Marturia Mincinoasa

CUPRINS

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACȚIUNILOR CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIȚIEI

1.1.SCURT ISTORIC

1.2.EXPLICAȚII PRELIMINARII

1.3.OBIECTUL JURIDIC

1.4.OBIECTUL MATERIAL

1.5.SUBIECTUL ACTIV

1.6.SUBIECTUL PASIV

1.7.LATURA OBIECTIVĂ

1.8.LATURA SUBIECTIVĂ

1.9.FORMA AGRAVANTĂ ȘI SANCȚIUNI

CAPITOLUL II

MĂRTURIA MINCINOASĂ

SECȚIUNEA I

2.1.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE MĂRTURIE MINCINOASĂ

2.1.1.CARACTERIZARE GENERALĂ

2.1.2.OBIECTUL JURIDIC

2.1.2.1.OBIECTUL JURIDIC GENERIC

2.1.2.2.OBIECTUL JURIDIC SPECIAL

2.1.3.SUBIECTUL ACTIV

2.1.3.1.MARTORUL

2.1.3.2 MINORUL

2.1.3.3.EXPERTUL

2.1.3.4.INTERPRETUL

2.1.4.SUBIECTUL PASIV

SECȚIUNEA II

2.2.1.CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII DE MĂRTURIE MINCINOASĂ

2.2.2.LATURA OBIECTIVĂ

2.2.2.1.ELEMENTUL MATERIAL

2.2.2.2.URMAREA SOCIALMENTE PERICULOASĂ

2.2.2.3.RAPORTUL DE CAUZALITATE

2.2.3.LATURA SUBIECTIVĂ

SECȚIUNEA III

2.3.1.FORMELE ȘI SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE MARTURIE MINCINOASĂ

2.3.1.1.ACTE PREPARATORII

2.3.1.1.TENTATIVA

2.3.1.3.CONSUMAREA INFRACȚIUNII

2.3.1.4.CAZE DE NEPEDEPSIRE

2.3.1.5.CAUZE DE ATENUARE A PEDEPSEI

SECȚIUNEA IV

2.4.1.EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

ASPECTE PROCESUALE

CAPITOLUL III

3.1.DIN PRACTICA LEGISLATIVĂ A ALTOR ȚARI

=== Marturia mincinoasa ===

CUPRINS

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACȚIUNILOR CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIȚIEI

1.1.SCURT ISTORIC

1.2.EXPLICAȚII PRELIMINARII

1.3.OBIECTUL JURIDIC

1.4.OBIECTUL MATERIAL

1.5.SUBIECTUL ACTIV

1.6.SUBIECTUL PASIV

1.7.LATURA OBIECTIVĂ

1.8.LATURA SUBIECTIVĂ

1.9.FORMA AGRAVANTĂ ȘI SANCȚIUNI

CAPITOLUL II

MĂRTURIA MINCINOASĂ

SECȚIUNEA I

2.1.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE MĂRTURIE MINCINOASĂ

2.1.1.CARACTERIZARE GENERALĂ

2.1.2.OBIECTUL JURIDIC

2.1.2.1.OBIECTUL JURIDIC GENERIC

2.1.2.2.OBIECTUL JURIDIC SPECIAL

2.1.3.SUBIECTUL ACTIV

2.1.3.1.MARTORUL

2.1.3.2 MINORUL

2.1.3.3.EXPERTUL

2.1.3.4.INTERPRETUL

2.1.4.SUBIECTUL PASIV

SECȚIUNEA II

2.2.1.CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII DE MĂRTURIE MINCINOASĂ

2.2.2.LATURA OBIECTIVĂ

2.2.2.1.ELEMENTUL MATERIAL

2.2.2.2.URMAREA SOCIALMENTE PERICULOASĂ

2.2.2.3.RAPORTUL DE CAUZALITATE

2.2.3.LATURA SUBIECTIVĂ

SECȚIUNEA III

2.3.1.FORMELE ȘI SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE MARTURIE MINCINOASĂ

2.3.1.1.ACTE PREPARATORII

2.3.1.1.TENTATIVA

2.3.1.3.CONSUMAREA INFRACȚIUNII

2.3.1.4.CAZE DE NEPEDEPSIRE

2.3.1.5.CAUZE DE ATENUARE A PEDEPSEI

SECȚIUNEA IV

2.4.1.EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

ASPECTE PROCESUALE

CAPITOLUL III

3.1.DIN PRACTICA LEGISLATIVĂ A ALTOR ȚARI

CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA GENERALĂ A INFRACȚIUNILOR CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIȚIEI

–

1.1.SCURT ISTORIC

Pravilele românești din secolul al XVII-lea incriminează “mărturia strâmbă” , “jurământul mincinos” , cu pedepse foarte aspre “mutilarea”.În practică însă , pedeapsa mutilării nu se aplică. Ea era înlocuită cu “gloaba” , care se plătea de regulă , în boi .

Codul penal de la 1864 incrimina în art. 287 la 291 mărturia mincinoasă ca un delict contra particularilor.Se făcea distincție în lege între marturia mincinoasă săvârșită în materie criminală , într-o cauză corecțională , într-o cauză “de poliție” sau într-o pricină civilă. În art. 291 era prevăzută și pedepsită fapta martorului mincinos care beneficia în schimbul delictului de un folos material sau de promisiunea unui astfel de folos.

Unul dintre elementele de bază ale delictului era acela ca fapta să se fi săvârșit în contra acuzatului sau în favoarea sa. De aici așezarea faptei printre infracțiunile contra particularilor. În realitate , prin această trăsătură esențială , legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că mărturia trebuie să aibă legătură cu împrejurările esențiale ale cauzei. Practica judiciară a vremii a decis în acest sens. Sub acest aspect putem considera că există o asemănare și o deosebire între legislația actuală și cea de la 1864. Codul de la 1864 nu pedepsea mărturia mincinoasă făcută în fața judecătorului de instrucție , considerându-se că astfel martorul ar persista în faza de judecată , în atitudinea sa știind că delictul său a fost deja consumat.

Se consideră că se obține o proteguire mai bună a fazei de judecată, unde de fapt, se soluționează cauza.

Codul penal de la 1936 incrimina fapta de mărturie mincinoasă în art. 227-279 într-un mod asemănător cu cel din noul Cod penal actual. Fapta considerată delict era asemănătoare aceleia din art. 260 Cod penal actual fiind incriminat în forma sa simplă cu închisoare corecțională de la 1 la 5 ani și interdicție corecțională de la 1 la 4 ani.

Era prevăzută distinct mărturia mincinoasă într-o cauză criminală sau într-o cauză corecțională. De aceea într-o cauză disciplinară, corecțională sau civilă, sancțiunea era mai puțin severă pentru ultimile trei genuri de cauze. În cauza penală, sancțiunea martorului mincinos era agravată dacă pedeapsa ce era aplicată inculpatului, ca urmare a mărturiei mincinoase era mai mare de 5 ani – art. 277 alin. 2, teza I – sau mai mare de 10 ani – art. 277 alin. 3, teza a II a.

Codul republicat la 1984 incrimina distinct mărturia mincinoasă făcută cu ocazia unei anchete disciplinare. Ddepozițiile referitoare la martor se extindeau și asupra expertului, traducătorului și interpretului. Informatorul care comitea fapta era sancționat cu acceași pedeapsă ca și martorul mincinos dar redusă la jumătate.

Art.281 Cod penal prevedea că o anumită categorie de făptuitori nu se pedepseau. Textul se referea la martorul care ar fi făcut afirmații adevărate s-ar fi acuzat pe sine, pe o rudă sau pe o persoană de care este legat print-o temeinică afecțiune, de săvârșirea unei infracțiuni, sau și-ar fi cauzat lui sau acelor persoane un grav prejudiciu în ce privește onoare sau libertate

În eventualitatea unor situații tranzitorii, în care fapta ar cădea sub incidența ambelor coduri, problema se poate pune numai în legătură cu sancționare – dispozițiile referitoare la incriminare fiind în general aceleași în ambele coduri, în ce privește pedeapsa ea este aceeași.

Prezentul cod penal este însă mai sever în ce privește pedeapsa pentru mărturie mincinoasă în cauzele civile și disciplinare care este sancționată la fel cu mărturia mincinoasă săvârșită într- cauză penală.

1.2. EXPLICAȚII PRELIMINARE

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt prevăzute într-un capitol de sine stătător al codului penal fiind o variantă specifică a faptelor penale care aduc atingere activității organizațiilor de stat, organizațiilor publice sau altor activități reglementate de lege și incriminate în titlul IV din codul penal.

Capitolul II din cadrul acestui titlu incriminează faptele socialmente periculoase ce se săvârșesc pe parcursul desfășurării activiității judiciare prin nesocotirea unor obligații procesuale sau a unor garanții procesuale, împiedicând astfel înfăptuirea justiției

Justiția reprezintă o valoare socială deosebit de importantă, de a cărei nestingherită înfăptuire depinde întreaga ordine socială.

În chiar primul articol al secțiunii consacrate instanțelor judecătorești, Constituția României, în capitolul VI- Autoritatea judecătorească – proclamă că justiția se înfăptuiește în numele legii și statuează principiul potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Înfăptuirea justiției în sensul ei cel mai larg, reprezintă activitatea instanțelor judecătorești de a căuta și de a stabili ceea ce este just în spețele pe care aceasta le soluționează.

Pentru definirea justiției este necesar să precizăm că aceasta se înfăptuiește de o categorie distinctă de autorități publice și anume de instanțele judecătorești.

Activitatea de înfăptuire a justiției se finalizează printr-o manifestare de voință care îmbracă forma actului jurisdicțional, act care se bucură în condițiile legii.

Activitatea de înfăptuire a justiției se finalizează printr-o manifestare de voință care îmbracă forma actului jurisdicțional, act care se bucură în condițiile legii de autoritatea de lucru judecat. Potrivit Constituției, justiția se înfăptuiește în numele legii, ceea ce înseamnă că actul de justiție izvorăște din normele legale și forța lui executorie derivă din lege. Deci, așa cum arată Montesquien, actul de justiție este în ultimă instanță tot un act de aplicare a legii, însă în scopul soluționării unui conflict de interes

1.3. OBIECTUL JURIDIC

Obiectul juridic generic al infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției îl constituie valorile sociale privitoare la înfăptuirea justiției în țara noastră. Aceste valori sociale, reglementate de norme juridice, vor deveni ele însele raporturi juridice cu un conținut complex de drepturi și obligații conexe, la a căror ocrotire concură și legea penală.

La majoritatea infracțiunilor obiectul juridic este complex deoarece alături de justiție sunt ocrotite și alte valori sociale cum ar fi : libertatea, demnitatea persoanei sau avutul său (art. 259 – denunțarea calomnioasă , art. 262 – nedenunțarea unei infracțiuni, art. 267 – supunerea la rele tratamente și altele din codul penal român) ori relațiile de serviciu.

1.4. OBIECTUL MATERIAL

În general infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției au un obiect material în măsura în care considerăm ca făcând parte din sfera valorilor concret ocrotite de norma incriminatoare însăși actele materiale pe care le întocmesc sau le efectuează organele de justiție. Deci acest obiect nu este comun pentru toate infracțiunile din această categorie (unele infracțiuni din categoria celor menționate mai sus au obiect material altele nu au ).

1.5. SUBIECTUL ACTIV

Subiectul activ al unora din infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției poate fi orce persoană.

La altele se cere ca subiectul activ să îndeplinească o anumită calitate, stabilită explicit sau implicit pentru fiecare infracțiune în parte ( exemple : calitatea de expert, de funcționar sau salariat pentru infracțiunea de –omisiune a sesizării organelor judiciare –art. 263 din codul penal, martor sau interpret pentru infracțiunea de – marturie mincinoasă – art. 260 din codul penal ).

La unele infracțiuni, calitatea persoanei constituie o circumstanță agravantă ( de exemplu : persoana cu funcție de conducere într-o organizație publică sau persoană cu atribuții de control, art. 263, alin 2 cod penal, pesoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat, art.270, alin. 1 și 2 cod penal ).

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt de regulă susceptibile de a fi săvârșite cu participație.

1.6. SUBIECTUL PASIV

Subiectul pasiv al infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției este statul ca titular al valorii sociale ocrotite “înfăptirea justiției”.

În afară de subiectul pasiv principal, unele infracțiuni au și subiect pasiv secundar, adiacent și anume persoana fizică vătămată prin săvârșirea infracțiunii în integritatea ei corporală sau în libertatea ori în demnitatea sa.

De regulă acest subiect pasiv poate fi orce persoană, totuși la unele infracțiuni legea prevede explicit necesitatea existenței unor calități sau condiții speciale a subiectului pasiv ( de exemplu în infracțiunile de “omisiunea de încunoștiința organele judiciare , arestarea nelegală și cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente ”).

Dar, subiectul pasiv secundar poate fi și o organizație din cele prevăzute în art. 145 cod penal ale cărei interese sunt vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției (de exemplu – marturia mincinoasă , reținera și distrugerea de înscrisuri).

1.7. Latura obiectivă

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt, în general, infracțiuni comisive, elementul lor material realizându-se printr-o acțiune. La unele infracțiuni însă, elementul material se realizează printr-o inacțiune (nedenunțarea unor infracțiuni ,omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea încunoștiințării organelor judiciare).

Urmarea socialmente periculoasă constă în principal în primejduirea bunei desfășurări a activității de justiție, fără ca, de regulă, să fie necesar să se ajungă la un asemenea rezultat.

În subsidiar, poate apărea și o altă urmare constând în periclitarea libertății, demnității persoanei sau a sănătății și integrității ei corporale (de exemplu : “supunera la rele tratamente” art. 267 cod penal, “represiunea nedreaptă” art. 268 cod penal, “nerespectarea hotărârilor judecătorești” art.271 cod penal).

Raportul de cauzalitate se naște, de regulă, din materialitatea însăși a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.

1.8. Latura subiectivă

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, fiind în majoritatea lor infracțiuni de acțiune, se comit de regulă cu intenție, fie directă, fie indirectă. O singură excepție privește infracțiunea de înlesnire a evadării, care poate fi săvârșită și din culpă ( art. 270 al. 4 cod penal ).

La infracțiunile de inacțiune ( omisiunea, elementul subiectiv, potrivit dispoziției art. 19 al. Ultim din codul penal, este caracterizat fie prin intenție, cât și din culpă ( nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, omisiunea de a încunoștiința organele judiciare ).

1.9. Forma agravantă și sancțiuni

Tentativa acestor infracțiuni este incriminată numai în ceea ce privește infracțiunile de tortură, represiunea nedreaptă, evadarea și înlesnirea evadării.

Legiuitorul a prevăzut pentru infracțiunile contra justiției, în general, pedepse cu închisoarea, datorită importanței valorilor sociale ocrotite de normele juridice din acest capitol. Cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale există la infracțiunea de mărturie mincinoasă, nedenunțarea unor infracțiuni, favorizarea infractorului, omisiunea de a încunoștiința organele judiciare.

Circumstanțe atenuante speciale sunt prevăzute pentru denunțarea calomnioasă și mărturia mincinoasă. În sfârșit, există circumstanță personală de atenuare a răspunderii penale ( nedenunțarea unor infracțiuni și favorizarea infractorului ) și chiar agravarea acesteia ( omisiunea sesizării organelor judiciare, înlesnirea evadării ).

CAPITOLUL II

MARTURIA MINCINOASĂ

SECȚIUNEA I

2.1. Considerații generale privind infracțiunea de mărturie mincinoasă

2.1.1. Caracterizare generală

Marturia mincinoasă sau în latină “falsitas in judicio” este “fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orce altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurări esențiale asupra cărora a fost întrebat” este incriminată prin dispozițiile cuprinse în art. 260 din codul penal

Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta similară săvârșită în mod corespunzător de către expert sau interpret.

În activitatea de înfăptuire a justiției declarațiile martorilor, ca și rapoartele de expertiză sunt considerate mijloace de probă, ele contribuind la aflarea adevărului și prin aceasta la soluționarea cauzei în care sunt administrate. De exactitatea probelor și de probitatea celor care concură la aflarea adevărului, depinde temeinica înfăptuire a justiției.

Martorii, având cunoștință despre infracțiunea care face obiectul cercetării sau judecării prin declarațiile lor contribuie la stabilirea modului, timpului, locului și împrejurărilor săvârșirii faptei, precum și la realizarea și deci la pronunțarea unor hotărâri juste, de asemenea persoanei făptuitorului înlesnind astfel aflarea adevărului. Numai în măsura în care însă martorii relatează adevărul asupra celor cunoscute de ei, declarațiile acestora prezintă un ajutor efectiv dat organelui judiciar la înfăptuirea justiției. De aceea datorită orcărui martor este de a declara adevărul și de a spune tot ce știe cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat ( a se vedea art. 33 cod procedură penală și art. 193 cod procedură civilă , întru-cât la baza prestației pe care o au martorul, expertul și interpretul în îndeplinirea actului de justiție trebuie să stea buna credință.

Declarațiile acelor martori care fac afirmații mincinoase ori nu spun tot ce știu privitor la împrejurările esențiale asupra cărora au fost întrebați, prezintă pericol social, prin aceea că îngreunează, derutează și compromit activitatea organelor judiciare, putând implicit determina pronunțarea unor soluții care nu corespund adevărului.

Aceeași importanță o au și rapoartele efectuate de experți și lămuririle date de aceștia ca și operațiile efectuate de interpreți în cauze judiciare.

Aceleași obligații de respect față de adevăr, incubă și acestora, iar încălcarea ei în condițiile stabilite de legiuitor, prezintă deasemenea pericol social pentru înfăptuirea justiției.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal sau civil consacrat în art. 128 cod procedură penală și art.142 cod procedură civilă acordă părților posibilitatea de a participa la soluționarea cauzei chiar și atunci când nu cunosc limba română. Aceasta se realizează fie prin asigurarea folosirii în fața organelor judiciare, a limbii materne a populației de altă naționalitate decât cea română în anumite unități administrativ teritoriale, fie prin folosirea interpreților.

Se dă astfel expresie unor pevederi constituționale cuprinse în art. 127 al. 2 din Constituția României unde se arată :

“dreptul la interpret

(1) Procedura judiciară se desfășoară în limba română.

(2) Cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanelor care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret, în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.

2.1.2 Obiectul juridic

2.1.2.1. Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic al infracțiunii de mărturire mincinoasă este obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției și constă în ansamblul relațiilor sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea valorilor sociale, a înfăptuirii justiției.

2.1.2.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special este însă complex. În el se regăsesc, ca valori ocrotite, atât justiția cât și persoana ale cărei atribute sociale esențiale ( cinste, libertate, demnitate, patrimoniu ) pot fi atinse prin mărturia mincinoasă.

În principal, relațiile sociale apărute sunt însă cele privitoare la înfăptuirea justiției astfel că în absența și a unui obiect juridic secundar, adiacent, fapta nu ar pierde caracterul infracțional. Infracțiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, pentru că acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru ( bun sau persoană ).

Declarațiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză și traducerile scrise nu constituie obiect material al infracțiunii de mărturie mincinoasă ci reprezintă produsul ori mijlocul de săvârșire al infracțiunii.

2.1.3. Subiectul activ

Infracțiunea de mărturie mincinoasă are întotdeauna un subiect activ calificat ceea ce înseamnă că ea poate fi săvârșită numai de o persoană care are o anumită calitate desemnată expres prin dispozițiile art. 260 al. 1 și 4 din codul penal, respectiv de martori, experți și interpreți care în această calitate sunt prezenți într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care sunt solicitați, în conformitate cu legea.

2.1.3.1. MARTORUL

Martorul ”este persoana care are cunoștință despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în proces”.

“Martorii sunt persoane stăine de proces, care au cunoștință despre fapte ce sunt concludente pentru rezolvarea pricinii”.

Infracțiunea de mărturie mincinoasă este destul de frecventă în practica judecătorească, întrucât depozițiile martorilor sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă, deși art. 64 din codul procedură penală enumeră depozițiile martorilor (respectiv expertizele) printre celelalte mijloace de probă, nestabilind nici o prioritate pentru vreuna din ele.

Aceasta însemnândpe de o parte că adevărul în cauză poate fi aflat și fără administrarea probei cu martori, prin intermediul altor mijloace de probă, iar pe de altă parte, că nu trebuie să se considere primordiale depozițiile martorilor făcute în proces, în dauna altor altor mijloace de probă, care exprimă o altă împrejurare ce se dovedește a fi cea reală. Numai neconformitatea cu realitatea obiectivă poate face ca referitor la fondul cauzei – un mijloc de probă să fie înlăturat în favoarea altuia care îndeplinește condiția conformării cu adevărul, împrejurare în care este greșită atitudinea unor organe judiciare de a acorda o importanță mai mare probelor cu martori în dauna altor mijloace de probă sau de a considera suficientă proba cu martori atunci când există presupunerea că administrarea altor mijloace de probă ar apropia instanța de cunoașterea adevărului. În acest sens, în art. 63 al 2 cod de procedură penală, se prevede că probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar potrivit convingerii lui formate în urma examinării tuturor probelor administrate.

Deși declarațiile martorilor constituie, în penal, cum scria profesorul Vintilă Dongoroz “o probă plăpândă”, totuși proba testimonială a reprezentat întotdeauna proba uzuală, de drept comun, cea mai frecventă și, adeseori esențială pentru realizarea scopului procesului penal. Spre deosebire de procesul civil, declarațiile de martori ocupă în procesul penal un loc de prim rang, căci martorii sunt – după celebra expresie a lui Bentham “Ochii și urechile justiției”.

În civil, administrarea probei testimoniale comportă unele restricții, care nu afectează principiul admiterii orcărei dovezi pe care instanța o consideră aptă să contribuie la soluționarea cauzei. Limitările impuse administrării probei testimoniale în civil (acte juridice care au ca obiect o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, de asemenea, nu se poate dovedi cu martori împotriva și peste cuprinsul unui înscris) sunt acceptate în doctrina de specialitate ca fiind expresia grijii legiuitorului de a asigura, în condiții corespunzătoare, aflarea adevărului.

Există și unele excepții în care proba testimonială este admisibilă între părți și referitor la acte juridice a căror valoare depășește 250 lei, precum și împotriva înscrisurilor preconstituite indiferent de valoarea lor – restricții privitoare la administrarea probei cu martori se regăsesc și la judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă de către instanța penală și în conformitate cu art. 44 alin. 2 din codul de procedură penală, prealabilă de judecată de către instanța penală potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

În acest sens, nu se face nici o distincție în cuprinsul prevederilor din art.260 cod penal, privind legătura dintre natura cauzei și cel care declară într-o cauză penală, civilă sau disciplinară, aceasta putând fi tras la răspundere penală.

Poate fi martor și deci subiect activ al infracțiunii în condițiile textului menționat, atât persoana vătămată (art. 82 cod procedură penală) precum și apărătorul pentru fapte sau împrejurări cunoscute de el înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părți, calitatea de martor în acest caz având întâietate față de cea de apărător, potrivit art. 79 alin. ultim din codul de procedură penală.

În practica judecătorescă s-a pus problema dacă partea vătămată audiată ca martor, în situația în care deși și-a păstrat această calitate, poate fi sancționată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Legea prevede că poate fi ascultată ca martor și persoana care este obligată a păstra secretul profesional dar numai cu consimțământul persoanei sau a organizației față de care există obligația de a păstra secretul (art.79 alin. 1 cod procedură penală).

Soțul și rudele apropiate învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori (art.80 alin.1 cod procedură penală) acesta însă nu înseamnă că nu pot fi ascultate ca martori atunci când ele nu sunt de acord cu această situație. Această categorie de persoane pot fi ascultate în proces, având statutul unor simpli informatori. În această calitate nu se poate săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă (acestă soluție, deși considerată corectă din punct de vedere juridic, este totuși criticată în doctrină ca fiind inadecvată, deoarece asemenea informații pot contribui într-un anumit fel la formarea convingerii judecătorului). Atunci când aceste persoane consimt să fie martori și fac depoziții în acest sens, la fel ca depoziția oricărui alt martor, să fie decisivă în rezolvarea cauzei pentru că din moment ce consimt acest lucru ei au toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege și deci, ei pot fi pedepsiți pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Totuși pentru un astfel de autor al mărturiei mincinoase, instanța va putea acorda, în unele situații circumstanțe atenuante.

În procesul civil, conform art. 189 cod procedură civilă nu pot fi ascultați ca martori interziși și cei stabiliți de lege incapabili de a mărturisi. De asemenea, nu pot depune mărturie rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, chiar dacă este despărțit, cei condamnați pentru jurământ sau mărturie mincinoasă. În acest sens există însă o excepție referitoare la cauzele privind starea civilă a persoanei, precum și la divorț, în care pot apărea ca martori și rudele (cu excepția descendenților).

În literatura juridică s-a propus introducerea ca și în codul de procedură civilă, a unei dispoziții similare aceleia din art.80 cod de procedură penală în conformitate cu care soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. Printr-un “raționament per a contrario”, ar rezulta că, dacă aceste persoane acceptă, atunci pot apărea ca martori în proces.

Pentru a putea fi săvârșită infracțiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale.

Nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv.

Pot fi subiecți activi ai infracțiunii, atât martorii citați legal, cât și cei care au fost admiși de organele judiciare, dar s-a comis citarea lor sau nu a primit citația (art.319 alin. 3 cod procedură penală).

Nu pot fi ascultați ca martori membrii Corpului Diplomatic,o atare incompatibilitate este, credem, absolută, datorită funcțiilor deținute de aceste persoane și ea se întemeiază pe reciprocitate.

2.1.3.2. Minorul

Minorul poate fi ascultat ca martor, dar dacă are vârsta sub 14 ani el nu va răspunde pentru mărturie mincinoasă, deoarece nu răspunde penal pentru faptele sale (art.99 cod penal). Între 14-16 ani minorul va putea fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ iar dacă acesta a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal pentru faptele sale.

2.1.3.3. Expertul

Expertul este o altă persoană care poate fi subiect activ al infracțiunii. În sensul larg al cuvântului, expertul este o persoană care posedă cunoștințe deosebite într-un anumit domeniu. O astfel de persoană poate fi chemată în această calitate, într-o cauză civilă, penală, administrativă, disciplinară etc. pentru a contribui cu cunoștințele sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului. Activitatea expertului are o importanță deosebită în soluționarea cauzei respective. Ca mijloc de probă, expertiza contribuie la realizarea cunoașterii aprofundate și după criterii științifice a împrejurărilor la care se referă. Experții au rol de a contribui ca specialiști la lămurirea unor situații de fapt. Rolul instanței este de a discuta contestările și concluziile experților. Dacă cu această ocazie, în raportul de expertiză se fac afirmații cu caracter mincinos referitor la împrejurările esențiale ale cauzei despre care expertul a fost întrebat, el devine subiect al infracțiunii de mărturie mincinoasă. Art. 260 cod penal se referă numai la expertul chemat sau numit de organul care instrumentează cauza.

În situația în care expertiza a fost efectuată de către un serviciu medico-legal, laborator criminalistic sau orice instituție de specialitate, nu va putea răspunde pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui serviciu, laborator sau institut, a înlocuit raportul sau expertiza (art. 119 alin. 2 și 3 cod de procedură penală), o astfel de persoană va răspunde pentru abuz de serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale.

Întucât legea distinge între expertiză și constatarea tehnico-științifică sau constatarea medico-legală, persoanele care vor produce cele două din urmă mijloace de probă nu pot fi asimilate expertului. De aceea, ele nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă.

2.1.3.4. Interpretul

Interpretul este persoana chemată sau numită de organul judiciar care cercetează sau judecă o cauză pentru a servi ca traducător când una din părți sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima sau când unele înscrisuri sunt redate într-o altă limbă decât limba română.

Așadar, subiecți activi ai infracțiunii de mărturie mincinoasă nu pot fi numai martorul, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, expertul sau interpretul, ceea ce înseamnă că suntem în prezența unei infracțiuni ce se săvârșește în persoana proprie.

În general, coautorul în această materie nu există. În mod excepțional va exista coautor atunci când, spre exemplu, întocmind aceeași expertiză, doi experți s-au înțeles să ateste date neveridice referitoere la întrebări esențiale puse de organul judiciar, în aceeași cauză.

Infracțiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă de fi săvârșită în participație sub forma complicității și a instigării. Pentru instigator și complice nu se vor cere vreo calitate specială.

Dacă instigarea neurmată de executare a fost săvârșită prin constrângere ori corupere, atunci fapta va intra sub incidența art. 261 codul penal (Încercarea de a determina mărturia mincinoasă) și sub aceea a dispozițiilor art. 29 cod penal (Instigare neurmată de executare), cu condiția ca cel instigat să fie acceptat, fie și numai temporar ideea săvârșirii unei infracțiuni de mărturie mincinoasă.

Există instigator la mărturia mincinoasă atunci când martorii au dat urmare îndemnului și au făcut declarații nereale în fața organelor judiciare. În acest sens, practica judiciară în materie arată că, odată ce martorii au dat urmare îndemnului inculpatului și au făcut declarații nereale în fața organelor de cercetare penală, nu poate influența situația inculpatului, deoarece o asemenea retragere, chiar făcută în condițiile art.260. alin 2 cod penal (înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție), nu constituie desistare în sensul art. 29 cod penal, ci numai o cauză de imputare, care neavând caracter personal, are ca urmare condamnarea inculpatului pentru instigare la infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Dacă instigarea nu s-a făcut prin constrângere sau corupere și ea nu a avut nici un moment atitudinea de a determina pe martor, expert sau interpret să-și însușească scopul urmărit de instigat, atunci aceasta va fi o faptă care nu intră în câmpul de acțiune al legii penal, și nu o instigare neurmată de executare, pentru a fi incidente dispozițiile art.29 cod penal. În acest sens, pentru a exista infracțiunea de instigare neurmată de executarea prevăzută în art. 19 cod penal, este necesar ca cel instigat să-și fi însușit fie chiar pentru scurt timp, hotărârea de a comite infracțiunea, la care apoi să fi renunțat. Dacă însă instigatorul nu a reușit să determine nici un moment pe cel față de care și-a efectuat îndemnurile sale să comită fapta, există o simplă instigare eșuată, cu rezultat negativ care în principiu, nu cade sub incidența legii penale.

Practica judiciară în materie arată în acest sens, că dacă martorii asistenți care au semnat procesul verbal încheiat la fața locului de organele de cercetare, fiind instigate de către învinuit, au trecut sub tăcere unele fapte în legătură cu infracțiunea imputată acestuia, pe care le cunoaște personal, dar ulterior aceștia, fiind audiați de instanță, au declarat adevărul, în sarcina celui care l-a îndemnat să nu arate ceea ce știau, nu se va putea reține instigare la infracțiunea de mărturia mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art. 29 cod penal. Dacă, dând urmare îndemnurilor instigatorului, autorul a făcut declarații mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, infracțiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat. Ca atare, chiar dacă martorul își retrage mărturia în timp util, potrivit art. 260 alin 2 cod penal, instigatorul se va sancționa conform art. 27 cod penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ci nu cu pedeapsa mai ușoară prevăzută de art. 29 cod penal pentru instigare neurmată de executare.

2.1.4. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv principal al infracțiunii de mărturie mincinoasăeste statul, ca titular al valorii social a înfăptuirii justiției, reprezentat prin organul judiciar a cărui activitate a fost periclitată.

Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi o persoană fizică a cărei libertate sau demnitate este amenințată sau vătămată prin săvârșirea infracțiunii de o persoană judiciară ale cărei interese pot fi atinse sau vătămate print-o mărturie mincinoasă.

SECȚIUNEA II

2.2.1. Conținutul juridic al infracțiunii de mărturie mincinoasă

Pentru ca să se poată reliza conținutul infracțiunii de mărturie mincinoasă este necesar să prezinte o anumită situație pe care codul penal o denumește sintetic “cauză în care se ascultă martori” (art. 260 cod penal) sau conform alineatului ultim al aceluiași articol, în care se folosesc serviciile unui expert sau interpret. Este vorba numai de o cauză în care se înfăptuiește justiția, deci un proces de natură contencioasă.

Potrivit art.260 cod penal pot exista mai multe genuri de cauze : penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se ascultă martori.

Cauza penală are sensul de proces penal ce se desfășoară în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecară. Este indiferent care este organul de urmărire penală sau a instanțelor de judecată. Este indiferent care este organul de urmărire penală (procurorul sau organul de cercetare penală prevăzute de art. 201 cod procedură penală), precum și dacă judecata se desfășoară în primă instanță, în apel sau recurs.

Cauza civilă – în sensul art. 260 cod penal are sensul restâns de proces civil desfășurat după procedura contencioasă, în fața instanțelor judecătorești civile.

Clauza disciplinară – în sensil art.260 cod penal înseamnă o judecată desfășurată în fața unor organe jurisdicționale cu caracter disciplinar (exemplu : consiliile disciplinare care judecă abaterile disciplinare comise de judecători).

Prin orice altă cauză în care se ascultă martori se înțelege alte cauze decât cele penale, civile, disciplinare, care se desfășoară în fața unor organe de jurisdicție și în cadrul cărora pot fi ascultați martori ori folosiți experți sau interpreți.

În situația în care organul judiciar în fața căruia s-a consumat mărturia mincinoasă se dovedește ulterior a fi complet (spre exemplu : s-au încălcat dispozițiile referitoare la competența materială), fapta nu își pierde caracterul infracțional.

De asemenea, constituie infracțiune de mărturie mincinoasă fapta martorului care chiar dacă a depus mincinos în fața organelor de urmărire penală, nu mai este audiat în instanță și aceasta nu poate folosi pentru soluția pe care o dă declarația aceluiași martor.

Jurământul martorului este un fapt care precede infracțiunea, dar el nu este și o situație permisă a acestuia. Înainte de a fi ascultat, în conformitate cu art.85 cod de procedură penală, martorul depune jurământ. Lipsa jurământului nu poate înlătura caracterul penal al mărturiei mincinoase atunci când fapta s-a consumat conform dispozițiilor art. 260 alin. 1 cod penal.

Art. 85 cod procedură penală mai prevede o situație care și ea precede dispoziției martorului și anume atenționarea acestuia că dacă nu va spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Inexistența acestei prevenții excude imposibilitatea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă.

2.2.2.1. Elementul material

Infracțiunea de mărturie mincinoasă constă în acțiunea făptuitorului de “a face afirmații mincinoase” sau în “omisiunea sa de a spune tot ce știe” ambele privitor la împrejurări esențiale asupra cărora a fost întrebat. Deci avem o atitudine comisivă în primul caz și una omisivă în cel de-al doilea caz. În ambele situații, însă, este vorba de o atitudine de camuflare, de ascundere a adevărului.

Dar indiferent de varianta în care se săvârșește infracțiunea, mărturia mincinoasă este o infracțiune de acțiune (comisivă) al cărui element material, îl constituie acțiunea de a face o mărturie mincinoasă sau de a efectua o expertiză ori o interpretare mincinoasă.

Aceste subvariante ale acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă sunt alternative, pentru, existența infracțiunii fiind suficientă săvârșirea faptei într-una din aceste comportări, dar pot exista însă și cumulativ, în care caz, când s-au ssăvârșit, în executarea unei rezoluții unice, există o singură infracțiune.

“A face afirmații mincinoase” înseamnă a spune altceva decât cele știute, a declara ca fiind adevărate ceea ce nu corespunde cu cele cunoscute. Esențial este să existe o nepotrivire între cele declarate ca martor și cele știute de el.

Deci, criteriul după care se stabilește dacă o afirmație este sau nu mincinoasă nu este acela al raportului în care se află cele declarate de martori față de realitate, deoarece martorului I se cere să spună ce știe, iar nu care este adevărul.

Când însă martorul declară că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, nu există infracțiune de mărturie mincinoasă, pentru că declarația făcută nu constituie o probă mincinoasă în raport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce un prejudiciu înfăptuirii justiției.

Afirmația mincinoasă poate să aibă un conținut pozitiv, adică a afirma că ceva a existat sau un conținut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat.

Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracțiunii, dar numai atunci când ea se opune clarificării unei împrejurări esențiale despre care martorul este întrebat și pe care desigur, acesta o cunoaște. În acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziția sa și induce în eroare organul judiciar, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul. Tăcerea nu atrage însă această calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.

Trebuie să se facă distincție între trecerea sub tăcere a unor împrejurări, care constituie una din modalitățile normative de consumare a infracțiunii de mărturie mincinoasă și refuzul de a depune mărturie. Problema trebuie privită sub un dublu aspect. Oprimă situație se referă la refuzul de a depune mărturie. Martorul refuză să jure și să depune mărturie. În acest caz el nu va săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. Singura sancțiune care I se poate aplica, pentru că înțelege să lipsească instanța de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, nu are caracter penal. Astfel, în procesul civil, acest martor este sancționat cu amendă și eventualele despăgubiri către persoana vătămată. Obligația martorului este un derivat pe planul dreptului, al obligației cetățenești de participare sinceră la aflarea adevărului în cauzele supuse rezolvării judiciare. Această obligație este fundamentată pe un interes judiciar important, care constă în obligația în faptul că organele judiciare trebuie să ia cunoștință nemijlocit de materialul probator.

În cazul neprezentării martorului la solicitarea organului judiciar, el poate fi adus cu mandat și obligat la plata unei amenzi (art.188 cod procedură civilă). În procesul penal, de asemenea, martorul poate fi adus silit (art.183, alin 1 și art. 327 alin 5 și respectiv alin. 6 cod procedură penală) și poate fi amendat dacă lipsește nejustificat (art. 189 alin. 1 lit. e cod procedură penală).

O a doua situație privește cazul în care deși s-a depus jurământ, înțelegând deci să facă depoziția, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esențiale în legătură cu care este întrebat. Se consideră că nici în acest caz nu există infracțiunea de mărturie mincinoasă, dacă refuzul a fost explicit, deși prin aceasta martorul nu s-a conformat obligației legale de a declara ceea ce știe. (Excepție fac unele obligații legale referitoare la informarea autorității în anumite situații – spre exemplu, cazurile prevăzute de art. 262 cod penal, respectiv “Omorul” art. 174, “Omorul calificat” art. 175, “Omorul deosebit de grav” art. 175, “Tâlhăria” art. 211, “Pirateria” art.121, ș.a. ale aceluiași cod).

Această soluție se impune deoarece legiuitorul a înțeles să acționeze ca mărturie mincinoasă numai acele afirmații sau treceri în sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea justiției, în sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare. Or, în cazul unui refuz exprimat cu claritate care pune astfel, de la început în cunoștință de cauză organul judiciar cu privire la necesitatea de a administra alte probe pentru a afla ceea ce autorul refuză să declare, nu poate avea capacitatea de a pune în pericol înfăptuirea justiției.

Totuși s-ar putea replica faptul că, din moment ce martorul s-a obligat prin jurământ să nu ascundă nimic din ceea ce știe, potrivit, art. 85 alin. 2 cod procedură penală, el va săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă dacă va ascunde adevărul. Numai că trăsăturile acestei infracțiuni sunt cuprinse nu în acest text, ci în art. 260 cod penal, iar nerespectarea jurământului de către martor nu înseamnă prin ea însăși infracțiunea de mărturie mincinoasă – nu spune adevărul – așa cum prevede art. 260 cod penal – referitor la împrejurări esențiale, etc.

A nu spune tot ce știe – înseamnă a avea reticență în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau parte din ceea ce martorul știe.

Atunci când fapta se săvârșește prin aceea că martorul nu spune tot ce știe ne găsim în fața unei infracțiuni, care se raportează la o obligație legală de a răspunde.

Pentru ca acțiunea de “a face afirmații mincinoase”, ca și infracțiunea de “a nu spune tot ce știe” să constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții legale care au caracter de cerințe esențiale și anume:

afirmația martorului sau omisiunea de a spune tot ce știe să privească “împrejurări esențiale”.

martorul, expertul sau interpretul “să fi fost întrebat” asupra acelor împrejurări.

Martorul, expertul sau interpretul săvârșesc infracțiunea de mărturie mincinoasă decât atunci când ambele cerințe sunt întrunite.

Prin expresia “împrejurări esențiale” se înțelege orice fapte, date, situații circumstanțe în soluționarea procesului respectiv.

Caracterul de “împrejurare esențială” este dat de eficiența probatorie a acestora, de pertinența și concludența lor în cercetarea și soluționarea cauzei respective. Aceste împrejurări influențează direct soluționarea cauzei. Prin urmare nu v-a întruni elemente esențiale ale infracțiunii de mărturie mincinoasă relatarea inexactă a unui martor care însă nu privește împrejurările esențiale pentru cauză, chiar dacă afirmația sa este un răspuns la o întrebare adresată de organul judiciar.

În speță, martorul nu a identificat corect poziția cameri în care s-a purtat discuția pe care el o relateză.

Esența pentru cauză era nu poziția camerei, ci conținutul discuției despre care martorul oferea informații.

În practică s-a stabilit ca nu se poate reține existența infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care martorul a declarat că a fost lovit cu muchia cuțitului, deși în realitate lovitura fusese dată cu tăișul, deoarece în această situație, relatarea neadevărată nu se referă la o “împrejurare esențială”.În acest caz, neaplicarea prevederilor art. 260 cod penal se impun, cu atât mai mult cu cât martorul, fiind grav rănit și pierzându-și cunoștința, este posibil să nu-și mai fi amintit în mod amănunțit împrejurările în care sa-u exercitat asupra sa actele de violență

Caracterul esențial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină în funcție de soluția pronunțată în cauza în care s-a făcut mărturia mincinoasă, ci în funcție de obiectul probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cauzei și este de natură să influențeze răspunderea făptuitorului.

Dacă în urma examinării atente a răspunsului martorului nu va rezulta că martorul a fost întrebat asupra unor împrejurări esențiale, acesta nu poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.

Instanța de judecată trebuie să aibă un rol activ în procesul administrării probelor. Ea trebuie să insiste a cere lămuriri și precizări atunci când în depozițiile martorilor , experți sau interpreți apar contradicții care sunt de natură a altera adevărul.Spre exemplu, instanța trebuie săinsiste pentru ca prezentarea materialului de expertiză să fie completă, motivația să aibă un caracter cât mai complex pentru a se evita săvârșirea unor erori judiciare care s-ar datora, parțial lipsei și rolului său activ.

Cerința esențială privitoare la condiția ca asupra împrejurărilor esențiale, martorul, expertul, interpretul “să fi fost întrebat”, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esențiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări. Întrebarea poate să privească o anume împrejurare esențială, dar poate fi și o întrebare mai generală cu referire implicită la acea împrejurare.

Astfel, subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă trebuie să fi fost întrebat despre împrejurările esențiale pe care pe care le-a descris amănunțit sau pe care le-a descris amănunțit sau pe care le-a trecut sub tăcere. Această interpretare este menționată de către norma juridică penală. În cazul în care martorul, spre exemplu, are cunoștințe despre anumite împrejurări esențiale pentru rezolvarea cauzei, dar despre care nu este întrebat și pe care le trece sub tăcere, el nu va răspunde penal pentru aceasta,deoarece nu se realizează una din cerințele de bază, expres prevăzute de lege și anume acele împrejurări.

Rațiunea acestei prevederi este aceea că martorul, expertul sau interpretulnu pot fi prezumați a ști că împrejurările trecute de ei sub tăcere ori în legătură cu care au făcut afirmații mincinoase erau esențiale pentru soluționarea cauzei. O asemenea prezumție poate fi stabilită numai în sarcina organelor competente să conducă procesul respectiv.

În cauzele în care se examinează și se rezolvă de către instanța de judecată nu prezintă importanță dacă întrebarea a fost formulată de președintele completului de judecată, de procuror sau de oricare dintre celelalte părți din procesul penal sau civil, întrucât de regulă, în toate cazurile întrebările se pun prin intermediul președintelui completului de judecată, dar acesta poate încuviința ca întrebările să fie puse direct (de către procuror sau părți). De asemenea, nu prezintă importanță dacă instanța a ținut sau nu seama de declarația făcută.

Nu constituie infracțiune, afirmațiile mincinoase pe care martorul le face pentru a justifica depoziția sa. Aceste afirmații care pot fi determinate de reproșurile uneia din părți, nu fac parte din depoziție și nu se confundă cu răspunderile adresate organului judiciar la întrebările pe care acesta din urmă le-a formulat.

Art.86 cod procedură penală arată modul și limitele ascultării martorului. Din text rezultă că martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și“i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor” și ca atare i se cere “să declare tot ce știe cu privire la acestea”. Martorului i se poate pune întrebări suplimentare de către instanță se face potrivit dispozițiilor art. 327 cod procedură penală (ascultarea inculpatului art. 323 cod procedură penală și citirea declarațiilor anterioare ale inculpatului art. 325 cod procedură penală) și care se aplică în mod corespunzător. După ce martorului I s-au pus întrebări de instanță și de procuror el este întrebat de partea care l-a propus și apoi de celelalte părți.

Ascultarea martorului în cadrul procesului civil se face potrivit acelor dispoziții din legea de procedură penală, pentru ca codul de procedură civilă nu indică un procedeu de ascultare al martorilor.

Derpoziția martorului, respectiv făptuitorului, constă nu în aprecieri personale referitoare la faptele și împrejurările în care s-au săvârșit, ci în acestea din urmă înseși.

Martorul care preziontă corect împrejurările despre care este întrebat, dar care cu rea credință le dă o interpretare personală eronată, nu săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă, deoarece aprecierea probelor este de esența activității organului judiciar, care trebuie să supună la un control extrem de circumspect toate aprecierile ce se fac în cauză, conducându-se numai după propria convingere.

Atunci când persoana căreia i se pun întrebările este un expert, desigur că acesta poate și trebuie să facă aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturia mincinoasă, aceasta datorită rolului specific al expertului în cauză. Acest raționament este în aceeași măsură valabil și pentru interpret.

Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit. Dovada se face prin coroborarea datelor și informațiilor oferite de martor cu celelalte probe administratiuve în cauză. În nici un caz nu se poate trage concluzia de neveridicitate a unui asemenea mijloc de probă – motivația spre exemplu, este rudă cu una din părți.

Infracțiunea de mărturie mincinosă se poate săvârși astfel încât prin ea să se urmărescă favorizarea într-un fel sau altul a unui infractor. În această situație nu ne vom găsi în fața infracțiunii de favorizare a infractorului (art.264 cod penal). Aceasta deoarece legiuitorul a înțeles să facă din mărturia mincinoasă (indiferent de faptul dacă ea favorizează sau nu pe cineva, fie el și un infractor) o faptă distinctă, cu trăsături proprii. Favorizarea infractorului rămâne, față de mărturia mincinoasă, un text cadru mai general, în care este incriminată orice favorizare a unui infractor.

Oproblemă se ridică referitor la situația martorului care dacă ar răspunde corect la întrebări, s-ar autoacuza sau ar expune pe soț sau pe o rudă apropiatăla o sancțiune penală. Obligația juridică de a informa organele de stat sau publice cu privire la împrejurări sau fapte de care depinde aflarea adevărului într-o anume cauză nu există, ca o regulă generală, în dreptul nostru. Sunt situații însă când referitor la faptele limitativ prevăzute de lege există obligația de a încunoșltiința organele de stat sau publice, abilitate a primi sesizări de la cetățeni (nedenunțarea art. 170 cod penal și nedenunțarea art. 170 cod penal și nedenunțarea unor infracțiuni – art.262 cod penal) sau de anunța despre săvârșirea unor infracțiuni, în anumite condiții, pe procuror sau organul de urmărire penală (omisiunea sesizării organelor judiciare – art 263 cod penal)sau de a încunoștiința organele judiciare art. 265 cod penal). În afara acestor situații, obligația de sesizare rămâne a fi considerată o îndatorire cetățenească, de ordin moral.

În codul penal de la 1963 art. 281 alin. 1 pct. 1, era prevăzută dispoziția confom căreia nu se pedepsește acela care, dacă ar fi făcut afirmații adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracțiune pe sine sau ar fi acuzat pe o rudă sau o persoană de care este legat, print-om temeinică afecțiune sau și-ar cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ceea ce privește onoarea sau libertatea.

Codul penal actual nu conține o asemenea dispoziție și și nici codul de procedură penală atunci când se referă la persoane care nu sunt obligate să figureze ca martori în procesul penal. S-a considerat în doctrină, că acestea s-ar datora faptului că “aflarea adevărului trebuie să primeze înrelizarea justiției față de interesele persoanei chemateă să depună mărturie ca martor”.

Cu alte cuvinte, legea noastră penală ar obliga, nici mai mult nici mai puțin, pe infractor să se autodenunțe. Această concepție este nerealistă. Legea noastră penală nu conține un asfel de ordin și el nu poate fi dedus prin prezentarea comparativă a două legi. Obligația genertală de denunțare a infracțiunii nu există, “afortioni”, nu poate exista și nbici aceea de autodenunțare.

Legea civilă are dispoziții exprese în acest sens, art. 191 cod procedură civilă scutește de obligația de a depune mărturie pe cei care prin măsurile lor, s-ar expune ei înșiși sau ar expune pe soț, rude sau afinii până la gradul al treilea la o sancțiune penală ori la disprețul public. Deci, în ce privește procesul civil, problema este soluționată corespunzător.

Literatura de specialitate este de părere că, atât în procesul civil, cât și în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații mincinoase sau cu intenție trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor, deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din momennt ce întrebările ce I se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer. Într-o asemenea situație martorului nu I se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală.În acest sens, în practica instanței supreme se consideră că în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului, este trimisă în judecată, pentru o infracțiune în legătură cu ceea care face obiectul judecății, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat și nu mai poate fi trasă la răspundere pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. Într-adevăr, din moment ce devenind parte în proces, pierde în cursul acestuia calitatea de martor pentru existența infracțiunii de mărturie mincinoasă, persoanei respective I se mai pot imputa aspectul realizării elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, lipsa de obiectivitate în relatarea adevărului.

Când într-o cauză, cu realizarea condiției publicității, se fac afirmații mincinoase în condițiile prevăzute de art. 206 Cod penal, fapta va primi calificarea de calomnie dacă afirmațiile au fost făcute în legătură cu împrejurări neesențiale pentru rezolvarea obiectului cauzei respective, indiferent dacă acele împrejurări privesc sau nu cauza în care făptuitorul este martor . În acest sens, în practica judiciară se consideră că fapta unui inculpat de a afirma mincinos, în calitate de martor într-un proces civil, despre partea vătămată, că este concubina pârâtului din acel proces constituie calomnie, ca cele afirmate de martori să nu fi constituit împrejurări esențiale pentru soluționarea procesului în speță.

În literatura de specialitate s-a stabilit că atunci când martorul face afirmații neadevărate în legătură cu împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, realizându-se în acela-și timp și condițiile prevăzute de art. 260 cod penal există un concurs ideal de infracțiunii între mărturia mincinoasă și calomnie.

Prin urmare, în practica judiciară se consideră că fapta unei inculpate de a afirma mincinos în calitate de martoră într-un proces civil, despre partea vătămată că este concubina pârâtului din acel proces civil, în condițiile în care cele afirmate de inculpată în calitate de martor constituie concurs ideal de infracțiuni între mărturia mincinoasă și calomnie, căci nu numai că a făcut afirmații mincinoase privind situația în proces dar prin aceeași acțiune a adus și o atingere demnității unei persoane.

În practica instanțelor judiciare se arată că infracțiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi cetrcetată și judecată de instanța penală în fața căreia s-a săvârșit, prin extinderea procesului penal, în baza art. 337, alin. 1 cod procedură penală și este obligatoriu sesizarea procurului pentru efectuarea urmării penale conform dispozițiilor art. 299 cod procedură penală, refritoare la constatarea infracțiunilor de audiență

2.2.2.2. URMĂRIREA SOCIALMENTE PERICULOASĂ

Mărturia mincinoasă are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției. Această stare de pericol este aptă să conducă la o soluționare injustă a cauzei, dar fapta nu este nevoie să-și producă, în concret acest rezultat. În acest sens în practica instanței supreme se consideră că infracțiunea de mărturie mincinoasă se consumă în momentul în care audierea martorului, care a făcut afirmații mincinoase, a luat sfârșit și acesta și-a semnat declarația, astfel pentru consumarea infracțiunii de mărturie mincinoasă nu este necesar să se fi pronunțat o soluție nedreaptă, ci este suficient ca datorită afirmațiilor mincinoase pe care martorul le-a făcut să existe pericolul de a se pronunța o asemenea soluție. Dacă acest pericol se materializează atunci acest lucru va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

Caracterul de pericol al infracțiunii este recunoscut și de practica unor instanțe judecătorești din alte țări cum ar fi spre exemplu Franța, care inserează într elementele specifice ale faptei posibilitatea producerii unui prejudiciu. Aestă practică a reprimat mărturia mincinoasă chiar dacă nu a avut o influență efectivă asupra soluției procesului dar, fără îndoială, o asemenea intenție din partea făptuitorului a existat.

2.2.2.3. RAPORTUL DE CAUZALITATE

Raportul de cauzalitate constă în determinarea directă a stării de pericol pentru înfăptuirea justiției (sau a soluției nedrepte în cazul în care s-a produs totuși un asemenea rezultat) prin afirmațiile mincinoase sau prin opțiunea de a vorbi, referitoare la împrejurările esențiale despre care făptuitorul a fost întrebat.

2.2.3. Latura subiectivă

Infracțiunea de mărturie mincinosă se săvârșește cu intenție atât directă, cât și indirectă. Ca și la infracțiunea de denunțare calomnioasă, fapta se comite, de regulă, cu intenție indirectă adică făptuitorul prevede starea de pericol pe care o poate crea prin fapta sa, dar nu urmărește acest lucru, ci acceptă doar producerea lui în scopul de a fvoriza sau defavoriza după caz o anume persoană.

Stabilirea vinovăției subiectului activ al acestei infracțiuni este o activitate destul de dificilă, aceasta deoarece trebuie să se distingă bine, argumentele științific între fapta săvârșită din culpă (ușurință sau greșeală) și fapta comisă cu intenție (directă sau eventuală), deoarece săvârșirea faptei din culpă nu se pedepsește.

De multe ori, martorul, expertul sau interpretul din pură eroare de fapt, relateză neadevărat sau omit să vorbească despre împrejurările esențiale în legătură cu care sunt întrebați. În acest caz nu există infracțiunea de mărturie mincinoasă. Uneori, subiectul consideră aceste împrejurări ca fiind neimportante pentru fondul cauzei și deci trăgându-le cu ușurință, le va prezenta inexact sau se va abține să vorbească despre ele. O asemenea faptă constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă, deoarece deși refuză să producă instanței prin mărturia sa o cale care poate duce la adevăr, martorul face acest lucru din greșeală, neacceptând din superficialitate urmarea faptei.

Unii autori consideră că fapta se săvârșește cu rea credință.

În psihologia juridică se admite că martorul de bună credință poate relata instanței cu totul altceva decât realitatea obiectivă, situație generată de particularitățile observării, memorării și redării împrejurărilor ce constituie obiectul de poziție. În acest sens vinovăția cerută de art. 260 cod penal, lipsește.

Organele judiciare le revine sarcina de proba vinovăția și ca atare tot le revine obligația de a dovedi că afirmațiile neadevărate au fost făcute cu intenție, directă sau indirectă și că nu rezultatul culpei.

Nu interesează dacă se poate face sau nu dovada că mărturia mincinoasă a fost făcută în favoarea sau defavoarea cuiva, fiind suficient că urmarea imediată a faptei s-a produs.

SECȚIUNEA III

2.3.1. Formele și sancțiunile infracțiunii de mărturie nmincinoasă

Posibilitatea desfășurării în timp a activității infracționale în cazul marturiei mincinoase diferă după cum acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii se realizează prin comisiune sau omisiune și după cum făptuitorul este martor, expert sau interpret.

2.3.1.1. Acte preparatorii

Săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă poate fi precedată de “acte preparatorii”. Actele preparatorii nu sunt incriminate. Aceste acte ar putea avea în relevanța penală dacă au fost comise de alte persoane decât autorul și fapta în vederea căreia s-au efectuat, s-a săvârșit )spre exempluȘ sfaturi, indicații, sugestii, etc.)

2.3.1.2. Tentativa

Tentativa la infracțiunea de mărturie mincinoasă este uneori posibilă, dar nu cade sub incidența legii penale, nefiind incriminată.

Mărturia mincinoasă se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Codul penal actual nu mai cunoaște o dozare a pedepsei în funcție de natura procesului în care se produce mărturia mincinoasă. Noua reglementare se justifică prin aceeacă limitele stabilite pentru pedeapsă sunt suficient de largi pentru a permite înlăuntrul lor o corectă individualizare a pedepsei pentru diferite situații izvorâte din natura cauzei respective.

2.3.1.3. Consumarea infracțiunii

Mărturia mincinoasă se consumă în momentul în care s-a executat acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii și s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat pericol pentru normala și buna desfășurare a activității de justiție. Momentul consumării infracțiunii diferă în funcvție de specificul acțiunii. Astfel, în cazul în care afirmațiile mincinoase,omisiunea de a spune tot ce știe sau în cazul în care s-a trecut sub tăcere împrejurările esențiale cu privire la care martorul, expertul sau interpretul au fost întrebați, fapta se consumă în momentul în care audierea sau ascultarea a luat sfârșit, iar depoziția este semnată de martor, expert sau interpret. În același sens este practica instanței supreme.

Nu are relevanță, din acest punct de vedere, când s-a dovedit că afirmațiile făcute în cadrul procesului au avut un caracter mincinos. De asemenea, nu are nici o influență asupra momentului de consumare a infracțiunii faptul că, deși nu s-au făcut afirmații mincinoase, ori nu s-a spus nimic despre împrejurările esențiale care au constituit obiectul unor întrebări puse martorului, expertului sau interpretului, totuși soluția dată în cauză a fost justă. În acest sens, în practica instanței supreme se consideră că existența infracțiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 cod penal nu este condiționată de luarea unei măsuri nedrepte ori de pronunțarea unei soluții nedrepte pe baza afirmațiilor mincinoaseale martorului, ci nimai pe posibilitatea luării unei astfel de măsuri sau a pronunțării unei asemenea soluții, cu condiția ca mărturia mincinoasă să se refere la împrejurări esențiale în raport cu învinuirea adusă inculpatului, ori cu răspunderea penală ce incubă diferențiat dacă în cele din urmă, cu ocazia pronunțării, instanța s-a întemeiat sau nu pe acea mărturie ori a adoptat sau nu o soluție în concordanță cu ea.

În cazul întocmirii unui raport de expertiză sau în cazul unei traduceri scrise, infracțiunea în ambele variante se consumă în momentul în care raportul sau traducerea a fost depus, respectiv depusă, la organul care a dispus efectuarea.

Deci, pentru consumarea infracțiunii de mărturie mincinoasă nu se cere producerea unei vătămări efective, nici pentru înfăptuirea JUSTIȚIEI, nici pentru vreo persoană fizică sau juridică, consumarea fiind condiționată numai de producerea unei stzări de pericol.

Consecințele infracțiunii în cazul în care ele s-au produs (spre exemplu – s-a dat o soluție, s-a pronunțat o hotărâre nedreaptă ori s-a luat o măîsură nedreaptă), vor fi luate în seamă la individualizarea sancțiunilor.

Unii autori consideră că infracțiunea se consumă abia atuci când a expirat termenul înlăuntrul căruia retragera mărturiei conduce la exonerarea de răspundere penală. În practica și doctrina noastră juridică opinia dominantă este acea că infracțiunea se consumă în momentul în care depoziția martorului a fost făcută. Faptul că ulterior, depoziția poate fi retractată nu este altceva decât o clauză specială care are influență asupra răspunderii penale, nu și asupra momentului consumativ al faptei.

După consumarea infracțiunii de mărturie mincinoasă, se poate produce o prelungire în timp a activității infracționale. Astfel, în cazul în care făptuitorul face în temeiul aceleiași rezoluții infracționale mai multe declarații mincinoase în aceeași cauză cu privire la aceeași faptă, în diferite stadii, ale procesului, există o singură infracțiune săvârșită în formă continuată care se epuizează odată cu săvârșirea ultimului act în realizarea acestei rezoluții.

2.3.1.4. Cauze de nepedepsire

Art. 260 alin. 2 cod penal prevede o cauză de imunitate pentru autor dacă acesta își retrage mărturia în anumite condiții prevăzute în textul de lege.

Fapta nu se pedepsește dacă în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul, respectiv expertulsau interpretulîși retrage mărturia.

Retractarea însă, pentru a produce acest efect, nu poate avea loc oricând. Ea trebuie să preîntâmpine consolidarea stării de pericol creată prin infracțiune și mai ales, să prevină pronunțarea unei soluții determinată de mărturia mincinoasă. Ca atare, retractarea, pentru a fi o cauză de impunitate, trebuie să intervină în cauzele penale mai înainte de a se fi dat o hotărâre sau a se fi soluționat procesul ca urmare a mărturiei mincinoase (înainte de a se dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăriri penale ș.a.).

Condițiile în care se poate dispune arestarea inculpatului sunt prevăzute în art. 148 și art. 236 cod procedură penală, dar art. 260 alin 2 cod penal se referă nu la momentul în care s-a dispus arestarea, ci la momentul în care inculpatul a fost efectiv arestat. De aceea, dacă s-a dispus arestarea inculpatului, dar din diferite motive ea nu a mai fost realizată, retractarea mărturiei mincinoase făcută după dispunerea arestării va avea efectul unei cauze de impunitate pentru făptuitor (cu condiția ca să nu se fi dat o hotărâre sau o soluție ca urmare a mărturiei mincinoase).

Dacă retragerea mărturiei mincinoase se face în aceeași zi cu arestarea efectivă a inculpatului ori cu soluționarea cauzei (sau fazei în care se află), urmează a se face calcululexact, pe ore și dacă retragerea se plasează în ziua respectivă, înaintea acestora, atunci ea va apăra de pedeapsă pe făptuitor.

Retragerea mărturiei mincinoase nu mai face să fie aplicabile dispozițiile art. 206 alin. 2 și 3 cod penal atunci când, chiar dacă sunt întrunite condițiile acolo prevăzute, urmărirea penală împotriva martorilor, expertului sau interpretului mincinos începuse. În acest caz, momentul începerii urmăririi penale trebuie apreciat în coplexitatea structurii sale, căci uneori, nefiind încă realizate toate condițiile procesuale pentru începerea urmăriri penale (ci numai unele dintre ele), retractarea poate avea efectul prevăzut de art. 260 alin. 2 și 3 cod penal), retractarea poate avea efectul prevăzut de art. 260 alin. 2 și 3 cod penal. Spre exemplu, dacă retractarea se face cu prilejul audierii făptuitorului la organul de cercetare penală, în procesul realizării de către acesta din urmă a unor acte premergătoare în vederea începerii urmăriri penale, această retractare poate atrage incidența art. 260 alin. 2și 3 cod penal.

Prin începerea urmăriri penale vom înțelege numai pornirea efectivă a procesului penal (art. 228 cod procedură penală).

Între acestă cauză de nepedepsire și aceea prevăzută de art. 22 cod penal există o deosebire esențială: făptuitorul, în cazul mărturiei mincinoase, își poate retrage mărturia chiar și după descoperirea faptei sale, dar nu numai în condițiile prevăzute de art. 260 alin. 2 cod penal și în orice caz până la momentul pornirii acțiunii penale împotriva sa, pe când în cazul infracțiunii de desistare și împiedicare a rezultatului făptuitorul se poate desista ori poate împiedica producerea rezultatului numai înainte de producerea faptei.

Retragerea mărturiei mincinoase este o cauză personală, de ea profitând numai cel care a făcut-o, adică autorul infracțiunii.

Participanții (complicele sau instigatorul) nu beneficiază de efectul ei exonerator de pedeapsă. În acest sens, în practica instanței supreme se consideră că dacă martorul a făcut declarații mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, ca urmare a îndemnurilor instigatorului, infracțiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat, ca atare, chiar dacă autorul își retrage mărturia în timp util, potrivit alin. 2 al art. 260 cod penal, instigatorul se va sancționa conform art. 27 cod penal cu pedeapsa prevăzută de art. 29 cod penal, pentru instigare neurmată de executare.

Dispozițiile privitoare la retractarea mărturiei mincinoase cuprinse în art. 260 alin. 2 cod penal se extind în baza art. 260 alin. 4 cod penal respectiv și asupra expertului și interpretului.

Potrivit art. 260 alin. 2 cod penal, prin “hotărâre” se înțelege numai hotărârile prin care s-a soluționat cauza în primă instanță. Prin expresia “o altă soluție” se înțelege soluțiile dispuse prin alte acte procesuale decât hotărârile (spre exemplu – ordonanța de scoatere de sub urmărire penală).

Astfel, va intra sub incidența art. 260 alin. 2 cod penal retractarea (cu ocazia restituirii cauzei la procuror conform art. 333 cod procedură penală) mărturiei mincinoase făcută în ședință de judecată.

2.3.1.5. Cauze de atenuare a pedepsei

În situația în care retragerea măîrturiei mincinoase a fost făcută peste limitele stabilite de art. 260 alin. 2 cod penal și în condițiile prevăzute de alin. 3 ale aceluiași articol (dacă retragerea mărturiei mincinoase a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunțat o hotărâre s-au după ce s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, instanța va reduce pedeapsa potrivit art. 76 cod penal), atunci ea va avea valoarea unei circumstanțe atenuante de care instanța de judecată trebuie să țină seama în mod obligatoriu.

Rațiunea textului constă tot în intenția legiuitorului de a ocroti cât mai bine înfăptuirea justiției. Interesul său este ca în aceste situații să determine prin atenuarea pedepsei, acordându-se obligatoriu circumstanțe atenuante, făptuitorii să-și retragă mărturia mincinoasă. Prin această retractare s-ar creea posibilitatea corectării caracterului netemeinicit și nelegal al măsurii arestării sau al soluției date în cauză.

Retragerea mărturiei mincinoase, după ce s-a pronunțat o hotărâre sau după ce s-a dat o soluție ca urmare a mărturiei mincinoase are valoare unei circumstanțe atenuante obligatorii dacă hotărârea sau soluția respectivă au rămas definitive. Aceasta înseamnă că, pentru a beneficia dedispozițiile art. 260 alin. 3 cod penal, făptuitorul trbuie să-și retragă mărturia mincinoasă în cadrul aceleiași cauze în care a făcut-o, adică până la rămânerea definitivă a hotărârii în acea cauză.

Retragerea acestei mărturii făcută în procesul propriu, al martorului mincinos, nu mai are relevanță pe care i-o acorda art. 260 alin. 3 cod penal, ci este o recunoaștere a faptei pe care instanța, eventual o poate lua în considerare la individualizarea răspunderii penale.

Dispozițiile art. 260 alin. 3 cod penal se aplică deopotrivă și expertului sau interpretului.

SECȚIUNEA IV

2.4.1. EXPLICAȚII COMPLEMENTARE. – ASPECTE PROCESUALE

Fapta penală este de competența judecătoriei. Acțiunea penală pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală și judecata se desfășoară în general potrivit regulilor obișnuite. Totuși, sunt unele particularități procesuale, astfel:

În cazul mărturiei mincinoase într-o cauză penală, dacă infracțiunea este săvârșită în cursul ședinței de judecată, constituind infracțiune de audiență, se procedează potrivit dispozițiilor din art. 229 cod procedură penală. Dacă se constată că declarația mincinoasă este cea dată de martor în fața organului de urmărire penală, se procedează potrivit art. 337 cod procedură penală.

În cazul mărturiei mincinoase săvârșite într-o cauză civilă, instanța încheie un proces verbal și trimite pe martor în fața organului penal (art. 199 cod procedură civilă) și va putea suspenda procesul dacă consideră că cercetarea infracțiunii ar avea înrâurire asupra hotărârii ce urmează a se da (art. 244, pct. 2 cod procedură civilă).

Competența materială de judecată în primă instanță revine judecătorului de la locul unde s-a săvârșit fapta, iar în cazul unei comisii rogatorii, judecătoriei de la locul unde s-a efectuat comisia.

Subiectul activ adiacent se poate constitui parte vătămată în procesul pornit împotriva martorilor mincinoși. Pentru a fi considerată persoană vătămată, este suficient ca acesta să efectueze acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal, din care să rezulte indubitabil voința sa de a lua parte la proces în calitate de parte vătămată.

Pentru judecarea mărturiei mincinoase nu este necesar să se aștepte finalizarea procesului în care ea a fost făcută,deoarece infracțiunea se consumă la momentul depunerii mărturiei, neavând relevanță faptul că mărturia mincinoasă a influențat sau nu soluționarea procesului.

Pentru judecarea mărturiei mincinoase nu este necesar să se aștepte finalizarea procesului în care ea a fost făcută. Acest notiv de revizuire se poate accepta dacă mărturia mincinoasă s-a constatat printr-o hotărâre judecătorescă sau prin ordonanța procurorului care dispune asupra fondului. Numai când aceste organe nu au putut examina fondul cauzei , mărturia mincinoasă se poate constata în soluționarea cererii de revizuire.

În practica instanței supreme, s-a stabilit că în soluționarea cererii de revizuire, instanța are obligația de a stabili caracterul mincinos al depoziției chiar dacă aceasta nu a fost posibil în cadrul unui proces penal, datorită imposibilității stabilirii vinovăției martorului.

Sunt situații în care condamnarea martorului sau expertului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă nu mai este posibilă datorită intervenției unei legi de amnistie sau a unei cauze care împiedică pornirea procesului penal sau pronunțarea unei hotărâri de condamnare. Și în aceste cazuri revizuirea este posibilă, prin urmare instanței de revizuire îi va reveni sarcina de a verifica dacă s-a săvârșit sau nu o asemenea infracțiune . În acest fel se relizeză însăși rațiunea juridică a existenței acestei căi extraordinare care s-a săvârșit în judecarea unei cauze referitoare la care soluționarea este definitivă.

Chiar dacă se constată că depoziția unui martor a fost mincinoasă, cererea de revizuire se poate respinge dacă se stabilește că acea depoziție nu a fost determinată și că, chiar înlăturând acestă probă, hotărârea atacată se vădește a fi temeinică pe baza altor mijloace de probă administrate.

Mărturia mincinoasă constatată de organele de urmărire penală poate constitui o cauză de irevocare a revizuirii procesului în care a fost făcută, chiar dacă ea a fost făcută, chiar dacă ea a fost sancționată administrativ, conform art. 18 cod penal. În acest caz, instanța, civilă sau penală, admițând cererea de revizuire, va constata ea însăși, folosind și materialul oferit de urmărirea penală, dacă fapta constituie mărturie mincinoasă. Această soluție se impune datorită faptului că ordonanța procurorului, dată în aplicarea dispozițiilor art. 18 cod penal, nu are autoritate de lucru judecat . Numai hotărârea judecătorescă, date fiind caracteristicile procesului judiciar pe care le finalizeză, se poate bucura de un astfel de efect.

Fapta își păstrează caracterul infracțional chiar dacă organul judiciar în fața căruia a fost săvârșită se dovedește a fi fost incompetent a instrumenta. Spre exemplu, în cazul nulității, rezultând din încălcarea dispozițiilor privitoare la competență după materie și după calitatea persoanei, nulitatea nu va atrage anumite acte sau măsuri îndeplinite în scopul asigurării judecării cauzei, cum ar fi chiar administrarea de probe.

CAPITOLUL III

3.1. Din practica legislativă a altor țări

Codul penal francez incrimineazăincriminează mărturia mincinoasă în art. 361-364. Legea se referă distinct la mărturia mincinoasă în materie criminală (art. 631) care se face fie contra, fie în favoarea acuzatului, la aceea săvârșită în materie corecțională, de poliție sau într-o cauză civilă sau administrativă (art. 362-363). Practica judiciară franceză consideră că delictul nu este consumat decât dacă mărturia mincinoasă a devenit irevocabilă.

Ca atare, condamnarea pentru mărturie mincinoasă nu poate fi pronunțată mai înainte de a fi avut loc procesul în care martorul respectiv a depus în această calitate.

Delictul nu este definit în nici unul din textele care se referă la el. O explicație dată în doctrina franceză ar fi aceea că legiuitorul nu a dorit să se facă referire la elementul material al faptei, deoarece altfel ar fi riscat să omită vreo modalitate de săvârșire a infracțiunii.

Nu pot fi ascultați ca martori persoanele în vârstă de până la 16 ani (aceștia apar în proces ca informatori), rudele acuzatului, precum și cei care au fost condamnați la degradare civilă. Această ultimă categorie de persoane ce nu pot fi acceptați ca martori existăși în dreptul nostru procesual civil atâta vreme cât era în vigoare Codul penal de la 1963 care prevedea în art. 58 degradarea civilă, iar în art. 59 interdicția corecțională.

Depoziția făcută, chiar pe baza jurământului, în fața unui judecător de instrucție sau a unui ofițer de poliție judiciară nu poate conduce la mărturie mincinoasă.

Această infracțiune totuși va fi atunci când depoziția s-a făcut în cadrul unei anchete civile (datorită rolului decisiv al acesteia în procesul civil respectiv).

Fapta este pedepsită numai atunci când se săvârșește cu intenție, bună-credință, oferind ca o cauză ce înlătură caracterul penal al depoziției neadevărate.

Fapta trebuie să aibe atitudinea de a produce un prejudiciu unei persoane fizice sau chiar societății, dar nu este necesar ca această posibilitate să se obiectiveze.

Mărturia mincinoasă este agravantă în funcție de natura și cuantumul pedepsei pe care o suferă cel condamnat în procesul în care s-a produs depoziția falsă. În acest caz, martorul mincinos care a depus contra celui codamnat va fi sancționat ca și acesta din urmă.

De asemenea, în materie corecțională, agravantă operează de la o anumită pedeapsă, atunci când pârâtul a suferi o anumită sancțiune sau în situația în care autorul depoziției a beneficiat de foloase materiale ori de promisiuni în acest sens. Aceeași agravantă se regăsește și în materie civilă, administrativă și de poliție.

Codul penal francez nu prevede nici o cauză de nepedepsire a martorului mincinos. Jurisprudența a admis însă că această cauză intervine dacă retractarea s-a făcut până la închiderea dezbaterilor.

Codul penal al Ungariei incriminează mărturia mincinoasă în art. 176-181. Ea este considerată a fi fapta aceluia care, înaintea unui tribunal sau înaintea unei alte autorități, va depune mărturie mincinoasă despre un fapt esențial din punct de vedere al cauzei sau va trece sub tăcere un asemenea fapt. După cum se vede, termenii sunt asemănători cu aceia din art. 260 din codul penal român.

Pedeapsa este diferențiată în funcție de natura cauzei sau de gravitatea faptei la care se referă depoziția.

Fapta este incriminată și atunci când se săvârșește din culpă, dispoziție care se referă și la expert, interpret sau traducător.

Conform art. 179, prin cauză în care se depune mărturie se înțelege și o procedură disciplinarăsau din domeniul dreptului muncii, ori o procedură arbitrară.

În doctrină este admis că instituția mărturiei apare în procesul penal român, materie în care jurisconsulții români au fundamentat un sistem de principii și soluții variabile și astăzi.