Marturia Mincinoasa Si Denuntarea Calomnioasa
I. Introducere. Noțiunea de martor și de mărturie
Martorul este acea persoană care a fost de față și a perceput cu propriile simțuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite cunoștinte legate de evenimentul în cauză. Mărturia este considerată reamintirea unei observații, a unei întâmplări sau situații care are legatură cu fondul cauzei. Veridicitatea mărturiei este condiționată de modul în care s-a petrecut percepția și memorarea inițială, de condițiile și modul transmiterii informațiilor de la sursa primară la cea derivată, într-un cuvânt de fidelitatea reflectării și acuratețea reproducerii datelor ce compun mărturia. Aprecierea mărturiei se face o dată cu strângerea probelor ce întăresc veracitatea acesteia.
Limbajul nostru ne poate servi drept mărturie în multe cazuri pentru că acesta este o strângere de informații, întâmplări, fapte și multe alte lucruri ce constituie uneori probă în apărarea noastră. Sursa și convingerea mărturiei noastre ține de logica și rațiunea umană dar poate avea influențe și de natură sentimentală. O mărturie asigură o perspectivă corectă, motivația și fundația solidă pe care să ne clădim o viață cu un scop și să ne desăvârșim, ne motivează să alegem ceea ce este drept și să distingem adevărul de minciună. Totusi există o tendință a oamenilor de a manevra informațiile în așa fel încât mărturia lor să capete o întorsătură favorabilă lor. Acest lucru poate fi pozitiv sau negativ asupra lor. Dacă mărturia noastră este spusă cu scopul de a ne apăra, de a aduce argumente pentru a susține un adevăr sau pentru a elucida un mister este un lucru pozitiv dar dacă mărturia noastră este spusă cu scopul de a tăinui un adevăr sau o fapta atunci mințim și este considerat un lucru negativ mai precis este o mărturie mincinoasă.
Ființa umană având rațiune își poate asuma consecințele faptelor sale tocmai acest lucru ne demonstrează că putem crede un lucru doar prin verdicitatea mărturiei și a dovezilor ce o susțin, deorece natura umană este cea care ne face să fim susceptibili și îndoielnici în privința mărturiei. În următoarele pagini voi dezvolta noțiunea de mărturie juridică deorece este o parte din componența mărturiei.
I.1. Mărturia juridică
Sub aspect psihologic, mărturia constă în observarea și memorarea involuntară a unui act și apoi reproducerea acestuia, scriptic sau oral în fața magistratului(anchetatorului). Martorii care se prezintă în fața organelor judiciare sunt persoane cu calități și defecte, cu posibilități mai mari ori mai reduse de a percepe, memora și reproduce faptele sau împrejurările evenimentelor în cauză, ele fiind chemate pentru a da declarații cu niveluri de cunoștiinte diferite despre cele petrecute. În funcție de aceste particularități psihiofizilogice, lumea obiectivă apare într-un anume fel în spațiul psihologic al individului, între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă exista un unghi de deviere. Particularitățile psihofiziologice generale și speciale ale individului își lasă amprenta asupra dinamicii mărturiei. Ca urmare, în orice declarație apare inevitabil un coeficient de alterare inițială sau ulterioară (fie că martorul adaugă ceva realității, fie omite sau subestimează unele evenimente sau persoane, fie transformă informațiile percepute). Tendința de a considera orice persoană care face declarații neveridice ori incomplete, prezumtiv subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă nu-și găsește întotdeauna suport teoretic sau practic.
Organul judiciar trebuie să ajute martorii să declare tot ceea ce cunosc și prezintă importanță pentru cauză, să selecteze din multitudinea de informații numai pe acelea care realmente pot contribui la aflarea adevărului. Mărturia pe deplin fidelă constituie excepția, nu regula. În mărturie nu este numai important să reții ci să iți dai seama exact de ceea ce nu ai reținut.Valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci adesea o infirmă minoritate poate avea dreptate față de majoritate. În practica judiciară interogatoriul trebuie redus la strictul necesar, punându-se accent pe depoziția spontană, care este mai fidelă, mai săracă în erori. Analizând conținutul mărturiei am văzut că elementele asupra cărora martorii fac depoziții mai exacte sunt : persoanele, animalele, obiectele, acțiunile și calitățile ; cele mai bogate în greșeli sunt declarațiile privitoare la erori, numere și semnalmente.
Timpul scurs între perceperea unei situații, eveniment și depoziție, influențează în mod evident mărturia, în sens defavorabil, se resimte mai mult asupra depoziției pe bază de interogatoriu decât asupra depoziției sub forma relatării spontane.
Diferențele între sexe, în ceea ce privește mărturia, sunt nesemnificative ; totuși anchetatorul trebuie să aibă în vedere că întinderea mărturiei este mai mare la femei decât la bărbați, însă este mai puțin fidelă (acestea sunt mai înclinate decât bărbații spre diversiuni, imprecizii, inexactități, vorbărie, disimulare și minciună).
Raportată mărturia la gradul de cultură, se observă diferență în favoarea celor cu un grad de cultură mai ridicat. Diferența este neînsemnată mai ales în dispozițiile libere.
Obligația legală a unui martor de a depune mărturie într-un proces penal este corectă și echitabilă doar în situația în care persoana respectivă nu trebuie să se teamă de amenințări la adresa vieții sale atunci când își îndeplinește acestă obligație. Dar, mai ales ca o consecință a dezvoltării criminalității organizate și a acțiunilor de combatere a acesteia în cele mai multe din țările membre ale Uniunii Europene, intimidările și violențele împotriva martorilor par să fie din ce în ce mai frecvente. Sistemele juridice trebuie să găsescă o cale de a rezolva problema intimidării martorilor, dacă este vorba de a reuși aplicarea justiției.
Ca persoane fizice, martorii pot fi împărțiți în două categorii : martori de bună credință și martori de rea credință. Un martor de bună credință este condus de conștiință și de buna condiută ; conștiința și conduita sunt manifestări ale sistemului central, în seama căruia cade adaptarea ființei la societate mai ales, cu scop de conservare și dezvoltare. Conștiința nu este numai un proces bio-psihic, ci și unul social și cultural. Buna credință a martorilor asigură obținerea unor declarații sincere, ceea ce nu înseamnă totdeauna că sunt și verdice. Sinceritatea declaraților martorilor depinde de personalitatea acestora, de convingerile intime că tot ceea ce afirmă este adevărul. Verdicitatea declarațiilor martorilor înseamnă corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate, în procesul ascultării martorilor, trebuie să se urmărească nu numai obținerea unor declarații sincere ci veridice.
Pe lângă martorii de bună credință în practica judiciară se întâlnesc adeseori și martori de rea credință, adică martori care în mod conștient și voit fac o mărturie falsă. Aceștia sunt hotărâți să depună mărturii false, fie din interese materiale- fiind mituiți de infrctor, fie din interese spirituale- fiind prieteni cu infractorul sau dușmani ai victimei.
Se consideră a exista cinci tipuri psihologice de martori :
1. Tipul descriptiv, care descrie lucrurile pe care le-a văzut, ținand seama de caracterele lor cele mai aparente și fără să caute să prindă semnificații;
2. Tipul observator, care–și fixează atenția îndeosebi asupra subiectului scenei;
3. Tipul emoțional, care descrie emoția ce se degajă din subiect;
4. Tipul erudit, care în loc sa descrie obiectul însuși, spune tot ce-i vine în minte în legătură cu subiectul respectiv;
5. Tipul imaginativ și poetic, idealist, care prezintă în mod eronat realitatea, înlocuind-o cu elemente poetice.
Aprecierea unei mărturii se bazeză pe două principii fundamentale: cel al sincerității martorului și cel al fidelității percepției și acurateței reproducerii datelor cu privire la făptuitor și împrejurările faptei. Pentru a face o buna aprecire a mărturiei și a putea proba veridicitatea ei sunt folosite diferite mjloace tehnico-știintifice de detectare a tensiunii emoționale, folosite în diferite state, cele mai apreciate ca răspunzând nevoilor anchetei sunt considerate urmatoarele: poligraful, detectorul de stres emoțional în voce și detectorul de stress emoțional în scris.
Poligraful, cunoscut și sub denumirea inexactă de “detector de minciuni ” este un instrument care înregistrează sub formă grafică patru indicatori de bază și modificările fiziologice tipice stărilor de stres psihologic, astfel: – tensiunea arterială și pulsul; – dereglările transpirației; – rezistența electodermică sau biocurenții; – contracture musculară.
Detectorul de stres emoțional în scris este un dispozitiv anexă al poligrafului, care înregistreză tot sub formă grafică modificările intervente în scrisul unei persoane aflate într-o stare de tensiune psihică.
Detectorul de stress emoțional în voce se folosește împreună cu detectorul ; după cum arată denumirea aparatului, indicatorul fiziologic folosit pentru detectarea tensiunii psihice, îl reprezintă microtremurul vocii, determinat de stările neurovegetative specifice emoției.
Martorul – izvorul mărturiei – trebuie să fie apt să realizeze activitatea de reflectare a lumii înconjurătoare deci organele de simț și gradul de dezvoltare a acestora să asigure o reacție corectă la stimuli exteriori. Rolul fundamental în dezvoltarea senzațiilor îl are activitatea pe care o desfășoară martorul( mai întâi jocul, apoi activitatea școlară și în cele din urmă profesia).Cunoașterea esenței lucrurilor și fenomenelor, a legilor acestora, asigură omului, martorului, posibilitatea întelegerii evenimentului illegal peceput, dar și capacitatea prevederii desfășurării fenomenelor, modificării și transformării realității în conformitate cu trebuințele sale.
În viață se poate să asistăm cu sau fără voia noastră la diferite întâmplări sau evenimente care prin consecințele lor să devenim martori iar mărturia noastră să fie vitală în aflarea adevărului despre situația respectivă. Mărturia reprezintă o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului, dar și prin cel al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorului.
Cu ajutorul martorilor pot fi stabilite împrejurările săvârșirii faptelor, metodele și mijlocele folosite în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori, la momentul întâmplării și identificarea lor.
Martorul poate să fie de bună credință sau de rea credință; buna credință fiind acea atitudine psihică a individului ce constă în justificarea acestuia că actele și faptele sale sunt în conformitate cu dreptul și morala societății la un moment dat, precum și în rațiunea sa de a acționa cu onestitate și loialitate în raporturile juridice dar și în relațiile cu persoanele din jurul său fără intenția de a abuza de drepturile sale subiective și cu intenția de a respecta drepturile și voința celorlalți.
Conștiința umană este cea care ne ghidează în a da cele mai bune mărturii, a nu implica sentimentele în logica și rațiunea declarațiilor, ne face să reflectăm asupra deciziilor luate în așa fel încât să fim în același timp și subictivi cât și obiectivi.
I.2. Recepția senzorială a evenimentului judiciar
S-a apreciat că forța probantă a mărturiei, veridicitatea declarațiilor unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează și conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată.
Mărturia este un proces de cunoaștere a realității obiective structurat pe patru faze, și anume: – recepția (percepția) informațiilor; – prelucrarea lor logigură omului, martorului, posibilitatea întelegerii evenimentului illegal peceput, dar și capacitatea prevederii desfășurării fenomenelor, modificării și transformării realității în conformitate cu trebuințele sale.
În viață se poate să asistăm cu sau fără voia noastră la diferite întâmplări sau evenimente care prin consecințele lor să devenim martori iar mărturia noastră să fie vitală în aflarea adevărului despre situația respectivă. Mărturia reprezintă o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului, dar și prin cel al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorului.
Cu ajutorul martorilor pot fi stabilite împrejurările săvârșirii faptelor, metodele și mijlocele folosite în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori, la momentul întâmplării și identificarea lor.
Martorul poate să fie de bună credință sau de rea credință; buna credință fiind acea atitudine psihică a individului ce constă în justificarea acestuia că actele și faptele sale sunt în conformitate cu dreptul și morala societății la un moment dat, precum și în rațiunea sa de a acționa cu onestitate și loialitate în raporturile juridice dar și în relațiile cu persoanele din jurul său fără intenția de a abuza de drepturile sale subiective și cu intenția de a respecta drepturile și voința celorlalți.
Conștiința umană este cea care ne ghidează în a da cele mai bune mărturii, a nu implica sentimentele în logica și rațiunea declarațiilor, ne face să reflectăm asupra deciziilor luate în așa fel încât să fim în același timp și subictivi cât și obiectivi.
I.2. Recepția senzorială a evenimentului judiciar
S-a apreciat că forța probantă a mărturiei, veridicitatea declarațiilor unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează și conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată.
Mărturia este un proces de cunoaștere a realității obiective structurat pe patru faze, și anume: – recepția (percepția) informațiilor; – prelucrarea lor logică; – memorarea; – reproducerea/recunoașterea/reactivarea.
Mărturia – proces sau act de cunoaștere a realității – depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcție de subiectivismul și selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reține și memora doar acele elemente necesare și importante, deci esențialul și, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda. Martorul vine în contact cu obiectele și fenomenele lumii exterioare prin intermediul simțurilor sale, iar acestea acționând asupra organelor de simț dau naștere la procese psihice cunoscute sub numele de senzații și percepții .
Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaștere. Aprecierea mărturiei se va face în funcție de existența senzațiilor care pot fi: cutanate (tactile, termice, algice), olfactive și gustative, de recepția auditivă, senzațiile vizuale. Perceperea timpului, localizarea în timp a infracțiunii, a faptei săvârșite reprezintă o cerință a principiului aflării adevărului.
I.2.1. Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire de sens
Între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fața organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – deci memorarea – forma de reflectare a experienței acumulate și funcție a creierului. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor. Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt și este purtător de cuvânt. Decodarea informațiilor efectuată, găsirea și selectarea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvânt este purtător de sens, acest sens este apropiat la toți cunoscătorii acelui limbaj – un anume dialect. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerul de poliție este importantă în descifrarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le exprimă un martor în depozițiile sale. În procesul de decodare se conștientizează calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. În acest moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care potențează relativitatea lor. Însă, alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii, deoarece la om participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.
Memorarea evenimentului judiciar – Stocarea informației în raport cu dinamica uitării
Mărturia – actul final – implică trei momente, și anume: percepția, memoria și reproducerea. Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic care nu se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput nemijlocit și involuntar, de regulă, fapte și împrejurări legate de comiterea unei infracțiuni este capabil să le reproducă fără a le denatura. Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei care poate fi apreciată prin cunoașterea mecanismelor fiziologice și legităților generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea involuntară. Totodată, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că memorarea este influențată de diverși factori – starea emoțională, interesul, ocupația, gradul de înțelegere a fenomenului perceput, și altele, care se exprimă diferențial în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de martor. Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaștere și reproducere a experienței dobândite anterior.
Procesul de memorare cuprinde trei faze: a) de achiziție (memorare); b) de reținere, de păstrare; c) de reactivare, reactualizare și se caracterizează prin:
Selectivitate, adică ceea ce o persoană umană memorează mai repede, va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând ca acele evenimente au o anumită semnificație.
Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conținut și condițiile activităților omului și mijloacele utilizate pentru realizarea finalității dorite.
Caracter inteligibil – evidențiază legătura dintre procesele de întipărire, conservare, evocare și gândire.
Între memorare (întipărire) și păstrare (conservare) nu va exista o identificare a însușirilor de a întipări și conserva faptele percepute care sunt variabile, diferind de la o persoană la alta. Totodată, memorarea poate fi voluntară sau involuntară potrivit atitudinii interesului manifestat de martor în reținerea aspectelor percepute. Memorarea voluntară presupune prelucrarea și ordonarea informațiilor, martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alții fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anumite date, și toate acestea pentru a face mărturia cât mai exactă și completă. Memorarea involuntară nu presupune existența scopului, ci intenția de a memora, dar nu prezintă nici o activitate pasivă, mecanică a informațiilor dobândite. Ea atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat și imprecis, iar eficiența acesteia este dată de două legități, și anume semnificația pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experiența anterioară a subiectului. Eficiența mărturiei involuntare este condiționată de factori emoționali ce stau la baza ei, interese, aptitudini, stări emoționale.
Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a-și întipări și conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, și anume memorarea vizuală și auditivă prezintă importanță pentru că marea majoritate a aspectelor legate de o infracțiune, care sunt mai bine percepute, este formată din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul analizatorilor vizuali și auditivi.
În funcție de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă durată, de durata medie și de lungă durată. În cazul în care conținutul memorial este de minimă importanță putem vorbi de memorie de scurtă durată (short term memory) sau memorie primară întâlnită la reținerea unui număr de telefon nesemnificativ sau sumele parțiale la o adunare.
Asupra memoriei acționează „uitarea”, ce constituie reversul păstrării și se manifestă sub forma neputinței reconstituirii unor date memorate, ori în imposibilitatea recunoașterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu acestea ori reproducerea sau recunoașterea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanțelor a căror reactivare devine anevoioasă și chiar imposibilă. Uitarea – condiție a memoriei – elimină tot ceea ce este secundar, ce îngreunează capacitatea de reținere, lăsând loc arhitecturii generale, structurii întregului. Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea reproducerii amânată în raport cu reproducerea imediată este cunoscută sub numele de reminiscenþã. Factorii care pot influența reminiscența sunt: atitudinea, interesul subiecților în raport cu materialul memorat, vârsta acestora.
Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul testimonial
Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care, cel care a perceput desfășurarea faptelor compare în fața organelor judiciare în calitate de martor. În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informațiilor, modul comun de obținere a depozițiilor îl constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere, spontane a faptelor percepute, precum și forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar – interogatoriul. Reproducerea poate îmbrăca forma depoziției scrise personal de către martor.
Reproducerea fidelă a faptelor este condiționată atât de fidelitatea percepției și a memoriei, dar și de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informațiilor. Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianța în care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor asupra capacității de exprimare. Martorul animat de dorința de a ajuta organul judiciar la soluționarea cauzei, ar fi tentat să atribuie mărturiei sale o imagine supradimensională. Un alt element perturbator al depozițiilor martorilor fie că sunt obținute sub forma relatării libere, fie că sunt sub forma interogatoriului, este sugestia, de această dată venită din partea organului judiciar. Influența ei este puternic resimțită dacă percepția evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau martorul este supus unor influențe exterioare. Reproducerea este influențată de mai mulți factori ca imaginația, gândirea, limbajul, atenția. Ca și în celelalte etape ale formării mărturiei, unde se pot întâlni diferiți factori perturbatori și reproducerea este supusă unor asemenea factori printre care se numără eroarea, alte denaturări, distorsiuni datorate situațiilor ce preced momentului comunicării, având ca efect o degradare, o deviere de la forma inițială a informațiilor. Denaturările, deci erorile, cuprind toate posibilitățile umane bazate pe simțuri de a înregistra informațiile. O altă distorsionare este dată de „fenomenul repetiției”.
Reproducerea poate apărea fie sub forma relatării spontane a faptelor și prezintă avantajul că martorul va evoca numai acele fapte sau împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie, pe care și le amintește cu ușurință, dar prezintă și dezavantajul că întinderea informațiilor este redusă, lucru care se poate datora atât unor reale dificultăți de reamintire, cât și ignorării martorului a unor aspecte importante, dar și sub forma interogatoriului, care va succeda relatarea liberă. Se constată o extensie a mărturiei datorită interogatoriului care are un efect stimulator asupra memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări care păreau uitate. Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a amintirii sale. În subsidiar, reproducerea poate apărea sub forma scrisă – declarația consemnată personal de martor, la care se va apela numai în condiții improprii în care se va desfășura reproducerea, ce pot afecta capacitatea de reproducerea orală a martorului.
Ca și celelalte etape ale mărturiei și reproducerea este supusă erorilor ce se pot datora diferitelor cauze: denaturări prin audiție, prin omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denaturări constă în faptul că pot fi întâlnite și în depozițiile martorului de bună credință, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind că depoziția sa este conformă adevărului. Reproducerea faptelor, împrejurărilor poate fi influențată în mare măsură și de atitudinea martorului față de anchetator. Reactivarea – sub cele două forme reproducerea și recunoașterea – are loc în condițiile forțării memoriei. La toate acestea se mai poate adăuga schimbarea de rol ce contribuie la distorsionări regretabile precum și presiunile din partea publicului.
Cea de-a doua etapă a reactualizării – recunoașterea – reprezintă o modalitate secundară de comunicare a informațiilor. Recunoașterea este realizată de organele de urmărire penală în cadrul căreia persoanele și obiectele având o identitate necunoscută sunt înfățișate martorului cu scopul de a le identifica. Fiind un procedeu tactic, se încearcă reactualizarea acelor informații mai slab consolidate sau temporar reținute sau pierdute în neant. În cadrul mărturiei, recunoașterea se va face în condițiile contactului repetat cu persoanele și obiectele care se înfățișează în confruntarea cu imaginea percepută și stocată de către persoanele care au venit în legătură cu aceste obiect sau de persoane în condițiile săvârșirii infracțiunii sau anterior acesteia.
Recunoașterea este precisă, când impresiile percepute de la persoane, privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun sau coincid în mare parte cu cele anterioare. Este imprecisă când se constată diferite deosebiri.
Toate aceste etape în care mărturia se formează cu avantajele și dezavantajele lor, prezintă interes și constituie o importantă sursă de descoperire a infractorului și poate până la descoperirea altor metode, rămân totuși singurele modalități, chiar dacă pot crea și o falsă recunoaștere, de descoperire a celor care încalcă legea.
I.2.2. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forței probante a mărturiei
Din punct de vedere al mijlocirii faptelor aduse la cunoștința organelor judiciare și sursa – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se poate vorbi atât în literatura cât și în practica juridică despre mărturia nemijlocită/ mijlocită, imediată/indicată, derivată, „din auzite”, din „zvon public”.
Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepția imediată, originară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor sau sunt dobândite personal de martor. La mărturia nemijlocită, între sursa din care provin și sunt transmise informațiile și martorul care le percepe și le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepția nemijlocită implică prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece martorul indirect furnizează informații nu asupra unor fapte și împrejurări percepute din sursa originară, ci o sursă mediată, derivată – ex auditu alieno. Între sursa primară și cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun verigi intermediare.
Izvorul mărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum spune lumea”, derivă dintr-o sursă nedeterminată și indeterminabilă, constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o anumită notorietate a cărei proveniență nu poate fi precizată. Între sursa originară și cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente intermediare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în care se constată mai întâi o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta circulă pentru a putea fi mai ușor de povestit, apoi o accentuare a unor impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste și, în sfârșit, asimilarea, prelucrarea informațiilor în raport cu deprinderile, interesele, sentimentele celui care primește informația.
Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare și apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers proporțional cu numărul verigilor ce separă percepția inițială de martor ca subiect cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoștința organelor judiciare. În procesul de confruntare a informațiilor provenite din sursa inițială cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existența unei depline concordanțe între acestea, dar și o neconcordanță asupra unor elemente care, considerându-se lipsite de importanță, nu au fost comunicate martorului.
Neconcordanța informațiilor poate fi consecința unei denaturări involuntare a informațiilor atunci când acestea, deși fidel transmise, au suportat distorsionări datorită unor cauze subiective, nemijlocit legate de personalitatea martorului mediat: prelucrarea și interpretarea denaturată a informațiilor, raționalmente subiective sau a unor cauze voluntare care rezidă din persoana martorului derivat sau datorită relei sale credințe denaturând în mod deliberat faptele. Alteori, cauza nepotrivirii informațiilor din sursa primară cu cele din cea derivată este rezultatul faptului că martorul ocular, învinuitul, inculpatul, partea vătămată în special, furnizează organului judiciar informații false, iar martorul mediat, informații exacte, situație în care este necesară cunoașterea motivelor care produc asemenea neconcordanțe.
Cunoașterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla informațiile reale și necesare pentru aflarea cauzei. Toate această activitate revine anchetatorului .- procuror sau organ de poliție, care trebuie să navigheze printr-o mare de informații, de zvonuri, de persoane care declară acele lucruri compatibile cu persoana lor și situația avută.
II. Considerații generale privind infracțiunea de mărturie mincinoasă
II.1. Caracterizare generală
Mărturia mincinoasă sau în latină “falsitas in judicio” este “fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orce altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurări esențiale asupra cărora a fost întrebat” este incriminată prin dispozițiile cuprinse în art. 260 din codul penal
Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta similară săvârșită în mod corespunzător de către expert sau interpret.
În activitatea de înfăptuire a justiției declarațiile martorilor, ca și rapoartele de expertiză sunt considerate mijloace de probă, ele contribuind la aflarea adevărului și prin aceasta la soluționarea cauzei în care sunt administrate. De exactitatea probelor și de probitatea celor care concură la aflarea adevărului, depinde temeinica înfăptuire a justiției.
Martorii, având cunoștință despre infracțiunea care face obiectul cercetării sau judecării prin declarațiile lor contribuie la stabilirea modului, timpului, locului și împrejurărilor săvârșirii faptei, precum și la realizarea și deci la pronunțarea unor hotărâri juste, de asemenea persoanei făptuitorului înlesnind astfel aflarea adevărului. Numai în măsura în care însă martorii relatează adevărul asupra celor cunoscute de ei, declarațiile acestora prezintă un ajutor efectiv dat organelui judiciar la înfăptuirea justiției. De aceea datorită orcărui martor este de a declara adevărul și de a spune tot ce știe cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat (a se vedea art. 33 cod procedură penală și art. 193 cod procedură civilă), întrucât la baza prestației pe care o au martorul, expertul și interpretul în îndeplinirea actului de justiție trebuie să stea buna credință.
Declarațiile acelor martori care fac afirmații mincinoase ori nu spun tot ce știu privitor la împrejurările esențiale asupra cărora au fost întrebați, prezintă pericol social, prin aceea că îngreunează, derutează și compromit activitatea organelor judiciare, putând implicit determina pronunțarea unor soluții care nu corespund adevărului.
Aceeași importanță o au și rapoartele efectuate de experți și lămuririle date de aceștia ca și operațiile efectuate de interpreți în cauze judiciare.
Aceleași obligații de respect față de adevăr, incubă și acestora, iar încălcarea ei în condițiile stabilite de legiuitor, prezintă deasemenea pericol social pentru înfăptuirea justiției.
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal sau civil consacrat în art. 128 cod procedură penală și art.142 cod procedură civilă acordă părților posibilitatea de a participa la soluționarea cauzei chiar și atunci când nu cunosc limba română. Aceasta se realizează fie prin asigurarea folosirii în fața organelor judiciare, a limbii materne a populației de altă naționalitate decât cea română în anumite unități administrativ teritoriale, fie prin folosirea interpreților.
Se dă astfel expresie unor pevederi constituționale cuprinse în art. 127 al. 2 din Constituția României unde se arată : “dreptul la interpret
(1) Procedura judiciară se desfășoară în limba română.
(2) Cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanelor care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret, în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.
II.2. Obiectul juridic
Obiectul juridic generic
Obiectul juridic generic al infracțiunii de mărturire mincinoasă este obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției și constă în ansamblul relațiilor sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea valorilor sociale, a înfăptuirii justiției.
Obiectul juridic special
Obiectul juridic special este însă complex. În el se regăsesc, ca valori ocrotite, atât justiția cât și persoana ale cărei atribute sociale esențiale ( cinste, libertate, demnitate, patrimoniu ) pot fi atinse prin mărturia mincinoasă.
În principal, relațiile sociale apărute sunt însă cele privitoare la înfăptuirea justiției astfel că în absența și a unui obiect juridic secundar, adiacent, fapta nu ar pierde caracterul infracțional. Infracțiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, pentru că acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru ( bun sau persoană ).
Declarațiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză și traducerile scrise nu constituie obiect material al infracțiunii de mărturie mincinoasă ci reprezintă produsul ori mijlocul de săvârșire al infracțiunii.
Subiectul activ
Infracțiunea de mărturie mincinoasă are întotdeauna un subiect activ calificat ceea ce înseamnă că ea poate fi săvârșită numai de o persoană care are o anumită calitate desemnată expres prin dispozițiile art. 260 al. 1 și 4 din codul penal, respectiv de martori, experți și interpreți care în această calitate sunt prezenți într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care sunt solicitați, în conformitate cu legea.
II.2.1. MARTORUL
Martorul “este persoana care are cunoștință despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în proces”.
“Martorii sunt persoane stăine de proces, care au cunoștință despre fapte ce sunt concludente pentru rezolvarea pricinii”.
Infracțiunea de mărturie mincinoasă este destul de frecventă în practica judecătorească, întrucât depozițiile martorilor sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă, deși art. 64 din codul procedură penală enumeră depozițiile martorilor (respectiv expertizele) printre celelalte mijloace de probă, nestabilind nici o prioritate pentru vreuna din ele.
Aceasta însemnândpe de o parte că adevărul în cauză poate fi aflat și fără administrarea probei cu martori, prin intermediul altor mijloace de probă, iar pe de altă parte, că nu trebuie să se considere primordiale depozițiile martorilor făcute în proces, în dauna altor altor mijloace de probă, care exprimă o altă împrejurare ce se dovedește a fi cea reală. Numai neconformitatea cu realitatea obiectivă poate face ca referitor la fondul cauzei – un mijloc de probă să fie înlăturat în favoarea altuia care îndeplinește condiția conformării cu adevărul, împrejurare în care este greșită atitudinea unor organe judiciare de a acorda o importanță mai mare probelor cu martori în dauna altor mijloace de probă sau de a considera suficientă proba cu martori atunci când există presupunerea că administrarea altor mijloace de probă ar apropia instanța de cunoașterea adevărului. În acest sens, în art. 63 al 2 cod de procedură penală, se prevede că probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar potrivit convingerii lui formate în urma examinării tuturor probelor administrate.
Deși declarațiile martorilor constituie, în penal, cum scria profesorul Vintilă Dongoroz “o probă plăpândă”, totuși proba testimonială a reprezentat întotdeauna proba uzuală, de drept comun, cea mai frecventă și, adeseori esențială pentru realizarea scopului procesului penal. Spre deosebire de procesul civil, declarațiile de martori ocupă în procesul penal un loc de prim rang, căci martorii sunt – după celebra expresie a lui Bentham “Ochii și urechile justiției”.
În civil, administrarea probei testimoniale comportă unele restricții, care nu afectează principiul admiterii orcărei dovezi pe care instanța o consideră aptă să contribuie la soluționarea cauzei. Limitările impuse administrării probei testimoniale în civil (acte juridice care au ca obiect o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, de asemenea, nu se poate dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris) sunt acceptate în doctrina de specialitate ca fiind expresia grijii legiuitorului de a asigura, în condiții corespunzătoare, aflarea adevărului.
Există și unele excepții în care proba testimonială este admisibilă între părți și referitor la acte juridice a căror valoare depășește 250 lei, precum și împotriva înscrisurilor preconstituite indiferent de valoarea lor – restricții privitoare la administrarea probei cu martori se regăsesc și la judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă de către instanța penală și în conformitate cu art. 44 alin. 2 din codul de procedură penală, prealabilă de judecată de către instanța penală potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.
În acest sens, nu se face nici o distincție în cuprinsul prevederilor din art.260 cod penal, privind legătura dintre natura cauzei și cel care declară într-o cauză penală, civilă sau disciplinară, aceasta putând fi tras la răspundere penală.
Poate fi martor și deci subiect activ al infracțiunii în condițiile textului menționat, atât persoana vătămată (art. 82 cod procedură penală) precum și apărătorul pentru fapte sau împrejurări cunoscute de el înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părți, calitatea de martor în acest caz având întâietate față de cea de apărător, potrivit art. 79 alin. ultim din codul de procedură penală.
În practica judecătorescă s-a pus problema dacă partea vătămată audiată ca martor, în situația în care deși și-a păstrat această calitate, poate fi sancționată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Legea prevede că poate fi ascultată ca martor și persoana care este obligată a păstra secretul profesional dar numai cu consimțământul persoanei sau a organizației față de care există obligația de a păstra secretul (art.79 alin. 1 cod procedură penală).
Soțul și rudele apropiate învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori (art.80 alin.1 cod procedură penală) acesta însă nu înseamnă că nu pot fi ascultate ca martori atunci când ele nu sunt de acord cu această situație. Această categorie de persoane pot fi ascultate în proces, având statutul unor simpli informatori. În această calitate nu se poate săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă (acestă soluție, deși considerată corectă din punct de vedere juridic, este totuși criticată în doctrină ca fiind inadecvată, deoarece asemenea informații pot contribui într-un anumit fel la formarea convingerii judecătorului). Atunci când aceste persoane consimt să fie martori și fac depoziții în acest sens, la fel ca depoziția oricărui alt martor, să fie decisivă în rezolvarea cauzei pentru că din moment ce consimt acest lucru ei au toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege și deci, ei pot fi pedepsiți pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Totuși pentru un astfel de autor al mărturiei mincinoase, instanța va putea acorda, în unele situații circumstanțe atenuante.
În procesul civil, conform art. 189 cod procedură civilă nu pot fi ascultați ca martori interziși și cei stabiliți de lege incapabili de a mărturisi. De asemenea, nu pot depune mărturie rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, chiar dacă este despărțit, cei condamnați pentru jurământ sau mărturie mincinoasă. În acest sens există însă o excepție referitoare la cauzele privind starea civilă a persoanei, precum și la divorț, în care pot apărea ca martori și rudele (cu excepția descendenților).
În literatura juridică s-a propus introducerea ca și în codul de procedură civilă, a unei dispoziții similare aceleia din art.80 cod de procedură penală în conformitate cu care soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. Printr-un “raționament per a contrario”, ar rezulta că, dacă aceste persoane acceptă, atunci pot apărea ca martori în proces.
Pentru a putea fi săvârșită infracțiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale.
Nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv.
Pot fi subiecți activi ai infracțiunii, atât martorii citați legal, cât și cei care au fost admiși de organele judiciare, dar s-a comis citarea lor sau nu a primit citația (art.319 alin. 3 cod procedură penală).
Nu pot fi ascultați ca martori membrii Corpului Diplomatic, o atare incompatibilitate este, credem, absolută, datorită funcțiilor deținute de aceste persoane și ea se întemeiază pe reciprocitate.
a. Minorul
Minorul poate fi ascultat ca martor, dar dacă are vârsta sub 14 ani el nu va răspunde pentru mărturie mincinoasă, deoarece nu răspunde penal pentru faptele sale (art.99 cod penal). Între 14-16 ani minorul va putea fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ iar dacă acesta a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal pentru faptele sale.
b. Expertul
Expertul este o altă persoană care poate fi subiect activ al infracțiunii. În sensul larg al cuvântului, expertul este o persoană care posedă cunoștințe deosebite într-un anumit domeniu. O astfel de persoană poate fi chemată în această calitate, într-o cauză civilă, penală, administrativă, disciplinară etc. pentru a contribui cu cunoștințele sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului. Activitatea expertului are o importanță deosebită în soluționarea cauzei respective. Ca mijloc de probă, expertiza contribuie la realizarea cunoașterii aprofundate și după criterii științifice a împrejurărilor la care se referă. Experții au rol de a contribui ca specialiști la lămurirea unor situații de fapt. Rolul instanței este de a discuta contestările și concluziile experților. Dacă cu această ocazie, în raportul de expertiză se fac afirmații cu caracter mincinos referitor la împrejurările esențiale ale cauzei despre care expertul a fost întrebat, el devine subiect al infracțiunii de mărturie mincinoasă. Art. 260 cod penal se referă numai la expertul chemat sau numit de organul care instrumentează cauza.
În situația în care expertiza a fost efectuată de către un serviciu medico-legal, laborator criminalistic sau orice instituție de specialitate, nu va putea răspunde pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui serviciu, laborator sau institut, a înlocuit raportul sau expertiza (art. 119 alin. 2 și 3 cod de procedură penală), o astfel de persoană va răspunde pentru abuz de serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale.
Întucât legea distinge între expertiză și constatarea tehnico-științifică sau constatarea medico-legală, persoanele care vor produce cele două din urmă mijloace de probă nu pot fi asimilate expertului. De aceea, ele nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă.
c. Interpretul
Interpretul este persoana chemată sau numită de organul judiciar care cercetează sau judecă o cauză pentru a servi ca traducător când una din părți sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima sau când unele înscrisuri sunt redate într-o altă limbă decât limba română.
Așadar, subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă nu pot fi numai martorul, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, expertul sau interpretul, ceea ce înseamnă că suntem în prezența unei infracțiuni ce se săvârșește în persoana proprie.
În general, coautorul în această materie nu există. În mod excepțional va exista coautor atunci când, spre exemplu, întocmind aceeași expertiză, doi experți s-au înțeles să ateste date neveridice referitoere la întrebări esențiale puse de organul judiciar, în aceeași cauză.
Infracțiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă de fi săvârșită în participație sub forma complicității și a instigării. Pentru instigator și complice nu se vor cere vreo calitate specială.
Dacă instigarea neurmată de executare a fost săvârșită prin constrângere ori corupere, atunci fapta va intra sub incidența art. 261 codul penal (Încercarea de a determina mărturia mincinoasă) și sub aceea a dispozițiilor art. 29 cod penal (Instigare neurmată de executare), cu condiția ca cel instigat să fie acceptat, fie și numai temporar ideea săvârșirii unei infracțiuni de mărturie mincinoasă.
Există instigator la mărturia mincinoasă atunci când martorii au dat urmare îndemnului și au făcut declarații nereale în fața organelor judiciare. În acest sens, practica judiciară în materie arată că, odată ce martorii au dat urmare îndemnului inculpatului și au făcut declarații nereale în fața organelor de cercetare penală, nu poate influența situația inculpatului, deoarece o asemenea retragere, chiar făcută în condițiile art.260. alin 2 cod penal (înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție), nu constituie desistare în sensul art. 29 cod penal, ci numai o cauză de imputare, care neavând caracter personal, are ca urmare condamnarea inculpatului pentru instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Dacă instigarea nu s-a făcut prin constrângere sau corupere și ea nu a avut nici un moment atitudinea de a determina pe martor, expert sau interpret să-și însușească scopul urmărit de instigat, atunci aceasta va fi o faptă care nu intră în câmpul de acțiune al legii penal, și nu o instigare neurmată de executare, pentru a fi incidente dispozițiile art.29 cod penal. În acest sens, pentru a exista infracțiunea de instigare neurmată de executarea prevăzută în art. 19 cod penal, este necesar ca cel instigat să-și fi însușit fie chiar pentru scurt timp, hotărârea de a comite infracțiunea, la care apoi să fi renunțat. Dacă însă instigatorul nu a reușit să determine nici un moment pe cel față de care și-a efectuat îndemnurile sale să comită fapta, există o simplă instigare eșuată, cu rezultat negativ care în principiu, nu cade sub incidența legii penale.
Practica judiciară în materie arată în acest sens, că dacă martorii asistenți care au semnat procesul verbal încheiat la fața locului de organele de cercetare, fiind instigate de către învinuit, au trecut sub tăcere unele fapte în legătură cu infracțiunea imputată acestuia, pe care le cunoaște personal, dar ulterior aceștia, fiind audiați de instanță, au declarat adevărul, în sarcina celui care l-a îndemnat să nu arate ceea ce știau, nu se va putea reține instigare la infracțiunea de mărturia mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art. 29 cod penal. Dacă, dând urmare îndemnurilor instigatorului, autorul a făcut declarații mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, infracțiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat. Ca atare, chiar dacă martorul își retrage mărturia în timp util, potrivit art. 260 alin 2 cod penal, instigatorul se va sancționa conform art. 27 cod penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ci nu cu pedeapsa mai ușoară prevăzută de art. 29 cod penal pentru instigare neurmată de executare.
Subiectul pasiv
Subiectul pasiv principal al infracțiunii de mărturie mincinoasăeste statul, ca titular al valorii social a înfăptuirii justiției, reprezentat prin organul judiciar a cărui activitate a fost periclitată.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi o persoană fizică a cărei libertate sau demnitate este amenințată sau vătămată prin săvârșirea infracțiunii de o persoană judiciară ale cărei interese pot fi atinse sau vătămate print-o mărturie mincinoasă.
II.2.2. Latura obiectivă
Elementul material. Fapta de mărturie mincinoasă este incriminată într-o variantă corespunzătoare denumirii marginale a infracțiunii și una asimilată, incidents în cazul interpretului sau expertului.
Mărturia mincinoasă având două variante cu subiecți activi nemijlociți diferiți, implicit elementul ei material este susceptibil a fi realizat prin acțiuni diferite, în raport cu cele trei categorii de persoane ce pot săvârși infracțiunea (martori, experți, interpreți).
Indiferent însă de varianta în care se săvârșește fapta, mărturia mincinoasă este o infracțiune de acțiune (comisivă), al cărei element material îl constituie acțiunea de a face o mărturie mincinoasă sau de a efectua o expertiza ori o interpretare mincinoasă.
Elementul material al mărturiei mincinoasă consta deci în acțiunea de a denatura sau ascunde adevărul și se poate realiza atât prin acte comisive, cât și printr-o atitudine omisivă.
Mărturia mincinoasă nu poate fi concepută fără preexistenta unei cauze penale, civile, disciplinare sau a oricărei cauze în care pot fi legal folosiți ca subiecți pentru administrarea probelor: martori, experți sau interpreți.
Prin cauza penală, civilă, disciplinară sau orice alt fel se înțelege un litigiu (ce are ca obiect ceva ce se pretinde sau se contestă) a cărei soluționare constituie un act de înfăptuire a justiției.
Caracterul penal, civil, disciplinar etc. rezultă implicit din natura organului jurisdicțional în fața căruia se afla cauza respectivă.,
"Cauza penală" are sensul de proces penal ce se desfășoară în fata organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată. Este indiferent care este organul de urmărire penală (procurorul sau organele de cercetare penală prevăzute în art. 201 C. proc. Pen.), precum și dacă judecata se desfășoară în prima instanță sau se judecă pricina (după casarea de către instanță superioară a hotărârii atacate) de către instanță de apel sau de recurs sau de către instanță a cărei hotărâre a fost atacată, sau dacă se soluționează cauză că urmare a admiterii unei căi de atac extraordinare.,
"Cauza civilă", în înțelesul art. 260 C. pen., are sensul restrâns de proces civil desfășurat după procedură contencioasă, în fata instanțelor judecătorești civile.,
"Cauza disciplinară", în sensul art. 260 C. pen., înseamnă o judecată desfășurată în fața unor organe jurisdicționale cu caracter disciplinar.
Prin, "orice altă cauză în care se ascultă martori" se înțeleg alte cauze decât cele penale, civile, disciplinare, care se desfășoară în fața unor organe de jurisdicție, și în cadrul cărora pot fi ascultați martori ori folosiți experți sau interpreți.
În varianta de tip a incriminării, elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă săvârșit de un martor se realizează fie prin a face afirmații mincinoase, fie prin a nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat.
Aceste subvariante ale acțiunii incriminate sunt alternative, pentru existența infracțiunii fiind suficientă săvârșirea faptei într-una din aceste comportări, adică fie facerea de afirmații mincinoase, fie omisiunea de a spune tot de știe. Acestea pot exista însă și cumulativ, atunci când s-au săvârșit în executarea unei rezoluții unice, situație în care unitatea infracțională nu este afectată.,
"A face afirmații mincinoase" înseamnă a spune altceva decât cele știute, a declara că fiind adevărat ceva ce nu corespunde cu cele cunoscute. Esențial este să existe o nepotrivire între cele declarate ca martor și cele știute de el.
Criteriul deci după care se stabilește dacă o afirmație este sau nu mincinoasă nu este acela al raportului în care se afla cele declarate de martori față de realitate, deoarece martorului i se cere să spună ce știe, iar nu care este adevărul.
Simplă contradicție între ceea ce spune martorul și ceea ce a avut loc în realitate nu este un indiciu cert că martorul a depus mărturie mincinoasă, fiindcă martorii pot percepe uneori realitatea în mod deformat sau deformarea se datorează faptului că martorul a uitat anumite aspecte care sunt esențiale pentru redarea în mod fidel a realității. Martorul comite fapta penală prevăzută în art. 260 C. pen. numai dacă știind realitatea, o denaturează în așa fel, încât relatările sale due la o altă concluzie.
Pe de altă parte, criteriul raportului între cele declarate și cele petrecute în realitate nu ar putea fi folosit, și pentru că ar presupune verificarea adevărului celor afirmate, aspect care se realizează însă posterior momentului consumării infracțiunii.
Afirmația mincinoasă poate să aibă un conținut pozitiv, adică a afirma că ceva ar fi existat sau un conținut negativ, afirmarea că ceva nu ar fi existat.,
"A nu spune tot ce știe" înseamnă a avea reticenta în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau parte din ceea ce martorul știe. Tăcerea trebuie să privească ceva ce martorul știa, iar nu ceea ce ar fi putut cunoaște.
Refuzul explicit al unei persoane care a acceptat să depună mărturie, de a răspunde la anumite întrebări nu are o semnificație penală, în sensul prevederilor art. 260 C. pen., deoarece nu este de natură să inducă în eroare organul judiciar, ci atenționează cu privire la necesitatea administrării de noi probe pentru aflarea adevărului. Într-o astfel de situație, credem că ar putea fi incidente dispozițiile referitoare la nedenuntarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare sau favorizarea infractorului, dacă sunt întrunite și celelalte condiții de incriminare, prevăzute în art. 262-264 C. pen.
În varianta asimilată, elemental material are același conținut ca și elementul material al mărturiei mincinoase săvârșite de martor, adaptat însă specificului activității desfășurate de expert și interpret.
Fapta incriminata, săvârșită de expert, se determina cu ajutorul dispozițiilor din Codul de procedure penală privitoare la sarcinile expertului și constă în acțiunea de a efectua o expertiza mincinoasă, putând fi comisă fie prin afirmații mincinoase făcute în raportul de expertiză sau în lămuririle date în fata organelor judiciare, fie prin omisiunea de a spune tot ce știe privitor la cele constatate cu prilejul expertizei.
În cazul interpretului, fapta incriminata consta în acțiunea de a efectua o interpretare mincinoasă, fie prin afirmații mincinoase, adică prin alterarea conținutului a ceea ce trebuie tradus, fie prin omisiunea de a traduce tot sau a reda tot ce a înțeles.
Cerințe esențiale. Pentru că acțiunea de a face afirmații mincinoase sau ca omisiunea de a spune tot ce știe să constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții, prevăzute de lege, care au caracter de cerințe esențiale.
1. Afirmația mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce știe să privească, "Împrejurările esențiale".
Aceasta cerință esențială determina conținutul declarației care poate constitui o mărturie mincinoasă, limitandu-1 la obiectul probei, la ceea ce interesează a fi probat în cercetarea sau soluționarea cauzei.
Prin "Împrejurări" se înțeleg atât faptele principale ale cauzei, cât și circumstanțele în care au avut loc acestea, precum și orice alte date de natură a servi la soluționarea cauzei (ex.: identificarea făptuitorului, capacitatea lui psihofizica, un alibi).
Caracterul de, "împrejurare esențială" este dat de eficienta probatorie a acestora, de pertinenta și concludenta lor în cercetare și soluționarea cauzei respective.
Instanța supremă a decis, în consens cu doctrină, ca afirmațiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurări esențiale.
2. Martorul, expertul sau interpretul, să fi fost întrebat" asupra acelor
Împrejurări.
Cerința esențială privitoare la condiția ca asupra împrejurării esențiale, martorul, expertul, interpretul, să fi fost întrebat", constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, legiuitorul restrângând sfera împrejurărilor esențiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări.
Întrebarea poate să privească anume împrejurarea esențială, dar poate fi și o întrebare mai generală, cu referire implicită la acea împrejurare.
Uneori este mai greu de stabilit dacă martorul a fost sau nu întrebat asupra unor împrejurări esențiale, deoarece, de regulă, depoziția martorilor nu se concretizează într-un act cuprinzând întrebări și răspunsuri. Această situație se poate clarifica numai prin examinarea atentă a răspunsului martorului, consemnat în declarația dată. Dacă nu va rezulta că martorul a fost întrebat asupra unor împrejurări esențiale, acesta nu poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.
Este indiferent dacă întrebarea a fost pusă de părți sau de către organul judiciar.
Martorul, expertul, interpretul nu săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă decât atunci când ambele cerințe esențiale sunt întrunite.
Infracțiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi comisă în cursul actelor premergătoare. Această infracțiune poate fi însă săvârșită în tot cursul procesului penal atât în fata organelor de urmărire penală, cât și în fata completului de judecată.
Urmarea imediata consta în crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției.
Legătură de cauzalitate între acțiunea de a face afirmații mincinoase sau între omisiunea de a spune tot ce știe și urmărea imediata concretizata într-o stare de pericol trebuie să existe și rezultă ex re.
II.2.3. Latura subiectivă
Forma de vinovăție cu care se poate comite această infracțiune este intenția directă sau indirectă. Este deci suficient, pentru a realiza elementul subiectiv al infracțiunii, ca infractorul să-și dea seama de natura acțiunii sau inacțiunii sale și să fi prevăzut că prin aceasta se pune în pericol înfăptuirea normală a justiției, rezultat pe care 1-a urmărit (intenție directă) sau 1-a acceptat (intenție indirectă).
Dacă martorul este întrebat cu privire la o împrejurare esențială și el omite să spună tot ce știe în legătură cu acea împrejurare, formă de vinovăție nu se poate manifesta decât sub forma intenției, deoarece atragandu-i-se în mod special atenția asupra împrejurării și a caracterului ei esențial, martorul își dă seama că nespunând întregul adevăr, creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, urmare pe care poate să o dorească sau numai să o accepte.
În doctrina s-a exprimat și părerea că această faptă penală nu poate fi comisă decât cu intenție directă.
În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă nu prezintă relevanta realitatea, ci sinceritatea convingerii martorului.
Săvârșirea faptei din culpă nu se pedepsește.
Nu sunt prevăzute cerințe esențiale referitoare la mobil sau scop, dar cunoașterea lor este totdeauna utilă pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei comise și la individualizarea pedepsei.
II.2.4. Forme. Sancțiuni
Forme. Posibilitatea desfășurării în timp a activității infracționale în cazul mărturiei mincinoase diferă după cum acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii se realizează prin comisiune sau prin omisiune, și după cum făptuitorul este martor, expert sau interpret.
Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt însă incriminate. Aceste acte ar putea avea însă relevanta penală dacă au fost comise de alte persoane decât autorul și fapta în vederea căreia s-au efectuat s-a săvârșit (ex.: sfaturi, indicații, sugestii etc.).
Tentativa la infracțiunea de mărturie mincinoasă, de asemenea, este uneori posibilă, dar nu cade sub incidența legii penale, nefiind incriminata.
Mărturia mincinoasă se consuma în momentul în care s-a executat acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii și s-a produs urmărea imediată.
Momentul consumării infracțiunii diferă însă în funcție de specificul acțiunii care constituie elementul material. Astfel, în cazul în care afirmațiile mincinoase sau omisiunea de a spune tot ce știe se fac cu ocazia audierii martorului sau ascultării expertului ori interpretului, fapta se consuma în momentul în care audierea sau ascultarea a luat sfârșit, iar depoziția a fost semnată de martor, expert sau interpret. În cazul întocmirii unui raport de expertiză sau în cazul unei traduceri scrise, infracțiunea se consuma în momentul în care raportul sau traducerea a fost depusă la organul care a dispus efectuarea.
Pentru consumarea infracțiunii, în varianta de tip și asimilată, nu se cere producerea unei vătămări efective, nici pentru înfăptuirea justiției, nici pentru vreo persoană fizică sau juridică, consumarea fiind condiționată numai de producerea unei stări de pericol. Nu este deci necesar să se fi pronunțat o hotărâre nedreaptă sau să se fi dat o soluție nedreaptă, ori să se fi luat o măsură nedreaptă, ci este suficientă existența pericolului de intervenire a acestora.
După consumarea infracțiunii de mărturie mincinoasă, se poate produce o prelungire în timp a activității infracționale. Astfel, în cazul când făptuitorul face în temeiul aceleiași rezoluții infracționale mai multe declarații mincinoase, în aceeași cauză, cu privire la aceeași faptă, în diferite stadii ale procesului, exists o singură infracțiune săvârșită în formă continuata, care se epuizează odată cu săvârșirea ultimului act în realizarea acestei rezoluții.
Sancțiuni. Mărturia mincinoasă se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
În ambele ipoteze de incriminare – alin. (1) și (4), persoană juridică se sancționează cu amendă între 5.000 lei și 600.000 lei, potnvit art. 71 C. pen.
Cauza de nepedepsire sau de reducere a pedepsei
Fapta prevăzută în alin. (1) nu se pedepsește dacă, în cauzele penale, mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cazurile, mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia.
Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunțat o hotărâre sau s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, instanță va reduce pedeapsa potrivit art. 76 C pen.
Nu interesează dacă retractarea este sinceră sau nu.
Instanța supremă a statuat ca dispoziția din art. 260 alin. (2) C. pen., ca mărturia mincinoasă să fie retrasă înaintea arestării inculpatului, se referă la situația când arestarea s-a dispus ca urmare a mărturiei mincinoase, iar nu la situația când mărturia mincinoasă a fost în favoarea inculpatului, neavând legătură cu arestarea ulterioară a acestuia.
Aceste cauze de impunitate și de reducere a pedepsei au caracter personal și nu devin incidente decât pentru eel care a făcut retractarea în condițiile arătate de lege.
Prin dispoziția din art. 260 alin. (2) C. pen., se deroga de la regulă generală prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., potrivit căreia înlăturarea rezultatului infracțiunii poate constitui o circumstanță atenuantă.
Prin, producerea "arestării" se înțelege punerea efectiv în stare de arest, iar nu dispunerea arestării, iar prin, "hotărâre" se înțelege actul jurisdicțional prin care se statuează asupra fondului cauzei în prima instanță.
Retragerea mărturiei mincinoase trebuie făcută în cadrul aceleiași cauze în care a fost făcută declarația mincinoasă, deci cât timp această cauză nu a fost definitiv judecată sau soluționată, deoarece după acest moment nu se mai poate vorbi de o retragere a mărturiei.
Declarația martorului, expertului sau interpretului făcută în procesul penal pornit împotriva sa pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, că într-adevăr a făcut afirmații mincinoase, nu are caracterul de, retragere a mărturiei" respectiv a expertizei sau interpretării mincinoase, ci de recunoaștere a comiterii infracțiunii imputate. Aceasta poate constitui eventual o împrejurare atenuantă facultativa, care caracterizează atitudinea persoanei ca învinuit și nu atitudinea sa ca martor, expert sau interpret.
III. Denunțarea calomnioasă
Art. 259 C pen. incriminează învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană.
Această infracțiune poate fi comisă de orice persoană și ea este incriminată în majoritatea sistemelor judiciare penale europene. Rațiunea incriminării acestei fapte este aceea de a evita desfășurarea unei proceduri penale împotriva unei persoane nevinovate cunoscute fiind efectele negative atât asupra celui cercetat cât și asupra credibilității sistemului judiciar dacă ulterior se constată că s-au desfășurat proceduri penale împotriva unei persoane fără un temei în realitatea faptică sau în cea juridic penală.
III.1. Obiectul ocrotirii penale
Obiectul juridic special al infracțiunii de denunțare calomnioasă îl constituie acele relații sociale referitoare la înfăptuirea justiției a căror existență este ocrotita prin apărarea activității de urmărire și de judecată a organelor judiciare penale, astfel încât această activitate să nu fie deviată de la normală înfăptuire a justiției prin plângeri sau denunțuri mincinoase și prin producerea sau ticluirea de probe contrarii adevărului.
Denunțarea calomnioasă are și un obiect juridic secundar (adiacent) și anume relațiile sociale ocrotite prin apărarea demnității și a libertății persoanei învinuita ori condamnată pe nedrept.
Obiectul material lipsește deoarece acțiunea care constituie elementul material al acestei infracțiuni, adică învinuirea mincinoasă ca și producerea sau ticluirea de probe mincinoase, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru, bun său persoana. Probele mincinoase produse sau ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte nu constituie obiecte materiale, ci produse sau mijloace de săvârșire a infracțiunii, la fel ca și plângerea sau denunțul.
Deși se admite că valoarea concretă protejată este de ordin intelectual -justitia penală – în doctrina s-a susținut și părerea că denunțarea calomnioasă are un obiect material în măsura în care ne referim la activitatea obiectivă, materializata, a organelor de justiție penală.
III.2. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de denunțare calomnioasă poate fi, în principiu, orice persoană fizică, fiindcă pentru existența acestei fapte nu se cere ca subiectul activ să îndeplinească vreo condiție sau să aibă vreo calitate anume.
Persoana care se autoinvinuieste mincinos sau care produce ori ticluiește probe în sprijinul unei învinuiri nedrepte împotrivă să nu săvârșește fapta de denunțare calomnioasă.
Persoanele cu funcții de conducere într-o unitate din cele arătate la art. 145 C. pen., cele cu atribuții de control, ca și funcționarii publici sau funcționarii care au obligația să sesizeze organele de urmărire penală când au luat la cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul lor, dacă fac o sesizare mincinoasă vor fi autori ai infracțiunii de denunțare calomnioasă.
Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi și o persoană juridică, cu limitările și în condițiile prevăzute în art. 19 alin. (1) C. pen.
Participația penală este posibilă sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Când o persoană învinuiește mincinos prin denunț sau plângere pe cineva de săvârșirea unei infracțiuni, iar o altă persoană produce sau ticluiește probe în sprijinul acelei învinuiri nedrepte, fiecare răspunde că autor, primul pentru infracțiunea prevăzută în varianta din alin. (1) al art. 259 C. pen., iar eel de-al doilea pentru varianta din alin. (2).
Subiectul pasiv (general și imediat) al faptei de denunțare calomnioasă este statul, ca reprezentant al societății amenințate în normală înfăptuire a justiției, prin săvârșirea infracțiunii în una din modalitățile acesteia.
Subiectul pasiv secundar (adiacent) este persoana vătămată în demnitatea sau libertatea să prin săvârșirea acestei infracțiuni. Acesta poate fi orice persoană, legea necerând vreo calitate sau condiție specials. Când subiectul pasiv are vreo calitate sau se particularizează printr-o însușire ori situație specială, acestea pot să constituie, după caz, o împrejurare agravantă sau atenuanta judiciară.
III.3. Latura obiectivă
Elemental material. Denunțarea calomnioasă este prevăzută în două variante: una simplă, varianta tip, adică denunțarea calomnioasă propriu-zisă sau explicits, constând din învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană, prevăzuta în art. 259 alin. (1) C. pen. și o variantă agravată, adică denunțare calomnioasă asimilata sau implicită, constând în producerea sau ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, prevăzută în alin. (2) al art. 259 C. pen.
În varianta tip, elementul material constă în acțiunea de învinuire mincinoasă, iar la varianta asimilată în acțiunea de producere sau ticluire de probe mincinoase.
Săvârșirea uneia dintre aceste acțiuni este suficientă pentru realizarea elementului obiectiv al infracțiunii. Săvârșirea ambelor fapte, pe baza aceleiași rezoluții infracționale, nu constituie concurs de infracțiuni, ci o infracțiune unică.
În ambele variante ale infracțiunii de denunțare calomnioasă, caracterul comun al elementului material este falsă informație (falsă notiția criminis) dată despre infracțiune, alterarea adevărului.
Elementul material al infracțiunii de denunțare calomnioasă, în varianta tip, consta în acțiunea de învinuire.,
Acțiunea de învinuire" înseamnă a afirma că o persoană a săvârșit sau a participat la săvârșirea unei infracțiuni.
Învinuirea trebuie să fie adusă prin denunț sau plângere. Învinuirea adusă altfel decât printr-o plângere sau un denunț nu realizează elementul material al denunțării calomnioase (de ex.: învinuirea făcută cu ocazia unui interogator luat unui inculpat sau cu ocazia audierii unui martor de către un organ judiciar; în aceste cazuri, afirmațiile mincinoase pot constitui temei pentru introducerea unei acțiuni civile având ca obiect obligarea paratului la plata unor daune sau pentru tragerea la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă).
În varianta asimilată, elementul material al incriminării se poate realiza alternativ fie prin producerea de probe mincinoase, fie prin ticluirea unor astfel de probe.
Acțiunea de, producere" de probe mincinoase consta în aducerea sau depunerea la organul de urmărire penală sau la instanță de judecată a unor probe în care adevărul este alterat (înscrisuri sau probe materiale false).
Dacă mijlocul de probă mincinos, produs" de făptuitor constă într-un înscris, iar acesta este fals, denunțarea calomnioasă va intra în concurs cu una din faptele de fals în înscrisuri în funcție de natura înscrisului sau de modul în care acesta este falsificat.
Acțiunea de, ticluire" de probe mincinoase consta în crearea printr-un aranjament abil a unei aparente care să fie luată drept probă (ticluirea poate privi probe materiale, urme ale făptuitorului, fotografii etc.). Probele produse sau ticluite pot fi referitoare la persoane sau la bunuri.
Cerințe esențiale. În cazul variantei de tip a incriminării trebuie să fie îndeplinite următoarele cerințe:
1. "Acțiunea de învinuire să fie, mincinoasă".
Învinuirea este mincinoasă când se referă fie la o faptă inexistentă, adică la o infracțiune care nu s-a săvârșit deloc, fie la o faptă reală, care nu constituie infracțiune, dar care este prezentată ca și cum ar constitui infracțiune. Învinuirea este mincinoasă și atunci când infracțiunea care formează obiectul învinuirii s-a săvârșit de către altă persoană decât persoana învinuită.
Cerința esențială a caracterului mincinos al învinuirii nu este îndeplinită atunci când persoana învinuită pe care denunțătorul o credea nevinovată, s-a dovedit totuși că este vinovată, sau când din eroare denunțătorul a greșit numele învinuitului.
2. "Învinuirea să fie făcută prin, denunț sau plângere".
Pentru noțiunile de denunț și plângere în sensul dispoziției din art. 259 alin. (1) C. pen. se va ține seama de prevederile art. 222 C. proc. Pen. și art. 223 C. proc. Pen.
Cerința este îndeplinită chiar dacă în momentul introducerii plângerii sau denunțului, organul de urmărire penală a început efectuarea de cercetări cu privire la infracțiune, dar nu cunoaște încă cine este făptuitorul.
În practică judiciara s-a decis că există infracțiunea analizată chiar dacă denunțul nu a fost semnat. În susținerea acestei sentințe, în doctrina s-a arătat că și nesemnat, denunțul determina efectuarea de acte de urmărire pentru stabilirea adevărului și, implicit, se produc acele urmări pentru prevenirea cărora a fost incriminata denunțarea calomnioasă.
Când învinuirea poarta asupra unei infracțiuni urmăribila numai la plângerea prealabilă, un simplu denunț nu este suficient pentru îndeplinirea acestei cerințe esențiale. Constituirea de parte civilă, de asemenea, nu valorează plângere.
Art. 259 C. pen. prevăzând limitativ modurile în care trebuie să fie prezentată învinuirea mincinoasă, sesizarea organelor judiciare în alte moduri prevăzute de Codul de procedura penală decât denunțul sau plângerea, nu face să fie îndeplinită cerință esențială, cu excepția sesizărilor făcute de către funcționarii publici sau privați, ca și de către persoanele cu funcții de conducere.
3. "Învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere să privească,
Săvârșirea unei infracțiuni".
Aceasta cerință se referă la obiectul învinuirii, pe care art. 259 C. pen. îl limitează numai la săvârșirea unei, infracțiuni". Învinuirea care are ca obiect o faptă ilicită de altă natură, ca abaterile cu caracter disciplinar, civil, contravențional, abaterile de la regulile de conviețuire socială sau o faptă imorală, nu îndeplinește aceasta cerință esențială.
Prin, săvârșirea unei infracțiuni" se înțelege, potrivit art. 144 C. pen., săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora, ca autor, instigator sau complice.
Există această infracțiune dacă făptuitorul a făcut sesizări prin care învinuiește persoana vătămată de fapte care, dacă ar fi reale, ar constitui infracțiuni.
Este necesar că latura obiectivă a infracțiunii asupra căreia poarta învinuirea să reiasă din modul în care este descrisă fapta și nu este nevoie să fie indicată infracțiunea, prin numele ei.
Învinuirea mincinoasă trebuie să privească o infracțiune care în momentul denunțului sau plângerii putea face obiectul punerii în mișcare a acțiunii penale.
Așadar, când denunțul sau plângerea privește o infracțiune pentru care a intervenit deja o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale (art. 10 C. proc. Pen.), cerință esențială nu va fi îndeplinită. Cauzele de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale intervenite însă ulterior învinuirii mincinoase nu înlătură existenta cerinței esențiale, așa încât învinuirea mincinoasă făcută înainte de intervenirea acestor cauze constituie o învinuire mincinoasă.
4. "Învinuirea mincinoasă să privească săvârșirea unei infracțiuni de către, o anume persoană".
Nu este îndeplinită aceasta cerință dacă învinuirea nu se referă la nici o persoană sau se referă la o persoană imaginară. Aceeași soluție se impune și dacă denunțul este făcut numai în rem, nu și în personam.
Persoana învinuită poate fi desemnată prin nume și prenume, dar și prin alte elemente care însă să facă posibilă, fără echivoc, identificarea să (ex.: indicarea domiciliului sau funcției pe care o ocupa).
În cazul în care mai multe persoane sunt învinuite mincinos de aceeași infracțiune sau de infracțiuni diferite, prin intermediul aceluiași denunț, suntem în pre-zenta unui concurs de infracțiuni. Aceeași soluție se impune și în cazul în care aceeași infracțiune este pusă succesiv, în chip mincinos, în seama mai multor persoane.
În cazul variantei asimilate, pentru că elementul material al acestei infracțiuni să se realizeze, este necesară îndeplinirea a două cerințe esențiale prevăzute de lege, și anume, că probele produse sau ticluite să fie, mincinoase" adică contrare adevărului, și că ele să fie făcute, în sprijinul unei învinuiri nedrepte".
Urmarea imediata constă, în ambele ipoteze de incriminare, într-o stare de pericol pentru normala desfășurare a activității de înfăptuire a justiției penale.
Când din cauza învinuirii mincinoase sau a producerii ori ticluirii de probe mincinoase, a fost urmărită sau condamnată o persoană nevinovată, la starea de pericol care constituie urmărea imediata principală se adauga vătămarea efectivă adusă persoanei nevinovate.
Legătură de cauzalitate între acțiunea sau acțiunile incriminate și urmărea imediată a acestora trebuie să existe și rezultă din materialitatea faptei comise de agent (ex re).
III.4. Latura subiectivă
Forma de vinovăție cu care se poate comite denunțarea calomnioasă este intenția, în ambele sale modalități, directă sau indirectă.
Există intenție, când făptuitorul și-a dat seama că face un denunț sau o plângere mincinoasă, ori că produce sau ticluiește probe mincinoase și a prevăzut rezultatul acestor acțiuni, rezultat pe care 1-a urmărit anume (intenție directă), sau deși nu 1-a urmărit a acceptat totuși riscul producerii lui (intenție indirectă).
În doctrina s-a exprimat și opinia ca această infracțiune nu poate fi comisă decât cu intenție directă.
Săvârșirea faptei din culpă nu este incriminata. Lipsește intenția când denunțătorul a reținut de bună credința că învinuitul a comis o infracțiune și aceasta chiar dacă ulterior el a aflat că a comis o eroare.
Mobilul (câștigul, ura, răzbunarea etc.) și scopul (acoperirea unei infracțiuni săvârșite de denunțător sau de o altă persoană, ori lipsirea de libertate a unei persoane nevinovate) nu interesează pentru existența infracțiunii, ci doar pentru stabilirea gradului de pericol social concret al faptei comise de agent și la individualizarea pedepsei.
III.5. Forme. Sancțiuni
Forme. Denunțarea calomnioasă fiind o infracțiune comisiva și intenționată, săvârșirea ei este susceptibila de faza actelor preparatorii, dar această fază nu este incriminata. Când infracțiunea a fost săvârșită, actele preparatorii constând în culegerea de informații, pregătirea mijloacelor sau crearea de condiții favorabile săvârșirii infracțiunii, dacă au fost efectuate de o altă persoană decât autorul, vor constitui acte de complicitate anterioară.
Tentativa la infracțiunea de denunțare calomnioasă este posibilă, dar nu este incriminata și implicit nici sancționata.
Fiind o infracțiune momentană și de pericol, denunțarea calomnioasă se consuma în momentul săvârșirii acțiunii incriminate deoarece o dată cu aceasta se produce implicit și urmărea imediată. Instanța supremă a decis, în mod just, că infracțiunea se consuma în momentul prezentării și înregistrării denunțului la organul competent și nu la data întocmirii lui.
Activitatea infracțională poate continua și după consumarea infracțiunii, când persists în învinuirea mincinoasă sau se produc ori se ticluiesc în continuare alte probe mincinoase, situație în care fapta va căpăta caracterul de infracțiune continuată, fiind o repetare a faptei în realizarea aceleiași rezoluții infracționale. În aceste cazuri, fapta se epuizează în momentul săvârșirii ultimului act de învinuire mincinoasă sau respectiv al producerii sau ticluirii de probe mincinoase.
Sancțiuni. În varianta tip, denunțarea calomnioasă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar în varianta asimilată, care este totodată și varianta agravată a formei simple a incriminării, pedeapsa prevăzută de lege este inchispare de la un an la 5 ani.
În ambele ipoteze de incriminare, persoana juridică se sancționează cu amendă între 5.000 lei și 600.000 lei, potrivit art. 71x alin. (2) C. pen.
Mărturia Mincinoasă – prezentare caz 1
CURTEA DE A P E L BACĂU
SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIE Nr. 94
Ședința publică din 11 februarie 2010
La ordine a venit spre soluționare recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, împotriva deciziei penale nr.437/19.11.2009 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr (…), privind pe inculpatul D. N..
Dezbaterile în cauză de fată s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod pr. penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru inculpat av. H. M., apărător ales, lipsa fiind inculpatul.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei, după care:
Apărătorul inculpatului și reprezentantul parchetului, având pe rând cuvântul, arata că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanță constata recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul parchetului arata că decizia pronunțată de Tribunalul Bacău este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:
1. În mod nelegal instanță a dispus achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. i1 Cod pr. penală, care reprezintă un temei de încetare a procesului penal și nu de achitare.
2. De asemenea, instanța de apel a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă pe motiv ca inculpatul a revenit asupra declarației înainte ca inculpatul D. S. să fie arestat și condamnat, respectiv mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție. Cu privire la acest aspect, lasa soluția la aprecierea instanței.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond, în temeiul art. 11 pct.2 lit. b raportat la art. 10 lit. i1Cod pr. penală să se dispună achitarea inculpatului.
Avocat M. H., pentru inculpat, cu privire la primul motiv de casare arata că este de acord.
Referitor la al doilea motiv de recurs, arata ca acesta nu este temeinic motivat de faptul că prin decizia nr. 815 din 18.12.2008 Curtea de Apel Bacău a casat decizia tribunalului întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, însă s-a stabilit ca declarația mincinoasă este cea din faza de urmărire penală. Mai mult, nu se poate pretinde că procurorul ar fi dispus trimiterea în judecată a inculpatului D. S. Numai pe baza declarației data de D. N..
Solicită admiterea recursului și să se dispună achitarea inculpatului și nu încetarea procesului penal. De asemenea solicita a se dispune plata onorariului pentru apărător desemnat din oficiu, în persoană d-nei av. G. J., care s-a prezentat la două termene de judecată.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
C U R T E A
– Deliberand-
Asupra recursului de față, constata următoarele:
A. I. Prin sentința penală nr. 30/14.01.2008, pronunțată de J u d e c a t o r i a B a c a u în dosarul nr (…), s-a dispus, în baza art.11 pct.2 lit. a rap.la art. 10 lit. e CPP, cu referire la art.260 alin.2 Cp, achitarea inculpatului D. N., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, prev. de art.260 alin.1 Cp, întrucât exista o cauză de nepedepsire.
În baza art.192 alin.3 CPP, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:
Prin Rechizitoriul nr. 1883/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău s-a reținut că în ședința din data de 02.03.2006 a Tribunalului Bacău, procurorul de ședința s-a sesizat din oficiu pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă în ceea ce privește pe martorul D. N., având în vedere faptul că între declarația dată în fata procurorului și declarația dată în fața instanței de la acea dată exista contradicții.
S-a mai reținut că la data de 02.03.2006 la Tribunalul Bacău se afla pe rol cauza penală privind pe inculpatul D. S., trimis în judecata prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 174 D. cu aplic. Art. 73 lit. b D..
Cu ocazia audierii martorilor din lucrări, printre aceștia fiind și inculpatul D. N. (inculpat în prezența cauza – nota inst.), acesta a retractat declarațiile date în cauză, în fata organelor de poliție și în fata procurorului, schimbându-și depozițiile care îl inculpau pe D. S. Și afirmând aspecte contrarii care îl transformau pe acesta din autor al agresiunii asupra lui I. H. într-o persoană care se afla în stare de legitimă apărare.
Ca urmare a verificărilor efectuate, s-a stabilit faptul că, inculpatul D. N. a fost ascultat ca martor în dosarul nr. 825/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău la data de 28.09.2005, în cauză privind moartea lui I. H., acesta arătând faptul că nu a văzut altercația ce a intervenit între D. S. și I. H., menționând faptul că nu poate preciza dacă D. S. avea ceva în mâini, acesta ere plin de sânge pe față, iar întrebându-l ce a pățit i s-a răspuns că a fost lovit cu o piatră de către I. H..
Inculpatul D. N., în declarația dată în fata procurorului, a arătat de asemenea faptul că în prezența sa inculpatul D. S. a afirmat în fata organelor de poliție că l-a bătut pe I. H. deoarece acesta l-a lovit cu o piatră în zona capului și a spart geamurile de la tractor, precum și faptul că l-a văzut pe I. H. mergând prin grădină, aplecat și se ținea cu mâna de cap, iar fiul său îl sprijinea ținându-l de spate.
Cu ocazia audierii inculpatului D. N., în ședința publică din data de 02.03.2006 la Tribunalul Bacău, acesta în calitate de martor a arătat că l-a văzut pe I. H. "înjurând și făcând urât în curte și îndreptându-se cu o furcă cu două coarne la locul unde se afla D. S." și de asemenea că l-a văzut pe I. H. când a aruncat cu o piatră în parbrizul tractorului lui D. S. după care a început să lovească cu furcă în toate geamurile tractorului, încercând să-l lovească pe D.. Acesta a mai arătat de asemenea faptul că l-a văzut pe I. H. căutând ceva pe jos, însă nu a văzut că inculpatul să îl lovească.
Față de cele menționate, procurorul a constatat faptul că inculpatul D. N., în timp ce în fata organelor de urmărire penală a arătat faptul că nu a văzut producerea incidentului, în fața instanței de judecată acesta s-a transformat într-un veritabil martor ocular care a văzut incidentul dintre I. H. și D. S., cu toate acestea nevăzând și agresiunea reținută în sarcina lui D. S. de organele de urmărire penală care a condus în cele din urmă la decesul lui I. H..
Procurorul a concluzionat că inculpatul D. N., în cauză penală în care a fost ascultat ca martor, a făcut afirmații mincinoase, declarația acestuia având un caracter esențial în soluționarea cauzei ce formă obiectul dosarului nr. 8370/2005 al Tribunalului Bacău ce-l privea pe inculpatul D. S., trimis în judecata prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău pentru săvârșirea infracțiunii de omor prev. de art. 174 D. cu aplic. Art. 73 lit. b D..
Din actele și lucrările dosarului instanță a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 260 alin 2 D., care reglementează o cauză specială de nepedepsire a autorului mărturiei mincinoase, în cazul în care este retractata mărturia.
La data de 02.03.2006, fiind audiat în calitate de martor în dosarul nr. 8370/2005 aflat pe rolul Tribunalului Bacău și având ca obiect infracțiunea de omor prev. de art. 174 D. cu aplic. Art. 73 lit. b D. comisă de D. S., inculpatul D. N. în finalul declarației învederează instanței că "nu mențin nici o declarație dată în faza de urmărire penală, nici în fața polițistului, nici în fata procurorului întrucât m-au luat repede, au vorbit urât cu mine și m-au amenințat că mă duc la detectorul de minciuni".
După audierea inculpatului D. N., procurorul de ședința s-a sesizat din oficiu cu privire la comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă de către acesta. Prin încheierea de ședința în data de 02.03.2006, Tribunalul Bacău a dispus a fi înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău o copie după aceasta încheiere, declarațiile martorului D. N. date atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței, cu precizarea ca procurorul s-a sesizat din oficiu pentru mărturie mincinoasă în ceea ce îl privește pe martorul D. N..
Astfel, inculpatul D. N., audiat în calitate de martor, în cauză penală având ca obiect infracțiunea de omor a cărei victimă a fost I. H., atât de organele de poliție cât și de procuror, a afirmat că nu a fost martor ocular la incidentul produs între inculpatul D. S. și victimă I. H..
Având în vedere modul în care au fost consemnate declarațiile inculpatului cu ocazia audierii sale în calitate de martor, instanță se afla în imposibilitatea de a verifica dacă inculpatul D. N. "nu a spus tot ce știa privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat", întrucât depozițiile nu au fost luate sub forma unui interogatoriu.
Potrivit art. 260 alin 2 D. "fapta de prevăzută în primul aliniat al textului nu se pedepsește dacă în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunțat vreo hotărâre sau de se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia".
Ori, în prezența cauza inculpatul D. N. și-a retractat declarațiile date în fata organelor de poliție și în fata procurorului mai înainte de a se produce arestarea inculpatului (inculpatul D. S. fiind doar reținut pentru 24 de ore nu și arestat preventiv), dar și înainte de a se pronunța vreo hotărâre sau să se fi dispus vreo altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase.
Dacă în ceea ce privește pronunțarea vreunei hotărâri ca urmare a mărturiei mincinoase, în cauză este evident că nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre – cauza judecându-se în prima instanță la Tribunalul Bacău, instanță a analizat a doua ipoteză prevăzută de art. 260 alin 2 D. "s-a dispus vreo altă soluție" respectiv dacă trimiterea în judecată a inculpatului D. S. s-a produs ca urmare a mărturiei mincinoase.
Analizând expozitivul Rechizitoriului nr. 825/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău (fl.38-39 dosar instanță), instanță a constatat că procurorul s-a limitat la o prezentare succintă a situației de fapt, fără a proceda la o analizare temeinică a probelor așa cum prevăd dispozițiile art. 263 alin 1 C.pr. pen care stipulează că rechizitoriul trebuie să cuprindă "probele pe care se întemeiază învinuirea", acesta limitându-se doar la a înșirui mijloacele de probă (fl.39). Ba mai mult, procurorul nu a motivat nici de ce în cauză a fost reținută în sarcina inculpatului D. S. circumstanță atenuantă a provocării prev. de art. 73 lit. b D.. În aceste condiții instanță nu a putut verifica dacă trimiterea în judecată a inculpatului D. S. s-a produs ca urmare a mărturiei inculpatului D. N., care în depozițiile date în faza de urmărire penală a arătat că nu a fost martor ocular la incidentul soldat cu decesul victimei I. H., fiind greu de presupus că procurorul și-a întemeiat trimiterea în judecată pe o astfel de declarație, știut fiind că relevante sunt probele directe, probele indirecte – așa cum pot fi calificate declarațiile inculpatului D. N. date în calitate de martor în faza de urmărire penală – neputând furniza informații care pot dovedi în mod direct vinovăția sau nevinovăția făptuitorului, ci probabil trimiterea în judecată a avut la baza alte probe.
II. Împotriva sentinței a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, criticând-o ca nelegala, întrucât în mod eronat prima instanță a dispus achitarea inculpatului, deoarece exista o cauză de nepedepsire, în condițiile în care nu erau incidente prevederile art.260 al.2. Cod penal se arăta ca inculpatul D. N., în fata organelor de urmărire penală, declară că nu a văzut producerea incidentului, iar în fața instanței se transformă într-un veritabil martor ocular, ce-l transforma pe D. S. din autor al agresiunii asupra lui I. H. într-o persoană ce se afla în stare de legitimă apărare.
În momentul schimbării depoziției, inculpatul nu a amintit nimic că ar fi fost constrâns în faza de urmărire penală.
Instanța a apreciat greșit ca inculpatul, prin declarația dată în fața instanței în dosar nr.825/P/2005, ar fi retractat declarațiile mincinoase date în faza de urmărire penală și că nu există suficiente date care să conducă la concluzia că declarația dată la urmărirea penală nu corespunde adevărului.
Pentru a fi incidente dispozițiile art.260 al.2 Cod penal, ar fi trebuit ca inculpatul D. N. să-și retracteze depoziția dată în ședința publică din data de 2.03.2006 în dosar nr.8730/2005
Prin decizia penală nr. 344/02.09.2008 a T r i b u n a l u l u i B a c a u s-a dispus, în temeiul art. 379 punctul 2 litera "a" Cod procedura penală admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă J u d e c a t o r i a B a c a u împotriva sentinței penale nr. 30/14.01.2008, s-a desființat sentința apelată în întregime și retinandu- se cauza spre rejudecare, în fond, s-a dispus, în temeiul art. 260 alin 1 cod penal pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă condamnarea inculpatului D. N. fiul lui D. și D. născut la data de 31-05-1974 în B, domiciliat în H., județul B, CNP-(…), cetățean roman, studii 8 clase, stagiul militar satisfăcut, căsătorit, la pedeapsă de 1 (un) an închisoare.
În temeiul art. 81 și 82 cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei.
III. Prin decizia penală nr. 815/18 dec. 2008 a Curții de Apel Bacău, s-a admis recursul formulat de inculpatul D. N., s-a casat în întregime decizia tribunalului și s-a trimis cauza spre rejudecare deoarece nu s-a motivat din ce probe rezulta caracterul mincinos al declarației date de inculpat și care din cele două declarații este mincinoasă.
B.II. Cu ocazia rejudecării apelului, analizând sentința apelată din perspectiva motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Tribunalul Bacău, prin decizia penală nr.437/a/19.11.2009 în temeiul art. 379 punctul 2 litera "a" Cod procedura penală a admis apelul declarat de apelant Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău împotriva sentinței penale nr.30/14.01.2008 pronunțată în dosar penal nr (…) al Judecătoriei Bacău cu privire la temeiul juridic al achitării., s-a desființat sentința apelată sub acest aspect, s-a reținut cauza spre rejudecare și în fond, în temeiul art.11 pct.2 lit. a rap.la art. 10 lit. i ind 1 cod pr penală cu referire la art.260 alin.2 Cp, s-a dispus achitarea inculpatului D. N., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, prev. de art. 260 alin.1 Cp, întrucât exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
S-a constatat că intimatul a fost reprezentat de apărător ales.
În temeiul art. 192 alin. 3 cod procedura penală cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
În motivarea deciziei s-a arătat că, în mod corect instanță fondului a apreciat că procurorul a efectuat o urmărire penală sumară. Această deficiență a corectat-o la cercetarea judecătorească prin audierea amănunțită a martorilor ale căror depoziții au fost redate mai sus.
De asemenea, s-a motivat de Înalta Curte că instanță de fond și de apel nu au făcut o interpretare temeinică a probelor.
Astfel, probele administrate, respectiv declarațiile martorilor care se coroborează cu declarațiile inculpatului converg spre concluzia potrivit căreia în seara de 22 septembrie 2005 victima, o persoană corpolenta de cea 130 kg, în stare de ebrietate, fără motiv întemeiat a declanșat un atac violent asupra inculpatului. Atacul a fost purtat de victima înarmată cu o furcă de fier fixată în coadă de lemn și cu o piatră. Victima s-a exprimat verbal că vrea să-l omoare pe inculpat. A spart geamurile tractorului cu furcă și l-a lovit pe inculpat cu piatră în cap – instrument de a ucide – determinând pierderea cunoștinței acestuia.
Modul cum victimă a inițiat, dezvoltat și desfășurat agresiunea susține concluzia potrivit căreia aceasta era hotărâtă să suprime viața inculpatului,
Nici una din declarațiile martorilor oculari nu releva ca inculpatul ar fi lovit victima. Cu privire la acest aspect actul de sesizare a reținut că inculpatul a lovit victima cu un levier; instanță de apel a reținut că inculpatul a lovit victimă în cap cu o coadă de furcă cu care victima se înarmase. Având în vedere lipsa unor probe certe cu privire la acest aspect, concluziile actului de sesizare și ale instanțelor rămân îndoielnice.
Relativ la posibilitatea ca inculpatul să fi lovit victima cu un corp contondent în cap actele medico-legale nu oferă elemente care să conducă la o concluzie certa. Din concluziile avizului Comisiei Superioare de Medicină Legală rezultă că lovirea victimei cu dinții furcii în cap este exclusă. Prin urmare s-ar putea raționa că nici lovirea cu un levier, instrument care se confecționează din același material nu este probabilă.
De altfel în privința acestui obiect proba cu martori a înlăturat aceasta susținere din rechizitor.
Faptul că organele de cercetare la fața locului au ridicat o coadă de lemn cu urme de sânge nu este de natură să înfrângă concluzia actului medico-legal menționat. Pe de altă parte de pe această n-au fost prelevate și analizate probe de sânge pentru a se stabili dacă provin de la victimă, urmare a contactului cu capul victimei. Pe de altă parte unul din martori care 1-a ajutat pe inculpat să desprindă plugul de tractor a arătat că inculpatul s-a folosit în această operație de coada furcii și că inculpatul era plin de sânge de la rană ce i-a fost provocată de victimă. Așa fiind în lipsa unei probe științifice apare posibil ca urmele de sânge de pe coadă să aparțină inculpatului.
S. posibil ca inculpatul să fi lovit victima cu coada furcii care s-a rupt în momentele în care victima atacase inculpatul. Martorii oculari nu au relevat însă aceasta împrejurare. S. cert potrivit declarațiilor doar faptul că după ce a sărit din cabină, inculpatul a luat coada furcii și s-a îndepărtat de la fața locului.
În consecință, s-a reținut de Înalta Curte ca, potrivit art. 44 din Codul penal nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat. Conform alineatului 3 este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Din probele administrate I.C.C.J. a reținut că victima a declanșat împotriva inculpatului un atac violent susținut cu o furcă și o piatră cu care a lovit în capul inculpatului cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 14 zile îngrijiri medicale.
Față de caracterul persistent și repetat al atacului declanșat de victima cu alternarea instrumentelor apte de a ucide nu există nici un motiv pentru a aprecia că victima nu ar fi reluat imediat atacul împotriva inculpatului în încercarea manifestă de a-i suprima viața. Prin urmare dacă inculpatul a împins victima care s-a lovit de părți dure ale tractorului sau a lovit-o, a acționat în contextul unui atac violent și repetat.
Reluarea și repetarea atacului victimei conduce la relevanța iminenței, caracterul imediat care justifică potrivit textului menționat acțiunea inculpatului din cauza, menită să înlăture pericolul grav la care era expus și, pe cale de consecință a dispus achitarea inculpatului D. S. conform art 10 lit e cod pr penală raportat la art 44 cod penal.
În raport de această soluție pronunțată de I.C.C.J. tribunalul a constatat că intimatul inculpat D. N. a spus adevărul atunci când a fost audiat la instanță de fond.
În primul rând, este întemeiată afirmația făcută de către intimat ca în cursul urmăririi penale nu a fost audiat corespunzător și nu i s-au asigurat condițiile procesuale de a spune adevărul, fiind amenințat, aspect ce s-a reținut și din decizia Înaltei Curți, prin care s-a arătat că procurorul a efectuat o urmărire penală sumară.
De asemenea din coroborarea prevederilor art 3 – cu privire la aflarea adevărului – cu cele din art 289 cod pr penală rezultă că în scopul aflării adevărului, judecata cauzei se face nemijlocit în fața instanței, se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și contradictoriu.
Ori, în mod corect, pe fond, prima instanță a pornit de la premiza că declarația dată în fața primei instante este declarație adevărată, pe care inculpatul a retractat-o în fața instanței și că soluția de trimitere în judecată a numitului D. S. nu s-a bazat pe declarația data de inculpatul D. N. la Parchet.
Examinând declarațiile inculpatului intimat, s-a constatat că, acesta și în declarația dată la Parchet, cât și cea dată în instanță arata că nu a văzut altercația dintre numitul D. S. și I. H., și că nu poate preciza dacă D. avea ceva în mână. Faptul că inculpatul D. N. A arătat că în prezența sa ca D. S. a afirmat în fata organelor de poliție că l-a bătut pe I., deoarece acesta l-a lovit cu o piatră în zona capului și a spart geamurile parbrizului de la tractor, are mai puțină importanță, deoarece această afirmație urmă a fi coroborata cu celelalte mijloace de probă și a se stabili dacă nu cumva D. S. se afla în legitimă apărare, aspect ce s-a stabilit ulterior pe baza probelor, de către Înalta Curte.
În acest sens apare ca exagerată că soluția procurorului de trimitere în judecată a fost întemeiată pe declarația inculpatului D. N., atât timp cât acesta a afirmat constant că nu a văzut conflictul dintre cei doi, declarația acestuia nefiind hotărâtoare în sesizarea instanței cu fapta de omor.
De altfel, în mare parte aspectele relatate de inculpatul intimat, în calitatea sa de martor, se regăsesc și în situația de fapt, așa cum a fost reținută de Înalta Curte prin decizia penală nr. 408/2009.
În art. 260 alin 2 D. se arăta ca "fapta de prevăzută în primul aliniat al textului nu se pedepsește dacă în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunțat vreo hotărâre sau de se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia".
Ori, declarația data de intimatul inculpat a avut loc la data de 02.03. 2006 înainte ca inculpatul D. S. să fie arestat și condamnat, respectiv mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a așa zisei mărturii mincinoase. În măsura în care existau dubii cu privire la declarațiile date de acest martor – inculpat, instanță avea posibilitatea aflării adevărului și prin coroborarea celorlalte probe administrate în cauză, inclusiv prin confruntarea părților.
În consecință, în mod legal și temeinic prima instanță a concluzionat că în speță, sunt întrunite dispozițiile art. 260 al.2 Cod penal în privința cauzei de nepedepsire, însă Tribunalul a constatat că prima instanță trebuia să dispună încetarea procesului penal în temeiul art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. i ind. 1 cod pr penală, atunci când există o cauză de nepedepsire, și nu în temeiul art.10 lit. e Cod pr. penală, referitor la cauzele care înlătura caracterul penal al faptei. Cele două cauze diferă atât sub aspectul naturii juridice cât și asupra efectelor.
III. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, care a arătat că este greșit temeiul de drept în baza căruia s-a dispus încetarea procesului penal, iar pe fond nu se impunea această soluție.
Curtea, analizând motivele de recurs prin prisma probatoriului administrat, constată că pentru aceleași argumente invocate de instanțele anterioare și care nu se impune a fi reiterate încă o dată, acestea au reținut corect situația de fapt și soluția care se impune în cauză față de inculpatul D. N., dar au pronunțat soluții în drept greșite. Raportându-se la soluția pronunțată prin decizia penală nr. 437/A/19.11.2009 Curtea considera că instanță de apel ar fi trebuit să dispună încetarea procesului penal în temeiul art.11 pct.2 lit. b cu art.10 lit. i1 c.pr. pen coroborat cu art.260 al.2 c. penal.
În baza art.11 pct.2 lit. b cu art.10 lit. i1 c.pr. pen coroborat cu art.260 al.2 c. penal se va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D. N., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 al.1 c. penal.
Se va lua act ca inculpatul a avut apărător ales în toate fazele procesului penal.
În baza art.192 al.3 c.pr. pen cheltuielile judiciare avansate de stat în toate fazele procesului penal vor rămâne în sarcina acestuia.
În baza art.11 pct.2 lit. b cu art.10 lit. i1 c.pr. pen coroborat cu art.260 al.2 c. penal se dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D. N., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 al.1 c. penal.
Denunțarea Calomnioasă – prezentare caz 2
CURTEA DE A P E L S U C E A V A
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA Nr. 280
Ședința publică din 08 iulie 2009
Pe rol, judecarea recursului declarat de inculpata I. M., împotriva deciziei penale nr. 245 din 11.11.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov.
La apelul nominal se prezintă inculpata I. M. asistata de avocat oficiu E. B.- N., lipsa fiind partea civilă E. E..
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Inculpata, întrebata fiind dacă dorește să dea o declarație în fața instanței de recurs, arata că nu dorește să dea nicio declarație.
Nemaifiind alte cereri, instanță constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat E. B.- N., solicita admiterea recursului, desființarea deciziei penale pronunțată de Tribunalul Brașov și menținerea sentinței penale pronunțate de prima instanță ca fiind legală și temeinică.
În fapt se impune achitarea inculpatei recurente în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedura penală, motivat de faptul că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, nefiind dovedit caracterul mincinos al învinuirilor aduse de către inculpata. Sub aspectul laturii civile, despăgubirile pretinse de către E. E. urmează a fi respinse întrucât nu s-a făcut dovada săvârșirii de către inculpata cu vinovăție a vreunei fapte ilicite.
Procurorul, solicita respingerea ca nefondat a recursului declarat de inculpata și menținerea deciziei Tribunalului Brașov ca fiind legală și temeinică.
Inculpata I. M., având ultimul cuvânt, arata ca de 10 ani de zile a avut probleme cu familia părții civile, întrucât a refuzat să le cedeze locuința. Arată că și-a retras plângerea întrucât așa este caracterul său, încercând să se înțeleagă cu vorbă bună. În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii, arata că a doua zi după consumarea faptei a mers în audiență la procurorul de serviciu, care întâmplător este nasul de cununie al acestei familii. La îndrumarea sa a depus o plângere și și-a făcut certificat medico-legal. Pentru aceste motive solicita admiterea recursului, desființarea deciziei pronunțate de Tribunalul Brașov și menținerea sentinței penale pronunțate de prima instanță.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului penal de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 637/2008 pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul penal nr (…) s-au dispus următoarele:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod procedura penală a fost achitata inculpata I. M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de denunțare calomnioasă, prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal, față de partea vătămată E. E..
În baza art. 346 alin. 1 Cod procedura penală s-a respins acțiunea civilă promovată în cauză de partea civilă E. E..
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedura penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
În baza art. 193 alin. 6 Cod procedura penală s-a respins cererea părții civile privind obligarea inculpatei la plata cheltuielilor judiciare.
În baza art. 193 alin. 6 Cod procedura penală a respins cererea inculpatei privind obligarea părții civile la plata cheltuielilor judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
La data de 19.08.2005 inculpata I. M. a înaintat către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov o plângere penală înregistrată sub nr. 99/P/2005 prin care a reclamat ca: începând din primăvara anului 2005 E. E. a început să-i facă tot felul de invitații și complimente, fixându-i întâlniri cărora nu le-a dat curs. Într-una din zile, sunând la ușa lui pentru a-i vorbi despre o problemă apărută, acesta a prins-o în brațe, a dus-o în locuința lui și a violat-o. În dată de 29.07.2005, E. E. a intrat în locuința ei și a violat-o iar în dată de 15.08.2005, în timp ce se afla în locuința ei, a venit E. E., a prins-o în brațe, a dus-o în camera copiilor lui și a violat-o. În finalul plângerii inculpata a menționat că îl acuză pe E. E. de hărțuire sexuală și viol.
Urmare a acestei plângeri, inculpata a fost audiata în calitate de persoană vătămată la data de 09.09.2005 de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ocazie cu care a precizat că nu a fost constrânsa sau amenințată în scopul obținerii de satisfacții sexuale, în sensul prevederilor art. 2031 Cod penal. De asemenea, I. M. a declarat că își retrage plângerea formulată împotriva lui E. E. pentru infracțiunea de viol.
Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 980/P/2005 din data de 15.09.2005 s-a dispus în baza art. 228 alin. 4 rap. la art. 10 lit. d și h Cod procedura penală neinceperea urmăririi penale față de E. E. pentru infracțiunile de hărțuire sexuală, prev. de art. 2031 Cod penal și viol, prev. de art. 197 alin. 1 Cod penal, reținându-se ca în privința infracțiunii de viol a fost retrasă plângerea, fiind incidente disp. Art. 131 alin. 1 și 2 Cod penal, iar în privința infracțiunii de hărțuire sexuală nu sunt întrunite elementele constitutive întrucât nu s-au comis acte de amenințare sau constrângere asupra persoanei vătămate în scopul obținerii unor satisfacții de natură sexuală și, cu atât mai mult, cele două persoane au locuri diferite de muncă, iar E. E. nu putea abuza de autoritatea sau influența pe care i-o confereau funcția și gradul său militar.
Împotriva acestei soluții E. E. a formulat plângere, solicitând continuarea cercetărilor și pronunțarea unei soluții în baza art. 10 lit. c Cod procedura penală.
Examinând aceasta plângere, procurorul ierarhic superior s-a pronunțat prin rezoluția nr. (…) din 04.01.2006 în sensul că faptă de hărțuire sexuală este lipsită de obiect deoarece atitudinea lui E. E. nu se manifestă în cadrul raporturilor de muncă, motiv pentru care a fost modificat temeiul juridic al neinceperii urmăririi penale din art. 10 lit. d în cel prevăzut de art. 10 lit. a Cod procedura penală. Relativ la infracțiunea de viol s-a reținut că retragerea plângerii prealabile a avut loc încă de la începutul efectuării actelor premergătoare, așa încât, procurorul nu a mai avut posibilitatea legală de a face dovada existenței faptei și a vinovăției autorului acesteia. Pe de altă parte, numai învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal în situațiile expres prevăzute de art. 13 Cod procedura penală.
În continuare, E. E. a înțeles să formuleze la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov o plângere penală împotriva inculpatei I. M. pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, cercetările finalizându-se cu trimiterea în judecată a inculpatei sub aspectul infracțiunii prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal.
A reținut prima instanță că potrivit art. 259 alin. 1 Cod penal constituie infracțiunea de denunțare calomnioasă "învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană".
Pentru existența infracțiunii se cere așadar că învinuirea să fie mincinoasă, necorespunzătoare realității. Caracterul mincinos al învinuirii nu poate fi considerat ca atare dacă în cazul când fapta care formează obiectul învinuirii a fost cercetată în fond, pentru a se putea aprecia dacă acuzațiile aduse cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anume persoană sunt sau nu întemeiate.
Ori, în cazul de față, plângerea prealabilă fiind retrasă încă de la începutul efectuării actelor premergătoare, nu s-au mai efectuat alte cercetări pentru a se stabili dacă infracțiunile de viol reclamate de I. M. în sarcina lui E. E. au existat sau nu în realitate. Prin urmare, nu s-a stabilit dacă plângerea a avut sau nu caracter mincinos în privința acestor acuzații de viol.
Cercetările efectuate ulterior de organele de urmărire penală relativ la infracțiunile de viol, după introducerea plângerii de către E. E. Pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, sunt lipsite de temei juridic și nu pot avea nicio relevanță în aprecierea caracterului mincinos al învinuirilor aduse de inculpata lui E. E. prin plângerea depusă la data de 19.08.2005, având în vedere că, așa cum în mod just s-a reținut și prin rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. (…) din 04.01.2006, numai învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal în situația retragerii plângerii prealabile, conform art. 13 alin. 1 Cod procedura penală. E. E. nu a avut niciuna din aceste calități, astfel ca efectuarea cercetărilor după retragerea plângerii prealabile contravine dispozițiilor procedurale.
Pe de altă parte, caracterul mincinos al învinuirii trebuie stabilit în prealabil, înainte de sesizarea instanței prin rechizitoriu cu privire la săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă. Față de disp. Art. 317 Cod procedura penală, care prevăd că "judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare al instanței, în caz de extindere a procesului penal, și la fapta și persoana la care se referă extinderea", cercetarea judecătorească nu poate avea ca obiect infracțiunea ce a făcut obiectul învinuirii, în cazul de față infracțiunea de viol, asupra căreia, din motivele anterior expuse, nu mai poate avea loc o cercetare în fond. În lipsa unei asemenea cercetări și a unei soluții definitive, potrivit art. 52 Cod procedura penală orice persoană fiind considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă, nu se poate concluziona dacă învinuirea a avut sau nu caracter mincinos.
Prin plângerea depusă la data de 19.08.2005, inculpata a solicitat tragerea la răspundere penală a lui E. E. și pentru infracțiunea de hărțuire sexuală, care potrivit art. 2031 Cod penal consta în "hartuirea unei persoane prin amenințare sau constrângere, în scopul de a obține satisfacții de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția îndeplinită la locul de muncă". S-a constatat însă că o asemenea faptă nu este descrisă în nici un fel în cuprinsul plângerii, iar existența acestei infracțiuni nu a reieșit nici din declarația dată de I. M. la data de 09.09.2005.
Așa cum rezultă din conținutul constitutiv al infracțiunii de denunțare calomnioasă, învinuirea adusă prin plângere sau denunț trebuie să privească săvârșirea unei infracțiuni, înțelegând prin aceasta că plângerea trebuie să conțină prezentarea unei fapte care, dacă ar fi adevărată, cade sub incidența legii penale. Nu este necesar să se precizeze infracțiunea care face obiectul învinuirii sau să se dea încadrarea juridică corectă a faptei, acesta fiind atributul organelor de urmărire penală, impunându-se însă că fapta să fie descrisă de cel care formulează plângerea.
S-a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cazul plângerii depusă de inculpata împotriva lui E. E., simplă solicitare de a fi efectuate cercetări împotrivă sa pentru infracțiunea de hărțuire sexuală, fără să se arate în ce constă fapta, neputând avea natura unei învinuiri cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în sensul prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal.
Chiar dacă inculpata ar fi apreciat că invitațiile primite din partea lui E. E. și întâlnirile fixate de acesta ar constitui infracțiunea de hărțuire sexuală, asemenea acțiuni nu fac parte din elementul material al vreunei infracțiuni.
Față de considerentele expuse prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 259 alin. 1 Cod penal sub aspectul laturii obiective.
În ce privește latura civilă a cauzei s-a reținut că nu s-a făcut dovada săvârșirii de către inculpat, cu vinovăție, a vreunei fapte ilicite, condiții necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale conform art. 998 și următoarele Cod civil.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov a fost admis prin decizia penală 245 A din 11.11.2008 a Tribunalului Brașov prin care s-a desființat sentința, și în rejudecare s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea civilă.
În baza art. 259 alin. 1 Cod penal inculpata a fost condamnată la pedeapsă închisorii de 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă.
În baza art. 81, 82 Cod penal, a fost dispusă suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni.
I s-a atras atenția inculpatei asupra disp. Art. 83 și 84 Cod penal privitoare la revocarea suspendării condiționate în cazul savasirii unei infracțiuni și în cazul neexecutării obligațiilor civile.
S-au reținut disp. Art. 13 Cod penal cu privire la neaplicarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.
În baza art. 14 Cod procedura penală, 346 Cod procedura penală rap. La art. 998-999 Cod civil s-a admis în parte acțiunea civilă promovată în procesul penal de partea civilă E. E. împotriva inculpatei I. M. și în consecință a fost obligată inculpata să despăgubească partea civilă cu suma de 1000 lei cu titlu de daune morale și s-au respins restul pretențiilor civile.
În baza art. 191 Cod procedura penală, a fost obligată inculpata să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare la urmărirea penalasi instanță de fond.
În motivare s-a reținut că ceea ce Parchetul a înțeles să critice este de fapt lipsa de cercetări sub aspectul acuzațiilor aduse inculpatei, critică pe care tribunalul a considerat-o întemeiată deoarece față de obiectul plângerii penale cu care instanță este investita trebuie avută în vedere deopotrivă garantarea principiului constituțional al liberului acces la justiție înscris în art.21 din legea fundamentală a statului, dar și garantarea dreptului părții civile la un recurs efectiv în sensul art. 13 din CEDO și la un proces echitabil conform art.6 din CEDO.
Tribunalul a apreciat că lipsa cercetării pe fond a plângerii penale formulată de partea vătămată E. E. conduce la încălcarea acestor principii și cunoscând principiul preeminentei Convenției Europene a Drepturilor Omului față de dreptul intern – drept care în cazul de față o lipsește pe partea civilă de posibilitatea de a-și demonstra nevinovăția față de acuzațiile aduse prin plângerea considerată calomnioasa, constatând că singurul remediu în cauză este analizarea ca și chestiune prealabilă conform art.44 Cod procedura penală a caracterului mincinos sau nu al învinuirii aduse părții civile, urmând ca soluția asupra acestor cercetări să rămână definitivă cu ocazia soluționării recursului în prezența cauza, nefiind astfel înfrânte principiile înscrise în art. 66 alin. 1 și 5/2 Cpp, cum greșit a apreciat prima instanță.
Aceasta pentru că partea vătămată din prezența cauză s-a adresat unui organ judiciar pentru constatarea nevinovăției relativ la învinuirile aduse de inculpata prin plângerea penală formulată împotrivă sa la 19 august 2005, respectiv Parchetului de pe lângă I n a l t a C u r t e de Casație și Justiție, instituție în fața căreia a solicitat continuarea cercetărilor și stabilirea nevinovăției relativ la învinuirile de viol, învinuiri față de care data fiind poziția adoptată de partea vătămată din acel dosar, inculpata din speță, de retragere a plângerii prealabile – s-a apreciat că efectuarea de cercetări după retragerea plângerii prealabile contravine dispozițiilor art. 13 al.1 Cod procedura penală.
În continuarea acestui demers partea vătămată E. E. a înțeles să formuleze plângere penală pentru denunț calomnios constând în învinuirea ca în datele de 29.07.2005 și 15.08.2005 ar fi violat-o și hărțuit-o sexual. S-a creat astfel cadrul procesual în care această parte care s-a adresat unui organ judiciar nu și-a putut dovedi nevinovăția, fiind prejudiciat prin dispozițiile art. 13 Cod procedura penală care permit continuarea procesului penal numai învinuitului sau inculpatului, nu și persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni (făptuitor) față de care nu s-a început încă urmărirea penală, dar față de care există un dosar în lucru, cu audieri în etapa actelor premergătoare.
Se poate susține că din punct de vedere civil persoană vătămată are deschisă calea acțiunii în răspundere civilă delictuala, însă importantă și valoarea ocrotită prin învinuirea săvârșirii infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 Cp (fapta pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și potrivit art. 131 alin. 2 C.p. retragerea plângerii penale înlătura răspunderea penală) reclama o examinare penală care în raport de principiile CEDO enunțate anterior trebuie făcută în actualul cadru procesual.
În acest sens sunt și explicațiile teoretice ale Codului penal roman (V.E. s. a), lucrare în care se precizează că învinuirea mincinoasă trebuie să privească o infracțiune care în momentul denunțului putea face obiectul punerii în mișcare a acțiunii penale. Așadar, s-a stabilit ca atunci când plângerea sau denunțul privește o infracțiune pentru care a intervenit o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale (art.11 Cod procedura penală) cerința esențială nu va fi îndeplinită.
Cauzele de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale intervenite însă ulterior învinuirii mincinoase nu înlătură existenta cerinței esențiale, așa încât învinuirea mincinoasă făcută înainte de intervenirea acestor cauze – cazul în speță – constituie infracțiune.
Cercetând temeinicia învinuirilor aduse părții civile E. E. în raport de probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reținut că:
Potrivit art.259 al.1 Cod Penal constituie denunțare calomnioasă învinuirea mincinoasă făcută prin denunț sau plângere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană.
Învinuirea mincinoasă este o acuzație făcută cu rea credință, acuzație care nu are corespondent în realitatea obiectivă, respectiv persoanei învinuite i se pune în sarcina săvârșirea unei fapte penale pe care nu a comis-o.
Infracțiunea se consuma în momentul depunerii plângerii neadevărate la organul de stat cu consecința punerii în mișcare în mod inutil a aparatului de justiție, în scopul cercetării unui fenomen infracțional care fie că nu există, fie că nu a fost săvârșit de persoană acuzată căreia i se primejduiește libertatea și demnitatea.
Astfel, relativ la acuzația de viol care ar fi avut loc la data de 29 iulie 2005, pe timp de zi s-a reținut că această faptă este descrisă foarte sumar de partea vătămată autoare a plângerii penale.
În realitate este vorba despre dată de 30 iulie 2005, o zi de sâmbătă, astfel cum de altfel precizează I. M. în momentul în care este audiata în etapa actelor premergătoare în calitate de parte vătămată la 09.09.2005, arătând că este vorba despre dimineața acelei zile, în care soția lui E. E. se afla în bucătărie cu musafirii. În acea zi însă, E. E. s-a aflat la locul de muncă până în jurul orelor 1400, la locuința sa până la această oră aflându-se doar soția acestuia și martora E. S.. Martorii audiați T. N., N. T. S. au menționat că au sosit la locuința familiei E. în jurul orelor 14,00 unde au stat până seara sărbătorind ziua prietenului lor comun numitul T. E. H., interval orar în care E. E. s-a aflat în familie la acest eveniment.
La data de 09.09.2005, ulterior audierii și luând act de prevederile art. 259 C.p. care sancționează infracțiunea de denunțare calomnioasă astfel cum se menționează în cuprinsul rezoluției din 15 septembrie 2005 a Parchetului ICCJ (fila 23 dosar u.p.), I. M. și-a retras plângerea penală formulată împotriva lui E. E. în ansamblul său.
În acest context, examinând pozițiile exprimate de părțile în litigiu, declarațiile martorilor T. N. și N. T. S. care și-au menținut întru totul declarațiile furnizate organului de cercetare penală și au confirmat instanței de judecată poziția exprimată de partea vătămată, susținerile inconsecvente ale inculpatei relativ la această infracțiune de viol față de care a menționat că nu a țipat pentru că nu avea sens deși la momentul consumării acelei fapte ar fi putut să fie auzită de copii și oameni mături din curte, fapta pe care nu a reclamat-o decât peste o perioadă considerabilă de timp și pe care nu a destăinuit-o nimănui, tribunalul a apreciat că învinuirea săvârșirii acestei infracțiuni nu se probează, o asemenea faptă neexistând în materialitatea să.
Referitor la învinuirea săvârșirii de către E. E. a infracțiunii de viol la data de 15 august 2005, inculpata a precizat în plângerea penală din data de 15 august 2005, că E. E. a telefonat la domiciliul mamei sale pentru a-i transmite să ajungă acasă neapărat în acea seară pentru că vine un electrician să repare rețeaua electrică. Nu rezultă însă din plângere că s-ar fi opus în vreun mod pătrunderii lui E. E. în locuința sa, conducerii acesteia în brațe către locuința familiei E. unde s-a consumat violul și nici vreo opunere la acțiunea de viol. Nu rezultă însă din plângere că I. M. ar fi suferit vreo vătămare sau că ar fi fost lovită într-o anumită zonă a corpului. Se mai arăta în aceeași plângere ca pe la ora 21, inculpata a ajuns la domiciliul său și la scurt timp, E. E. a bătut la ușa locuinței sale, a prins-o în brațe, a dus-o în camera copiilor lui, a violat-o în patul acestora.
Audiata de procuror la data de 9.09.2005, I. M. a precizat că acest viol a fost cel mai brutal. Pentru această faptă l-a indicat că martor pe E. E., a depus în probațiune certificat medico-legal și a menționat că a doua zi i-a povestit mamei sale ce s-a întâmplat, solicitând organului de cercetare penală a se verifica susținerile sale, respectiv Romtelecom să comunice convorbirile făcute în ziua respectivă de la numărul lui E. E..
Din coroborarea declarațiilor părții vătămate E. E. cu cele ale martorului E. N. a rezultat ca în ziua de 15 august 2005 la puțin timp după ora 21, partea vătămată și inculpatul nu aveau cum să se întâlnească deoarece martorul confirma că partea vătămată s-a aflat în acea zi la ziua martorului, la domiciliul acestuia unde a rămas până la aproximativ ora 22.
Declarația din instanță a martorei O. N. (mama inculpatei) are valoarea unei depoziții indirecte care trebuie apreciată cu prudență și numai în contextul ansamblului probatoriu.
Trebuie observat că susținerea inculpatei privind apelul telefonic pe care mama inculpatei l-ar fi primit de la partea vătămată în seara de 15 august deși este confirmată de martora O. N. se afla în contradicție cu înscrisul de la fila 69 dosar urmărire penală din care rezultă că în 15.08.2005 E. E. a fost client apelat la ora 20,38 de la telefonul mamei inculpatei, de la postul telefonic al familiei E. neformându-se nici un apel telefonic către postul telefonic al mamei inculpatei.
Martorul E. E. audiat fiind atât la urmărirea penală cât și în apel a confirmat că a lucrat la părțile din proces pe timpul verii anului 2005, cunoaște că a existat o stare conflictuală între familiile părților, dar nu a văzut niciodată părțile nici măcar în apropiere una de cealaltă.
Certificatul medico-legal depus în dovedirea acestui viol susține împrejurarea ca la data de 17.08.2005 I. M. a fost examinată de medicul legist, declarând în fața acestuia ca în seara de 15.08.2005 a fost victima unui viol și cu toate că cunoștea identitatea presupusului autor aceasta nu a declarat medicului că a fost violată de o persoană cunoscută și foarte important de menționat în contextul examinării infracțiunii de denunțare calomnioasă este și împrejurarea ca la momentul în care s-a prezentat la medicul legist pentru examinare aceasta își făcuse toaleta genitală, inclusiv vaginala, astfel că nu i s-au putut recolta probe biologice. De asemenea, prezintă relevanta consemnarea din certificatul medico – legal potrivit cu care leziunile din regiunea vaginală s-au putut produce prin introducerea forțată a unui corp dur alungit, nefiind exclusă însă modalitatea producerii prin raport sexual.
Așa fiind, nu se probează nici temeinicia săvârșirii acestei infracțiuni, tribunalul constatând că faptă de viol din 15.08.2005 pentru care a fost învinuit E. E. nu a fost săvârșită de acesta.
În aceste condiții, acuzațiile de viol, sunt lipsite de temeinicie, neavând corespondent în realitatea obiectivă și susțin latura obiectivă a infracțiunii de denunțare calomnioasă în formă tip reglementata de art.259 al.1 Cod Penal.
Sub aspect subiectiv s-a reținut în primul rând poziția exprimată de inculpata în cursul acestui proces penal, respectiv faptul că relativ la infracțiunea de hărțuire sexuală a precizat că nu cunoștea ce presupune această infracțiune din punct de vedere juridic, aflând ulterior că ceea ce ea credea că întrunește elementele acestei infracțiuni era de fapt altceva, iar faptele descrise în plângerea sa sunt întrutotul reale însă după un timp gândindu-se că este mai bine să păstreze relații de bună vecinătate cu partea vătămată și-a retras plângerea.
S-a reținut că, dacă în ceea ce privește infracțiunea de hărțuire sexuală de care a fost acuzat E. E., în declarația dată în fata procurorului la 9.09.2005, inculpata care a luat act de conținutul prevederilor art.2031 Cod Penal, a afirmat că nu a fost constrânsa sau amenințată de E. E. în scopul obținerii de satisfacții sexuale, nu același lucru l-a precizat și cu privire la infracțiunile de viol reclamate, pretinzând existența acestor fapte penale pentru care a înțeles să își retragă plângerea prealabilă în virtutea unor principii de viață creștine.
Nu lipsită de importantă în contextul examinării laturii subiective a infracțiunii este atitudinea adoptată de inculpata, care – potrivit declarației martorei E. N. (fila 124 apel) a insistat față de soția părții vătămate (pe care a căutat-o la locul de muncă) să își retragă prezenta plângere penală pentru denunțare calomnioasă.
De asemenea trebuie menționat că din actele dosarului rezultă că între părți au existat numeroase plângeri penale, iar atitudinea inculpatei de retragere a plângerii prealabile din prezența speța nu a fost singulară, la dosar existând încă două soluții pronunțate urmare a aceleiași manifestări de voință.
În aceste condiții se desprinde concluzia că plângerea pentru cele două violuri (obiect al prezentelor cercetări potrivit plângerii părții vătămate pentru denunțare calomnioasă) a fost redactată de inculpata cu rea credință, așa cum cu rea credință aceasta a solicitat tragerea părții vătămate la răspundere penală cunoscând că lucrurile nu s-au întâmplat astfel cum le-a descris în denunțul calomnios.
Cât privește plângerea formulată pentru infracțiunea de hărțuire sexuală, se apreciază că aceasta nu are din punct de vedere al laturii subiective natura unei învinuiri cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în sensul cerut de dispozițiile art. 259 alin. 1 C.p..
Pentru aceste considerente și având în vedere și dreptul fundamental al petiționarii consacrat de Constituție pentru toți cetățenii, dar și principiul constituțional potrivit cu care nimănui nu îi este îngăduit să abuzeze de acest drept, să încalce legalitatea prin învinuirea mincinoasă a unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, aflat în strânsă corelație cu scopul procesului penal înscris în art.1 C.p.p., tribunalul a apreciat că inculpata se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă (relativ la cele două învinuiri de viol aduse părții civile), infracțiune reglementată de art. 259 alin. 1 C.p. și nu alin.2 Cod Penal așa cum a solicitat partea civilă E. E. a se constata în apel.
Aceasta deoarece certificatul medico-legal depus de inculpata în susținerea infracțiunii de viol localizată în timp la data de 15 august 2005 – nu reprezintă proba produsă sau ticluită în mod mincinos în sine, fiind un înscris care nu emana de la inculpata, ci provine de la un serviciu de medicină legală și care face dovada existenței unor leziuni ce i-au fost constatate inculpatei de medicul legist.
Pentru aceste motive a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea civilă.
Fiind stabilită vinovăția inculpatei în săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, instanță a procedat la tragerea la răspundere penală a inculpatei în raport de criteriile stabilite de art.72 Cod Penal.
Astfel, s-au avut în vedere circumstanțele reale ale faptei comisă pe fondul unei situații conflictuale dovedită în dosar, norma juridică complexă încălcată, prin fapta penală săvârșită fiind deopotrivă încălcate relațiile sociale specifice înfăptuirii justiției și cele privitoare la demnitatea părții civile căreia i s-a pus în sarcina pe nedrept săvârșirea unor infracțiuni de viol de o deosebită gravitate dar și circumstanțele personale ale inculpatei – în vârstă de 40 de ani, fără antecedente penale, cu studii superioare și loc de muncă, poziția sa socială și profilul moral evidențiat de raportul de constatare medico-legală psihiatrică, inculpata având o personalitate accentuată cu trăsături interpretative și cu discernământ păstrat al faptelor și acțiunilor sale.
În raport de aceste elemente reale și personale instanță a conchis că pedeapsa închisorii orientată la minimul legal răspunde criteriilor art.52 Cod Penal.
Constatând că sunt îndeplinite cerințele art.81 Cod Penal în raport de profilul socio-moral al inculpatei mai sus descris, tribunalul a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate acesteia pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni stabilit conform art.82 Cod Penal.
S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art.83 Cod Penal privitoare la revocarea acestui beneficiu al suspendării condiționate în cazul săvârșirii în decursul acestui termen de încercare a unei noi infracțiuni și în cazul neexecutării obligațiilor civile.
Întrucât la data de 12.08.2006, conform Legii nr.278/2006 a intrat în vigoare actualul Cod penal, iar în baza art.71 al.2 astfel cum este în prezent reglementat, condamnarea la pedeapsă închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit. a-c Cod Penal, pedeapsa accesorie a cărei executare se suspendă pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei potrivit dispozițiilor art.71 al.5 Cod Penal, instanță de apel a făcut aplicarea acestui text.
Întrucât numai pentru faptele săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal în actuala reglementare este obligatorie aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit. a-c Cod Penal și în cazul în care executarea pedepsei închisorii este suspendată condiționat, iar pentru faptele penale comise înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod penal, sunt incidente prevederile art. 13 Cod Penal, tribunalul raportându-se la data comiterii faptei penale analizate (19.08.2005) a reținut incidența legii penale vechi, mai favorabile inculpatei, relativ la neaplicarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, sens în care a făcut aplicarea art. 13 Cp.
Sub aspectul soluționării laturii civile a cauzei, s-a constatat că partea vătămată E. E. s-a constituit parte civilă în cauză împotriva inculpatei cu suma de 20.000 lei reprezentând daune materiale și morale.
Relativ la acțiunea civilă alăturată celei penale, în procesul penal operează dispozițiile art. 1169 Cod civil în raport de care cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
În cauză, răspunderea civilă delictuala a inculpatei urmează să fie atrasă deoarece s-a făcut dovada săvârșirii, cu vinovăție, de către această a unei fapte ilicite conform art. 998 și urm. Cod civil.
O condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuala este și aceea a certitudinii prejudiciului cauzat atât sub aspectul existenței sale, cât și al întinderii sale.
În speță dedusă judecății s-a constatat că partea civilă nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu material în sensul textelor legale anterior arătate, astfel că nu pot fi primite pretențiile formulate de partea civilă cu acest titlu.
Cât privește prejudiciul moral reclamat de partea civilă, s-a constatat că martorii audiați sub acest aspect – T. N., E. N., N. T. S. Și E. S. au făcut dovada incontestabilă a efectelor negative care i-au afectat: în primul rând viața de familie, redresata datorită sentimentelor de iubire ce caracterizează căsătoria dintre soții E., dar și atitudinii soției care, cu toate că despre plângerea în discuție s-a aflat și în mediul său profesional, a manifestat înțelegere și încredere deplină în soțul sau pe care l-a caracterizat ca fiind un soț și un tată exemplar; în al doilea rând relațiile de prietenie, martorii arătând că partea civilă a suportat diverse stări de la amuzamentul prietenilor prin caracterizări de genul violator în serie până la compasiune și nu în ultimul rând mediul profesional în care a lucrat partea civilă, ofițer la T. B. Martora E. E. audiata de instanță de apel a confirmat că partea civilă a manifestat o comportare ireproșabilă la locul de muncă, dar problema să legată de învinuirea adusă de o vecină cu privire la un abuz sexual a fost cunoscută în acest mediu. Nu se poate reține însă ca evaluarea sa profesională pentru anul 2005 a luat în calcul mai mult decât performanțele profesionale aceste chestiuni de ordin penal dat fiind răspunsul oficial dat instanței de apel de T. în care se menționează că, la aprecierea legată de serviciu a părții civile pentru acel an cadrele unității care au întocmit aprecierea să nu au cunoscut incidentele între acesta și numită I. M..
Date fiind aceste constatări evidențiate de probatoriul anterior menționat, având în vedere natura infracțiunii analizate, dar și faptul că scopul procesului penal înscris în art. 1 C.p.p. a fost atins prin pronunțarea acestei decizii de condamnare a inculpatei – decizie care reprezintă o reparare a prejudiciului moral adus părții civile atât prin sancționarea persoanei vinovate de crearea acestui prejudiciu, cât și prin forța de exemplaritate pe care o astfel de decizie o poate avea pentru prevenirea unor situații similare, tribunalul a reținut că se impune repararea prejudiciului moral suferit de partea civilă prin acordarea de daune morale în cuantum de 1000 lei, cuantum apreciat și în raport de caracterul reparatoriu pe care îl au daunele morale, de faptul că reabilitarea legală a părții civile s-a realizat. Restul pretențiilor formulate au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat recurs inculpata I. M. pe care nu l-a motivat în termenul prevăzut de lege, respectiv art.38510 alin.2 C.pr. pen., depunând motivele la data de 08.07.2009.
Prin aceste motive a solicitat menținerea hotărârii instanței de fond prin care s-a dispus achitarea sa în temeiul art.11 pct.2 lit. a rap. La art.10 lit. d C.pr. pen. și s-a respins acțiunea civilă promovată de către E. E..
Analizând cauza prin prisma motivelor care pot fi luate în considerare din oficiu conform art.3859 alin.3 C.pr. pen., Curtea constată că recursul este fondat fiind dat cazul de casare prev. de art.3859 pct.18 C.pr. pen..
Astfel, prin rezoluția din 15.09.2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neinceperea urmăririi penale față de E. E. pentru infracțiunea de hărțuire sexuală prev. de art.2031 Cod penal și viol prev. de art.197 alin.1 Cod penal, în temeiul art.228 alin.4 rap. la art.10 lit. d și h C.pr. pen. cu referire la art.131 alin.2 Cod penal.
Prin rezoluția din 04.01.2006 a Procurorului ierarhic superior din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis parțial plângerea formulată de petentul E. E. și s-a schimbat temeiul juridic al soluției de neincepere a urmăririi penale pentru fapta prev. de art.2031 Cod penal, din art.10 lit. d în art.10 lit. a C.pr. pen..
Totodată, s-a respins cererea petentului prin care a solicitat schimbarea temeiului juridic al soluției de neincepere a urmăririi penale pentru fapta prev. de art.197 alin.1 Cod penal pe considerentul ca acesta nu a avut calitatea procesuală de învinuit sau inculpat ce îl îndrituia să solicite continuarea procesului penal.
Ulterior, numitul E. E. a formulat plângere împotriva inculpatei I. M. pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă prev. de art.259 Cod penal.
Prin rechizitoriul din 18.10.2007 întocmit de Parchetul de pe lângă J u d e c a t o r i a B r a s o v s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă prev. de art.259 Cod penal, constând în aceea că la data de 19.08.2005 a formulat o plângere penală înregistrată sub nr.99/P/2005 la Parchetul de pe lângă Curtea de A p e l B r a s o v, împotriva numitului E. E., învinuindu-l în mod mincinos de săvârșirea a trei infracțiuni de viol și de hărțuire sexuală comise la datele de 30.07.2005, 15.08.2005 și într-una din zilele sfârșitului de luna iunie 2005, plângere ce a fost formulată cu rea- credința cunoscând împrejurarea că aceste fapte nu s-au întâmplat în realitate.
Curtea reține că infracțiunea de denunțare calomnioasă are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției.
În speță, față de numitul E. E. nu s-a început urmărirea penală întrucât partea vătămată (inculpata din cauza) și-a retras plângerea.
Prin urmare, prin săvârșirea faptei de către inculpata nu s-a adus atingere relațiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției, iar infracțiunea de denunțare calomnioasă nu poate fi reținută.
Fapta inculpatei ar fi putut constitui o infracțiune de insultă, însă această infracțiune în prezent nu este prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice.
În mod greșit instanță de apel a apreciat că singurul remediu în cauză este analizarea, ca și chestiune prealabilă, conform art.44 C.pr. pen. a caracterului mincinos sau nu al învinuirii.
Aceasta întrucât elementul material al infracțiunii prev. de art.259 alin.1 Cod penal consta în învinuirea mincinoasă făcută prin plângere sau denunț. În ceea ce privește caracterul mincinos al învinuirii, acesta nu poate fi considerat ca atare decât în cazul când fapta care constituie obiectul învinuirii a fost cercetată în fond. Prin urmare, instanță de judecată nu poate socoti că dovedit caracterul mincinos al învinuirii dacă fapta denunțată nu a fost cercetată în fond.
În cauză nu avem de a face cu o retractare a învinuirii adusă numitului E. E. sau cu o recunoaștere a caracterului mincinos al învinuirii care a avut ca și consecință împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale, ci cu o retragere a plângerii prealabile făcută de partea vătămată în condiții legale.
În această situație nu putem considera că există cel puțin indiciile săvârșirii unei infracțiuni de viol sau hărțuire sexuală.
În consecință, instanță de fond a apreciat corect ca față de disp. Art.317 C.pr. pen. cercetarea judecătorească nu poate avea ca obiect infracțiunea ce a făcut obiectul învinuirii, în speță infracțiunea de viol, întrucât caracterul mincinos al plângerii constituie elementul material al infracțiunii de denunțare calomnioasă și trebuie stabilit în prealabil, înainte de sesizarea instanței prin rechizitoriu.
În ce privește infracțiunea de hărțuire sexuală prev. de art.2031 Cod penal, Curtea reține din plângerea făcută de inculpata împotriva numitului E. E. ca acesta îi fixă întâlniri verbal sau scris și îi făcea complimente.
Din prezentarea faptelor, deși au fost calificate de inculpata ca hartuiri sexuale, nu rezultă săvârșirea vreunei infracțiuni, iar organul de urmărire penală era ținut de încadrarea juridică dată de inculpata.
Față de aceste considerente, Curtea în temeiul art.38515 pct.2 lit. a Cod procedura penală a admis recursul declarat de inculpata, a casat în totalitate decizia atacată și a menținut sentința penală nr.637/06.05.2008 a Judecătoriei Brașov.
Cheltuielile judiciare din recurs rămân în sarcina statului, inclusiv suma de 200 lei, reprezentând onorariu avocat oficiu, care se va avansa din fondurile N. către BA S.
BIBLIOGRAFIE
Art. 83 Cod procedură penală și art. 193 Cod procedură civilă.
Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român – Editura Academiei, București, 1969, pag. 10.
Avram Filipaș – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției – Editura Academiei București, 1985. Pag. 49.
I.Stoienescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil – Teoria generală – București, Editura didactică și pedagogică București, 1963, pag. 383.
Tribunalul Suprem – Secția penală Decizia nr. 1809/1972, în Culegera de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, pag. 433. Tribunalul Supem – Secția penală Decizia nr. 504/1971 în volumulV- Papadopol, Popovici. Repertoriul de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Științifică și enciclopedică București 1977, pag. 336.
A.Ionașcu, Probele în procesul civil – București – Editura Științifică, 1969, pag. 174.
A. Ionașcu, Probele în procesul civil – București – Editura Științifică, 1969, pag. 67
Tribunalul Județean Timiș – Decizia penală nr. 657/1971 -Revista Română de Drept nr. 1/1972, pag.144.
R.Garrand, Trattle theorique et partique de droit francois – vol. III Paris, 1935, pag.4.
R.Vonia -Droit penal special – Editor teme I Paris Dallas, 1968,PAG. 384.
Tribunalul Suprem- Decizia nr. 1168/1964 – nepublicată.
N.Iliescu, Explicații teoretice ale codului penal român, vol.IV, București, Editura Academiei, 1972, pag.180
Art.128, art.8 Cod procedură penală și art. 142 și 143 Cod procedură civilă.
Gh. Dărângă, D. Sucinescu CODUL penal – comentat și adnotat. Partea specială col. II București, Editura Științifică și enciclopedică 1977 pag. 117.
Tribunalul Suprem-Sectia generală-Decizia nr.1877/1976 din Revista Română de Drept nr. 9/1977, pag. 65.
L.Biro-notă criticată la Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului Județean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68. Tribunalul Suprem-Secția generală-Decizia nr. 2809/1972 din Revista Română de Drept nr. 2/1973, 168. Tribunalul Suprem-Secția generală, Decizia nr. 1650/1972 în CD din 1972, pag. 291
Tribunalul Județean Bihor-Decizia penală nr. 294/1982, Revista Română de Drept nr. 12/1982 pag.53
L. Biro notă criticată în Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului Județean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68.
Alexandru Rosca, “Psihologia martorului”, 1934.
Alexandru Rosca, “Tehnica psihologiei experimentale si practice”, Cluj, 1947.
Vasile Popa, Ion Dragan, Lucian Lapadat “Psiho-sociologie juridica”, Ed. Lumina Lex, 1999.
Vasile Popa, “Elemente de drept probator”, Ed. Tracia, 1992.
E. Mihuleac, “Sistemul probator in procesul civil”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970,.
Gh. Nistoreanu, C. Paun, “Criminologie”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995.
Tudorel Butoi, Ioana Butoi, “Tratat universitar de Psihologie judiciara”, Ed Phobos, 2006
C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală., Ed. All, București, 1997
C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de Drept Penal, Editura Trei, București, 2001.
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2002
M. Zolyneak, Drept penal, vol. I și II, Fundația Chemarea, Iași, 1996.
M. Basarab, Drept penal român. Partea generală, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 1996.
www.iccj.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Marturia Mincinoasa Si Denuntarea Calomnioasa (ID: 128474)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.