Mass Media Ca Moderator AL Comportamentului Uman

MASS-MEDIA CA MODERATOR AL

COMPORTAMENTULUI UMAN

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – PRESA SCRISĂ SI AUDIOVIZUALĂ DIN

ROMÂNIA CONTEMPORANĂ

1.1. Mass-media si jurnalismul romanesc in perioada de tranzitie

1.2. Pluralitatea mass-media

1.3. Agenții de presă din România

CAPITOLUL II – REGLEMENTĂRI JURIDICE CU PRIVIRE

LA PRESĂ. INFRACȚIUNI CONTRA DEMNITĂȚII ȘI

INSULTA.

2.1. Infracțiunile contra demnității

2.2. Aspecte comune infracțiunilor contra demnității

2.2.1. Obiectul infracțiunilor contra demnității

2.2.2. Subiecții infracțiunilor contra demnității

2.2.3. Conținutul infracțiunilor contra demnității

2.2.3.1. Latura obiectivă a infracțiunilor contra demnității

2.2.3.2. Latura subiectivă a infracțiunilor contra demnității

2.2.3.3. Formele infracțiunilor contrademnității

2.3. Calomnia

2.4.Insulta

2.4.1. Aspecte generale

2.4.2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de insultă

2.4.2.1. Latura obiectivă

2.4.2.1.1. Legătura de cauzalitate

2.4.2.2. Latura subiectivă

2.5. Codurile deontologice

2.6. Despre manipulare

2.6.1. Manipularea prin televiziune

2.6.1.1. Libertatea de expresie

2.6.2. Manipularea și tehnicile sale

2.6.2.1. Sursa de informații

2.6.2.2. Luarea și combinarea imaginilor

2.6.2.3. Încadraturile

2.6.3. Manipularea și antidoturile

2.6.3.1. Rezistența la manipulare

CAPITOLUL III – PROMOVAREA NORMELOR IN VEDEREA MODELĂRII COMPORTAMENTULUI

3.1. Mass-media și tineretul școlar

3.2. Locul și rolul mass-media in viața școlarului

3.3. Mass –media și condiționările ei psihice ( adaptarea psihologica la mass-media

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Poate presa modela mentalitățile si comportamentele umane?

De aici am plecat în elaborarea lucrării “Mass-media ca modelator al comportamentului uman”, în care am urmărit abordarea problemelor majore cu care s-au confruntat presa din România în perioada de tranzitie, dar si după aceea, ca si identificarea unei premise obiective pentru dezvoltarea în perspectivă a acesteia.

Am făcut referire în această lucrare si la infracțiunile pe care le comite o persoană, fie jurnalist, fie simplu cititor, în spetă infractiunea contra demnității și insulta.

În structura lucrării am alocat un prim capitol intitulat “ Presa scrisă si audiovizuală din România contemporană”. În această primă parte sunt abordate probleme legate de libertatea de exprimare si libertatea de informare de-a lungul anilor.

De asemenea, în cuprinsul primului capitol dezbat pe larg pluralitatea mass-media, adică apariția pe piață a unui număr impresionant de mare de publicații cotidiene , săptămânale și regionale, dar si cantitatea de informație pe care trebuie să o digere cititorul.

Pe lângă toate acestea, și-au facut apariția si agențiile de presă ce au luat o mare amploare.

Cel de-al doilea capitol numit, “Reglementări juridice cu privire la presă. Infracțiunea contra demnității si insulta”, prezintă aspecte legate de orice acțiune, din partea oricărei persoane, ce ar avea ca efect jignirea sentimentului de onoare sau schimbarea în rău a dimensiunii stimei ce se cuvine uneui persoane.

Dacă asemenea acțiuni ar fi îngăduite, ele ar conduce nu numai la o firească reacție, verbală sau fizică, din partea celor ofensați ori insultați, dar ar face imposibilă conviețuirea socială, ce presupune respect față de fiecare membru al colecțivității și prețuirea fiecăruia în justa măsură pe care si-a creat-o singur.

Pentru a reacționa împotriva acestui rău și pentru a a-l prețui, legea a incriminat ca fapte penale toate aceste acțiuni sau inacțiuni prin care s-ar da loc unei astfel de atingeri, astfel ocrotind atât interesul persoanelor, cât și interesul societății.

Ziaristul are si răspunderi față de echilibrul social, atât la nivel general – evitând să provoace crize false sau dispropotționate de natură economică, inter-etnica ori inter- religioasă, etc. -, cât și la nivel individual, refuzând conștient sa stimuleze apetitul morbid al consumatorului de presă. În această ordine de idei, el va evita descrierile și imaginile violente, crude, abuzive, atât pentru a proteja imaginea victimelor, cât și pentru a micșora efectul “consumistic” ce se declanșează instinctual într-o bună parte a publicului.

Ziaristul are prin însăși condiția profesiei sale, care e una de echipă și responsabilități față de colectivul in care lucrează; el îșî va proteja propria instituție față de ingerințe exterioare, va respecta politica editorială a publicației (ori canalului, rețelei,etc.), se va consulta cu editorii săi atunci când deciziile pe care e silit să le ia implică și instituția și, in fine, nu va submina autoritatea colegilor lui de echipă.

În capitolul trei denumit “Promovarea normelor în vederea modelării comportamentului”, s-a pus accent pe impactul pe care îl are mass-media asupra comportamentului unui școlar și al unui tânăr. Sunt abordate în aceste dezbateri teme majore privind condiționarea socială a mass-media, raportul dintre cultură și cultura difuzată prin mass-media, problema atitudinii pasive sau active în receptarea culturii difuzate prin presă, problema situațiilor psihologice a adaptării psihologice și logice condiționate de mass media (la nivelul diverselor vârste, straturi socio-profesionale).

Problemele ridicate de locul și rolul mijloacelor moderne de comunicare culturală de masă, sunt numeroase, iar dezbaterea lor presupune cercetări ample.

Dincolo de orice considerente, modelarea comportamentului uman prin mass-media în România presupune o activitate de educare și instruire în general a tinerei generații și se realizează de pe o platformă ideologică știintifică și potrivit unui program unitar, ce exclude posibilitatea ivirii onor contradicții între cultura adaptată difuzării prin mass-media și cultura propagată prin instituții de instrucțiune publică.

La baza elaborării lucrării a stat un bogat material bibliografic apărut în special în ultimii ani în literatura de specialitate.

CAPITOLUL I

PRESA SCRISĂ ȘI AUDIOVIZUALĂ DIN ROMÂNIA

CONTEMPORANĂ

1.1.Mass-media și jurnalismul românesc în perioada de tranziție

MASS-MEDIA ȘI TRANZIȚIA, iată un subiect despre care s-a vorbit mult în ultimii zece ani.

S-au făcut mai multe estimări si s-au întreprins analize și cercetări atât în ceea ce privește fenomenul complex al tranziției, cât si în ceea ce privește procesul transformărilor mediatice, ca parte importantă a prăbușirii comunismului în Europa de Est de începutul ultimului deceniu al secolului trecut.

Așa că s-a înțeles limpede, de la bun început că tranziție înseamnă aici trecerea de la comunism la capitalism, de la societatea totalitară a monologului, a partidului unic și a vocii unice la societatea democratică a dialogului, de la economia centralizată, de comandă, la economia de piață, bazată pe proprietatea privată și libera concurență.

Tranziție înseamnă, așadar, destrămarea etatismului existent înainte de 1989 și trecerea la o societate deschisă, bazată pe pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului și recunoașterea valorii individului în colectivitate.

Mass-media de tranziție din România se cuvine înțeleasă în contextul mai larg al sistemului nediatic post-comunist.

S-a putut repede constata că, ăntre celelalte state foste comuniste, România a moștenit cel mai redus și mai primitiv sistem mediatic.

Aici tranziția a pornit brusc și a suferit mai multe convulsii, dar încadrandu-se, in linii generale, în același proces tranzitoriu. Și, așa cum a arătat Colin Sparcks, în comparație cu modelele ce s-au transmis ca dezirabile și, într-adevăr, în comparație cu sistemele mediatice existente în trecutul imediat, caracteristică definitorie a sistemului mediatic post-comunist este gradul înalt de politizare.

În vechea orânduire, exista o clasă conducătoare foarte coerentă, identificată mai mult sau mai puțin cu nomenclatura.

Ea controla mecanismul etatic în toate aspectele sale, toate organizațiile sociale, mass-media, viața economică, viața socială, educașia ș.a.m.d.

Ea deșine această putere socială ca rezultat al formei sale birocratice, colective. Tranziția spre capitalism implică tranziția spre un tip diferit de putere socială, a cărei formă principală este caracterul privat al propietății.

Tranziția de la comunism la capitalism, mai subliniaza C. Sparks, este considerată o afacere sordidă, care implică faptul că slujitorii loiali ai vechiului sistem vor fi și noii îmbogațiți in noua ordine.

Acum clasa muncitoare vorbește pe mai multe voci. “Aceste voci dispută, în mod viguros, cine și ce răsplată ar trebui să primească și vor să transmită populației că propria lor avansare este cea mai buna cale pentru propășirea țarii. Din motive evidente, mass-media reprezintă o modalitate importantă prin care pot fi desfășurate aceste activități și este, astfel, foarte politică. Există o luptă politică urișă în legătură cu cine ar trebui să controleze mass-media și ce fel de mesaje ar trebui să conțină.”

Instituțiile de presă romanești au cunoscut chiar de la începutul perioadei de tranziție, rapide și spectaculoase transformări, acestea înscriindu-se într-o formula logică, mai generala, numită de Mihai Coman logica unei prese cu doua viteze, sintagmă ce marcheaza decalajul dintre presa scrisă și ceea audiovizuală.

Astfel multiaplicarea institușiilor, privatizarea și diversificarea tipurilor de produse s-a realizat mai întâi și mai repede în presa scrisă, atingând mai târziu și mai încet audiovizualul.

Rezultatul acestui proces este un sistem mass-media paternal-comercial. “Aceste serii decalate, aceste transformări structurale, caracterizează dinamica presei în majoritatea țărilor post-comuniste; la baza lor stau condiționări de ordin economic, valabile pentru orice proces de trecere de la un sistem centralizat de stat la unul liberal, social(legate de sferele de interes ale publicului ) și cultural (legate de imaginarul unei societățipost totalitare)”.

Cu referire la presa scrisă, perioada 1990-1995, se caracterizează printr-o creștere

initială rapidă a publicațiilor și a tirajelor, urmată apoi de o stabilizare a titlurilor și o asezare a tirajelor la cote mult mai reduse decât cele de pornire.

După M. Coman, „explozia” presei scrise se explică prin conjugarea mai multor factori :

Setea de lectură generată de dispariția restricțiilor impuse de sistemul comunist și de viața politică agitată a acestei perioade;

Costuri reduse de producție, datorate menținerii unor prețuri ale materiilor prime, energiei și forței de muncă sub valoarea lor reală;

Haosul legislativ a permis crearea rapidă de întreprinderi;

Convingerea generală că jurnalismul poate fi practicat de oricine, fără o pregătire prealabilă și fără condiții restrictive de angajare a grăbit crearea de redacții și a generat o forță de muncă ieftine, numeroasă și reciclabilă.

În sfera audiovizualului s-au produs două mișcări, în esență convergente: cresterea numărului de ore în audiovizualul de serviciu public și creșterea ofertei în radio și televiziuni particulare sau prin televiziunea prin cablu.

În acest peisaj au apărut, dupa 1994, primele mari grupuri din audiovizual, grupuri care, prin dezvoltarea lor anunță marile corporații (Antena 1, PRO TV, Prima TV).

Aceste posturi implică investiții mari, pe care evident, nu le pot acoperi din spații publicitare sau din programe. Pe de altă parte, comparată cu audiența TVR, audiența lor, deși în creștere, este te un sistem mass-media paternal-comercial. “Aceste serii decalate, aceste transformări structurale, caracterizează dinamica presei în majoritatea țărilor post-comuniste; la baza lor stau condiționări de ordin economic, valabile pentru orice proces de trecere de la un sistem centralizat de stat la unul liberal, social(legate de sferele de interes ale publicului ) și cultural (legate de imaginarul unei societățipost totalitare)”.

Cu referire la presa scrisă, perioada 1990-1995, se caracterizează printr-o creștere

initială rapidă a publicațiilor și a tirajelor, urmată apoi de o stabilizare a titlurilor și o asezare a tirajelor la cote mult mai reduse decât cele de pornire.

După M. Coman, „explozia” presei scrise se explică prin conjugarea mai multor factori :

Setea de lectură generată de dispariția restricțiilor impuse de sistemul comunist și de viața politică agitată a acestei perioade;

Costuri reduse de producție, datorate menținerii unor prețuri ale materiilor prime, energiei și forței de muncă sub valoarea lor reală;

Haosul legislativ a permis crearea rapidă de întreprinderi;

Convingerea generală că jurnalismul poate fi practicat de oricine, fără o pregătire prealabilă și fără condiții restrictive de angajare a grăbit crearea de redacții și a generat o forță de muncă ieftine, numeroasă și reciclabilă.

În sfera audiovizualului s-au produs două mișcări, în esență convergente: cresterea numărului de ore în audiovizualul de serviciu public și creșterea ofertei în radio și televiziuni particulare sau prin televiziunea prin cablu.

În acest peisaj au apărut, dupa 1994, primele mari grupuri din audiovizual, grupuri care, prin dezvoltarea lor anunță marile corporații (Antena 1, PRO TV, Prima TV).

Aceste posturi implică investiții mari, pe care evident, nu le pot acoperi din spații publicitare sau din programe. Pe de altă parte, comparată cu audiența TVR, audiența lor, deși în creștere, este încă limitată.

Sub aspect legislativ, deși s-a pus problema unei reglemntări generale privind instituțiile de presă și activitatea jurnaliștilor, în România nu există o lege a presei.

Domeniul audiovizualului a fost reglementat prin două legi- Legea audiovizualului(1992) și Legea privind înființarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune (1994).

A fost votată și promulgată legea dreptului de autor (1996), cu aplicare parțială. Au fost dezbătute și apoi votate legea secretului de stat și legea accesului la informație(2000-2001).

După Daniela Rovența-Frumușani, în schimbarea de regim politic prerată de revoluția din Decembrie 1989, presa a jucat un rol simbolic considerabil, exemplul paradigmatic fiind chiar telerevoluția. În concepția sa, corelația mass-media/spațiu public (comunicare politică în primul rând) a cunoscut trei momunte distincte:

Explozia din decembrie 1989 a consensului național anticeaușist. Mass-media, în genral, și televiziunea, în particular, au avut o conotație magică (efect al telerevoluției, dar și al supradimensionării scenei politice):„Telerevoluția a însemnat, în egală măsură, revoluție politică și revoluție a comunicării. Revoluție pe care România ( ca de altfel toate țările ex-comuniste) a traversat-o în simultaneitate și nu în succesivitate (monopolul televiziunii naționale, nașterea televiziunilor comerciale și a presei regionale și locale, forme tradiționale de publicitate concomitent cu mijloace mai convenționale etc.)”

Noile media au condus la fragmentarea publicului și la coexistența televiziunii publice cu televiziunile comerciale, a canalelor generale cu cele tematice, a naționalului cu regionalul sau localul.

Mass-media a exercitat o funcție de coagulare a societății civile, status nascedi, ca funcție catartică.

1991-1992 – perioada desforică. Apare o anumită saturație sau indiferență mediatică datorată liberalizării prețurilor, crizei economice generalizate.

Presa se orientează mai mult spre spre prezent: încearcă să explice tendinșele și modelele tranziției să reflecteze asupra statutului său social. Ceea ce caracterizează această perioadă este pierderea credibilității presei scrise și a televiziunii percepute ca dependente de executiv și instituția prezidențială (televiziunea publică) sau de interese partinice (chiar ziarele autointitulate independente). Diminuarea dramatică a tirajelor, datorită crizei economice și pierderii credibilității este o altă caracteristică a acestei perioade.

3. 1992-1997 – perioada consumului critic, selectiv al mass-media. Ziariștii încearcă să se optimizeze, economic (eliminarea dependenței financiare), social (fidelizarea publicului-

Client), tehnologic ( sunt integrate noile tehnologii), profesional (se cristalizează clivajul informație/opinie). Conceptul general de „transformare mediatică” apare corelat procesului de schimbare socială.

Dintr-o altă perspectivă, s-a realizat totodată și dificultatea de refacere a societății

Civile, care era influențată și de mentalitatea că persoanele publice sunt mai ales politicienii

(eventual personalități artistice sau academice) nu și ceilalți cetațeni, membri ai comunității.

Până în 1996, mass-media rămâne un factor-cheie în confuzia dintre sfera publică și componenta ei politică.

Libertatea de expresie în media este înțeleasă ca trecere de la apologia conducătorului în regimul comunist la critica guvernanților (sau apologia acestora), este centrată pe oameni politici și partide, inducând cititorilor și telespectatorilor sentimentul că ei sunt agenți pasivi (victime sau beneficiari) ai acțiunii politice, dar nu și parte a vieții comunitare, responsabili pentru starea societății în care trăiesc. În primii cinci ani de tranziție, mass-media românească rămâne încă tributară reducerii publicului și civicului la politic.

Reflexul de a sta excesiv cu ochii pe politicieni și guvernanți întărește mesajul că cei care nu fac parte dina ceastă categorie, nu contează.

Cum avea să sublinieze de altfel și Alina Mungiu, mass-media a devenit repede omniprezentă, a fost un adevărat Dumnezeu, „creând realitate și conducând societatea în direcția considerată de ea pe moment necesară”, fapt posibil pentru că aici au împins-o publicul și anarhia din societatea post-revoluționară.

Televiziunea și presa scrisă s-au găsit în postura „nu doar de a formula și enunța necesitățile și exigențele sale, ci de a rezolva problemele ridicate”.

Ziariștii erau îndemnați de publicul lor să facă politică în locul politicienilor, să facă justiție, să schimbe și să dreagă problemele sociale presante.

Altfel spus, mass-media a fost în primii ani ai tranziției mai mult, ulterior mai puțin, un înlocuitor pentru toate structurile absente din societatea românească.

Ea a creat apoi o serie de stereotipuri media utile manipulării opiniei publice, foarte eficiente în perioadele electorale.

Dacă libertatea presei, largo sensu este de acum un drept realmente câștigat, diferitele ei componente sunt percepute diferențiat în ceea ce privește gradul lor de efectivitate.

Se recunoaște că dreptul la exprimarea opiniei și la libertatea informării nu sunt identice cu deplina lor exercitare democratică.

Tranziția de la dictatură, cenzură, monopolul informației și reprimarea drastică a opiniei, la o democrație autentică a comunicării necesită un drum lung lung, numai în aparență mai ușor de parcurs decât acela al reformei și al tranziției la o economie de piață- sesiza Ioan Drăgan, unul dintre primii cercetători care au diagnosticat acest fenomen complex și contradictoriu. „În contextul spațiului public tensionat de după explozia romantică a libertății recucerite și euforia unui consens național care nu putea fi decât efemer, intoleranțele și reflexele totalitarismului găsesc noi forme de reproducere: liberatatea devine intolerantă și anarhie, dreptul de exprimare se transformă în vacarm; manipularea devine arma coridiană a noii puteri, dar și a altor grupuri și forțe sociale, armă exercitată cu predilecție prin mass-media. Conflictele luptei acerbe pentru putere antrenează mass-media într-un adevărat război psihologic și politic”.

Presa scrisă este prima care diversifică în mod accentuat, contribuind la restituirea valorilor pluralismului informașional și ale diferențierii spectrului politic, precum și la reconstituirea societății civile.

Într-o mare măsură, ea va fi exponentul schimbării sociale, exprimând mai apăsat opțiunile opozișiei în favoarea unei tranziții anticomuniste.

Un rol diferit și-l va asuma radioul și tleviziunea care își vor păstra statutul de serviciu public, respectiv de monopol al statului.

În 1990-1991 mai ales televiziunea publică va juca un rol de factor al ordinii sociale, deci al status-quo-ului al stabilizării și liniștii publice, a susținerii unei autorități publice contestate de opoziție, al controlului schimbării sociale de către putere.

Televiziunea oferă un răspuns la nevoia publică de decontractare, calm și relaxare într-o atmosferă emoțională suprasaturată, având din acest punct de vedere un rol ambivalent:

Subiectiv- satisfacerea unor așteptări psihologice reale ale unei populații obosite de suprasolicitare emoțională și informare politică.

Obiectiv jucând un rol clasic de „narcotic social” și unealtă tranchilizantă a evaziunii și descurajării mișcării politice.

Este evident că această orientare a acțiunii televiziunii poate fi pusă în legătură cu o funcție generică a acesteia: mesajele televiziunii sunt utilizate preponderent pentru întărirea atitudinilor existente și a unor valori acceptate de public, mai puțin pentru schimbarea acestora.

O scindare a universului comunicașional se manifestă fără echivoc: pe de o parte într-o tendință reprezentată mai ales de televiziune și o parte din presa scrisă orientată spre ordine și stabilitate și, pe de altă parte, o tendință ostilă puterii, militând pentru idealurile destructurării radicale și a sistemului comunist și ale creării unei ordini de autentică democrație.

Pe acest fond se produce o deformare a presei ca identitate specifică în spațiul public: presa este absorbită total de partizanatul politic, de convulsiile, incertitudinile și frustrările tranzișiei.

„Se articulează o astfel de configurașie atipică, sigur distorsionată, a spațiului public. Cei doi mari „actori” ai spațiului public- presa și ziariștii pede o parte, partidele, organizațiile politice și oamenii politici pe de altă parte, își piers identitățile preferențiale, ziarele transformându-se într-un fel de institușii politice ale societății civile renăscânde. Presa riscă astfel să-si piardă specificitatea instituțională în raport cu componentele efective ale societății civile: cea de susținător, exponent și simbol al acesteia. În aceste condiții, efectul asupra celei de-a treia componente majore a spațiului public( opinia publică, respectiv publicul) este de natura confuziei, derutei și incertitudinii).

Presiunea tranziției se răasfrânge oarecum diferit asupra instituțiilor mediatice, dar punând în evidență dependența lor de factorul politic.

Emil Hurezeanu a subliniat de altfel că televiziunea și radioul național au fost, în primii ani posttotalitari, instrumente ale puterii politice. „Atât conflictele politice, cât și manifestările de violență și interetnică au fost provocate și dirijate, în sensul puterii, prin radio și televiziune”.

Pe de altă parte, presa scrisă, cum am văzut deja, s-a radicalizat de la început. Ca presă a opoziției politice ea a devenit un surogat a-l presei independenteȘ ”În absența tradițiilor acțiunii disidente, chiar și la nivelul discursului marxist, partidele, personalitățile și tacticile politice ale Opoziției au apărut târziu și neeficient. În aceste condiții de vid al discursului democratic, la nivelul Opoziției și instituțiilor, presa avea să țină locul activității politice propriu-zise. Un jurnalism exuberant, polemic, cu preocupări maxime, pentru efectul stilistic, într-o mai veche tradiție francofilă a presei românești interbelice, n-a contribuit însă, decât la aprinderea pasiunilor. Puterea și-a continuat, pe toate planurile politica de stagnare și frânare a reformei democratice, în timp ce presa, substituindu-se acțiunii politice contrare, și-a transformat discursul în denunț. Informația propriu-zisă, analiza calmă, comentariul aplicat au fost subordonate unor pasiuni editoriale patetice

1.2. Pluralitatea mass-media

Peter Gross a cartografiat teritoriul instituțiilor de presă din primii ani post-totalitari, analizând în același timp și statutul profesional al jurnaliștilor angajați în procesul mediatic.

El a pus în evidență stadiul profesional în care se află breasla, caracterizată printr-o creștere numerică rapidă și oarecum haotică, dublată de un autodidacticism bazat pe preluarea necritică a depriderilor jurnalistice exercitate cotidian în spațiul bulversat al tranziției.

Diagnosticul dat este următorul: jurnalismul român este bazat pe opinie, senzaționalism și informație incompletă, prezentând o continuitate a tradiției comuniste și precomuniste.

Mai precis, Peter Gross consideră că cele două perioade de referință – cea interbelică și cea comunistă – se caracterizeaza, dincolo de diferențele ideologice, prin aceleași dimensiuni structurale: caracterul partizan și polemic, prioritatea opiniei și dezbaterii de idei, angajare pătimașă, stil jurnalistic dominat de intenția de a convinge, și nu de a informa.

Așadar, presa română și-ar fi definit eronat termenii față de care a trebuit să-și manifeste loialitatea, aceștia fiind, în mod constant, Puterea sau Opoziția, și nu publicul.

Prin urmare, se poate spune că presa română nu a funcționat ca „o a patra putere în stat” (cu păstrarea necesarei echidistante) ci și-a însușit mai degrabă modelul presei partizane.

Acest lucru a condus inevitabil la pierderea credibilității și la ancorarea ei, în mentalul colectiv, în postura de instrument al confruntărilor politice sau al divertismentului.

În urma anchetei sale, Emil Hurezeanu, desprinde câteva concluzii semnificative prentru această temă:

Democrația nedemocratică este slujită de jurnalismul partizan, de pluralismul opiniilor și puțina informație;

Mass-media nu se dovedește a fi o instituție aât de importantă pe cât se crede de obicei;

Încercarile de a defini responsabilitățile presei prin legi reamintesc experiența deja consumată în perioada anterioară;

Introducerea modelului de jurnalism occidental s-a făcut pe baza unor premise greșite;

Explozia numerică a instituțiilor de presănu a condus la o creștere calitativă a presei;

Pregătirea jurnaliștilor trebuie completată de o pregătire și profesionalizare a șefilor și patronilor de redacții;

Introducerea tehnologiilor avansate nu contribuie automat la creșterea calității actului jurnalistic;

Instabilitatea locurilor de muncă ale jurnaliștilor și absența unei elite profesionale înalte profesionalizarea jurnalismului românesc.

Nu este mai puțin adevărat, pe de altă parte, că și relația presei cu societatea civilă suferea de o serie de dezacorduri, așa încât o adevărată sintonie nu s-a realizat. Subminată de greutăți materiale și pusă la încercare de exigențele concurenței, presa s-a arătat prea repede dispusă la concesii, chiar și doar comercial.

Amețită oarecum de forța sa, ea s-a lăsat prea ușor prinsă în jocuri politice efemere și străine menirii sale.

Au apărut și s-au perpetuat numeroase disfuncționalități de fond și de imagine, suficiente însă spre a deconcerta.

Aranjarea informației în locul relatării clare și fără parti-prix, acuzațiile neprobate (aflate deseori la marginea deontologiei profesionale, nu întotdeuna corectate satisfăcător) au au produs neîncredere și suspiciune.

Editorialele-pamfet, titlurile orientate fără acoperire în știri, invectivele puse nu rareori în locul argumentelor, polemicile narcisite, absența comentariilor serioase, analitice, marginalizarea preocupărilor culturale, talk-show-urile cu oameni politici coborâte la „mișto” ori tensionate de îmcrâncenări cel puțin nepoliticoase, intrarea lor în inerția acelorași scenarii, cu aceiași actori tot mai obosiți și mai lipsiți de inspirație și, nu în ultimul rând, lipsa autorității angajate, dar nepartizane, supusă doar interesului general, nemulțumesc așteptările unei societăți civile.

Mass-media română se găsea într-un impas al propiei depășiri, lăsând impresia că si-a consumat o etapă, fără să-și fi asigurat premisele și condițiile evoluției anterioare.

De fapt, ea a intrat în rătăcirea tranziției românești urmând să găsească drumul cel bun, atitudinea adecvată, mijloacele optime și eficiente.

Părtinirea jurnalistică, manipularea și pre-profesionalismul general nu au reușit să informeze românii în această perioadă de tranziție.

„În România, pluralismul a dat viață unei audiențe atomizate, care accesează numai mass-media înclinate spre reîntărire și autosatisfacție socio-politică și care ignoră ofertele celorlalte produse mediatice… Pluralismul mass-media în România este reprezentatntul enei societăți civile care, de fapt, nu există. Aceasta nu înseamnă ca, împreună cu evoluția în alte sfere ale vieții publice și private, noile mass-media nu contribuie la creșterea sicietății civile”.

De asemenea, după Valeria Guțu Romalo, presa perioadei de tranziție s-a dezvoltat, mai mult sau mai puțin neprofesional, sub impulsul luptei politice acerbe, al dorinței aprige de câștig și al imitației, nu totdeuna selectivă, a modului occidental.

„Ceea ce explică abundența comentariului – în detrimentul informației – dar și locul preponderent acordat în publicațiile nespecializate faptului divers anecdotic și senzațional, reprezentat prin crime, corupție și abuzuri de tot felul. În goană după câștig, multe publicații actuale explotează (și cultivă) prin știrile oferite interesele derizorii și curiozitatea adeseori morbidă a cititorului, neglijând informațiile social-constructive, necesare și utile adaptării la exigențele (și posibilățile) unui tip de organizare a vieții sociale profund diferit de cel precedent. Largi categorii de cetățeni – nefamiliarizați, prin forța împrejurărilor și din lipsa de informație, cu diverse instituții, neinformați în legătură cu oportunitățile multiple de care ar putea beneficia implicându-se în mod social adecvat- devin victime fără apărare ale unor escrocherii de mare avengură( de felul „Caritas” sau FNI, de pildă sau ale neîntelegerii unor imperative socialecum sunt disponibilizările inevitabile impuse de rentabilizarea întreprinderilor), în fața cărora, dezarmați prin formație și lipsă de informație, recurg la soluțiile cele mai contraproductive social”.

Tranziția post-comunistă a pus în evidență tendința, atât din partea puterii, cât și a unora exteriori ei, de a justifica, direct sau indirect, necolsutarea cetățenilor, neimplicarea lor în spațiul public decât în momentul electoral, dată fiind incapacitatea lor declarată în acest domeniu.

Societatea românească, după ce a investit enorm în dezbaterile publice, pare să se fi repliat spre sine, atât pentru că fiecare individ pare preocupat de dificultățile sale personale sau familiale , cât și pentru că nu este cointeresat și consultat. Deciziile fiindu-i exterioare, individul urmărește oarecum detașat de poziția unui spectator, ce se petrece în spațiul public, în care intervine câteodată, când este atins în mod direct de hotărârile politice care îl nemulțumesc.

În acest fel, putem spune, cel mult, că i se testează reacțiile, dar nu că este consultat în mod real.

La această stare de lucruri mai trebuie adăugată și calitatea deplorabilă a comunicării în societatea românească.

Circulația informațiilor fiind precară, au în compensație, o mare vitalitate zvonurile, bârfele, stereotipurile anecdotice ce substituie realitatea de fapt. Cu excepțiile de vigoare, compatrioții noștri nu par apți și nici interesați să-i cunoască de-adevăratelea pe cei din jur, drept pentru care relațiile se mențin la suprafață, adeseori într-o manieră duplicitară, cu zâmbete formale și aprecieri distrugătoare în absența sa.

Presa teoretic „de informație” continuă să opteze frecvent pentru manipularea în locul comunicării, pentru comentariul partizan înainte de a oferi informațiile efective despre un eveniment sau altul.

Pe toate aceste trasee de circulație a informațiilor, a ideilor, a mesajelor multiple, avem nevoie urgentă de ameliorări.

Ameliorări ce s-au produs până azi sau dacă ceva s-a schimbat în sent pozitiv, schimbarea nu s-a dovedit, totuși, suficient de relevantă pentru a da o impresie diferită.

În asemenea condiții nici nu e de mirare că limbajul presei românești are o preferință accentuată pentru stilul colocvial, dus însă până la exprimări argotice.

Acest stil jurnalistic sumar-colocvial și adesea cu accente triviale exprimă mai mult decât o inadecvare de limbaj, trimițând mai degrabă la „un mod specific societății noastre de raportare la celălalt, pe de o parte, iar pe de altă parte, de raportare la instituții și autorități”.

Ziaristul are menirea să-i amintească, de pildă, politicianului că este vremelnic, ceea ce în sine este util, dar care în contextul articolelor pare mai curând o revanșă simbolică asepra aceluia cocoțat într-o poziție socială mai înaltă. Limbajul acesta pare să vorbească despre o lume fără ierarhii motivate, în care totul este arbitrar și, prin urmare, contestabil.

Guvernul este o gașcă de hoți de buzunare, Parlamentul o adunătură de palavragii iresponsabili, polițiștii și judecătorii sunt lupi paznici la stână.

Așezarea lor socială inspira respect, ci doar batjocura sau chiar adversitate,. Se explică astfel și războiul rece purtat de mulți ani între presă și potențiații zilei, război în care fiecare parte consideră că adversarul a lovit fără să respecte regulile.

Se explică, îndârjirea unor jurnaliști în demascarea cu orice preț a unor persoane publice, după cum și reacția dură a justiției.

Jurnalismul de tranziție privează de demnitate întraga viață publică, opțiunile sale stilistice nefiind acelea care poartă amprenta jurnalismului de calitate, ci chiar stilul unei societăți care nu se respectă.

Este vizibil și un proces de democratizare a limbajului presei, de lărgire a ceea ce se consideră acceptabil din punct de vedere al normei literare. Aria de inspirație pentru inovația publicistică nu se rezumă la împrumut, formare de cuvinte sau adaptarea de clișee-citat.

Jurnaliștii recurg, fără rezerve, la zonele marginale ale limbii, pradă model senzaționalismul, erotismul și argotizării…

De asemenea, tot la începutul tranziției s-a semnalat că în societatea românească exista o frică de informație reflex al unui cult al secretului, așa după cum s-a stabilizat și o cinică politică a zvonului, tocmai pentru că s-a urmărit constant un monopol asupra informației.

Nicolae Manolescu constata că după 1989 niciunul dintre guvernele successive nu a făcut ceva pentru demopolizarea informației.

„Dimpotrivă, s-a perpetuat controlul informației, în forme mai mult sau mai puțin primitive câteodată, control ce îi avantajează, pe termen scurt, pe guvernanți, pentru că informatia este un instrument de putere, dar îi dezavantajează pe termen lung, pentru că monopolul asupra informașiei are câteva consecințe negative. Una ar fi imposibilitatea circulației fluente, normale, a informației. Aceasta se blochează, se concentrază, se dispersează. O a doua consecință a monopolului informational este posibilitatea manipulăriiinformației, care, mai devreme sau mai târziu, se întoarce împotriva manipulatorului.

Manipularea informației se cunoaște la noi mai ales sub forma intoxicării. La ora actuală, dacă am încerca să stabilim un procentaj între informația corectă și informația falsă, manipulate, tendențioasă, mai bine de jumătate din cantitatea totală, de informative vehiculată, ar cădea în a doua categorie. La această situațuie contribuie, mai mult sau mai puțin, toate mijloacele de informare”.

Ziaristul roman nu reușește să scape de efectivele negative ale zvonisticii, pentru că nu are nici cultura, nici educația de specialitate necesare. Ziaristul roman nu este educat în spiritual meseriei pe care o practică. Câtă vreme el publică ca e se spune și nu simte nevoia să facă nici măcar un post-scriptum sau o simplă mențiune că sursa este incertă, neverificată, neverificabilă, etc., înseamnă că acest lucru, de fapt, nici măcar nu îl interesează! De aici pleacă totul.

„Dacă deschidem orice publicație, dacă ascultăm orice post de radio sau de televiziune, putem să constatăm că numărul de erori de informative elementare, de tipul nume greșite, localizări greșite, date greșite, este atât de mare încât nu-ti poți permite nici cea mai mica iluzie în acest sens. Una dintre cauzele distorsionării informației este și absența oricărei rigori în producerea informației”.

Jurnalismul românesc se găsește adeseori în posture bizarre. Cum a remarcat Mircea Iorgulescu pentru presa scrisă, numărul ziarelor „centrale” care apar în România, vreo duzină, este unul dintre cele mai mari din Europa (superior celui din Franța, ca și celui din Germania și Italia).

Cu toate acestea, tirajul zilnic total al acestor cotidiene se situează, la un calcul aproximativ, sub un million de exemplare, unele dintre ele, și nu puține, fiind cu totul confidențiale. Ele sunt „cetrale” numai întrucât apar în București, deși statistic nu acoperă nici măcar nevoia de informare și lectură a unui singur sector al Capitalei.

Întâmplându-se, în lume și în țară, orice s-ar întâmpla, important este ego-ul gazetei, al gazetarului, al editorialistului… Presa cotidiană românească nu se ocupă de ce se întâmplă în lume. Sau, mai exact, nu se ocupă de ce se întâmplă în lume așa cum se ocupă presa occidental.

Subiectele și temele de politică și economie international intră rar pe prima pagină a cotidienelor românești. Intră, de regulă, numai când vreun înalt demnitar roman se duce într-o mare capitală sau la o reuniune ori organizație internatională, iar reglementările sunt invariabil trase pe același calapod, a făcut el o bună figură? A obțint, va obtine el ceva, cât de puțin pentru România?

Situația nu diferă prea mult nici în cazul televiziunii. În aceacstă privință s-a spus că TVR nu are de fapt, o identitate precisă, afirmație valabilă atât pentru nivelul stilului, al calității intelectuale, cât și la nivelul mult mai concret al statutului juridic, în practică nici el nu este lămurit, între condiția de „televiziune de stat” și cea de „televiziune publică”.

Greoaie, birocratică, ineficientă, această instituție s-a dovedit extreme de refractară la orice schimbare. Nici concurența posturilor de televiziune private nu au reușit să-I modifice structura de principal releu politico-propagandist.

Un alt commentator avizat al mass-media române, Mircea Vasilescu, constata că, la suprafață, TVR are de toate și, mai ales, are ceea ce posturile private nu oferă: emisiunipentru minorități, pentru diverse culte, pentru militari, pentru societatea civilă, programe culturale, educative.

Apoi, neștiind dacă e mai bine să arbitreze disputa sau să se ia la piept cu concurența, a făcut o jumătate de pas spre cultura de masă (introducând în programe telenovelele, jocuri și concursuri… și altele) , dar tocmai jumătatea lipsă îi joacă feste, orgoliul misiunii naționale și al „înaltelor comandamente educative și culturale” nu se împacă deloc cu pornirile consumiste, dătătoare de audiență maxima… Televiziunile private îsi continua drumul triumfal spre societatea de consum, trăgând după ele milioane de telespectatori, iar televiziunea publică le urmează exemplu gâfâind. Scopul fundamental rămâne creșterea audienței, prin cucerirea maselor, a publicului mare, ce asigură vânzările de spații publicitare pentru detergenți, bere, băuturi răcoritoare sau cosmetice.

1.3. Agenții de presă din România

Pentru Agenția de Presă Agerpres tranziția a fost mai simplă, tocmai pentru că a rămas în continuare dependentă de structurile puterii politice.

La 8 ianuarie 1990 ea s-a transformat în Agenția Națională de Presă Rompres, finanțată de la bugetul statului. „A fost la început entuziasmul aproape fără margini, identificat în toate zonele instituției, la toate vârstele și în toate direcțiile – mărturisea Neagu Udroiu, primul director al nou înființatei agenții. Excepțiile manifestate au punctat mai degrabă decorative această agitație constructive, consacrată câștigării unei poziții de fațadă într-o perioadă când a stat de-o parte, ieșea din logica momentului.

Monopolul deținut de Rompres a fost însă spart în urma intrării pe scena agențiilor de presă a câtorva instituții similar particulare, cum sunt AM Press, AR Press sau Mediafax, apărute în 1991. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, s-a dovedit că singura rivală serioasă a Rompres este doar Mediafax, concluzie ce a fost trasă după câtiva ani buni de existență a acesteia, pe baza numărului mare de știri furnizate și a numărului mare de abonați care i-au preluat și utilizat știrile.

La mai bine de șase ani de la schimbarea numelui, s-a putut spune că Rompres nu s-a desprins total de modul de lucru Agerpres.

Radu Bușneag a semnalat, în această perspectivă, următoarele: „Întalnim constant pe fluxul intern al agenției interminabile communicate de presă prezidențiale, guvernamentale, de partid sau chiar și scrisori deschise, atunci când imperativele momentului o cer. Și toate acestea nedublate de o știre detașată, care să rezume respectivele documente, așa cum fac agențiile de presă serioase. În acest caz, așa ceva ne se întâmplă la nivelul agenției Mediafax, care a reușit să copieze cu relativ succes stilul agențiilor occidentale, mai precis stilul Reuters – agenția cu care lucrează curent în ce privește știrile extewrne. Deși, în compartimentul de informații externe a Rompres se lucrează conform normelor occidentale, utilizându-se în elaborarea știrilor tehnica consacrată a piramidei răsturnate- știre cu lead, sub-lead, conțint și background – la știri interne, din păcate, nici vorbă de așa ceva. Mediafax însă, respectă, în general, aceste reguli de bază… Adesea știrile Rompres sunt disproporționat de mari sau de mici în raport cu importanța evenimentului relatat. În aparență, cele doua agenții – una de stat, cealaltă particulară – nu par a fi concurente directe – pe de o parte, din cauza statutului, iar pe de altă parte din cauza obiectivelor urmărite de fiecare dintre ele. În timp ce Rompres ar trebui să urmarească, în exclusivitate, o acoperire echilibrată, nepartizană, clară, rapidă și totală a evenimentelor politice, economice, sociale, la nivel național, obiectivele Mediafax sunt mai degrabă legate de cerințele economiei de piață, respectiv de profit.

Pregătirea și informarea jurnaliștilor s-a dovedit a fi altă problemă gravă a tranziției românești.

Potrivit lui Gheorghe Schwartz, mass-media din România de după 1989 au cunoscut toate bolile copilăriri presei, trebuind practic să renască, cu mici excepții, de la zero: „După dezgroparea fructului oprit pănă atunci, prin cultivarea senzaționalului, a unor subiecte sensibile din viața personalităților, după inițierea unor companii de presă și investigarea unor afaceri mai mult sau mai puțin ascunse de oficialități, după publicarea pornografiei și a insectivei, perioadă în care profesionalismul jurnalistului era ultima condiție luată în calcul pentru demararea unui demers jurnalistic, mass-media au început să-și caute un drum firesc. Situația economică, publicul și concurența au obligat-o la aceasta. Mai ales că, teoretic, oricine putea face presă. După ce au devenit societăți comerciale, noile întreprinderi nu trebuiau decât să-și înscrie în obiectul de activitate editarea unui ziar sau deschiderea unui post de radio sau televiziune” .

Explozia mass0media de după 1989 a făcut să apară o nevoie acută de ziariști.

În fruntea vechilor publicații au apărut și oameni de presă din defuncta structură propagandistă comunistă (oameni din eșalonul al doilea) și foarte mulți tineri, majoritatea dintre ei, debutând chiar atunci.

Tinerii intrați atunci în presă, lipsiți fiind de o pregătire specifică și de orice experiență în domeniu, s-au pomenit formați de foști profesioniști din umbră. Vreme de câțiva ani buni, fluctuația pe post a jurnaliștilor a fost extremă, unii apucându-se de alte meserii, alții căutându-și noi locuri de muncă în branșă, mai ales că cererea era foarte mare, iar pdată cu proliferarea studiourilor de radio și de televiziune tentațiile audiovizualului au devenit cât se poate de concrete.

Dar problema mare pentru tinerii jurnaliști nu o constituia doar lipsa de pregătire și a experienței în specialitate, meseria învățându-se din mers, ci folosirea lor abuzivă, ei fiind bucuroși să fie acceptați în breaslă, chiar dacă erau prost plătiți și fără să posede un birou în redacție.

Pentru a răspunde nevoii de profesionalizare, în primul rând a tinerilor aspiranți la meseria de jurnalist, au apărut cu timpul un număr mare de facultăți de specialitate (de stat și private), cu rol în general, benefic pentru evoluția calitativă a presei românești.

Primele generații de absolvenți nu au reușit să înlăture valul de amatorism și abuzurile patronilor instituțiilor de presă. „Dar nimeni, după cum declara Mihai Coman, decanul primei facultăți de jurnalism, nu trebuie să se aștepte ca cineva de 24-25 de ani, care tocmai a terminat facultatea, să știe tot ceea ce știe un om experimentat de presă. Și lor trebuie să li se aplice același tratament care li se aplică avocaților, medicilor sau inginerilor : să li se dea dreptul la o perioadă de stagiu în care au o mulțime de trucuri de învățat. Facultatea nu oferă trucuri, facultatea dă cunoștiințe și proceduri de bază”.

Dar nici facultățile de jurnalism nu reprezintă în toate cazurile o garanție suficientă, multe dintre ele funcționând sub standardele de calitate acceptate pentru asemenea forme de învățământ (lipsa de cadre didactice de specialitate, insuficiența laboratoarelor media).

S-ar părea că și în prezent o stare de criză persistă în acest domeniu, criză și incertitudine ce se regăsește și în instituțiile de presă.

Specialiștii spun că presa românească pare să copieze până la imitație situația presei americane din secolul al XIX-lea. Același tratament superficial al informației, aceleași bătălii publicistice și inflamări politice, aceleași interese și războaie financiare, până când generația ziariștilor tineri s-a revoltat și a zis :„Ajunge. Vrem să ne facem meseria”.

Însă până să se întâmple acest lucru se recunoaște astăzi pe față că presa traversează o perioadă neagră. Politica e mai prezentă și mai agresivă ca în 90, dar în forme infinit mai subtile, cu afilieri neafișate, dar evidente în publicitate și în propaganda mascată, în informații trunchiate.

Între putere și unele publicații s-a instalat un concubinaj penibil, bazat pe câștig și interese, în timp ce prăpastia dintre grupul de șefi și masa largă a ziariștilor crește de la o zi la alta. Nu e normal ca ziariștii să aibă pe mai departe sindicate controlate tot de patroni. E revoltător să nu existe nici astăzi un cod deontologic unitar al jurnalismului, iar binele și răul să fie arbitrat de baroni ai presei, de o oligarhie patronală interesată mai mult de problemele sale politico-financiare decât de morală, de adevăr, de corectitudinea informării.

Și dacă admitem existența unei crize a mass-media, ce poate afecta grav mecanismele de reglare ale socirtății, este firesc să i se caute și originea. După unii autori, originea crizei este identificată tocmai în lipsa de comunicare/armonizare dintre cei trei „actori” ai scenei mediatice :breasla jurnaliștilor , patronatul și formatorii (învățământul universitar).

„Cei dintâi au orgoliile lor dintre care cel mai periculos este cel vocațional, ceea ce s-ar traduce prin – talent să ai, că meserie înveți la fața locului. Patronatul, firesc, vrea bani și deci juni fără pregătire, obedienți, fără pretenții. În fine, formatorii produc fără nici un feed-back, fără precontracte, ce accent mai ales pe latura teoretică, la rândul lor eșuați într-un orgoliu antiproductiv”.

Există și părerea că păcatul educației jurnalistice în România este că se menține încă în zona teoreticului. La 24 de școli de jurnalism, câte există în prezent în țară, se manifestă mai degrabă o inflație de diplome decât de jurnaliști.

Nu toți absolvenții sunt bine pregătiți și nu toți ajung până la urmă în presă. Prin urmare, cum a arătat Ioana Avădani, directorul executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent, că presa este așa cum este pentru că așa sunt oamenii ei și acestea sunt standardele la care lucrază. Iar această stare de lucuri este subliniată fără menajamente :presa nu este învinsă prin mijloace legislative venite de sus, din sfera Puterii, întotdeuna interesată să o țină sub control. Dacă va fi învinsă, ea va fi învinsă de propria-i monotonie și de lipsa de concurență reală între organizațiile media.

Dacă urmărești jurnalele de știri de la cinci, șase ori șapte vei găsi strict aceleași informații, aceleași evenimente și, ceea ce este mai bizar, aceleași unghiuri de filmare. Un asemenea jurnalism este numit jurnalism de haită. Ziaristul român practică jurnalismul de haită, dar dacă latră mai tare e băgat după gratii pentru delict de opinie.

După aproape zece ani de tranziție, presa românească a evoluat și, în bună parte, s-a decantat – remarcarea N.C. Munteanu, observator constant al atmosferei mediatice de la noi.

„Presa locală începe să-și spună cuvântul, mai precis să-și taie partea leului din piață, nu neapărat prin calitate sau prin selecția informației de interes pentru comunitatea locală, cât mai ales prin dificultăți organizatorice, tipografice și defecțiuni de difuzări. Ziarele au început să fie atente la operațiuni de marketing, multe încearcă să-și stabilizeze cititorii, ba chiar să cultive, sacrificând informația pe altarul curiozității și al setei de senzațional. Se încearcă și formule noi,chiar dacă ele se impun greu.”

Presa e dinamică, diversă, iscoditoare, adeseori agresivă cu puterea, însă departe de a fi devenit a patra putere în stat, respectată și respectabilă ca atare. Avem presă, avem și libertatea presei. Mai avem încă de învățat să le folosim împreună și cum trebuie. Eventual să înțelegem că libertatea fără responsabilitate nu înseamnă mare lucru.

Jurnaliștii români și-au format o psihologie complicată, amestec de iluzie că ei fac și politica de frustrare că n-o fac cu adevărat, deși își închipuiau că ar face-o mult mai bine ca politicienii.

După noiembrie 1996, un complex de superioritate a dus la o criză de specialitate: dacă opoziția, care fusese în amre măsură o ficțiune a presei, izbutise să câștige alegerile, vajnicii noștri gazetari s-au văzut pe ei înșiși… la guvernare! Câțiva – nu puțini – au intrat în noul parlament sau în administrație, dar cei rămași la post?!-După ce s-au dezmticit, aceștia din urmă s-au descoperit abandonați de cei care ajunseseră la putere și trebuiau șă o exercite, adică să treacă de la vorbe – specialitatea opoziției și a presei – la fapte. S-ar putea ca de vină să fie și stereotipiile formate în lungi ani de opoziție. În fond și la urma urmei, presa de după 1989 asta s-a priceput să facă înainte de orice altceva: nu informație promptă și la standarde profesioniste de acurateșe, nu analiză, ci critică dezlănțuită a puterii. Guvernanții s-au schimbat; clișeele jurnalistice, stilistica facil-pamfletară nu ies din reflex atât de repede…”

La ora actuală nu puțini ziariști, editorialiști mai ales, gândesc și scriu ca și cum ar fi prima putere în stat.

Câțiva refuzând politicul în numele independenței și al obiectivității, se plasează într-o adversitate continuă cu puterea. Nu puțini par a crede că sunt parte a puterii, încercând să influențeze, ba chiar să facă jocurile politice. Și totuși, puncte de vedere dintre cele mai ațoase, editoriale dure, anchete și dezvăluiri fulminante mor, din păcate, o dată cu ziarul. Orice s-ar scrie, urmările nu se văd, nimic nu se schimbă.

Audiovizualul este și el tot mai mult implicat în politică. Consolidarea televiziunilor particulare și aparența că politica se face la televizor au impus noi formule de talk-show, urmărinndu-se mai mult sau mai puțin voalat influențarea deciziilor politice.

În fond noua clasă politică, și nu numai ea, dorește tot mai mult un control al mijloacelor de comunicare, dipă cum și jurnaliștii au realizat tot mai bine că prin mass-media se creează sau se distruge capitalul de imagine de care poate dispune un om politic la un moment dat. Mânați de obsesia de a controla măcar o parte a presei, politicienii (partidele politice) își dezvoltă structuri de monitorizare a preseicare verifică fiecare publicație pentru a ști ce se scrie despre ei sau despre adversarii lor pentru a vedea cum munca lor este reflectată în mass-media.

Omul politic autohton a conștientizat impactul pe care mijloacele de informare îl au asupra cetățenilor și, chiar dacă supraevaluează puterea acestora sau aruncă în cârca presei nereușite ale propriei acțiuni politice, a început să tindă spre o profeseionalizare a relației dintre el sau partidul propriu și gazetari.

Partidele mari au început să angajeze sau să pregătească oameni specializați care să intermedieze relația cu presa. Acum, toate au Birouri de Presă, purtători de cuvânt, chiar dacă pe plaiurile noastre nu se știe încă prea bine ce ar trebui și ce nu ar trebui acestea să facă.

În primul rând, politicianul sau cel care este pus în situația de a ține legătura cu presa, caută să realizeze o legătură personală cu ziariștii indiferent de nivelul acestora, fie că sunt simpli reporteri, redactori sau directori de ziar. De obicei, se caută ca omul care ține legătura cu presa (șeful Biroului de Presă,purtătorul de cuvânt etc.) să aibă și o oarecare autoritate în partid.

Metodele de influențare de către politicieni sau grupuri de interes sunt destul de diverse. Mass-media poate fi influențată cel mai ușor dacă are o situație financiară precară, iar în România se poate spune că cea mai mare parte a publicațiilor nu au tocmai o situație financiară comodă. Ori, în lumea dinamică a presei totul se învârte în jurul banilor și a intereselor.

Alte metode utilizate sunt cumpărarea de spațiu publicitar pentru diverse firme, condiționată de apariția unei prezentări favorabile a unui anume politician (care poate fi o releție de lungă sau de scurtă durată), păsuirea datoriilor la stat (taxe, impozite) pentru un concern mass-media în schimbul aservirii acestui concern politicienilor ocupanți ai posturilor cu atribuții în verificarea activitățăă firmei de presă, achiziționarea unui pachet de acțiuni (eventual majoritar) ale unui trust de presă sau chiar înființarea unui asemenea trust, cooptarea proprietarilor de canale mediatice care sunt în același timp și ziariștii recunoscuți în afaceri care nu au nimic în comun cu breasla de la care aceștia iși revendică poziția socială.

În acest fel, s-a ajuns chiar să se spună „că mass-media din România este ca o bilă de oțel, dintr-acelea care se folosesc în dărâmarea imobileleor, vopsită frumos cu vopseau democrației și care poate fi folosită tocmai la dărâmarea sistemului nostru democratic”.

O asemenea situație devine cu adevărat periculoasă în condiții de declin economic prelungit, de corupție generalizată și de accentuarea tensiunilor sociale, din cauza sărăcirii populației. Ori, după alegerile din 2000, cum sublinia Stelian Tănase, „aproape jumătate din economia României este subterană, nu se regăsește în impozite și taxe. Această situație economică, cu întârzierea reformelor, se resimte foarte tare și în mass-media. Media se află pentru prima dată, în cei 11 ani, într-o situație critică din punct de vedere economic, iar slăbiciunea economică o face foarte vulnerabilă la apelurile partidului de guvernământ, oricare ar fi el. Presa este puternică atunci când stă pe picioarele ei, fiind independentă economic”.

O altă realitate tristă a tranziției românești o constituie relația presei cu justiția. În această perspectivă s-a putut afirma că justiția este unul dintre cele mai amri și evidente eșecuri post-totalitare. Relația presă – justiție s-a dovedit a fi mai mult una pasională și prea puțin lucidă. Cum a caracterizat-o Ralu Filip într-un material pe această temă, avem aici o relație de „ dragoste sau de ură, lipsită în general de reflexivitate… cu alte cuvinte, o relație strâmbă , prea puțin folositoare presei”.

Cauza ar fi fost mai întâi chiar modul în care presa s-a raportat la primele procese post-decembriste, unde s-a ratat „posibilitatea convingerii opiniei publice în ce privește caracterul represiv al regimului Ceaușescu”. La acesta se mai adaugă interesul presei pentru știrea de senzație – arestarea, judecarea saua achitarea unor persoane cunoscute opiniei publice, o relație personalizată, destinată să satisfacă anumite gusturi și curiozități ale cititorilor.

Vedete au devenit și avocații, ziarele gazdiund cu generiozitate declarațiile lor, evident favorabile clienților pe care îi apără. Presa pare să fie interesată mai mult de procese, nu și de fenomene sau de probleme ale justiției.

În ce privește procesele, atenția se îndreaptă, covârșitor, spre cele penale, aproape deloc spre cele civile (domeniu ce reglementează proprietatea, familia, căsătoria, moștenirea etc.).

Lipsesc analizele unor fenomene – durata proceselor, punerile în libertate, efectele cauțiunii, achitările etc. Lipsesc, de asemenea, analizele privind probleme cu care se confruntă justiția – salariile, condițiile de insecuritate, volumul mare de muncă, deficitul mare de judecători, amânarea inamovabilității, compatibilitatea sistemului cu realitatea social- economică.

Tot presei i se mai poate imputa că nu a reușit să declanșeze companii pozitive împotriva unor hotărâri nedrepte ale instanțelor, după cum, în mod inexplicabil, aceeași presă, care de ani de zile luptă împotriva corupției, pare să nu fie interesată, decât periferic, de corupția din justiție.

„Din cauza lipsei de pregătire juridică a jurnaliștilor, știrile privind acest domeniu sunt de multe ori eronate, presa călcând frecvent principiul prezumției de nevinovăție. În fine, din interese politice sau economice, presa contribuie la ascensiunea unor magistrați, pe care-i mediatizează excesiv, în ideea de a avea „omul și într-o funcție importantă”.

Pe de altă parte, mulți ziariști ajung prea repede să fie victime ale justiției. Nu e întâmplător faptul că România a păstrat în Codul Penal un articol ce condamnă jurnaliștii pentru ofensa adusă autorității, sau reglemantarea calomniei și insultei, ce ar trebui rezolvate civil, dar rămân în penal deoarece aservesc pentru a intimida jurnaliștii incomozi, mai ales din provincie, și niciodată pentru a rezolva cazuri flagrante.

Este adevărat că la această stare de lucruri, deloc liniștitoare, s-ar putea adăuga și proasta ordine din interiorul breslei jurnaliștilor români, singura care, în mod normal, ar trebui să asigure un statut clar pentru ziarist și reglementările de ordin profesional pentru practicarea unui jurnalism de calitate, la standarde recunoscute internațional și în același timp eficient și bemefic pentru societate.

Clubul Român de Presă s-a născut ca asociație de elită, ce promovează profesionalismul, valorile morale ale jurnalismului și răspunderea socială a acestei profesiunii. De fapt, acest Club funcționează ca o asociație patronală, exercitând mai mult presiuni asupra guvernului pentru obținerea de facilități fiscale.

Mai trist este faptul că nici aici nu lipsesc o seamă de tentații autoritare, ceea ce face „ca imaginea CRP în lumea presei să se mențină ca fiind expresia unei găști de baroni ai presei, care încearcă să monopolizeze reprezentativitatea întregii comunități a jurnaliștilor…

Mai mult, chiar din interiorul CRP au început să se facă simțite presiuni față de diversele constrângeri de natură nedemocratică și înțelegeri generate de conflicte între interesele patronale.

În decembrie 2002, jurnaliștii au format Convenția Organizațiilor de Media din România, care își propune și ea să garanteze dreptul cetățeanului la informație, să promoveze interesul public în mass-media și protejarea libertății de exprimare, să sprijine dezvoltarea unui climat etic și responsabil în mass-media.

În plus, Convenția va acționa în patru direcții fundamentale: intervenție în chestiuni legate de mormarea și respectarea libertății de exprimare, adoptarea și implementarea unui Statut al jurnalistului elaborat și însușit de profesioniștii de media, ca demers de auto-reglementare, monitorizarea și însănătoșirea mediului economic în care funcționează mass-media și monitorizarea evoluțiilor la nivel internațional în domeniul mass-media și elaborarea de prognoze.

Problema spinoasă rămâne în continuare nu atât adoptarea unui nou cod deontologic al jurnaliștilor ( există cel adoptat de CRP), cât respectarea acestuia în instituțiile de presă și în activitatea de zi cu zi a jurnaliștilor.

Faptul că știrile trebuie să fie adevărate a început să-i preocupe pe jurnaliștii noștri de puțin timp, recunoaște deschis Adrian Onciu: „Majoritatea ziarelor românești fa cpropagandă în aproape fiecare pagină. Unele din ele promovează o anumită linie de partid, altele reflectă interesele personale ale unui singur patron și nu puține îmbină armonios cele două tendințe.

Pe de altă parte, se poate ușor observa că cititorii cumpără ziarele perfect conștienți de ceea ce vor citi. Practic ei fac alegerea datorită acelui curent de opinie, acelei politici editoriale promovate de patroni. Din păcate, numărul ziarelor, al posturilor de radio și TV angrenate în servirea intereselor de grup sau individuale predomină pe piața comunicațiilor media, fără perspective imediate într-o schimbare în bine… Trebuie să admitem că probleme de etică nu se regăsesc tocmai printre cele mai intense preocupări ale patronilor și editorilor de msas-media, cel puțin în România începutului de mileniu. De aceea responsabilitatea identificării acestei probleme cade deocamdată pe umerii breslei jurnaliștilor. Ei trebuie să devină conștienți de faptul că luarea unei decizii corecte în probleme de etică este o abilitate la fel de importantă ca îndemânarea de a scrie bine, de a edita și fotografia bine.”

A devenit tot mai limpede, după 17 ani de tranziție post-comunistă, că autentica putere a presei constă în profesionalism și credibilitate.

Un ziarist profesionist nu-și poate permite să recurgă prea des la formule de tipul „se zice că” sau se „zvonește că”, fără a-și diminua prin aceasta credibilitatea lui și, implicit, a publicației a cărei angajat este.

Cu atât mai puțin se poate preta la jocuri de putere, la șantaj sau al insulte, disimulate fie sub aparențele unui populism găunos, fie sub umbrela prea largă a pamfletului…

Necazurile presei românești în perioada de tranziție provin, cel puțin în parte, și din adoptarea unei anumite perspective din care aceasta și-a definit rolurile specifice: formarea opiniei publice și realizarea așa-numitei „agenda setting”.

Pentru a contribui eficient la procesul democratic presa trebuie să-și modifice și perspectiva, adică să proveze concepția „de jos în sus” a rolurilor mass-media, făcând ca audiența să joace un rol mai activ.

Pe de altă parte, sunt și multe asemănări între presa românească actuală și cea din țările occidentale. Mass-media, este la fel de prezentă și chiar agresivă în a arăta niște lucruri, este chiar o putere în stat. Sunt foarte multe ziare locale, care au un public chiar mai numeros decât ziarele de la centru.

Fiecare oraș, județ își are ziarul lui și câteodată chiar e bun, nu se vede aerul provincial în el. Presa, la ora actuală este una europeană. Avem semnalul unui sfârșit al tranziției pentru mass-media românească.

CAPITOLUL II

REGLEMENTĂRI JURIDICE CU PRIVIRE, LA PRESĂ.

INFRACȚIUNEA CONTRA DEMNITĂȚII ȘI INSULTA

Infracțiunile contra demnității

Situația infracțiunilor contra demnităților a fluctuat în ultimii doi ani mai mult ca în ultimele cinci decenii. Dacă în 2006, ministrul justiției dezincrimina insulta și calomnia, iată că la începutul acestui an, Curtea Constituțională reincriminează articolele cu referire la aceste infracțiuni.

La acea dată, ministrul justiției spune că „se dezincriminează infracțiunile de insultă prevăzută în articolul 205 și calomnie prevăzută în articolul 206, pentru a asigura exercitarea libertății de exprimare la adăpost de amenințarea aplicării unei sancțiuni penale”.

Decizia Curții Constituționale de reincriminare a ainfracțiunilor de insultă și calomnie a fost criticată inclusiv de 2 dintre judecătorii acestei instanțe, care au făcut opinie separată față de ceilalți 7 colegi majoritari.

De asemenea, cei doi spun că demnitatea umană nefiind evaluabilă în bani, afectarea acesteia nu poate fi reparată nici prin sancțiuni cu caracter civil, dar nici prin pedepse penale. Unul din argumentele cele mai șubrede, existent în motivarea deciziei Curții Constituționale se referă la faptul că dacă insulta și calomnia nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, „ele ar conduce la reacția de facto a celor ofensați și la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă conviețuirea socială, care presupune respect față de fiecare menbru al colectivității și prețuirea în justa măsură a reputației fiecăruia”.

Cu alte cuvinte, dacă nua r pluti în aer amenințarea cu pedeapsa penală, am asista la o avalanșă de insulte și calomnii între oameni, de conflicte fizice și verbale, astfel încât, practic ar fi imposibil să mai trăim în societate. Una din problemele serioase ridicate însă în această decizie se referă la un articol din Constituția României, conform căreia „delictele de presă se stabilesc prin lege”. Altfel spus, indiferent de incrimanarea sau dezincriminarea insultei și calomniei ce pot fi săvârșite de orice persoană, nu doar de ziarăști, pentru această categorie profesională există oricând posibilitatea să fie stabilite de către legiuitor sancțiuni penale, fie printr-o lege specială – ca în Franța -, fie prin legea generală adică prin codul penal.

„Clubul Român de Presă a luat act de publicarea pe pagina de internet a Curții Constituționale a Deciziei 62 din 2007, care, prin efect, reincriminează calomnia și insulta. Așa cum ne-am pronunțat din 22 ianuarie, constatăm caracterul rușinos al acestei decizii întărit de motivațiile specifice unui stat autoritar și unei gândire retrograde privin dreptul.

Curtea Constituțională a analizat unilateral chestiunea raportului între libertatea de exprimare și demnitatea umană, cu rezultatul paradoxal și al aruncării în derizoriu a oricărei decizii adoptate în domeniul dreptului civil. Atâta vreme cât Curtea Constituțională constată faptul că „demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani și nici compensată prin foloase materiale”, rezultă lipsa de temei a oricărei decizii date în civil pentru calomnie sau insultă prin care s-au stabilit despăgubiri. Pe această cale, ar trebui atacate ca nefiind legale de drept toate deciziile de acest fel ce ar fi fost vreodate date. Atribuțiile Curții Constituționale sunt doar de natură negativă – trebuie să decidă dacă o prevedere încalcă sau nu Constituția -, fără a avea dreptul de legiferare pozitivă, rezervat prin legea fundamentală, la art. 61, alin (1), exclusiv Parlamentului.

Această decizie este, însă, neconstituțională tocmai pentru că majoritatea membrilor Curții Constituționale și-au luat libertatea să decidă faptul că insulta sau calomnia constituie infracțiuni. Existț stupefiant, chiar și exprimări în acest sens în decizia Curții :„în cazurile în care infracțiunile de insultă și calomnie sunt săvârșite prin presă”.

Mai mult chiar, Curtea Constituțională statuează un „principiu” teribil pentru o societate democratică : „dimensiunea constituțională a delicctelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislație”.

Prevederea constituțională a definirii prin lege a delictelor de presă înseamnă, însă, exact contrariul: ce este sau nu delict de presă este la latidinea legiuitorului. Părtinirea membrilor Curții Constituționale, unii dintre aceștia aflați în atenția presei în dese ocazii, este evidentă în această abordare : jurnaliștii trebuie să aibă condamnări penale. Nu există o altă explicație pentru faptul că cea mai mare parte a acestei decizii suprapune capitolul „Infracțiuni contra demnității”, așa cum era acesta definit în Codul Penal până în 2006, cu sintagma constituțională a delictelor de presă”.

Insulta și calomnia sunt onfracțiuni în Franța, dar nu sunt prevăzute în codul penal, ci în Legea presei. În alte țări: Germania, Italia, Spania etc. Insulta și calomnia sunt incriminate în codul penal. Practic nu are importanță în ce lege sunt prevăzute infracțiunile. Ceea ce contează este dacă insulta și calomnia sunt considerate infracțiuni. În majoritatea țărilor UE ele sunt infracțiuni în Codul Penal sau în Legile presei. O lege a presei ar permite o selecție a ziariștilor după profesionalism și ar împiedica accesul în profesie a persoanelor nepregătite sau a celor care vor să facă din această profesie un mijloc de șantaj.

Curtea constată că abrogarea art. 205, art. 206 și art. 207 din Codul Penal contravine și dispozițiilor art. 30 alin. (8) din Constituție, în cazurile în care infracțiunile de insultă și calomnie sunt săvârșite de presă. Textul constituțional menționat prevede că „delictele de presă se stabilesc prin lege”. În absența oricărei distincții, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege specială – de exemplu, printr-o lege a presei, cum se întâmplă în Franța – sau prin legea penală comună, care este în cazul de față Codul Penal. Astfel, dimensiunea constituțională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislație ci, așa cum s-a arătat, supuse unui regim sancționator la libera alegere a legiuitorului.

Același articol 30 al Constituției prevede însă în alin. (6) că „Libertatea de exprimare

nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Articolele 205, 206 și 207 din Codul Penal au fost abrogate printr-o lege din 2006, la insistențele ziariștilor, societății civile și ale Uniunii Europene.

În vechiul Cod Penal, calomnia și insulta erau pedepsite cu închisoarea. Prin scoaterea lor din Codul Penal, pedepsele se dădeau doar conform Codului Civil, adică amendă sau muncă în folosul comunității.

Decizia Curții Constituționale prin care calomnia și insulta sunt considerate din nou fapte penale, în rând cu jaful și omorul, pot să trimită, din nou, ziariștii la închisoare. În mod paradoxal odată cu intrarea României în UE, atacurile la adresa libertății presei se produc în serie. Prin urmare, Clubul Român de Presă va face apel și va protesta la organismele internaționale juridice și de presă în vederea anulării acestei decizii rușinoase pentru o Românie europeană”, precizează Clubul Român de Presă.

Judecătorii Curții Constituționale au dat timpul înapoi. Abrogarea insultei, calomniei și proba verității din Codul Penal sunt neconstituționale. Ca atare, se revine la vechiul Cod Penal de sorginte stalinistă. Insulta și calomnia vor fi pedepsite din nou cu amenda penală și închisoare, în ciuda recomandărilor Uniunii Europene.

Curtea Constituțională a stabilit că abrogarea articolelor 205, 206 și 207 respectiv 236 indice 1 sunt neconstituționale.

În luna februarie a anului 2007, prin publicarea în Monitorul Oficial, insulta și calomnia au fost reincriminate.

Infracțiunile contra demnității se pot comite și prin presă sau, altfel spus, publicarea în presă poate constitui unul din mijloacele de săvârșire a acestor infracțiuni.

Această constatare conduce inevitabil la întrebarea: este sau nu necesar ca, atunci când sunt săvârșite prin presă, infracțiunile contra demnității să fie sancționate astfel decât atunci când sunt comise prin alte mijloace de întrbare?

Există astăzi în lume numeroase legislații cu privire la presă, unele cu un pronunțat caracter coercitiv, altele – dimpotrivă – permisive. Legislațiile pe care le-am denumit „permisive” sunt acelea ce tind să dezvolte și să sprijine dreptul cetățenilor, consfințit prin constituție, la libera ecprimare și libera informare.

Publicitatea era odinioară printre categoriile de discurs excluse prin definiție de al protecția constituțională, însă discursul comercial veridic se bucură astăzi de reglementări guvernamentale, în timp ce publicitatea falsă nu. O a doua categorie o constituie obscenitatea, care e și acum exclusă de la protecția constituțională și cea de-a treia categorie o formează injuriile.

Discursul insultător, problemă existentă în întreaga lume, constă în cuvinte scrise sau rostite ce insultă și denigrează grupuri identificate prin rasă, sex, etnie, religie sau orientare sexuală. În această catgorie însă svasticiile cu care demonstrnții neonaziști mărșăluiesc printr-un cartier evreiesc, glume cu tentă etnică făcute la un post de radio local sau crucea arzând în fața unei familii de culoare.

Neputința autorităților guvernamentale de a pedepsi invectivele etnice și rasiste, alimentează susținerea discursului insultător. Nereușind să ofere un remediu legal pentru victimele acestui discurs, guvernul le neagă calitatea de persoană.

Numeroase țări sancționează discursul injurios. Conform unei rezoluții a Națiunilor Unite, țările membre trebuie să declare ilegală „orice răspândire a ideilor bazate pe superioritate sau ură rasială și incitare la discriminare rasială”. Chiar dacă multe state sunt de acors că insulta „violează sufletul” și subminează toleranța în comunitate, susținerea sancțiunilor legale împotriva acesteia nu este universală. Interdicțiile asupra insultei, se spune, nu vor avea efecte benefice pentru că legea nu poate eradica prejudecățile ce o motivează. Societatea nu va avea decât de suferit prin sancționarea insultei, pentru că grupurile pot fi împinse spre celule subterane. Mai mult, legile ce reglementează discursul injurios pot fi folosite pentru a înăbuși minoritățile, pe care legile ar trebui să le protejeze.

Justiția definește insulta ca fiind cuvinte „a căror rostire rănește sau instaurează o stare de tensiune”. O expresie e considerată insultă doar dacă are „o tendință directă spre acte de violentă din partea persoanei căreia îi este adresată remarca”. Insulta e interzisă datorită stării de tensiune induse și nu datorită conținutului ofensator.

Legislații coercitive sunt, dimpotrivă, acelea care tind să obstaculeze aceste drepturi constituționale ale cetățenilor, stabilind domenii și practici de restrângere a accesului la informații și de sancționare a opiniilor. În ultimele decenii pe plan mondial se constată o limitare a edictării ori aplicării legilor referitoare la presă cu caracter coercitiv.

Dispariția sau nefolosirea unor asemeni legi n-a condus la instalarea unor situații de haos în activitatea de presă și la utilizarea necontrolată, iresponsabilă a mass-media.

Libertatea de exprimare este, de altfel, una din libertățile fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 10 din Convenție, „orice persoană are dreptul al opinie și dreptul de a primi și comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere”, ceea ce nu înseamnă, desigur – așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol – că exercitarea acestui drept, care implică îndatoriri și responsabilități, nu ar putea fi supusă „unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, ce constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea unor informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. În concepția Convenției, libertatea de ecprimare are, deci, două componente: pe de o parte, libertatea de opinie care, atâta vreme cât opinia nu este exteriorizată nu poate forma nici obiectul unei limitări; pe de altă parte, libertatea de informare sau de comunicare, care presupune nu numai libertatea de a difuza informații, dar și libertatea publicului, în general, de a primi informații în mod liber și din diverse surse. Astfel concepută, libertatea de exprimare este garanția unei informări obiective și pluralitate… oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-media, ci tuturor creatorilor din domeniile ștințific, literar și artistic”.

Dar, libertatea în general și libertatea de exprimare, în particular nu se pot exercita în afara oricăror limite, în absența oricăror răspunderi, pe care statul este în drept să le stabilească. Depășirea acestor limite instituie pentru a asigura protecția unor valori sociale, a drepturilor și demnității altor persoane, poate antrena, în condițiile legii, răspunderea civilă și penală a celor care le încalcă.

În țara noastră, anterior anului 1936 nu a existat un tratament penal discriminatoriu în ceea ce privește incriminarea sau sancționarea infracțiunilor contra demnității săvârșite prin presă. Dar Constituția din 1923 prevedea, prin derogare de la dreptul comun, că judecata acestor infracțiuni este de competența curților de jurați.

Codul Penal din 1936 a instituit o circumstanță agravantă legală, constând în săvârșirea lor „ prin presă”, pentru infracțiunile de calomnie contra vieții publice (art. 507) și de injurie (art. 512). Competența curților de jurați s-a păstrat până în anul 1938, când Constituția din 1923 a fost abrogată, iar curțile cu jurați au fost desființate.

Nici din punct de vedere procedural nu s-a prevăzut – prin Codul de Procedură Penală din 1968 – vreo discriminare.

O asemenea discriminare a introdus Legea nr. 3/1974 – Legea presei – care, derogând de la prevederile art. 279 alin. (2) lit. a) Codul de Procedură Penală, potrivit cărora în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie, plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată, a prevăzut (art. 91) că atunci când aceste infracțiuni se comit prin presă, instanța trebuie sesizată prin rechizitoriu. Această derogare a înlăturată, însă, prin Legea nr. 45/1993, care a adăugat la art. 279 un alineat nou, în care se precizează că prevederile alin. (2), lit. a) se aplică și în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193, 205 și 206 din Codul Penal săvârșite prin presă sau prin orice alte mijloace de comunicare în masă.

Schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Eliberați de orice constrângere, descătușați de regulile impuse, de controalele permanente și de constrângerile cenzurii – fie ea și o autocenzură – ziariștii au declanșat o activitate publicistică intensă.

S-a scris și s-a comentat despre toate aspectele actualității, s-au cules și s-au publicat informații despre împrejurări, fapte și persoane, s-au făcut eforturi, cel mai adesea meritorii, pentru a satisface cerințele cititorilor de a ști, de a cunoaște și pentru a-i ajuta să ajungă la o evaluare corectă a realității.

Aspecte comune infracțiunilor contra demnității

Obiectul infracțiunilor contra demnității

Încă din 1604, Shakespeare recunoaște importanța pe care o acordăm azi reputației :

„Furi punga-mi, furi un moft, un biet nimic

E-a mea, e-a lui, fu roaba tuturora,

Însă atunci când mă vorbești de rău

Îmi fură ceva ce nu te-mbogțește

Da-ntr-adevăr mă lași calic.”

Trei secole și jumătate mai târziu, reputația este considerată unul dintre „bunurile personale” cele mai de preț, pe ea fundamentându-se conceptul de libertate. Tendința societății de a o proteja de „invazii nejustificate și lovituri nedrepte” demonstrează valoarea pe care societatea o atașează „demnității și valorii ființei umane”.

Legea calomniei, așa imperfectă cum e, este singurul mijloc legal de a răzbuna sau redobândi o reputație întinată.

Defăimarea reprezintă expresia ce atinge poziția socială prin formulări menite să atace personalitatea și calitățile profesionale. Defăimarea poate lua fie forma calomniei, fie a injuriei.

În mod tradițional, defăimarea în scris, precum și cea difuzată prin presă, a fost numită calomnie, iar cea transmisă oral, injurie. În urma proceselor de calomnie se câștigă mult mai mult decât celor datorate de injuriei, pentru simplul fapt că defăimarea în scris pare să prejudicieze reputația mai mult decât o face injuria. De asemenea, cuvântul scris circulă pe arii mult mai largi. În plus, se consideră că autorul calomniei își premeditează efectele afirmațiilor, în timp ce injuria este un gest spontan. Pentru că injuria e considerată mai puțin prejudiciantă, pentru a câștiga un astfel de proces, reclamntul trebuie să dovedească faptul că defăimarea l-a făcut să piardă sume importante. În cazul calomniei, astfel de premise nu sunt necesare.

Din examinările anterioare rezultă importanța cu totul deosebită pe care o prezintă obiectul infracțiunii, adică valoarea socială apărată prin normele dreptului penal, pentru desemnarea gradului de pericol social al faptelor incriminate, precum și pentru delimitarea acestor infracțiuni de altele asemănătoare .

Obiectul juridic generic. Prin incriminarea faptelor îndreptate contra persoanei, se ocrotește omul în principalele atribute ale acestuia – viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea și demnitatea – astfel încât este logic ca obiectul juridic al infracțiunilor contra demnității să corespundă întregului grup de infracțiuni contra persoanei.

În acest sens, acesta se desemnează prin relațiile sociale legate de persoana omului privită ca o valoare socială.

Obiectul juridic special. Pornind de la specificul relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor contra demnității și care sunt de natură a proteja latura morală a personalității umane , se detașează obiectul juridic special al acestor infracțiuni și care este „format dintr-un mănunchi de relații desprins din cele ce formează obiectul generic (comun), și anume acele relații a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea demnității omului”.

În art. 30 din Constituție care consacră una din cele mai mari cuceriri democratice – libertatea de exprimare – se prevede, în alin. (6), că aceasta „ nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Legea penală ocrotește demnitatea omului prin incriminarea faptelor de insultă și calommie. Această ocrotire privește ambele aspecte ale demnității relevate mai sus, cu alte demnitatea atât ca bun moral individual , cât și ca valoare socială.

Faptele de insultă și calomnie prezintă o dubla nocivitate căreia, pe drept cuvânt, i se recunoaște o dublă valență. Căci, pe de o parte, atunci când se fac despre o persoană afirmații privitoare la comportarea sa, la aspectele vieții sale personale ori familiale de natură să o discrediteze, să-i zdruncine nivelul social, „impresia produsă de asemenea afirmații este de natură să modifice echilibrul de respectabilitate socială existent în cadrul colectivității și, prin aceasta, aduce o tulburare raporturilor de conviețuite pașnică și armonioasă în cadrul societății” pe de altă parte, asemenea afirmații prin jignirea persoanei și prin modificarea în rău a apricierii respectului de care aceasta se bucură din partea celorlalți membri ai colectivității cauzează o vătămare și acelei persoane, deoarece, lovită în demnitatea sa, victima insultei sau calomniei suportă cu greu atingerea onoarei sale și scăderea prestigiului său produse prin afirmațiile nedrepte pe care asemenea fapte le aruncă cu privire la viața sa.

Din punct de vedere subiectiv demnitatea reprezintă un sentiment natural ce ființează în forul interior al fiecărei persoane, fiind ceea ce în mod obișnuit numim sentimentul onoarei și pentru a cărui existență este suficientă mărturia propriei conștiințe.

Firește, în măsura în care legitimitatea acestei prețuiri morale proprii a individului este confirmată de conduita sa în acțiunile ce le întreprinde sau, uneori, de la care se abține, omul însuși dă el singur celorlalți oameni măsura stimei ce i se cuvine.

Este astfel absolut normal ca în preocuparea fiecărei persoane să existe, într-o anumită măsură, tendința de a obține o apreciere socială care să corespundă propriei sale autoevaluări.

Fiecare membru al societății dobândește – în condițiile vieții sociale – un anumit sentiment despre valoarea proprie, sentiment ce se formează și pe baza aprecierii de care se bucură în fața celorlalți semeni, a părerilor pe care le percepe despre activitatea și comportarea sa.

Raportată la viața de relațiune, adică privită din punct de vedere obiectiv, în contextul raporturilor sociale pe care o persoană le stabilește în mod necesar cu semenii săi „demnitatea constă în aprecierea morală pe care cei care intră în relații cu o persoană o dau acesteia, părerea, pe care ei și-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calitățile, însușirile morale și comportarea (meritele) acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, considerația, respectul celor din jur” și care alcătuiesc reputația ( prestigiul) unui om, care poate să varieze de la o persoană la alta.

Orice act de încălcare, de nesocotire a demnității omului reprezintă în condițiile prevăzute de lege o faptă socialmente periculoasă pentru ordinea socială, ce se impune a fi reprimată prin mijloacele specifice dreptului penal, atât în interesul persoanelor, cât și al societății.

Câteva informații cu caracter particular se impun cu privire la obiectul juridic al infracțiunilor contra demnității săvârșite prin presă.

În practica judiciară s-a exprimat opinia că infracțiunile contra demnității comise în activitatea de presă aduc atingere nu numai unui obiect juridic special principal – demnitatea persoanei – ce determină caracterizarea acestor infracțiuni ca infracțiuni de drept comun și cuprinderea lor în partea specială a Codului Penal, ci și a unui obiect juridic special secundar sau adiacent, format din relații sociale ce i-au naștere din activitatea de presă și care sunt atinse prin folosirea mijloacelor proprii de comitere a acestor infracțiuni de drept comun, adică prin publicarea în presă, fapt ce le atribuie caracterul special de infacțiuni de presă.

Pentru că un anumit fascicol de relații sociale să poată fi considerat obiect juridic al unor infracțiuni, este necesar ca acelor relații să li se aducă în mod constant și obligatoriu atingerea prin fapta ce constituie elementul material al infracțiunilor respective, astfel cum se configurează acesta din conținutul textului de incriminare.

Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de un obiect juridic al infracțiunii decât în măsura în care acesta îl pune în pericol prin elemente ce aparțin conținutului ei normativ, căci numai în aceste limite se poate aduce în mod necesar atingerea unui grup ori subgrup de relații sociale.

Dacă săvârșirea prin presă ar constitui o modalitate normativă a infracțiunilor contra demnității – așa cum era în reglementarea Codului Penal din 1936, care considera infracțiunile comise în acest mod ca variante calificate ale infracțiunilor de calomnie contra vieții publice și de injurie – atunci în mod neîndoielnic s-ar putea afirma că aceste infracțiuni au și un obiect juridic special secundar, constând în relațiile sociale ce i-au naștere din activitatea de presă, așa cum s-a considerat prin decizia la care ne-am referit mai sus. Codul Penal în vigoare incriminează însă în mod generic faptele de calomnie și insultă fără nici o diferențiere – din punct de vedere al incriminării ori al sancțiunii – în raport cu modul lor de comitere.

Indiferent de mijloacele folosite pentru săvârșirea lor – inclusiv prin presă sau prin alte canale de comunicare – aceste infracțiunii se încadrează în art. 206 sau 205 C. Penal, după caz, și sunt pedepsite potrivit legii, în mod nediferențiat, fără nici o derogare determinată de modul de comitere.

Ori, dacă este așa, obiectul juridic special al infracțiunilor de insultă și calomnie săvârșite prin presă nu poate fi decât acel grup de relații sociale lezate în mod constant și necesar prin săvârșirea oricărei fapte ce cade sub incidența art. 205 sau 206 C. Penal adică – numai relațiile sociale privitoare la demnitatea persoanei – fără ca acestui obiect juridic să i se poată adăuga un altul, considerat secundar, legat de activitatea de presă.

Subiecții infracțiunilor contra demnității

Subiectul activ, (autor) al infracțiunilor contra demnității este persoana care, cu vinovăție săvârșește în mod nemijlocit o faptă prin care aduce atingere onoarei sau reputației unei persoane.

Cum prin dispozițiile ce prevăd incriminările acestor fapte autorul nu este circumstanțial prin vreo calitate specială ori prin cerința îndepliniri unei anumite condiții – deci legea ne cere să fie o persoană calificată – urmează ca subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică.

În ipoteza în care subiectul activ nemijlocit are o anumită calitate – de exemplu, funcționar, militar etc. – și fapta este comisă în anumite condiții prevăzute de lege este posibil, așa cum se va arăta mai departe, ca fapta să-și piardă statutul de infracțiune contra demnității și să constituie o altă infracțiune.

Tot astfel, când subiectul activ nemijlocit se identifică bunăoară, în persoana unui părinte, iar acțiunea ofensatoare, alta decât simpla dojană pe care o persoană o face alteia în exercițiul dreptului de corecție și disciplină, privește spre exemplu, un fiu, o atare împrejurare faptică poate fi reținută ca fiind de natură a constitui o circumstanța atenuantă judiciară pentru făptuitor .

Se impune a mai sublinia că infracțiunile conta demnității pot fi săvârșite de o singură persoană, respectiv de autor, care este unicul subiect activ nemijlocit cât și de mai multe persoane ce concură la consumarea faptei infracționale, în calitate de coautori, instigatori, complici : într-un cuvânt la aceste infracțiuni putem întâlni și o pluralitate de subiecți activi.

Atât l ainfracțiunea de insultă cât și la cea de calomnie, participația penală în forma coautorului este posibilă însă numai în cazul faptelor comise prin alte mijloace decât cel oral ( de pildă, prin reprezentarea grafică : scrisori, afișe, caricaturi, fotografii trucate etc.). Infracțiunile contra demnității săvârșite oral fiind infracțiuni de execuție promptă sau instantenee – consumarea lor având loc, așadar, chiar în momentul în care este începută executarea faptei.

În cazul in care fapta este comisă în mod oral, activitatea unuia dintre particpanți se situează inevitabil, în alt momeent al săvârșirii infracțiunii de insultă sau calomnie, astfel încât în acest caz este exclusă posibilitatea coautorului.

În situația în care o pluralitate de făptuitori adresează aceleiași persoane cuvinte ofensatoare, fiecare dintre aceștia săvârșește în mod direct și nemijlocit infracțiunea, însă în realizarea unei fapte distincte de insultă ori calomnie; în această ipostază nu va exista participație ci atâtea infracțiuni de insultă ori calomnie de sine stătătoare și tot atâția subiecți activi nemijlociți ( autori).

În raport de momentul în care are loc contribuția instigatorului sau complicelui la săvârșirea de către autor a infracțiunilor contra demnității, urmează a distinge :

în cazul participației în forma instigării, aportul instigatorului nu poate fi decât moral și anterior, într-un cât acesta nu participă în mod direct la săvârșirea actelor materiale ce constituie latura obiectivă a infracțiunilor contra demnității, activitatea de instigare limitându-se la o participație intelectuală ce are efectul de a determina luarea rezoluției infracționale de către instigat ( autor) cu sublinierea că acesta nu ar fi comis fapta fără activitatea intelectuală a instigatorului.

în cazul participației în forma complicității, aportul material ori moral al complicelui poate fi anterior, adică în faza pregătirii infracțiunii contra demnității, dar și concomitent, adică în faza executării infracțiunii ( asistență și încurajare in timpul executării, menținerea și intensificarea rezoluțiunii infracționale).

De reținut, este faptul că nu există infracțiune în cazul recomandărilor de serviciu al caracterizărilor cerute de cei interesați de la organe oficiale sau chiar de la persoane particulare, solicitantul nu se poate considera ofensat sau calomniat dacă în aceste documente se arată o situație reală, oricât ar fi de critice la adresa sa, fără să se folosească expresii neconvenabile și dacă nimeni în afară de solicitant nu a cunoscut conținutul referinței ori caracterizării.

Activitatea de presă implică contribuția coordonată a tuturor persoanelor care lucrează în redacție și tipografie, având sarcini legate de alcătuirea și tipărirea ziarului : redactorul care dispune publicarea stilizatorul care finisează din punct de vedere stilistic materialul, persoana care în dactilografiază, linotipistul care îl culege, corectorul, persoana căreia îi revine sarcina de „cap limpede ”și eventual alții.

Toate aceste persoane i-au cunoștiință în exercitarea atribuțiilor lor, de conținutul materialelor publicate și pot să-și dea seama de caracterul insultător ori calomnios al acestora.

Se pune astfel problema dacă persoanele sus menționate pot fi trase la răspundere penală – în calitate de coautori sau complici – pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 205 și 206 C. Pen.

Subiect pasiv special și imediat – al infracțiunilor contra demnității este persoana fiizică a cărei demnitate ( personalitate morală) a fost atinsă ori pusă în pericol prin săvârșirea faptei ofensatoare adică persoana care suportă consecințele imediate ale unei astfel de fapte.

Întrucăt prin dispozițiile ce prevăd incriminările faptelor contra demnității persoana vătămată nu este circumstanțială prin vreo calitate specială ori îndeplinirea unei anumite condiții, subiect pasiv special și imediat poate fi orice persoană fizică.

Spunem, special și imediat deoarece în cazul acestor infracțiuni ca și al altora subiect pasiv (în sens larg) este societatea care, prin faptele îndreptate împotriva demnității persoanei este și ea vătămată.

În acest fel societatea se demenează ca fiind subiectul pasiv general și imediat. Dacă subiectul pasiv are o anumită calitate faptele de insultă sau calomnie vor putea dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții de incriminare, să constituie alte infracțiuni.

În cazul în care subiectul pasiv special și imediat se identifică, spre exemplu în persoana unui funcționar public această calitate specială poate să constituie o circumstanță agravantă judecătorească cu condiția bineînteles ca persoana vizată să nu îndeplinească în momentul săvârșirii faptei de către autor o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau, îndeplinind o asfel de funcție să nu se afle în exercițiul acesteia.

Uneori însă este posibil ca, în aceleasi condiții, o atare constatare faptică să constituie o circumstanță atenuantă judecătorească pentru autor ( spre exemplu, când fapta de insultă a fost săvârșită de soția ori de un ascedent al unui funcționar). Persoanele iresponsabile (infirmi psihici) cărora le lipsește ori le este alterat discernământul, adică sub aspect intelectiv nu au capacitatea psihică de a realiza urmarea socialmente periculoasă a faptei, ori de a evalua exact, precum și minorii care nu aîndeplinit vârsta de 14 ani sau au împlinit 14 și sunt lipsiți de discernământ, pot fi de asemenea, subiecți pasivi în infracțiunile contra demnității.

Explicația pentru care existența integrității psihice a persoanelor vătămate prin infacțiunile contra demnității nu este cerută ca o condiție a lezării personalității lor morale rezidă din specificul relațiilor sociale ocrotite în sensul că prin textele incriminatorii, este protejat nu numai acel sentiment personal de prețuire morală, deci demnitatea privită sub aspect subiectiv ci și demnitatea ca valoare socială, adică raportată la relațiile cu ceilalți oameni.

Subiectul pasiv al infracțiunilor contra demnității nu poate fi decât o persoană care este în viață.

Conținutul infracțiunilor contra demnității

În analiza conținutului infracțiunilor contra demnității, se vor stabili acțiunea prin care se realizează aceste infracțiuni și ce se desemnează prin noțiunea de latură obiectivă și asupra vinovăției desemnată a fi latura subiectivă a infracțiunii.

Latura obiectivă a infracțiunilor contra demnității

Latura obiectivă a infracțiunilor contra demnității constă în activitatea exterioară de săvârșire, atribuită unei persoane și care lezează sau pune în pericol demnitatea unei persoane.

Se distinge în cadrul laturei obiective a infracțiunilor un complex de elemente obiective între care există o legătură dialectică, acestea fiind : elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.

Elementul material care ocupă un loc central în locul conținutul constitutiv al oricărei infracțiuni, se poate realiza la infracțiunile contra demnității, fie sub forma unei acțiuni (comisiune), fie în cazuri rare, sub forma unei infracțiuni (omisiune) prin care se aduce atingere demnității unei persoane.

În lipsa acestui element obiectiv nu ar exista infracțiune și pe cale de consecință nu ar exista temeiul pentru tragerea la răspundere penală a celor ce săvârșesc astfel de fapte.

Unicul aspect comun al conținutului legal al laturii obiective a infracțiunilor contra demnității este natura lor, de regulă comisivă, de unde urmează a deduce că în mod obișnuit se realizează printr-o acțiune (comisiune), motiv pentru care sunt denumite infracțiuni de acțiune sau comisive.

Urmarea socialmente periculoasă. Cel de-al doilea element al laturii obiective îl constituie urmarea socialmente periculoasă.

Infracțiunile contra demnității spre deosebire de alte infracțiuni, prezintă unele trăsături specifice în privința urmărilor socialmente periculoase, astfel încât cunoașterea exactă a acestora este legată de distincția ce trebuie făcută între urmarea imediată și cea mediată.

În funcție de specificul relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor contra demnității urmarea imediată poate să conste fie în vătămarea efectivă adusă personalității morale a persoanei, fie în punerea în pericol a demnității ( prin expunerea la o sancțiune penală), administrativă sau disciplinară ori disprețului public, în cazul calomniei.

Raportul de cauzalitate. Cea din urmă componentă a laturii obiective este legătura, raportul între elementul material (acțiune, inacțiune) și urmarea socialmente periculoasă în lispa căreia nu s-ar putea vorbi de angajarea răspunderii penale a făptuitorului.

Acesta, deși nu este menționat expres în textele incriminatorii, are o existență obiectivă, independentă de vinovăția subiectului activ ori de integritatea fizică, psihică și morală a subiectului pasiv al infracțiunii și apare ca o „punte de legătură” între fenomenul cauză, care este acțiunea a cărei săvârșire este suficientă pentru a genera fenomenul efect, constând în urmarea socialmente periculoasă prezumată ca existentă.

Latura subiectivă a infracțiunilor contra demnității

Din analiza obiectului juridic special al infracțiunilor contra demnității, s-a desprins ideea că prin fapta sa subiectul activ aduce atingere acelor relații sociale, ocrotite de lege, ce privesc demnitatea persoanei, care este astfel îndreptățită să pretindă tuturor să se abțină de la orice act prin care ar fi posibilă atingerea personalității sale morale.

Infracțiunile contra demnității se săvârșesc totdeuna cu vinovăție fie în forma intenției directe, fie în forma intenției indirecte, dar niciodată din culpă.

Vinovăția, ca element esențial al laturii subiective a infracțiunilor contra demnității, constă în poziția psihică conștientă a subiectului activ față de acțiunea sau inacțiunea sa ofensatoare și urmarea ei socialmente periculoasă, în sensul că și-a dat seama că aceasta este de natură să atingă demnitatea persoanei împotriva căreia este îndreptată și aurmărit acest rezultat (intenție directă) sau a acceptat producerea lui (intenție indirectă).

Vinovăția poate fi înțeleasă numai în perspectiva unității dialectice cu celelalte elemente ale infracțiunilor contra demnității, cunoscut fiind faptul că orice infracțiune reprezintă o unitate inseparabilă de trăsături obiective și subiective.

În dezvoltarea procesului de voință ce conduce la săvârșirea oricărei infracțiuni, se succed mai multe acte psihice care se analizează cu luarea rezoluției infracționale, prin care făptuitorul intră în realitatea obiectivă a relației protejate de textele incriminatorii.

În cazul infracțiunilor contra demnității, acest proces pe plan psihic se desfășoară uneori într-un timp foarte scurt astfel că, de la impulsul inițial primit din partea elementului emoțional ( mobilul, ca factor exclusiv subiectiv) și până la luarea rezoluției infracționale, deci întragul proces de formare a intenției – nu durează decât fracțiuni de secundă, așa încât la o analiză superficială, pornind de la caracterul spontan al infracțiunii am putea fi înclinați să credem că această operație mentală a avut loc interior, săvârșirea faptei apărând ca fiind gata concepută și pur și simplu, numai i s-a dat startul.

Făptuitorul prevede totodată dezvoltarea legăturii cauzale dintre forma de exteriorizare aleasă și rezultatul periculos și dându-și seama de această legătură, precum și de caracterul ilicit al faptei concepute, adoptă o anumită atitudine : dorește producerea acestui rezultat sau acceptă consecințele realizării lui ; acesta este tocmai aspectul volitiv al vinovăției sale.

Formele infracțiunilor contra demnității

Fapta de insultă ori de calomnie săvârșită de făptuitor exprimă întotdeuna rezultatul unui lanț de acte psihice, care nu reprezintă altceva decât o succesiune de modificări ale activității sale psihice, începând cu activitatea pe planul gândirii ( faza internă ) și sfârșind cu manifestarea externă ce se concretizează într-o faptă cu relevanță penală.

Fiind de regulă infracțiuni de acțiune, rezultă că infracțiunile contra demnității presupun o desfășurare în timp care poate parcurge fazele cunoscute ale unei astfel de desfășurări și anume : faza pregătirii ( actele preparatorii ) și faza execuției ( fazele tentativei și consumării infracțiunii ), în raport de care desprindem următoarele aspecte comune :

La aceste infracțiunii se pot efectua acte de pregătire morală indiferent de mijloacele prin care se pot săvârși, oral sau prin alte mijloace. Pentru infracțiunile săvârșite oral, nu sunt posibile actele de pregătire materială.

Aceste acte de pregătire constau, fie în strângerea unor informații și date cu privire la persoana vătămată – în ceea ce privește antecedența morala, sensibilitatea și chiar unele defecte fizice ale acesteia ( acte preparatorii intelectuale ), fie în procurarea ori adaptarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei, spre exemplu înregistrarea pe bandă de magnetofon a unor expresii insultătoare, procurarea unor fotografii, desene etc. ( acte preparatorii materiale ).

Întrucât Codul Penal nu incriminează actele de pregătire se întelege că nici actele preparatorii săvârșite de autorul infracțiunilor contra demnității nu sunt sancționate.

Tentativa este posibilă în situația în care fapta este comisă prin alte mijloace decât oral deci numai atunci când activitatea se realizează prin mijloace de exteriorizare materială ( prin scris, desene etc. ). Aceste infracțiuni, făcând parte din categoria celor de atitudine sau formale, sunt susceptibe de tentativă imperfectă pe care însă Codul Penal nu o sancționează.

Consumarea infracțiunilor contra demnității are loc – ca și aceea a oricărei alte infracțiuni – atunci când toate elementele lor constitutive sunt îndeplinite, încazul în care se comit oral, fiind deci de execuție promptă, connsumarea are loc în chiar momentul începerii executării actului ce constituie elementul lor material.

Este posibil însă ca după consumarea faptei infracțiunea să se prelungească în timp sub forma unei infracțiuni continuate.

Infracțiunea este continuă atunci când activitatea infracțională se prelungește în timp, după consumarea elementului material ( acțiunea de natură a aduce atingere demnității ) prin repetarea acesteia la anumite intervale și în executarea aceleiași rezoluții infracționale , astfel încât infracțiunea se consideră epuizată numai în momentul când are loc ultima acțiune ofensatoare.

Calomnia

Fiecare individ are dreptul de a-și proteje reputația, fapt pentru care îl poate acționa în justiție pe cel care îi aduce prejudicii în acest sens. Totuși, nicio persoană nu poate intenta proces în numele altcuiva : rude, prieteni, subalterni ai celor calomniați nu se pot bucura de câștigarea procesului pretinzând că ei au fost cei defăimați. Distrugerea reputației este o chestiune individuală, ea nu se poate extinde și asupra rudelor apropiate sau partenilor de afaceri. De asemenea, nu se poate acționa în judecată în numele unei persoane decedate chiar dacă reputația sa a avut de suferit.

Dreptul de a intenta proces dispare odată cu persoana. Niciun prieten sau rudă a unei persoane decadate a cărei reputații a avut de suferit nu poat eface acest lucru. Drepturile asupra reputației mor odată cu individul.

Faptele ce trebuie demonstrate

Pentru a-și garanta câștigarea unui proces de calomnie, reclamantul trebuie să dovedească următoarele fapte :

Defăimarea – existența limbajului denigrant.

Identificare – faptul că afirmațiile se referă la reclamant.

Publicitatea – defăimarea a fost făcută cunoscută și altora.

Greșeala – defăimarea a fost publicată ca rezultat al neglijenței.

Falsitatea – afirmație e falsă.

Pagubele – ofensă adusă reputației, daune morale, pierderi materiale.

Procesele de calomnie apar de obicei, ca rezultat al informațiilor tipărite sau difuzate de mass-media. Însă calomnia mai poate apărea și în titluri dar și în publicitate. De regulă, termenii folosiți sunt considerați calomnioși doar însoțiți sau cauzați de circumstanțe necunoscute jurnalistului. Calomnia poate apărea și prin folosirea anumitor fotografii, benzi desenate, caricaturi sau imagini video.

Pe lângă faptul că trebuie să stabilească valoarea defăimatoare a aserțiunii, reclamantul trebuie să demonstreza că respectivul limbaj calomnios face referire explictă la sine. O persoană ce face parte dintr-un grup calomniat nu poate intenta proces pentru că nu poate demonstra că defăimarea se referă la el.

Publicarea : pe lângă faptul că trebuie să demonstreza faptul că textul calomnios în identifică, reclamantul trebuie să arate că aceste a fost comunicat și altor persoane în afară de el. Termenul de publicare se justifică în prezența a cel puțin trei persoane : cel care inițiază calomnia, persoana calomnită și o persoană care aude sau vede defăimarea. Aceasta din urmă trebuie să fie expusă calomniei înainte ca persoanei defăimată să îi fie atinsă reputația.

Se pornește de la premisa că presa scrisă „ publică” atunci când circulă în cel puțin un exemplar sau număr. La fel posturile de radio și televiziune „fac publică” o anumită informație. Reclamantul nu trebuie să demonstreze că abonații, cititorii, ascultătorii sau telespectatorii au citit sau au auzit calomnia, pentru că se pornește de la premisa că semnalele transmise au atins un anumit public.

Calomnia nu poate apărea doar în ziare sau emisiuni radio și televizate, ci și în comunicate de presă, conversații, interviuri, scrisori de afaceri, internet.

Reclamantul poate da în judecată prima persoană care a rostit sau a scris un comentariu denigrator. De asemenea, el poate acuza pe oricine, inclusiv mass-media, ce răspândesc calomnia. Un ziar sau un post de televiziune poate fia cționat în instanță pentru calomnie sau publicitate, indiferent cine a scris sloganul.

Pentru a câștiga un proces de calomnie, calomniatul trebuie să demonstreze nu doar neglijența, ci și falsitatea.

Analiștii politici, cei din câmpul comunicațiilor ori din cel juridic, au avut adesea în ultimele decenii prilejul să constate că democratica deplasare a procesului de calomnie dinspre domeniul penal spre cel civil a produs o periculoasă dezvoltare a unei industrii de tribunal ce tinde adesea să sufoce activitatea justiției în ansamblul ei, ducând uneori la faliment – fără o îndreptățire evidentă – instituții de presă de altminteri meritorii. Prima tendință a celor neavizați este să pună tot acest fenomen de industralizare a calomniei pe seama comportamentului iresponsabil al oamenilor de presă, demonizând media pentru „lipsa de scrupule” în ceea ce privește imaginea persoanei și pentru viteza – de cele mai multe ori agresivă – cu care macină faptul cotidian, devalorizându-l sau chiar mistificându-l. La o privire mai atentă, iată suntem siliți să observăm că atât viteza agresivă cât și aparența „indiferentă” față de subiectul de presă, nu sunt decât oglindiri decât la nivelul persoanei mediatice, ale modificării comportamentelor și sistemelor noastre de valorizare : nu presa creează axiologia și moravurile, mai degrabă noi, ca elemente interconectate ale „ cererii pieței”, condiționăm mijloacele în care aceasta ăși organizează, selectează și distribuie oferta. Din acest punct de vedere, adolescența democrației românești ar trebui repde depășită spre o maturitate a conștiinței sociale, astfel încât responsabilitatea mijloacelor de comunicare de orice fel să poată funcționa ca un factor de limpezire a spiritului civic și ca unul de presiune adresat legislativului, dator să ofere instrumente elastice și pertinente în judecarea unei chestiuni atât de spinoase cum este calomnia prin presă.

Cum vedem diferența de natură dintre cele două infracțiuni este una referitoare, pe de o parte, la atribuiri (cuvinte, gesturi jignitoare, caracteristici ori defecte, în cazul insultei, fapte, în cazul calomniei); iar pe de altă parte, una referitoare la prezența intenției pe care definiția insultei o presupune fără să o numească, pe când cea a calomniei nu. Vom găsi aici un prim miez al discordiei în raport cu procedurile europene actuale, mai ales în chestiuni ce implică presa; dar și explicația unei întregi game de confuzii (mai mult sau mai puțin voite, în cazul proceselor de presă ) din ultimii ani.

Fiindcă adesea, insultele sunt aduse în sala de judecată sub vestimentația calomniei; dar și mai adesea, intenția vatămător – insultătoare este presupusă de instanțe în pure situații de investigație jurnalistică incompletă sau insuficient documentată (motivate de dreptul democratic la critică și mai ales de dreptul publicului de a fi informat) și lipsite de intenții defăimătoare. Ba chiar simple supoziții ajung să ia calea tribunalului ca procese de calomnie, chiar atunci când ele au fost marcate de semnele dubiului în discursul jurnalistic. Ceea ce este o gravă anomalie în raport cu orice produs similar din justiția țărilor cu oarecare experiență democratică.

Însă, probabil, cea mai complicată și mai radicală deficiență aici este lipsa oricărei voințe politice (de până acum) de a lăsa chestiunile referitoare la calomnie și insultă în seama procesului civil, radiindu-le, pur și simplu, din codul penal. Cel puțin pentru un moment, oricare dintre noi putem să ne plângem dacă am fost calomniați sau insultați, fie Parchetului (deci să alegem calea penală), fie direct Tribunalului, intentând o acțiune civilă. Fie, dacă Parchetul a aprobat începerea urmăririi în justiție, să ne constituim ca parte civilă în procesul penal, cerând, pe langă pedeapsa penală, despăgubiri civile. Când, în fond, conflictul este de fapt unul între doua persoane (el este pornit în urma unei plângeri personale și se poate încheia/ stinge cu împăcarea părților). De ce trebuie ca statul prin procurorii săi să intervină (cheltuind bani, timp, energie) într-un conflict interpersonal ce nu aduce nici o vătămare de principiu ansamblului societății (cum se întâmplă în situații cu adevărat de natură penală) este o întrebare cu răspuns dificil de găsit! O prejudecată istorică atârnă aici în balanță, cu atât mai desuetă cu cât „delictele de opinie” au dispărut aproape cu desăvârșire din dreptul european actual, iar „păcatele cuvântului” sunt în totală contradicție cu libertatea de exprimare. Ba chiar, așa cum bine se vede peste tot în lume, procedura civilă este mult mai eficientă în reducerea practicilor calomnioase ale presei decât cea penală (frica de despăgubiri civile mare obligă jurnaliștii și instituțiile de presă să se ferească de difuzarea unor informații false mult mai tare decât amenințarea cu amenzi penale, și chiar cu închisoarea).

În primul ând, se naște întrebarea de ce proba verotății, cea mai importantă armă de apărare în acuzația de calomnie, este admisibilă doar condiționat. Un fapt atribuit este adevărat sau fals, independent de interesul legitim, termen imposibil de tradus cu acuitate în cazul unor procese de presă. A afla adevărul, oricât de incomod, este în sine un interes legitim, iar a-ți informa publicul cu atât mai mult. În plus, definiția articolului îl investește pe judecător cu o sarcină preliminară aceleia de a hotărî de partea cui este dreptatea: el trebuie să stabilească mai întâi dacă dovedirea faptelor ca fiind adevărate este „admisibilă” sau nu, în funcție de „legitimitatea interesului” ce motivează culegerea informațiilor și difuzarea lor. S-o recunoaștem, este măcar confuz exprimat, dacă nu cumva este vorva de un „exces de autoritate”.

Mai complicat încă, proba verității face referire atât la calomnie, cât și la insultă. Dacă aplicăm cu acuratețe prevederile art. 205, singurele lucruri susceptibile de a fi tratate drept „adevărate sau false” în cazul insultei sunt atribuirile de defecte (psihice, fizice). Dar alineatul al doilea al articolului subsumează insultei și atribuirea acestor defecte, inclusiv în situațiile în care sunt adevărate (este un fel de jignitor să-i spui unui chior „chiorule”).

Și atunci, câtă vreme articolul însuși precizează că aici intenția injurioasă este cea judecată și nu adevărul faptelor, ce sens mai are referirea la insultă din articolul despre proba verității? Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca și marea majoritate a sistemelor de drept naționale ale vecinilor noștri din vest, tratează insulta cu același regim ca al opiniei, care nu poate fi „adevărată sau falsă”. Substanța acțiunii în justiție este dată de intenția defăimătoare, nu de veridicitatea afirmației. Pe care, în fond, cine o poate stabili, în cele mai frecvente din situații?

Poate Curtea hotărî dacă atunci când un ziarist îl gratulează pe un fost demnitar într-un articol cu adjective ca „incompetent” și iresponsabil”, afirmațiile sunt adevărate sau false? Dacă ele au fost făcute „într-un interes legitim”? Și cum s-ar putea proba, în interes legitim, „iresponsabilitatea” sau „incompentența” unui ministru? Cu toate acestea, în România, nu numai că un asemenea proces a fost cap de afiș, dar el s-a desfășurat simultan și ca un proces de calomnie și ca proces de insultă. Ba s-a mai și pierdut în recurs. Chiar dacă daunele cerute de fostul ministru au fost simbolice, un leu, situația este totuși scandaloasă. Semn că, în vreme ce justiția este incapabilă ani la rând să administreze sute de dosare de calomnie și injurie reeale ( a se vedea stivele de plângeri penale împotriva lui C.V. Tudor, care după scurgerea anilor de neinstumentare nu mai pot fi judecate), are totuși vreme să se distreze cu procese inepte, producând hotărâri ce sunt adevărate modele de încâlcare a dreptului omului la libera exprimare.

Insulta

Aspecte generale

Ca infracțiune contra demnității, insulta este fapta persoanei care aduce atingere onoarei ori reputației unei alte persoane prin cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, sau prin atribuirea unui defect, unei boli sau afirmații care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.

Prin incriminarea faptei de insultă este ocrotită cu prioritate demnitatea sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși și numai în al doilea rând, indirect, se ocrotește demnitatea persoanei privită sub aspect obiectiv, adicp sub aspectul prețuirii morale de care se bucură subiectul pasiv și care se manifestă prin reputația, adică prin stima, considerația și respectul semenilor săi.

Prin dispoziția scrisă în art. 205 C. Pen. Autorul faptei de insultă nu este circumstanțial prin vreo calitate specială ori prin îndeplinirea unei anumite cerințe, astfel încât urmează a deduce că insulta este o infracțiune cu un subiect activ nemijlocit nedeterminat.

Infracțiunea de insultă, de regulă, este săvârșită de o singură persoană, respectiv de autor, care apare ca fiind unicul subiect activ nemijlocit, nefiind însă exclus ca atunci când fapta se comite în alt mod decât oral aceasta să fie săvârșită de două sau mai multe persoane (coautori) care, contribuie în mod nemijlocit la realizarea activității ce constituie elemetul material al infracțiunii.

Participația sub forma complicității este de asemenea posibilă.

În situația în care o pluralitate de făptuitori adresează aceleiași persoane cuvinte ofensatoare, fiecare dintre aceștia săvârșesc în mod nemijlocit infracțiunea, însă în realizarea unor fapte distincte de insultă.

În ceea ce privește subiectul pasiv, observăm că sentimentul de onoare presupunând un minim de închegare a personalității morale iar reputația un minim de viață de relație în raport cu mediul social, nu poate avea această calitate un copil mic, un infirm în stare de idioțenie congenitală, precum și altă persoană care se găsește într-o stare de anormalitate psiho-fizică ce exclude, și subiectiv și obiectiv, putința unei agresiuni contra onoarei.

O infracțiune de insultă poate vaea mai mulți subiecți pasivi în cazul în care acțiunea ofensatoare adresată unei persoane aduce indirect atingere și onoarei altei persoane sau atunci când este adresată unei colectivități însă, prin modul în care a fost săvârșită, lovește în demnitatea persoanelor ce compun acea colectivitate de fapt și care, apărând în mod distinct ca subiecți pasivi, vor putea acționa în justiție pe autor în numele lor propriu.

Conținutul constitutiv al infracțiunii de insultă

Pentru existența infracțiunii de insultă, care nu este condiționată de preexistența unei situații premisă, se cer a fi realizate elementele esențiale, indispensabile oricărei infracțiuni, adică latura obiectivă și latura subiectivă, ce alcătuiesc conținutul său constitutiv.

Latura obiectivă

A) Elementul material constă în activitatea exterioară de săvârșire, ce se poate realiza sub forma unei acțiuni sau inacțiuni prin care se aduce atingere onoarei sau reputației unei persoane, ori prin care o persoană este supusă la batjocură, sau a unei acțiuni prin care se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate.

Infracțiunea de insultă făcând parte din categoria infracțiunilor cu conținuturi alternative, pentru existența ei este suficientă realizarea oricăreia dintre modalitățile prevăzute în art. 205 C. Pen.:atingerea onoarei, atingerea reputației, expunerea la batjocură sau atribuirea unui defect, boală sau infirmitate.

a) prin „atingerea adusă onoarei” unei alte persoane se înțelege săvârșirea de acte prin care se lovește în aprecierea pe care o persoană o are desprea ea însăși (adică respectul de sine însăși, privit ca sentiment pur subiectiv, ce se consideră a reprezenta un atribut înăscut, ființând în forul interior și prezumat a exista la fiecare om).

Din punct de vedere al legii penale nu prezintă importanță în ce măsură există la o persoană sentimentul de onoare și nici justețea aprecierii semenilor săi cu privire la legitimitatea acestui sentiment.

Cu alte cuvinte, va exista infracțiune de insultă chiar în situația în care se lovește numai în sentimentul de onoare al unei persoane, indiferent de proporția acestuia și chiar dacă acest sentiment ar fi contestat în aprecierea opiniei publice iar conținutul actului ofensator corespunde în fapt cu ceea ce toată lumea crede despre cel ofensat.

Este lipsit de importanță faptul că insulta, prin conținutul său, se apropie chiar se suprapune părerii generale despre persoana insultată – de pildă este etichetat drept „canalie” un individ considerat canalie de toți cei care-l cunosc, pentru că legea urmărește curmarea și nu amplificarea unor astfel de manifestări potrivnice dreptului persoanei de a-i fi ocrotite atributele personale.

b) Prin atingerea adusă „reputației unei persoane” se înțelege săvârșirea unei acțiuni prin care se lovește în prestigiul efectiv (real), ca totalitatea de însușiri de ordin etic, pe care o persoană le-a dobândit prin eforturile proprii în cadrul colectivității și prin meritele sale demonstrate în viața politică sau cetățenească, în plan profesional, spiritual, intelectual etc.; altfel spus, în această situație nu mai este vorba de ocrotirea onoarei ca un bun abstract, ci ca unul concret, realmente agonisit de o persoană.

Cu alte cuvinte, prin acțiunea ofensatoare, ce vizează reputația unei persoane, se aduce atingere acelei recunoașteri etnico-sociale a colectivității, determinată obiectiv de calitățile, însușirile morale și comportarea (meritele) ce determină aprecierea morală de care se bucură o persoană în rândul semenilor săi.

Acțiunea de atingere a reputației unei persoane, din punctul de vedere al urmărilor socialmente periculoase, prezintă gravități diferite, după cum tinde a desființa ori numai a diminua bunul renume de care se bucură o persoană, fiind însă suficient pentru a existența infracțiunii ca afirmația sau imputarea să aibă aptiudinea de a zdruncina efectiv al celui ofensat.

Infracțiunea de insultă există și în ipoteza în care s-ar încerca să se dovedească că, în raport cu prestigiul moral incontestabil al unei anumite persoane, afirmația sau imputarea săvârșită de autor ar fi ineficientă, adică nu a fost de natură a zdruncina în mod real prestigiul acelei persoane.

c) Prin „expunerea la batjocură” se înțelege efectuarea oricărui act prin care o persoană este pusă într-o situație ridicolă, caraghioasă, umilitoare sau înjositoare de natură a provoca ilaritate umilitoare, ridiculizarea ei, jignire sau disprețul altora.

Expunerea la batjocură poate rezulta din ridicularizarea facultăților, aspectului fizic, portului, felului de viață, ocupațiilor, relațiilor etc. Unei persoane; tot ceea ce privește persoana, lucrurile și faptele în raport cu care se desfășoară această viață pot forma deci obiectul acțiunii batjocoritoare.

d) Prin acțiunea de atribuire „ aunui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate”, se înțelege imputarea sau reproșarea ce deviază de la normalitatea morfoligică, fiziologică sau biopsihică, constând în imperfecțiuni sau suferințe fizice sau psihice,susceptibile de a provoca umilirea sau înjosirea unei persoane sau de a expune acea persoană batjocurii, ponegririi sau ridiculizării.

Prin „defect” se înțelege o stare fizică sau psihică anormală, nativă sau dobândită (de exemplu bâlbâială, strabismul, ticuri diverse, inteligență nedezvoltată), ce nu depinde de voința celui care o manifestă, în situația în care, însă, o atare stare reprezintă rezultatul unui viciu, al unei patimi sau imoralități (de exemplu alcoolismul) ea nu este susceptibilă de a fi considerată „defect” în înțelesul textului ce incriminează insulta, întrucât a fost dobândită cu voința sau contribuția persoanei care o manifestă.

Prin „boală” se înțelege o modificare organică sau funcțională a echilibreului normal al organismului. Cuvântul este sinonim cu: maladie, afecțiune, belșug.

Prin „infirmitate” se înțelege tot o stare anormală fizică sau psihică ce constă în lipsa sau deformarea unui organ ( de exemplu, invalid de unul sau de ambele picioare sau mâini, nevăzător de unul sau ambii ochi), degradări ale psihicului (de exemplu, debil mintal).

Existența elementului material al infracțiunii de insultă este independentă de împrejurarea dacă starea anormală atribuită există numai în imaginația autorului ori reprezintă o realitate obiectivă.

Modurile de săvârșire a insultei sunt diferite, astfel:

a) acțiunea ofensatoare poate privi în mod precis (direct) chiar persoana celui ofensat ( de exemplu, i se impută că este hoț, bețiv sau unei femei i se impută că este de moravuri ușoare ceea ce constituie o insultă directă sau se poate referi la o anume persoană dar în așa fel încât (indirect) aduce atingere onoarei ori reputației unei alte persoane (de exemplu, se spune soțului că soția sa este imorală) ceea ce constituie o insultă indirectă.

b) acțiunea ofensatoare poate avea un conținut explicit, adică să exprime în mod vădit, fără echivoc ceea ce făptuitorul a voit să afirme sau să impute (se spune cuiva că este incorect, laș, etc.) , ceea ce constituie o insultă explicită, dar insulta poate fi și implicită, în cazul în care din cele spuse sau exprimate se deduce ceea ce crede făptuitorul despre subiectul pasiv (de exemplu, îî pune o întrebare cu caracter jignitor, cum ar fi :„ai plecat la furat”?) sau sibiectul activ face unei persoane o prpunere imorală (ceea ce lasă să se înțeleagă că el crede despre acesta că o va ccepta), ori dă unei persoane un nume cu faămă urâtă (de exemplu, ”Cațavencu”,„Harpagon”, „Messalina”).

Insultele implicite pot fi și simbolice, constând într-un gest(de exemplu, se face la adresa cuivagestul furtului prin rotirea semnificativă a degetelor), desen (se face caricatura cuiva în costum de deținut ori se desenează un bărbat cu o pereche de coarne etc.), imagine ori cântec din care se deduce, implicit ceea ce a voit să spună făptuitorul; oblice, constând într-o afirmație a făptuitorului despre el însuși dar prin care acesta exprimă implicit aprecierea ofensatoare la adresa interlocutorului său, în fața căruia face afirmația (spre pildă, în cadrul unui schimb de cuvinte făptuitorul afirmă „eu nu sunt pungaș” (exprimând astfel implicit ceea ce crede despre cel ofensat) sau mascate, atunci când făptuitorul dă acțiunii sale ofensatoare aspectul simulat al unei atitudini glumețe sau compătimitoare ( simulează o glumă ori ușoară ironie aparent inofensivă dar care exprimă batjocora, disprețul, desconsiderarea față de cel căruia îi este adresată).

Mijloacele de realizare a elementului material constau fie în săvârșirea unei acțiuni de afirmare sau impunere de fapte determinate, de fapte nedeterminate, fie în simple aprecieri exprimate de făptuitor printr-un calificativ generic, susceptibil de a leza demnitatea unei persoane.

2.4.2.1.1. Legătura de cauzalitatea

Raportul cauzal, ca element al laturii obiective a infracțiunii de insultă, are o existență obiectivă, independentă de vinovăția făptuitorului. Acesta apare ca o punte de legătură între fenomenul cauză care este acțiunea a cărei săvârșire este suficientă pentru a genera fenomenul efect și vătămarea de ordin moral adusă demnității persoanei.

Cum pentru existența infracțiunii de insultă este suficient să se dovedească săvârșirea acțiunii, într-una din modalitățile prevăzute alternativ de textul incriminatoor, fără a fi nevoie a se proba și urmarea, ce constă în producerea unei stări contrare demnității persoanei, deducem că legătura de cauzalitate ființează implicit în materialitatea faptei, ea reieșind din însăși afirmațiile sau imputările săvârșite cu referire la onoarea sau reputația (prestigiul) unei persoane.

2.4.2.2. Latura subiectivă

Realizarea cpnținutului infracțiunii de insultă – atât elementul material al acesteia, cât și urmarea produsă – presupune săvârșirea faptei cu vinovăție.

Pentru a surprinde adevărata poziție psihică a făptuitorului trebuie să ne adresăm – așa cum s-a mai arătat – faptelor pe care acesta le-a comis, deci vinovăția se exprimă în fapte, care sunt de esența laturii obiective, și constă într-o anumită poziție psihică față de urmările acestor fapte, care, de asemenea, se cuprind în latura obiectivă.

Vinovăția ca element al laturii subiective a infracțiunii, constă în poziția psihică conștientă a făptuitorului față de acțiunea sau inacțiunea sa ofensatoare și rezultatul ei, în sensul că făptuitorul și-a dat seama că activitatea sa este susceptibilă de a atinge onoarea, reputația ori de a expune batjocurii persoana împotriva căreia este îndreptată și a urmărit acest rezultat (intenție directă) sau a acceptat producerea lui (intenție indirectă).

Esențial de reținut este, deci, că infracțiunea de insultă se săvârșește totdeuna cu vinovăție sub forma intenției – în ambele modalități, care rezultă din însăși materialitatea faptei, dar niciodată sub forma de vinovăție a culpei.

În acest sens, la infracțiunea de insultă nu ar fi posibil ca făptuitorul, săvârșind acțiunea ofensatoare și prevăzând posibilitatea cauzării unei vătămări a demnității persoanei împotriva căreia acțiunea a fost îndreptată, să creadă în mod ușuratic că va putea preveni această urmare sau să nu fi prevăzut posibilitatea survenirii unei asemenea urmări, deși trebuia și putea să o prevadă.

Pentru a fi realizat conținutul infracțiunii de insultă este suficientă simpla intenție, directă sau eventuală, adică știința că fapta este susceptibilă de a aduce atingere onoarei sau reputației ori de a expune batjocurii persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea ofensatoare.

Intenția rezultă chiar din săvârșirea faptei, nefiind necesar a fi dovedită dacă cuvintele, gesturile etc. făptuitorului sunt absolut și univoc insultătoare.

Atunci când însă mijloacele la care a recurs făptuitorul nu au conținut ofensator prin natura lor, adică nu au prin ele însele aptitudinea intrinsecă de a atinge onoarea sau reputația ori de a expune la batjocură o persoană, dar pot conduce la cest rezultat prin chipul și împrejurările în care au mai fost folosite, este necesar a se stabili intenția de a ofensa care, în această situație, nu mai este prezumată, ci trebuie dovedită.

În situația în care se stabilește existența unei intenții calificate, derivând din dorința făptuitorului de a cauza un rău bine determinat, altul decât simpla ofensare a persoanei vizate, care a constituit o cauză imediată în luarea rezoluției infracționale (de exemplu, desfacerea unei căsătorii, destrămarea unei prietenii), se va putea reține existența unei circumstanțe agravante judiciare.

Deși mobilul și scopul nu reprezintă componente ale laturii subiective, nefiind incluse de legiuitor în conținutul legal al infracțiunii de insultă, ele prezintă interes juridic și urmează a fi avute în vedere – ca factorii exclusiv subiectivi ce acționează asupra rezoluției infracționale – la individualizarea pedepsei, putând fi reținute fie ca împrejurări agravante legale (de exemplu, în sensul art. 75 alin.(1) lit. d) C. Pen.:săvârșirea infracțiunii din motive josnice, ca ura, invidia, gelozia etc. ori mobiluri izvorând din deosebirea de naționalitate, rasă etc.), fie ca circumstanțe atenuante judiciare, raportate la condițiile obiective în care au putut lua naștere asemenea resentimente , dorințe sau pasiuni reprobabile, precum și la legătura acestor factori cu diferite împrejurări ale vieții personale a făptuitorului ori raporturile lui anterioare cu persoana vătămată.

Important de reținut este faptul că mobilul și scopul nu reprezintă altceva decât elemente ale vinovăției, astfel încât intenția subzistă chiar și în situația în care se susține că acțiunea ofensatoare a fost săvârșită în glumă (animus jocandi) sau pentru a reproduce ceea ce făptuitorul pretinde că a aflat de la alții (animus narrandi), cât și în ipoteza susținerii acestuia că a săvârșit fapta în intenția de a dojeni sau sfătui (animus corrigendi), cu unele excelții ce se vor aprecia de la caz la caz (părinții față de copii, educatorii față de elevi etc.).

2.5. Codurile deontologice

Ca și în privința eticii profesionale, și în materie de coduri deontologice, opiniile jurnaliștilor practicieni sunt foarte diferite, acoperind un spectru ce merge de la acceptarea asumată cu entuziasm, trece prin infinitatea micilor sau marilor noastre ipocrizii și se închide cu contestarea fățisă și declarată.

Ziariștii de pretutindeni, dar și alte meserii, au investit și continua să investească în codurile deontologice încrederea și respectul lor, văzând în ele nu atât alternativa propriu-zisă în legea statală, cât o formă de coagulare a oamenilor de presă în jurul unor valori esențiale, nu doar pentru buna desfășurare a profesiei lor, ci și pentru comunicarea între oamenii de pretutindeni.

Lucrul cel mai important este acela că un cod (fie că-i spunem deontologic, fie etic, fie de „responsabilitate”, ori cod statutar) nu e o lege în sensul clasic al cuvântului , iar încălcarea sa nu are consecințe coercitive în raport cu ansamblul societății. Un cod reprezintă, în fond, asumarea individuală a unui set de valori, și de comportamente ale unei anumite grupări din care dărești să faci parte, și pe care o respecți. Dacă stăm bine să ne gândim, un cod deontologic serios și sumat reprezintă coloana vertebrală a identității profesionale a unei persoane, care își definește astfel, prin responsabilizarea conștientă și deschisă, propria sa libertate de acțiune înlăuntrul breslei.

Cum se aplică însă codul, câtă vreme consecințele sale nu implică – de cele mai multe ori – un răspuns coercitiv, o pedeapsă din partea ansamblului societății? Lipsa unei penalități legale nu înseamnă și lipsa unei pedepse: numai că pedeapsa este, în acest caz egală cu descalificarea profesională.

Dacă un cod etic sau altul aparțin organismului de presă, atunci el constituie o anexă la contractul de muncă, iar ziaristul angajat are obligația să îl cunoască să și-l însușească și firește sa-l respecte. Atunci când apare o abatere de la cod fie ea accidentală, din neglijență sau conștientă, ziaristul va fi supus unei sancțiuni administrative. Dacă însă codul aparține unei organizații asociative la care ziaristul a aderat, atunci încălcarea codului etic în funcție de gravitatea ei, poate avea consecințe și mai drastice, organismele de control abilitate ale respectivei asociații putând da rezoluții publice în chestiunea judecată, sau putând chiar, în unele țări, să-i retragă ziaristului carta de presă, adică dreptul de a profesa.

Neîndoielnic, tocmai pentru că receptarea mesajelor presei este îns istemul democratic este una liberă și deci selectivă, sistemele mediatice sunt investite cu un grad de încredere în care orice suspiciune nu discreditează numai emițătorul, ci sădește îndoiala chiar în ceea ce privește articulația sistemului. Dintr-o asemenea perspectivă – sigur, tributară oarecum tendinței de hiper – responsabilizare a presei, dacă nu chiar de demonizare a ei – întrebările cu privire la bunele raporturi (morale!?) dintre credibilitatea și onestitatea „serviciului informațional public” devin mai acute.

Poate presa modela mentalitățile? Și dacă poate (ceea ce este într-o bună măsură, neîndoielnic, câtă vreme e investibil cu încredere), în ce măsură aceste funcții modelatoare, formative sunt ele creatoare de individuație și în ce măsură ele gregarizează percepțiile, judecățile și afectele destinatarilor virtuali? Orice modelare este direct dependentă atât de substanța modelului propus, cât și de o stilistică specifică, prin care transmiterea recunoașterea și acceptarea sa sunt făcute posibile.

Poate presa ieșind – pe cât se poate admite – din teritoriul propagandei, să fie în același timp marfă și modelator? Iată o condiție paradoxală pe care cu toate riscurile, aș numi-o aproape sacrificială. Fiindcă la rigoare, cum poți investi cu credință spre a te lăsa modelat un instrument sau un sistem pe care îl cumperi liber, prin donare sau cu banii jos?

Dacă este adevărat și neîndoielnic este – că puterea presei stă în însăși credibilitatea ei, atunci pare de la sine înțeles că singurul element constant ce poate întreține credibilitatea/puterea este responsabilitatea fiecărui jurnalist față de adevărul rostit.

La urma urmei, putem oare pune un semn de reală egalitate între libertatea presei și libertatea de expresie a fiecărui profesionist în parte? Cum bine se știe adesea în fenomene sociale suma elementelor mulțimii nu este egală cu însuși mulțimea. Ceea ce le desparte este un factor calitativ și nu unul cantitativ. Ca să egalizăm libertatea individuală, a tuturor și a fiecăruia dintre profesioniști, cu libertatea presei, este nevoie de intervenția aceleiași constante individuale, responsabilitatea.

Poate că este o simplă părere personală, dar cred că în căutarea responsabilității, prima treaptă și cel mai freu de urcat, la nivel individual, este cea care înlătură trufia. Sigur, un ziarist ajunge cu talent și efort, la o anumită glorie ce-i oferă pentru o vreme strania și amăgitoarea „certitudine” a puterii lui de a convinge, ori chiar a utilității sale sociale. Cu cât însă mai util decât el e cel care a descoperit un nou vaccin pentru o maladie periculoasă sau cel care a descoperit o nouă formulă de calcul, sau cel care a educat câteva generații de copii?… Oamenii

Lipsiți de orice glorie și de orice spectaculozitate în profesiunea lor, atunci când îi privești din afară, dar al căror destin este, luat în sine, o mare și inegalabilă aventură. Este util și este îndreptățit să vorbești pentru ei, în numele lor, și de ce nu, despre ei… Iată o primă treaptă greu de urcat, în a ne defini fără trufie meseria.

Responsabilitățile noastre nu sunt nici atât de multe, nici mai copleșitoare decât ale altora, care la rândul lor se confruntă, mai des sau mai rar cu situații dilematice, și cu obligația de a lua repede și curent decizii ale căror consecințe sunt complexe. Responsabilitatea înseamnă de fapt, un anume grad de trezire ce te ajută să analizezi coerent cauzele și consecințele fenomenelor, cu tine cuprinse înlăuntrul lor.

Responsabilitea înseamnă și în jurnalism ca și oriunde altundeva, să începi și să sfârșești prin a sliji un interes ce e mai presus de al tău.este și motivul pentru care în cele din urmă, aș adăuga responsabilităților noastre general recunoscute – cea față de libera informare, promptă și corectă a cetățenilor și cea față de libera expenere a ideilor – o ultimă obligație, pe cât de greu de asigurat, pe atât de greu de dus la îndeplinire; datorie de a prospecta în universul înconjurător valorile coagulante și de a le pune mereu în lumină în mod creator.

Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produc asupra vieții sociale, dar și a influențelor pe care indivizii și grupurile sociale le exercită asupra presei, specialiștii din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viața socială, ce legături se țes și diferite instituții, care este valoarea acestor interacțiuni și ce putere are presa în procesele de transformare a structurilor economice, sociale, politice sau culturale. În acest context, se poate observa că relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de ansamblu de influențe (efectele presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual și chiar în unele lucrări de specialitate, termenul de funcție cumulează frecvent cele trei variante enumerate anterior.

Mass-media sunt active în diversele sectoare ale vieții sociale și pot îndeplini într-un domeniu sau altul, mai multe sau doar una din funcțiile specifice:

Funcția informativă privește alimentarea publicului cu știri sau informații despre evenimentele sociale, afacerile publice și viața politică;

Funcția interpretativă se referă la interpretările și judecățile de valoare la care sunt supuse sau faptele cotidiene în difuzarea lor de către media;

Funcția expresivă din punctul de vedere al funcționării ei, mass-media este un fenomen în care indivizii sau diverse grupuri sociale își pot face cunoscute opiniile și câștigă o identitate culturală, politică, socială. Realizarea acestei funcții depinde de măsura în care diversele curente de opinie își găsesc expresia mediatică;

Funcția critică se referă la o categorie diversă de activități medicale. Este vorba, în primul rând, de rolul tradițional de „câine de pază”pe care mass-media îl joacă, în numele opiniei publice, față de sistemul de guvernare al statului; în al doilea rând, de investigarea sau punerea în lumină a situațiilor sau aspectelor din viața socială; în al treilea rând funcția critică privește confruntarea unor curente de opinie ce se manifestă prin intermediul mass-media;

Funcția instructiv- culturalizatoare se realizează prin difuzaea de informații, cunoștiițe cultural-științifice;

Funcția de liant social; mass-media poate genera un mecanism de solidaritate socială în caz de calomnități naturale, situații personale deosebite ce solicită ajutorul celorlalțimembrii ai societății;

Funcția de divertisment se referă la modalitățile de petrecere a timpului liber pe care media le pune la dispoziția publicului.

Dincolo de controversele privind rolul și funcțiile mass-media în societate, o concluzie este evidentă: imposibilitatea de a le contesta sau ignora. Dimpotrivă, se impun în viața cotidiană a fiecărui individ, iar viitorul rămâne deschis pentru orice surprize. În fond, pentru receptor, totul nu este decât o chestiune de opțiune, în funcție de experiența sa de viață, de exigențele sale intelectuale și morale. Mijloacele de comunicare în masă se adresează oamenilor pentru a-i informa, pentru a le influența judecata și apreciere asupra fenomenului de actualitate, pentru a le orienta atitudinile și conduitele. Îndeplinirea acestor principale funcții mediatice depinde de interacțiunea dintre mass-media, public și autorități. În cadrul acestui joc de interferențe, fiecare dintre cei trei parteneri trebuie să-și asume responsabilitățile ce decurg din rolul pe care îl are de jucat: mass-media ar trebui să-și asume responsabilitatea de factor de influență pe care o deține față de public, publicul ar trebui să se distanțeze și să sesizeze neajunsurile mass-media, iar autoritățile ar trebui să prevină pe cale juridică abuzurile ce se fac în numele libertății de expresie.

Cercetările asupra efectelor comunicării de masă sunt la fel de vechi ca și comunicarea de masă în sine.

Modelul comportamental provenit din sistemul etic al sfârșitului de secol XX și începutul de secol XXI, numit – în funcție de orientarea ideologică a unui moment sau altul, a unui spațiu sau altul, a unei categorii sociale sau alteia – modelul eticii burgheze, ori al eticii datoriei, ori al eticii de tip protestant – e o chintesență a mai multor coordonate convergente. El presupune respectul față de individ, în proporție direcță cu capacitatea individului de a-și croi, cu propriile puteri, un destin „respectabil” acumulând prin muncă beneficii în stare să-i asigure un trai decent sieși și familiei sale , asigurându-i, simultan, și un anume statut social. Presupune în același timp, responsabilitatea față de comunitate și redistribuirea unei părți a surplusurilor către cei defavorizați, bolnavi, bătrâni, etc. ca datorie morală a oricărui individ care a reușit să acumuleze mai mult decât necesarul său de supraviețuire decentă.

Și totuși e mai mult decât o simplă constatare faptul că, niciodată mai frecvent ca în ultimii 19 ani, bătrâna și mai ieri prăfuita etică pare să-și facă o revenire spectaculoasă în mai toate tipurile de discurs pe care le întâlnim, de la simplele conversații cotidiene la dezbaterile specialiștilor. Ocurența chestiunilor de natură etică, atât la nivelul teoretic cât și la nivelul precticilor curente, în atenția „opiniei publice” e un fenomen ce a fost profund simulat după 1989.

În cazul României, libertatea de conștiință este garantată de articolul 29 și acoperă atât convingerile și opiniile, cât și credințele religioase, după modelul actului internațional pentru drepturile civile și politice. Sunt făcute aici referiri exprese cu privire la libertatea de manifestare individuală și colectivă (prin asociere) a viziunii asupra lumii, a convingerilor și a credințelor religioase, cât și libertatea părinților de a-și educa proprii copii în lumina acestor credințe, părinții preluând, în mod firesc, răspunderea și pentru consecințele actelor copiilor lor.

Libertatea de expresie este reglementată constituțional de articolul 30 din Constituția României.

Garantarea libertății de exprimare a opiniilor și convingerilor vine să certifice acea atitudine sănătos democratică în perspectiva căreia opinia nu se combate prin forță, iar convingerile nu sunt penalizabile în bloc, chiar și în cazul în care opinia sau convingerea majoritară li se opun vehement.

Opinia și convingerile sunt subiect de dezbatere într-o societate democratică, iar lupta împotriva unor opinii sau convingeri cu potențial periculor se duce în spațiul public, tot prin intermediul opiniilor și convingerilor.

Libertatea de expresie anunțată ca principiu produce drept consecință directă orientarea juridică pe trei reguli derivate: dreptul la exprimarea în dezbatere a opiniilor, interzicerea cenzurii și asumarea responsabilității. Devenirea acestor reguli în timp e diferită: până la căderea comunismului, constituția asigura libertatea de expresie, dar în conserva în paralel dreptul puterii în stat de a cenzura opiniile considerate periculoase; în consecință, determinând o întreagă serie de răspunderi penale extrem de dure, cât și un întreg aparat cenzorial-represiv pe cheltuiala contribuabilului. Azi, acest tip de abordare este desuet, iar migrația asumării răspunderii dinspre dreptul penal spre cel civil este din ce în ce mai accentuată.

Articolul 30 interzice suprimarea publicațiilor ( nu însă, în mod explicit, și suspendarea lor pe o anumită perioadă, din motive juridic întemeiate). Se prevede, tot aici, că libertatea presei cuprinde și dreptul de a înființa publicații, cu condiția unică de a face publică sursa finanțării.

Uneori, în ultimii 50 de ani, Înaltele Curți de Apel sau chiar Curțile Supreme au luat decizii mai mult decât surprinzătoare pentru publicul larg, în chestiuni ce implicau presa, protejând-o, dându-i câștig de cauză, chiar încălcând, într-o mai amre sau mai mică măsură alte drepturi ale cetățenilor simpli sau ale persoanelor juridice, drepturi resimțite ca de la sine înțelese sau chiar cu temei legal. Desigur, asemenea situații de stranie hiper-protecție nu sunt copleșitor de multe și nici nu compensează echilibrat enorm de nedreptăți pe care le-a îndurat ziaristul, nu numai în țările înghițite de totalitarism, ci și în cele democratice.

Se ridică, firește, o întrebare de natură morală: este ziaristul – și presa în ansamblul ei- un cetățean privilegiat prin însăși profesia sa? Este presa o activitate imunizată tacit, acceptată ca făcând excepție de la principiul suprem al egalității în fața legii? Desigur, nu. Este mai degrabă de crezut că tocmai presiunile și constrângerile constante ale legii și chiar ale mentalităților la adresa presei au creat, în timp, pe lângă coagularea eforturilor de apărarea a libertpții de expresie și informare a ziariștilor însiși, și un soi de relativă hiper-protecție, ce poate lua, în anumite cazuri, aspectul unui „exces” de drepturi. În fapt însă, problema este mult mai complexă pentru a fi explicată tranșant.

Dacă etica profesională a jurnalistului este în același timp o prelungire și o specificare a etici generale a organismului social, chestiunea armonizării acestei etici profesionale cu o legislație care să admită și să o implice funcțional e încă una destul de spinoasă. La urma urmei, de ce e atât de prețioasă libertatea presei înlăuntrul modelului democratic încât în anumite coniții, ea poate prima în raport cu bunul simț comun și cu alte reglementări legale ce derivă logic din bunul simț comun?

Cel mai simplu și mai evident dintre răspunsurile posibile este următorul: pentru că adesea, practica vieții sociale ne demonstrează că îngrădindu-i libertatea de expresie și informare oferită de presă, funcția socială fundamentală a acesteia, cea de „câine de pază”, este puternic stânjenită.

Presa nu poate și nici nu trebuie să se substituie vreuneia dintre instituțiile statului de drept. Ea nu e nici poliție, nici tribunal, nici spital de urgență, nici camră legislativă, cu toate că, preluând și difuzând informații nu numai că se ocupă de toate aceste instituții, dar este adesea obligată să le împrumute câte ceva și din mijloacele de discurs.

Dar ar fi o cumplită nebunie ca jurnalistul să își imagineze vreo clipă că se poate substitui – cu arme și bagaje – polițistului, magistratului, politicianului, etc. Trăind într-o viteză ce face ca profesiunea însăși să aibă cea mai scăzută rată de viață dintre toate profesiunile liberale, ziaristul se poate mișca uneori mai iute decât polițistul, procurorul sau politicianul, poate ști, pe o mișcare punctuală, mai multe decât aceștia, dar nu le poate lua, funcțional, locul pentru că nu e nici specialist, nici legitimat.

Rostul lui este să spună adevărul, nu un adevăr de teoremă și nici unul profetic, ci adevărul pe care l-a aflat și atât cât îl poate el interpreta, pentru că acesta să devină inteligibil pentru destinatarul său.

Pentru că profesiunea de jurnalist să poată fi executată în mod liber, căpătând astfel valoarea sa reală, aceea de serviciu public eficient în slujba participativității civice, ea nu are nevoie, de fapt, decât de două drepturi garantate și sprijinite: dreptul de informare și cel de liberă exprimare. Par lucruri simple, de la sine înțelese, ușor de regăsit în orice text de constituție. Și totuși, cum voi arăta mai departe, de la garantarea lor constituțională și până la împlinirea lor faptică drumul este lung și spinos, și azi ca și ieri.

În schimb, chiar legiferate și respectate atent, aceste drepturi fundamentale ale exercițiului profesional nu pot să capete greutate, justificând investiția de încredere a destinatarului, fără a fi dublate de răspunderi conștientizate și asumate judicios. care ar fi, în linii mari, aceste răspundri? Cea dintâi, din care derivă, într-o proporție copleșitoare cele din urmă, este chiar răspunderea față de adevăr. De aici, mai departe, firește, urmează obligația de a prezenta orice situație sau fapt, cu potențialitate contradictorie ori conflictuală, din punctul de vedere al tuturor celor implicați, fără discriminare, uzând de acel operator recunoscut atât de subiecții presei cât și de destinatarii ei, care este echidistanța.

Desigur, unul dintre principiile de bază ce responsabilizează ziaristul este acela al refuzului seducțiilor, de la banala mită la mult mai subtila publicitate mascată, acceptare de călătorii plătite de cei „interesați” în dezvoltarea unui subiect, recepții și alte tipuri de avantajece ar obtura, într-o mai mică sau mai mare măsură, obiectivitatea și imparțialitatea celui care difuzează informația.

Ziaristul trebuie să fie conștient de răspunderea pe care o are față de persoana umană devenită, pentru o pricină sau alta, „obiect” al investigației nu numai spre a se feri de calomnie (care este în ultima instanță, e o chestiune reglată legal, în funcție de adevărula firmațiilor), ci și spre a o feri pe aceasta de expunerea publică nejustificată a vieții sale intime.

Ziaristul are, de altminteri, și răspunderi față de echilibrul social, atât la nivel general – evitând să provoace crize false sau disproporționate de natură economică inter-etnică ori inter-religioasă, etc. – cât și la nivel individual, refuzând conștient să stimuleze apetitul morbid al consumatorului de presă. În această ordine de idei, el va evita descrierile și imaginile violente, crude, abuzive, atât pentru a proteja imaginea victimelor, cât și pentru a micșora efectul „consumistic” ce se declanșează instinctual într-o bună parte a publicului.

Ziaristul are prin însăși condiția profesiei sale, care e una „de echipă”, și responsabilități față de colectivul în care lucrează; el își va proteja propria instituție față de ingerințe exterioare, va respecta politica editorială a publicației (ori canalului, rețelei, etc.) se va consulta cu editorii săi atunci când deciziile pe care e silit să le ia implică și instituția și, în fine, nu va submina autoritatea colegilor de echipă.

Profesiune prin definiție liberală, jurnalismul presupune armonizarea echilibrată a direcției politice a publicației cu cea a jurnalismului angajat în ea. Nimeni nu îl obligă pe jurnalist să lucreze într-o instituție de presă ce slujește ideologii, direcții și interese contrare sau divergențe cu ale sale. Jurnalistul nu va scrie, deci la ordinul nimănui, împotriva propriei sale conștiițe și va fac uz de clauză de conștiință atunci când între propriile lui convingeri și politica publicației se manifetă dezacorduri ireconciliabile.

În fine, cea mai delicată chestiune ridicată de răspunderile omului de presă este cea a protecției sursei. Jurnalistul va prefera, pentru a fi credibil, să difuzeze informații obținute de la surse clare, recognoscibile, informații a căror autenticitate să poată fi probată. Atunci când sursa oferă însă informația în mod confidențial, el este obligat să respecte această confidențialitate asumându-și toate riscurile și rezistând oricărei presiuni.

De mai bine de o sută de ani, jurnaliștii se străduie să inducă în mentalități și să obțină pe cale legală recunoașterea unui privilegiu profesional ca cel al preoților, medicilor sau avocaților. În unele țări au reușit, în altele nu, însă atunci când stabilirea normelor depinde de ei și anume în codurile deontologice de presă, au trecut protecția secretului profesional printre îndatoririle esențiale ale breslei.

Situațiile concrete pe care ni le oferă viața sunt pline de dileme, de paradoxuri și firește, de tensiuni și chiar conflicte între justiție și presă.

În chestiunea secretului confesiunii sistemelor legislative nu au reușit să ajungă încă la o omogenă recunoaștere și statuare a privilegiului reporterului.

În practica curentă, întâlnim azi în lume legislații cu privire la presă de toate soiurile, atât coercitive, cât și permisive. Legislațiile permisive sunt acelea care vin să dezvolte și să sprijine dreptul consfințit constituțional al cetățenilor la liberă expresie și liberă informare. Dimpotrivă, se înțelege prin legislații coercitive acele tipuri de legislație ce contrazic acest drept constituțional al cetățeanului, stabilind domenii și/sau practici de ocultare a informației și de penalizare a opiniei, mai ales atunci când asemenea restricții și penalizări au consecințe economice, sociale sau chiar fizice asupra purtătorilor de opinie și difuzorilor de informație.

În ultimii 50 de ani legile presei ca atare (în tradiție coercitivă) au intrat într-un declin de prestigiu sau chiar de practică curentă. Dispariția sau neutralizarea lor (acolo unde n-au fost abrogate pur și simplu) nu este deloc egală cu instalarea haosului și degringoladei. Fiindcă lipsa unei legi limitative, e lucru deja dovedit nu e egală cu lipsa normei. Pe de-o parte, norma e reprezentată de fenomenul glisării chestiunilor specifice presei dinspre zona delictelor penale spre zona celor civile, ca și dezvoltare altor tipuri de legislație, mult mai elastic aplicate întregului organism social, nu numai presei ca breaslă.

Cea mai profundă explicație pentru intrarea în desuetitudine a „legilor presei” este dată de însăși rafinarea înțelegerii modelului democratic. Lumea contemporană a priceput, nu de azi de ieri, că limitarea libertății presei aduce automat după sine manipularea și controlul politic pe când asigurarea legală a libertății presei, dincolo de aparentul ei discurs dezordonat, oferă societății mecanismele naturale de autoreglare rațională. La urma urmei, o presă liberă, neîngrădită nu poate avea audiență constantă decât în funcție de credibilitatea ei și ea reflectă tocmai măsura în care societatea își investește cu încredere reprezentanții ca să lucreze pentru binele public; ca și reciproc, măsura în care reprezentanții o investesc cu încredere în capacitatea sa proprie de a percepe și judeca binele public. Orice control politic la nivelul presei este egal cu o blocare sau cu un bruiaj, prin manipulare, a dialogului dintre putere și cetățean.

Toate Constituțiile statelor democratice interzic astăzi cenzura. Cu toate acestea, interdinția de publicare continuă să mai fie prezentă prin legislațiile unor țări de tradiție democratică, justificată fie de secretul de stat, fie de delictul de opinie.

La nivel de etică profesională poate interveni un posibil conflict între jurnaliști și comunicatori? Răspunsul, greu de dat, implică multe argumentări. Mai întâi de toate trebuie precizat că întrgul societății ar trebui să se pună de acord în privința primatului etic și juridic al valorii publice a informației: mai limpede spus, ar trebui ca, dincolo de normele interne și de reglementările conjuncturale, ba chiar dincolo de aspectul formal al anumitor legi și practici judiciare informația de interes public ce servește cetățeanul, demonstrează proasta funcționare instituțională, practicile incoerente ale autărităților dar și ale agenților privați să poată fi în ansamblu protejată în raport cu sistemele de clasificare.

Apoi, în al doilea rând reglementările de natură etică și chiar normele concepute ar trebui să prevadă separația netă a celor trei tipuri de activitate și incompatibilitățile ce le configurează câmplu de definiție. Dacă, în cazul lucrătorilor în domeniul relațiilor publice, etica organizațională este cea care ar trebui să fie asumată contractual, și același lucru se poate spune și despre lucrătorii în publicitate, în cazul ziariștilor codurile și regulamentele intrainstituționale nu pot fi concepute și tratate decât ca prelungiri ale codurilor de responsabilități generale, internațional și național recunoscute, cu structuri aproape identice în substanța și tematica lor și ale căror principii fundamentale și libertate de informare și pe cea de expresie nu pot fi contrazise sau ambiguizate de o instituție de presă sau alta.

Mai mult, atât la nivelul codurilor deontologice cât și la cel al contractelor de muncă, în toate cele trei situații, trebuie clar menționată interdicția de a îndeplini simultan, cu contract de muncă definitiv, în cumul sau în regim de colaborare și activități de publicitate și activități de jurnalism sau de jurnalism și relații publice. Este o practică pe care, cel puțin la noi greu va fi stârpită, cel mai adesea fiind invocată aici sărăcia, salariile mici etc. și totusi trebuie să devenim conștienți că niciun proces comunicațional corect, bine articulat și menit să slujească armonia comunitară a democrației nu poate funcționa sănătos fără a privi consecvent rădăcinile corupției și conflictului de interese.

În ordinea etici jurnalistice rectificarea și dreptul la replică sunt obligații asumate de orice organism de presă scris, iar scuzele nu îi aparțin în primul rând celui care a avut pentru moment de suferit de pe urma erorii cât și în primul rând publicului.

Dreptul la o legislație a presei (adică la punerea în practică e referinței constituționale la „limitele legii”) la o legislație a libertății de informare (adică la un sistem de legi care să întărească în același timp dreptul oricărui cetățean de a ști că și obligația instituțiilor publice de a-l informa) nu a fost ușor și nici nu e cu totul desăvârșit astăzi cu toate că procesele de omogenizare legislativă sunt din ce în ce mai profunde și mai extinse pretutindeni în lumea democratică.

2.6. Despre manipulare

Când apare…

Începând cu Aristotel, oamenii au încercat de-a lungul veacurilor să descopere tainele artei de a-și exercita putere de convingere asupra oamenilor, străduindu-se și să perfecționeze tacticile și metodele unei persuasiuni încununate de succes. Influența socială a devenit cu adevărat conturată ca știință în perioada celui de-al doilea război mondial, când psihosociologul Carl Iver Hovland a fost angajat de forțele armate ale Statelor Unite ala Americii pentru a stimula pozitiv moralul trupelor, care, așa cum se temea și președintele Roosvelt, riscau să-și piardă apetitul și motivația de a lupta, după victoriile repurtate în Europa.

Știință a influențării, a persuasiunii și a supunerii celorlalți, influența socială oferă tacticile și startegiile fundamentale în desfășurarea oricărui tip de companie de masă, cu vocație de prozelitism și în organizarea oricărui tip de eveniment menit să inducă în receptorii-țintă un anumit comportament sau o reacție specifică.

… și unde ajunge?

Tehnicile de influențare sunt deseori numite de către psihosociologi, tehnici de inducere a complezenței. Complezența aceasta este în fapt modeul în acre omul răspunde comportamental unor cereri formulate de sursă. Spre deosebire de obediență, în care influența vine din autoritatea legitimă sau diferența de statut de acre dispune sursa, complezența este un concept care se referă la situațiile în care ne confruntăm cu tentativele de influențare ale prietenilor, rudelor, colegilor, cunoștiințelor întâmplătoare ori ale profesioniștilor (politicieni, publicitari, vânzători). Strategia primară a solicitantului este de a masca cererea sa, astfel încât ținta să nu devină conștientă de tentativa de influență, de discrepanța dintre propriile scopuri și scopurile îndepărtate ale celor care îi influențează. Aceasta să fie, așadar, manipularea. Ca formă de comunicare alterată, această înșelătorie folosește în doze variabile argumentele tendențioase, bucățile de informații care convin, minciunile orchestrate și aranjate, puse în scenă prin zvonuri, diversiuni și baloane de încredere.

Orice individ poate încerca să numere pe parcursul unei zile toate înercările și manevrele directe menite să îi controleze și să îi manipuleze gândurile și comportamentul.

Mulți oameni își câștigă existența determinându-i pe ceilalți să se conformeze cerințelor și rugăminților lor.

Decantând și generalizând diversele informații de genul celor de mai sus, se poate spune că societatea reprezintă un grup masiv de oameni care exercită unii asupra altora diferite acțiuni pentru a-și atinge scopurile, folosind, conștient sau nu, tactici de influențare. Persuasiune, rugăminte, cerere, lingușire, îndemn, amăgire, ordin, altfel spus – manipulare.

În societatea contemporană există o serie de agenți de influențare care își mențin puterea prin faptul că îi determină pe oamenii-țintă să gândească și să facă lucrurile pe care ei vor ca aceștia să le gândească și să le facă. Majoritatea indivizilor nu sunt conștienți de aceste influențe sau, dacă le percep totuși, supraestimează semnificativ libertatea pe care o au de a lua singuri niște decizii. Dar agentul de influențare performant știe că, dacă reușește să controleze situația și să aleagă tactica potrivită, reacția oamenilor la tehnica lui va fi în mod cert cea scontată.

2.6.1. Manipularea prin televiziune

„Televiziunea manipulează !” De unde știm? O spune toată lumea. Și ca acele adevăruri asupra cărora, odată formulate, nu se mai apleacă nimeni decât cu riscul de a fi ars pe rug (pământul e plat, soarele se învârte în jurul pământului, cu cât un lucru este mai scump, cu atât valoarea lui adevărată e mai mare), și axioma „televiziunea manipulează” s-a înfipt stașnic în conștiințele oamenilor. Deși pentru marea masă a telespectatorilor, noțiunea de manipulare este confuză și le-a fost transmisă, culmea, prin mijloace mass-media, axioma aceasta a dat bătăi de cap în primul rând ziariștilor. Din dorința de „obiectivitate”, jurnaliștii au început să construiască cu atâta atenție emisiunile încât rezultatul este, de multe ori, o capodoperă de manipulare inconștientă, care reflectă toate percepțiile, convingerile și motivațiile realizatorului. Puțini știu mai exact cum și mai ales, de ce manipulează televiziunea, prin ce mijloace și cu ce rezultate. Puțini se simt manipulați, crezând cu tărie în superioritatea lor intelectuală datorată simplului fapt că „știu” că televiziunea manipulează. E ca și când un om nu s-ar îngrășa mâncând dulciuri pentru simplul fapt că știe că dulciurile îngrașă. Cel mai greu lucru pentru un telespectator este să accepte că este manipulat de ceea ce vede. Distrugerea încrederii în televiziune ar duce, automat, la renunțarea la aceasta și, implicit, la motivațiile care îl fac să o privească: nevoia de siguranță, de explicații de sfaturi.

Să nu mergem mai departe până nu vom da o definiție manipulării. Conform dicționarului de sociologie, manipularea este o acțiune de a determina un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului. Manipularea este o tehnică de propagandă, este o componentă a ei, cealaltă fiind persuasiunea. Manipularea este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor și determină formarea unor convingeri noi și reacții conforme cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă. Pentru a fi eficientă, manipularea, oricât de grosieră ar fi, trebuie să dea senzația telespectatorului că are deplina libertate de gândire și decizie. În general, aceste două condiții sunt îndeplinite automat de telespectatorul uman. În primul rând fiecare om are o părere despre sine în general mai bună decât realitatea, capacitatea de a face raționamente simple îi oferă siguranța că poate înțelege aproape orice (dacă nu este exprimat în termeni de specialitate). Cunoașterea semnelor (simbolurilor) care sunt cuvenite îi creează senzația că poate descifra orice înțeles al îmbinării lor.

Oamenii au senzația că, odată deschis televizorul, încetează și influența pe care o are acesta supra lor. Toate aceste lucruri, combinate cu o lipsă de cultură sau informație care să permită identificarea analogiilor sau trimiterilor, o lipsă de subtilitate în receptarea mesajelor și o lipsă de atenție cronică la formulări fac din cei mai mulți distre telespectatorii români „victime” sigure și ușoare ale manipulării.

Manipularea se face în mai multe feluri. Cele mai uzitate sunt folosirea argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parțiale aranjate în secvanțe false și combaterea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele emoționale non-raționale ale conștiințeiumane. În timp ce prima formă de manipulare este grosieră și este folosită cu grupuri mari de oameni de nivel coborât de inteligență și cultură, cea de-a doua este pusă în practică de profesioniști care încearcă să-i influențeze pe cei mai greu de indus în eroare cu minciuni relativ ușoare de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simț, al culturii și al informațiilor.

Din păcate și oamenii cei mai inteligenți sunt ușor de stimulat într-o anumită direcție prin acțiunea directă și calculată asupra centrelor menționate anterior. În ultimul timp, prin înmulțirea fantastică a surselor de informații s-a apelat din ce în ce mai puțin la manipularea prin propagarea de minciuni sau de construcții false care cuprind adevăruri parțiale și s-a folosit cea de-a doua tehnică, uneori în combinație cu prima. De ex.: un lucru (presupus de noi fals) spus de un copil într-o emisiune de știri (într-un reportaj) pare mult mai verosimil decât rostit într-un context aseamănător de un matur. În ambele cazuri este vorba de transmiterea unei informații false, elementul care ajută la aceeptarea lui fiind specific manipulării sublimale. Apelarea la stereotipul „copii sunt puri, ei nu mint decât învățați de cei mari” existent la nivel inconștient, combinată cu stimularea centrilor de emoționare în fața unui copil fac mult mai ușor de transmis o informație falsă.

Spre deosebire de metodele de convingere rațională, prin manipulare nu se urmărește determinarea celuilalt de a înțelege mai corect și mai profund problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzației de înțelegere (superficială) și obținerea unei reacții inconștiente, instinctuale, rezultat al eficacității mesajelor raționale.

Se poate observa cu ușurință că cei mai de succes oameni care apar în televiziune (politicieni, afeceriști, realizatori sau moderatori de programe, intelectuali) sunt aceia care stăpânesc capacitatea de a explica orice cu cuvinte puține și simple, „pe înțelesul tuturor”. Folosirea unui limbaj popular, ișor decodificabil, indiferent de gradul de instrucție, îl fac pe cel de acasă să aibă senzația că înțelege în profunzime problema sicutată și să acționeze în consecință. Se poate manipula și prin crearea intenționată de confuzii dar rezultatele sunt imprevizibile de cele mai multe ori, din cauza labilității unui sistem uman aflat în cumpănă. De aceea, de cele mai multe ori, pasul 1 în manipulare este explicarea foarte simplă, care să prindă imediat fără să mai permită apariția necesității de a pune întrebări suplimentare. Cei mai buni manipulatori știu dinainte ce întrebări i-ar putea pune (sau își pun) telespectatorii și răspund la acestea înainte de a fi chiar conștientizate de acestea. Astfel, cel de acasă are senzația extrem de puternică că cel ce vorbește spune adevărul pentru că altfel „ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe are nu i le-a pus nimeni încă”. Calitatea de „veridic” trebuie dată oricărui mesaj care manipuleză. Este condiția esențială ca o comunicare, neînsoțită de mesaje relaționale, subconștiente, să reușească. Din păcate, pentru mulți oameni ceea ce le pare clar și veridic. „Descoperirea” logicii comunicăriiîl face pe telespectator să dea o atenție scăzută concordanței (sau punctelor de legătură) dintre logica internă a mesajului și logica normală, uzuală, continuă a raportării noilor informații la cele deja acumulate. Să presupunem că luna ar putea intra într-o cutie de chibrituri. Să presupunem că am băga cutia în buzunar. Rezultă, fără umbră de îndoială că pot introduce oricând luna în buzunarul meu. După cum se vede exista o logică internă a mesajului transmis aici. Odată acceptată o ipoteză, tot ceea ce derivă din ea pe cale logică este acceptat ca posibil. Lipsa legăturilor între logica internă a informației și informațiile deținute de mine anterior (despre dimensiunile lumii, ale unei cutii de chibrituri și ale buzunarului propriu) devine neimportantă, seduși fiind de demonstrația logică a unui adevăr.

Oamenii, incapabili de multe ori să-și susțină cu argumente părerile ( în principal din cauza preluării lor de la alții) îi admiră pe cei care pot s-o facă și acest sentiment le influențează capacitatea de a surprinde (sau de a redescoperi la sfârșitul demonstrației) falsitatea ipotezei pe care s-a bazat întregul raționament doveditor.

O altă metodă extrem de folosită de propagandă în comunicare directă (facută de o persoană în televizor) este amestecarea elementelor previzibile a exista în acel mesaj și cele imprevizibile, originale. Folosirea elementelor banale duce la crearea senzației de liniște, de siguranță, ecistentă în oameni atunci când au de-a face cu situații sau cu oameni presupuși cunoscuți. De asemenea duc la o recunoaștere a vorbitorului și la o conectare a lui cu imaginea formată în urma aparițiilor anterioare. Orice formă, oricât de superficială, de coerentă este necesară în discursul unui om care apare la televizor pentru a-i face pe telespectatori să accepte ușor introducerea în mesaj a elementelor noi, mai greu de verificat dar cua er de veridicitate dat de senzația cunoașterii celorlalte elemente componente. Pe de altă parte, studii psihologice au arătat că oamenii au capacitate redusă în a asimila „noutățile”. De aceea este folosită des tehnica redundanței, pentru a mări cantitatea elementelor din mesaj și implicit, a procentului noutăților care poate fi folosit. Tehnică extrem de utilă atunci când vrei să transmiți fără ostentație elemente noi, pe care le susții mai greu cu argumente. De aceea, într-o „mare” de banalități, apariția unui element nou va duce la „absorbirea” lui instantanee de către telespectator și, de cele mai multe ori ( și din considerentele arătate mai înainte) acceptat fără a simți nevoia unor lămuriri suplimentare.

Un ingredient absolut necesar rețetei de manipulare este tehnica de disimulare a acesteia.

1. sublinierea pluralismului părerilor într-o dezbatere. Cei mai mulți moderatori țin morțiș să-i aibă în jurul unei mese (de preferință rotundă – pentru a induce în telespectator ideea de egalitate a opiniilor exprimate) pe exponenții diferitelor poziții. Cu cât numărul celor prezenți este mai amre cu atât este mai ușor de indus ideea de obiectivitate a întregului, de oferire a posibilității de a alege între diversele opinii exprimate. Inducerea unei astfel de idei face mult mai ușoară misiunea celui care dorește să manipuleze. Odată inoculată ideea de arenă deschisă oricăror confruntări din care telespectatorul ezte liber să ia doar adevărul, tehnicile de manipulare pot fi folosite de cel mai iscusit. Oamenii politici buni vor accepta cu mai amre plăcere o confruntare cu un adversar decât prezența singur în fata realizatorului (considerat de telespectatori a priori, mai obiectiv decât invitatul său) într-o confruntare cu un adversar considerat la fel de obiectiv sau de subiectiv ca și el, ăși poate folosi capacitățile de manipulare.

2. mutarea centrului de greutate. Centrul se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. De multe ori se folosește opoziția măruntă, pe elemente de amănunt nesemnificativ pentru a se abate atenția de la adevăratele contradicții. De exemplu, o discuție despre programul impus României de FMI se va purta despre ( sau va aluneca invariabil spre) dezbaterea normalității aceeptării de către guvernul român a unui program străin și mult mai puțin despre justețea sau eficacitatea măsurilor cuprinse în acel program. Discuțiile despre calitatea manualelor alternative erau deviate (în special de apărătorii lor spre utilitatea lor în principiu, tărâm pe care se simțeau mai siguri.

3. exacerbarea rolului garanților sociali. Invitarea în platou a unui politician, specialist într-un anumit domeniu. Accentul pus pe calitatea lui de profesionist duce la diminuarea percepției lui ca om politic și, implicit, implicat subiectiv în subiectul pe care îl dezbate. Folosirea unor analiști politici ( titulatură extrem de generoasă și care ascunde de multe ori capacități care n-au legătură cu analiza) cu orientări politice cunoscute ( sau chiar foști oameni politici) și accentuarea calității lor de analiști și mai puțin (sau deloc) pe cea de politician duce la crearea senzației de obiectivitate și, astfel, adevărurile rostite de un analist (nu comentator!) sunt mult mai ușor acceptate.

4. realizatorul este întotdeuna aliatul telespectatorului. Rareori duritatea unui moderator are drept scop principal determinarea invitatului de a spune adevărul, chiar dacă e incomod. De cele mau multe ori, duritatea (agresivitatea) moderatorului are drept scop esențial convingerea telespectatorilor că el este neutru și obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea lor. Rareori telespectatorii observă că o întrebare „dură și directă” este destinată „ridicării mingii la fileu”. Surprinși, de multe ori, ei înșiși de agresivitatea întrebării, telespectatorii au tendința de a considera răspunsul dat ca adevărat, în lipsa oricărei portițe de scăpare și nu ca pe o folosire inteligentă a elementelor întrebării (anticipate sau cunoscute).

5. transferul de specializare. Se practică în televiziunile din România invitarea unor personalități pentru a dezbate subiecte din domenii cu care nu sunt familiari ( sau cu care nu sunt percepuți a avea vreo legătură). Telespectatorul va privi cu interes, amuzat sau nu, cu simpatie sau nu, afirmarea concepțiilor invitatului despre subiectul abordat și va da o mai mică atenție replicilor colaterale, ironiilor îndreptate spre adversarii acestuia din alt domeniu, aluziilor și analogiilor. Considerate a avea o importanță minimă în contextul abordării subiectului ( cine se uită la o emisiune cu vânători se așteaptă să se vorbească de vânătoare și are atenția concentrată în special asupra elementelor din mesaje care au legătură directă cu subiectul care-i interesează) elementele „colaterale” pătrund mult mai ușor în subconștientul telespectatorului decât dacă ar fi fost lansate într-o astfel de emisiune. De exemplu ironiile politice ale lui Adrian Năstase intercalate în cadrul unor dezbateri pe marginea vânătorii vor fi mault mai ușor acceptate de un vânător, chiar dacă, în mod obișnuit, acestuia nu-i plac glumele lui și-l consideră arogant.

Există o metodă de disimulare manipulării extrem de periculoasă folosirea unor tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă. În general, această tehnică este folosită de cei care nu-și pot camufla ( sau n-au făcut-o până în acel moment) opiniile. Folosirea exagerată a argumentelor în favoarea sau defavoarea unei poziții duce la respingerea sau acceptarea acelei poziții în mod instinctual. Într-o astfel de luare de poziție, orice propoziție care ar devia puțin de la linia cunoscută de telespectatori ar fi receptată de aceștia ca o dovadă de „bun simț” și de „trezire la realitate”. Chiar dacă modificarea va fi numai în formă, telespectatorii o vor considera extrem de importantă și o vor accepta ca adevărată.

Cele mai susceptibile de a încerca manipularea telespectatorilor sunt exact acele emisiuni destinate ( și anunțate prin titulatură sau raportare) informării publicului: emisiunile de știri. Neacceptând deontologic părerile personale declarate și nici interceptările celor care informează ( în principal prezentatorii), știrile au aura de obiectivitate. De aceea, amnipularea își poate găsi un excelent câmp de desfășurare. Iată care sunt tehnicile utilizate :

1. selectarea știrilor. Criteriile de selectare ale știrolor pot fi de trei feluri: importanța lor, interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care îl poate trezi acesta, interesul pe care îl poartă știrilor cel ce le selectează. Este clar că, în absența unui profesionalism sau în prezența unor interese puternice ( nu neapărat materiale) cel care are această putere va selecta în special acele știri care îi vor servi interesele sau, în cel mai fericit caz, nu i le vor leza.

2. conceperea știrilor. Știrile sunt astfel concepute încât să poată fi asimilate cu ușurință de telespectatori. Au o formulare simplă, stilistic accesibilă, cu tonalități ușor optimiste sau pesimiste, în funcție de senzația care trebuie transmisă receptorului.

3. plasarea știrilor. Am mai discutat despre importanța plasării unei știri în desfășurătorul unui jurnal. O știre care deschide jurnalulva fi considerată „mai adecvată” pentru că va fi considerată „mai importantă”. O știre plasată în mijlocul jurnalului va beneficia de o importanță mai mică în ochii telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei știri după calibrul publicitar îi va diminua din seriozitate.

4. titlurile știrii. Mai nou se folosesc titluri și pentru știrile care apar în jurnalele de televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conținutului informației. Pentru a atrage atenția telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori exagerate. De multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă și nu arată (din lipsă de spațiu) și celelalte opțiuni.

5. alegerea amănuntelor. Evident că este foarte greu dacă nu imposibil să prezinți într-un scurt buletin de știri întreaga desfășurare și istorie a unui eveniment complex și deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea acelor amănunte care pot fi susținute cu informații și imagini. Pentru coerența și cursivitatea relatării, vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar necesita un spațiu extrem de mare pentru lămurire și se folosesc în special acele amănunte ușor de prezentat și de explicat și care se încadrează perfect în desfășurarea evenimentului.

6. selecția imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate informațiilor, de multe ori se vor folosi imagini pentru a masca lipsa unor informații complete. Se va pasa telespectatorului responsabilitatea înțelegerii circumstanțelor și elementele componente ale unui eveniment.

Henri Pierre Cathala surprinde câteva tipuri de manipulare a adevărului:

Amestecarea jumătăților de adevăr cu jumătăți de minciună, primele ajutând la acceptarea celorlate.

Minciuna gogonată, fascinantă pentru spiritele paradoxale

Contra adevărul, imposibil de verificat din cauza lipsei martorilor

Omisiunea prin elemente

Valorificarea amănuntelor neesențiale, în detrimentul esenței

Amestecarea faptelor, a opiniilor și a persoanelor astfel încât să poată fi folosită oricând generalizarea

Comparații forțate, de multe ori poetice și amuzante

Folosirea unui ton sau a unei mimice care să dea o greutatea nejustificată informației transmise

Exagerarea

Folosirea ironiei sau a sarcasmului atunci când se vorbește despre adevăr

Etichetarea interlocutorului și atribuirea unei apartenențe la un anumit sistem de idei, considerat negativ de către telespectatori dar fără legătură cu subiectul discutat

Adevărul prezentat ca o minciună sau negarea unei afirmații astfel încât telespectatorul să rămână cu convingerea că, de fapt, cel ce a făcut-o este de acord cu ea.

2.6.1.1. Libertatea de expresie

S-a folosit excesiv această sintagmă în ultimii ani pentru a identifica una dintre cuceririle democrației în România. Chiar dacă această libertate a adus și posibilitatea de a minți și de a jigni fără a fii pedepsit, ea rămâne un câștig extrem de important al românilor.

După zeci de ani în care nu și-au putut împărtăși ideile decât prietenilor sau rudelor, după slalomurile obositoare și periculoase printre subiecte tabu, românii s-au văzut dintr-o dată liberi să spună tot ce le trece prin cap despre orice lucru, chiar dacă știu sau nu câte ceva despre el. Mai mult, după ani în care nu erau întrebați nici atunci când era în discuție viața lor, românii s-au trezit asaltați de cereri de a spune câte ceva despre diverse subiecte. Odată gustată această libertate, nu a fost greu de trecut în extrema cealaltă. Românii își dau cu părerea despre orice, mofificând zicala „la fotbal se pricep toți” în „la fotbal și politică se pricep toți”, adăugând treptat noi elemente: afaceri, relații internaționale, politică socială, agricultură etc. Ce satisfacție mai mare decât să poți spune ceea ce gândești ( sau ceea ce crezi că gândești) despre lucruri atât de diverse? Ce mulțumire mai mare decât să ai senzația că părerea ta contează, că poate schimba ceva?

Și cine este personajul care te îndeamnă cel mai mult să spui ceea ce crezi? Cine te roagă să suni sau să scrii și să împărtășești celorlalți ideile tale? Cine face sondaje de opinie pe stradă sau telefonice pentru a intermedia ajungerea mesajului tău, la concetățenii tăi și la cei de ale căror decizii depinde și viața ta? Cine îți dă posibilitatea de a suna în direct și de a pune o întrebare incomodă invitatului? Cine îți dă posibilitatea să-l iei la întrebări pe președintele țării sau pr primul ministru, personaje, în cea mai mare parte a timpului, inaccesibile omului de rând? Cine își creează senzația că punctul tău de vedere este corect și exprimarea lui face bine mai multor oameni? Cine într-o singură întrebare, stimulează și fructifică cel mai mult această libertate de expresie? Cine altcineva dacă nu televiziunea? Ați observat vreodată cum se strâng oamenii în jurul unei camere de filmat și în jurul unui microfon mânuit de un redactor? Ați văzut cum vor toță să se vadă în cadru, să se știe că au fost și ei acolo că au luat parte la acel eveniment important pe care îl transmite televiziunea (pentru că, nu-i așa dacă n-ar fi fost important, n-ar fi trezit interesul televiziunii)? Cum vor toți să-și facă auzită părerea despre subiectul în cauză? Ei bine, cum să nu iubești televiziunea care îți dă posibilitatea să faci toate acestea? Cum să nu ai încredere în ea, când ea îți arată atâta încredere? Cum să nu crezi ceea ce-ți spune dacă ea ia atât de în serios ceea ce ai tu de spus? Cum să nu stai toată ziua în fața televizorului pentru a vedea despre ce subiecte îți mai este solicitată opinia?

Cred că li se poate lua românilor acum orice, dar sunt convins că e imposibil să li se mai ia dreptul de a spune ce le trece prin cap.

2.6.2. Manipularea și tehnicile sale

2.6.2.1. Sursa de informații

Televiziunea rămâne cea mai importantă sursă de informații. Majoritatea românilor află despre lucrurile care-i interesează de la televizor. De la cursul dolarului până la cantitatea de zăpadă ce se va așterne de la cuantumul noului salariu minim pe economie până la marca noii mașini pe care și-a cumpărat-o o vedetă, televiziunea îți oferă toate informațiile de care ai sau ți se pare că ai nevoie. De la o epocă în care informația era de două feluri: oficială sau sub formă de zvon, am trecut într-o eră a informației care circulă liberă, prin intermediul mass-media. Totul se poate afla și totul este din surse sigure nemai existând acea nesiguranță care însoțea zvonurile. Informațiile se repetă există reluari ale emisiunilor și informațiile importante sunt reluate și îmbogățite la intervale scurte de timp, astfel încât nu le poți rata. Cu sincgura condiție de a privi programele televiziunii. Dacă este adevărat că televiziunea este cea care își poate transmite informațiile vitale pentru viața ta, tot atât de adevărat este și faptul că se naște astfel o dependență de aceste mediu de comunicare, de valorile pe care acesta le împărtățește și de criteriile în baza cărora unele informații sunt transmise și altele nu.

Așa cum spuneam, este imposibil să transmiți o informație pură, adică lipsită de orice elemente care să nu o poziționeze cumva în sistemul informațional deja existent. Cu alte cuvinte, e practic imposibil să dai telespectatorului o informație fără ca ea să conțină și instrucțiunile de folosire. Mai mult, înșiruirea informațiilor în anumite secvențe duce la construirea de succesiuni logice ușor de asimilat de telespectatori și ușor de reprodus. Astfel, o informație într-un anumit ambalaj va fi reprodusă la nevoie de telespectator, cel mai probabil în același ambalaj.

Informația înseamnă putere. Asta au învățat-o și cei care gestionează informația și mulți dintre cei care o primesc. Un om cu multe informații este un om mai greu de influențat. Este un om care poate prevedea pericolele și care poate lua mai ușor decizii. Este un om care își poate controla viața. De aceea, este perfect explicabilă fascinația de acea sursă de informații, față de cea care ne transferă din puterea ei, transmițându-ne o parte (nu știm niciodată cât de mare) din informațiile pe care le obține.

2.6.2.2. Luarea și combinarea imaginilor

Pentru că nu întotdeuna imaginea surprinsă prin intermediul aparatului de filmat conține elementele în mișcare (constantă sau imobilismul lor creând impresia de monotonie) se poate obține senzația de mișcare, de dinamism prin schimbarea încadraturilor și prin mijcările camerei. Dar nu acesta este singurul efect obținut. Prin tipurile de încadratură folosite, prin schimbarea lor și prin mișcările camerei se pot crea telespectatorului senzații care să influențeze percepția elementelor prezentate și implicit să obțină o reacție dorită de realizator.

Ca și în cazul redactării știrilor și la filmarea și montarea unui material, majoritatea încadraturilor și a mișcărilor camerei sunt întâmplătoare, ținând mai mult de criterii estetice decât de intenția operatorului sau a editorului de montaj de a manipula.

Chiar și în aceste condiții, efectele obținute sunt aceleași, reacția telespectatorului putând varia în funcție de modul în care a fost surprinsă și apoi transmisă o imagine. Este extrem de important pentru un operator bun să știe ce elemente poate sublinia și ce senzații poate naște în telespectator prin folosirea uneia sau alteia dintre încadraturi.

Pentru necunoscători, elementele de prezentare a imaginilor (încadratură, montaj, etc.) pot părea un simplu accesoriu neimportant (asemeni cusăturii interioare a unui veșmânt). Ba chiar, mulți nici nu le observă în mod conștient, importanța lor nefiind mai mică, totuși. Ba chiar pot spune că, cu cât telespectatorul este mai neavizat și mai neatent în ceea ce privește tehnica de producere și montare a imaginilor, cu atât cresc șansele ca acestea să aibă un rol important în perceperea într-un anumit mod ( dorit de realizator) a subiectului materialului . Astfel se explică de ce o suită de imagini care nu descriu decât un fapt banal, un eveniment sau o persoană care ne-ar lăsa indiferenți în viața reală, reușesc să ne capteze atenția și să ne dea senzația de interesant în timp ce alte imagine, filmate și montate într-un anumit mod scad importanța subiectului abordat până la o reduce la zero, prin plictisirea telespectatorilor.

Putem așadar, împărți în trei categorii elementele de creare a imaginii folosite la manipulare: încadrarea subiectului, trecerea de la un element al imaginii la altul și montarea secvențelor (a cadrelor).

2.6.2.3. Încadraturile

Încadratura (planul sau cadrul) se caracterizează prin distanța aparentă dintre camera de filmare (și a telespectatorului) de subiect și, implicit, prin diferența dintre cantitățile de elemente componente ale subiectului care apar în cadru (a informațiilor despre subiect care pot fi receptate privind la imagine). În funcție de planul folosit la încadrarea subiectului putem transmite telespectatorilor senzația receptării unor informații suplimentare față de cele existente în imagine. Cu alte cuvinte, folosirea unei anumite încadraturi determină transmiterea către telespectator a unui mesaj relațional. Din motive tehnice, de standardizare și estetice, se folosesc în toată lumea patru tipuri de încadraturi. Există și filme de artă caracterizate prin încadraturi neșablonate, dar acestea sunt ca poeziile suprarealiste, din care fiecare înțelege ceea ce poate sau ce vrea. Cele 4 încadraturi oficiale sunt: gros-planul, prim-planul, planul mediu și planul general.

Gros-plan. Este o încadrare foarte de aproape a subiectului, astfel încât sunt vizibile detalii care, în mod normal, cu vederea liberă, nu ar fi observabile. Se pot vedea ridurile și petele de pe pielea unei persoane, vinișoarele, fibrele unui material, zgârieturile unui obiect, etc. Aproape întregul ecran este ocupat de un detaliu, ceea ce îi conferă acestuia o greutate deosebită și, eventual, nejustificată. Gros-planul se folosește în special pentru a întări sau pentru a contrazice o afirmație făcută de subiectul uman sau pentru a confirma sau nu afirmația despre un obiect sau o persoană.

Cele mai des încadrate sunt mâinile și ochii. Există o convingere populară (întărită în ultimii ani de psihologii mișcărilor corpului uman – specialiștii în limbajul trupului) că ochii și mâinile „te trădează”, cu alte cuvinte sunt acele elemente care pot fi foarte greu controlate mental și astfel, prin observarea lor, se pot trage concluzii despre ceea ce gândește ce adevărat persoana în cauză, dacă minte sau nu atunci când face o afirmație, dacă este tensionată sau calmă, preocupată sau nu. Este absolut clar că prezentarea în gros-plan a unor ochi frumoși, limpezi și mari va transmite telespectatorului senzația de sinceritate, de inocență, de credibilitate. Astfel, o afirmație făcută de o persoana în cauză este mult mai ușor acceptată și considerată veridică de către telespectator, cgiar dacă, în condițiile normale, ar avea dubii. Prin contrast, niște ochi mici, pe jumătate închiși, cu o culoare nedefinită, cu ușoare defecte fizice sau care se mișcă necontenit au darul, prezentați în gros-plan să transmită senzația de nesiguranță, de neadevăr, de dorința de a ascunde ceva, de răutate, etc. Ochii îmbătrâniți, înconjurați de riduri au darul de a da senzația de înțelepciune. Evident că, în acest caz este vorba și de publicul telespectator. Nu vor fi folosite gros-planuri cu astfel de ochi la o emisiune distractică pentru tineret. Dar sunt bineveniți la un material educativ. Niște ochi blegi nu vor avea darul de a da tărie unei afirmații în timp ce unii vii au toate șansele de a da greutate unei afirmații banale sau stereotipe.

Prim-plan. Acesta este încadrarea care prezintă o persoană de la torace în sus, fără să i se vadă mâinile (palmele). Folosirea acestui cadru are drept scop sublinierea afirmațiilor acestei persoane, prin transmiterea ideii că motivul pentru care se află în centrul imaginii, fiind mult mai clară și mai mare decât restul elementelor din imagine, este importanța ei. De exemplu, o declarație luată pe stradă are mult mai mare impact decât persoana care o dă este filmată în prim-plan în timp ce restul trecătorilor se văd în planuri largi sau medii. Persoana filmată în prim-plan dă senzația de apropiere față de telespectator, ca și când ar fi un interlocutor din viața de zi cu zi. Ambianța are importanță minimă, greutate dându-se persoanei și afirmațiilor sale. În cazul știrilor, prezentatorii versați vor folosi prim-planuri atunci când citesc știri interesante sau importante pentru telespectator și plan mediu atunci când citesc despre crime și catastrofe. Oamneii tind să asocieze chipul pe care îl văd cu informațiile transmise. De aceea, atunci când vorbesc, politicienii inteligenți vor folosi cadrele, adecvate pentru a întări sau diminua importanța unei idei, pentru a crea o asociație între chipul săi și o idee sau pentru a se disocia subtil de cele spuse. Cu alte cuvinte, cu cât este mai apropiat de mine (eu-telespectator) cu atât vorbitorul crede mai mult în ceea ce spune.

La prim-plan, putem vedea mișcările tipice ale capului car eînsoțesc anumite gânduri. Acceptarea sau respingerea unor idei pot fi însoțite de mișcări ale capului. De asemenea neîncrederea, surprinderea sau amuzamentul pot fi deslușite din mișcările sprâncenelor și ale buzelor.

Planul mediu. Cuprinde toată partea de deasupra taliei, inclusiv mâinile și palmele. Aici, un rol important încep să capete hainele (eleganța lor sau culorile folosite) și gesturile făcute cu capul sau mâinile. Anumiți cercetători au dat o mare importanță mesajelor transmise de modul în care cineva își folosește mâinile. Palmele deschise în sus transmit ideea de sinceritate, în timp ce mâinile încrucișate pe piept dau senzația de atitudine de apărare.

O variantă a acestui cadru este planul american, folosit cu precădere de operatorii din țările anglofone. El cuprinde corpul unei persoane de la jumătatea distanței dintre genunchi și talie în sus. În acest caz intră în joc și poziția genunchilor (lipiți-apărare, depărtați-siguranță de sine).

Oricum folosirea cadrului mediu are rolul de a transmite o sencazație de relaxare, de liniște, de calm, de importanță redusă a subiectului discutat sau de diminuare a contradicțiilor. În general, talk-show-rile care doresc să transmită senzația de destins folosesc metoda asezării invitaților pe fotolii sau canapele ( pentru a li se putea face des încadraturi medii sau americane) în timp ce la discuțiile cu aer de „importanță”, de dezbateri de idei esențiale, invitații stau pe un scaun la masă pentru a se folosi în special prim-planurile și pentru a nu lăsa telespectatorii să fie „furați” de alte elemente care pot apărea în cadru. Discursurile politice se țin la prim-plan, în timp ce întâlnirile politice se redau în plan mediu.

Folosind cele doua tipuri de încadrare (prim-plan și planul-meidu) se poate manipula telespectatorul prin inducerea unor senzații care nu au legătură cu fondul problemei discutate. Astfel, „personajul pozitiv” va fi prezentat la prim-plan iar cel „negativ” la plan mediu. De asemenea, scăpările celui „pozitiv” se transmit în cadru mediu sau chiar general, în timp ce ticurile faciale sau rictusurile celui „negativ” trebuie surprinse în prim-plan pentru a servi intereselor realizatorului.

Planul general. Folosirea acestei încadraturi ne permite să vedem ambianța în care se desfășoară acțiunea dar, în același timp, avem posibilitatea să-i urmărim concomitent pe cei angajați în discuție, putând pune în balanță senzațiile date de gesturile lor. De obicei, planul general este folosit ca un cadru de legătură, având scopul de a detensiona pentru o clipă atmosfera. Discuțiile foarte „încinse” vor fi transmise printr-o succesiune de prim-planuri iar folosirea unui plan general are rolul de a da un respiro telespectatorului. Planurile generale nu sunt folosite foarte des pentru, că transmit telespectatorului senzația de detașare, dezinteres și de pasivitate a operatorului (și, impplicit a realizatorului) și de neimportanță a subiectului abordat. Atunci când cineva spune un lucru extrem de important iar tu, ca realizator ai interesul ca acesta să nu fie receptat ca atare, vei folosi cadru general. De foarte multe ori, folosirea excesivă a planurilor generale (dintr-o grandonamie a realizatorului care dorește să se vadă înconjurat de zeci de invitați sau din ambiția de a i se admira decorul) duce la plictiseală, la senzația de tern, de tărăgăneală, de platitudine.

Sigur că în cazul documentarelor, este recomandată folosirea cadrelor generale, dar și aici, ele trebuie intercalate cu grijă printre plim-planuri naratorului și gros-planurile cu detalii ale subiectului descris.

Trecerile.

Trecerea de la o imagine la alta (în timpul filmării și nu în urma montajului) se poate face, în principal prin două metode: transfocarea și panoramarea. În filmările complexe se mai folosesc macaraua și trevelingul (deplasarea camerei odată cu subiectul filmat). Ca și în cazul încadraturilor, și mișcările camerei pot modifica senzațiile avute de telespectator și, ulterior, reacțiile acestuia. Ca și în cazul cazul planurilor, alegerea mișcărilor ține de criteriile estetice ale operatorului sau ale regizorului dar asta nu înseamnă că ele nu au un efect asupra telespectatorului.

Transfocăriile

Transfocările constau în mișcarea lentilelor aparatului de filmat astfel încât un element al ansamblului filmat sau chiar întreg ansamblul să dea senzația că se apropie sau se depărtează de telespectator. Un element extrem de important în acest atificiu tehnic este viteza cu care se face. Cu cât viteza crește, cu atât efectul este mai puternic. În principal, transfocarea este destinată transmiterea senzației de creștere a importanței subiectului discutat. Dacă în timp ce vorbește în plan mediu sau general, un personaj începe să se apropie de telespectator (grație transfocării) el va da aceeași senzație ca atunci când, într-o discuție obișnuită, celălalt se apropie mai mult de tine pentru a-ți împărtăși ceva extrem de important. Dacă mișcarea este inversă, senzația este contrară, de dimunuare, a importanței celor spuse. O transfocare rapidă înainte are efectul de „pumn în nas”, informația subliniată astfel având toate șansele de a se întipări profund în mintea telespectatorului. Invers, o transfocare brutală înapoi ar putea duce la „ruperea” telespectatorului de subiectul prezentat. În general transfocarea înapoi este folosită pentru a încheia un material. Nu este recomandată folosirea excesivă a transfocărilor pentru a nu rupe ritmul prea des și a nu obosi telespectatorul. În cazul filmărilor de studio se folosesc transfocările lente. La știri, acestea sunt folosite în special înaintea publicității pentru a da o senzația mai puternică telespectatorului că merită să aștepte pentru că materialul de după publicitate va fi cu adevărat extrem de interesant. La talk-show-rile politice nu veți vedea prea des transfocări pentru că discuțiile sunt de obicei extrem de dinamice și ideile nu așteaptă „apropierea sau depărtarea” vorbitorului de telespectator.

Panoramarea

Panoramarea este mișcarea obiectivului aparatului de filmat cum ne-am mișca noi ochii dacă am fi în locul lui: de la stânga la dreapta sau de jos în sus (sau evident, invers). Mișcarea are drept scop principal relieferea relațiilor cauzale sau de altă natură între elementului subiectul filmat. Panoramarea permite introducerea în cadru a unor elemente noi a căror importanță este foarte mare, dar pe care nu dorim s-o diminuăm prin lărgirea cadrului. Astfel trecerea se face de la un tip de plan la același tip de încadratură. De exemplu, de la prim-plan se trece tot la prim-plan pentru a da senzația de echivalență între spusele celor doi vorbitori. Toate elementele prezentate au importanță egală, senzația transmisă telespectatorului fiind cea de „dezvăluire” a unor noi amănunte importante.

Montajul

Combinarea ulterioară a cadrelor filmate se numește montaj. Acesta poate fi simplu, realizat prin lipirea cadrelor într-o succesiune oarecare sau complex, prin scurtarea unor cadre, prelungirea altora, intercalarea cadrelor și trecerile „artistice” dintr-un cadru în altul (prin dizolvare sau cu ajutorul efectelor computerizate). Aparatura modernă de montaj permite și decuparea unui element dintr-un cadru dat și folosirea lui ca un cadru de sine stătător. Nu ne vom ocupa aici de multiplele posibilități de trucare a cadrelor ci doar de montajul obișnuit într-o televiziune. Există și în acest caz anumite reguli care țin de senzațiile estetice și nu de intenția celui care montează de a manipula. De exemplu nu se montează prim-plan după prim-plan pentru a a nu avea așa numita „săritură în cadru”. Dar există și aici anumite modalități de a transmite telespectatorului senzații deiferite în funcție de modul de ansamblare a imaginilor.

Succesiunea rapidă a unor cadre foarte scurte are drept scop tensionarea telespectatorului în timp ce cadrele lungi pot plictisi. Evident că astfel se forțează atenția lui, informațiile reținute fiind extrem de puține. Senzația de tragism este ușor de obținut folosin o înlățuire de cadre la ralanti (cu încetinitorul) în timp ce senzația de dinamism și chiar unele efecte comice putând fi obținute prin concentrarea unor imagine într-un timp mai scurt. Introducerea unor cadre care prezintă obiecte sau persoane despre care vorbește o persoană va da greutate spuselor acestuia sau, dimpotrivă, prin intercalarea unor cadre care prezintă elemente ce-l contrazic se obțin o diminuare a veridicității afirmațiilor. De exemplu, un discurs al primarului despre realizările din oraș poate fi prezentat în mai multe feluri, efectele obținute fiind diferite. Astfel se poate prezenta discursul doar cu imagini ale primarului surprins în diferite încadraturi (planuri) înlănțuite prin tăieturi simple sau artistice. Efectul va depinde în mare măsură de cele spuse de primar și de comparația mentală pe care o vor face telespectatorii între afirmațiile acestuia și realitatea cunoscută de el. Discursul poate fi prezentat voit pozitiv, intercalând imagine cu realizările administrației locale (blocuri noi, străzi curate și asfaltate, locuri de joacă, parcuri îngrijite, autobuze noi) sau se poate obține efectul contrat prin intercalarea unor imagine cu câini vagabonzi, cu găurile din carosabil, cu munții de gunoaie,etc. Astfel de procedee sunt extrem de folosite în campaniile electorale.

La știri trecerile de al un cadru la altul se fac prin tăietură, succesiunea „agresivă” a acestora dând senzația de dinamicitate, de nou, de actual. Un documentar sau o emisiune culturală va folosi trecerea de la un cadre la altul prin dizolv, adică prin ștergerea conturilor unor imagini concomitent cu apariția altuia dând senzația continuității de semnificații.

Sunetul

Sunetul este extrem de important pentru senzațiile pe care vrem să le transmitem telespectatorilor. Este evidentă imaginea lui pentru transmiterea informațiilor dar noi ne vom ocupa de folosirea sunetului ca mijloc de manipulare.

O succesiune rapidă de sunete duce la distragerea atenției de la imagine. Sau, dimpotrivă, absența sunetului provoacă o concentrare a atenției la imagine. Suntele extrem de puternice au darul de a trezi o reacție de respingere de cătrea telespectator a informației obținute. Suprapunerea comentariului pe sunetul original al materialului are darul de a crește veridicitatea informațiilor prezentate.

Uneori se folosește și muzica pentru a sublinia importanța unei informații. La știri acest procedea se folosește foarte rar și numai în cazul reportajelor sau a știrilor soft.

Pentru a vă convinge de importanța sunetului (nu ca informație transmisă ci ca intensitate, formă și combinare cu elementele vizuale) urmăriți un film de groază fără sonor. Veți constata că nu veți fi așa de ușor de impresionați de ceea ce vedeți.

Regia

Regia prezintă amestecul elementelor componente astfel încât filmarea lor să transmită telespectatorului o idee sau o senzație dorită de regizor sau de realizator. „Așezarea în cadru ”, în cazul filmărilor din platou nu este deloc întâmplătoare. Astfel, invitatul cu greutate va sta în dreapta ecranului (respectiv în partea stânga moderatorului). Cel mai puțin important invitat (ale cărui idei trebuie receptate ca fiind cel mai puțin corecte) este ultimul invitat din dreapta realizatorului (respectiv primul din partea stângă a ecranului). Folosirea unor scaune diferite ca mărime induce ideea diferenței importanței. De obicei invitații au același tip de scaune el diferind însă de cel al moderatorului. Un scaun mai mare sau așezat mai sus induce senzația de superioritate. Cu cât invitatul stă mai departe de moderator, cu atât scade impactul diferențelor dintre scaunele lor. Folosirea unei mese rotunde are drept scop inducerea ideii de egalitate între poziții și ideile invitaților. Moderatorii au grijă, însă, să folosească mese ovale sau mai multe mese astfel încât, în cazul mai multor invitați, ei să se afle în mijlocul acestora. Așezarea unui invitat într-un scaun incomod îl face pe acesta să stea tensionat și să foiască încontinuu. Este clar că astfel diminuează impactul pozitiv al vorbelor sale. De asemenea, un om corpolent așezat într-un scaun strâmt sau un om mărunțel așezat într-un fotoliu imens vor avea mai puține șanse să-și transmită eficient ideile.

Persoanelor cărora li se dorește sublinierea importanței afirmațiilor vor fi filmate fie de la nivelul ochilor fie ușor de jos în sus. Dimpotrivă, ideile își vor pierde din importanță dacă filmăm persoana care le prezintă de sus în jos (plonjat). De asemenea, o persoană mică de statură va fi filmată de la nivelul ochilor sau de jos în sus în timp ce un om înalt va fi filmat ușor plonjat.

În general, atenția telespectatorilor este atrasă prima dată de elementele din dreapta sus a cadrului, apoi de cele din dreapta jos, stânga jos și stânga sus. Astfel poziționarea unor sigle sau simboluri poate fi foarte importantă pentru perceperea lor de către telespectatori.

Culorile

„Au nu numai un rol estetic, decorare a lumii înconjurătoare ci au și efecte extrem de puternice asupra psihicului nostru, asupra sentimentelor și emoțiilor noastre, asupra stării de spirit și, evident, asupra modului în care recepționăm o informație”. Există în întreaga lume o mulțime de institute care cercetează efecteleculorilor asupra psihicului uman iar rezultatele au fost folosite în toate domeniile de activitate, în principal, pentru a ajuta omul să se integreze într-un anumit sistem. Evident că și televiziunea a profitat din plin de pe urma cercetărilor și a învățat să folosească toate culorile în scopurile pe care și le-a propus:informare, divertisment, educare. Ar fi naiv să credem că deosebita influență pe care o au culorile asupra modului de receptare a informațiilor a trecut neobservată de cei care folosesc televiziunea ca pe un mijloc de manipulare. Astfel, fără a fi evidente (și, prin urmare, aproape imposibil de conștientizat) efectele folosirii unei anumite culori într-o anumită situație pentru a transmite o anumită informație în scopul de a obține o reacție anume, există și sunt mai puternice decât credem. De cele mai multe ori, telespectatorii sunt preocupați de folosirea culorilor din punct de vedere estetic, aprecierile lor fiind strict subiective și având la bază criterii superficiale. Ei fac judecăți de valoare asupra potrivirii culorii unui elemnt de vestimentație cu culoarea altuia, alegerea fericită sau nu a nuanței care pune în valoare tenul sau ochii moderatoarei, reușita estetică a combinării culorilor într-un anumit decor etc. Aproape niciodată nu se întreabă de ce un studio de știri este decorat în albastru sau de ce mulți politicieni îmbracă cămăși bleu. Vom vedea în continuare care sunt efectele culorilor de bază și ce tipuri de reacții poate naște folosirea lor.

Roșu-efecte psihologice: dă senzația de căldură, excită, irită, provoacă, incită la acțiune, stimulează intelectual, provoacă neliniște, dă senzația de apropiere, mobilizează, însuflețește, facilitează asociațiile de idei.

Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă dorință, excitabilitate, dominanță, erotism. Este specifică tipului activ, excentric, ofensiv-agresiv, autonom, competitiv, operativ.

Portocaliu- efecte psihologice: induce optimism, veselie, dă senzație puternică de apropiere, sociabilitate, sănătate. În cantități mari pare dulceag și iritant.

Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: la fel ca și roșu.

Galben-efecte psihologice: crează senzația de intimitate, provoacă satisfacție, admirație, înviorare, veselie, stimulează vederea, calmează, stimulează starea de vigilență, sporește capacitatea de mobilizare și de concentrare a atenției, predispune la comunicabilitate. Galbenul puternic poate fi obositor.

Semnificația psihologică și rezonanță afectivă:exprimă spontaneitate, aspirație, originalitate și veselie. Este caracteristic tipului activ, expansiv, investigativ.

Verde-efecte psihologice:aduce liniște, crează buna dispoziție, relaxare, predispune la meditație și contemplare, dă senzația de echilibru,, stimulează asociații multiple de idei, dă prospețime, dă senzația de depărtare în spațiu.

Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: exprimă elasticitatea voinței, concentrare, siguranță, introspecție, persistență, îndrăzneală. Caracterizează tipul pasiv, defensiv, autonom, posesiv, imuabil.

Albastru- efecte psihologice- dă senzația de liniște, calm, reverie, stimulează concentrarea, seriozitate, tendință spre evocare, îngăduință, nostalgie, distanță, infinit și meditații. În cantitate mare poate provoca depresie.

Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: se caracterizează prin profenzimea trăirilor și sentimentelor. Este caracteristic pentru tipul concentric, pasiv, senzitiv, perceptiv, unificativ. Exprimă liniște, satisfacție, tandrețe, iubire și afecțiune.

Violet -efecte psihologice: este o culoare roșie, neliniștătoare și descurajatoare. Stimulează, induce optimism și nostalgie, dă senzația de gravitate.

Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: tristețe, melancolie, penitență.

Negru- efecte psihologice: dă senzația de reținere, neliniște, depresie, interiorizare, înduioșare. Impresie de adâncime, plinătate și greutate.

Semnificația psihologică și rezonanță afectică:moarte, tristețe, sfârșit, singurătate, despărțire.

Alb- efecte psihologice: expansivitate, ușurință, suavitate, robustețe, puritate, răceală. Este obositor prin strălucirea sa.

Semnificația psihologică și rezonanță afectivă: pace, împăcare, liniște, inocență, virtute, castitate, curățenie, sobrietate.

Mulțimea nuanțelor și a posibilităților de combinare a culorilor dau regizorilor artistici și realizatorilor de emisiuni posibilități practic nelimitate de a le folosi pentru transmiterea unor senzații și obținerea unor reacții dorite de le telespectatori. Asta nu înseamnă că folosirea culorilor în televiziune are de multe ori alt substrat decât gustul celui care este pus să facă acest lucru.

2.6.3. Manipularea și antidoturile

2.6.3.1. Rezistența la manipulare

În vizunea cercetărilor din domeniul psihologiei sociale există numeroase modalități de educare a indivizilor pentru a putea rezista manipulării, modalități care au toate la bază analiza strategiilor de remodelare a gândirii. Astfel, individul trebuie întâi avertizat să cunoască mecanismele de manipulare ale diverselor instituții și sisteme pentru ca mai apoi să poată să reziste dezinformării și presiunii exercitate și să nu le cadă victimă.

Rezistența individului se poate face pe mai multe căi. Aparent, soluția cea mai sigură constă în izolarea totală a inividului față de societate. Însă omul este în primul rând o ființă socială, deci această soluție nu poate fi generalizată tuturor indivizilor. O alternativă mai rezonabilă izolării este cea prin care individul continuă să trăiască în societate dar se detașează emoțional de anumite aspecte ale vieții. Neajunsul detașării constă în pierderea suportului social și afectiv al familiei și prietenilor, fapt ce amplifică sentimentul de singurătate ce poate genera manifestări de tip paranoic. Deoarece detașarea de societate pentru a evita orice contact prin intermediul căruia am putea fi manipulați e imposibilă iar, pe de altă parte, implicarea totală, sinceră și pasională în viața socială ne face vulnerabili la influența artizanilor manipulării, singura soluție viabilă rămâne adoptarea unei poziții de mijloc, de alternare a celor două stări (astfel ca perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de intervale scurte de detașare, ce pot fi făcute seara sau după încheierea orelor de serviciu).

Strategiile de rezistență la manipulare

1) Identificarea discontinuității (niciodată marile minciuni nu sunt perfecte, au ceva în neregulă iar apariția disonanței cognitive este unul din cele mai bune semnale de alarmă).

2) Observarea normalității aparente ( cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparențe de normalitate obiectivă prin controlul informației). În cazul accidentului nuclear de la Cernobâl, spre exemplu, autoritățile au refuzat să ofere informații opiniei publice și, chiar și atunci când dezastrul n-a mai putut fi ascuns, au încercat să-l minimalizeze prin emiterea de comunitate false. Testarea cazurilor se poate face printr-o minoră încălcare a regulilor impuse, pentru a observa consecințele;dacă reacția e disproporționat de mare și de violență, atunci înseamnă că „ceva nu este în regulă”.

3) Sesizarea falsei similarități. Artizanii manipulării nu se mulțumesc doar cu controlul total al victimelor; ei încearcă să li se facă indispensabili și de încredere, le captează atenția, afecțiunea și respectul pentru a-i putea influența apoi mai eficient. Pentu a evita căderea în cursa lor, este necesară analizarea cu atenție a comportamentului noului „prieten”, pentru a vedea dacă supralicitează într-un anumit context sau o direcție anume, dacă există vreo diferență între ceea ce spune și ceea ce face cu adevărat.

4) Identificarea competenței aparente. Foarte mulți manipulatori își creează cu atenție o imagine de oameni puternici, competenți, siguri pe ei, penru a-i intimida pe cei cu care vin în contact, pentru a-i putea fascina și subjuga și mai tare pe novici. Pentru a le evita intențiile, e bine să nu cedăm presiunii exercitate de manipulator și să așteptăm un timp pentru a judeca situația „la rece”.

5) Sesizarea confuziei cognitive (pentru a ascunde realitatea și obiectivele sale, manipulatorul apelează frecvent la analogii false, sitorsiuni semnatice, etichetări retorice, rescrierea informației). Soluția în acest caz constă în clarificarea înțelesurilor și a situațiilor neclare.

6) Sesizarea confuziei emoționale (manipulatorul explotează cele mai ascunse temeri și dorințe ale individului, vine în întâmpinarea nevoilor emoționale ale acestuia pentru a-l cuceri și apoi subjuga). De exemplu, în regimurile totalitare erau exploatate sentimentele de vinovăție și se practică șantajul. Soluția constă în detașare, în analiza lucidă a situației la cel mai mic semn de disconfort psihic resimțit, în evitarea dezvăluirii gândurilor intime necunoscuților, în evitarea tentațiilor.

7) Jocul „de-a alegerea” (apare în cazul în care manipulatorii, asemeni unor vânzători buni, nu se mulțumesc doar să îi determine pe clienți să le cumpere unul din produsele oferite de ei, ci continuă discuția cu ei pentru a crea o legătură subtilă cu aceștia în scopul de a-i convinge că au făcut cea mai bună alegere și ca să-i determine să redevină clienți permanenți.

8) Gândirea de grup (succesul manipulatorului pe scară largă depinde în primul rând de modul în care individul a fost confundat în anonimatul masei de manevră. De aceea, indivizilor li se induce sentimentul fidelității necondiționate față de grupul lor social care e „bun”, iar restul lumii e alcătuit din „răi”, „ticăloși”. Manipularea reușește în condițiile în care se reallizează controlul informațiilor concomitent cu izolarea grupului de orice contact extern. Soluția constă în acest caz realizarea dialogului, a schimburilor libere de idei, în recunoașterea greșelilor, în conștientizarea faptului că în viață nu există „alb” și „negru”, ci diverse nuanțe).

9) Structuri impersonale (rezistența colectivă e mult mai eficientă decât opoziția individuală, o minoritate putând lupta mult mai eficient împotriva majorității decât un singur individ. Dacă o minoritate poate determina puterea să accepte unele concesii, acest lucru îi sporește prestigiul).

Capitolul III

PROMOVAREA NORMELOR ÎN VEDERA MODELĂRII

COMPORTAMENTULUI

3.1. Mass-media și tineretul școlar

Mijloacele de informare și de difuzare a culturii dezvoltate nebănuit în secolul al XX-lea au lărgit sfera de acțiune și ponderea factorului, cultură în informarea omului modern. Cinematograful, radiodifuziunea, televiziunea, discul, banda magnetică, imprimatele pr hârtie (ziarul de mare tiraj, revista ilustrată, reproduceriile de artă, afișul) sau într-un cuvânt mass-media, cum sunt denumite acestea printr-un neologism de recentă circulație și în vocabularul nostru, au conferit culturii o uriașă putere de străbatere în masele largi.

Tocmai datorită posibilității acestei tumultoase difuziuni moderne a culturii de masă până și în cele mai puțin culturalizate starturi ale populației și în cele mai depărtate colțuri ale lumii, utilizarea mass-media ridică o seamă de probleme cu caracter sociologic, politic, estetic, psihologic, axiologic.

Sociologii, psihologii, pedagogii, politicienii, cineaștii, ziariștii, poartă în ultima vreme tot mai insistente dezbateri, axate pe o problematică ce ține de domeniul sociologiei mass-media.

Sunt abordate în aceste dezbateri teme majore privind condiționarea socială a mass-media, raportul dintre cultură și cultura difuzată prin mass-media, problema atituinii pasive sau active în receptarea culturii difuuzate prin „mass”, problemema situațiilor psihologice a adăptării psihologice și logice condiționat de mass-media (la nivelul diverselor vârste, straturi socio- profesionale).

Problemele ridicate de locul și rolul mijloacelor moderne de comunicare culturală, de masă, sunt numeroase, iar dezbaterea lor presupune cercetări ample.

De pe acum există deja o literatură bogată în problemă, atât considerații teoretice cât și variate cercetări concrete.

Un eseist francez, dorind să explice imensul prestigiu al anchetelor, sondajelor referitoare la mass media, formula ipoteza că în lumea contemporană acționează două mari forțe cu puternică înrâurire socială : forța nucleară și forța mijloacelor de comunicare în masă. Astfel, s-ar explica imensa atenție acordată acestora din urmă în cercetările privind factorii condiționatori ai vieții tineretului de azi. Într-adevăr, numărul anchetelor desfășurate în apus pe această temă este impresionant. Valoarea lor trebuie judecată însă după concluziile la care duc. Ori, aceste concluzii se vădesc adeseori de valoare diferită.

Este dubioasă concluzia generală formultă de către sociologii Ezrattz și Schram în sensul pesimist că „mass-media nu ne-a dat până în prezent o generație mai bine informată, mai plină de curiozitate și personalitate”.

Cum nu poate fi acceptată fără rezerve nici opinia optimistă a francezului J. Dumazedier care crede că tânărul veacului nostru este produsul pozitiv esențial al acțiunii mijloacelor moderne de comunicație culturală de masă. Între aceste opini extreme se înscriu „ datele brute” și „generalizările empirice” de arie mai limitată.

O statistică germană arată că în Berlin în 1992, 43% tineri între 10-12 ani, 49% între 12-14 ani, 50% între 14-16 ani, 58% între 16-18 ani și 55% între 18-21 ani citesc mai mult de 2 periodice săptămânal.

Ce citesc însă? O anchetă mai veche privind lectura tineretului german indică grave carențe, determinate în bună parte de interese comerciale, în conținutul revistelor și cotidienelor citite de tineri. Deci faptul „în sine” că tineri de azi citesc mai mult decât cei de ieri pot fi deopotrivă pozitiv și negativ depinde conținutul lecturilor făcute.

Tot în Germania, cercetări speciale artă că elevii merg în medie la cinematograf de 40 de ori pe an în mediul urban și de circa 20 de ori pe an în mediul rural, vârsta de 16-17 ani fiind cea mai cinefilă.

90% dintre tineri sunt ascultători radio, dintre care doar 38% particpă organizat la emisiunile radio consultând un program, iar elevii peste 15 ani afactează săptămânal circa zece ore pentru televizor.

Ce semnificație au cifrele de mai sus?

Luate „în sine” ele spun de asemenea, foarte puțin. După cum rezultă din investigațiile statistice și anchetele întreprinse, până acum nu s-au putut încă trage concluzii certe, nu s-au putut stabili „corelații funcționale” cu privire la efectele precise pe care cinematograful, televiziunea, radioul, banda magnetică, imprimatele de „masă” ( cartea ieftină, revistele ilustrate, ziarele etc.) le au asupra comportării școlare, cunoștințelor, caracterului adololescenților, tinerilor.

Situația de mai sus este în parte remediată prin sondajele de opinie. Subiecții sondați, respectiv adolescenții, tinerii, sunt solicitați să-și exprime părerea asupra înrăuririi resimțite de pe urma acțiunii mass-media.

Multe răspunsuri înregistrate de un atare sondaj efectuat la Hamburg în 1995 sunt semnificative; altele însă amuzante, iar câteva ridicole. Coeficientul înalt de subiectivitate conținut în răspunsuri nu trebuie însă să dezarmeze. Însăși această „subiectivitate” exprimă un fenomen de psihologie socială relevant.

De aceea anchetarea a cât mai mulți subiecți (constituind eșantioane reprezentative pentru variate grupuri și straturi sociale), într-una și aceeași problemă poate să contribuie la formularea unor aprecieri sociologice viabile. Coroborate pe observație directă, aprecierile de mai sus capătă un plus de obiectivitate și rigurozitate.

Referitor la televiziune spre pildă, pe baza unor anchete și observații făcute în S.U.A., Franța, Japonia s-a conchis asupra existenței unei corelații directe între urmăruirea emisiunilor de T.V. și rezulatele slabe la învățătură ale elevilor unor clase gimnaziale. Cercetătorii britanici au relevat că micul ecran fascinează mai cu seamă pe acei tineri care suferă de tensiuni, frustrări, animozități în relațiile cu părinții, colegii, etc.

În Franța o anchetă recentă asupra unor eșantioane de copii a prilejuit formularea ipotezei creșterii apreciabile a nervozității subiecților după vizionarea unor foiletoane televizate cu scene de hipnotism și violențe.

Pornind de la alte anchete întreprinse în Canada, Germania, unele țări asiatice etc., cât și de la unele date statistice mondiale, diverși autori specializați în sociologia televiziunii, evidențiază înrăurirea nocivă a unor fenomene ca: acordarea de către tineret a unui număr imens de ore viziionării emisiunilor de televiziune (după o estimare, un sfert din populația globului, dintre care cei mai mulți tinerii și adoloescenții, afectează anual televiziunii circa 200 miliarde ore), ponderea crescândă e emisiunilor neculturale (reclamă, publicitate) difuzate de televiziunea din unele țări ți efectul nociv rezultat din aceasta; apariția unor fenomene de slăbire a voinței și de desporsanizare în urma consumului pasiv nediferențiat și la întâmplare a tuturor emisiunilor transmise de posturile de radio-televiziune (în primul rând de cele particulare) .

Fenomenele mai sus semnalșate sunt în cea mai mare parte specifice țărilor

Și tineretului din țările la care aceste anchete se referă. Mărturie asupra faptului că astfel de fenomene sunt legate de locul și rolul mass-media în societatea capitalistă, stau însăși numeroase constatări exprese făcute de diverși sociologi și pedagogi occidentali.

„Viciile” mijloacelor de comunicare culturală de masă atât în raport cu problema educarii tineretului cât și în general sunt în acest sens minuțios relevate într-o seamă de lucrări mai mult sau mai puțin recente.

Într-o interesantă culegere de studii intitulată Mass Culture ( sub redacția sociologilor americani D. Rosenberg și D.M. White) mai mulți autori constată că în vest în timp ce „virtuțile mass-media dețin un loc foarte modest” … viciile mijloacelor moderne de comenuicare culturală de masă „ devin tot mai alarmante”.

Meyersohn, autor al unuia din studiile inserate în culegere, arată că în acest sens, că:„ televiziunea din S.U.A. difuzează divertisemnte în 75% din orele de emisie.

Americanii se hrănesc în medie cu această „producțiune televizată 18 din cele 20ore afectate săptămânal emisiunilor de televiziune”.

Un alt autor, Berelson, crede că abia un sfert din populația adultă citește cel mult o carte pe lună din pricina timpului considerabil afectat mass-media.

D. Donald, în articolul inserat în aceeași culegere afirmă pur și simplu că „publicul american se infantilizează din ce în ce mai mult grație mass-media” iar Adorno, conchide că „mass-media difuzează stereotipuri care adorm gândirea”.

Alți autori relevă că mass-media cultivă conformismul social (Lazarsfeld, Merton), că urmărind scopuri publicitare apelează l gusturile cele mai dubioase ale populației (van den Haag); că impune atenției publicului în locul adevăratelor personalități culturale, starurile de cinema (Mac Donald); în sfârșit, că „infantilismul publicului ducând la adorația lui Frankenstein sau King Kong poate declanșa în cele din urmă gustul pentru ororile de tip fascics sau pentru reeditarea unor Hiroshime” (Mac Donald)

Pe aceași linie pesimistă sociologul american D. Reisman, scrie:„În ciuda unor creatori și novatori capabili să amelioreze gustul și gândirea maselor, mii de canale de difuziune impun conformismul clientului mijlociu, imaginea de viață ideală a omului oarecare”.

Același autor continuă:„Majoritatea americanilor merg la școală până la vârsta de 17 ani și 30% urmează cursurile superioare, însă mediul amabiant este acela care le impune brutal alte valori. Emisiunile de reală calitate intelectuală sau artistică ale televiziunii sunt limitate, înnăbușite de o masă de comedii și varietăți mediocre. Difuzarea biografiilor de savanți, scriitori, umoriști, este în declin și sunt înnăbușite de biografiile vedetelor de la Hoolywood”.

Nu lipsesc firește din literatura apuseană nici considerațiile privind „imensa binefacere” pe care mass-media o constituie pentru societatea contemporană.

În raport cu vocile care atribuie mass-media „vicii intrinsece”, apărătorii „fără rezerve” ai valorii culturii difuzate prin mijloacelor moderne de comunicație sunt totuși relativ puțini. Ceea ce denotă bineînțeles că situația mass-media în unele țări din lumea apuseană este considerată de foarte mulți ca nesatisfăcătoare. Explicațiile oferite de unii autori occidentali acestei situații sunt din cele mai pătrunzătoare.

Sociologii americani Lazarsfeld, Merton, Seildess fac în acest sens responsabil de o atare situație „sistemul de proprietate privată a mijloacelor moderne de difuzare a culturii în masă”.

Alți autori pun sub semn de întrebare excesivă libertate comercială în orientarea conținutului mijloacelor de difuzare a culturii „paradoxală” pasivitate în care consumatorul de mass-media este pus alături de acesta. Seildes, de pildă, se întreabă dacă nu cumva existența sistemului necomercial de radio, televiziune, în vigoare poate sugera politicii americane în materie de mass-media unele soluții?

Mă aliez acestui autor, considerând că în adevăr, o politică de utilizare a mass-media în vederea difuzării de reale valori cultural-spirituale și având ca perspectivă un plan precis de instruire, educare, informare și delectare superioară a maselor prin mijloacele modrne de difucare a culturii, constituie un mijloc eficient de ridicare a nivelului cultural al populației.

Aceasta pentru că nu forma culturii difuzate prin mass-media prezintă o amenințare pentru culturalizarea maselor, ci conținutul non-cultural ce se difuzează în unele locuri prin aceste canale și care viciază atmosfera spirituală pe care o respiră zi de zi „omul de rând” modern și în primul rând tineretul.

3.2. Locul și rolul mass-media în viața școlarului

Asigurarea unui conținut de calitate culturii difuzată prin mijloacele moderne de comunicație, fapt probat în țările socialiste și chiar în unele țări capitaliste face evident considerațiile pesimiste ale publiciștilor care relevă în general consecințe nefaste ale comunicațiilor de masă ca: strivirea personalității omului modern; aplatizarea spirituală; acroșarea pasivă a insului de „scaunul sălii de cinematograf” sau de fotoliul din fața televizorului; cultivarea „extensiunii” culturale în dauna „intensivității”; alienarea omului modern de esența sa originală și originară, extrovertirea omului modern etc.

Aceste „consecințe”, deși reale (mai cu seamă în țările în care mass-media și „cultura” difuzată prin ele, a încăput pe mâna unor „industriași ai culturii” care se vădesc mai puțin preocupați de „creșterea spirituală” a maselor și mai mult goniți de exigentele impuse de reclama comercială, politică cât și de modalitatea producerii „mărfii spirituale” în serie mare ), nu pot fi însă extrapolate asupra mass-media în general. Situația mass-media prin care se transmit o cultură autentică este concludentă în acest sens.

Bineînțeles că un „sistem de politică a mass-media” preocupat de difuzarea unei culturi autentice nu este scutit la rândul său de asemenea metehne.

Intențiile bune se pot traduce uneori în practici deficitare. Unele lipsuri se pot datora chiar și necunoașterii ștințifice a particularităților culturii menită a fi difuzată și recepționată prin mass-media.

De aceea cercetările conctete de sociologia mass-media se impun mai cu seamă în țările socialiste ca o condiție sine qua mon și pentru elaborarea unei politici a culturii de masă cât mai apropiată de realitate. Astfel de investigații se dovedesc salutare în primul rând pentru caracterul aplicativ pe care-l implică, căci a cunoaște precis, atât sub raport statistic-cantitativ cât și calitativ care sunt tipurile de comportament și de înrăurire resimțită de feluritele straturi ale populației față de producția cinematografică de radio-televiziune, tipărituri, înseamnă totodată a putea planifica, prevedea și duce o politică a culturii de masă în cunoștință de „tendințele” obiective afirmate pe acest plan de „lumea consumatorilor”.

Din multitudinea cercetărilor concrete de sociologia mass-media astăzi întreprinse în lume, se pot desprinde câteva din temele majore cu precădere urmărite. Este vorba în general de:

1. studierea multiplelor corelații, dependente și interdependente existente

între mass-media și tipul societății înăuntrul căreia au o anumită

funcționalitate,

2. studierea efectelor și înrâuririlor atribuite mass-media;

3. studierea atitudinilor funcționilor și trebuințelor variatelor grupuri cărora

mass-media le corespund;

4. studierea mass-media în conținutul și forma lor specifică ca mijloace

moderne de comunicație culturală de masă, ivite în epoca producției de masă

pe toate planurile consumului de masă, publicului de masă, toate acestea ca

fenomene constitutive și specifice civilizației tehnice și societății industriale

contemporane.

Pe plan metodologic, din cercetările concrete, astăzi, desfășurate în domeniu sociologiei mass-media, se pot deasemenea desprinde câteva caracteristici demne de tot interesul.

Astfel, în unele cercetări concrete apusene, anterioare pe acest plan înrâurirea socială a mass-media era urmărită întrucâtva simplist și univoc, în sensul că se inventaria consumul de mass-media pe cap de locuitor (indivizi consumatori luați ca o unică și nediferențiață masă amorfă și pasivă aflată sub înrâuria comunicațiilor de masă) și deducându-se de aici transformările pe care mass-media le produc asupra consumatorilor, cercetările de astăzi apar mai nuanțate și mai dialectice.

Ele pornesc de la ipoteza că efectele (culturale propagandastice, agitatorice) și înrâurirea mass-media asupra „consumatorilor” nu se produc nediferențiat asupra publicului.

Aceasta pentru că înrâurirea mass-media este deseori filtrată de psihologia și valorile de micro-grup (primar-familie, școală, etc.; secundar-cercuri de prieteni, vecinătăți) sau macro-grup ( clasial, național) în care publicul este inclus.

De aceea cercetările moderne de sociologia mass-media încearcă să surprindă relația multiplă și interdependentă dintre un public diferențiat sub raportul celor mai variate caracteristici (vârstă, sex, origine socială, apartenență socio-profesională, politică) și mass-media.

În acest scop cercetările explorează unități sociale restrânse, micro-grupuri bine circumscrise, pentru a se putea astfel surprinde tocmai specificul și gradul diferențiat în care mass-media acționează asupra publicului.

Pornind de la aceste considerente, o recentă investigație sociologică educațională cu privire la locul și rolul mass-media în ceea ce privește tineretul școlar și-a circumscris aria de cercetare la o colectivitate de tineri școlari bine delimitată, respectiv la un grup de elevi de clasa a X-a și a XI-a din două licee bucureștene.

Investigarea cu privire la locul și rolul mass-media în viața tineretului nostru școlar la care ne referim a fost concepută ca o parte dintr-o cercetare monografică complexa, efectuată în 2006 de un colectiv de sociologia educației asupra unui eșantion de 750 elevi din clasele a X-a și a XI-a a liceelor bucureștene „D. Cantemir” și nr. 36.

Prin respectiva cercetare monografică s-au recoltat date obiective și opinii referitoare la 7 mari grupe de probleme privind subiecții anchetați: date despre familie, date privind nivelul pedagogic educativ din familie, opinii referitoare la școală, procesul de învățământ, profesori, pregătirea individuală, informații privind clasa, colegii, colectivul de clasă, poziția elevului în clasă, prieteniile elevului, date privind activitățile extra școlare ale elevului, date asupra utilizării mijloacelor culturii de masă (cinematograful, radioul, televiziunea, banda magnetică, imprimatele pe hârtie), opinii asupra orientării profesionale a elevului și a factorilor ce condiționează această orientare.

Scopul investigației la locul și rolul mass-media în viața și loisir-ul tineretului școlar a constat în caracterizarea cantitativă și calitativă a unor indicatori privind utilizarea mass-media de către elevi (frecvența audițiilor,vizionărilor), atitudinea și opiniile elevilor față de mass-media.

Obiectul cercetării l-a constituit aceeași colectiviate de elevi din clasele a X-a și a XI-a (20 de clase totalizând 750 subiecți), luată în întregimea ei.

Programul cercetării a constat din utilizarea unui set de metode, tehnice și procedee adaptate depistării atât a datelor cantitative cât și a informașilor de ordin calitativ.

S-au utilizat în principal: chestionare anchetă (cuprinzând circa 50 de întrebări, directive și non-directive) adresate subiecților, părinților lor, diriginților de clasă, profesorilor, tehnica analizei unor documente personale (autobiografia sociologică a elevului, jurnale), observarea directă a cazurilor de tip, experimentul socio-psihologic, interviul colectiv.

Corelarea complexă a datelor recoltate referitoare la utilizarea mass-media în cadrul loisir-ului elevilor eșantionului monografat a relevat posibilitatea transformării unor ipoteze de lucru în concluzii verificate empiric și a indicat totodată noi probleme și noi piste de cercetare.

Televiziunea constituie marele beneficiar al timpului liber al elevilor. 68% urmăresc curent emisiunile de televiziune, afectându-le zilnic 2-3 ore, 10% privesc emisiunile televiziunii neregulat (cc. 4-5 ore săptămânal) iar 22% nu sunt telespectatori.

Nu se observă variații sensibile ale telespectatorilor în funcție de sexe sau medii.

În general, însă elevii clasei a X-a și cei cu o situație „precară” privesc televizorul cu mai multă insistență decât ceilalți.

Emisiunile urmărite cu preferință de elevi sunt după cum urmează: teatru, ecranizări,filme ștințifice, sport varietăți, emisiuni pentru tineret.

În general, elevii sunt de părere că televizorul este o importantă sursă audio0vizuală instructiv-educativă, ce sporește considerabil „volumul cunoștiințelor și informațiilor”. Numeroși elevi au regretat absența mai multor canale de televiziune. Existența unor astfel de canale, au opiniat ei, ar permite o atitudine mai selectivă din partea consumatorului de mass-media. Cu toate acestea, din răspunsurile subiecților monografați, în afară de unele vagi nemulțumiri cu privire la conținutul emisiunilor de televiziune, nu aurezultat probleme.

Elevii consideră în general, că televizorul le umple satisfăcător timpul liber, că îi disciplinează, că îi ajută în activitatea de asimilare a unor cunoștiințe generale, fixate astfel mult mai ușor, intuitiv.

Profesorii și diriginții s-au dovedit însă mai sceptici față de unele laudeexcesive la adresa televizorului. Deși de acor cu importanța televiziunii ca auxiliar al procesului instructiv-educativ din familie și școală, ei bănuiesc totuși o ușoară corelație între anumite rezultate slabe la învățătură ale unor elevi mediocri, și „împrăștierea intelectuală” rezultată din urmărirea asiduă și pănă la orele târzii, a emisiunilor de televiziune (de tot felul).

Televizorul introdus în inima foyer-ului, au arătat ei, devine întrucâtva un membru al familiei, reușind totuși să-și supună „capriciilor” sale, întregul puls al vieții de familie, să apropie sau să depărteze membrii ei, să izgonească din familie activități altă dată tradiționale, să exercite o întinsă înrâurire asupra funcției educative a familiei.

Televizorul constituie o sursă de divertisment, un mijloc de instruire și educare, o cale amplă de informare, un ajutor în activitatea pedagogică a familiei numai dacă este bine folosit.

Datorită multiplelor sale funcții, televizorul a restructurat în bună parte utilizarea de către membrii familiei a altor „căi” de distracție, instruire, informare,petrecere a loisir-ului. Unii părinți au arătat că prin inducerea televizorului în familie se reduce timpul afectat plimbărilor, spectacolelor, lecturilor, audițiilor de radio, conversațiilor „intime”. Unele mijloace de culturalizare cu valoare educativă eficientă apar, după opinia unor părinți, drept victime ale televiziunii atotcuprinzătoare.

Problemele ridicate de cercetare concretă a locului și rolului televiziunii în viața tineretului s-au pus în mare măsură și în investigarea unui alt mijloc de comunicație culturală de masă, de mare audiență la publicul tânăr – cinematograful.

Cea de-a 7-a artă ridică o sumedenie de probleme sociologice, psihologice, unele asemănătoare cu cele relevate de televiziune, altele specifice. Pe acest tărâm în cercetarea noastră concretă am urmărit unele probleme spinoase ca: evoluția gustului publicului tânăr pentru film, motivația invocată de spectatorii de film cât și mobilul care-i determină să meargă la film în general, la anumite filme, în special,( nevoia de evaziune, de informare, de „pierdere a timpului”,de trăire a unor emoții estetice autentice, nevoi educative) căile prin care cinematograful ( ca un complex: sală-ecran-telespectator) comunică limbajul său propriu, sintaxa secvanțelor sale, a cadrajului, prim-planului, travelling-ului, psihologia spectatorului de cinematograf.

Pentru unele din problemele ridicate de locul și rolul filmului în viața tânărului școlar s-au impus concluzii asemănătoare cu cele privitoare la locul și rolul televiziunii. De aceea, concluziile respective le-am extrapolat întrucâtva la întrega problematică impusă de raportul mass-media-tineret.

Filmele preferate, în ordinea ponderii lor în preferințele exprimate sunt în ordine descrescătoare, după cum urmează: comedii, filme de acțiune, aventuri, sentimentale, drame.

Elevii, într-o mai amre măsură, elevele într-o măsură mai mică, opinează că filmele au o valoare instructiv-educativă și stimulatoare în ceea ce privește „tonusul vieții”. Un număr restrâns de subiecți asteaptă de la film o „desprindere de concret”.

Peste 50% dintre suboecți optează pentru funcția „distractivă” a cinematografului.

Subiecții anchetați dau dovadă de o întinsă cultură cinematografică, cca. 50% dintre ei având multilaterale cunoștiințe asupra a zeci de filme (distribuție, regie, critică cinematografică, etc.).

Radioul, puternic concurent al televiziunii, recoltează un număr relativ redus de radio-ascultători. 44% dintre elevi nu sunt radio-ascultători, dar sunt telespectatori.

Dintre radio-ascultători 30% sunt ascultători zilnici acestei activități între ½-2 ore, iar 26% doar 2-3 ore pe săptămână.

Emisiunile ascultate în primulrând, sunt: clubul tinerații, emisiunile de teatru, comedii, jurnale de reportaje și actualități, emisiuni literare, sport.

Analiza statistică sociologică a datelor și opiniilor referitoare la frecventarea sălilor de cinema, la utilizarea televiziunii și radioului, au impus în primul rând constatarea creșterii continue a ponderii cantitative și calitative a mass-media în bugetul de timp al tineretului de azi.

Se poate spune chiar, pe baza „tendinței” indicată de unele date că, pe măsură ce societatea se afirmă, ponderea mijloacelor mondene de comunicație culturală de masp, devine tot mai mare.

3.3. MASS-MEDIA ȘI CONDIȚIONĂRILE EI PSIHOLOGICE

(adaptarea psihologică la mass-media)

Este știut că mass-media condiționează anumite situații psihologice specifice. În acest sens putem vorbi de psihologia spectatorului de cinema, televiziune, psihologia cititorului de ziar sau de reviste ilustrate, psihologia ascultătorului de radio.

Unele trusturi mass-media, ca cinematograful sau chiar televizorul, presupun situații colective și respectiv fenomene de psihologie colectivă, supuse tuturor legităților unei anumite psihologii: contagiunea psihică în sălile de cinematograf, imitația, aanonimitatea afectică.

Tehnicile mass-media, prin specificul utilizării lor pot adeseori preschimba sau chiar modifica complet condițiile rerceptive, afective și intelectuale. De unde nesfârșitele priobleme legate de fenomenul adaptării psihologice la mass-media cât și de consecințele psihice rezultate în urma acestei adaptări.

Astăzi nu se mai îndoiește nimeni de faptul că prin anume mass-media (radio, televizor, cinema) se poate înrâuri: sensibilitatea, senzorialitatea, intelectul sau chiar voința unui copil, tânăr,adult.

De aceea tehnicile moderne de comunicare în masă sunt tot mai des folosite în scopuri pedagogice, psiho-terapeutice, social-politice.

Uriașa putere de pătrudere psihologică a mijloacelor de comunicație culturală de masă atrage totuși atenția asupra faptului că în anumite împrejurări mass-media, nu se adresează în primul rând intelectului, nu utilizează în primul rând un limbaj conceptual.

Faptul că limbajul filmului și televizorului, spre pildă, îl constituie în primul rând iaginea, că mass-media, uzează copios de elemente non-conceptuale de creare a ambianței, a climatului, a atmosferei propice declașării tuturor resorturilor vieții emotive, a impus pe alocuri constatarea că prin mijloacele de comunicare de masă sunt solicitate în exclusivitate la unii elevi doar etajele psihice afectiv-emoționale.

De unde posibilitatea ca în cazul acestor tineri mass-media să poată întârzia laolaltă dezvoltarea lor intelectuală, gândirea lor conceptuală.

Ansamblul de tehnici și procedee specifice mass-media permite însă totodată celor mai mulți elevi trecerea mai lesnicioasă a gândirii acestora de la concret la abstract, de la imagine la idee.

Chiar dacă cinematograful sau televizorul utilizează imaginea vizuală, iar radioul imaginea sonoră „pură”, prin aceasta nu se realizează deci eo ipso „un atac la rațiune”, ci doar un alt mod de a te adresa rațiunii.

Aceasta se impune ca regulă. Cât despre excepțiile amintite, ele se referă doar la elevii mai puțin dezvoltați intelectual.

Țelul oricărei cercetări concrete trebuie să fie formularea unor anume regularități și legități particulare privind fenomenul investigat, punându-se astfel la îndemâna practicienilor serii de date corelate și concluzii cu un caracter aplicativ pregnant.

Concluziile pot fi însă întemeiate numai dacă pornesc de la numeroase și variate cercetări empirice. Ori cercetările concrete de sociologia educațuiei sunt încă în țara noastră relativ puține.

Aceasta îngreunează desfășurarea unor investogații comparative ample, de la care pornind, să poată fi desprinse apoi regularități și concluzii „operaționale” de reală valoare pentru cadrele padagogice menite a instrui și educa tineretul în cunoștință de „cauză” –„adică în cunoștință de ansamblul împrejurărilor social-economice, familiale, în interacțiune cu care se desfășoară procesul instructiv-educativ din școală.

Este de neconceput desfășurarea optimală a procesului instrutiv-educativ din școală fără a se ține seama că atât elevul cât și profesorul sunt angrenați și condiționați de o seamă de alte procese sociale.

Mass-media este cea care interacționează atât cu școala și cu familia în procesul instructiv- educativ global în care se află cuprinși atât „educatorii” cât și cei „educați”.

CONCLUZII

Poate presa modela mentalitățile? Și dacă poate (ceea ce este într0o mare măsură, neîndoielnic, câtă vreme este investibilă ci încredere), în ce măsură aceste funcții medelatoare, formative, sunt ele creatoare de individuație și în ce măsură ele gregarizează percepțiile, judecățile și afectele destinatarilor virtuali? Orice modelare este direct dependentă atât de substanța modelului propus, cât și de o stilistică specifică, prin care transmiterea, recunoașterea și acceptarea sa sunt făcute posibile.

Poate presa, ieșind – pe cât se poate admite – din teritoriul propagandei, să fie în același timp marfă și modelator? Iată o condiție paradoxală, pe care, cu toate riscurile, aș numi-o aproape sacrificială. Fiindcă la rigoare, cum poți investi cu credință, spre a te lăsa modelat, un instrument sau un sistem pe care să-l cumperi liber, prin donare sau cu banii jos?

Dacă este adevărat – și neîndoielnic este – că puterea presei stă însăși credibilitatea ei, atunci, pare de la sine înțeles că singurul element constant ce poate întreține credibilitatea/puterea este responsabilitatea fiecărui jurnalist faț de adevărul rostit.

La urma urmei, putem oare pune un semn de reală egalitate între libertatea presei și libertatea de expresie a fiecărui profesionist în parte? Cum bine se știe, adesea în fenomene sociale suma elementelor mulțumii nu este egală cu însuși mulțimea. Cea ce le desparte este un factor calitativ și nu unul cantitativ. Ca să egalizăm libertatea individuală, a tuturor și a fiecăruia dintre profesioniști, cu libertatea presei, este nevoie de intervenția aceleiași constante individuale, responsabilitatea.

Unde am putea căuta, în noi înșine, depozitul secret al responsabilității, dacă nu tocmai în motivația lăuntrică, profund subiectivă, ce ne-a condus spre alegerea unei asemenea profesiunii? Ce căutăm, atunci când ne hotărâm să vorbim în numele și în beneficul celorlalți? Am ales acest drum ca să înțelegem și să nu reprezentăm ceea ce se întâmplă cu noi? Am vrut să știm și să nu purtăm greaua și stupida povară a ignoranței? Am vrut să obținem repede recunoașterea și chiar stima celorlați? Să avem succes, să ne simțim puternici? Și câte alte motive, mai lesne sau mai greu de mărturisit, s-ar putea imagina…

Poate că este o simplă părere personală, dar cred că în căutarea responsabilității, prima treaptă și cea mai grea de urcat, la nivel individual, este cea care înlătură trufia. Sigur, un ziarist ajunge, cu talent și efort, la o anumită glorie ce-i oferă pentru o vreme strania și amăgitoarea „certitudine” a puterii lui de convingere, ori chiar a unității sale sociale. Cu cât însă, mai util decât el e cel care a descoperit un nou vaccin pentru o maladie periculoasă, sau cel care a descoperit o nouă formulă de clcul, sau cel care a educat câteva generații de copii..? oamenii lipsiți poata de orice glorie și de orice spectaculozitate în profesiunea lor, atunci când îl privești dianafară, dar al căror destin este, luat în sine, o mare și inegalabilă aventură. Este util, și este ăndreptățit să vorbești pentru ei, în numele lor, și de ce nu, despre ei…. Iată o primă treaptă greu de urcat, în a ne defini, fără trufie, meseria.

Resposabilitățile noastre nu sunt nici atât de multe, nici mai copleșitoare decât ale altora, care la rândul lor se confruntă mai des sau mai rar, cu situații delematice, și cu obligația de a lua rpede și corect decizii ale căror consecințe sunt complexe. Responsabilitatea înseamnă, de fapt, un anume grad de trezire ce te ajută să analizezi coerent cauzele și consecințele fenomenelor, cu tine cuprins înlăuntrul lor.

Responsabilitatea înseamnă, și în jurnalism ca și oriunde altundeva, să începi și să sfârșești prin a sluji un interes ce e mai presus de al tău. Este și motivul pentru care, în cele din urmă, aș adauga responsabilităților noastre general recunoscute – cea față de libera informare, promptă și corectă a cetățenilor și cea față de libera expunere a ideilor-, o ultimă obligație, pe cât de greu de asigurat, pe atât de greu de dus la îndeplinire; datoria de a prospecta în universul înconjurător valorile coagulante și de a le pune mereu în lumină, în mod creator.

Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produc asupra vieții sociale, dar și a influențelor pe care indivizii și grupurile sociale le exercită asupra presei, specialiști din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viața socială, ce legături se țes între ea și diferite instituții, care este valoarea acestor interacțiuni și ce putere are presa în procesele de transformare a structurilor economice, sociale, politice sau culturale. În acest context, se poate observa că relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de ansamblu de influențe (efectele presei) sau de misini atribuite acestor sisteme (rolurile presei).

Elevii resimt și opinează că, constatarea lor, între valorile culturale duifuzate prin mijloacele moderne de comunicație și valorile cultural-ștințifice deprinse în școală, familie, din lecturi, există o concordanță de esență.

Constatarea apare pe deplin întemeiată dacă avem în vedere că în România activitatea de educare și instruire în general, a tinerei generații, se realizează de pe o platformă ideologică ștințifică și potrivit unui program unitar, ce exclude posibilitatea ivirii unor discuții anatogmoice între cultura adaptată difuzării prin mass-media și cultura propagată prin instituții de instrucție publică.

Prin cele de mai sus nu trebuie înțeles însă că funcția specifică a mass-media ar consta în difuzarea unor valori cultural-spirituale de cea mai înaltă semnificație instructiv-educativă.

Mass-media are și menirea de a oferi un conținut de „distracții” pentru umplerea timpului liber, precum și alte meniri. Numeroși consumatori de media spun că o utilizează doar în scopuri distractive.

Alții spun că pentru ei cinematograful, televiziunea, revistele ilustrate îndeplinesc și un rol de „evaziune”, înțelegând prin aceasta realizarea dorinței tinerești de a trăi în sălile de cinema, în fața micului ecran, fabulația unor filme de aventuri, filme polițiste, emisiuni științifico-fantastice, ți nu dorința evadării dintr-o realitate adesea considerată ca nesatisfăcătoare.

Puțini sunt cei care spun că mass-media din România nu difuzează emisiuni lubrice, filme cu scene de asasinate, furturi, torturi ori violuri.

O altă concluzie desprinsă se referă la faptul că tineretul manifestă o atitudine activă și selectivă în însușirea culturii difuzată prin mass-media.

Atitudinea lor selectivă se exprimă pe mai mult eplanuri:

a) prin alegerea, în funcție de un anumit sistem de valori (școlare, familiale, de microgrup secundar, personale) a filmelor de vizionat, a programelor televiziunii, emisiunilor radio;

b) prin echilibrarea în cadrul bugetului de timpliber a timpului afectat culturii asimilate pe căile „audio-vizuale”, cu timpul afectat spectacolelor și lecturilor;

c) prin conjugarea timpului liber afectat mass-media cu timpul afectat altor activități;

d) prin stabilirea unui echilibru (devenit în rare cazuri precar) între timpul afectat cursurilor școlare și orele de pregtire pentru cursuri, pe de o parte și sportul pe de altă parte.

În ce privește cultivarea unei atitudini active față de mass-media și loisir (exprimate în finalitatea pozitivă pregnantă, urmărită în raport cu acestea), un rol deosibit reiese a avea influența exercitată asupra elevului de școală, familie ca „micro-grupuri primare”, de cercurile de prieteni, cartier, ca „micro-grupuri-secundare”.

Putem afirma că influența mass-media asupra tineretului școlar se „filtrează” întrucâtva prin toate aceste tipuri de înrâurire.

Dintre micro-grupurile cu adâncă înrâurire în condiționarea atitudinii elevului față de mass-media se înscrie la un loc central celectivului școlar. El contribuie într-o manieră cuprinzătoare la făurirea acelei „mentalități și personalități de școlar” prin care apoi se „filtrează” o seamă de alte influențe extreme.

Ceea ce ne-a impus o ultimă concluzie legată de aparent paradoxala constatare a modului oarecum „școlăresc” în care elevii anchetați percep conținutul mass-media.

Se ridică firește pe marginea respectivei constatări, problema dacă nu cumva o anume eistență socială a tânărului elev, într-un sistem școlar dat, crează la nivelul elementelor conștiinței acestuia o pronunțată particularizare care împinsă la paroxism poate determina ca elevul să devină opac față de unele puncte de vedere și sisteme culturale exterioare cadrului școlar.

Unul din factorii importanți ce determină exprimarea opiniilor politice individuale îl reprezintă interesul față de viața politică. Lipsa de informații și de interes pentru viața politică a unei părți din electorat determină „tăcerea” membrilor acesteia și nicidecum teama de a fi izolat social.

Bibliografie

1. GHEORGHE, Dănișor –„Filosofia drepturilor omului”, Ed. Universul Juridic, Craiova, 2011;

2. ANTONIU,Georgiu – Codul Penal al R.S.R., comentat și adnotat, Partea Specială, vol. I, de T. Vasiliu, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1975;

3. ANTONIU, Georgiu – Codul Penal pe Înțelesul tuturor, Ed. Tempus, București, 1995;

4. BERTRAND, CLAUDE-JEAN – O introducere în presa scrisă și vorbită, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Ed. Polirom, Iași, 2001;

5. BONDREA, Aurelian – „Societatea opiniei publice și a mass-media, Ed. Fundației România de Mâine, București, 1997;

6. BORDIEU, Pierre – Despre televiziune, Ed. Meridiane, București, 1998

7. BUCHERU, Ion – Fenomenul televiziune, Ed. Fundația „România de Mâine”, București, 1997;

8. CALUSCHI, Cezar – Relații Publice Moderne, Ed. Nord-Est, Iași, 1999;

9. CHELCEA, Septimiu – Comunicarea nonverbală în spațiu public, Ed. Tritonic, București, 2004;

10. COMAN, Mihai – Introducerea în sistemul mass-media, Ed. Polirom, București, 1999

11. COMAN, Mihai – Manual de jurnalism, vol. I, Ed. Polirom, Iași, 1997;

12. CONSTANTINESCU, Miron – Cercetări sociologice contemporane, Ed. Științifică, București, 1996;

13. DANCIU, Maxim – Mass-media, comunicare și societatea, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2003;

14. DANCU, Vasile Sebastian – Comunicarea simbolică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998;

15. DAHLGREEN, Peter, SPARKS, Colin – Jurnalismul și cultura populară, Ed. Poliron, Iași, 2000;

16. DIACONESCU, Ghe., DUVAC, Constantin – Drept Penal, Partea Specială. Noul Cod Penal, vol. I și II, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006;

17. DINU, Mihai – Comunicarea. Repere fundamentale, ediția a II-a, Ed. Algos, București, 1994;

18. DRĂGAN, Ioan – Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, București, 1996;

19. DRĂGAN, Ioan – Comunicarea de masă și spațiul public în perioada de tranziție, Academia Română, Institutul de Sociologie, 1993;

20. DUMAZEIDER, J. – Vers une civilisation du loisir, Paris, 1992;

21. FICEAC, Bogdan – Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, București, 2001;

22. FILIP, Ralu – Presa și justiția în România după 1989, Sfera politicii, nr. 32, 1995;

23. FISKE, John –Introducere în științele comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2003;

24. FISKE, John , HARTLEY, John – Semnele televiziunii, Ed. Institutul European, 2002;

25. GHIU, Bogdan – Ochiul de sticlă. Texte privind televiziunea, Ed. All, București, 1997;

26. GROSS, Peter – Colosul cu picioarele de lut, traducere de I. Joanescu, Ed. Polirom, Iași, 1999;

27. GROSU POPESCU, Eugenia – Jurnalism radio . Specificul radiofonic, Ed. Teora, București, 1998;

28. GUSTI, D. – Ideile fundamentale ale dreptului de presă. Opere, vol. II, Ed. Ov. Bădina și Oct. Neamțu, Ed. Academiei, 1969;

29. HAINEȘ, Rosemarie – „Comunicarea televizuală”, Ed. Eficient, București, 2000;

30. HENTEA, Călin –„Arme care nu ucid”, Ed. Nemira, București, 2004;

31. HUREZEANU, Emil – Între câine și lup, Radiografii ale tranziției, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1996;

32. JOANESCU, Irene – Radioul modern, Tratarea informației și principalele genuri informative, Ed. All, București, 1999;

33. KAPLAN, Max – Leisure in America, 1960;

34. KUCZIK, Michael, ZIPFEL, Astrid – Introducere în știința publicisticii și comunicării,

Ed. Presa Universitară, Cluj, 1998;

35. LULL, James –„Manipularea prin informație, Ed. Antet, Oradea, 1999

36. MANOLESCU, Nicolae – Mentalitate monopolistă și politică a zvonului, Dilema, V., nr.

238, 1997;

37. MARINESCU, Valentina – Introducere în teoria comunicării, Ed. Tritonic, București,

2003;

38. MARSHALL, Mc –Mass media sau mediul invizibil, Ed. Nemira&Co , București, 1997;

39. MIEGE, Bernard – Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2000;

40. MITROFAN, Gh. – „Televiziunea- de la videocameră la monitor”, Ed. Teora, București, 1996;

41. MUCCHIELLI, Alex – Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iași, 2002;

42. MUNGIU-PIPPIDI,Alina –„Politica după comunism”, Ed. Humanitas, București, 2002;

43. NECULAU, Adrian – Psihologie socială, Ed. Polirom, Iași, 1996;

44. NICOLESCU, Răzvan –„Mirajul televiziunii, Ed. Media Business, București, 2003;

45. PAPADOPOL, V., PAVEL, Doru – Formele unității infracționale în dreptul penal

român. Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1992;

46. PERETTI, Andre de< LEGRAND, Jean-Andre; BONIFACE, Jean – Tehnici de

comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2001;

47. PETCU, Marian – Tipografia presei românești, Ed. Institutul European, Iași, 2000;

48. POPESCU, Cristian Florin – Manual de jurnalism, Ed. Tritonic, București, 2004;

49. PRUTIANU, Ștefan – Antrenamentul abilităților de comunicare, Iași,2005;

50. RANDALL, David – Jurnalismul universal, Ed. Polirom, Iași, 1998;

51. RAD, Ilie –Stilistică și mass-media. Aspecte ale experienței jurnalistice, Ed. Excelsior,

Cluj-Napoca, 1999;

52. RITT, Adriana – Comunicare și Relații publice, Tipografia UVT, 1999, Timișoara;

53. ROMALO, Valeria GUȚU – Publicistica românească – ieri și azi, România Liberă, nr.

36, 2001.

54. ROS, J – Marketingul cu costuri minime, Ed. Teora, București, 1997;

55. ROȘCA, LUMINIȚA – Producția textului jurnalistic, Ed. Polirom, Iași, 2004;

56. STÂNCII V., STOICA, Marcela – Relații publice. Succes și Credibilitate, 1997, Ed.

Concept Publishing, București;

57. STOICIU, Andrei – Comunicare politică. Cum se vând idei și oameni, Ed. Humanitas-Libra, București, 2000;

58. ȘERBAN, Vasile – Exprimarea corectă în jurnalistică, Ed. Augusta, Timișoara, 1996;

59. TURIANU, Corneliu – Insulta și calomnia, Ed. Beck, București, 2000;

60. UDROIU, Neagu – Angrosiști pe piața informației. Ed. Niculescu, București, 1999;

Bibliografie

1. GHEORGHE, Dănișor –„Filosofia drepturilor omului”, Ed. Universul Juridic, Craiova, 2011;

2. ANTONIU,Georgiu – Codul Penal al R.S.R., comentat și adnotat, Partea Specială, vol. I, de T. Vasiliu, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1975;

3. ANTONIU, Georgiu – Codul Penal pe Înțelesul tuturor, Ed. Tempus, București, 1995;

4. BERTRAND, CLAUDE-JEAN – O introducere în presa scrisă și vorbită, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Ed. Polirom, Iași, 2001;

5. BONDREA, Aurelian – „Societatea opiniei publice și a mass-media, Ed. Fundației România de Mâine, București, 1997;

6. BORDIEU, Pierre – Despre televiziune, Ed. Meridiane, București, 1998

7. BUCHERU, Ion – Fenomenul televiziune, Ed. Fundația „România de Mâine”, București, 1997;

8. CALUSCHI, Cezar – Relații Publice Moderne, Ed. Nord-Est, Iași, 1999;

9. CHELCEA, Septimiu – Comunicarea nonverbală în spațiu public, Ed. Tritonic, București, 2004;

10. COMAN, Mihai – Introducerea în sistemul mass-media, Ed. Polirom, București, 1999

11. COMAN, Mihai – Manual de jurnalism, vol. I, Ed. Polirom, Iași, 1997;

12. CONSTANTINESCU, Miron – Cercetări sociologice contemporane, Ed. Științifică, București, 1996;

13. DANCIU, Maxim – Mass-media, comunicare și societatea, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2003;

14. DANCU, Vasile Sebastian – Comunicarea simbolică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998;

15. DAHLGREEN, Peter, SPARKS, Colin – Jurnalismul și cultura populară, Ed. Poliron, Iași, 2000;

16. DIACONESCU, Ghe., DUVAC, Constantin – Drept Penal, Partea Specială. Noul Cod Penal, vol. I și II, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006;

17. DINU, Mihai – Comunicarea. Repere fundamentale, ediția a II-a, Ed. Algos, București, 1994;

18. DRĂGAN, Ioan – Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, București, 1996;

19. DRĂGAN, Ioan – Comunicarea de masă și spațiul public în perioada de tranziție, Academia Română, Institutul de Sociologie, 1993;

20. DUMAZEIDER, J. – Vers une civilisation du loisir, Paris, 1992;

21. FICEAC, Bogdan – Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, București, 2001;

22. FILIP, Ralu – Presa și justiția în România după 1989, Sfera politicii, nr. 32, 1995;

23. FISKE, John –Introducere în științele comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2003;

24. FISKE, John , HARTLEY, John – Semnele televiziunii, Ed. Institutul European, 2002;

25. GHIU, Bogdan – Ochiul de sticlă. Texte privind televiziunea, Ed. All, București, 1997;

26. GROSS, Peter – Colosul cu picioarele de lut, traducere de I. Joanescu, Ed. Polirom, Iași, 1999;

27. GROSU POPESCU, Eugenia – Jurnalism radio . Specificul radiofonic, Ed. Teora, București, 1998;

28. GUSTI, D. – Ideile fundamentale ale dreptului de presă. Opere, vol. II, Ed. Ov. Bădina și Oct. Neamțu, Ed. Academiei, 1969;

29. HAINEȘ, Rosemarie – „Comunicarea televizuală”, Ed. Eficient, București, 2000;

30. HENTEA, Călin –„Arme care nu ucid”, Ed. Nemira, București, 2004;

31. HUREZEANU, Emil – Între câine și lup, Radiografii ale tranziției, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1996;

32. JOANESCU, Irene – Radioul modern, Tratarea informației și principalele genuri informative, Ed. All, București, 1999;

33. KAPLAN, Max – Leisure in America, 1960;

34. KUCZIK, Michael, ZIPFEL, Astrid – Introducere în știința publicisticii și comunicării,

Ed. Presa Universitară, Cluj, 1998;

35. LULL, James –„Manipularea prin informație, Ed. Antet, Oradea, 1999

36. MANOLESCU, Nicolae – Mentalitate monopolistă și politică a zvonului, Dilema, V., nr.

238, 1997;

37. MARINESCU, Valentina – Introducere în teoria comunicării, Ed. Tritonic, București,

2003;

38. MARSHALL, Mc –Mass media sau mediul invizibil, Ed. Nemira&Co , București, 1997;

39. MIEGE, Bernard – Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2000;

40. MITROFAN, Gh. – „Televiziunea- de la videocameră la monitor”, Ed. Teora, București, 1996;

41. MUCCHIELLI, Alex – Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iași, 2002;

42. MUNGIU-PIPPIDI,Alina –„Politica după comunism”, Ed. Humanitas, București, 2002;

43. NECULAU, Adrian – Psihologie socială, Ed. Polirom, Iași, 1996;

44. NICOLESCU, Răzvan –„Mirajul televiziunii, Ed. Media Business, București, 2003;

45. PAPADOPOL, V., PAVEL, Doru – Formele unității infracționale în dreptul penal

român. Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1992;

46. PERETTI, Andre de< LEGRAND, Jean-Andre; BONIFACE, Jean – Tehnici de

comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2001;

47. PETCU, Marian – Tipografia presei românești, Ed. Institutul European, Iași, 2000;

48. POPESCU, Cristian Florin – Manual de jurnalism, Ed. Tritonic, București, 2004;

49. PRUTIANU, Ștefan – Antrenamentul abilităților de comunicare, Iași,2005;

50. RANDALL, David – Jurnalismul universal, Ed. Polirom, Iași, 1998;

51. RAD, Ilie –Stilistică și mass-media. Aspecte ale experienței jurnalistice, Ed. Excelsior,

Cluj-Napoca, 1999;

52. RITT, Adriana – Comunicare și Relații publice, Tipografia UVT, 1999, Timișoara;

53. ROMALO, Valeria GUȚU – Publicistica românească – ieri și azi, România Liberă, nr.

36, 2001.

54. ROS, J – Marketingul cu costuri minime, Ed. Teora, București, 1997;

55. ROȘCA, LUMINIȚA – Producția textului jurnalistic, Ed. Polirom, Iași, 2004;

56. STÂNCII V., STOICA, Marcela – Relații publice. Succes și Credibilitate, 1997, Ed.

Concept Publishing, București;

57. STOICIU, Andrei – Comunicare politică. Cum se vând idei și oameni, Ed. Humanitas-Libra, București, 2000;

58. ȘERBAN, Vasile – Exprimarea corectă în jurnalistică, Ed. Augusta, Timișoara, 1996;

59. TURIANU, Corneliu – Insulta și calomnia, Ed. Beck, București, 2000;

60. UDROIU, Neagu – Angrosiști pe piața informației. Ed. Niculescu, București, 1999;