Masacrul de la Sharpeville

În după-amiaza zilei de 21 martie 1960, în orașul Sharpeville din regiunea Transvaal, a avut loc una dintre cele mai sonore mișcări anti-apartheid. Atunci, un grup de polițiști sud-africani au împușcat mulțimea de oameni care protesta și acuza practicile guvernului ce promovau politica de segregare rasială. În timpul conflictului, 69 de protestatari au fost împușcați iar aproximativ 200 de persoane au fost rănite. Timp de trei săptămani s-au înregistrat zilnic numeroase confruntări iar numărul morților era într-o continuă creștere.

În conflictul din Sharpeville s-a format o rezistență armată care a fost sprijinită și de numeroși membrii ai Congresului Pan-African (PAC) și Congresul Național African (ANC), care au venit în ajutor. După masacru, prim-ministrul H.F. Verwoerd a declarat stare de urgență și aproximativ 18.000 de demonstranți au fost arestați, iar ANC și PAC au fost interzise.

Protestul din Sharpeville a marcat un punct de cotitură în lupta împotriva apartheidului. Ca urmare, numeroși lideri anti-apartheid au fost închiși iar cei rămași în libertate au început să pună la cale noi mijloace de protest deoarece nonviolența și pasivitatea nu duceau la vreun rezultat în fața unui guvern tot mai brutal. În timp ce populația neagră era tot mai hotărâtă să nu mai accepte segregarea și discriminarea rasială, locuitorii albi salutau păstrarea politicii de apartheid din țara lor.

Masacrul a atras critici din partea Comunităților Internaționale, care condamnau direcția apartheidului și a politicilor promovate de către Guvernul sud-african. Organizația Națiunilor Unite a considerat că este necesară chiar impunerea sancțiunilor economice. Cu toate acestea, planul nu a fost primit cu entuziasm de către Statele Unite ala Americii și Marea Britanie deoarece aceste țări aveau investiții importante în zonele industriale din Africa de Sud.

Începând cu 1960, separarea raselor a caracterizat Africa de Sud, având la bază un număr un număr mare de legi emise de către Parlament prin care se susținea practica arbitrară a apartheidului. Numeroase grupări radicale și liberale s-au opus divizării albilor și negrilor, iar cei mai mulți negri au pus bazele unor organizații ce condamnau inegalitățile sistemului. Printre aceste mișcări protestatare se numără: Congresul Național African (ANC), Congresul Indian Sud-African, care reclamau schimbarea abordării legislative prin practici non-violente, Congresului Pan-African (PAC) -care a adoptat o atitudine mai agresivă.

Începând cu 21 martie 1960, nemulțumirile perpetue față de politica agresivă a apartheidului i-a determinat pe reprezentanții Congresului Pan-African (PAC) să inițieze demonstrații tot mai dese, cărora li s-au alăturat peste 20.000 de participanți din Transvaal. Inițial, revolta a reprezentat rezultatul frustrării pe care membrii Congresului Pan-African (PAC) au resimțit-o în ceea ce privea pretinsa insuficiență a Congresului Național African de a-și stabili propriul program politic. PAC a insistat că africanii negri începeau angajarea intr-o acțiune pozitivă pentru a crea o nouă societate. În acest scop, Congresul Pan-African a încercat să le implementeze negrilor ideea că ar putea să se elibereze pe cont propriu, fără a mai depinde de ajutorul juridic din partea albilor aliați. De-a lungul campaniei, membrii Congresului au crezut că îi pot ajuta pe negri să își depășească sentimentele de inferioritate rasială. Astfel, CPA a încercat să susțină abordarea unei noi strategii, campania pozitivă de atac, destinată să condamne legile ce le impuneau negrilor obligația de a purta permisele de trecere prin care aceștia erau identificați. Începând cu vârsta de 16 ani, toți negri africani trebuia să prezinte de permisele de trecere sau așa numita carte de referință, ori de câte ori un organ de poliție sau oficiali ai statului cereau sa îi verifice identitatea și statutul. Congresul Pan-African a recurs la campania de acțiune pozitivă pentru a încerca să îi convingă pe cetățenii considerați inferiori să facă presiuni asupra Guvernului pentru a debarasa legile care limitau libera deplasare.

O serie de evenimente internaționale, precum obținerea independenței Ghaneei și a Guineei, războiul de gherilă din Kenya, a convins CPA că este momentul propice pentrua pune la cala mai multe mișcări radicale. O vizită a Prim-Ministrului britanic Harold Macmillan i-a întărit convingerile, acesta afirmând că trebuie trezită conștiința națională a tuturor popoarelor care au trăit timp de secole în dependență față de o altă putere. În consecință, Prim-Ministrul sud-african Hendrik F. Verwoerd a continuat susținerea și întărirea regimului apartheid.

Robert Mangaliso Sobukwe și alți lideri PAC au mers de-a lungul Africii de Sud, sugerând că organizația este pe cale de a iniția o campanie ce va acționa împotriva apartheidului. Au fost împarție mii de pliante prin care oamenii erau încurajați să se alăture campaniei în semn de protest, iar negri erau rugați să mențină un comportament fără violență.

În următoarele trei săptămâni au avut loc o serie de greve și demonstrații masive la care au participat numeroși negri revoltați, toate protestele condamnând masacrul Sharpeville. În total mii de bărbați și femei au fost arestați, în timp ce Lunea Neagră-așa cuma fost numită apoi ziua revoltei- și celelalte zile care au precedat, au culminat cu acțiuni ale poliției care au condus la zeci de morți și sute de răniți.

Evenimentele din Sharpeville au dus la restricții guvernamentale privind întrunirile și au interzis activitatea organizațiilor precum: Congresul Pan-African (PAC) și Congresul Național African (ANC). Aceste decizii ale Guvernului nu au făcut decât să întărească grevele care continuau să condamne violența poliției și a politicii apartheidului. Guvernul a declarat stare de urgență și a publicat o lege de urgență prin care permitea oficialilor locali să interzică adunări politice și să aresteze și să rețină persoanele considerate o amenințare pentru siguranța publică. De-a lungul următoarelor luni, conducerea din Africa de Sud bazându-se pe dispozițiile de urgență, a arestat peste 120.000 de persoane considerate inferioare din punct de vedere rasial, inclusiv mai mulți lideri negri, cum ar fi: presedintele ANC, Albert Luthuli și alte figuri importante din ANC, PAC, și Congresul Național Indian.

Masacrul Shaperville și accentuarea măsurilor represive au condus la condamnarea politicii guvernului la nivel internațional. Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a cerut Africii de Sud să renunțe la politica aparheidului și la aplicarea relelor tratamente împotriva negrilor. Așa cum afirma istoricul Frank Welsh: „ Sharpeville a început să pună bazele unei Africi de Sud de neatins la nivel internațional”. În scurt timp, Africa de Sud a adăugat regimului de segregare rasială o legislație a securității prin care această țară începea să se transforme cu ușurință într-un stat polițienesc, în timp ce „violența întâlnea violența ca într-o spirală”.