorba rostită și gestul afișat în public.”

Omul modern în traficul mediatic virtual se simte comod, în siguranța anonimatului și cu puterea pe care i-o da accesul online.

În câțiva ani, omenirea a cunoscut salturi uriașe în cunoaștere și tehnologie. În lucrarea intitulată Piloții de Formula Unu, Neagu Udroiu realizează o sinteză a convergenței audiovizualului și informaticii prin limbaj numeric:

1985 – radiofuziune plus telecomunicații plus informatica: inaugurarea anuarului în Franța, cifra de un milion de abonați Minitel este depășită;

1985-1986 – radiofuziune plus telecomunicații plus informatică: banca spaniolă Santander deschide un serviciu telematic și distribuie pentru 40 000 de abonați Minitel;

1986 – radiofuziune plus telecomunicații plus informații: decalajul teleinformaticii la domiciliu. Contrar așteptărilor, jocurile și mesageriile se dezvoltă mai mult decât serviciile de informații.

1986 – audiovizualul plus limbajul numeric: înregistrare audio în sistem digital; compact – discul;

1985-1995 – audivizualul plus limbajul numeric; teleinformatica și videomatica umplu golul dintre teledifuziune (radio, TV, cinema) și telecomunicații (telefon, courier, telex)

1988 – lector plus limbaj numeric plus microinformatică: compact discul interactiv ( lectorul poate cripta sunetul, textul și imaginea de pe suportul autonom cel mai avansat );

1990 – lector cu laser plus limbaj numeric plus microinformatica: peste 20 de țări se pot conecta la rețeaua Teletel, grație pasarelei Minitelnet. Între acestea Japonia, SUA, Canada, Marea Britanie, Portugalia, Belgia, Finlanda, Germania.

1990 – 2000 – lector laser plus limbajul numeric, plus microinformatica: sincretismul diferitelor tehnici creează condiții pentru apariția, pe baza numerică a unor servicii și prestații de mare întindere, printr-o singură rețea de deosebită potențialitate. Așadar, am asistat, într-o primă etapă, la apropierea între tehnicile existente, ceea ce a permis perfecționării neașteptate. A urmat asocierea noilor tehnologii diferite, care a condus la nașterea noilor media. A treia etapă este datorată dezvoltării simultane a informaticii, teledifuziei, și telecomunicațiilor. Se reușește, astfel, transmisia tuturor semnalelor într-o rețea unică, datorită numerizării, în sens unic sau în ambele sensuri.

Ecranosfera nu este relativă, nu este nesigură și nici nu are dezordinea lumii reale. În același timp, ecranosfera nici nu solicită individul ca participant activ.

Zeii Athosului modern s-au multiplicat în ecrane, în fața cărora indivizi diverși ingurgitează, consumă, fără sațietate, fotograma.

Patrick Le Lay, unul dintre factorii de răspundere ai faimoasei și prestagioasei companii de televiziune franceze TF1, șoca opinia publică printr-o declarație apărută într-un volum de interviuri: ,,Sarcina postului TF1 este de a ajuta Coca-Cola, de pildă să vândă produsul său. Or, pentru ca un mesaj publicitar să fie perceput, trebuia ca mintea spectatorului să fie disponibilă. Emisiunile noastre au vocația de a o face disponibilă: adică să o distrăm, să o destindem, pentru a o pregăti pentru două mesaje. Ceea ce vindem noi companiei Coca-Cola este timp de creier uman disponibil.”

Ochiul magic al ecranului și cu magia din ochiul privitorului se intersectează în percepția mitică a acelei realități din ecranosferă.

În ecranosferă nu există timp trecut, nu există timp viitor. În ecranosferă există doar un prezent continuu.

În acest context, se impune următoarea întrebare: ne uităm la ecran ca să uităm?

Ecranosfera, în acest moment, devine un narcotic social. Trecutul și viitorul sunt un permanent prezent. Totul se desfășoară într-un spațiu imaginar

Realitatea cotidiană este confiscată în spațiul virtual din ecranosferă și devine prizoniera unei imagini în care, pradoxal, e mai real virtualul, hiperrealul din ecran.

În ecranosferă se manifestă spectacular și spectaculos videopolitica, fapt divers ridicat la rang de fenomen, cultura ca afacere, cultura de cratiță și cultura de sub coviltir.

Prin tehnicile de programare a fluxului de imagini în structurile de rețea, existența reală a individului moder a fost planificată aidoma unui act rictualic.

Această planificare a constituit o premisă de utilizare a formatelor de tip industrial, ce au dus la introducerea starsistemului din cinematografia de la Hollywood, folosită ulterior în construcția vedetelor de televiziune. Emisiunile de talk-show-uri, dezbaterea de idei, opinii și contraopinii au devenit serialul foileton, gustat ca o telenovelă. Plasate în grila de programe și promovate ca niște produse de marketing.

Alain Joannes, analizând punerea în valoare a comunicării prin intermediul dimensiunii vizuale, constată: ,,Cu excepția cinematografului și a televiziunii, ecranele permit din ce în ce mai puțin o atitudine pasivă din partea celor care le privesc. După ce […] am discutat despre potențialul comunicativ al materialului video, urmaș al cinematografiei, în continuare va fi vorba despre ceea ce ecranele au adus ca noutate absolutăde la începutul anilor ’90: site-urile web și imaginea interactivă. Site-urile web au fost considerate, multă vreme, niște vitrine, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz, niște broșuri electronice. Această fază a fost depășită.”

Cerințele ecranosferei au transformat actul artistic în produs cultural, consumat individual sau în sistem de masă, colectiv, în ipostaze de turmă cu manisfestări dezarticulate, de indivizi în regresie biologică.

Zeii ecranosferei invită, provoacă individul la experiența ritualică. Vizionarea de la oră fixă trece la vizionarea la cerere, iar planificatorii de evnimente nu mai prididesc cu descoperitul nișelor de programe, de jocuri electronice sau oferte virtuale.

,,Rețeaua mondială, cu țesătura ei de portaluri și de site-uri, a ajuns la convergența între anumite tehnologii și utilizări inedite. În prezent, web-ul s-a metamorfozat, a apărut web-ul dinamic față de web-ul tradițional, bazat pe site-uri statice. Elementele vii, care animă această structură electronică deosebit de efervescentă, sunt: blogurile, agendele online, RSS-urile, linkurile care semnalizează actualizările, wiki-bloguri colective, taguri sociale, networks – rețele de socializare, videogloguri, fotobloguri.”

Cele văzute și asemuite trăirii în ecranosferă devin cu ușurință modele, sunt acceptate ca posibile cutume, norme, reguli. Toate acestea se instituie ca norme supuse unei ecranocrații. Realitatea virtuală introduce pe baze științifice și cu temeiuri ficționale acceptate relativismul lui ca și cum și al lui. Orice este posibil în judecata de constatare și de valoare a societății. Nu se mai suspicionează oglinda falsă, ci, dimpotrivă, în euforia admiterii noii tehnici, minunatei, uimitoarei tehnici a virtualității, comunitatea din rețea primește, mirajul drept conștiință de sine, drept identitate virtuală.

Nicolae Melinescu, într-o abordare realistă a convergenței mediatice, constată: ,,Apariția jurnalismului online, în special a jurnalismului social și a blogului, cu implicații în redacțiile de știri integrate, este dezvoltarea unui nou limbaj al știrilor, care combină genurile scris, audio și video, într-un nou set de practici de redactare. O asemenea translație duce în mod indevitabil la redefinirea rolului profesional și a calităților reporterului din grupul de editare. În această consjunctură, rețelele fixe sunt sortite eșecului, pentru că o calitate prețioasă la nivelul individului și al colectivului redacțional este tocmai flexibilitatea și capacitatea de adaptare din mers, la cerințele zilei. Jurnalistul multifuncțional nu poate să apară peste noapte, dat fiind că pregătirea pe fiecare dintre palierele redactării integrate necesită ani îndelungați de muncă susținută, sub îndrumarea și controlul seniorilor. Nu este vorba doar de capacitatea de reformulare a abordării pentru fiecare platformă, cu promptitudinea schimbării treptei de viteză la autoturismul personal, ci și de o activare a documentării pe aceeași temă, din sursele presei tipărite, ale radioului sau ale web-ului.

Convergența formatelor media, spre livrarea prin platformele online, îi deschide jurnalistului calea spre alte avantaje ale comunicării în Internet. Aceasta nu este doar o magistrală destul de largă pentru informația digitală, ci și un mod de racordare la rețelele prin care fiecare transmite și recepționează mesaje, informații sau opinii.”

Noul homo mobilis, acest Adam al erei supertehnicitizate, individul-public itinerant, se multiplică în comunitatea din rețea. Comunitatea aceasta poate fi o masă de indivizi insularizați. Dar, în niciun caz, stagnați, amorfi. Mobilizările online funcționează. Au intensitate. Nu au însă durată. Ele se manifestă în spațiul virtual, într-un areal psihsocial al gregarismului și pulverizării.

Simțul comunitar în mediuk virtual se atrofiază. Se produce o opacifiere a apartenențelor de grup, dătătoare de busolă în realitatea socială. În biosferă, funcționează busola interacțiunii sociale.

În spațiul social, se operează în acest mod la scară mare: decuparea și decuplarea tehnologică a lui homo videns, a omului itinerant.

După EBU (European Broadcasting Union), precizează Horia Murgu, reglementarea, în comunicarea audiovizuală, trebuie să aibă la bază principii unanim acceptate: ,,Permanent trebuie avut în vedere ca limitările pe care mediile analogice le prezintă în privința resurselor, să nu se regăsească în limitări privind traficul deschis, liber, pe care rețelele digitale îl pot prezenta. De aceea, în domeniile digitale, regulile de circulație, de navigare, de multe ori trebuie strict observate de către instanțele de reglementare. Importanța socială a informării și educării membrilor societății trebuie să rămână în prim-plan.”

Cum să nu devină ușor manevrabil un asemenea ins, când el este prizonierul telemobilului, telecomenzii, ecranosferei și își organizează întreaga existență după rețeta informațională permisă de aceasta? Teoriticienii mass-mediei, dar și unii dintre discipolii lor, ceva mai practici, din laboratoarele media din întreaga lume, vorbesc acum de ,,moartea editorului”, de faptul că lumea intră într-o eră în care omul devine propriul său vânător-colector de știri pe piața de informații a satului global. În realitate, numai câțiva obsedați se vor folosi, fie și de o infimă parte din aceste obțiuni. Restul vor avea nevoie de materiale pre-editate și procesate într-un anume mod, nu în ultimul rând pentru că tot ce poți găsi pe Internet este informație brută, direct de la sursă. Drept e că adevăratul aspect revoluționar al comunicației în rețea este ca acum: pentru prima dată în istorie, milioanele de oameni își pot face publice materialele în întreaga lume. Nu există o nevoie absolută de intermediari, cum sunt editorul de publicații sau varietățile de difuzare radio – TV. Cel puțin în teorie, toți suntem editori acum. Realitatea este că volumul nesemnificativ, subiectivitatea evidentă și calitatea variabilă a acestor mesaje – de la companii comerciale, grupuri de interese, partide politice, visători, exhibiționiști etc. – înseamnă că, pe Internet, toată lumea strigă în același timp.

Această barieră propagandistă (și cele mai puternice elemente ale ei aparțin adepților ,,prezentărilor sofisticate”, cu experții lor în manipulare și consilierii lor de relații publice) face evidentă nevoia de mai mult jurnalism, nicidecum de mai puțin.

Fiind atât de vrăjit de noua sa condiție, Homo videns-mobilis, sau omul itinerant nici nu se mai întreabă cine sunt Vrăjitorii care îi fac posibilă această existență și ce preț plătește, altul decât cel bănesc, pentru nemaipomenitele lui achiziții tehnice, jurnalistice sau artistice, altminteri bune, utile, facilitante.

,,Managementul de presă capătă noi valențe în contextul în care majoritatea ziarelor are în prezent editori pentru ediții online, redacții pentru suplimente, multimedia, magazine etc. Dacă ne uităm atent, cele două ediții – cea imprimată și cea online – funcționează ca două organisme de presă separate, cu programe de apariții diferite, fără o relație de complementaritate pentru consumatorul de informații. Strategiile pentru captarea cititorului misează pe cunoașterea consumului de presă scrisă și a nevoilor sale. Se misează, de asemenea, și pe găsirea unor metode inovate de satisfacere a cititorului, oricând și oriunde ( bloguri, știri direct pe telefonul mobil, site-uri cu conținut local etc).“

Ecronația îl face pe Homo videns-mobilis o ființă disponibilă, supusă, conformistă, aptă să execute un ordin.

Mai cu seamă că ordinul nu vine dintr-o comandă exterioară, ci printr-o sugestie tacită, discretă, transmisă printr-o inducție psihomentală, ceea ce mărește eficiența sa, chiar dacă nu-l face deloc dispus pe Homo videns-mobilis să recunoască faptul că este teleghidat. ,,În exercitarea funcției de interpretare a evenimentelor relatate, de plasare a acestora în contexte familiare, cunoscute, mass-media încurajează lansarea deducțiilor cu privire la consecințele evenimentelor, iar perspectiva, modul de interpretare ales influențează consecințele politice ale evenimentului, sugerează cauzele evenimentelor și relația dintre ele. Informațiile sunt încadrate în scheme interpretative, pentru a-i permite receptorului să înțeleagă informația și să umple spațiile goale, atunci când informația propriu-zisă lipsește.“

Paradoxal, pe măsură ce capacitățile performante ale ecronației îl iau în stăpânire, Homo videns-mobilis pare tot mai convins de independența și libertatea lui de a decide. În fond, o imagine convingătoare îneacă orice cuvânt, spun teoriticienii, iar expresia o imagine face cât o mie de cuvinte este consacrată.

Tehnologia digitală oferă, mai mult decât cea analogică: posibilitatea persuadării comuncaționale. Aceasta, deoarece imageria de sinteză intervine în completarea sau, mai degrabă, în corectarea realului, dându-i turnura specifică și nuanțele cerute de o tălmăcire orientală.

Sociologul canadian Marshall MC Luhan afirma că, odată cu ascensiunea noilor medii electronice, omenirea devine un sat planetar. Astăzi se poate confirma că omenirea a devenit un ecran planetar și nu este greu de ghicit că mandarinii informației aspiră să fie – sau poate chiar au reușit – căpeteniile secrete ale tribului planetar sau regizorii ecranului global.

Cuvinte puține. Fără text. Cu fotografii doar. Imagini.

Într-o surprinzătoare lucrare, intitulată Fotografia de presă – lupa de cristal din Galaxia Publicisticii, Andrei Ștefan Tanasoff conchide asupra acestei scrieri cu lumină: ,, În pofida faptului că suportul de hârtie ar putea să dispară, fotografia este nelipsită în presa online, pe Internet, în condiții tehnice de acuratețe deosebită. Nici în sistemul holografic, care ne amenință din viitorul apropiat, fotografia nu va lipsi. Pare a fi cazul unei îndelungate supraviețuiri, dacă nu cumva avem de-a face cu fenomenul păsării Pheonix, fotografia ( de presă sau cum ii se va spune pe atunci) renăscând cu fiecare moarte aparentă.

Oricât de mult se va tehnologiza presa – și odată cu ea, fotografia – în mileniul trei, dispariția ei nu este de întrevăzut. De ce? Un răspuns îl dă același neobosit David Randall: ,, Fie că informația vine pe hârtie, pe calea undelor, prin cablu de fibră optică, prin liniile telefonice, prin satelit sau prin transer cerebral, vineva trebuie să o filtreze, să o cerceteze, să o testeze, să o pună la îndoială și să incerce să relateze în mod corespunzător rezultatele acestui proces.

Și cine va fi cel mai potrivit aici? Tehnicianul universal, cercetătorul universal, politicianul universal? Sau jurnalistul universal?” dar cu atât mai mare va fi răspunderea celui ce va practica această informație – precum și a celui ce o va mânui, a celui ce se va folosi de ea.

Conștiința profesională a celui ce se va folosi de ea, ca și legea morală ( cum îi zice Kant) vor trebuii să se ridice la înălțimea acestei cote… astronomice. Suntem convinși că omul,în dimensiunea în care va trăi atunci, va ști sp se staueze la înălțimea acelui timp – care, pentru el, poate va părea normal.”

Medicul Sorin Sarafoleanu abordează comunicarea din perspectiva pluridisciplinară a omului de știință contemporan, pornind de la biologie până la filozofie, stabilind relații directe și indirecte între voce, limbaj, artă, tehnologie: ,, Excesul de comunicare, mai ales în mediul virtual, ne pune însă o serie de probleme. Oare toți oamenii suportă și se adaptează rapid la avalanșa de informații? Oare reacționând emoțional la informația care ne aparține virtual, nu rămânem cu iluzia implicării sociale? În realitate, rămânem singuri și izolați. Oare reacțiile neuropshicce la bombardamentul informațional, în multe cazuri copleșitor, rămân firești sau devin aberante?

Oare cei care sunt promotorii festinului informațional au luat în calcul dacă, prin acest mod, suntem ajutați să ne cunoaștem mai bine, să devenim mai umani și să ne adaptăm, să suportăm corect evoluțiile extrem de rapide ale comunicării, pe care le vor aduce deceniile următoare?

Ce se va întâmpla dacă nu vom ști să temperăm și să umanizăm comunicarea?

Se știe că evoluția și civilizația, pornind de la stadiul de homo erectus la cel de homo sapiens nu ar fi fost posibile fără comunicare. Trecerea de la biocomunicare la neocomunicare s-a făcut într-un interval de 6.000 de ani, adică lent, progresiv.

Astăzi, explozia comunicării ne obligă la un mare ,,marș forțat” de evoluție și adaptare, cu efecte care, de data aceasta, se măsoară în decenii. Se pare că suntem martorii unei noi civilizații, care-și are geneze în societatea și civilizația contemporane.

Se naște un nou om, un nou tip de om social, la fel cum s-a întâmplat și cu homo sapiens, dar mult mai repede.

Noul om social este un om individual, dezinteresat de societate și de cotidian. El sfiedează sistemul social și cultural, parcurge invers drumul spre etapele primitive ale neo- și biocomunicării. Se revine la stadiul de luptă fiecare pentru sine, anulându-se sistemele actuale socio-culturale bine structurate. Miliarde de oameni ai planetei devin tot atâtea entități separate și egocentrice. Se poate ajunge astfel la omul distopian descris de Francis Fukuyama ( End of Hystory and the Last Man, 1992), dăunător proprei sale specii. Cunoscând această viziune sumbră, va trebuii să o evităm. Viitorul omenirii și al comunicării va depinde de felul în care vom ști să gestionăm cât mai bine mijloacele care astăzi ne stau la îndemână.

Viitorul unui om, ca și al unei lumi, se construiește lucid, nu se visează. Astăzi comunicarea și progresele științei permit acest lucru.”

Iar viitorul este unul în care fiecare dintre cetățenii acestei planete va fi parte inegrantă, activă, cu gradualități diferite, a ceea ce înseamnă globalizare informațională. Dincolo de pericolul insularizării, dincolo de efectul extrem de nociv al ruperii de realitatea reală, trebuie să recunoaștem că mediul online conferă individului, fascinat de ecranosferă, accesul aproape nelimitat și instantaneu la aspectele socio- culturale directe.

În acest context, zicerea lui I.L. Caragiale, ,,cinstea și gramatica îl fac pe jurnalist”, rămâne definitorie, pentru că ,, limbajul presei din România a cunoscut un proces de democratizare fără precedent, cu efecte pozitive și negative în plan practic.”

Știrile în era digitală. De ce jurnalismul online nu va fi niciodată simplu .

Vremea dezbaterilor despre cine va câștiga bătălia print vs. online a trecut demult. În era digitalizării, interacțiunea consumatorului de știri cu ziarul în forma lui tipărită adduce, pe z ice trece, fie cu un soi de incapacitate de adaptare a cititorului la noile tehnologii, fie, cu încăpățânarea de a rămâne fider unui model retro, în ceea ce privește racordarea la actualitate.

Un lucru e sigur: lumea știrilor e în fiecare zi mai mobilă, mai prezentă în rețelele sociale și mai preocupată de difuzarea informației cât mai aproape de momentul producerii avenimentelor. Așa lucrează și așa gândesc cei ce produc și distribuie astăzi informația, dar nimeni n-ar ști să spunî dacă ei sunt cei care fixează noile tipare și aptitudini în comportamentul consumatorilor de actualitate sau, dimpotrivă, doar duc la îndeplinire misiunea transformării platformelor difuzoare de știri în construcții digitale, care arată așa cum iși doresc să arate cei ce le accesează.

Oricum ar fi, apariția a tot mai multe terminale mobile care permit, practice, o prezență online cvasi-permanent a utilizatorului, elimină, aproape brutal, din discuția despre știri și actualitate, orice formă de presă tipărită. Știrile depend astăzi de viteza cu care pot fi difuzate. Scăderea tirajelor ziarelor și chiar dispariția multor titluri din presa tipărită nu au de-a face cu scăderea calității scriiturii, ci aproape exclusive cu viteze distribuirii informației. Tirajul presei tipărite s-a redus dramatic în ultimii ani și va continua să scadă în ritm accelerat, dar consumatorii de știri sunt din ce în ce mai numerosi și mai avizi să afle. Cu o condiție esențială însă: să afle repede.

Practic, publicul interesat de știri vrea să fie informat la orice oră și să dețină acces la informație, folosind orice terminal mobil sau fix, fără să-i pese prea mult de formatul în care obține acea informație, câtă vreme ea îi este accesibilă cât mai rapid cu putință. Pentru patronii de media, mereu preocupați de felul în care ar putea transforma în venituri apetitul în creștere al consumatorilor de știri, anii din urmă au venit cu vești bune: crește, de la an la an, numărul celor dispuși să plătească, pentru a avea acces la informație inedită, original. În plus, se conturează un curent de opinie, care putea fi doar bănuit în urmă cu câțiva ani, atunci când a început declinul presei tipărite.

Marile brenduri ale presei scrise, care au investit în ultimii ani în dezvoltarea platformelor online, încep să culeagă roadele, inclusive de natură financiară, pentru că, într-o lume digital invadată de conținut, dar lipsită de încredere, consumatorii de știri vor fi întotdeauna tentați să acceseze, încă din perioada de glorie a presei tipărite. Astfel spus, ziarele cu tradiție, având branduri puternice și ediții online bine gestionate, au garantat un număr mai mare de cititori față de nou-apărutele site-uri de știri.

Totul ține de încrederea publicului și de un reflex de consum, care migrează treptat, dar cu viteză din ce în ce mai mare, dinspre forma tipărită a ziarului spre ediția lui online.

În cel mai recent studio realizat de Reuters Institute privind media digital apărut în 2013 și intitulat „Tracking the future of news”, este sublinat și un fenomen în creștere, care pare să marcheze viitorul consumului de știri: folosirea tabletelor și a smartphone-urilor, pentru accesul la informație. Spre exemplu, în Marea Britanie s-a dublat, în 2013 față de anul 2012, numărul celor care utilizează în fiecare săptămână tabletele, pentru a avea acces la știri. Procentajul britanicilor, care fac obiectul acestei constatări, a crescut de la 8% la 16%, iar fenomenul este aproape identic în Danemarca, unde creșterea a fost de la 13% în 2012, la 25% în anul 2013.

Folosirea telefoanelor mobile de ultimă generație, ca instrumente prin care este facilitate accesul la informație, marchează, de asemenea, o creștere semnificativă în unele țări. Cea mai spectaculoasă creștere în acest sens, de 43%, se vede tot în Danemarca, dar și în Germania numărul celor care consumă săptămânal informații de actualitate prin intermediul smartphone-urilor a crescut în 2013 cu 22% față de anul precedent.

Desigur, așa cum rezultă și din studiul efectuat de Reuters Institute, computerul rămâne cel mai folosit instrument pentru accesul la știri în format digital, dar trendul deja vizibil și măsurabil este acela al folosirii mai multe terminale, fixe sau mobile pentru consumul de știri. O treime dintre cei care se informează online folosesc cel puțin doua tipuri de terminale, iar 9% dintre ei chiar mai mult de trei terminale diferite.

Probabil cea mai arzătoare discuție despre media tradițională și online are loc de ceva vreme în jurul banilor, pe care îi poate sau nu-I poate produce la această dată fenomenul digitalizării surselor de informare. Prea puțini sunt cei dispuși la această dată să plătească pentru accesul la edițiile online are ziarelor. E foarte adevărat însă, pe de altă parte, că majoritatea ziarelor care au și variante online nu percep, în momentul de față, o taxă pentru accesarea conținutului lor. Situația se schimbă cu mare viteză, apar așa-numitele „paywalls” (sisteme care împiedică accesarea unei pagini web, fără plata unei taxe), abonamentele încrucișate – care oferă cititorului atât varianta print, cât și acces la varianta online a ziarului, aplicații de accesare a edițiilor online ale publicațiilor, care pot fi descărcate contra cost etc.

Poate că numărul celor care sunt dispuși să plătească pentru a avea acces la informații nu este încă foarte mare, dar, așa cum se remarcă în raportul făcut de Reuters Institute, în studiul Traking for digital news 2013, este în continuă creștere.

Și în România se poate lesne observa, în ultimii ani, un trend accelerat de creștere a sumelor investite de publicitari în media digitală.

La calculul sumelor investite prin bugete de publicitate în zona online, trebuie ținut cont de mai mulți factori. Motoarele de căutare, agregatoarele de știri, platformele sociale de tip Facebook sau platformele de microblogging, cum este Twitter, revendică, fiecare în parte, o felie din tortul acestui buget global.

Cea mai mare provocare a unui studiu despre comportamentul consumatorilor de știri în era digitală o reprezintă confruntarea cu specificul național. Practic, nu se poate vorbi, încă, de rețele universal valabile, pentru a determina un consum sporit de informație distribuită online. Se poat anticipa trenduri și se pot pune la puncty strategii pentru mărirea numărului de vizitatori unici, dar, întotdeauna, e nevoie de o adaptare permanentă la particularitățile pieței de media din fiecare țară.

Structura piețelor media este eterogenă și, prin ricoșeu, determină o atitudine diferită a consumatorilor de știri față de canalele de informare în masă. E motivul pentru care nici în cazul știrilor digitale nu putem vorbi depre un consum uniform și standardizat. În unele țări, rezistența mijloacelor „tradiționale” de informare în masă este relativ mare în fața noilor tehnici și tehnologii de publicare a știrilor în mediul virtual. Publicul însuși, mai conservator, este adeseori reticent, când vine vorba de accesarea știrilor în format digital. Ne aflăm, așadar, în fața unei coabitări: mass-media tradițională și mass-media digitală. Prima – încercând să supravițuiască, cea de a doua – căutând să-și găsească locul și importanța cuvenite în viața pasionaților de actualitate. Este doar o etapă intermediară, care va dura până la momentul în care zona digitală va lua majoritatea banilor aflați în piață sub forma bugetelor de publicitate. Într-un astfel de moment, dincolo de obiceiurile de consum ale publicului sau de preferințe, vom asista la prăbușirea economică a mass-mediei tradiționale. Fenomenul e deja prezent, dar, cu ultime eforturi de adaptare, uneori extrem de costisitoare, ziarele tipărite, radiourile și televiziunea încă rezistă. Toate însă sunt nevoite să accepte și să dezvolte variante online. Glumind puțin, am putea spune că dorm deja, de ceva vreme în pat cu dușmanul.

În februarie 2012, Interactive Advertising Bureau Europe lansa, în 28 de țări europene, o noua cercetare privind evoluția mass-mediei în era digitală, folosind metodologia Omnibus și chestionare online pentru un total aproximativ 50.000 de interviuri, ale căror rezultate au fost interpretate și analizate într-un raport final intitulat ”Mediascope Europe”. Rezultatele raportului, cu accente semnificative pe situația din România, comparativ cu celelalte țări europene au fost prezentate, în iulie 2012, la București, de Alain Heureux, președintele IAB Europe.

Potrivit ”Mediascope Europe 2012”, consumul european de televiziune variază între o media de 14 ore de vizionare pe săptămână în nordul continentului ( Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda) și o media de 17,7 ore de vizionare pe săptămână în țările Europei Centrale și de Est ( Bulgaria, Croația, Cehia, Ungaria, Polonia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Turcia și Ucraina). Europa Occidentală are o medie de consum TV de 16 ore pe săptămână în timp ce în țările din sudul continentului, consumatorii de media se uită la televizor, în medie, câte 16,7 ore pe săptămână.

Ierarhia se schimbă atunci când vine vorba de radio si print: nordicii au cel mai mare număr de ascultători de radio și cititori de presă scrisă, peste 80% dintre cei intervievați declarându-se consumatori ai acestor produse media. La polul opus, cu cifre variind între 48% pentru radio și 56 % pentru print se află consumatorii de media din țările Europei Centrale și de Est, printre care se numără și România.

”Mediascope Europe 2012” menționează în raport și situația la nivel european în ceea ce privește consumul de internet: 87 % – în nordul continentului, 81% – în vest, 61% – în sud și 55% în țările Europei Centrale și de Est, reieșind un consum mediu care ajunge la 65 de procente.

Interesant este însă că, deși au procentajul cel mai mic al consumului de internet, de doar 55%, europenii din zona centrală și de est a continentului petrec în mediul online cel mai mult timp, cu o medie de 16,1 ore pe săptămână, față de internauții din Europa sudică, cu o medie de 13,8 ore pe săptămână.

Potrivit raportului ”Mediascope Europe 2012” al IAB, România are un profil extrem de interesant în ceea ce privește lumea consumatorilor de internet. La o populație adultă de 18,7 milioane, studiul amintit menționează ca 7,2 milioane de români sunt, într-un fel sau altul „conectați” la internet, acesta însemnând 39% din totalul intregii populații. E un procentaj relativ scăzut față de media europeană, care atinge 65% și cum mul sub media țărilor din Europa Occidentală, unde 81% dintre vestici sunt online.

Românii conectați la internet depășesc însă cu mult media europeană în ccea ce privește numărul de ore pe care le alocă săptămânal activității în zona online: cu o medie de ore trecute săptămânal în mediul virtual, ei sunt cu mult peste media europeană, de 14,8 ore săptămânal.

Nu este singurul capitol în care consumatorii români de media depășesc cu mult comportamentele de consum din alte țări europene. Telespectatorii români urmăresc programe TV vreme de 21,6 ore săptămânal, ascultă radio, în medie, câte 15,6 ore săptămânal, față de media europeană de 12,7 ore pe săptămână, alocă 5,4 ore săptămânal citirii ziarelor în comparație cu media europeană de 4,6 ore pe săptămână și rezervă 4,9 ore pe săptămână citirii revistelor, în vreme ce media la nivel european nu depășește patru ore pe săptămână pentru aceeași activitate.

O primă concluzie, având în vedere datele furnizate mai sus, este aceea că interesul populației pentru mass- media și conținutul promovat de acesta prin diversele canale de distribuție, dar mai ales prin TV și mediul online, este cu mult peste cel înregistrat în alte țări europene. Ceea ce face cu atât mai instersantă dezbaterea despre viitorul presei din România, atât din punctul de vedere al noilor paradigme profesionale, căreia i se circumscrie astăzi meseria de jurnalist, cât și din punctul de vedere al afacerilor în zona media, cu accent pe dimensiunea bugetelor de publicitate și pe felul în care dunt distribuite acestea, în funcție de canalele de comunicare.

La această dată este greu, dar nu imposibil, de anticipat cum va arăta lumea mass-mediei în viitorul apropiat. Factorii de care depinde creșterea apetitului consumatorilor de știri, pentru interacțiunea cu zona digitală, sunt numeroși și intrăm în era dezbaterilor aprinse despre câștigătorii, mai ales din punct de vedere financiar, ai noii lumi media. Ierarhiile se schimbă cu rapiditate din acest punct de vedere, dar rămâne valabila butada „peștele cel mare” este reprezentat de giganții care guvernează din punct de vedere tehnic spațiul virtual, ceea ce înseamnă că brandurile puternice de mass-media tradițională vor obține, cel puțin pentru o perioadă destul de lungă, venituri net inferioare celor obținutre de agregatoare de conținut, precum Yahoo, motoare de căutare precum Google sau rețele de socializare precum Facebook.

Marea provocare a mass-mediei tradiționale, care pargurge cu pași repezi totuși distanța spre digitalizarea extinsă, o reprezintă, în această etapă, menținerea și consolidarea brandurilor și sporirea capitalului de încredere. Pag 239

New media, mutațiile generate și perfecțiunea tiparului

”Jurnaliști, doar calitatea vă va mai salva…!” Câteva cuvinte, cu majuscule, în mijlocul unei pagini din cotidianul Le Monde, concluzie a unui articol de fond despre o informație cu două viteze. Despre suferința în care se complace presa scrisă, odată și cu fiecare pas pe care îl face, spre mai multă putere, Internetul. Presa pe Internet.

Când a apărut acest articol, în vara anului 2013, mai mulți colegi jurnaliști din redacția hebdomadarului Courrier International, în Franța, s-au declarat cu totul de acord cu cele declarate, asemeni unui manifest, de un vechi jurnalist. Născut în 1946, Bernard Poulet nu este doar unul din cei care a ridicat reportajul francez la rang de artă, în fiecare redacție în care a lucrat – Matin de Paris, L’Expansion, L’Express – , ci și unul din teoriticienii meseriei. Publicase deja volumul La fin des journaux et l’avenir de l’information, și ceea ce scrie sau crede este considerat sfânt. Deci cam toți colegii de breaslă au luat în serios avertismentul și… l-au uitat instantaneu! Ca toate avertismentele care au punctat sistematic apariția presei numerice, dispariția ziarelor etc. Secolele și evoluția tehnicii, chiar criza economică din ultimii deja aproape zece ani. Au reținut articolul său: „Nu l-au sfătui pe fiul meu să devină jurnalist, decât dacă ar da dovadă de un real talent”. Au decretat deci că jurnalismul este pe moarte și că este cu mult mai serios și mai de viitor să îmbrățișezi o cu totul altă meserie.

Este, probabil, și constatarea multor părinți sau studenți, în România. Triumful jurnalismului digital, așa cum se manifestă el – site-uri, bloguri etc., jurnalism clasic sau jurnalism cetățenesc – a determinat o dezertare, de către cititori, de la presa tipărită, o dezertare, de către cititori, de la presa tipărită, o dezertare și a companiilor care fac publicitate, gesturi extreme, care s-au tradus peste tot în lume cu mutilări ale presei scrise. America, Europa – iar în Europa țări din toate punctele cardinale – au asistat neputincioase la dispariția ziarelor sau la migrarea lor doar pe Internet. România nu a scăpat nici ea – Gândul a devenit un site, Cotidianul – la fel, Gazeta de Transilvania, la Brașov, a dispărut, iar între timp au apărut site-uri pure player (doar pe internet) – Hot News, Vox-Publica, CriticAtac etc. – , care au ocupat rapid piața de profil. Alte publicații, ca, de exemplu, Dilema veche, au devenit parțial cu plată.

O situație care s-a tradus, concret, prin două mari mutații, atât în Occident, cât și în România. Îm primul rând, jurnalistul tradițional, de presă tipărită, cel care căuta un subiect, îl cerceta, îl verifica, îl structura în pagină, aplica regulile de bază ale jurnalismului, publica, era însoțit pe teren de un fotograf. Un individ care face de toate, știe să faca de toate: este fotograf, este jurnalist, filmează, înregistrează în același timp, este arhivar și documentarist, își îmbogățește articolul cu hyperlinkuri și articole conexe, neuitând, bineînțeles, să arunce pe pagina sa de Facebook diverse amănunte sau să posteze un mic rezumat de 140 de litere, pe Twitter. Este… perfect! Aproape un robot.

În al doilea rând, comportamentul cititorului s-a schimbat. Dacă până acum câțiva ani el cumpăra o cafea și un ziar, astăzi el cumpără, eventual, o cafea. Dar niciun ziar. Dacă l-ați întreba de ce, v-ar spune că, din când în când, cafeaua mai are gust. Ziarele, din ce în ce mai puțin. Parabola, oferită de fondatorii Revistei XXI, o revistă care apare în Franța și care publică doar reportaje, într-un tiraj de 50 000 de exemplare trimestrial, are un sens.

Pare evident, deci, atât din cele sugerate de Bernard poulet, cât și din Manifest pentru un alt tip de jurnalism, publicat de revista mai sus menționată, în ianuarie 2013, că Internetul nu a provocat moartea presei tipărite, nici măcar nu o provoacă, ci doar o accelerează. Presa tipărită, aici, ca și în țările occidentale, peste Ocean, peste tot pe glob, exceptând tările emergente, este pe cale să se sinucidă. Armele sale sunt mediocritatea, lipsa de mesaj, vulgaritatea, constanța subiectelor minore, lipsa de profunzime, lipsa de talent… Așa cum autoturismul nu a distrus valoarea sentimentală a unei plimbări în caleașcă, așa cum apariția CD-uri-lor nu a aruncat la gunoi discurile de vinil, Internetul nu va arunca la gunoi presa tipărită, ci doar o va obliga să se trieze, să se amelioreze, să se autoanalizeze. Era și timpul.

”Nu am multe de adăugat la cele scrise în carte și în articolul din Le Monde – mărturisește jurnalistul, acum la pensie, Bernard Poulet, pe pagina sa de Facebook… Cea mai importantă noțiune mi se pare a fi cea de valoare adăugată. Cer poate fi foarte diversă: clitatea informației, bineînțeles, dar si felul scriiturii, macheta/valoarea adăugată artistică, ancheta, informația specializată etc. Presa de masă, a Internetului, oferă gratuit baza informației. Atât. Rapid.

Trebuie, deci, să fim capabili să-i aducem ceva în plus, pentru a-l face pe cititor să plătească.

O precizare: nu cred că putem vorbi despre presă tipărită în sine. În absolut. Niciun ziar nu va mai putea fi doar tipărit. Exclusiv tipărit. Producătorii unei informații de calitate vor fi cel mai adesea platformele de difuzare, deci, inclusiv digitală”.

O altă paradigmă este posibilă. Într-adevăr, dar cu singură condiție: să încetăm să privim „conversia numerică”, (după cum o numesc Patrick de Saint-Exupery și Laurent Beccaria, fondatorii Revistei XXI) ca pe o bombă cu efect imediat, să începem să o vedem ca pe o formidabilă oportunitate. Poate suna banal, dar ceea ce declarau, cândva, în spații publice diferite, Jose Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene, și Viviane Reding, vicepreședinta Comisiei, fostă jurnalistă, „criza economică nu este o catastrofă, ci o formidabilă oportunitate”, este adevărat. Noi, românii, o spunem altfel: fiecare picior primit în spate este un pas înainte! Este adevărat, și la propriu, și la figurat. Dacă ne impunem condiția enunțată anterior și dacă ne însușim convingerile exprimate de Manifestul pentru un alt tip de jurnalism( referitor la această adevărată problemă, dihotomia presă tipărită – presă digitală ):

„New media nu este responsabilă de crriza actuală a presei, doar a accentuat-o; pe hârtie sau pe ecran, jurnalismul are nevoie, înainte de orice altceva, de a efectua o revoluție coperniciană; recrearea unei prese post-Internet, concepută pentru cititori, și nu plecând de la dorințele companiilor care fac publicitate, este posibilă”.

Casandrele anunță moartea presei tipărite, deci, și estimează că 80% din titluri vor dispare în următorii zece ani. Alții însă, deja calificați drept „darwiniști” ca Robert Shrimsley, responsabilul editorial la FT.com sau Hugo Dixon, fondatorul site-ului Breakingviews.com, cred că „această criză actuală este salutară, căci ea constituie un moment oportun de adevăr financiar. Forțele pieței vor mătura de pe teren slabii și răniții și doar cei puternici vor rămâne. Supraviețuitorii vor prospera, dacă produsele lor vor corespunde cererii clienților”.

Mass-media si provocările internetului – experiența românească

În ultimii ani, în diverse medii se trag clopotele pentru presa tradițională, se fac profeții privind sfârșitul culturii scrise, se anunță apusul jurnalismului. Toate spaimele sunt generate de Internet, de tehnologiile ce par să fi scăpat de sub un imaginar control.

România are un sistem media post-comunism, post-tranziție, post-aderare, post-criză, post-digitizare ș.a.m.d. De unde, o sumă de schimbări când succesive, când concomitente, ce l-au solicitat la maximum și l-au forțat să se maturizeze. Era previzibil că expansiunea Internetului va genera schimbări structurale de profunzime în oferta de media. Potrivit statisticilor realizate de ANCOM (pag 121), în ultimii ani s-a înregistrat o surprinzătoare dinamică a răspândirii Internetului, adică penetrarea conexiunilor Internet a ajuns în anul 2012 la 37,4% (la 100 de locuitori). Unii analiști estimau recent că circa 53% din populația României are acees la Internet.

Modificarea tehnologiilor de colectare, prelucrare și diseminare a informațiilor a fost concomitentă cu criza economică internațională, ce a afectat sever piețele interne, fapt vizibil în statisticile oficiale. Acum ceva timp, mass-media beneficia de alocații din publicitare tot mai reduse, ceea ce a dus la redimensionarea redacțiilor, aât în sectorul privat, cât și în cel public.

Extinderea Internetului și criza economică au influențat evoluția presei, însă, dacă privim cantitativ evoluția acesteia, vom constatat că numărul publicațiilor periodice nu scade, ci crește până la 2780 de unități în 2012. Există o reducere semnificative a numărului de cotidiene, de la 80 în 2007 la 53 în anul 2012, la nivelul întregii țări.

Din punct de vedere socio-demografic, utilizatorii din România sunt preponderent adolescenți și tineri ( 14- 44 ani), necăsătoriți sau în acord consensual, mai mult decât distribuția normală în cadrul populației. Sunt educați, întreprinzători particulari sau salariați cu funcții de conducere ori au studii superioare, venituri mari, unii fără niciun venit – elevii și studenții. (pag 125)

Cei mai mulți dintre ei sunt interesați de sănătate, educație, divertisment și locuri de muncă. Bunaoară, 37% citesc ziare online cel puțin o dată pe săptămână, 33% citesc site-uri și reviste. Știrile online sunt citite cel puțin o dată pe săptămână de peste 40% dintre utilizatorii urbani. Tot în zona utilizărilor frecvente se află solicitarea de informații cu ajutorul motoarelor de căutare și folosirea email-ului – peste 60% săptămânal.

Interesul pentru presă este variabil: 19% dintre utilizatorii de Internet accesează de câteva ori pe săptămână site-urile ziarelor cu difuzare națională; 4,5% dintre utilizatori, de câteva ori pe săptămână accesează site-uri de cotidiene naționale (folosesc telefonul mobil și/sau smartphone). 30% dintre utilizatorii de internet afirmau că citesc atât ediția tipărită, cât și site-urile ziarelor naționale.

Ultimii ani au adus o schimbare de paradigmă în jurnalism, aproape toate dimensiunile profesiunii fiind afectate într-o mai mică ori mai mare măsură. Bunăoară, accesul liber la Internet, în contextul generalizării jurnalismului de comunicat în presă a dus la pierderea prestigiului jurnalistului de mediator profesionist – oricine poate accesa fluxurile publice de informații, site-urile diverselor instituții.

De asemenea, oricine poate deveni producător de informație – text, imagine, înregistrare video, mai multe institușii media încurajând acest tip de producții. Este dificil aici să stabilești standardele etice și deontologice, deoarece noul jurnalism, devălmaș și complice, are tot mai puține puncte comune cu cel tradițional. Jurnalismul online a adus cu sine surse disimulate, o anumită dezinhibare – a se vedea mesajele escortă, ce însoțesc majoritatea conținuturilor vehiculate, deseori violente, vulgare, dificil de controlat. Faptul de a-ți ascunde identitatea de receptor/emițător/comentator de mesaje publice a generat noi probleme de ordin moral. Internetul asigură, pentru prima dată în istoria omenirii, audiențe infinite – oriunde există conexiune pot fi receptate conținuturi, realitate ce ar trebuii să genereze o anumită îngrijorare.

Cât priveste piața internă, tot el rezolvă ceea ce companiile de profil nu au rezolvat în ultimii 23 de ani – pătrunderea presei în spațiul rural. Chiar dacă nivelul de înzestrare cu echipamente electronice este redus în mediul rural, faptul că unitățile de învățământ, bibliotecile publice, unitățile administrative etc. sunt echipate cu computere și au conexiuni la internet ar fi de natură să ne dea speranțe. Totuși, în acest moment bătălia continuă să se dea pe audiențe urbane.

Accesul oricui în agora digitală, fără nicio instanță profesională care să garanteze competență calificare etc, face ca nivelul de încredere în multe entități media digitale să fie redus. Aceasta, în contextul în care granița dintre spațiul public și cel privat este tot mai permisivă. Posibilitatea de a reclama măsuri reparatorii, în cazul în care ai fost nedreptățit, dispar ș.a.m.d.

Modelul economic tradițional a fost abandonat, tot din cauza tehnologiilor de comunicații – dacă tiparul, hârtia, distribuția dețineau cea mai mare pondere în total cheltuieli, până în urmă cu cinci-șase ani, acum diseminarea produselor media are costuri mici și se face în spații geografice nelimitate. Provocarea cea mare pe această piață concurențială constă în conținuturi și este mai dramatică decât până la apariția Internetului.

Evoluțiile amintite influențează și învătământul jurnalistic, aflat în situația de a se adapta noilor provocări. Și aici invit la prudență atunci când se fac profeții de tipul sfârșitului jurnalismului. Canalele au nevoie de conținuturi. Iar Interentul este un nou medium, mai dinamic, mai penetrant, mai atipic decât cele anterioare, dar totuși un canal de comunicare.

ANEXĂ.

Ierarhizarea publicațiilor periodice intrate în Depozitul legal național în anul 2010.

Pag 133

14.1. DEBUTUL PRESEI DOBROGENE

Cei 450 de ani de ocupație otomană au îngreunat, enorm da mult, dezvoltarea culturii populației creștine. Limba română, limba celor mai dinamice comunități din provincie, a evoluat odată cu afirmarea școlii și a bisericii naționale, până la mijlocul secolului XIX, instrucția publică rezumându-se doar la pestațiile celor două instituții. Cât despre presă era greu de vorbit, astfel că prima publicație românească a apărut abia în 22 iunie 1879, după revenirea la patria mamă a teritoriului trandunărean, în urma Războiului pentru Independență, cu o întârziere de câțiva zeci de ani față de celelalte regiuni ale țării. Se numea Steaua Dobrogei – Foia intereselor locale.

La începutul anului 1882, Steaua Dobrogei își încetează apariția până la 1 mai 1883 când revine ca bisăptămânal. Dar, la sfârșitul anului, dispare din motive financiare. Își face din nou prezența în 1891. Ea a fost la început un ziar săptămânal de format mic și-și propunea să se ocupe, în exclusivitate, numai de interesele și afacerile locale.

La scurt timp de la acest moment apărarea și la Constanța primul ziar, Farul Constanței, un săptămânal cu caracter oficial, care a funcționat, cu întrerupere, în perioada 12 mai 1880 – 26 noiembrie 1938, și a avut 2.200 numere și 11.000 pagini.

De-a lungul existenței sale a suferit numeroase schimbări de format, a utilizat mai multe tipografii și a publicat în paginile sale: circulare ministeriale și decizii ale prefecturii, comunicate ale primăriilor, informații generale și locale, note diverse etc.

Cel de-al treilea ziar consemnat în Dobrogea este România Trans-Dunăreană (31 august 1880-mai 1881, bisăptămânal. S-a mai numit și România transdanubiană și a apărut la Tulcea. Preocupările sale au fost foarte variate. A prezentat unele locuri pitorești ale provinciei, măsurile luate de prefectura Constanța pentru buna administrare a județului, grijile curente ale autorităților pentru eliminarea actelor antisociale, drepturile solicitate de minoritatea turcă etc.

Tot în 1880 a apărut și Triunghiul, care a mai purtat și numele de Jurnal masonic român, ziar lunar al Masoneriei din România. Un produs mediatic insuficient cunoscut și care nu s-a impus în conștiința cititorilor.

Datorită condițiilor tehnice precare, a resurselor financiare insuficiente și a incapacității colectivelor redacționale de a ține pasul cu evoluția accelerată a provinciei, multe din aparițiile editoriale ulterioare au avut o viață scurtă.

Chiar dacă intențiile, foarte generoase ale acestor publicații (au contribuit la îmbunătățirea activității administrației locale, lărgirea drepturilor politice, dezvoltarea economiei, respectarea legislației, apărarea intereselor cooperativelor sătești etc.) n-au reușit să fie duse la bun sfârșit, prezența lor de pionierat merită a fi reținută pentru dorința de afirmare a presei dobrogene. Acest ideal a fost însă mult mai bine concretizat de alte ziare și reviste care s-au impus, atât prin longevitate, cât și prin diversitatea tematicii și modalitățile de abordare.

14.2. PROBLEME PRIORITARE LA SFÂRȘITUL SECOLULUI XIX ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Revenirea Dobrogei la țară nu a însemnat automat și integrarea ei în viața politică, economică, socială, culturală a României. Până în 1880, când a fost adoptată Legea de organizare a provinciei, elementele vechiului erau prezențe puternice și în administrație și în învățământ și în cultură și în alte sectoare. Presa vremii s-a ocupat de principalele probleme prioritare din acest ținut. Una dintre ele era nevoia de românizare. Principalele publicații au susținut nevoia de accelerare a românizării ținutului transdunărean, începând de la creșterea numărului de români rezidenți, promovarea din rândurile lor a unor personalități autentice, schimbarea denumirii localităților și implementarea unor legi asemănătoare cu cele ale altor zone.

Eforturile presei, în strânsă legătură cu a celorlalte instituții, nu au fost zadarnice. Astăzi Dobrogea este un exemplu de conviețuire între toți locuitorii săi, indiferent de originea lor, o societate multietnică și pluriculturală.

O altă prioritate din această perioadă a reprezentat-o renașterea economică. Stăpânirea otomană n-a avut niciun interes să dezvolte Dobrogea din punct de vedere economic, așa că, la revenirea provinciei la țară, statul român s-a confruntat cu probleme deosebit de grele.

Nu exista o populație compactă, pregătită pentru activități complexe, lipseau legăturile rutiere permanente peste Dunăre, porturile maritime aveau capacități reduse, schimburile comerciale erau insuficiente, iar despre industrie și capitaluri autohtone nici nu se putea vorbi.

Toate aceste aspecte au fost ridicate de presă. Astfel că, a început, destul de timid, construcția de drumuri, comerțul, în special cu cereale și lână, s-a înviorat, agricultura și creșterea vitelor s-au înscris și ele pe o pantă ascendentă.

Recunoașterea tuturor drepturilor politice a reprezentat un punct însemnat în preocupările presei. Dacă imediat după unirea cu țara, publicațiile din această perioadă au păstrat o oarecare distanță față de interesele partinice, spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX lupta pentru emanciparea politică se extinde, la ea luând parte și publicațiile vremii. Eforturile lor s-au concretizat în 1912 când dobrogenii au fost chemați pentru prima dată la urne, ei trimițându-și reprezentanții în parlamentul României.

O preocupare constantă a ziarelor și revistelor din această provincie a reprezentat-o dezvoltarea învățământului. Ele au scris despre condițiile deosebit de grele în care își desfășurau activitatea copiii și cadrele didactice, despre lipsa unor acte normative cerând din partea autorităților luarea măsurilor corespunzătoare.

Aflată sub dominație bizantină și apoi otomană (cu excepția perioadei de domnie a lui Mircea cel Bătrân), Dobrogea cunoaște momentul de debut al culturii în limba română odată cu reintegrarea ei la România. Imediat după încheierea Războiului de Independență, în anii de la sfârșitul secolului XIX, au avut loc câteva evenimente deosebite, care au premers renașterii spirituale a provinciei: fost înființat Muzeul de arheologie de la Constanța, s-au extins cercetările la Monumentul triumfal de la Adamclisi, mulți artiști plastici au realizat aici multe opere de valoare, s-a înalțat, în Piața Independenței, din inițiativa primului prefect al Constanței, Remus Opreanu, statuia poetului Ovidiu (1887), a fost ridicat, la inițiativa prefectului Ioan Nenițescu și a lui Grigore Tocilescu, Monumentul anexării de pe Colnicul Hora din Tulcea (1904), au văzut lumina tiparului operele literare ale unor creatori de seamă, și-a deschis porțile, mai întâi Gimnaziul din Tulcea și apoi cel din Constanța, și-a inaugurat activitatea Asociația „Armonica literară“ de la Tulcea (1900) etc. La toate acestea au contribuit, prin intervențiile și propunerile lor, multe dintre publicațiile dobrogene precum Ovidiu, Analele Dobrogei, Cultura, Colnicul Hora, Selecțiunea, Tomis și altele.

Chiar dacă nu existau nici tradiție, nici condiții prielnice, fenomenul teatral s-a manifestat în Dobrogea încă din primii ani de la revenirea sa la țară. Ziare precum Colnicul Hora, Ovidiu, Dobrogea Jună, Dacia, Graiul Dobrogei și altele au fost purtătoarele de cuvânt ale fenomenului teatral, care își făcea tot mai mult simțită prezența.

14.3. PRESA INTERBELICĂ DOBROGEANĂ

În primii ani din perioada interbelică, Dobrogea se înscria tot mai mult în mecanismul economiei naționale. Mai întâi în agricultură, unde un eveniment important l-a reprezentat reforma agrară din 1921, care a condus, în primă fază, la o scădere a producției în timpul transferului de proprietate iar mai apoi la o creștere progresivă, între anii 1926-1938; inexistentă înainte de 1877, ruinată în timpul primului război mondial, industria începe să se refacă; biserica ortodoxă română și-a reluat rolul său duhovnicesc și de îndrumare spirituală; școala începea din nou drumul de la capăt datorită pierderilor suferite; știința a îmbrățișat modalitățile moderne de exprimare prin înființarea unor institute specializate; istoriografia a căpătat suporturi noi prin concluziile desprinse din descoperirile arheologice.

Schimbările în varii domenii au fost oglindite în presa vremii, care, continuând preocupările din perioada antebelică, a reprezentat diferite curente și ideologii politice, literare și artistice, orientate fie către tradiție, fie către modernism. Multe dintre publicații erau independente și ele prezentau aspecte de ordin general sau dintr-un anumit domeniu de activitate, coagulând în jurul lor un număr important de reprezentanți ai scrisului românesc: jurnaliști, critici și istorici literari, filosofi, esteticieni, lideri culturali. Ei au avut un rol însemnat în dezvoltarea unui climat de progres în contextul culturii naționale, au pus în mișcare cunoașterea vieții locale, s-au transformat în veritabili factori de opinie și educație.

14.4. DOBROGEA ȘI PRESA COMUNISTĂ

Imediat după evenimentele de la 23 august 1944, simțind gustul puterii, Partidul Comunist a trecut și în Dobrogea la reorganizarea structurilor sale și la completarea efectivelor cu militanți, eliberați din lagăre și închisori sau cu domiciliul forțat în regimul anterior.

După septembrie 1944, Partidul Comunist dispunea practic de întreaga putere locală, ceea ce i-a permis să treacă la comunizarea economiei, netezirea drumului spre partidul unic de guvernământ, atragerea forțelor populare în așa zisul proces de democratizare a aparatului de stat, pe care le-a folosit ca masă de manevră, lichidarea opoziției necomuniste.

La 12 februarie 1945, a fost publicată în Monitorul Oficial, Legea 102 care consemna sfârșitul presei democratice în țara noastră. Procesul a continuat la 24 aprilie 1945, când a fost elaborată Legea 312, care avea drept scop lichidarea presei tradiționale și eliminarea ziariștilor nedoriți de sovietici. Are loc apoi, Congresul de constituire a Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști, prezidat de Mihail Sadoveanu, care a reprezentat primul pas spre comunizarea presei, soldat cu reducerea tirajelor sau desființarea unor publicații care nu erau pe placul noilor forțe politice și înființarea altora care să le evidențieze superioritatea.

În octombrie 1946 este convocat, tot la București, al doilea Congres al Uniunii Sindicatelor Artiștilor, Scriitorilor și Ziariștilor unde a fost lansată o sintagmă, care a adus multe prejudicii culturii românești – „realismul socialist“.

Prin tematică și problematică, acesta propunea oglindirea noilor transformări politice, economice, sociale și de mentalitate prin prisma concepției marxiste despre lume și viață.

În 1955 a luat ființă Uniunea Sindicală a Ziariștilor, cu organul său publicistic Presa noastră, singura publicație de specialitate până în 1990. Ea a avut un drum sinuos și, în ciuda faptului că a fost foarte mult politizată, ea a constituit un îndrumar al jurnaliștilor și o oglindă a parcursului presei scrise.

Tot în 1955, la 4 decembrie, se constituie Uniunea Ziariștilor din R.P. România, care a sprijinit activitatea editorială. Astfel, în primul cincinal, producția de carte înregistra 600 titluri din literatura originală, într-un tiraj total de 12.500.000 exemplare. În același timp din literatura rusă și sovietică au fost tipărite 606 titluri, cu 9.765.000 exemplare iar din literatura universală au apărut 127 titluri, cu 2.221.000 exemplare, ceea ce demonstrează care era orientarea noilor guvernanți.

În deceniul al VI-lea, Facultatea de jurnalism a fost desființată, astfel că accesul la această profesie era asigurat doar prin Școala de partid „A. A. Jdanov“, unde erau pregătiți prin cursuri de scurtă durată, oameni luați direct din producție pe bază de dosare. O alternativă mult mai viabilă, superioară acestei forme de instrucție a fost organizată la nivelul centrului universitar București, în primii ani ai deceniului 7, unde doi oameni inimoși, H. Dona și Octavian Butoi, au înființat un curs de pregătire jurnalistică la care participau studenți de la facultățile de filosofie și filologie.

Experimentul avea să dea roade, ceea ce a determinat secția de presă a C.C al P.C.R. să emită în 1967 o circulară prin care îi obliga pe lucrătorii din presă să-și completeze studiile iar noii angajați trebuiau să aibă pregătire universitară.

După 1965 urmează o perioadă de oarecare liberalizare a vieții spirituale, presa devenind ceva mai ofensivă și mai obiectivă.

Cum P.C.R. a simțit nevoia de a-și pregăti cadre loiale, a înființat, în 1971, Facultatea de ziaristică și Cursul postuniversitar de ziaristică, cu durata de trei și respectiv un an, unde erau recrutați, pe bază de examen, tineri care dovediseră înclinație spre scris. În ciuda unor critici, mai mult sau mai puțin îndreptățite, cele două forme de învățământ, care au beneficiat de o bază materială deosebită și de un corp profesoral valoros, au reușit să pregătească mai multe serii de jurnaliști, mulți dintre ei impunându-se în presa românească.

La începutul deceniului opt, Nicolae Ceaușescu cerea presei să promoveze, cu mai multă fermitate, principiile estetice ale partidului, să lupte pentru o cultură realistă, multilaterală, care să slujească construcției socialiste. Mesajele pe care le transmitea presa erau, pe de o parte anoste și de îndoctrinare, care întrețineau cultul personalității, iar pe de altă parte șubrede din punct de vedere cultural și neautentice.

Concluzionând putem spune că, presa anilor 1945 – 1989 a fost o presă a unui sistem dictatorial, unde Partidul Comunist controla, dirija și impunea totul.

14.5. PRESA DOBROGEANĂ DUPĂ 1989

Evenimentele din 22 decembrie 1989 au pus și presa dobrogeană în fața unei situații limită. În redacțiile ziarelor Dobrogea Nouă – Constanța și Delta – Tulcea, singurele cotidiane care apăreau atunci în provincie, se căutau cu febrilitate răspunsuri la o serie de întrebări existențiale: Ce poziție trebuie adoptată față de noile realități? Cum urmau ele să fie reflectate? Ce nume aveau să poarte publicațiile de a doua zi? Pe cine se putea conta în noul demers jurnalistic? etc.

Cu unele nuanțe, manifestate la unii, legate mai ales de modul de conștientizare a situației, de entuziasmul și curajul cu care se impunea să se acționeze, de posibilitățile de exprimare, majoritatea jurnaliștilor dobrogeni au înțeles că trebuie să schimbe rapid dialogul, să facă în numai câteva ore transferul de la o voce obedientă unei puteri dictatoriale, la o alta eficace în mâinile firavei democrații. Fără a se putea elibera de toate sechelele monologului totalitarist (de altfel era și imposibil acest lucru, într-un timp atât de scurt), noile ziare Cuget liber și Tulcea liberă (rebotezat, după aceea, în Delta liberă și apoi în Delta) și-au modificat substanțial discursul.

Răspunzând unei cereri extraordinare de informare și cunoaștere a noilor realități din partea publicului cititor, ziarul Cuget liber ajunge foarte repede la un tiraj de 50 – 60.000 de exemplare.

Fenomenul nu este singular, deoarece în prima perioadă postrevoluționară, toate publicațiile din țară cunosc o audiență deosebită.

Odată cu sporirea tirajelor și a paginilor la publicațiile existente a crescut și numărul tipăriturilor. Astfel că la mijlocul anului 1990 în România se ajunsese la 1.440 de titluri.

La Constanța consemnăm noi apariții editoriale: Gânditorul – revista de cultură și politică, ziarele Deșteptarea și Liberalul constănțean, organe ale PNȚ-CD și respectiv PNL, săptămânalul, Contrast, de opinie studențească, ziarul Farul (editat de FSN), Orizonturi, publicație social-politică și de cultură a P.S.M., Răcnetul … la mare – organ al Partidului Liber Schimbist, Solidaritatea dobrogeană – săptămânal al Partidului Social Democrat Român.

Și la Tulcea crește oferta jurnalistică. La 15 februarie 1990 apare săptămânalul Cronicarul, apoi Gazeta de Tulcea – săptămânal de orientare liberală; Tricolorul – periodic al FSN, Steaua Dobrogei – periodic de informare, opinii și dialog civic al Prefecturii județului Tulcea, Curierul Tulcei, care a inclus în paginile sale texte despre viața politică, problemele economice, social-culturale și de interes cetățenesc, Zona, oficios a FDSN și jurnalele independente Obiectiv și Acum.

Tot în prima perioadă postrevoluționară, începe să emită și postul de Radio Constanța și mai apoi Radio Sky, iar la Tulcea ia ființă Argus – primul post de radio particular, ele constituindu-se în importante mijloace de informare pe calea undelor.

Descătușate de cenzură, dar racordate la interese personale sau de grup, noile mijloace dobrogene de comunicare își orientează și ele activitatea spre segmente mari de teme pe care publicul cititor le reclamă: dezvăluiri despre nomenclaturiștii locali ai regimului comunist; elucidarea rolului securității și al colaboratorilor săi; definirea noului cadru politic, prin apariția unui mare număr de partide; manifestarea noilor drepturi ale omului, în contrast cu inegalitățile la care fusese supus până atunci; schimbările din structura aparatului administrativ; disputele asupra viitorului societății românești; trecerea la o nouă mentalitate impusă de realitățile vremii etc.

Toate acestea au condus și la o modificare treptată a statutului mijloacelor media. Dintr-o presă controlată de stat, închisă în raport cu lumea necomunistă, s-a ajuns la o presă privată, influențată de piață.

În anii următori, presa românească în general și cea dobrogeană în particular, cunosc noi mutații: a crescut numărul editorilor, s-au constituit grupuri puternice, s-a dezvoltat învățământul de specialitate, s-au tipărit tot mai multe cărți de profil, s-a impus codul noilor limbaje.

Treptat presa începe să dea înapoi, să se sufoce, multe ziare își reduc tirajele, altele își închid “porțile”, unele publicații serioase sunt înlocuite cu altele de divertisment ieftin, în redacții își fac loc, tot mai mult, pseudoprofesioniștii, oameni refulați din alte meserii, unde nu-și mai găseau locul, sunt gata să răspundă la noile comenzi.

Cu toate limitele ei, presa dobrogeană postdecembristă a impus un nou stil și limbaj, folosește noi surse de documentare, aduce în dezbatere teme interesante dar și teme minore, transformă prima pagină într-o oglindă a fiecărei publicații, folosește titluri bune dar și titluri neinspirate, se străduiește (dar de multe ori nu reușește) să aducă cuvântul potrivit la locul potrivit, într-un cuvânt, ea nu este nici mai bună, dar nici mai rea, decât societatea în care trăim.

Ultimul deceniu al secolului XX a recuperat, pentru Dobrogea bogata tradiție mediatică, revoluția din decembrie 1989 deschizând larg poarta liberei exprimări și a plurarismului de soluții editoriale. Apetitul uriaș al publicului pentru consumul de media părea că are doar trei limite: capacitățile de producție media, rețelele de difuzare si resursele ale frecvențelor radio și televiziune. Presa locala a fost suficient de interesantă cât să atragă și capital străin. Anul 2000 avea un început promițător. Din păcate, zece ani mai târziu, industria media s-a trezit din euforie, începând sa fie lovită de criză. Căderea pieței publicitare, asociată cu scăderea resurselor publicului, alocate pentru satisfacerea nevoii de presă, nu au fost, însă, unicele cauze ale loviturii primite de presa scrisă. Tot in jurul anului 2000, când se părea că mass-media își cucerește un nou mod de expresie, prin portalurile de știri și variantele online ale ziarelor s-a născut și principala provocare pentru presa tradițională: presa din spațiul electronic, nouă, necenzurată, atractiva pentru cei al căror stil de viață se asociază cu viteza, cu noutatea, si care amenință împătimiții ritmurilor calme ale vieții de provincie.