Mărturia judiciară bazată pe amintiri false Studiu de caz Charles Erickson, Ryan Ferguson Îndrumători: Dr. Alina Ciabuca S.L. Univ. Dr. Gheorghe… [604905]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE PSIHOSOLOGIE ȘI STIINȚE ALE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE

Mărturia judiciară bazată pe amintiri false
Studiu de caz Charles Erickson, Ryan Ferguson

Îndrumători:
Dr. Alina Ciabuca
S.L. Univ. Dr. Gheorghe Lucian

Studentă: Babasanda Florentina
Anul II, Grupa I

Constanța, 2021

Introducere

Psihologia mărturiei judiciare este una dintre problemele principale ce stau în atenția
psihologiei judiciare, alături de psihologia victimei, de factorii determinanți ai
comportamentului infracțional, de prihologia infractorului, și alte teme legate de mecanisme
psihologice și psihosociale implicate în activitatea infracțională.
Deși mărturia judiciară reprezintă unul din cele mai frecvente mijloace de probă în
cadrul procesului penal, o serie de factori influențează veridicitatea acesteia. Acești factori țin
atât de comportamentul anchetatorului, cât și de psihologia martorului, de modalitatea lui de
raportare la realitate, la mecanismele de apărare ale acestuia, de calitatea proceselor cognitive
precum gândirea, inteligență, de starea lui psihică de la momentul evenimentului, de
mecanismele de funcționare a memoriei.
Astfel, o serie de procese psihologice importante, preponderent cognitive dar și afective,
se suprapun în cazul depunerii mărturiei.
Cazul pe care l-am ales spre analiză oferă din punctul meu de vedere material de discuție
referitor pe de o parte la cât de sigură și conformă cu realitatea este mărturia juridică, la
formarea de amintiri false, și pe de altă parte, dar în legătură cu aspect anterior, material referitor
la modalitatea de influențare a mărturiei de către anchetator, și implicit referitor la eroarea
judiciară.
Astfel, în completarea prezentării cazului voi argumenta referitor la caracteristicile
memoriei, la factori determinanți și mecanisme de formare a amintirilor false.

Descrierea cazului:

În anul 2001, pe 1 Noiembrie, corpul lui Kent Heitholt a fost găsit lângă mașina să în
parcarea Columbia Daily Tribune. Redactorul sportiv al ziarului a fost văzut ultima dată de
colegii săi la scurt timp după ora 2 dimineața. A fost bătut cu un obiect contondent, dar cauza
morții a fost strangularea. Era tatăl a doi copii adolescenți, descris de colegi că fiind un om
muncitor și prietenos. Din punct de vedere fizic părea greu de crezut că ar fi o victima ușoară
(aproximativ 2m și 136 kg). Kent Heitholt a fost sugrumat cu propria centură. Pielea a plesnit,
lăsând cataramă și un fragment al centurii la locul crimei. Restul centurii nu a fost recuperat
niciodată.
La locul crimei poliția a descoperit urme sângeroase de pantofi care se îndepărtau de
locul crimei, și amprente pe mașînă. Niciunele nu au putut fi identificate la momentul respectiv.
Crima a rămas nerezolvată timp de 2 ani. Departamentul de Poliție Columbia a lansat o
schiță compusă pe baza interviurilor cu Shawna Ornt, o femeie de serviciu care i-a văzut pe
aagresori în parcare.
În noaptea crimei Charles Erickson și prietenii săi participau la o petrecere de
Halloween. Din păcate, petrecerea a scăpat de sub control, și din rapoartele poliției reiese că o

parte dintre participanți, inclusiv Erickson, consumau Adderall, cocaină și alcool. Când
petrecerea a fost desființată de polițiști, Erickson l-a convins pe cunoscutul din copilărie Ryan
Ferguson să îl ia cu mașina lui. S-au oprit la barul „By George”, care se întâmpla să fie aproape
de locul crimei de la Heitholt. Ferguson l-a condus apoi pe Erickson acasă în jurul orei 1:15,
lăsându-l în stare de ebrietate avansată, fără amintiri despre acea noapte.
După 2 ani de la aceste evenimente, la sfârșitul anului 2003, Erickson a citit un articol
publicat de Columbia Tribune care discuta despre crimă nerezolvată a lui Kent Heitholt. Când
a răsfoit articolul, Erickson s-a temut că seamănă cu schița lansată de polițiști. Știind că se află
în barul din apropierea locului crimei în acea noapte, se temea că ar putea fi implicat.
Erickson a început să le spună prietenilor că a avut un vis, care îl făcea să creadă că el
și Ferguson ar fi putut fi implicați în crimă. Unul dintre prietenii cu care Erickson a vorbit a
făcut un apel către Crimestoppers cu indiciile oferite de Erickson, conducând poliția să obțînă
amprente de la Erickson și Ferguson. Amprentele au fost testate și eliminate, pentru că nu se
potriveau cu cele de la locul crimei Heitholt.
Erickson a continuat însă să fie obsedat de caz, împărtășind mai multor prieteni credință
că ar fi putut fi implicat. Conversațiile sale au fost raportate din nou poliției, aducându-l astfel
pe Erickson în atenția poliției, și implicit în camera de interogare, încercând să răspundă la
întrebări despre o crimă despre care defapt nu știa nimic concret.
În timpul interogatoriului său, Erickson a mărturisit crimă, însă nu a fost inițial conștient
de niciun detaliu al infracțiunii care să nu fi fost deja cunoscut publicului, din mass-media,
spunând poliției că ar fi putut să-și fi visat întreaga implicare. El le-a spus polițiștilor și
procurorilor că a fost ideea lui Ryan să îl atace pe Heitholt, care a fost sugrumat până la moarte,
pentru că nu mai aveau bani pentru petrecere. Nu știa însă nici care a fost armă crimei, nici alte
detalii. Acestea i-au fost dezvăluite de procurorul de caz, ulterior în cadrul mărturiei în proces
acestea le-a relatat că fiind propriile amintiri.
Ryan Ferguson împotriva faptului că și-a susținut inocența de la început, și
împotriva faptului că probele de la locul crimei nu aveau legătură cu el, împotriva faptului că
însăși Elizabeth Loftus, psiholog cognitiv american și expertă în memoria umană a explicat
fenomenul amintirilor false în instanța, a fost condamnat pentru crimă de gradul ÎI și jaf de
gradul I, cu o pedeapsa stabilită la 40 de ani de închisoare.
Așadar mărturia lui Erickson la proces a jucat un rol important în condamnare, deoarece,
așa cum am mai spus, nu existau dovezi fizice care să le lege pe cei doi de crimă. Nimic altceva

decât mărturia lui Erickson și a lui Jerry Trump, superiorul femeii de serviciu (ulterior s-a
descoperit că și asupra lui s-au făcut presiuni de către poliție pentru a-l indică pe Ryan Ferguson
că vinovat).
După aproximativ 10 ani de la încarcerare Erickson a declarat că a mințit, astfel încât să
îl elibereze pe Ryan, ceea ce s-a și întâmplat. Mărturia a fost susținută și de dată această de
Jerry Trump. Printre motive a menționat teamă de a fi singurul vinovat de crimă.
Ulterior a declarat că defapt nu își amintește nimic, că totul a fost o închipuire și că este
nevinovat, probele din dosar neputându-i fi atribuite. Toate acestea în contextul în care tatăl lui
Ferguson în decursul celor 10 ani a adunat dovezi ale condamnării pe nedrept, dovezi ale
greșelilor făcute de procurorul Crane, dovezi ale probelor ascunse, și așa mai departe.
Ferguson a fost eliberat în noiembrie 2013, ulterior primind în urmă unui proces intentat
celor implicați în condamnarea să, suma de 11 milioane de dolari despăgubire.

Profilul celor 3 părti implicate:

Ryan Ferguson era, și este, foarte atașat de familie, susținut pe toată perioada
procesului, și ajutat mai ales de tată în eliberarea din 2013. "În ziua în care Ryan va ieși din
închisoare, mă voi simți că un tată ce și-a făcut datoria." (tatăl lui, care a luptat pentru eliberare)
Ryan afișează imaginea unei persoane optimiste, cu încredere în sine, independent.
Zâmbește și rade încrezător în toate filmările, pare că ia situația așa cum este, și caută soluții.
În timpul detenției găsește resurse să își dezvolte condiția fizică, și să se autorizeze că trainer
în nutriție și mișcare, astfel încât după eliberare să se integreze ușor în societate. De asemenea
reușește să creeze o relație amoroasă cu o persoană dinafară închisorii, în perioada apropiată
eliberării.
Deși victima a unei mărturii false, caută soluții pentru ieșirea din situație, susținut de
tatăl sau, fără a face declarații agresive la adresa colegului sau, pare să înțeleagă situația și
tulburarea psihică a colegului sau, indicând chiar că este posibil că totul să fie bazat pe o
amintire falsă, și chiar Chuck să fie nevinovat. Are un comportament cooperant, stabil
emoțional, își canalizează eforturile și resursele în a se instrui și califică drept health coach în
timpul detenției, lucru care îl ajută ulterior să se reintegreze cu ușurință în viață de după
eliberare.
Toate aceste detalii îl caracterizează ca o persoană cu comportament constant, orientată
spre soluții și rezultate, cu un psihic stabil, sănătos emoțional, adaptat social, matur afectiv,
altruist.

(Fotografia lui Ryan, făcută la închisoarea din Boone după arestarea sa din 10 martie
2004.)

Charles Erickson afișează figura unui om speriat, fugar. Era considerat problematic de
către cunoștințe, fiind dependent de droguri și alcool.
Comportamentul sau este inconstant, pendulând între vinovăție și nevinovăție, a
schimbat de 4 ori declarațiile.
Charles Erickson are în opinia mea următoarele caracteristici:
– instabilitate emotiv-acțională – bazat în principal pe faptul că schimbă de mai multe ori
declarațiile, inițial nefiind sigur nici măcar că a comis el fapta;
– inadaptare socială – declarațiile cunoștințelor, și chiar ale sale arată că era evitat de
ceilalți, fiind considerat o persoană care aduce probleme odată cu el, prin urmare fiind
evitat de ceilalți;
– imaturitate afectivă – principalul argument invocat în atragerea lui Ferguson alături de
el că și vinovat a fost acela că nu a putut face față singur, nu își putea asumă singur
fapta;
– egocentrism – nu a contat faptul că o persoană nevinovată urmă să ispășească o pedeapsa
nemeritată, atâta timp cât lui îi oferea confort afectiv;
Deși nici o proba fizică nu îl leagă de scenă crimei, caracteristicile de mai sus aparțîn în
opinia mea unei persoane tulburate, care are nevoie de ajutor.

(Fotografia lui Charles "Chuck" Erickson, făcută la închisoarea din Boone după
arestarea sa din 10 martie 2004.)

Sistemul de justiție:
Potrivit documentelor instanței (avocatului apărării), polițiștii și procurorii „au continuat
să aplice presiuni psihologice semnificative asupra lui Charles pentru a-l constrânge să pledeze
vinovat și să depună mărturie împotriva lui Ryan, precum și asupra martorului Jerry Trump.

Au folosit trei metode:
– bombardarea lui Charles cu rapoarte false care confirmă amintirile sale false;
– reținerea unor probe exculpatorii importante, care ar fi contrazis narațiunea
poliției, fabricarea probelor, eșecul imprudent sau intenționat de a investiga, urmărirea
penală, conspirația pentru a priva drepturile constituționale, arestarea falsă și
defăimarea,
– exagerarea/intimidarea viziunii lui Charles asupra pericolului său legal.

Cauzele așadar care au dus la încarcerarea unui om nevinovat pe baza unei declarații
false au fost:
– dependență de substanțe a martorului;
– reactualizarea de către martor a informațiilor din noaptea crimei în funcție de
informațiile din media;
– intimidarea anchetatorului și plantarea de către acesta de amintiri false;
– nesiguranță martorului și teamă de a-și asuma vină singur.

Caracterul reconstructiv al memoriei
„Memoria este funcția psihică de bază care face posibile fixarea, conservarea,
recunoașterea și reproducerea informațiilor și trăirilor noastre (Cosmovici, A, 2005, p. 134).”
Mamoria nu funcționează însă că o înregistrare și redare exactă a evenimentelor și
informațiilor. Din contra chiar, este selectivă, atât în etapă de înregistrare, cât și în cea de
stocare, și apoi reactualizare. Selectivitatea este generată pe de o parte de particularitățile
stimulului, și pe de altă parte de particularitățile psihologice, de interesele și scopurile
persoanei, precum și de starea lui (caracter situațional), dar și de distanțarea în timp. Această
particularitate derivă din faptul că memoria are că scop principal protejarea individului, în
condițiile în care stocarea integrală a tuturor informațiilor întâlnite ar duce la epuizare nervoasă
în final, dar și integrarea și adaptarea lui, astfel că amintirile sunt mai mult sau mai puțîn
modificarte în funcție de contextul în care sunt rememorate.
Deși caracterul reproductiv al memoriei este de netăgăduit, și demonstrat, discuții
referitoare la caracterul inexact al memoriei au existat încă dinainte de 1900, când Hugo
Musterberg a atras atenția supra posibilității că declarațiile martorilor oculari să fie diferite de
realitate. Ulterior, în 1932, Brunschwicg consideră memoria că fiind „o reconstrucție", iar în
1936 Bartlett a efectuat experimente care au demonstrat „caracterul reconstructiv al memoriei”;
„El a cerut unor studenți englezi să citească o povestire intitulată Războiul fantomelor, care
conținea un număr de detalii referitoare la spațiu, timp, personaje, evenimente și se încheia cu
moartea unui luptător care și-a dat seama că luptă cu fantomele. S-a cerut studenților sâ-și
reamintească și să redea povestirea imediat, după câteva ore sau după câteva zile. Rezultatele
obținute arată că studenții au reținut câteva fapte-cheie (în special tema povestirii), dar au
construit o cu totul altă povestire. Fiecare dintre ei a completat povestirea inițială cu material
din propria experiență, ajungând la o versiune unică. (Zlate, M, 1999, p. 358)”.
În 1953 Atkinson scria despre memoria constructivă, care presupune că la auzul unei
povești/povestiri reale „ne folosim de cunoștințele noastre generale despre lume pentru a
construi o descriere mult mai completă a evenimentului”, în principal din nevoia noastră de
înțelegere mai bună a situației. (Atkinson, 2002, p383)
În susținerea caracterului selectiv și constructiv al memoriei citez părerile câtorva
specialiști în domeniu.
„Memoria (…) reflectă trecutul într-o manieră activă, ea tinde să-1 transforme, nu doar
să-1 reproducă pur și simplu. Ea implică nu numai o simplă înmagazinare de cunoștințe, ci o
analiză, interpretare și prelucrare a acestora, o confruntare a lor cu necesitățile și cerințele
actuale ale vieții omului care, de regulă, diferă de cele ale trecutului. Numai că urmare a acestei
confruntări se va sedimenta ceea ce este necesar, util, favorabil pentru viața și activitatea
omului. (…) Memoria permite fie includerea experienței actuale în cea anterioară, fapt care duce

la restructurarea acesteia din urmă, fie includerea experienței anterioare în rezolvarea unor
probleme actuale, ceea ce favorizează evitarea erorilor comise în trecut, eliminarea verigilor de
prisos care au creat dificultăți înainte, dar care s-au dovedit a fi puțîn semnificative, în fine, ea
permite extragerea și reținerea din experiența actuală a informațiilor relevante ce confirmă sau
infirmă experiența anterioară. (Zlate, M, 1999, p. 358)”
„Memoria umană este în mod obișnuit definită că o capacitate de a reactivă, parțial sau
loial, într-o manieră veridică sau eronată, evenimentele trecutului" (Zlate apud Tiberghien,
Mendelsohn, Ans, George, (Zlate, M, 1999, p. 356)
Peter Levine descrie mutabilitatea memoriei astfel: „Trebuie să trăim cu acceptarea
inconfortabilă a faptului că memoria pur și simplu nu este ceva concret, definitiv și
reproductibil, ci este efemeră, permanent schimbătoare că formă și că sens” (Levine, P, 2016,
p.29). Alegem amintirile care sunt apropiate de însemnătatea momentului din prezent, și
câteodată combinăm amintiri și emoții astfel încât să folosească momentului prezent. „Memoria
este un proces reconstructiv care selectează, adaugă, șterge, rearanjează și aduce permanent
informațiile în prezent – în slujbă procesului adaptativ continuu de supraviețuire și susținere a
vieții….Starea pe care o resimțim în prezent poate fi factorul determinant major al ceea ce și
cum ne amintim despre un anumit eveniment” (Levine, P, 2016, p.30).

Amintirile false. Studii experimentale referitoare la modalități de
implantare de amintiri false

Țînând cont de cele expuse mai sus, în procesul de rememorare a informațiilor se
formează așa numitele amintiri false. Acestea pot fi simple reamintiri greșite că îndeplinirea
sau nu a unei acțiuni de rutină, însă pot ajunge până la situațîi mai frave, care implică, de
exemplu detaliile unui accident. Pot fi diferite parțial de ceea ce s-a întâmplat în realitate, sau
chiar amintiri create în totalitate. Amintirile false se deosebesc de simple erori de memorie prin
faptul că implică certitudinea validității amintirilor.
Conform lui Elizabeth Loftus memoria combină bucăți de amintiri pentru a reconstitui
trecutul, în scopuri prezente. În cazul în care subiectului îi este sugerată o informație falsă,
acesta o integrează în amintirea lui, urmând că ulterior să formuleze chiar detalii suplimentare
bazat pe informația falsă.
O multitudine de experimente au fost efectuate în domeniul memoriei și amintirilor false
au demonstrat caracterul fragil al mărturiilor oculare. Elizabeth Loftus – University of
California , John Palmer – University of Washington, Jacqueline E Pickrell, Kathryn A. Braun,
Rhiannon Ellis, sunt cercetători foarte cunoscuți în domeniul psihologiei judiciare și al
memoriei. Ei au condus numeroase experimente pentru a demonstra concepte precum:
– Dezinformarea sau informarea greșită , manifestată prin afectarea unei amintiri
episodice de către informații apărute ulterior evenimentului; într-un experiment pe această tema
li s-au prezentat unor studenți imagini cu un student într-o librărie, precum și instrumente de
tipul uneltelor. Ulterior imaginilor li s-au prezentat studenților texte în care uneltele erau
denumite specific, dar eronat. Când au fost solicitați să numească unelte care nu apăreau în
imagini, diferența între grupul de control și eșantionul de studiu a fost de 43% față de 28%.

– Distorsiunea informațiilor, în funcție de interesul situațional. „Dictarea unui
penalti este considerată corectă de către suporterii echipei în favoarea căreia a fost

acordată lovitură, dar strigătoare la cer, în incorectitudinea ei, de către suporterii
adversarului” (Eysenck & Eysenck, 1998) . Distrorsiunile au la baza în general
prejudecăți, atitudini, credințe.
– Manipularea martorilor oculari pentru că aceștia să descrie amănunte
diferite față de realitate sau chiar inexistente. Manipularea se realizează în principal prin
modalitatea de formulare a întrebărilor, care prin conținutul lor indică existența
detaliilor dorite, și nu le pun sub semnul întrebării, eliminând posibilitatea că acestea
să fie fictive, dar și prin introducerea de informații noi sau false ( sugerabilitate ). De
exemplu „Ați văzut semnul de circulație stop?” Versus „Ați văzut un semn de
circulație…?”. Din acest motiv sunt interzise în instanța exprimări care sugerează
martorului răspunsul urmărit de interogator.
– Transferul inconștient, atribuirea greșită a sursei sau asocierea de
informații : martorul asociază o figura cunoscută anterior, familiară cu evenimentul
cercetat, sau asociază în mod eronat evenimente și datele la care au avut loc, sau
asocierea unor informații deja cunoscute cu informații mai noi, sau chiar înlocuirea
informațiilor mai vechi cu unele modificate . În cartea să „Descifrarea comportamentului
uman” Eysenk descrie următorul exemplu de asociere de informații: „Un casier de gară a fost
jefuit sub amenințarea armei. Ulterior, i-a identificat, dintr-un șir de indivizi, pe un marinar,
numai că acesta avea un alibi de fier. S-a dovedit mai târziu că marinarul cumpărase bilete de
tren, în trei ocazii diferite, de la casierul în cauză, dar înainte de săvârșirea tâlhăriei" (Eysenck
& Eysenck, 1998, p. 149). De asemenea este posibil că unii oameni să nu își amintească dacă
un eveniment a fost visat sau chiar s-a întâmplat.
– Identificările false , în cadrul vizionării unor imagini cu suspecți, sau chiar
suspecți aliniați în scopul identificării, sau în baza unui portret robot. În acest caz
coroborează mai muți factori: presupunerea că unul dintre cei prezentați este vinovat,
deghizarile autorilor faptei, dar și faptul că memoria figurilor umane diferă substanțial
de cea a acțiunilor sau obiectelor, fiind localizate în părți diferite ale creierului.
– prin retrăire sau readucere în prezent prin abreacție sau metode catarthice în
procesul terapeutic, conform psihoterapeutului Peter Levine, fondator al somatic experiencing.

El consideră că amintirile astfel recuperate sunt de cele mai multe ori false, lucru confirmat de
studii desfășurate pe studenți. „Momentele de catharsis stimulau eliberarea de fluxuri înalt
adictive de adrenalină și îmbibarea cu opioide endogene (endorfine). Acest coctail biochimic,
alături de legătura (mediată tot prin opioide) cu grupul potențator, derivă din împărtășirea de
istorii asemănătoare, se impune cu forță” (Levine, P, 2016, p.39).
În 1974 Elizabeth Lofter și John Palmer au au desfășurat 2 experimente în care „195 de
studenți au vizionat filme cu accidente auto și apoi au răspuns la întrebări despre evenimentele
care au avut loc în filme. Întrebarea: „Cât de repede mergeau autovehiculele când s-au zdrobit
unul de celălalt?” a obținut estimări mai mari ale vitezei decât întrebările care foloseau verbele
„ciocnit, lovit, sau au luat contact”. La o reinterogare, o săptămână mai târziu, subiecții cu care
s-a folosit verbul zdrobit au fost mai predispuse să spună „da” la întrebarea „Ați observat vreun
geam spart?” (32% față de 14% din grupul unde s-au folosit ciocnit/lovit/au luat contact), Chiar
dacă geamurile sparte nu erau prezente în film. Rezultatele sunt în concordanță cu opinia
conform căreia întrebările adresate ulterior unui eveniment pot provoca o reconstrucție în
memoria aceluiași eveniment.” (Loftus, E. F., & Palmer, J. C., 1974, p 585–589.)
În 1995 Elizabetj Loftus împreună cu Jacqueline Pickrell au realizat un experiment care
demonstra posibilitatea implantării de amintiri false. Subiectului i se prezentau patru amintiri,
printre care a treia era falsă, referitoare la pierderea lor într-un magazin când erau mici. În
următoarele cinci zile subiecul adăuga detalii concrete acestei amintiri. Când a fost informați
că una dintre amintiri este falsă, acesta a indicat una dintre cele adevarate.
Un alt studiu publicat în Legal and Criminological Psychology în 2004 a decurs astfel:
210 adulți tineri (17-33 ani) și mai în vârstă (58-80 ani) au vizionat un film cu un eveniment
simulat: un furt cu autori un angajat al magazinului și un client; mai târziu au fost expuși la
patru elemente de dezinformare despre această. Elementele de dezinformare au fost introduse
fie că parte a unei discuții despre eveniment cu un confederat sau au fost încorporate într-o
narațiune scrisă despre eveniment pe care participanții au fost rugați să îl citească. Un chestionar
cu 20 de întrebări despre eveniment a fost oferit participanților înainte și după manipularea
experimentală, dintre cele 20 de întrebări 4 aveau legătură cu dezinformările. Rezultate au arătat
că participanții au fost mai puțîn exacți decât subiecții din grupul de control după aplicarea
dezinformării. Mai important, dezinformarea întâlnită social a fost semnificativ mai înșelătoare
decât dezinformarea dintr-o sursă non-socială. Concluzie. Dezinformarea întâlnită social a
produs mai multe erori decât dezinformarea dintr-o sursă non-socială.

Concluzii referitoare la cazul prezentat

In concluzie, cazul marturiei lui Charles Erickson in procesul lui si al lui Ryan Ferguson
este unul care demonstreaza inca o data faptul ca marturia judiciara singura, nesustinuta de
probe fizice, si scoasa din contextul cat mai intreg al evenimentului poate duce la erori judiciare
cu efecte coplesitoare asupra celor condamnati pe nedrept.
Principiul aflării adevărului în procesul penal descris a fost incalcat in mod evident,
prin neconsiderarea dovezilor fizice de la locul crimei, din dorinta justitiarilor de a incheia cazul
mai repede, dar si din neintelegerea si mai ales neacceptarea fenomenului amintirilor false.
Amintirile false i-au fost induse lui Charles Erickson atat prin intimidare (amenintarea
ca prietenul sau il declara vinovat i-a intarit ideea ca ei chiar au infaptuit crima), prin
dezinformare (omul de serviciu Jerry Trump a declarat ca i-a vazut pe cei doi tineri in parcare
in noaptea crimei), prin sugerabilitate (de catre procuror, prin oferirea de informatii necunoscute
initial, ulterior martorul adaugand detalii convingatoare in descrierea evenimentului, desi initial
nu avea cunostinta nici macar care a fost arma crimei), prin asocierea de informatii (martorul
inculpat a asociat informatii din media si aflate in timpul audierilor cu locul in care s-a aflat in
noaptea crimei).
Consider ca tinand cont de caracterul selectiv si reconstructiv al memoriei, marturia
juridica ar trebui considerata in contextul mai larg al cazului, sa fie luata in calcul in masura in
care este sustinuta cu dovezi fizice.

Bibliografie

Atkinson, R (2002), Introducere-in-psihologie, Editura Tehnica, Bucuresti, p 383
Cosmovici, A. (2005). Psihologie generala .Iasi:Editura Polirom
EYSENCK, H., EYSENCK, M. (1998), Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora,
București
Gabbert, F, Memon , A, Allan, K, Wright, D (2004), Legal and Criminological Psychology 9,
p. 215–227 ( https://bpspsychub.onlinelibrary.wiley.com/doi/pdf/10.1348/1355325041719428 )
Levine, A. P. (2016), Traumă și Memorie. Saga creierului și a corpului în căutarea trecutului
încă viu. Ghid practic pentru înțelegerea și vindecarea amintirilor traumatice, Editura For You,
București
Loftus, E. F., & Palmer, J. C. (1974). Reconstruction of automobile destruction: An example of
the interaction between language and memory. Journal of Verbal Learning & Verbal Behavior,
13(5), 585–589. ( https://doi.org/10.1016/S0022-5371(74)80011-3 )
Loftus, E. F., & Pickrell, J. E., 1995, Psychiatric Annals 25: 12, p. 720-725
(file:///C:/Users/arwo/Downloads/99784972-Loftus-and-Pickrell-The-Formation-of-False-
Memories.pdf )
Zlate, M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iasi

https://www.youtube.com/watch?v=KxHoPPokiyQ – prezentarea cazului
https://www.youtube.com/watch?v=G2ejhHEsIkw interviul initial al martorului de catre
politie, la minutul 11.30 anchetatorul incepe intimidarea