Mărturisirea Fedrei

Mărturisirea Fedrei

Fedra este una dintre creațiile cele mai convingătoare ale lui Racine, probabil pentru că evocă dublul sentiment de milă și groază. Fedra comite crima ei cu luciditatea deplină a majorității caracterelor clasice. Dacă circumstanțele sfaturilor confidentei ei facilita ocazional păcatele ei, acestea nu o disculpă. Complotul final împotriva lui Hippolytus este planificat în deplină cunoștință și constituie actul unei crime cu premeditare.

Cu toate acestea, Fedra nu inspira genul de aversiune pe care fapta ei l-ar sugera. Ea este în mod fundamental o persoană virtuoasă. Există sesizari ale forțelor copleșitoare – soarta, zeii, o ereditate pângărită, absența harului – și toate par să o facă mai mult o victimă decât un persoană păcătoasă. În plus, ipostaza ei fermă, fără compromisuri, purifică în ochii publicului. Astfel, Racine creează o Fedra nici rea în întregime, nici bună în întregime, ci o menține în limite umane.

Fedra este o tragedie în cinci acte, al cărei subiect principal este mărturisirea sau tăcerea Fedrei ( soția regelui Atenei, Tezeu ) în legătură cu iubirea ce i-o poartă fiului acestuia și, totodata, fiul ei vitreg, Hypolit. Vinovăția Fedrei nu reiese din vina ei de a purta iubire fiului vitreg, ci din alegerea de a păstra secretul , “tăcerea ei”. Aceasta este conștientă că o dată cu

dezvăluirea acestui secret, plină de culpă, ea își dorește moartea: “Ea moartea și-o dorește în deznădejdea ei” ( Jean Racine, “Fedra”, act I ).

Pe parcursul operei, personajul feminin are trei puncte în care ajunge să deslușească acest secret, iar la unul dintre puncte, ea este chiar încurajată. Enona- doica și însoțitoarea Fedrei, este singura care o încurajează să-i mărturisească dragostea lui Hypolit, mai ales în momentul când îi aduce vestea că acesta a murit.

“Fedra: Enona, mi-e rușine de-ascunsa mea dorință ; Tu-mi bănuiești păcatul și vinovatul gînd. Mi-ai înțeles durerea și-acum mă vezi plîngînd. Enona : A, nu ! Mai vinovată e, doamna mea, tăcerea Ce-n taină-ți adîncește, mereu mai mult, durerea” (Jean Racine, “Fedra”, act I ).

Cea de-a doua sa confesiune este în fața fiului ei, Hypolit. Acesta îi respinge iubirea, spunându-i că va fi pedepsită de zei. Fedra îi mărturisește iubirea ei în momentul când Enona vine cu vestea că Tezeu a murit , înecat în valurile mării, iar pentru a avea prilej de a-i spune ce simte pentru Hypolit, Enona o sfătuiește să-și unifice puterile cu el pentru tron. “Uniți-vă în luptă! Loviți în Aricia.”( act I ).

Hypolit refuză, si-i lasă tronul Arciei, fata pe care el o iubea și fata împotriva căreia era tatal lui. Într-un moment în care el nu voia să jignească, îi cedează tronul folosind cuvintele “Voi l-ați omorât”, iar fata, iubindu-l și ea, se simte ofensată răspunzându-i că nu vrea să-i poarte pică, nu el.

Cea de-a treia și ultima mărturisire a reginei este chiar în fața soțului ei, Tezeu, după ce aceasta află de la Enona că trăiește: “Tezeu, s-a-ntors acasă. Tezeu e jos în port.în jurul lui poporul își strigă bucuria.” (act III ) .

Fedra se simte mai vinovată, dar nu atât de vinovată , pe cât de rușinată. Acum că-i mărturisise și fiului, știa că acesta o să vină cu tatăl lui la ea, nu știa cum să dea ochii cu amândoi. Înainte ca aceasta să spună adevarul, Tezeu, sub influența cuvintelor Enonei ( aceasta voia să o ajute pe Fedra ) , îl crede pe Hypolit vinovat și din această cauză cere zeului Neptun să-l pedepsească aspru.

Deși furios pe el, Tezeu nu i-a dorit niciodată moartea lui Hypolit: “Nu, propriul meu sânge să-l vărs nu m-am grăbit” aceste cuvinte arată strânsa legătura dintre tată și fiu. Dar, o data spus adevarul în fața regelui Atenei : “Tezeu, vin să pun capăt tăcerii blestemate. Pe fiul tău să-l apăr de-o mare nedreptate, el n-avea nici o vină “ , ea este pregatită să moară … de altfel a spus ca și-ar dori ca moartea ei să fie lentă, și și-a strecurat în sânge otravă pe care Medeea o prepara în Atena:

“În moarte-am vrut pe-o cale mai lungă să cobor. Mi-am strecurat în sînge, încet, otrava-aceea pe care în Atena o pregătea Medeea. în inimă veninul îl simt acum. Fiorul rece-al morții tot trupul mi-a pătruns.” (act V ).

“Fedra este însăși tăcerea sa: ruperea acestei tăceri înseamnă moartea, dar, de asemenea, moartea nu poate fi altceva decât faptul de a fi vorbit” finalul tragediei este reprezentativ pentru aceste cuvinte. Fedra se teme să spună adevarul în fața lui Tezeu și, de aceea, singura cale “mai bună” dupa aflarea lui este moartea. Barthes , de altfel, susține că atât pentru Hypolit , cât și pentru Fedra , a iubi înseamna a fi vinovat în fața aceluiași Tezeu.

De ce pentru Hypolit? Pentru că lui îi interzice să o iubească pe Aricia, “mlădița osândită a unui neam pizmaș”. Tezeu o blestemase pe fata din neamul lui Palas să nu se căsătorească niciodată, și nici copii să nu poată avea. De fapt, ne putem gândi că personajul, Hypolit este vinovat în fața aceluiași Tezeu, nu doar din pricina faptului că-i este tată, este mai mult de atât, puterea și autoritatea pe care Tezeu le deține în fața familiei și a întregului popor, puterea unui rege al Atenei. Faptul că îi este tată lui Hypolit, nu-i garantează acestuia o poziție mai apropiată de rege, o poziție familiară, nici lui și nici celorlalte personaje. Și, deși pe parcursul tregediei Tezeu este mai mult absent, el este prezent în conștiința personajelor: Fedra se simte vinovată că trădează iubirea regelui cu iubirea pentru fiul acestuia, iar Hypolit se simte vinovat față de rege, nu doar că Fedra îl iubește, ci și că la randul lui o iubește pe Aricia, fată dintr-un neam rival regelui.

Hypolite este , în mod evident, un personaj exemplar , deoarece el refuză cu desăvârșire dragostea soției tatalui lui, este pus sub presiune din partea ei, Hypolite este ca o victimă care nu

știe cum să reacționeze în fața unei așa situații , singura cale de scăpare pe care o alege, este ca nu el să fie cel care-i spune adevărul lui Tezeu, și să plece din casa tatălui, să nu traiască în casă cu aceeași ființă care-i este soție tatălui, dar iubește fiul acestuia. Dacă ne raportăm la fericirea altora ,Fedra este vinovată , deoarece Hypolit plecând de acasă , acesta moare pe drum.

Condamnarea leu Tezeu a fiului său este doar veriga finală din acest lanț, care începe cu nihilismul Phaedrei, o reducere reflexivă de soartă, fie anihilarea ei fie a lumii despre ea. Sinuciderea ei esteun act de ispășire și acțiune morală, o ultimă încercare de a restabili la ordinea corespunzătoare.

Fedra este un personaj tragic, tragedia ei este aceea de a-și ține iubirea ascunsă, este mai mult o tragedie interioară, sentimentul de “culpabilitate” pe care regina îl poartă față de ea, dar și față de Tezeu și popor.

“ Fedra poate fi considerată ca o ilustrare a condiției cumplite a omului fără Dumneze, căreia i s-a refuzat grația divină. Fedra rămâne tragedia femeii care nu rezistă dragostei vinovate”, ceea ce îi atrage și finalul existenței sale. (http://www.preferatele.com/docs/romana/noi/fedxa–tragedie-a-dr151872414.php).

Bibliografie:

Jean, Racine, Teatru, Fedra , Editura. de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1959;

Roland, Barthes, Despre Racine , Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969;

http://www.preferatele.com/docs/romana/noi/fedxa–tragedie-a-dr151872414.php

Similar Posts

  • Perspectiva Ezoterica a Operei Lui Ion Creanga

    Cuprins Introducere Creangă ca exponent al mediului rural Perspectiva ezoterică a operei lui Creangă Ion Creangă privit dintr-o perspectivă psihanalitică Concluzii Bibliografie Introducere Lucrarea de față, intitulată „Receptarea operei lui Ion Creangă după 1980” reprezintă o însumare a părerilor critice aduse operei lui Creangă după moartea acestuia. Studiul acestei teme s-a dezvoltat din dorința de…

  • Proza Lui Ion Creanga. Strategii de Stimulare a Receptarii Textului Epic In Gimnaziu

    CUPRINS ARGUMENT………………………………………………………………………………………………….p. 5 O ABORDARE SINTETICĂ A VIEȚII ȘI OPEREI LUI ION CREANGĂ I.1. Preliminarii ……………………………………………………………………………………..p. 7 I.2. O incursiune în biografie …………………………………………………………………..p.11 I.3. Repere ale scrisului crengian ……………………………………………………………..p.18 I.3.1. Stilul artistic ………………………………………………………………………………p.18 I.3.2. Arta narativă………………………………………………………………………………p. 23 I.4. Proza lui Ion Creangă …………………………………………………………………………p. 27 I.4.1. Amintiri din copilărie – operă autobiografică?………………………………..p.27 I.4.2. Povestirile ………………………………………………………………………………….p.37 I.4.3….

  • Garabet Ibraileanu Critic, Teoretician, Romancier

    Argument Prezenta lucrare de dizertație intitulată Garabet Ibrăileanu – Critic, teoretician, romancier își propune să ilustreze complexitatea intelectuală a lui Garabet Ibrăileanu ca și critic literar, teoretician al poporanismului, precum ca și autor al romanului de analiză introspectivă a romanului Adela. În primul capitol vom sublinia unele aspecte ale literaturii române interbelice ca și context…

  • Zita Comicul la Caragiale

    CAPITOLUL I Abordări teoretice a? Genul dramatic reprezinta o categorie fundamentala a literaturii și reunește operele literare în care autorul își exprimă ideile, sentimentele și concepțiile prin intermediul personajelor care participă la acțiunea subiectului literar, scriitorul fiind prezent numai în indicațiile scenice și de regie, cuprinse, de regulă, în didascalii. Termenul de dramaturgie definește totalitatea…

  • Analiza Literara a Operei O Scrisoare Pierduta

    Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, fiind cunoscut ca cel mai însemnat dramaturg român. El este autorul comediilor „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D’ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu Reacțiunea”. Prin capodopera „O scrisoare pierdută”, Caragiale a dorit să satirizeze moravurile societății din vremea sa, dar mai…