Marturia Intre Buna Si Rea Credinta
Mărturia între bună și rea credință
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ
Secțiunea I Administrarea și aprecierea probelor
Secțiunea a II-a Mijloacele de probă
Secțiunea a III-a Sarcina probațiunii
Secțiunea a IV-a Evoluția reglementărilor referitoare la martor și la mărturie
CAPITOLUL II NOȚIUNI GENERALE REFERITOARE LA MARTORI
Secțiunea I Declarațiile martorilor
Secțiunea a II-a Drepturile și obligațiile martorilor
CAPITOLUL III INSTITUȚIA MARTORULUI ȘI A MĂRTURIEI
Secțiunea I Martorul și mărturia din perspectiva principiului aflării adevărului în procesul judiciar
Secțiunea a II-a Considerații juridice vizând forța probantă a mărturiei
Secțiunea a III-a Considerații psihologice vizând martorul în demersul judiciar (jurământul de martor; comentariu psihologic)
CAPITOLUL IV EVENIMENT JUDICIAR. ELEMENT TESTIMONIAL.
MĂRTURIA- PROCES PSIHOLOGIC
Secțiunea I Recepția senzorială a evenimentului judiciar
Secțiunea a II-a Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire de sens
Secțiunea a III-a Memorarea evenimentului judiciar – Stocarea informației în raport cu dinamica uitării – Mărturia – actul final – implică trei momente, și anume: percepția, memoria și reproducerea
Secțiunea a IV-a Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar
Secțiunea a V-a Perspectiva magistratului asupra aprecierii forței probante a mărturiei
INTRODUCERE
În contextul permanentelor schimbări în domeniul dreptului am considerat că este oportun a ne apleca asupra acestui subiect care a suscitat un mare interes în trecut și probabil va fi și mai interesant în viitor.
Strădania noastră a fost de a analiza martorul pe tărâmul dreptului atât din perspectivă procesual penală cât și psihologică întrucât cele două discipline se întrepătrund atât de mult, încât am considerat necesară o întrepătrundere între cele două discipline pentru a crea o imagine cât mai complexă și cuprinzătoare a rolului pe care îl joacă martorul în cadrul procesului penal.
De asemenea, am ajuns la concluzia că viitorul juridic imediat îndepărtat trebuie să ia în calcul și ceea ce s-a scris despre martori până în prezent, în contextul în care martorul este „redescoperit” ca personalitate și subiect, cunoscător participant la aflarea adevărului.
Cu această ocazie aducem calde mulțumiri tuturor acelora care, indragostiti fiind de drept și-au adus contribuția la descifrarea și clarificarea acestei științe I. Tanoviceami, V. Dongoroz. N. Volonciu, I. Neagu, E. Stcmcu, T. Odobleja, T. Butoi, N. Mitrofan, T. Bogdan, Al. Ciopraga și alții si care ne-au îndrumat prin lucrările scrise pentru a putea apare o asemenea lucrare.
Sperăm ca lucrarea să constituie un mic aport în evaluarea unor aspecte juridice și psihologice privitoare la martorul și procesul penal.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ
Secțiunea I
Administrarea și aprecierea probelor
Probele sunt acele elemente de fapt (realități, întâmplări, împrejurări) care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la justa rezolvare a cauzei penale. Ele sunt entități extraprocesuale (există în afara procesului penal), privesc însă obiectul acestui proces (fapta și făptuitorul la care se referă procesul), iar prin administrarea lor în desfășurarea procesului penal capătă caracter procesual. Mijloacele prin care pot fi constatate aceste elemente de fapt, care servesc ca probă în procesul penal, constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realități extrapenale, dar prin diferite procedee reglementate în cadrul procesului penal devin o categorie juridică procesuală. Atât probele, cât și mijloacele de probă, au ca finalitate justa soluționare a cauzelor penale și realizarea scopului procesului penal.
Pentru soluționarea unei cauze penale trebuie ca organele judiciare să cunoască împrejurările în care s-a săvârșit fapta, date despre făptuitor(ii), orice alte elemente de fapt care pot conduce la vinovăția sau nevinovăția persoanelor cercetate.
Astfel, art.62 C.pr.pen. prevede că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Pentru a nu exista confuzii între probă și mijloacele de probă, acestea au fost definite în mod clar în Codul de procedură penală, iar în art.63 alin.l C.pr.pen. se arată:
„Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.”
Pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, iar sarcina administrării probelor revine acestor organe (art.62 și 65 alin.l.C.pr.pen.).
Administrarea probelor constă în activitatea de a lua cunoștință și de a da eficacitate juridică, în modurile prescrise de lege, faptelor și elementelor de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală.
Astfel, prin administrarea probelor se desfășoară o activitate procesuală complexă de către organele judiciare în colaborare cu părțile, constând în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea și preluarea, ca probe ale dosarului, a dovezilor prin prisma cărora urmează a fi elucidate faptele și soluționată cauza.
În administrarea probelor există libertatea de a folosi orice probă sau mijloc de probă care să conducă la aflarea adevărului și soluționarea legală a cauzei. Pentru ca această administrare de probe să fie făcută cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la drepturile și interesele părților, s-au prevăzut anumite garanții procesuale.
Conform art.68 C.pr.pen., este interzis a întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri de a obține probe. De asemenea, este interzis a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe. Nerespectarea unor asemenea garanții poate duce la sancționarea celui care întrebuințează asemenea mijloace, conform dispozițiilor art.266 alin.2 din C. pen. privind cercetarea abuzivă.
Probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului (art.63 alin.2 C.pr.pen.). Aprecierea probelor este operația finală a activității de probațiune prin care organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele și împrejurările de fapt la care se referă au avut loc sau nu în realitate.
Secțiunea a II-a
Mijloacele de probă
În dispozițiile art.63 alin. 1 C.pr.pen. se arată că probele sunt orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Pentru ca organele judiciare să poată identifica și folosi probele, ele trebuie să aibă anumite mijloace prevăzute de lege, necesare în administrarea probelor.
Astfel, art.64 C.pr.pen. stipulează că mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal.
În limbajul practicii juridice, cuvântul „probă” este folosit adeseori atât în înțelesul noțiunii de „probă”, cât și în cel al noțiunii de „mijloc de probă”. Întrucât însă proba și mijlocul de probă sunt categorii juridice deosebite, Codul de procedură penală întrebuințează termenii corespunzători pentru fiecare categorie, evitând astfel confuziile.
În actualul Cod de procedură, mijloacele de probă sunt enumerate limitativ, și anume (art.64 C.pr. pen): declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele. Această enumerare limitativă ne arată că nu se pot adăuga alte mijloace așa cum era prevăzut în art.137 din Codul de procedură anterior – sintagma „orice alte mijloace neoprite de lege”.
Chiar dacă mijloacele de probă sunt stipulate expres de lege, există totuși libertatea mijloacelor de probă în sensul că organul judiciar poate folosi oricare din mijloacele de probă enumerate în art 64 C.pr.pen. pentru soluționarea justă a cauzei. Libertatea mijloacelor de probă trebuie folosită în funcție de natura faptei săvârșite și de particularitățile concrete ale acesteia, iar în unele cazuri legea obligă expres la folosirea unui anumit mijloc cum ar fi: art.44 alin.2 (chestiunile prealabile) din C.pr.pen. și art.304 alin.4 (adulterul) din C.pen.
În anumite cazuri, există mijloace de probă preconstituite cum ar fi: actele de stare civilă în cazul infracțiunilor contra familiei, fișe de amprente digitale pentru identificarea făpturilor care au lăsat amprente.
Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii, deoarece acestea din urmă nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. De exemplu: declarațiile învinuitului sau inculpatului se obțin prin audiere, declarație scrisă, interogare, confruntare, înscrisurile pot fi cercetate prin traducere, descifrare. Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin examen direct, prin constatare tehnico-științifică sau expertiză.
Atât probele, cât și mijloacele de probă au ca scop finalizarea justă a cauzelor penale. Declanșarea procesului penal face ca probele să fie administrate prin mijloace de probă prevăzută de lege.
Mijloacele de probă prezintă o importanță deosebită, întrucât, împreună cu probele, sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului, cât și pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun problemele legate de probe și mijloacele de probă. De aceea trebuie a se stabili dacă fapta există și de cine a fost săvârșită, dacă întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.
Secțiunea a III-a
Sarcina probațiunii
În literatura judiciară s-a arătat că prin sarcina probațiunii (onus probandi) se înțelege obligația procesuală ce revine participanților de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii, fie datoria celui ce acuză de a indica faptul ce este de probat și de a face dovada acestuia potrivit regulii „actori incubit probatio”, fie obligația administrării probelor în procesul penal.
Chiar dacă, potrivit art.67 C.pr.pen., părțile pot propune probe și cere administrarea lor ajutând în acest sens organele judiciare, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de judecată (art.65 alin. 1 C.pr.pen.).
Constituie o obligație legală a organelor judiciare de a dovedi existența infracțiunii și a vinovăției învinuitului sau inculpatului, acesta nefiind obligat să probeze nevinovăția sa (art.66 alin.l C.pr.pen.), dar având dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor.
Așa cum se arată în dispozițiile art.62, 202 și 287 C.pr.pen., în vederea aflării adevărului, atât organul de urmărire penală, cât și instanța de judecată, trebuie să-și manifeste rolul activ prin strângerea probelor necesare și lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia.
În cadrul procesului penal, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, în vederea apărării intereselor legale, au dreptul să propună probe și să ceară administrarea lor. Propunerile se fac către organele de urmărire penală sau către instanța de judecată care, în urma admitiectul probațiunii, fie datoria celui ce acuză de a indica faptul ce este de probat și de a face dovada acestuia potrivit regulii „actori incubit probatio”, fie obligația administrării probelor în procesul penal.
Chiar dacă, potrivit art.67 C.pr.pen., părțile pot propune probe și cere administrarea lor ajutând în acest sens organele judiciare, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de judecată (art.65 alin. 1 C.pr.pen.).
Constituie o obligație legală a organelor judiciare de a dovedi existența infracțiunii și a vinovăției învinuitului sau inculpatului, acesta nefiind obligat să probeze nevinovăția sa (art.66 alin.l C.pr.pen.), dar având dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor.
Așa cum se arată în dispozițiile art.62, 202 și 287 C.pr.pen., în vederea aflării adevărului, atât organul de urmărire penală, cât și instanța de judecată, trebuie să-și manifeste rolul activ prin strângerea probelor necesare și lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia.
În cadrul procesului penal, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, în vederea apărării intereselor legale, au dreptul să propună probe și să ceară administrarea lor. Propunerile se fac către organele de urmărire penală sau către instanța de judecată care, în urma admiterii motivate a cererii, procedează la administrarea probelor solicitate. Propunerea administrării unor probe nu trebuie confundată cu sarcina administrării pentru că dacă uneori propunerea pentru probe poate fi făcută și de către una din părți, sarcina administrării revine numai organelor judiciare.
La cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze (art.97 alin.l C.pr. pen).
În cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu au cerut înfățișarea unei probe sau aducerea ei la cunoștință, această obligație există totuși în cazul unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăției unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ținute în arest preventiv pe nedrept (art.265 alin.l C. pen. – omisiunea de a încunoștința organele judiciare).
Secțiunea a IV-a
Evoluția reglementărilor referitoare la martor și la mărturie
În realizarea justiției penale probele ocupă un rol important, iar întreaga evoluție a dreptului procesual penal s-a desăvârșit în jurul transformărilor pe care le-a suferit sistemul probelor în decursul timpului.
Pentru a scoate la lumină adevărul cu privire la o învinuire concretă, fie în a demonstra vinovăția sau nevinovăția celui pus sub învinuire apelăm la probe. Adevărul ce se descoperă cu ajutorul probelor nu ne va duce la descoperirea fidelă a realității, ci numai la certitudinea lui.
Dacă în dreptul procesual modern legea reglementează conținutul și mecanismul probatoriului, în decursul timpului sistemul probelor a parcurs mai multe faze.
Astfel în orânduirea primitivă soluționarea conflictelor dintre persoane era rezolvată de obicei pe calea răzbunării între rudele părților între care a izbucnit inițial conflictul. În această fază primitivă (etnică) nu exista o reglementare a probelor, iar aprecierea celor care judecau asupra probelor era suverană și absolută, fără a mai fi nevoie de a menționa care au fost elementele ce au servit la formarea convingerii asupra vinovăției sau nevinovăției celui judecat.
După această epocă, sistemul probelor ajunge în faza religioasă (teoretică) în care prin intervenția divinității se ajungea la stabilirea vinovăției sau nevinovăției. Sistemul probator în acest context se obținea pe calea duelului judiciar, ordalilor, anumite forme de jurământ, astfel încât judecata lui Dumnezeu arăta de partea cui este dreptatea.
Un asemenea sistem probator a fost folosit în dreptul feudal – ordaliile, care prin diferite încercări la care era supus martorul sau una dintre părți se afla dacă divinitatea intervine miraculos și dovedește nevinovăția cuiva, fără a ține seama de legile naturii. Cele mai cunoscute încercări erau: proba fierului roșu, apa fierbinte sau rece, împărtășania, mersul peste bare de fier înroșite. Prin duelul judiciar se încerca ca divinitatea să intervină de partea celui care avea dreptate.
În cea legală (autocratică) pentru fiecare faptă penală se cereau anumite probe. Dacă în această fază mărturisirea se putea obține prin tortură, aflarea corpului delict la o anumită persoană nu mai necesita alte probe, în schimb martorii devin din ce în ce mai importanți.
Procedura judecății se exercita de un dregător, vornic sau ban, care putea pronunța amenzi, pedepse corporale sau chiar condamnarea la moarte.
Judecarea cauzelor se putea face și de către jurători, care erau oameni din aceeași categorie socială cu cei împricinați, această procedură se numea „a lua legea”. Partea care pierdea putea să ceară un număr dublu de jurători – „lege pentru lege” spre a dovedi totuși nevinovăția, putându-se merge de la 6 la 12, apoi la 24 și chiar la 48 de jurători. Acești jurători erau convocați printr-un „răvaș”, care cuprindea în afară de numele lor, pricina pe care urmau să o cerceteze, ziua și locul de adunare, precum și numele dregătorului însărcinat cu supravegherea procesului. Instituția jurătorilor a fost răspândită până la apariția legilor scrise, iar în procesul penal prin jurământul lor susțineau o parte din proces, aveau o bună reputație, dar așa cum se întâmplă în viața de zi cu zi jurământul lor era unul de credulitate și nu unul de veritate.
În afara instituției jurătorilor în acea perioadă s-a mai folosit ca probă și „jurământul cu brazda” mai mult în procese de ordin patrimonial, menținându-se această probă chiar până la sfârșitul sec. al XIX-lea.
Tot în acea perioadă apar nomocanoanele bizantine (legi scrise) – culegeri de drept canonic cu elemente de drept civil și penal. Cea mai veche copie după nomocanonul intitulat „Syntagma” lui Matei Vlastares (Bizanț, 1335) apare la Târgoviște (1452), Neamț (1474) și Iași (1495). Este de menționat o asemenea lucrare pentru că în 1581 apare la Putna „Pravila svenților otăți (părinți) după învățătura a marelui Vasilie”, prelucrare după un nomocanon slavon ce cuprindea penintențe pentru omucidere, furt, falsificarea băuturilor, mărturie mincinoasă.
Apariția mărturiei mincinoase în unele „pravile” nu. se putea face fără apariția martorilor. Aceștia au fost folosiți în vechiul drept ca după prestarea unui jurământ chiar în biserică depuneau mărturie, ceea ce au cunoscut cu propriile lor simțuri anumite împrejurări. Mărturia acestor persoane era inferioară probei colective a jurătorilor. Existau situații în care o parte nu putea aduce la termen toți jurătorii și atunci normal ar fi trebuit să piardă procesul. În unele cazuri jurători precizați puteau fi folosiți ca simpli martori.
După apariția și dezvoltarea legilor scrise în faza modernă probele sunt guvernate de libertatea de a folosi orice probă sau mijloc de probă care să conducă la aflarea adevărului prin mijloacele științifice pe care știința modernă le oferă în acest domeniu.
CAPITOLUL II
NOȚIUNI GENERALE REFERITOARE LA MARTORI
Secțiunea I
Declarațiile martorilor
Probele orale sunt cele mai frecvente în procesul penal fiind obținute pe calea relatării orale făcute de cei care au cunoștințe despre comiterea unei fapte penale, despre vinovăția celor considerați autori sau participanți la faptă sau despre orice alte elemente ce pot duce la aflarea adevărului.
Pentru obținerea acestor probe pe lângă ascultarea făptuitorilor un rol important îl au și declarațiile martorilor.
1. Concept.
Unul din mijloacele de probă folosite sunt declarațiile martorilor, prin care se înțeleg relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
Deoarece în literatura judiciară și în practica judiciară erau folosite, cu privire la acest mijloc de probă, denumirile de: martorii, mărturii, declarații de martori, proba cu martori și proba testimonială, Codul de procedură penală folosește expresia „declarațiile martorilor” pentru acest mijloc de probă, evitând confuzia cu elementele probatorii, deci cu probele rezultate din acest mijloc de probă.
Conform art.78 C.pr.penală, persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor. Din analiza textului menționat rezultă că, pentru a avea calitatea de martor trebuie să existe un proces penal, persoana să cunoască date (fapte sau împrejurări) despre fapta penală, aceste date să servească la aflarea adevărului și să fie chemată în fața organului judiciar pentru a relata aspectele pe care le cunoaște.
Toate aceste condiții pe care trebuie să le îndeplinească mijlocul de probă și anume declarația de martor sunt condiții necesare pentru existența sa.
2. Rolul martorilor și importanța declarației ca mijloc de probă.
În decursul timpului martorii aveau importanță în afacerile penale, dar nu aveau rolul pe care îl au astăzi.
Este unul din cele mai folosite mijloace de probă, martorii fiind considerați „ochii și urechile justiției”.
Încălcarea normelor penale de către anumite persoane prin săvârșirea de infracțiuni se face de cele mai multe ori în situații de clandestinitate și prin încercarea de a lăsa cât mai puține urme. Chiar dacă făptuitorul concepe într-un anumit mod săvârșirea faptei, pot exista întâmplător anumite persoane care percep cu propriile simțuri cele întâmplate.
Pot exista situații în care săvârșirea anumitor infracțiuni se produc în locuri aglomerate, când în locurile respective se pot afla mai multe persoane care văd și aud ce se întâmplă. Pentru asemenea situații întotdeauna vor exista martori care vor putea relata în funcție de cum au perceput fiecare cele întâmplate.
Cei care percep asemenea evenimente mai sunt denumiți și martori procesuali care au cunoștință de anumite fapte sau împrejurări anterior declanșării procesului penal și din acest motiv declarațiile lor constituie mijloace de probă.
Martorii procesuali nu trebuie confundați cu martorii asistenți. Declarațiile martorilor asistenți nu sunt mijloace de probă (nu apar în dispozițiile art.64 C.pr.penală), dar au caracterul unui mijloc de garanție procesuală în sensul că anumite acte procedurale nu pot fi efectuate în mod valabil de organele judiciare decât în prezența lor. Martorii asistenți nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei, dar pot relata aspecte privind modul cum s-au desfășurat anumite activități (exemplu: percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri prevăzute de art.104 alin.3; cercetarea la fața locului – art.129 alin.2 și reconstituirea prevăzute de art.130 alin.2, coroborat cu art.129 alin.2 C.pr.pen.).
În art.92 C.pr.pen. se arată că atunci când legea prevede că la efectuarea unui act procedural este necesară prezența unor martori asistenți, numărul acestora trebuie să fie de cel puțin doi.
La exemplele arătate mai sus, martorii asistenți trebuie să existe obligatoriu, dar mai există situații când la întocmirea unor acte de constatare nu există martori asistenți (exemplu: art.91 lit.c din C.pr.pen. și art.129 alin.2 C.pr.pen.).
Declarațiile martorilor procesuali constituie un instrument necesar și eficient pentru soluționarea unor cauze penale care fac obiectul procesului penal.
Martorii care cunosc și percep direct anumite fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal sunt persoane străine de infracțiunea comisă și întotdeauna vor exista diferențieri între declarațiile date de aceștia și cele ale învinuitului, inculpatului sau celorlalte părți din proces. De asemenea, vor exista diferențieri și între declarațiile și, concluziile experților care nu au perceput faptele anterior și direct.
Declarațiile martorilor au un rol important în aflarea adevărului atunci când se coroborează cu alte mijloace de probă, fie numai prin ele însele când nu există alte mijloace de probă.
Frecvența cu care este folosit acest mijloc de probă face ca aproape în orice cauză penală să se obțină informații sau elemente despre comiterea infracțiunii sau în legătură cu aceasta, ori date despre făptuitori.
Legiuitorul a înțeles importanța acestui mijloc de probă consacrând 14 articole în titlul III, cap. II, secțiunea a III-a referitoare la declarațiile ale martorilor din Codul de procedură penală.
Secțiunea a II-a
Drepturile și obligațiile martorilor
Având în vedere faptul că martorii au anumite obligații prevăzute de legea procesual penală, trebuie ca aceștia să aibă și anumite drepturi.
Astfel, martorul chemat de către organul de urmărire penală ori de instanța de judecată are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și altor cheltuieli necesare (sume ce nu puteau fi evitate și care trebuie dovedite), prilejuite de chemarea acestuia (art. 190 alin. J C.pr.pen.).
Prin Legea nr. 281/2003 s-a modificat articolul 190 C.pr.pen. după cum urmează:
– martorul care este salariat are dreptul și la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau instanța de judecată.
Suma care reprezintă venitul de la locul de muncă se plătește de către angajatorul la care lucrează martorul.
– martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă (execută diferite munci pentru asigurarea traiului zilnic sau are afaceri private), este îndreptățit să primească și o compensare. Sumele acordate se plătesc pe baza dispozițiilor luate de organul care a dispus chemarea și în fața căruia s-a prezentat martorul, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfățișare, indiferent dacă sunt martori în acuzare.
Considerăm că organele judiciare au obligația ca după întrebările prealabile care i se pun martorului (art. 84 C.pr.pen.) să îi aducă la cunoștință faptul că are dreptul atunci când. nu este angajat cu contract de muncă, la sume compensatorii pentru perioada cât a fost lipsit de a avea venituri din muncă.
În situațiile în care martorul nu-și primește sumele cuvenite are dreptul de a se adresa cu plângere (art.275 C.pr.pen.) procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală sau prim-procurorului (art.278 C.pr.pen.), împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror la urmărirea penală. Dacă cauza penală se află în fața instanței de judecată și martorul prin hotărâre judecătorească nu și-a primit cheltuielile judiciare cuvenite poate declara apel sau recurs cu privire la aceste aspecte (art.362 lit.e și 3822 C.pr.pen.).
Potrivit art.68 alin. 1 C.pr.pen. este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe. Prin această dispoziție legală martorul este apărat împotriva violențelor sau amenințărilor ori a altor mijloace de constrângere pentru a da declarații. Persoanele care reprezintă organele judiciare și întrebuințează promisiuni, amenințări sau violențe față de un martor pentru obținerea de declarații săvârșesc infracțiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art.266 alin.3. C. pen. și se sancționează cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Pentru apărarea drepturilor martorului legiuitorul a mai prevăzut în Codul penal:
– în art.261-261 sancțiuni față de cei care încearcă a determina o persoană prin constrângere sau corupere să dea declarații mincinoase într-o cauză penală, precum și de a împiedica participarea într-o cauză penală a unui martor săvârșită prin violență, amenințare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soțului sau a unei rude apropiate se pedepsește cu închisoarea;
– în art.261 – tortura – fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri se pedepsește cu închisoarea.
De asemenea, martorul mai are dreptul să ceară consemnarea declarației, iar dacă nu este de acord cu conținutul acesteia să refuze să o semneze (art.86 alin.3 raportat laart.71-74 C.pr.pen.).
Pe lângă drepturile pe care le are persoana chemată ca martor are și o serie de obligații și anume:
– obligația de a face declarații cu privire la faptele și împrejurările la care este audiat.
Dacă învinuitul sau inculpatul au dreptul de a nu face nici o declarație (art.70 alin.2 C.pr.pen.) persoana chemată ca martor, dacă nu se prezintă, poate fi sancționată cu amendă judiciară (art.198 lit.c C.pr.pen) sau poate fi adusă silit (art.327 alin.5 C.pr.pen.) în condițiile prevăzute de art.183 alin.l și 184 referitoare la mandatul de aducere și executarea acestuia. Obligația de a depune ca martor este personală nefiind admisă reprezentarea.
– obligația de prezentare – persoana chemată ca martor este obligată să se înfățișeze la locul, ziua și ora arătate în citație, în fața organelor judiciare (art.83 alin.l C.pr.pen.).
Lipsa nejustificată a martorului de a se prezenta la data stabilită de organele judiciare se sancționează cu amendă judiciară între 500.000 lei la 2.000.000 lei (art.198 lit.a C.pr.pen.) cu obligația însă din partea organelor judiciare ca acesta să fi fost legal citat. Dacă din motive temeinice martorul nu s-a putut prezenta poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței organului de urmărire penală ori a încheierii instanței. În funcție de motivele arătate, organul judiciar apreciază asupra scutirii sau reducerii amenzii (art.199C.pr.pen.).
Sunt situații în care neprezentarea martorului este justificată de imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat (boală, stare de arest), organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel (art.86 alin.3 combinat cu art.74 C.pr.pen.).
– obligația de a spune tot ce știe – referitor la faptele și împrejurările asupra cărora este întrebat martorul are datoria să declare tot ce știe privitor la cauza respectivă (art.83 teza a II-a C.pr.pen.).
Martorul are o datorie socială de a participa la aflarea adevărului într-o cauză penală și din acest motiv el are obligația să declare tot ce știe, dar organele judiciare au dreptul de a cere oricărei persoane, care are calitatea de martor, prestarea mărturiei. Declarațiile martorilor au o importanță deosebită atunci când ele constau în cunoștințe dobândite personal, direct și nemediat de martor cu propriile simțiri și de aceea el are obligația de a spune tot ce știe. Și cunoștințele privitoare la săvârșirea unei infracțiuni care au fost dobândite indirect și imediat, din relatările făcute de alte persoane duc la obligația martorului de a le relata, putând fi folosite de organele judiciare ca probe indirecte.
– obligația de a nu face afirmații mincinoase. În activitatea de înfăptuire a justiției penale un rol important îl au martorii, declarațiile lor sunt considerate mijloace de probă, contribuind astfel la aflarea adevărului și implicit în concret la soluționarea cauzei respective.
Martorul când este ascultat de organele judiciare trebuie să-și îndeplinească obligația cu bună-credință, să contribuie efectiv pe măsura posibilităților sale la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Înainte de a fi ascultat martorul depune următorul jurământ „Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu” (art.85 alin.l C.pr.pen.), jurământ care creează o solemnitate necesară actului procedural și poate determina martorul să spună adevărul.
După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute în art.85 alin.5 C.pr.pen. (pentru cei care din motive de conștiință sau confesiune nu depun jurământul), se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Mărturia mincinoasă este prevăzută de art.260 C. pen. și se definește pun fapta martorului, expertului sau interpretului care face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat într-o cauză juridică. Infracțiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ calificat martor, expert sau interpret, infracțiune săvârșită de cele mai multe ori de martori datorită în principal că declarațiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă.
Jurământul martorului este un fapt care precede infracțiunea, dar el nu este o situație primară a acesteia. Lipsa jurământului nu poate înlătura caracterul penal al mărturiei mincinoase, atunci când fapta s-a consumat conform dispozițiilor art.260 alin.l C.pen. Astfel, art.85 C.pr.pen. privind atenționarea martorului cu privire la mărturia mincinoasă apare de prisos față de neadmiterea în dreptul nostru penal a erorii de drept. Aceasta are însă un rol preventiv, dar inexistența acestei preveniri nu exclude însă posibilitatea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Fapta se poate săvârși și la organul de urmărire penală chiar dacă martorul a depus mincinos numai în această fază, nu mai este audiat de instanța de judecată iar declarația sa nici nu este folosită în soluția pe care o adoptă instanța.
La săvârșirea infracțiunii nu interesează nici faptul dacă mărturia mincinoasă a fost făcută în fața unui organ, care ulterior se dovedește că este incompetent.
Și tăcerea martorului poate constitui infracțiunea de mărturie mincinoasă dacă „omite a spune tot ce știe” referitor la o împrejurare esențială care are pondere în stabilirea adevărului și prin consecință în soluționarea justă a cauzei.
Nu putem vorbi însă de săvârșirea unei infracțiuni de mărturie mincinoasă atunci când martorul refuză în mod explicit de a da declarație, nu se conformează obligației de a spune tot ce știe fără însă a săvârși vreo infracțiune (în afara celor prevăzute în C. Pen. referitoare la nedenunțarea sau omisiunea de a sesiza organele de urmărire penală). În asemenea situații organele judiciare trebuie să găsească alte mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale.
Organele judiciare sunt cele care trebuie să dovedească caracterul mincinos al mărturiei. Simplele contradicții din declarațiile unui martor sau interpretarea personală eronată a faptelor sau împrejurărilor nu trebuie să ne conducă imediat la săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ci ele trebuie coroborate cu celelalte probe administrative în cauză.
Retragerea mărturiei mincinoase de cel care săvârșește infracțiunea are efect asupra răspunderii penale, iar retractarea mărturiei după momentul prevăzut în art.260 alin.2 are efect cu privire la circumstanțele atenuante.
Sunt destule situații când declarațiile martorului luate în faza de urmărire penală sunt retractate în fața instanței de judecată. Această retractare poate fi făcută din mai multe motive. Judecătorul este cel care trebuie să aprecieze sinceritatea revenirii. Este probabil ca la urmărirea penală martorul să declare în stilul său propriu, iar organele de urmărire penală să consemneze cu anumiți termeni juridici care pot denatura sensul declarației. Având în vedere principiul oralității în faza de judecată trebuie ca judecătorul să nu înlăture numai declarația martorului făcută în fața sa pe care o consideră nesinceră ci și pe cea dată la organele de urmărire penală pentru că din moment ce martorul a revenit, ori minte ori spune adevărul. Dacă ar lua în considerație numai declarația dată la urmărirea penală nu ar mai avea rost cercetarea judecătorească și ar fi încălcat principiul oralității.
Declarația dată la urmărire penală pate fi folosită ca o probă complementară care alături de alte probe directe ajută la aflarea adevărului.
Și în situația în care martorul care a dat declarație la urmărirea penală a decedat, dispărut sau este incapabil de a mai depune declarația la instanță, judecătorul poate folosi declarația ca o simplă probă indirectă cu condiția de a o pune în discuția părților cu ocazia dezbaterilor.
Dacă însă judecătorul constată cu ocazia audierii la instanță că declarația martorului de la urmărire penală este nesinceră, nici declarația dată în fața sa nu poate constitui o probă directă, pentru că suspiciunea asupra adevărului persistă și aceasta fie e înlăturată, fie trebuie coroborată cu alte probe ale cauzei penale.
Referitor la mărturia mincinoasă spunem că aceasta se mai referă și la experți și interpreți. Experții pot fi chemați la organele judiciare pentru a da lămuriri asupra rapoartelor pe care le-au întocmit.
Considerăm că alunei când experții sunt chemați în fața instanțelor judecătorești pentru a da lămuriri și sunt considerați martori tehnici, ar trebui să depună un jurământ ca și martorii prevăzut în art.85 din C.pr.pen., mai ales că la interpreți este obligatoriu jurământul – art.128 alin.3 C.pr.pen.
CAPITOLUL III
INSTITUȚIA MARTORULUI ȘI A MĂRTURIEI
Secțiunea I
Martorul și mărturia din perspectiva principiului aflării
adevărului în procesul judiciar
Adevărul nu poate fi cunoscut. El este doar o parte din noi pe care într-o anumită situație, o considerăm adevărată. „Deci adevărul se află la bunul plac al omului, această trestie se clatină în bătaia vântului”.
Adevărul se pierde în filozofie, uitând de realitatea care aduce mii de adevăruri, unele care se contrazic, altele converg, încât ceea ce a fost inițial, nu mai este la fel.
Din filozofie, trecând în justiție, adevărul reprezintă una din bazele acestei instituții. Când spunem justiție, spunem adevăr, dreptate.
Codul de procedură penală prevede în art.3, principiul aflării adevărului: „în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului”.
Ce înseamnă a afla adevărul din perspectiva procesului penal? Privit din această postură, adevărul reprezintă o cale de a descoperi existența unei cauze, a unei fapte sau inexistența lor, forma vinovăției, mobilul, scopul, persoana care a realizat această faptă.
A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanță deplină între situația de fapt, așa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ci și concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective.
Aflarea adevărului trebuie realizată în concordanță cu condițiile prevăzute de lege, astfel încât prevederea art.3 să nu depășească legalitatea și cadrul impus de acesta. Nu se poate realiza orice, mai ales în cadrul justiției, în numele adevărului, deoarece de multe ori acest adevăr nu este același pentru toți. Totodată „aflarea adevărului poate fi împiedicată de implicațiile a numeroase dispoziții legale care reglementează anumite instituții procesuale”. Un exemplu în acest sens îl constituie „unele îngrădiri ale oficialității în cazul neintroducerii plângerii prealabile, a retragerii acesteia sau a împăcării părților, poate zădărnici eforturile organului judiciar de a afla adevărul”.
Aflarea adevărului reprezintă un principiu al procesului penal, întâlnit în toate legislațiile moderne.
Concepției că orice act de justiție nu se poate fundamenta decât pe o reflectare exactă și adevărată a împrejurărilor de fapt ale cauzei, rezidă în adagiul „res judicata pro veritatae habetur”, care consființește prezumția că orice hotărâre judecătorească definitivă stabilește adevărul fiind echivalentul fidel al acestuia.
Codul de procedură penală iugoslav, în art.9 menționează că organele de stat participante la procesul penal sunt obligate să constate realitatea faptelor care au importanță la promovarea unei soluții legale. În mod identic, această reglementare este prevăzută și în art. 12 C. p. p. bulgar.
Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introduc în lege, doar pentru a avea semnificația de legislație modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus și la instaurarea unui sistem de garanții care guvernează legea procesuală penală. Una din aceste garanții se referă la acordarea pentru părți a dreptului ca, în tot cursul procesului penal să dovedească împrejurările care duc la aflarea adevărului; dispoziția prevede că părțile pot propune probe, orice fel de probe (inclusiv probe cu martori) și cere administrarea lor în tot cursul procesului penal, așa cum rezultă din prevederile art.67 C. p. p.
Declarațiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și mai folosite în cadrul procesului judiciar. Ascultarea unei persoane în calitate de martor, care are cunoștință despre o anumită faptă sau o împrejurare vizând un fapt juridic sau cauza penală, aflarea unei informații obținută prin mărturie au ca scop aflarea adevărului.
Martorul și mărturia, deși reprezintă un mijloc de a afla adevărul, vor fi supuși falsității, minciunii, înșelăciunii, amăgirii, iluziilor, pentru că toate aceste forme de adevăr sunt specifice omului.
Rolul determinant îl are organul judiciar de a înlătura tot zidul ridicat în jurul celor adevărate pentru a le afla, ca apoi cei care judecă pe baza lor să facă dreptate. Iată cum în căutarea adevărului se îmbină atât elemente de tactică criminalistică, cât și de psihologie judiciară.
Conform art.78 C. p.p., martorul este „persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor”.
În vederea aflării adevărului, atunci când se urmărește obținerea unei mărturii în deplină concordanță cu celelalte și cu reala desfășurare a faptelor, când ascultarea martorilor impune folosirea unor metode tactice și psihologice, nu se vor folosi forme de violență nici fizică, nici psihică; se va realiza un cadru adecvat ascultării martorilor care au o anumită relație cu învinuitul/inculpatul și anume: rude, soț, copil.
Secțiunea a II-a
Considerații juridice vizând forța probantă a mărturiei
În procesul mereu schimbător al dreptului, în căutarea celor mai bune forme de aplicare și desfășurare a legilor, în permanenta schimbare a conduitei umane și a evoluției omului, mărturia a dobândit în aceste perioade, statute diferite, începând de la importanța și necesitatea care i se acordă în perioada de început a dreptului ca apoi să devină „regina probelor”, urmând apoi scara normală a evoluției, adică decăderea.
Deși adulată, totuși cei care i-au găsit o serie de imperfecțiuni au fost legiuitorii romani.
De-a lungul timpului, proba cu martori, implicit mărturia, a fost apreciată în diferite moduri și în același timp i-a fost contestată valoarea probantă. Acest lucru nu trebuie să provoace confuzie deoarece caracterul contradictoriu al mărturiei rezidă din natura ei.
Procesul penal, în special, reprezintă cadrul unor contraziceri care urmând etapele impuse de lege vor duce la aflarea adevărului, astfel că nu putem discuta despre proba cu martori ca despre un mijloc cert. tară contraziceri, tară incertitudini. Ar fi chiar împotriva naturii umane, proba având ca obiect principal luarea depozițiilor acelor persoane care, direct sau indirect, au luat parte la săvârșirea unei fapte aflată sub incidența legii penale.
Mărturisirea – „proba probelor” – sub forma verbală sau scrisă, când se numea „instrument” sau „chirographa”, s-a impus treptat în țările din apusul Europei, devenind baza anchetei polițiste sau a instrucției judiciare.
Din acest moment, aproape în toate afacerile criminale, anchetarea inculpaților și a martorilor – proba testimonială, începea prin întocmirea „procesului-verbal de interogatoriu”, continuând cu adunarea tuturor depozițiilor înregistrate. Deși recunoașterea (mărturisirea) – spontană sau provocarea prin abilitatea anchetatorilor nu putea fi considerată utilă, dacă nu era confirmată prin mărturisirile obținute ulterior.
În această perioadă, numărul martorilor era convingător, mergându-se pe principiul „testis unus, testis multus” adică un singur martor nu era considerat ca fiind o dovadă suficientă. Astăzi, deși proba nu mai are aceeași valoare, totuși, un singur martor rămâne o dovadă infailibilă.
Relativitatea mărturiei, carența totală sau parțială, precum și erorile care au luat naștere au reprezentat imperfecțiuni ale acestei probe și, în același timp, o problemă pentru specialiști.
Erorile care apar, intenționate sau nu, ale martorilor de rea-credință, erorile inconștiente care se ivesc în stadiul aducerii aminte, atunci când se sugerează martorului să încerce să reconstituie mental scena la care a asistat, au dovedit că problema mărturiei este delicată.
S-au efectuat o serie de experiențe pe diferiți subiecți, cărora li s-a cerut să relateze cu ce era îmbrăcată o persoană care a trecut prin camera în care se aflau. Rezultatele sunt diferite și de cele mai multe ori, necorespunzătoare, neconcludente, dovedind imperfecțiunea probei, relativitatea ci și imposibilitatea de a fi perfectă și infailibilă. Așadar, trebuie să avem în vedere un singur lucru – această probă are ca punct central omul, cuvintele sale, ceea ce a văzut.
Este știut că fiecare om percepe mediul corespunzător în mod diferit, în funcție de posibilitățile sale fizice și psihice, evident că nu toți vor putea relata o anumită situație în același fel.
Iată cum această probă nu va putea fi infailibilă, atâta timp cât se centrează pe capacitatea omului de percepție, memorare și recunoaștere.
Psihologi, medici, juriști (A. Binet, W. Stern, E. Altavilla, Al. Roșea, T. Bogdan) realizând experiențe, adunând date și informații, dând naștere la o importantă ramură a psihologici judiciare – psihologia mărturiei – au pus în vedere atât utilitatea probei cu martori în vederea verificării, a evaluării mărturiei în procesul penal, dar și relativitatea depozițiilor martorilor.
Cercetările efectuate de A. Binet, cel care a fundamentat, de fapt, psihologia judiciară, l-au condus la elaborarea a două teorii, în aparență paradoxale:
– în prima teorie, A. Binet evidențiază că: „o mărturie poate fi precisă și totodată completamente falsă”, iar în cea de a doua: „exactitatea unei amintiri nu este proporțională cu forța de revenire”.
Binet considera fenomenul memorat ca fiind fundamental în cercetarea problemelor mărturiei.
În Germania, la puțin timp după publicarea cercetărilor lui Binet, psihologul W. Stern și colaboratorii lui întreprind alte investigații asupra mărturiei. După o serie de încercări experimentale, Stern a concluzionat:
– exactitatea amintirilor nu este o regulă, ci o excepție;
– uitarea la bărbați este mai accentuată decât la femei;
– amintirile femeilor de cele mai multe ori sunt inexacte.
Ca orice experiment și acesta a fost supus criticii afirmându-se că experimentele sale sunt foarte departe de o simulare a realității. Mărturia este un proces complex, dinamic și nu se poate „simula” prin imagini statice, expuse în condițiile unei vizibilități optime.
Dar totodată, aceste experiențe atrag atenția asupra limitelor mărturiei, diferențelor individuale, datorate sexului.
În 1906, profesorul Ed. Claparede inițiază o serie de cercetări asupra problemei mărturiei, ocupându-se în special de problema memoriei involuntare și cea a recunoașterii.
Concluzionând, acesta reține că:
– în mărturie nu este important numai să reții, ci să-ți dai scama exact de ceea ce ai reținut;
– valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci adesea o infimă minoritate poate avea dreptate față de majoritatea imensă.
Martorilor li s-au dat diferite denumiri printre care cea mai semnificativă este cea amintită de J. Bentham, martorii sunt „ochii și urechile justiției”, iar în ceea ce privește mărturia, s-a ajuns la concluzii destul de diferite, și anume: „O mărturie poate fi precisă și totodată completamente falsă”, „o mărturie pe deplin fidelă constituie excepția, nu regula”.
Toate aceste aprecieri au dus la concluzia lui Aurel Ciopraga că declarațiile martorilor au un caracter relativ, iar proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu valoare destul de aleatorie.
Mărturia este relativă la fel ca și adevărul. S-a spus că „esența adevărului este libertatea”, dar „a considera libertatea ca esență a adevărului nu înseamnă a lăsa adevărul la bunul plac al omului”.
Mărturia este lăsată la libera apreciere a organelor judiciare, ce constituie în sistemul probelor posibilitatea organelor judiciare de a-și întemeia intima convingere pe una dintre dispozițiile martorilor, pe când celelalte probe nu fac ele însele dovada, spre exemplu art.60 și art.75 privind declarațiile învinuitului sau ale inculpatului și respectiv ale celorlalte părți din proces, dacă nu sunt coroborate cu alte probe.
Mărturia, care prin ca însăși produce forța probantă, trebuie examinată atât în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu faptul la care se referă, cu datele și informațiile furnizate, deci cu depoziția.
S-a afirmat că mărturia arc o valoare aleatorie, că depozițiile martorilor sunt alterate de relativitate. Cauzele?
– Imperfecțiunea organelor de simț ale omului;
– Procese psihice distorsionate;
– Convingerea quasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare;
– Particularitățile psihologice ale organului judiciar.
Știind care sunt limitele mărturiei, cunoscând procedeele de ascultare ale martorilor și tacticile criminalistice adecvate, procurorul și judecătorul pot să rezolve două dintre problemele esențiale, strâns legate de aprecierea declarațiilor martorilor, de evaluare a forței lor probante:
stabilirea sincerității martorului, a bunei sale credințe;
– măsura în care depozițiile corespund realității obiective.
Forța probantă a mărturiei este dată de faptul că această probă este folosită în toate ramurile dreptului, atât dreptul public, cât și cel privat, și nu fără motiv a fost numită „regina probelor”.
În dreptul familiei, mărturia, proba cu martori reprezintă una dintre probele pe care părțile le cer în vederea rezolvării cauzelor.
Deși părerile sunt împărțite în ceea ce privește valoarea probei cu martori, deși mărturia, depoziția martorilor dă naștere la o seric de dificultăți; ea este utilizată în rezolvarea cazurilor pentru că înainte de acte, de alte mijloace, de persoanele care participă la săvârșirea unei fapte direct sau indirect, voluntar sau involuntar, reprezintă posibilitatea de a afla adevărul mult mai repede, chiar dacă el va fi ascuns într-un noian de neadevăruri. Pentru înlăturarea acestor dificultăți s-au născut metodele psihologice ale mărturiei, metodele de tactică criminalistă, toate pentru a combate căile prin care infractorul, persoanele care au legătură cu fapta, martorul de rea-credință, încearcă să devieze organul judiciar în aflarea adevărului.
Forța probantă este dată de utilizarea mărturiei, a probei cu martori în procesul judiciar.
Secțiunea a III-a
Considerații psihologice vizând martorul în demersul judiciar
(jurământul de martor; comentariu psihologic)
Persoana care se constituie ca martor într-un proces arc anumite obligații morale care se nasc din cunoașterea împrejurărilor, a persoanelor care iau parte la proces în calitate de învinuit (inculpat), parte civilă, parte vătămată sau responsabilă civilmente. Aceste obligații morale cărora li se adaugă și cele juridice determină o anumită reacție a persoanelor – martori – în sensul că unele vor acorda o importanță exagerată, altele vor minimaliza această calitate. Aceste obligații vor plana asupra unor oameni care au o moralitate mai mult sau mai puțin evidentă, o apreciere a justiției la un diferit nivel.
Dacă unele persoane impozante în viața normală, au calitate de martor, ele vor păși în fața instanței fără a fi intimidate de cadrul solemn al Tribunalului, în aparență vor păstra o atitudine fermă, lipsită de teamă, altele vor păși umile, cu capul plecat de parcă procesul este al lor și nu al altuia, dar poți avea surpriza să vezi și persoane care iau totul în glumă, ca pe un alt loc de distracție, de parcă instanța ar fi ceva banal și de nerespectat.
Poți vedea teamă, nesiguranță, toate marcate de aroganță, comportament indecent față de cadrul solemn în care se desfășoară procesul, lipsă de respect.
După ce ai depus jurământul, ți se va atrage atenția că dacă nu vei spune adevărul, săvârșești infracțiunea de „mărturie mincinoasă”.
Momentul depunerii jurământului constituie un moment psihologic extrem de important cu repercusiuni asupra persoanei-martor, legalmcnte obligată să declare adevărul.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplinește multiple funcțiuni, între care:
– funcțiunea iuformațional-cognitivă, în sensul că martorului i se transmite să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe, prin aceasta indicându-se limitele legale ale mărturiei;
– funcțiunea de avertizare – prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligației legalmente datorată este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă;
– funcțiunea axiologică, în sensul că prin jurământ, martorului i se cere să se refere la împrejurările cu valoare de adevăr pe care le știe;
– funcțiunea juridică, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauza în care aceasta a depus mărturia, că în calitate de participant la săvârșirea adevărului, martorul va fi ținut să răspundă penal pentru relatările sale de rea-credință care conduc la inculparea sau disculparea nedreaptă a unor persoane implicate într-o cauză penală sau la obligarea în absolvirea de răspundere civilă, administrativă, contravențională, ori disciplinară a unei persoane implicate într-o cauză de această natură.
Aici intervine un factor relativ – religia. Omul simplu, cu frica lui Dumnezeu, crede; pentru el jurământul religios într-un cadru solemn – sala de judecată – reprezintă un impact asupra psihicului său. Iată cum efectele psihologice ale jurământului sunt condiționate de nivelul educației, gradul de pregătire, trăsăturile caracteriale.
În dreptul roman, cel care era vinovat sau nevinovat, martorul care spunea adevărul sau nu, erau supuși unor teste „divine”. Erau loviți, arși, li se provocau anumite răni, iar în cazul în care spuneau adevărul sau nu săvârșiseră fapta, Dumnezeu era acolo sus și vedea. Rana se vindeca repede și astfel nevinovăția, dreptatea era făcută. În caz contrar, totul se agrava și omul putea să moară, era deci vinovat.
Referirea la divinitate din formula jurământului, se schimbă în funcție de credința religioasă a martorului (art.85, alin.3).
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu” (art.85, alin.4).
Martorul care din motive de conștiință sau confesiune nu depune jurământul, va rosti în fața instanței următoarea formulă: ”Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu” (art.85, alin.5).
Situațiile la care se referă alin.3, 4 și 5 se rețin de organul judiciar pe baza afirmațiilor făcute de martor.
În vechiul Cod de procedură penală, Carol al II-lea, în conformitate cu prevederile art. 135, jurământul era astfel alcătuit încât textul său putea fi întrebuințat de toți martorii, indiferent de religie. Formula jurământului era divizată în două părți: o parte laică și una religioasă. Astfel: ”Jur pe sfânta cruce și înaintea lui Dumnezeu (partea religioasă) că voi spune adevărul, numai adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu (partea laică)”.
Textul indică în mod expres că martorii aparținând unei confesiuni religioase necunoscute de statul român, depun jurământul în formula indicată, modificată în partea religioasă în raport cu credința lor. Codul prevedea și ipoteza când cei ce urmau să depună jurământul nu aveau nici o confesiune, ei declarând că vor spune adevărul pe „onoare și conștiință”.
În ceea ce privește surdomuții și muții, C.p.p. a prevăzut depunerea jurământului în scris pentru cunoscătorii de carte, iar în caz contrar, prin semne cu ajutorul unui interpret.
Cadrul de solemnitate este asigurat de prezența Bibliei și a crucifixului, martorul repetă cuvintele după președintele instanței, cu mâna pe Biblie, în picioare, în fața instanței, într-o atitudine de respect și sobrietate.
O altă prevedere cu aspect psihologic vizează depunerea mărturiei la cabinetul judecătorului de instrucție care se face fără prestare de jurământ. Prevederea urmărește să creeze posibilitatea pentru martorii care, sub impresia infracțiunii recent comisă, au făcut anumite declarații, să revină la noua depunere, în fața instanței de judecată, fără a comite delictul de jurământ fals.
Prin introducerea art.85 în C.p.p., jurământul a devenit obligatoriu în fața instrucției penale.
Prin reintroducerea jurământului religios în cazul depunerii mărturiei s-a urmărit impactul religios pe care îl poate trezi în psihicul uman, teama, frica de Dumnezeu. Dreptatea considerată un atribut al Divinității, realizată de oameni în numele ei, a reprezentat încă din vechime un instrument de putere, de stăpânire și de manipulare a masei de oameni fără știință. Tainele justiției nu erau dezvăluite oricui, exista un cerc de persoane, format din oameni bogați, influenți și transmise din tată în fiu. Mai târziu și ceilalți au avut acces la ele pe parcursul dezvoltării drepturilor care se nășteau.
După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute în alin.5, art.85 C.p.p., se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Toate acestea vor fi menționate în declarația scrisă.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; i se atrage însă atenția să spună adevărul.
CAPITOLUL IV
EVENIMENT JUDICIAR. ELEMENT TESTIMONIAL.
MĂRTURIA- PROCES PSIHOLOGIC
Secțiunea I
Recepția senzorială a evenimentului judiciar
S-a apreciat că forța probantă a mărturiei, veridicitatea declarațiilor unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează și conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată.
Mărturia este un proces de cunoaștere a realității obiective structurat pe patru faze, și anume:
– recepția (percepția) informațiilor;
– prelucrarea lor logică;
– memorarea;
– reproducerea/ recunoașterea / reactivarea.
Mărturia – proces sau act de cunoaștere a realității – depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a Ie prelucra în funcție de subiectivismul și selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reține și memora doar acele elemente necesare și importante, deci esențialul și, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda.
Martorul vine în contact cu obiectele și fenomenele lumii exterioare prin intermediul simțurilor sale, iar acestea acționând asupra organelor de simț dau naștere la procese psihice cunoscute sub numele de senzații și percepții.
Căci înainte de a deveni un fapt memorat și apoi redat, evenimentul este senzația, percepția a ceea ce a existat, a simțit sau a auzit o anumită persoană.
Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaștere.
Noțiunea de percepție este utilizată într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzația cât și percepția propriu-zisă și cu acest „lato sensu” este utilizată și-n psihologia mărturiei, desemnându-se, de fapt, primul moment al formării depozițiilor martorilor.
Nu orice stimul va da naștere unor senzații, această capacitate fiind legată de pragurile senzațiilor în care există o limită minimă și una maximă a senzațiilor, dar această delimitare va fi afectată de sensibilitatea fiecărei persoane.
Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț.
Percepția este consecința unei reflectări mai complexe care conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor.
Apariția senzațiilor și apoi a percepției este în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Prin analizator se înțelege sistemul organismului uman alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală.
Aprecierea mărturiei se va face în funcție de existența acestor senzații care pot fi: cutanate (tactile, termine, algice), olfactive și gustative.
Senzațiile tactile joacă un rol important, rezultat al stimulării receptorilor cutanați, fiind determinate de deformarea, de distorsionarea pielii ca efect al presiunii. La aprecierea mărturiei întemeiată pe senzațiile tactile, interesează determinarea cât mai exactă a suprafeței corpului care a venit în contact cu diferite obiecte, știindu-se că cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă este intensă sunt: vârful degetelor, suprafața limbii, buzele, cea mai scăzută acuitate fiind în cazul pielii de pe spate.
Persoanele lipsite de vedere sunt capabile să recunoască, să descrie însușiri dintre cele mai variate ale obiectelor datorită dezvoltării altor simțuri în locul celui pierdut.
Persoanele normale, dar care desfășoară o anumită activitate pot avea anumite simțuri mai dezvoltate decât altele datorită dezvoltării altor simțuri în locul celui pierdut, datorită mediului în care lucrează: morari, șlefuitori etc.
Totodată, percepția tactilă poate fi falsă datorându-se limitelor obiective ale acestui receptor, dar și unor cauze de ordin subiectiv – iluzia. Iluzia reprezintă o percepție eronată a unui obiect sau fenomen ce determină o imagine deformată, denaturată, dar nu integral falsă a realității, care se datorează suprapunerii peste un sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu primul.
Un alt rol îl joacă senzațiile termice care însumează atât senzații de cald, cât și de rece. Această categorie de senzații poate interveni în formarea mărturiei în cazul infracțiunilor săvârșite și însoțite de stimuli adecvați – stimuli termici. Martorul este chemat să facă aprecieri privind temperatura obiectelor cu care a venit în contact, iar când stimularea termică se produce la distanță, arunci poate face aprecieri privind aerul ambiant, intensitatea sursei de căldură sau de frig.
A treia categorie de senzații, senzații primitive, sunt cele algice sau de durere, fiind consecința vătămării țesuturilor organismului, a receptorilor algici.
În cazul în care senzațiile algice sunt rezultatul unor loviri, vătămări aplicate cu intenție, cel care le-a suferit încetează a mai avea capacitatea de martor și se poate considera victimă a infracțiunii, fiind ascultată ca parte vătămată. Dacă persoana nu dorește o altă calitate, ar putea fi ascultată ca martor, dacă potrivit legii procesuale penale românești nu se constituie ca parte civilă sau parte vătămată.
Mărturia obținută în urma senzațiilor produse de diferite obiecte și fenomene asupra simțurilor umane va fi supusă unor cercetări riguroase de către organul judiciar, deoarece modul de a simți, pipăi, a rezista la diferențe de temperatură, precum și la durere, diferă de la organism la organism.
Senzațiile osmice constituie rezultatul stimulării receptorilor olfactivi situați în partea superioară a cavității nazale de către substanțe aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori.
Acești stimuli care pot da naștere la senzațiile olfactive pot fi utili în descoperirea infracțiunilor de incendiu, unde analizorul osmic ar putea deosebi mirosul caracteristic al incendiului propriu-zis și al substanței inflamabile folosite, mirosul particular al unor substanțe toxice, stupefiante sau alte mirosuri care însoțesc explozia, natura mirosurilor unor medii profesionale (în industria chimică și farmaceutică).
Informațiile dobândite prin senzațiile osmice sunt informe, impalpabile, inconstante, iar mărturia întemeiată exclusiv pe senzațiile olfactive nu poate oferi decât date despre natura obiectului, dar nu oferă posibilitatea localizării în spațiu a stimulilor și nici identificarea persoanelor și obiectelor.
Omul poate percepe aproximativ 10.000 mirosuri, dar limbajul este foarte redus, exprimarea acestora se rezumă la termeni care însumează mirosuri fundamentale sau la aprecierea de miros plăcut sau neplăcut.
La aprecierea unei mărturii bazată pe senzații olfactive se va lua în considerare fenomenul de adaptare olfactivă. Dacă la primul contact cu un anumit miros acesta poate produce o anumită reacție, după un timp senzația nu mai este simțită cu aceeași acuitate, datorită acomodării.
Organul judiciar va putea verifica, întrebând martorul despre durata de timp petrecută în mediul odorant respectiv, știindu-se faptul că pentru revenirea și restabilirea senzației olfactive este necesar un repaus de 1-3 minute.
Senzațiile gustative constituie o altă sursă a mărturiei, fiind produse de însușiri chimice ale substanțelor dizolvate în salivă sau soluții apoase care stimulează receptorii gustativi pe papilele linguale.
Capacitatea omului de a percepe asemenea senzații se reduce la un număr de patra, și anume: dulce, amar, acru, sărat.
Utilitatea acestor senzații se găsește în posibilitatea identificării cazurilor de otrăvire sau de intoxicație alimentară intenționată sau din culpă.
În aceste două situații trebuie să deosebim dacă este vorba de otrăvire ce constituie activitatea prin care se înfăptuiește latura obiectivă a infracțiunii sau reprezintă mijlocul prin care se realizează sinuciderea sau doar încercarea de sinucidere, și de asemenea dacă a survenit sau nu moartea.
În cazul în care a survenit moartea, ca rezultat al sinuciderii sau al infracțiunii, pot apare situații în care este necesară obținerea unor informații de la cei prezenți privind gusturile specifice ale substanțelor ingerate.
În cazul în care moartea nu a survenit datorită ingerării unei cantități insuficiente de otravă, a precarității mijlocului folosit, infracțiunea a rămas în faza tentativei, victima nu va mai fi ascultată ca martor, ci în calitate de parte vătămată.
Nu în toate cazurile va fi posibilă identificarea substanței ingerate, deoarece modul de administrare fiind diferit poate produce anumite obișnuințe sau nu poate fi depistat din cauza dozei prea mari sau prin includerea substanței respective în alimente sau băutură.
Avantajele oferite de aceste senzații sunt minime datorită relativității mijloacelor obiective de control a sensibilității gustative, dar și naturii umane, lor adăugându-li-se și o serie de factori de distorsiune (bruiaj) determinată de legitățile generale ale senzorialității, dintre care:
a) modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, care se constitui în structuri și configurații permițând martorului să perceapă întregul înainte; părților componente (Ex.: un martor poate relata despre o mașină că era culoare deschisă, altul indică marca sau numărul de circulație);
b) constanța percepției, fenomen care determină o anumită „corectare” a imaginii percepute;
c) fenomenul de iluzie, care conduce la percepții eronate, prin deformarea subiectivă a realității (Ex.: o persoană poate fi apreciată mai scundă sau mai înaltă după cum s-a aflat într-un grup de indivizi mai scunzi sau mai înalți);
d) fenomenul de experiență, pregătire la recepționarea unor stimuli, filtrându-i pe alții;
e) efectul „halo”, fenomen care ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului (Ex.: cazul escrocilor care datorită înfățișării distinse și exprimării corecte sunt crezuți cu ușurință, iar o persoană onestă, dar cu o înfățișare mai puțin agreabilă, nu.
O altă sursă a mărturiei o constituie recepția auditivă. Senzațiile auditive constituie rezultatul acțiunii undelor sonore asupra receptorilor auditivi, care vor putea fi înregistrate doar dacă se găsesc la frecvența cuprinsă între aproximativ 20 și 20 000 cili pe secundă. Mecanismul senzațiilor auditive nu poate fi înțeles fără cunoașterea celor trei însușiri fundamentale ale undelor sonore și anume: înălțimea, intensitatea și timbrul. În ceea ce privește înălțimea sunetului, la un om normal, virtual martor într-o pricină penală, pragul sau limita inferioară a auzului este de aproximativ 20 duble vibrații pe secundă, iar pragul sau limita superioară de aproximativ 20 000 vibrații pe secundă. Sunetele cele mai bine percepute sunt cele aflate cu frecvența între 1000 și 3000 de vibrații pe secundă. Percepția intensității sonore poate fi influențată de raportul dintre distanță, sursa sonoră și organul receptor, de condițiile atmosferice, de natura mediului în care se propagă undele sonore.
În ceea ce privește a treia însușire, timpul, acesta atribuie sunetului un caracter individual aflându-se în relație cu posibilitatea identificării undelor sonore pe baza senzațiilor auditive în funcție de capacitatea fiecărui om. Deseori, în depozițiile martorilor se regăsește cerința redării cuvintelor frazelor, sunetelor sau chiar a discuției pe care aceasta a perceput-o involuntar sau voluntar, uneori chiar a vocii dacă martorul prezintă un handicap fizic (lipsă a vederii), știindu-se faptul că lipsa unui organ de simț duce la acuitatea celorlalte sau fără a exista acest handicap, la recunoașterea vocii pe baza unei anumite particularități sau defect de vorbire.
Caracterul individual al vocii este dat de ansamblul însușirilor sale și anume: înălțimea tonului, a volumului, a tipului de rezonanță, a timbrului.
Dacă martorului i se cere să reproducă fidel cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre rostite pe care acesta le-a perceput în diferite împrejurări, pentru că astfel prin intermediul mărturiei se verifică acele situații în care cuvintele, termenii, expresiile reprezintă însăși activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii.
În această categoric se vor înscrie infracțiunile săvârșite prin cuvinte scrise sau pe cale orală, și anume: insulta (art.205), calomnia (art.206), deoarece prin stabilirea exactă a cuvintelor se poate afla identitatea adevărului și a participanților, de determinarea lor depinde și stabilirea unor împrejurări esențiale ale comiterii infracțiunii, dar mai ales existența infracțiunii poate fi condiționată de exacta stabilire a acestora.
Martorul poate reda cuvinte care și-au lăsat amprenta asupra memoriei sale, poate face rezumatul la ceea ce a auzit. Dar în ceea ce privește fidelitatea mărturiei, având ca obiect reproducerea sensului general al unei convorbiri, discuții, organul judiciar trebuie să aibă în vedere influențele care se exercită, apoi procesele de memorare și reproducere pot fi alterate de diferiți factori – timp, uitare.
Un potențial martor poată sa perceapă distanța sursei sonore și a organului receptor, se află într-un raport direct cu intensitatea sau tăria (forța) fenomenului sonor, dar și-n cazul perceperii sunetelor de la o anumită distanță trebuie să se țină cont de factorii perturbatori: vântul, și anume, dacă undele sonore sunt perturbate în direcția în care se află cel care aude, intensitatea acestora nu se reduce proporțional cu distanța parcursă și apare astfel tendința de a le localiza într-un punct apropiat în spațiu, dar sursa acestora este situată într-un punct îndepărtat, iar când sunt percepute în sens invers, există posibilitatea de a nu fi auzite sau dacă sunt, vor fi localizate la o distanță îndepărtată în spațiu de sursa sonoră.
Un alt factor este ecoul – un obstacol care se interpune între sursa sonoră și organul receptor, la o distanță de cel puțin 17 m. Organul auditiv al omului este capabil să perceapă distinct două sunete numai dacă intervalul de timp ce le separă este superior valorii de 0,1 secunde, dacă va fi inferior acestei valori, atunci organul auditiv al omului va percepe două sunete simultan.
Reverberația – este fenomenul caracteristic spațiilor închise prin care sunetele sunt prelungite și amplificate imediat după ce au fost emise, datorită unor reflexii multiple și succesive pe pereții și obstacolele acelui mediu.
Avându-se în vedere toți factorii care pot perturba senzațiile auditive, organul judiciar poate aprecia corect dacă mărturia poate sau nu să fie luată în considerare, doar pe informațiile obținute auditiv. La acestea se adaugă și faptul că persoana – martor care poate compărea în fața organului judiciar este atât om normal, dotat sub raportul funcționării organului auditiv, sau un om care prezintă deficiențe funcționale la nivelul organului de simț, cât și o persoană a cărei sensibilitate auditivă depășește nivelul comun, martorul excepțional înzestrat. În această categorie vor intra persoanele care lucrează într-un anumit mediu care au auzul „exersat”, și anume: mecanici, vânători, medici terapeuți, muzicieni.
Scăderea sensibilității la tonuri joase (datorită înaintării în vârstă sau prestării unei munci în mediu zgomotos), lipsa auzului sau verificarea acestei aptitudini poate fi supusă verificării de către medicul specialist pentru a se constata cauzele, știindu-se faptul că omul cu auz normal deosebește vorba șoptită de la distanța de 6 m, vocea de conversație de la cel mult 25 m.
Mărturia cu sursa constituită de senzațiile vizuale, reprezintă mărturia tip, cel mai des întâlnită, acest lucru se datorează și necesității reconstituirii cât mai fidel a configurației locului în care s-a săvârșit infracțiunea.
Ochiul uman funcționează ca o cameră fotografică. Logic, ar trebui ca obiectele lumii exterioare să fie reflectate după legile opticii, adică cristalinul ocular fiind ca o lentilă convexă, obiectele ar trebui să fie inversate și să fie oglindite în funcție de distanță: cele apropiate să pară mai mari, cele mai îndepărtate mai mici, însă la ființele umane pe traiectoria dintre retină și cortex are loc „corectarea imaginii”, astfel încât obiectele sunt „neinversate”.
Este un fenomen psihofiziologic care contrazice legile opticii și poartă numele de constanta percepției.
În analiza mărturiei este necesar să se constate dacă martorul este obișnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziția sa, deoarece de gradul de obișnuință, se va manifesta la el fenomenul de constantă a percepției, în funcție de aceasta în mod involuntar va distorsiona realitatea, omițând sau adăugând informații.
În sistemul acestor senzații umane, cele vizuale ocupă un loc important deoarece ele dau exact imaginea completă a lumii înconjurătoare, acest lucru și pentru că, cu ajutorul culorilor, a mișcării, ochiul uman poate percepe diferite forme care iau anumite înfățișări comune sau inedite pentru el și implicit pentru persoana umană.
Lumea pe care o percepe ochiul uman se subdivide în acromatică și cromatică. Culorile alb și negru, precum și cele care fac trecerea între ele se numesc acromatice, și celelalte cromatice.
Omul ca persoană, ca potențial martor, nu va avea aceste simțuri dispersate, ele se vor interacționa, lucrând în același timp, astfel că imaginea percepută, informația obținută va fi unitară.
Sub influența sunetului va crește sensibilitatea ochiului la culorile verde, albastru și violet, și va scade la galben, roșu și orange. Sensibilitatea ochiului va depinde și de alți factori, și anume: în amurg culoarea verde apare mai strălucitoare, cea roșie-violet este percepută ca o culoare neagră, iar culoarea verde-albastră este mult mai luminoasă.
Adaptarea la întuneric se petrece trecând brusc dintr-un mediu luminat la întuneric, când ochiul nu percepe nimic pentru ca apoi să intervină obișnuința. În ceea ce privește adaptarea la lumină are loc prin trecerea de la un mediu întunecat la lumină de mare intensitate când ochii ne dor cu apariția ebulsării, ca apoi să se acomodeze.
Astfel, la producerea unui fapt petrecut scara târziu, într-un mediu întunecat sau slab luminat, martorii atrași de strigătul victimei unei infracțiuni de tâlhărie, tentativă de omor, se pot recruta din rândul vecinilor, a celor aflați în locuințele alăturate sau a locului săvârșirii faptei care și-au părăsit preocupările obișnuite, dar și din rândul celor aflați întâmplător pe stradă. În cazul martorilor care se aflau pe stradă în apropierea locului săvârșirii faptei, depozițiile lor vor fi mai ample pentru că au putut percepe de la o distanță mai mică și în întreaga lor desfășurare evenimentele, dar și pentru că vederea lor era acomodată condițiilor de luminat. Dacă martorilor aflați în locuințele alăturate li se cere să descrie vestimentația infractorului, aceștia trecând brusc de la un mediu luminat la unul mai puțin luminat sau întunecat vor relata că infractorul era îmbrăcat cu un costum negru, dar în realitate era albastru.
Organele judiciare nu trebuie să ignore amănuntele care pot părea nesemnificative, dar care în contextul săvârșirii unei infracțiuni sunt esențiale. Amănuntele pot privi atât vestimentația, dar este știut că la un fapt petrecut pe stradă, un loc public, mărturiile vor abunda în detalii, uncie controversate, altele lipsite de sens, sau obiectul cu care s-au produs vătămările, mai ales în condiții slab iluminate sau întunecate. Totodată, nu pot fi ignorate viciile de cromorecepție care cuprind acromatopsiile (se caracterizează prin incapacitatea ochiului de a distinge alte culori decât nuanțele dintre alb și negru) și discromotopsiile (incapacitatea de a distinge bine anumit culori – cecitate pentru anumite culori).
Din studiile efectuate s-a concluzionat că frecvența este de 4% la bărbați și 0,7% la femei; un loc prim îl ocupă daltonismul (incapacitatea de a distinge culorile roșu și verde). La cel care distinge greu roșu (propanopia) se va observa confundarea cu brun-închis, portocaliul cu verdele galben închis, violetul cu albastrul, iar cel care nu deosebește verdele (deuteranopia), roșu viu eu brunul clar, portocaliul cu verdele galben luminos, purpuriul cu albastrul-verzui.
O altă problemă este ridicată de perceperea relațiilor speciale pentru că în ascultarea martorilor se urmărește obținerea unor date privind mărimea, forma, adâncimea, orientarea în spațiu, localizarea auditivă sau vizuală, la ele adăugându-se și factorii perturbatori, experiența, oboseala, starea de emotivitate, condițiile meteorologice și de vizibilitate.
Pentru o corectă apreciere a declarațiilor martorilor, organul judiciar trebuie să țină scama de factorii care pot influența perceperea distanțelor, dar și de metodele folosite de martori pentru aflarea lor. Un rol important îl joacă experiența în determinarea distanței – conducătorii auto. Dacă distanța până la un anumit obiect poate fi determinată avându-se în vedere mărimea acestuia, în ceea ce privește percepția și aprecierea mărimii arc loc un proces invers, deoarece mărimea unui obiect depinde de măsura celorlalte obiecte care se găsesc în jurul său.
Astfel: o persoană de statură mijlocie va apărea înaltă alături de o persoană de statură mică, iar aceasta mult mai mică decât este în realitate, la toate acestea se adaugă și culoarea obiectului pentru că obiectele de culoare neagră par mai mici decât cele de culoare albă, deși au aceeași mărime. Obiectele de culoare albă, galbenă și roșie se văd de la o distanță mai marc și lasă impresia că sunt mai aproape decât în realitate.
Perceperea timpului reprezintă un proces complex și constă în reflectarea duratei obiective a unui fenomen, a vitezei și succesiunii sale. Evenimentele percepute sunt păstrate în memorie sub forma reprezentărilor, erorile apărând datorită ștergerii din memorie a anumitor reprezentări. Restabilirea în memoria martorului a reprezentărilor șterse poate fi obținută printr-o corectă determinare a succesiunii evenimentului perceput anterior. Sarcina organului judiciar este de a formula de asemenea manieră întrebările, încât să ajute martorul să-și amintească faptele sau împrejurările uitate, ținând scama de ocupația sau profesia acestuia.
Experimentele au dovedit că după un antrenament îndelungat cu anumite persoane pot să determine timpul cu o precizie exactă. Spre exemplu: sportivii Jupă un anumit antrenament, pot aprecia timpul până la ordinul sutimilor de secundă.
Perceperea timpului poate fi influențată și de cantitatea fenomenelor care s-au produs într-un interval de timp și de conținutul lor. Astfel, perioadele de timp „pline” trec foarte repede, care de regulă sunt subapreciate, iar perioadele „goale” trec încet, încât vor fi supraapreciate. De aici și starea emoțională din momentul perceperii are efect direct asupra aprecierii timpului, așteptarea unui eveniment plăcut „lungește” timpul, pe când un eveniment neplăcut îl „scurtează”.
În cadrul aprecierii timpului, generalizând și extrapolând la toate categoriile de infracțiuni, se pot distinge anumite etape legate de situarea în timp a unor evenimente, fapte. Ele sunt, de fapt, situații tipice:
– localizarea în timp a faptei săvârșite, a altor acțiuni legate de infracțiuni;
– durata în timp a infracțiunii, a altor activități și succesiunea în timp;
– raportul de antecedență și de subsecventă a unor fapte, acțiuni, succesiunea în timp a unor împrejurări având legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia;
– ritmul, viteza de desfășurare a unor fapte.
Localizarea în timp a infracțiunii, a faptei săvârșite, a altor activități reprezintă o cerință a principiului aflării adevărului.
În cazul în care intervalul de timp situat între momentul percepției și cel al reproducerii este relativ scurt – moment care coincide cu descoperirea infracțiunii, identificarea făptuitorului și începerea procesului penal – martorul apt din punct de vedere al însușirilor de percepție, de memorare și în același timp dornic să ajute, nu va avea dificultăți la redarea informațiilor stocate, la aprecierea corectă a limitelor de timp în care s-a situat infracțiunea și a celorlalte activități.
În cazul în care intervalul de timp este mai marc – un număr de doi ani – când se va declanșa procesul penal, și se va descoperi făptuitorul, atunci se va constata că martorul se va confrunta cu neputința localizării exacte în timp a faptei, a evenimentelor. La acestea se adaugă și monotonia faptelor cotidiene, a unor condiții precare exterioare.
Un rol important îl joacă organele judiciare care nu trebuie să dezvolte un rol pasiv, trebuie să facă corelații, să localizeze anumite date care pot duce la identificarea făptuitorului. Organul judiciar cunoscând personalitatea martorului, a preocupărilor, a aptitudinilor sale, poate readuce în memoria sa prin corelații, deducții, faptele pe care acesta le credea uitate.
În temeiul acestui rol pe care-l joacă, organul judiciar nu trebuie să aibă o atitudine sugestivă, impunând martorului corelațiile și deducțiile sale, ci doar prin întrebări să aducă în memoria martorului acele fapte care au importanță.
Reversul medaliei, adică acel martor capabil să redea faptele cu exactitate și precizate bine în timp, nu trebuie să ducă la concluzia că este de rea-credință, dar spusele sale trebuie atent verificate într-o deplină concordanță între ceea ce afirmă cu atâta exactitate și evenimentele sau modul care l-au determinat să le rețină precis.
Majoritatea infracțiunilor nu au existența condiționată de durata în timp a activității materiale prin care se realizează latura obiectivă, dar existența altor infracțiuni este condiționată de durata în timp a activității materiale deoarece absența acesteia determină inexistența infracțiunii sub aspect penal.
Durata în timp a activității materiale este întâlnită la infracțiunea continuă (art.189 – Lipsirea de libertate în mod ilegal; art.241 – Portul ilegal de decorații sau semne distinctive) – unde, pentru a exista infracțiune este necesar activitatea să se desfășoare pe o anumită perioadă de timp, la intervale de timp în baza aceleiași hotărâri. Evaluarea duratei de timp a acțiunii sau inacțiunii acestor infracțiuni nu se poate realiza prin orice mijloc de probă, dar în cadrul acestora proba testimonială deține un loc important.
În această privință cercetările psihologice au evidențiat tendința martorului – cel care în condițiile infracțiunii a perceput faptele a căror durată trebuie s-o evalueze sau cel care în alte condiții a perceput asemenea fapte – de a supraevalua duratele scurte de timp și de a subevalua duratele lungi.
Percepția poate fi influențată și de factori obiectivi (stări, situații contextuale percepției, independente de cel care percepe, care se pot reprezenta într-un sens sau altul percepției) și subiectivi (stări, situații legate de condiția psihofiziologică și de personalitatea celui ce percepe, care se pot răsfrânge în mod favorabil sau defavorabil asupra percepției). În această situație atât martorul cât și mărturia pot fi influențate de acești factori deoarece aprecierea mărturiei de către organele judiciare nu poate fi desprinsă de condițiile în care s-a formal.
Un rol important în procesul percepției îi revine și atenției, fenomen psihic intim legat de percepție, în absența căreia mărturia este de neconceput, atribuind acesteia vigoare și plenitudine.
În actul mărturiei se regăsește atât atenția voluntară (intenționată), cât și cea involuntară (neintenționată), dar specific martorilor este atenția involuntară, care va fi mobilizată de o seric de factori interni și externi. Factorii externi infracțiunii și făptuitorului trebuie să aibă capacitatea de a atrage atenția, de a se detașa de fenomenele, particularitățile obiectelor de a trezi atenția martorului, ca: lumina foarte puternică, culorile vii, mirosurile persistente și puternice, sunete și zgomote stridente care involuntar vor reține atenția martorului. La toate acestea se adaugă schimbările și ajustările deliberate sau nu, ce apar în înfățișarea unei persoane, obiectele care nu au caracter de noutate, de inedit.
Un alt aspect privește atenția de expectanță, anticipativă, care în cadrul mărturiei poate avea atât aspecte pozitive cât și negative. Așteptarea pregătește organismul pentru a reacționa și a recepționa un stimul la un eveniment iminent deoarece ceea ce este așteptat ca posibilitate de producere este perceput mult mai repede și cu mai multă precizie având efecte pozitive asupra cantității, cât și calității evenimentului perceput.
Efectele negative rezultă din discordanța dintre așteptare și situația în fapt. Ele constau în false identificări când stimulul sau evenimentul așteptat se substituie percepției reale.
Numai că cel pregătit să perceapă un anumit miros, sunet sau zgomot este tentat să atribuie mirosul, sunetul, zgomotul stimulului așteptat (stimul anticipat) să se producă (iluzie de calitate).
În evaluarea martorului și a mărturiei trebuie să se țină scama și de alte două tipuri de atenție, și anume:
-tipul static – când mărturia va prezenta grade egale de fidelitate pe tot parcursul actului perceptiv;
– tipul dinamic – mărturia va conține informații mai exacte asupra faptelor petrecute la un scurt interval de timp de la declanșarea fenomenului spre care și-a îndreptat atenția.
Din analiza acestora se impun două concluzii în evaluarea mărturiei și tactica i ascultării martorilor:
1. dacă martorul nu reușește să furnizeze informații cu privire la pricină în I întreaga sa desfășurare, nu înseamnă neapărat că este de rea-credință;
2. când la producerea unui fapt au asistat mai multe persoane este indicat a fi ascultați cât mai mulți martori pentru a se putea, în felul acesta, reproduce întreg tabloul infracțiunii.
Ascultarea martorilor evidențiază o altă însușire a atenției, și anume distribuția, prin care se înțelege posibilitatea efectuării simultane a două activități.
Efectuarea simultană a mai multor activități este posibilă dacă cel puțin una dintre ele are caracterul de obișnuință, de stereotip, caracter care se deosebește în urma unei îndelungi exersări. Acest gen de atenție distributivă este întâlnită la șoferii profesioniști. Dar nu va fi regăsită la două activități care necesită prin natura lor o atenție totală – șoferul începător.
Există posibilitatea ca preocuparea în realizarea unei activități să fie doar un pretext în spatele căruia se poate ascunde din diferite motive intenția martorului de a se sustrage de la obligația de a depune mărturie.
O altă însușire a atenției este stabilitatea, adică menținerea timp îndelungat a orientării și concentrării asupra aceluiași fapt, dar mai ales asupra acelorași fapte care au o desfășurare pe o perioadă mai îndelungată.
În anumite cazuri atenția poate reprezenta ea însuși obiectul probațiunii, mai ales la faptele săvârșite din culpă – modalitatea culpa simplă, greșeala, neglijența, al căror rezultat ar fi putut fi prevăzut de făptuitor dacă ar fi depus toate diligentele necesare activității pe care se desfășura și care le necesita.
Vigoarea și rigurozitatea atenției pot fi marcate de o scrie de factori obiectivi și subiectivi în care s-a format mărturia și anume: stare fizică a martorului, surmenaj, oboseală fizică și psihică, diminuare a funcțiilor psihice cu repercusiuni asupra atenției, implicit mărturiei la care se adaugă trăirile sufletești, sentimentele sau consumul de alcool, droguri etc.
Efectele negative ale acestor agenți nu întotdeauna duc la eliminarea atenției deoarece există situații în care datorită atracției exercitată de eveniment asupra martorului acesta va fi atras, concentrându-și atenția, solicitând un efort voluntar mai intens, astfel încât efectele distractive ale atenției vor fi diminuate.
Secțiunea a II-a
Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare.
Atribuire de sens
Lucrurile, obiectele, tot ceea ce ne înconjoară devin parte intrinsecă a vieții noastre. Între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fața organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – deci memorarea – forma de reflectare a experienței acumulate și funcție a creierului. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor.
Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care numai la nivelul cortical, în scoarța cerebrală, vor fi integrate în ansambluri și vor fi prelucrate și decodate.
Fenomenul este asemănător cu ceea ce se întâmplă când vorbim la telefon. Prin emițător sunt emise sunete care sunt transformate în impulsuri electromagnetice și transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse în cuvinte care, făcând parte dintr-un limbaj cunoscut de persoana de la celălalt capăt al firului – se structurează după sens, conferind un conținut inteligibil mesajului original transmis.
Uneori, pe canalul de transmisie apar „zgomote”, astfel încât comunicarea devine lacunară într-un grad mai mare sau mai mic, dar acest lucru nu va împiedica comunicarea, interlocutorii completând logic și semantic eventualele pierderi ale cuvintelor.
Datorită activismului psihic, în conștiința noastră apar sensuri întregi, logic/semantic structurate cu toate că ele nu sunt stocate memorial, ci parțial provin din reconstituiri.
Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt și este purtător de cuvânt. Persoane adulte și normale, nu percepem decât lucrurile denumite, adică nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare ci vom vedea „masa”, „scaunul”, „omul” etc. Legătura dintre obiecte, fenomene, situații și grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învățate, sunt achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor.
Decodarea informațiilor efectuată, găsirea și selectarea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvânt este purtător de sens, acest sens este apropiat la toți cunoscătorii acelui limbaj – un anume dialect. Depășind această particularitate, cuvintele nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și conotații colective. Descoperirea unor asemenea semnificații, care se pot referi la un punct nodal al cazului se va face cu mult tact și abilitate. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerul de poliție este importantă în descifrarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le exprimă un martor în depozițiile sale. Martorii pot fi recrutați din orice mediu. Este știut faptul că infractorii folosesc un anumit jargon – în care utilizează timpul prezent.
În procesul de decodare se conștientizează calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. În acest moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care potențează relativitatea lor. Însă, alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii, deoarece la om participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.
În cadrul depozițiilor martorilor aprecierea corectă a timpului, a distanțelor, a vitezei este decisivă pentru că în funcție de asemenea aprecieri depinde încadrarea juridică a actului infracțional. Orice supraapreciere sau subapreciere poate schimba esențial situația creată.
Juristul german H. Gross (1907) arăta că există o metodă simplă de a verifica un martor asupra posibilității sale de apreciere a timpului sau a spațiului.
Secțiunea a III-a
Memorarea evenimentului judiciar – Stocarea informației în raport cu dinamica uitării – Mărturia – actul final – implică trei momente, și anume: percepția, memoria și reproducerea.
Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic care nu se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput nemijlocit și involuntar, de regulă, fapte și împrejurări legate de comiterea unei infracțiuni este capabil să le reproducă fără a le denatura.
Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei care poate fi apreciată prin cunoașterea mecanismelor fiziologice și legităților generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea involuntară. Totodată, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că memorarea este influențată de diverși factori – starea emoțională, interesul, ocupația, gradul de înțelegere a fenomenului perceput, și altele, care se exprimă diferențial în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de martor. Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaștere a experienței dobândite anterior.
Procesul de memorare cuprinde trei faze:
– de achiziție (memorare);
– de reținere, de păstrare;
– de reactivare, reactualizare;
și se caracterizează prin:
1. Selectivitate, adică ceea ce o persoană umană memorează mai repede, va fi durabil, uitat mai greu, însemnând că acele evenimente au o anumită semnificație;
2. Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conținut și condițiile activităților omului și mijloacele utilizate pentru realizarea finalității dorite;
3. Caracter inteligibil – evidențiază legătura dintre procesele de întipărire, conservare, evocare și gândire.
Între memorare (întipărire) și păstrare (conservare) nu va exista o identificare a însușirilor de a întipări și conserva faptele percepute care sunt variabile, diferind de la o persoană la alta.
Martorul care percepe și își fixează în mod lent informațiile care îi parvin mai ales de la participarea unor cazuri complexe cu o succesiune rapidă și într-un interval de timp scurt, va percepe lacunar, iar memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare.
Martorul care percepe și memorează cu ușurință, dacă faptele percepute și memorate se consumă într-un interval scurt de timp, și dacă va fi ascultat imediat, va fi capabil să facă o depoziție exactă; dar, după un interval mai lung de timp, depoziția acestui martor va tinde să devină lacunară și inexactă.
La început se șterg din memorie detaliile neesențiale, apoi vor fi vizate aspectele esențiale, pentru ca, în final, să intervină procesul uitării, motiv pentru care trebuie avut în vedere factorul timp, mai ales atunci când se procedează la ascultarea martorului.
Caracteristic pentru mărturie este memorarea involuntară, în sensul că cel mai adesea, faptele sunt reținute de oameni în mare măsură involuntar și neintenționat.
Dar în funcție de tipul de memorie a martorului se întâlnesc martorii cu o memorie dominant vizuală, auditivă, afectivă sau având o memorare mecanică sau logică, după cum este prezentă sau absentă înțelegerea materialului informativ receptat. Totodată, memorarea poate fi voluntară sau involuntară potrivit atitudinii interesului manifestat de martor în reținerea aspectelor percepute.
Memorarea voluntară presupune prelucrarea și ordonarea informațiilor, martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alții fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anumite date, și toate acestea pentru a face mărturia cât mai exactă și mai completă.
Memorarea involuntară nu presupune existența scopului, ci intenția de a memora, dar nu prezintă nici o activitate pasivă, mecanică a informațiilor dobândite. Omul nu poate reține toată experiența anterioară, pot lipsi din cadrul percepției și al memorării chiar elemente familiare. Ea atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat și imprecis, iar eficiența acesteia este dată de două legități, și anume:
– semnificația pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experiența anterioară a subiectului;
– eficiența mărturiei involuntare este condiționată de factori emoționali ce stau la baza ei, interese, aptitudini, stări emoționale.
Va exista o distincție între depozițiile martorilor care au ca obiect fapte, evenimente legate direct de evenimentul produs (infracțiune – fapta săvârșită) la care martorul a participat și pe care le-a perceput nemijlocit – acționând atât memorarea voluntară, cât și involuntară – și depozițiile martorilor cu obiectul format atât din păreri, convingeri care realizează profilul moral al învinuitului, inculpatului sau alte persoane – acționând doar memorarea voluntară.
Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a-și întipări și conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, și anume memorarea vizuală și auditivă prezintă importanță pentru că marea majoritate a aspectelor legate de o infracțiune, care sunt mai bine percepute, este formată din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul analizatorilor vizuali și auditivi.
La tipul vizual, accentul se pune pe capacitatea de a reține imaginile, figurile, iar la cel auditiv, capacitatea de a reține și reda fidel sunete și zgomote.
În funcție de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă durată, de durata medie și de lungă durată.
Aproape de un secol se cunoaște (J. Jacobs, 1897) că durata stocării variază în funcție de: tipul material care se reține (material verbal, cifre, figuri, obiecte), vârsta, capacitatea intelectuală.
În cazul în care conținutul memorial este de minimă importanță putem vorbi de memorie de scurtă durată (short term memory) sau memorie primară întâlnită la reținerea unui număr de telefon nesemnificativ sau sumele parțiale la o adunare. Această instanță memorială nu poate conține mai mult de 6-8 elemente (la omul adult normal), cum ar fi cele 6-7 numere de telefon și acestea vor fi stocate 20-30 secunde. Dacă în acest răstimp intervine o recepție, conținutul va fi transmis memoriei de lungă durată sau celei de durată medie.
I.ML. Hunter a remarcat că stocarea în memoria de scurtă durată se efectuează în condițiile concurenței mai multor serii de informații, astfel că se poate spune că memoria de scurtă durată filtrează și selectează informațiile.
După părerea unor autori ca W. Kintsch (1970), R.C. Atkinson, R. M. Schiffrin (1971), imaginile din lumea exterioară, adică intrările de informații sunt stocate temporal chiar sub formă ionică, vreme de câteva semnale în registrul senzorial sau în memoria senzorială, de unde vor fi transmise memoriei de scurtă durată primare, fiindcă aceasta este considerată ca memorie activă. În memoria de lungă durată sau secundară nu se stochează informațiile codate decât dacă au fost repetate. În ceea ce privește martorul și mărturia, informațiile pătrund în sistem prin canalele senzoriale și sunt stocate pentru o vreme foarte scurtă în memoria de scurtă durată.
O parte din informații care se scurg în memoria de scurtă durată (primară) se vor transmite în memoria de durată relativ lungă sau în memoria de lungă durată (secundară), de unde ele vor fi recuperate prin utilizarea unor strategii (C. Morgan, R. King, 1975). Această utilizare se referă la „căutarea” în memorie, la eforturile depuse când știm că acele anumite nume ne stau „pe vârful limbii” (fenomenul Trebuie-05 după J.A.C. Brown, D. McNeil – 1966), iar „traducerea în comportamente” înseamnă transformarea conținuturilor memorate – căutate și găsite – în declarația verbală sau scriptică.
Interesul pentru o anumită categoric de fapte facilitează repetarea, și deci stocarea lor. Când cineva este vizat că va trebui să raporteze cele văzute, urmărește atent desfășurarea acțiunii, reușind să rețină ceea ce i s-a cerut (ex. un cercetaș militar trimis în misiune).
Conștiința sarcinii mărește atât capacitatea de receptare până la nivelul optim, cât și stocarea informațiilor a căror recuperare devine facilă, numai că asemenea situații se găsesc în cadrul mărturiei, cu precizarea că o persoană care urmărește desfășurarea unor fapte sau evenimente realizează faptul că este un potențial martor.
Informațiile care pot fi percepute sunt nelimitate, ele putând proveni din diverse medii, domenii, astfel încât capacitatea de memorare ar fi în plină activitate, neavând nici un moment de relaxare și de sortare a datelor, lucru care ar duce la clacare. Ca și asupra celorlalte organe de simț „veghează” anumiți factori care reglementează procesul de receptare și stocare, acționând prin înlăturarea acelor informații ce constituie un surplus. Asupra memoriei acționează „uitarea”, ce constituie reversul păstrării și se manifestă sub forma neputinței reconstituirii unor date memorate, ori în imposibilitatea recunoașterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu acestea ori reproducerea sau recunoașterea lor eronată.
Timpul reprezintă un factor decisiv care reacționează asupra memoriei ca un agent „purificator” al informațiilor. Uitarea atrage după sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanțelor a căror reactivare devine anevoioasă și chiar imposibilă. Uitarea – condiție a memoriei – elimină tot ceea ce este secundar, ce îngreunează capacitatea de reținere, lăsând loc arhitecturii generale, structurii întregului.
Asupra memoriei se repercutează tonul afectiv, însușirile emoționale ale informațiilor deosebite. Este mai greu să uităm acele sentimente care s-au format ca rezultat al unor fapte plăcute, care au trezit un ecou în sufletul nostru. Se consideră că experiența pozitivă agreabilă se repercutează într-un sens univoc, întotdeauna favorizând memorarea, în schimb faptele care au declanșat sentimente de repulsie, penibile, dezagreabile, vor fi împinse spre uitare, refulate cu multă ușurință.
Este mult mai ușor să uităm aceste fapte decât să încercăm să trăim cu ele. Psihologic, o persoană care a trăit o experiență penibilă având ca obiect persoana ei va tinde să se apere, să-și reprime acele sentimente născute în urma experienței. Își va refula amintirile spunând că nu-și amintește nimic sau că a uitat totul. O astfel de persoană – potențial martor – poate fi victima unei infracțiuni, o altă persoană va încerca să nu vorbească despre ceea ce s-a petrecut, negând sau spunând că totul este uitat. Timpul și uitarea nu pot afecta aceste fapte, cu cât ele vor fi refulate, împinse undeva în adâncul subconștientului, cu atât ele vor exista și vor fi mai puternice.
Timpul scurs din momentul fixării constituie o cauză firească a uitării și cu cât intervalul de timp este mai marc, cu atât erodarea informațiilor percepute este mai evidentă. Interesul pentru memorarea celor percepute sau impresia produsă de evenimentul la care persoana a fost martoră pot marca trecerea în uitare sau reținerea evenimentului. Temperamentul martorului poate influența curba uitării în asociație cu vârsta persoanei în cauză. Uitarea nu înseamnă „golirea memoriei de orice evenimente”, deoarece chiar și o memorie slabă „poate avea capacitatea de a reține ceva ce a perceput cândva, mai ales dacă stimulii au fost puternici”.
În ceea ce privește experimentele care s-au efectuat pentru a se constata care este procentul de fidelitate a mărturiei în cazul apariției „uitării”, adică a trecerii timpului, s-a constatat (Mărie Borst, Ed. Abramowski) că timpul se repercutează defavorabil asupra întinderii mărturiei, dar sub influența aceluiași factor, fidelitatea mărturiei sporește. Trecerea timpului poate avea și influențe pozitive, astfel la repetarea depozițiilor la a opta zi din momentul percepției, acestea s-au ameliorat simțitor, deoarece acele elemente uitate au putut fi reamintite, erorile strecurate au fost corectate și, de asemenea, noi detalii au completat spațiile lacunare.
Criminalistul și psihologul polonez Pawel Horoszowski constata că reproducerea este mai deplină după trecerea a două-trei zile în raport cu depozițiile ce succed imediat percepției mai ales în cazul infracțiunilor, a căror producere este de natură a provoca celor care le-au perceput anumite stări afective.
Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea reproducerii amânată în raport cu reproducerea imediată este cunoscută astăzi sub numele de reminiscență. Acest fenomen își face simțită prezența într-o proporție de 65%, în cazul materialului inteligibil, mai frecvent în cazul materialului rezultat din expunerea liberă a unui conținut inteligibil decât al reproducerii sale textuale.
Alți factori care pot influența reminiscența sunt: atitudinea, interesul subiecților în raport cu materialul memorat, vârsta acestora (fenomenul este mai frecvent la copii, la adulți se manifestă în proporție de 30%).
Ca o constatare, dar neavând o valoare absolută, ce poate constitui un criteriu de evaluare a mărturiei în raport cu momentul în care este obținută – un anumit timp, de ordinul zilelor, socotit din momentul percepției – mărturia prezintă o valoare ridicată, după care, un interval de timp – ale cărui limite anevoie pot fi precizate datorită factorilor care intervin – valoarea mărturiei diferă sensibil într-o măsură aprioric nedeterminabilă pe de o parte în raport cu însușirile celui ce compare în fața organului judiciar în calitate de martor și pe de altă parte în raport cu natura și caracterul informațiilor memorate.
Secțiunea a IV-a
Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar
Elementul testimonial Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care, cel care a perceput desfășurarea faptelor compare în fața organelor judiciare în calitate de martor. Reproducerea este un fenomen destul de complex care nu se face mecanic, ci în strânsă legătură cu procesul de gândire. Reproducerea lumii care ne înconjoară, a experiențelor dobândite anterior ca și proiectarea în viitor nu sunt posibile fără reprezentări. Dacă perceperea poate avea loc numai în prezența obiectelor sau fenomenelor, reprezentările sunt posibile și în absența acestora. Reprezentările sunt strâns legate de particularitățile individuale ale fiecărei persoane, formarea și desăvârșirea lor fiind influențate considerabil de activitatea desfășurată de fiecare individ. Totodată, la una și aceeași persoană reprezentările se pot „exprima” în mod deosebit, adică cele vizuale pot fi exacte și stabile, pe când cele auditive sunt inexacte și au caracter de instabilitate.
În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informațiilor, modul comun de obținere a depozițiilor îl constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării(evocării, narării) libere, spontane a faptelor percepute, precum și forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar – interogatoriul.
Reproducerea poate îmbrăca forma depoziției scrise personal de către martor. Reproducerea fidelă a faptelor este condiționată atât de fidelitatea percepției și a memoriei, dar și de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informațiilor.
Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianța în care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor asupra capacității de exprimare. Martorul animat de dorința de a ajuta organul judiciar la soluționarea cauzei, ar fi tentat să atribuie mărturiei sale o imagine supradimensională.
Dacă în mersul urmăririi penale, în timpul audierii penale care are loc în cabinetul organului de cercetare penală în prezența numai a acestuia sau a procurorului, între acesta și martor se realizează acel contact psihologic, cadru propice ce anihilează efectele negative de tensiuni emoționale ce se pot reprezenta asupra mărturiei, arunci în cursul judecății, ambianța fiind schimbată, ea se va răsfrânge în mod pozitiv asupra capacității de reproducere a faptelor.
În cursul judecății bazată pe principiile contradictorialității și publicității dezbaterilor, sfera persoanelor participante este lărgită, deoarece vor intra în scenă inculpatul, partea vătămată, partea civilă și responsabilă civilmente, ceilalți martori, procurorul, apărătorii, iar martorul va trebui să răspundă la întrebările puse de aceștia, numai că interesele și pozițiile procesuale sunt distincte. La toți aceștia se adaugă și prezența publicului – influențând psihicul martorului în sensul că îl va determina să fie reținut, să-și cântărească cuvintele. Toate acestea conduc la o reacție frapantă, deseori, a martorului și anume, se poate observa diferența dintre depozițiile obținute în cursul judecății și celelalte date în cursul urmăririi penale.
Un alt element perturbator al depozițiilor martorilor fie că este obținut sub forma relatării libere, fie că sub forma interogatoriului, este sugestia, de această dată venită din partea organului judiciar. Influența ci este puternic resimțită dacă percepția evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau martorul este supus unor influențe exterioare.
Din această cauză pentru a se feri martorul de posibile influențe, întrebările sunt puse de organul de cercetare penală și procuror în faza urmăririi penale și de președintele completului de judecată în faza judecății. Aceștia vor pune întrebările adresate părților și le vor cenzura pe cele adresate de părți, apărător sau procuror. Vor fi evitate întrebările „tendențios sugestive”(acelea care într-o formă mai mult sau mai puțin disimulată, fie insinuează, fie provoacă un anumit răspuns scontat și dorit de cel care efectuează ascultarea sau grăbesc libertatea de exprimare a martorului, astfel încât martorul afirmă nu ceea ce a perceput, ci ceea ce i s-a sugerat). Organul judiciar trebuie să evite pe cât posibil folosirea unor întrebări tendențios sugestive deoarece prin adresarea lor se urmărește obținerea unor anumite răspunsuri despre care se știe că nu reflectă realitatea.
Astfel Francois Gorphe stabilește în funcție de ordinea sugestibilității, modalități de a adresa o întrebare.
Rezistența la sugestie este dependentă de o serie de factori care privesc personalitatea martorului și anume un rol important îl joacă vârsta. Copiii, tinerii sunt mai ușor influențabili, vârstnicii mai greu cad victima întrebărilor cu un vădit caracter tendențios și mai ales acelor întrebări al căror, caracter sugestiv este ascuns, insidiuos.
Sugestibilitatea martorului poate distorsiona cele două forme de reactivări: recunoașterea și reproducerea. Aceasta poate fi temporară (în stare de boală, de intoxicație alcoolică, sub influența consumului de droguri, în somnul hipnotic) sau o caracteristică de durată. Totodată, la acestea se mai adaugă o formă care poate fi numită „sugestibilitate de statut” întâlnită la oamenii cu un nivel socio-cultural scăzut. Aici se întâlnește un fenomen de complezență față de autorități prin care se înțelege orice persoană care în ochii subiectului ar putea să aibă vreun ascendent asupra lui și se intercalează cu o sugestibilitate aparentă sau evidentă a întrebărilor, totuși logic între interacțiunea dintre autoritate și subiectul dependent, deci sugestibil. Acest fenomen apare mai puțin în relatarea spontană, verbală, neîntreruptă, decât la interogatoriu. Pentru aceste rațiuni folosirea ambelor forme de informare atât a relatării spontane neîntrerupte, cât și a interogatoriului se recomandă în situația în care mărturia este decisivă.
În privința capacității de mobilizare se poate spune că reprezintă o capacitate esențială, fiind vorba de transpunerea în registrul verbal al unor evenimente care se derulează ori s-au derulat în fața martorului care le-a perceput în mod intuitiv. Această capacitate de verbalizare depinde de la martor la martor, iar un anchetator experimentat știe că oamenii care vorbesc rar, reținut, cu economie de cuvinte, dar exprimând esențialul, sunt foarte rari.
Un martor, chiar dacă este imparțial și dezinteresat față de un eveniment la care a participat sau față de protagoniștii implicați, nu se poate debarasa de unele atitudini ale sale. Aceste atitudini făcând parte din componentele sociale ale personalității, constituie seturi scurte de dispoziții, intense opinii sau scopuri care implică o anumită așteptare, dar și o reacție adecvată.
Reproducerea este influențată de mai mulți factori ca imaginația, gândirea, limbajul, atenția. Imaginația joacă un rol deosebit în activitatea creativă a oamenilor. Cu ocazia ascultării unii martori refac adesea involuntar anumite momente ale evenimentului cu ajutorul reprezentărilor. Gândirea descoperă raporturile și legăturile, trăsăturile și esența fenomenelor sau obiectelor, fiind strâns legată de activitatea pe care o desfășoară fiecare individ în procesul muncii.
Pe parcursul ascultării, martorul trebuie să fie lăsat să relateze liber – nealterat -evenimentul pe care l-a perceput, deci nu cum l-ar aprecia prin operațiile gândirii, care „completează” perceperea inițială. Martorul trebuie să fie prevenit să declare numai ceea ce a perceput nu și ce crede, ce gândește despre evenimentul respectiv.
Martorul poate în relatarea sa să introducă involuntar clemente percepute care aparțin unui alt eveniment căruia i-a fost martor. Organul judiciar anterior ascultării trebuie să atragă atenția martorului asupra posibilității de confruntare a anumitor aspecte ale evenimentului în cauza cu părți componente asemănătoare altor evenimente. Limbajul și gândirea se intercondiționează reciproc. În cazul martorilor, unde se pune problema unor trăiri nemijlocite sau nu, a unor aspecte abstracte, în timpul ascultării acestora, cea mai adecvată formă de exprimare este cea orală.
Atenția relevă o caracteristică a celorlalte procese psihice, joacă un rol prim în formarea declarațiilor martorilor. Orientarea atenției depinde atât de subiect cât și de obiect. Privită din acest punct de vedere, depoziția martorului care declară că nu a văzut nimic, că n-a observat fenomenul pe lângă care poate a trecut, este sinceră și veridică. Atenția poate fi voluntară sau involuntară și se caracterizează prin anumite componente: stabilitate (durata în timp în care poate fi reținută), mobilitate (pot fi urmărite alternativ diferite evenimente în cursul aceleiași activități), grad de concentrare (intensitatea legăturii cu anumite împrejurări sau obiecte, fiind de fapt focarul în care se concentrează conștient întreaga activitate psihică a omului), distribuție și volum.
Ca și în celelalte etape ale formării mărturiei, unde se pot întâlni diferiți factori perturbatori și reproducerea este supusă unor asemenea factori printre care se numără eroarea, alte denaturări, distorsiuni datorate situațiilor ce preced momentului comunicării, având ca efect o degradare, o deviere de la forma inițială a informațiilor. Denaturările, deci erorile, cuprind toate posibilitățile umane bazate pe simțuri de a înregistra informațiile.
Psihologic, eroarea este explicabilă, deoarece opinia se naște din atitudine, iar atitudine formată, provoacă fenomene de așteptare. De aici se naște iluzia că au văzut ceva, care de fapt, este ceea ce au vrut să vadă.
O altă distorsionare este dată de „fenomenul repetiției”. Astfel „martorul ocular” își exersează depoziția prin repetarea evenimentului primului venit la fața locului, curioșilor care se strâng, colegilor de serviciu, vecinilor sau organelor judiciare. Astfel că materialul inițial se rotunjește, la acest lucru contribuie și întrebările curioșilor, ale celorlalți, rezultând o structurare logică a evenimentelor, la completarea lor, încât se va ajunge la un rezultat total diferit- mărturia finală devine o simplă versiune a realității.
Reproducerea poate apărea fie sub forma relatării spontane a faptelor și prezintă avantajul că martorul va evoca numai acele fapte sau împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie, pe care și le amintește cu ușurință, dar prezintă și dezavantajul că întinderea informațiilor este redusă, luciu care se poate datora atât unor reale dificultăți de reamintire, cât și ignorării martorului a unor aspecte importante. Dar și sub forma interogatoriului, care va succeda relatarea liberă. Se constată o extensie a mărturiei datorită interogatoriului care are un efect stimulator asupra memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări care păreau uitate. Cu toate acestea interogatoriul, deși înlătură sentimentul de nesiguranță, de incertitudine, reticențele, prezintă și un coeficient ridicat de eroare. Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a amintirii sale, deseori forțând memoria se repercutează defavorabil asupra mărturiei chiar și atunci când nu cuprinde întrebări sugestive. În cazul în care va cuprinde și aceste întrebări, deliberat sau involuntar atunci mărturia va fi alterată, deoarece sugestia constituie o sursă a erorii. La interogarea unui martor de rea-credință, acesta va putea din întrebările puse să-și dea seama de tactica adoptată de organul judiciar, de probele de care dispune și sub diferite pretexte va refuza să răspundă sau va da răspunsuri inexacte.
În subsidiar, reproducerea poate apărea sub forma scrisă – declarația consemnată personal de martor, la care se va apela numai în condiții improprii în care se va desfășura reproducerea, ce pot afecta capacitatea de reproducere orală a martorului. În alte cazuri, declarația scrisă este impusă de considerentele de ordin tactic. În cazurile în care există o legătură de rudenie, de prietenie, existând posibilitatea retractării declarației, sau anumite influențe, este indicat să se recurgă la forma scrisă.
Ca și celelalte etape ale mărturiei și reproducerea este supusă erorilor ce se pot datora diferitelor cauze: denaturări prin audiție, prin omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denaturări constă în faptul că pot fi întâlnite și în depozițiile martorului de bună credință, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind că depoziția sa este conformă adevărului.
Reproducerea faptelor, împrejurărilor poate fi influențată în mare măsură și de atitudinea martorului față de anchetator. Există oameni care sunt expuși să fie influențați de simpatii și antipatii și care acționează adesea sub impulsul acestor efecte.
Reactivarea – sub cele două forme reproducerea și recunoașterea – are loc în condițiile forțării memoriei. La toate acestea se mai poate adăuga schimbarea de rol ce contribuie la distorsionări regretabile, precum și presiunile din partea publicului
În cazul schimbării de rol -, fenomen psihosocial – unii martori de condiții modeste ce au trăit în anonimat, datorită unui eveniment la care au participat incidental, simt că au devenit „cineva”, că pot influența cursul evenimentelor. Atitudinea lor va mări dorința lor de a fi de folos, de a servi cauza cu mai mult elan, drept urmare vor evita orice răspuns negativ, vor fi de acord cu orice și prin aceste manifestări vor produce grave distorsionări.
Cea de-a doua etapă a reactualizării – recunoașterea – reprezintă o modalitate secundară de comunicare a informațiilor. Recunoașterea este realizată de organele de urmărire penala în cadrul căreia persoanele și obiectele având o identitate necunoscută sunt înfățișate martorului cu scopul de ale identifica, adică dacă au fost percepute în condițiile săvârșirii infracțiunii, sau în situații anterioare sau ulterioare acestuia. Fiind un procedeu tactic, se încearcă reactualizarea acelor informații mai slab consolidate sau temporar reținute sau pierdute în neant. În cadrul mărturiei, recunoașterea se va face în condițiile contactului repetat cu persoanele și obiectele care se înfățișează în confruntarea cu imaginea percepută și stocată de către persoanele care au venit în legătură cu aceste obiecte sau de persoane în condițiile săvârșirii infracțiunii sau anterior acesteia.
Recunoașterea este precisă, când impresiile percepute de ia persoane, privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun sau coincid în mare parte cu cele anterioare. Este imprecisă când se constată diferite deosebiri. Martorul, în primul moment are sentimentul de „deja vu”, neputând localiza o persoană, un obiect, în timp și spațiu.
F. Gorphe constata că recunoașterea unei persoane de către martor poate să se efectueze după unele ezitări, ezitare (incertitudine aparentă) care nu trebuie considerată ca semn a unei erori. Este o reacție normală care inspiră încredere.
Recunoașterea persoanelor, psihologic, se face pe baza imaginilor vizuale și auditive – mers, voce, vorbire, semnalmentele individuale ale persoanei care vizează talia persoanei, conformația corpului, trăsăturile și expresia feței, culoarea părului, pigmentația pielii; dar cea mai mare individualizare este dată de disfuncționalitățile anatomice, lipsa unui membru, ticurile, mersul caracteristic, la care se adaugă descrierea hainelor, a privirii, a înfățișării faciale.
Pe baza acestor date furnizate de martori, se poate realiza portretul persoanei căutate, ce va fi identificat în catalogul cu diferiți indivizi – infractori. Nu trebuie însă ca aceste date să fie considerate ca infailibile, deoarece obiectele auxiliare -îmbrăcămintea exotică, anumite ticuri pot reprezenta doar accesorii pentru a induce în eroare. Recunoașterea bazată numai pe talie, înălțime, conformație poate duce la alte false identificări. Adeseori informațiile sunt supraapreciate sau subapreciate.
Recunoașterea persoanei după voce și vorbire este uzitată în anumite cazuri practice, dar va fi tributară condițiilor săvârșirii infracțiunii. Recunoașterea persoanei după miros este utilă mai ales dacă infractorul arc un numit miros caracteristic care rămâne impregnat în memoria martorului și care poate să-l miroasă.
Recunoașterea cadavrelor se bazează pe trăsături statice, unde rolul important îl joacă trăsăturile feței, talia, constituția, anumite semne particulare – cicatrici, semne din naștere, tatuaje, intervenții chirurgicale și stomatologice. Dificultatea va rezulta din poziția nefirească a corpului – orizontală – expresia, fizionomia mult modificată. Instalarea rigidității și a lividității caracteristice care va duce la „căderea” mușchilor, imobilitate, toate conferă o altă impresie, schimbând-o pe cea pe care o avem despre persoana aflată în viață.
La toate acestea se adaugă leziunile, mediu] în care a stat corpul (în stare de submersie), intervalul de timp scurs de la încetarea din viață și până în momentul descoperirii, a recunoașterii sau metodele folosite de infractor pentru a îngreuna descoperirea cadavrului. Toate acestea pot fi înlăturate dacă înainte de a se supune recunoașterii, cadavrului i se aplică tehnica preconizată de Mina Minovici – „toaleta cadavrelor”, prin care se va încerca să se redea corpului un aspect cât mai apropiat de cel avut în timpul vieții. Un clement asupra căruia se va insista și care are un rol important este expresia feței caracterizată foarte bine de ochi.
Falsele recunoașteri sunt rezultatul influențării martorului de condiții în care a intrat în contact cu cadavrul. Gustave Le Bon în „Psychologie des foules”, amintește de un caz de falsă recunoaștere a cadavrului unui copil de către propria mamă și alte persoane apropiate, datorită unei cicatrice pe frunte pe care o prezenta atât cadavrul, cât și copilul.
Recunoașterea după fotografii este modalitatea frecvent folosită în cercetările judiciare pentru identificarea atât a martorilor cât și a cadavrelor. Principalul dezavantaj prezentat de această modalitate îl constituie faptul că vedem imaginea statică a persoanei care nu poate fi înlocuită cu cea vie.
Martorii sunt confruntați cu o serie de fotografii de identificare aflate în evidența organelor operative. Acestea redau în profil și frontal, persoana, lăsând să se vadă toate particularitățile, la o scară obligatorie de 1/7 din mărimea naturală.
A doua categorie formată din fotografii artistice ce prezintă neajunsul că o serie de semne particulare, alte particularități nu vor apărea datorită retușului obligatoriu în fotografia comercială.
A treia categorie – cele executate de amatori.
Recunoașterea unei anumite persoane, a unui obiect se va face prin prezentarea acestora într-un cadru comun cu persoane de aceeași înălțime, talie, să nu existe un contrast izbitor care poate influența martorul. Însă la toate acestea se va adăuga și capacitatea de descriere a martorului și exactitatea recunoașterii. Astfel, martorul poate descrie corect însușirile persoanelor și ale obiectelor cu care a intrat în contact, dar acestea să nu fie esențiale pentru descoperirea infracțiunii, fiind comune unui număr larg de persoane. Sau cea de a doua posibilitate – martorul convins că a reținut tot ce era esențial, face o descriere detaliată și totuși constată că nu poate recunoaște obiectul, deoarece este diferit de ceea ce a perceput.
Martorul nu reușește să descrie persoana sau obiectul, deci descrierea sa este inexactă. Neputința martorului nu trebuie să constituie indiciul unei erori. Este ceea ce se spune: „Dacă o văd, o recunosc”. Capacitatea de a descrie nu se suprapune capacității de recunoaștere.
Toate aceste etape în care mărturia se formează cu avantajele și dezavantajele lor, prezintă interes și constituie o importantă sursă de descoperire a infractorului și poate până la descoperirea altor metode, rămân totuși singurele modalități, chiar dacă pot crea și o falsă recunoaștere, de descoperire a celor care încalcă legea.
De la formarea mărturiei – ca proces psihologic, ca o operație logică, până la martor, la găsirea metodelor de a-l „face să vorbească” și apoi prinderea infractorului, aducerea acestuia în justiție și judecarea sa este o calc anevoioasă pe care se pot intersecta interese, sentimente ce pot clătina balanța aflării adevărului.
Dacă, până acum martorul a fost cel care a văzut, a auzit, ceea ce s-a petrecut și toate aceste evenimente s-au format ca operații ale gândirii, depinzând în mare măsură de condițiile de mediu, de gradul de cultură al persoanei – martor, de conștiința sa, el fiind singurul care știe mai multe decât organele operative, de acum înainte, după aflarea infracțiunii pe scena ei vor intra și alte persoane cu alte roluri care trebuie să aducă la suprafață cele petrecute.
Va cădea cortina peste o scenă, pentru a ne muta atenția pe o alta, unde activitatea de descoperire, de aflare este mai intensă.
Secțiunea a V-a
Perspectiva magistratului asupra aprecierii forței
probante a mărturiei
1. Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei.
Din punct de vedere al mijlocirii faptelor aduse la cunoștința organelor judiciare și sursa – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se poate vorbi atât în literatura cât și în practica juridică despre mărturia nemijlocită/mijlocită, imediată/indicată, derivată, „din auzite”, din „zvon public”.
Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepția imediată, originară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor sau sunt dobândite personal de martor – ex proprersis sensibus. La mărturia nemijlocită, între sursa din care provin și sunt transmise informațiile și martorul care le percepe și le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepția nemijlocită implică prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor. Mărturia va avea această însușire ori de câte ori martorul s-a aflat în situația de a fi putut percepe direct, chiar dacă temporal nu a perceput faptele concomitent sau dacă spațial s-a aflat la o anumită distanță de locul producerii lor.
Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece martorul indirect furnizează informații nu asupra unor fapte și împrejurări percepute din sursa originară, ci o sursă mediată, derivată – ex auditu alieno. Între sursa primară și cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun verigi intermediare. Aceste verigi intermediare pot fi una din părți (ex auditu partis), martori proprii (ex auditu alieno) – acele persoane care au perceput direct, prin propriile simțuri faptele și împrejurările legate de infracțiune și făptuitor. Punctul de plecare al acestei mărturii este mereu determinant, precis individualizat și, de regulă, poate fi confruntat, verificat, cu sursa, elementul primar de informare. La această mărturie imediată se apelează atunci când fie există o împiedicare absolută de a se obține informații din sursa primară (ex.: încetarea din viață a părții sau a martorului ocular de la care martorul indirect deține informații), fie este o împiedicare vremelnică (ex.: imposibilitatea temporară de a asculta un martor propriu-zis).
Izvorul mărturiei „din auzite” / „din zvon public” sau „după cum spune lumea”, derivă dintr-o sursă nedeterminată și indeterminabilă, constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o anumită notorietate a cărei proveniență nu poate fi precizată.
Între sursa originară și cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun o seric de verigi, de elemente intermediare. Din acest punct de vedere o asemenea mărturie este cu atât mai nesigură cu cât numărul de verigi intermediare este mai mare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în care se constată mai întâi o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta circulă pentru a putea fi mai ușor de povestit, apoi o accentuare a unor impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste și, în sfârșit, asimilarea, prelucrarea informațiilor în raport cu deprinderile, interesele, sentimentele celui care primește informația.
Condiția esențială și singura acceptată pentru ca o persoană să dobândească calitatea de martor în procesul penal o constituie deținerea unor informații despre vreo faptă sau împrejurare care pot servi la stabilirea și aflarea adevărului. În această situație, pot fi martori persoanele care direct sau indirect cunosc astfel de împrejurări.
Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare și apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers proporțional cu numărul verigilor ce separă percepția inițială de martor ca subiect cunoscător prin mijlocirea cărui faptele au ajuns la cunoștința organelor judiciare. Valoarea ci fiind subordonată cunoașterii sursei din care provine, de aceea se explică de ce mărturia de plecare nu poate fi individualizată deoarece întemeindu-se pe un zvon, pe opinii mai mult sau mai puțin răspândite, încetează de a mai fi directă și va fi înlăturată.
În procesul de confruntare a informațiilor provenite din sursa inițială cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existența unei depline concordanțe între acestea, dar și o neconcordanță asupra unor elemente care, considerându-se lipsite de importanță, nu au fost comunicate martorului.
Concordanța dintre sursa derivată și cea inițială dovedește că martorul mediat a reținut exact informațiile primite pe când absența unor elemente sau comunicarea inexactă își găsește explicația în selecția operată, în informațiile percepute, omisiunea voită a unor laturi, deci transmiterea orală numai a acelor informații considerate de sursă ca fiind esențiale.
Neconcordanță informațiilor poate fi consecința unei denaturări involuntare a informațiilor atunci când acestea, deși fidel transmise, au suportat distorsionări datorită unor cauze subiective, nemijlocit legate de personalitatea martorului mediat: prelucrarea și interpretarea denaturată a informațiilor, raționalmente subiective sau a unor cauze voluntare care rezidă din persoana martorului derivat (relația avută cu cel pentru care urmează să depună mărturie sau raportul dintre el și organul judiciar – anchetatorul) sau datorită relei sale credințe denaturând în mod deliberat faptele.
Alteori, cauza nepotrivirii informațiilor din sursa primară cu cele din cea derivată este rezultatul faptului că martorul ocular, învinuitul, inculpatul, partea vătămată în special, furnizează organului judiciar informații false, iar martorul mediat, informații exacte, situație în care este necesară cunoașterea motivelor care produc asemenea neconcordanțe.
În cazul în care mărturia mediată nu poate fi confruntată cu sursa inițială (cel de la care martorul indirect deține informațiile a încetat din viață sau nu poate fi găsit), poate fi reținută sub o dublă condiție, și anume:
– persoana martorului să inspire deplină încredere;
– mărturia nemijlocită să fie confirmată de ansamblul probelor existente în cauză.
Cunoașterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla informații reale și necesare pentru aflarea cauzei. Nu de puține ori cei care lansau „zvonurile”, dădeau detalii despre victimă, faptă, împrejurările în care acestea s-au petrecut, erau adevărații autori. A cerceta fiecare verigă pentru a ajunge la izvorul mărturiei necesită timp, se impune cunoașterea unor anumite categorii de oameni care te pot îndruma și oferi informațiile necesare, iar rezultatele pot fi negative sau pozitive, pot „face lumină” sau „te afundă”. Toată această activitate revine anchetatorului – procuror sau organ de poliție, care trebuie sa navigheze printr-o mare de informații, de zvonuri, de persoane care declară acele lucruri compatibile cu persoana lor și situația avută.
2. Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina și cu părțile în proces.
Martorul trebuie privit în raport cu poziția pe care o ocupă în complexa împletire a relațiilor și faptelor care constituie obiectul litigios, în raport cu dispozițiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză, adică situația reală a martorului față de pricină și față de ceilalți participanți în procesul penal.
Prima latură a acestei probleme – legătura și atitudinea martorului față de pricină – reprezintă un moment important în ceea ce privește interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluționată într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o anumită nesinceritate sau parțialitate care se va reflecta și în mărturie.
Cea de-a doua latură – legătura cu părțile în proces – vizează poziția subiectivă a martorului față de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente – adică acele raporturi de rudenie, amiciție, dușmănie, afecțiune, răzbunare, teamă, sentimente de antipatie sau simpatie.
În baza art.78 C.p.p., martorul este persoana care are cunoștințe despre noua împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, adică este o persoană neinteresată în soluționarea într-un anumit fel a procesului. În cazul în care participarea sa la procesul penal este de natură să servească la aflarea adevărului, din necesitatea de a aduce la cunoștința organului judiciar săvârșirea unei fapte, date și împrejurări legate de acesta, pe care de cele mai multe ori le-a perceput accidental, atunci persoana respectivă – apare în calitate de martor care nu are vreun interes propriu de apărat. Dar în cazul în care participarea sa are în vedere apărarea unui interes propriu atunci persoana respectivă încetează de a mai fi martor și va avea calitatea procesuală necesară apărării intereselor în cauză, și anume, aceea de parte, iar informațiile pe care le deține vor fi reținute și vor constitui mijloace de probă, declarație de parte în proces și apreciate prin prisma poziției avute în proces.
Această situație a rezultat din incompatibilitatea între calitatea de parte în proces și calitatea de martor, deoarece va exista o prezumție de nesinceritate. Pentru a înlătura această consecință negativă, art.82 C.p.p. instituie incompatibilitatea între martor și parte în proces, oferind totodată persoanei vătămate un drept de opțiune între poziția de parte civilă, parte vătămată și martor în proces. În această situație nu se va putea face abstracție, de faptul că persoana vătămată, deși a ales calitatea de martor, i s-a cauzat un prejudiciu material sau moral prin săvârșirea infracțiunii, deci mărturia sa va avea un grad de părtinire.
Depoziția sa va fi supusă unor elemente de deformare, chiar dacă persoana este de bună-credință, deoarece percepția și memorarea se desfășoară pe un fond afectiv emoțional, lucru care va determina o memorare lacunară. La toate acestea se adaugă și tendința de exagerare, specifică psihologici victimei.
O altă situație care ar putea să creeze o prezumție de interesare materială sau morală în rezolvarea cauzei, este cea dată de suprapunerea celor două calități – martor și soț, sau raport de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau cu celelalte părți. În acest scop, C.p.p. prevede în art. 84 – „întrebări prealabile” – ca martorul să fie supus la un șir de întrebări privind identitatea sa, ocupația și adresa, apoi întrebările trebuie să vizeze relația de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau cu oricare altă parte și, dacă a suferit sau nu vreo pagubă de pe urma săvârșirii infracțiunii.
În situația în care este rudă apropiată cu învinuitul/inculpatul sau cu o parte în proces, acesta va fi absolvit de obligația de a depune mărturie. Este însă o excepție relativă, deoarece rudele sau soțul pot depune mărturie rămânând la latitudinea lor dacă-și manifestă acest drept sau nu. Această posibilitate de alegere, acordată soțului și rudelor apropiate a fost instituită dintr-o îndoită explicație – în primul rând există această legătură sentimentală care determină o conduită subiectivă și, în al doilea rând, motivele de suspiciune legitimă care rezultă dintr-o atitudine de particularitate ce poate fi manifestată de aceste persoane, derivând din prima latură a explicației.
Organul legislativ a acordat această posibilitate pentru a scuti persoanele aflate într-o asemenea situație de alegere între sentimente firești și datoria de a spune adevărul. Rudele apropiate în accepțiunea C. p. sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere potrivit legii astfel de rude (art.149). Și în cazul în care rudele apropiate, precum și cele mai îndepărtate depun mărturie, va opera prezumția de parțialitate (părtinire). Așadar, martorului din una din cele două categorii, poziția sa de imparțialitate va fi în același timp amenințată.
În viziunea acestora – părinți/soț – persoanele care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală – vor apărea ca niște persoane corecte, incapabile de a săvârși o asemenea faptă. Astfel, în depoziția părinților, fiul urmărit pentru comportări huliganice, este descris ca un copil simpatic, plin de umor, căruia, ca tuturor de vârsta sa, îi place să se distreze, iar fapta comisă este considerată ca o copilărie, glumă nevinovată. Soția dispărută, pentru soțul care o iubește, va fi reprezentată ca o persoană deosebită din punct de vedere fizic, mult mai tânără, elegantă.
O altă posibilitate de perturbare a mărturiei poate veni din situația reală în lanțul împrejurările cauzei, al raporturilor în care se află cu ceilalți participanți în proces, al poziției sale subiective față de cei care au o anumită calitate în proces. În acest punct interesează personalitatea martorului din punctul de vedere al relațiilor cu ceilalți, cu părțile în proces.
Se știe că martorul poate fi o persoană necunoscută, o persoană care accidental s-a aflat în locul săvârșirii unei fapte, dar poate fi o persoană cunoscută învinuitului/inculpatului și celorlalte părți în proces. Aflat în această situație organul judiciar se poate confrunta cu o situație dificilă. Datorită diferitelor raporturi: de colegialitate, de serviciu, de amiciție, mărturia martorului ca și poziția sa față de fapta săvârșită vor putea suferi anumite modificări. Se pot ivi sentimente de compasiune față de învinuit/inculpat, care va fi tras la răspundere pe baza depoziției sale, sau sentimente de ură, antipatie sau simpatie. Oricare sentiment nutrit de martor față de una dintre părțile în proces se va repercuta asupra mărturiei.
Sentimentul de simpatie care intră în categoria sentimentelor generoase, se sustrage involuntar cenzurii martorilor, dar poate deforma mărturia, prin ceea ce simte martorul, fie datorită raporturilor anterioare dintre el și părți sau ivite spontan în momentul intrării în contact în cursul procesului penal. De obicei acest sentiment se va îndrepta spre victima infracțiunii, decât spre cel care a săvârșit-o.
Față de învinuit/inculpat, martorul, deși blamează fapta acestuia, va încerca un sentiment de compasiune. Sentiment care poate lua naștere din unele informații pe care martorul le dobândește cu privire la situația familială grea și nu dorește ca mărturia sa să contribuie la condamnarea acestuia, socotind fapta sa ca o consecință a unui concurs nefavorabil de împrejurări. Dar această atitudine va avea repercusiunile sale. Astfel, acele împrejurări care îl acuză pe învinuit/inculpat se vor estompa, iar dacă au existat circumstanțe atenuante, vor căpăta contur și vor deveni hotărâtoare.
De cele mai multe ori, sentimentele de simpatie, compasiune se îndreaptă asupra victimei – persoana vătămată. Însă sentimentele sunt mult mai amplificate deoarece la suferințele produse de săvârșirea infracțiunii pe care persoana vătămată le-a suferit, se adaugă și cele pe care trebuie să le suporte în cursul procesului penal. Martorul va depune astfel, o mărturie defavorabilă învinuitului/inculpatului, deci parțială, subiectivă, deoarece acesta se poate identifica cu victima și atunci toate acestea i s-ar fi putut întâmpla lui. Așadar, există posibilitatea de identificare cu victima, lucru care se va oglindi în depoziție.
Dar la capătul celălalt se află sentimentele negative, de obicei, antipatie, ură față de una din părți, în special împotriva celui care a săvârșit o faptă de lege penală. Drept consecință, mărturia unui asemenea martor va oglindi o „îngroșare”, o accentuare a suferințelor celui vătămat, se va exagera și condamna fapta învinuitului/inculpatului.
Un alt sentiment perturbator este pasiunea. Realitatea este percepută sub imperiul acestei forme – dragostea – deformat. Respectivul va vrea să vadă doar ceea ce-i convine, ajustând toate datele pentru a le potrivi imaginii iubite.
Opusul acestui sentiment este gelozia, ura, invidia. Dacă mărturia celui stăpânit de sentimentul de dragoste oglindește atitudinea martorului fiind, deci, decelabilă pentru organul judiciar și mai puțin periculoasă pentru justiție, mărturia bazată pe ură, invidie, ce reprezintă o armă a răzbunării este mai greu de detectat. Sentimentele de ură, răzbunare față de una dintre părți, un membru al familiei, pot fi reprimate, pot apărea sub diferite manifestări. Martorul poate trece sub tăcere sau în mod deliberat denaturează împrejurări care erau în favoarea învinuitului/inculpatului.
Poate exista și un sentiment de teamă, frică, ce poate fi provocat de împrejurări interne sau externe. Cazul tipic îl reprezintă amenințarea martorului cu producerea unui rău, fie asupra propriei sale persoane, fie asupra unei persoane dragi. Răzbunarea învinuitului sau inculpatului are drept consecință producerea unui sentiment de teamă asupra psihicului martorului care va face o depoziție nesinceră. Victimele acestor temeri sunt, în general, femeile și copiii.
În cazul unor învinuiți/inculpați, cunoscuți ca persoane foarte periculoase, martorii sunt foarte greu de recrutat, deoarece sub imperiul fricii, aceștia se sustrag de la obligația de a depune mărturie. Alteori temerea care duce la mărturie falsă își are rădăcini interne, datorându-se raporturilor în care se află martorul cu pricina în care urmează să depună mărturie.
Tăcerea, prezentarea falsă sau îndreptarea bănuielilor către o persoană nevinovată se pot produce datorită posibilității ca martorul să fie implicat ca învinuit/inculpat în cauză sau temeni de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă comisă anterior, dar nedescoperită.
Persoanele care se bucură în societate de o anumită prestanță, și care, din diferite motive se pot afla într-un loc compromițător în compania unor persoane îndoielnice, pot, de asemenea, fi prezente la producerea unei infracțiuni, aceasta determinând afișarea, în fața organelor judiciare, a unei atitudini de negare a cunoașterii faptelor.
Se mai pot adăuga raporturile de prietenie, profesionale, simplele raporturi care pot determina o mărturie nesinceră, din dorința de a nu deteriora bunele relații avute, până la momentul comiterii faptei, cu învinuitul/inculpatul; sau trăsăturile personalității celui care compare în calitate de martor – amor propriu, vanitate. Mărturia acestuia este ușor detectabilă ca fiind nesinceră, deoarece va avea în centru personalitatea martorului.
Calitatea de martor implică și anumite obligații, și anume, de a se înfățișa în fața organului judiciar ori de câte ori este chemat. Din acest motiv, martorul, pentru a se elibera de această obligație, poate trece sub tăcere anumite fapte, evenimente legate de săvârșirea infracțiunii.
Credibilitatea și atitudinea martorului vor fi subordonate personalității acestuia. Un om care și-a conturat personalitatea, care are reprezentarea clară a binelui și răului, care se poate judeca obiectiv, va putea să-și impună o anumită conduită față de săvârșirea unei infracțiuni. Deși pot să depună mărturie chiar dacă vor fi prezumate de parțialitate, aceste persoane vor putea să se detașeze de sentimentele născute odată cu producerea infracțiunii, reușind să-și înfrângă resentimentele și să declare adevărul.
Deși ne aflăm în cursa contra cronometru de aflare a adevărului, aceste persoane, singurele capabile să spună adevărul așa cum s-a petrecut, pot aduce anumite modificări la depozițiile anterioare, retractări totale sau parțiale, vizibile în unele declarații, încât îngreunează aflarea adevărului, dar avându-se mereu speranța în conștiința omului pentru dreptate, se va persevera, deoarece aceste persoane pot fi aduse pe drumul cel drept. Este, bineînțeles, sarcina anchetatorilor pentru a „trezi” în conștiința lor spiritul de dreptate, dorința de a ajuta și de a afla adevărul.
3. Martorul de bună-credință. Consecințele disfuncționale din perspectiva factorilor psihologici – Iluziile. Martorul în eroare. Martorul mincinos.
Martorul de bună-credință este un prețios auxiliar al justiției, prin faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului, material necesar pentru rezolvarea proceselor. Asupra sa au existat o serie de îndoieli privitoare la faptul că dacă este de bună-credință poate relata și altceva decât realitatea obiectivă, în conformitate cu legile psihologiei, răspunsul la această dilemă este afirmativ.: Martorul poate greși dintr-o serie întreagă de motive, chiar și în cazul prezumției bunei-credințe.
Trebuie să facem distincție între cazul mărturiei unui om ce relatează fapte și evenimente care s-au desfășurat într-un timp îndelungat (ex. un martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viață al infractorului) și cazul mărturiei persoanei ce relatează o împrejurare la care a asistat (ex. accident de mașină, scandal pe stradă), unde acțiunea s-a desfășurat într-un timp foarte scurt.
În primul caz, martorul poate greși prin doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare și elemente de apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii care își găsește explicația în psihologie. Sub aspect psihologic, mărturia constă în observarea și memorarea involuntară a unui act și apoi reproducerea acestuia scriptic sau oral în fața instanței.
Stern referindu-se la erorile care apar în mărturie, susține că sunt de două feluri:
– erori substanțiale;
– erori accidentale.
Erorile substanțiale – pot îmbrăca mai multe forme începând de la omisiuni de elemente și până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii poate apare în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului vorbim de negare.
Erorile substanțiale apar și sub aspectul adăugirilor, de regulă de oameni, de fapte, la relatările spontane și sunt în funcție de fantezia martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.
Erorile accidentale nu se referă la existența, poziția sau negarea obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporții a calităților (culoare, formă), a cantităților și a relațiilor lor.
În ceea ce privește identificarea de persoane sau obiecte se recomandă prezentarea simultană electivă care este mai puțin sugestivă. Relatările privind exteriorul persoanelor, în special, în special culoarea părului, forma bărbiei, felul îmbrăcămintei, dacă în momentul perceperii lor nu au fost urmărite cu atenție conștientă, nu prezintă nici un fel de garanție de fidelitate. Aprecierea timpului în care a decurs o acțiune, de obicei tinde să fie denaturată. Percepția faptelor este dirijată de trei factori: ereditate, învățare, expectanță sau așteptare.
În analiza unei mărturii trebuie să cunoaștem ereditatea de care dispune martorul, adică să cunoaștem structura individuală a organelor de simț, disfuncțiile acestora. Deoarece acestea sunt cauzatoare de erori în receptarea realității. Un miop, daltonist, hipoacuzie, prin natura lucrurilor nu poate relata în fața instanței decât frânturi din realitatea pe care a fost în stare s-o recepționeze. Expectanță sau așteptarea, derivată din învățare, poate da valoare sau amputa o mărturie, de unde rezultă și martorul de expectanță.
La nivelul senzorial, distorsionările sunt: iluziile, constanta percepției, gestantul, obiectul și fondul percepției, experiența anterioară, afectivitatea.
Procesele de percepție senzorială, adică elementele de uitare (input) pot suferi o serie de distorsionări în funcție de o scrie de factori. Sunt factori ereditari de specie care permit ca anumite fapte din realitate să fie percepute distorsionat, neconforme cu realitatea – iluziile – optice sau acustice. Talia, statura persoanei reprezintă o caracteristică cu valoare redusă de identificare, datorită condițiilor în care a fost percepută și pentru că dă naștere la iluzii. Talia infractorului este supraapreciată, de martor, atunci când contrastează cu statura scundă a victimei, dar și când nu există aceste discrepanțe, deoarece suntem tentați să vedem în infractor o persoană cu o constituție robustă. Iluzia de contrast se produce în situația când statura persoanei poate fi supraapreciată în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul căruia apare. Falsele recunoașteri își găsesc cauza în trăsăturile care apropie persoanele care fac să apară asemănarea.
O altă situație de eroare în care se poate găsi martorul este constanta percepției, manifestată pregnant pe plan vizual. Acest fenomen se manifestă astfel:
– într-o rază de 150 metri, în condițiile unei vizibilități normale, obiectele își păstrează proprietățile normale;
– depășind această distanță, proporțiile se schimbă, fiind, aplicate legile opticii – obiectele mai apropiate ni se par mai mari, cele'mai îndepărtate, mai mici.
O altă categorie de erori poate fi determinată de aprecierea duratei unui act. Dar și aici are aplicabilitate capacitatea de apreciere a timpului. Diferite categorii de profesioniști – muncitori, profesori, au o capacitate mărită de apreciere a timpului.
La toate acestea se adaugă sugestia – fenomen de influență reciprocă, care poate denatura momentul percepției. Astfel, în cazul unui tumult cauzat de încăierarea a două persoane, este suficient ca cineva să exclame: ”Uite săracul, este plin de sânge!”, pentru ca o parte din asistenți „să vadă sângele” și apoi să fie dispuși să relateze în acest sens și în fața instanței.
Procesul psihic al recunoașterii – așadar cea de-a treia treaptă a mărturiei – este supus și el erorii, atât în ceea ce privește recunoașterea și identificarea persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, cât și recunoașterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a săvârșit fapta. Recunoașterea e dificilă, astfel printre erorile care s-au petrecut în cadrul desfășurării acestei etape amintim:
– un martor, văzând un deținut între doi gardieni, în camera de anchetă, este înclinat să-l „recunoască” chiar și atunci când asemănarea dintre infractorul real și cel prezent este foarte vagă sau inexistentă;
– un martor introdus în cabinetul de instrucție unde trebuia să-l identifice, din mai multe persoane, pe asasinul unei fete. Spre consternarea tuturor, martorul l-a desemnat cu certitudine pe procurorul general ca fiind asasinul.
Astfel s-a ajuns la stabilirea unor reguli care, departe de a fi infailibile, nu sunt complete și se bazează pe constatări empirice, dar pot oferi un teren de cercetări experimentale. Regulile stabilite de F. Gorphe, sunt următoarele:
– Asemănarea vagă și fenomenul de „deja vu” pot produce erori fatale;
– Siguranța cu care martorul îl recunoaște pe inculpat nu este promptă, iar ezitarea nu poate fi considerată ca un semn al fricii;
– Martorul nu poate, în toate cazurile, să descrie obiectul sau persoana care apoi îi va fi prezentată – nu este semnul unei erori;
– Descrierea corectă nu dovedește nici o posibilitate de recunoaștere și nici conservarea exactă a imaginii memoriale;
– Posibilitatea de a recunoaște, supraviețuiește posibilității de localizare – de multe ori se întâmplă să recunoaștem pe cineva fără să putem relata de unde îl cunoaștem;
– Recunoașterea este mult mai influențabilă prin sugestie.
Îndoiala și nesiguranța apar la identificarea cadavrelor, și în cazul când cadavrele aparțin persoanelor bine cunoscute de martor.
Problema a fost studiată de Mina Minovici care arăta că, în afară de eventualele mutilări sau alterări provocate de descompunere, cadavrele pot fi cu greu recunoscute și din cauza pozițiilor lor statice (omul viu este recunoscut și înregistrat de noi în mișcare) din cauza poziției orizontale. Pentru a atenua acest neajuns, Mina Minovici a recomandat tratarea cadavrelor, azi dezvoltându-se o întreagă tehnică pentru a reconstitui cadavrul cât mai aproape de persoana adevărată.
Ultimul proces memorial – reproducerea- este supus și el unor erori. Reproducerea – constă în verbalizarea orală sau scriptică a unor evenimente care s-au receptat de cele mai multe ori la nivel senzorial. Transpunerea are loc în condițiile unei emotivități mărite, datorate locului în care se desfășoară ancheta din partea martorului ocular. Reacția sa este de inhibiție și, numai în cazuri excepționale, acționează stimulator. Relatările martorului de bună-credință pot conține patru feluri de denaturări, și anume: denaturarea prin audiție (adaugă ceva realității), prin omisiune, fie prin substituție și transformare. Toate acestea se datorează unei multitudini de factori începând de la timp, tipul de memorie, calitățile memoriei, sex, vârstă, profesie, cultură, starea afectivă din domeniul depoziției.
Mărturia de bună-credință este mărturia care depusă sub jurământ, nu este mincinoasă, nu izvorăște din reaua-credință a martorului și prin depunerea ei nu se urmărește obținerea unui interes material sau moral, deci nu intră sub incidența legii penale.
Deși privită din acest punct de vedere s-ar putea afirma că ea nu ridică probleme, că nu intră în sfera de activitate și cercetare psihologică judiciară, mărturia de bună-credință putând fi la fel de nocivă ca și mărturia mincinoasă.
Însă în această situație, cauzele mărturiilor judiciare bazate pe bună-credință, dar false în conținutul lor esențial, adică acel conținut care produce efecte juridice, nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau psihologică neintenționată.
Este rolul magistratului care trebuie să intervină pentru a stabili și cerceta, în conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de expertize, experimente, testări intersubiective și biodetecție.
În relația martori-magistrat sunt implicate atât conștiința și conduita magistratului, cât și a martorului, privite ca fenomene psihologice. Conștiința și conduita sunt funcțiuni și manifestări ale sistemului nervos central, în seama căruia cade adaptarea ființei umane la lume, la societate, mai ales cu scopul de conservare și dezvoltare. Dar randamentul conștiinței nu depinde numai de gradul de dezvoltare al societății și culturii ei. De aceea, conștiința nu este numai un proces bio-psihic, ci și unul social și cultural. Ele au un rol important în mecanismul mărturiei, deoarece, în cele din urmă, aceasta nu este altceva decât rezultatul proceselor psihice ale conștiinței. Astfel încât mărturia rămâne o problemă de conștiință. Funcțiunile conștiinței și conduitei integrate psihologiei judiciare cuprinde două subiecte: subiectul martori și subiectul magistrat. De ce acest raport?
În primul rând conștiința și conduita magistratului trebuie să fie pe frecvența dreptății, aflării adevărului, a depunerii oricărei diligente pentru aflarea sa. Acesta fiind planul ideal pe care se întâlnesc cele două aspecte, și anume: conduita conștiința și mărturia. Deși la prima vedere am putea spune că mărturia apare ca un element extrinsec persoanei magistratului (ofițer de poliție, procuror sau alt agent – exponent al autorității judiciare) totuși între persoana magistratului și persoana martorului trebuie să existe raporturi de concordanță. Existența unor raporturi de contradicție între aceste două nivele va avea repercusiuni asupra valabilității mărturiei în fața justiției, care va sancționa această contradicție în două modalități distincte:
– înlătură mărturia fără a sancționa martorul dacă acesta a fost de bună-credință;
– înlătură mărturia și sancționează martorul dacă acesta a fost de rea-credință;
– magistratul se poate afla în una din situațiile următoare:
– a cunoscut caracterul nesincer al mărturiei mincinoase și l-a acceptat pentru a da o anumită soluție impusă de o anumită factură politică sau ocultă sau a fost corupt în acest sens;
– și-a neglijat rolul activ în admiterea și aprecierea probelor și a reținut ca valabilă o mărturie mincinoasă sau o mărturie falsă, întemeiată, încă din „stătu nascendi” pe deficiențe de percepție ale martorului sau distorsiuni ulterioare acestui moment.
Cel de-al doilea element al raportului – martorul – conștiința și conduita – reprezintă un domeniu ambiguu.
O persoană care compare într-un proces are o anumită motivație. Și pentru a nu cădea în una dintre extreme – de a vedea în orice manifestare umană, o umbră de interes, de profit, așadar păstrându-ne pe linia de mijloc, putem afirma că martorul de bună-credință având ca interes obținerea adevărului și aducerea celor vinovați în fața justiției, în această dorință a sa poate fi „orbit”, astfel încât mărturia sa de bună-credință, dar falsă din punctul de vedere al conținutului, să producă alte efecte decât cele scontate. Alta este situația martorului mincinos, care are un scop, un interes și-n baza lor va acționa pentru a obține rezultatul scontat.
Deosebirea va fi că acesta nu se va lăsa „orbit” de pasiunea pentru dreptate, de aflarea adevărului, știind adevărul sau nu despre săvârșirea unei fapte sau prezentând faptele în mod denaturat, el va avea o atitudine potrivită faptelor povestite, va încerca să convingă magistratul de adevărul spuselor sale, așadar, în depoziția sa nu se vor întâlni acele cauze ce alterează depoziția martorului de bună-credință.
Numărul martorilor mincinoși este mult mai mare în comparație cu cel al martorilor de bună-credință. Astfel aprecierile criminologilor americani, între care amintim Edwin H. Sutherland, Donald R. Cressey sunt unanime atunci când concluzionează că: „Judecătorii sunt convinși că numărul martorilor mincinoși este imens, dar rare sunt condamnările pentru mărturie mincinoasă. Din 1945 până în 1949 într-un penitenciar din California, nu au fost încarcerări ca să depășească o duzină”.
Autorii citează intensitatea fenomenului criminologie și psihologic al mărturiei mincinoase în sfera „afacerilor aranjate”, menționând intervenția constantă pentru a demonstra „buna moralitate a inculpatului” și „solicitarea indulgenței pentru el” din partea „membrilor de familie, prietenilor, legilor masonice etc.”.
Toate acestea se răsfrâng asupra procurorului care este chemat să rezolve confuziile și problemele, dar și asupra judecătorului', judecând cauza, trebuie să caute adevărul, care de cele mai multe ori se găsește undeva pe la mijloc. În pofida a tot, soluția trebuie să corespundă legii, dar și realității sociale dintr-o țară.
Jurământul de martor cuprinde și avertismentul că în situația ascunderii adevărului, martorul va fi pedepsit conform legii cu închisoare. Este un avertisment care de cele mai multe ori nu este înțeles sau poate că nu a fost pus în aplicare; el reprezintă pentru persoanele respective – martorii – doar un text de lege ce poate fi ignorat fără a avea consecințe asupra persoanei sale.
Din perspectivă psihologică, martorul de bună-credință este acea persoană care dorind să contribuie la aflarea adevărului, depoziția sa va fi supusă unor disfuncționalități ce se datorează atât erorilor și denaturărilor din relatările subiecților – în funcție de sursa din care martorul a receptat faptele – sau consecința percepției eronate sau lacunare, fie a unei atitudini ce poate orienta, atât percepția cât și reproducerea într-o anumită direcție.
O altă cauză ar putea fi intervalul de timp care se interpune între percepție și relatare sau apariția unor întrebări sugestive sau acele discuții ce pot interveni între martori. Mărturia de bună-credință poate fi alterată de diverse cauze, printre care se numără și „unghiul de deviere”. Referindu-se la acest unghi de deviere, proferosul T. Bogdan precizează că se înțelege, în mod explicativ, că mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului, iar între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă există un unghi de deviere. Necesar în privința acestuia este stabilirea conținutului și a impactului asupra efectelor produse în plan juridic.
Psihologia experimentală, pornind de la acest unghi de deviere, oferă exemple, pe care le-a clasificat în raport cu particularitățile generale ale psihicului – activismul, subiectivismul, subiectivitatea, constructivismul – care afectează capacitatea omului de a reda realitatea.
Între cauzele unghiului de deviere se pot aminti:
1. capacitatea redusă a senzorialității umane de a recepționa toate informațiile din jur;
2. incapacitatea creierului uman de a prelucra toate informațiile primite;
3. adaosul la informațiile inițiale;
4. existența pragurilor minime și maxime.
Un alt factor care poate influența și crea o disfuncționalitate a mărturiei de bună-credință este „efectul de halo”. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepției reale a evenimentului care reprezintă obiectul mărturiei. Efectul de halo constă în tendința de a extinde un detaliu în mod necritic, neadevărat asupra întregului”.
Martorul de bună-credință care compare în fața organului judiciar suferă o seric de modificări, de trăiri intense, stări emoționale caracterizate prin durată, datorate faptului că se află, poate, pentru prima dată în fața unui organ judiciar.
Încercarea de substituire voluntară a depoziției reale cu o depoziție imaginară sau falsă este însoțită mereu de modificări fiziologice, reflexe care se declanșează automat și nu pot fi cenzurate de subiect. Din această cauză este necesar ca anchetatorul, magistratul, să dețină calitatea de observator, de analist și profesionist, dotat cu o intuiție psihologică.
Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoțional inaparent: sporirea ritmului cardiac și a presiunii sanguine, schimbarea temperaturii țesutului, modificări electrice în piele, intensificarea activității glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respirației, dereglarea fonației, reducerea salivației.
În plan somatic, un anchetator atent poate surprinde, la nivelul fizionomiei, modificări care țin de comportamentul aparent al emoției: schimbarea mimicii (este știut că fiecărei stări afectiv emoționale îi corespunde o inimică particulară), care ne poate permite să recunoaștem o anumită emoție după expresie, a expresiei feței obținută prin mobilitatea mușchilor faciali, coloritul deosebit al feței (paloarea sau roșeața apărută brusc), tensiunea corpului crescută, manifestată în schimbarea pantomimicii (tremuratul mâinilor, picioarelor) schimbări ale vocii datorită „salivației și dereglării de respirație”.
Pe baza acestor modificări psiho-fizico-somatice s-a ajuns la concluzia că pot fi considerate unele dintre ele ca indicii ale nesincerității martorului și altele ale sincerității. În ciuda unor rare excepții ce se referă la unele situații în care persoanele au mai avut contacte repetate cu poliția sau a mitomanilor au putut disimula realitatea astfel încât au indus în eroare organele judiciare, în celelalte cazuri aceste modificări au stat la baza identificării atitudinii sincere sau nesincere a martorului.
În categoria indiciilor pozitivi se pot încadra: atitudinea francă, deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziția de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea că, dacă ar fi știut că asemenea împrejurări interesează justiția, ar fi depus stăruință să le rețină, expunerea riguroasă, precisă, însoțită de o mimică adecvată, caracterul emotiv al amintirilor.
La celălalt capăt se află atitudinea de prudență exagerată, rezervată, expunere șovăielnică, obscură, sinuoasă, contradicțiile, tulburarea, paloarea, roșeața feței, intensificarea activității glandelor sudoripare, gestica forțată, imprecizia în răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc.
Însă aceștia nu trebuie sa fie considerați indici probabili ai unei conduite simulate sau ai unei manifestări naturale, fără a avea în vedere că omului îi este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere. Aceste constatări pot fi considerate indici cu valoare psihologică orientativă, că sunt desprinse din observarea atitudinii și a comportamentului expresiv al martorului aflat în fața organelor judiciare.
Există elemente care intră în categoria dovedirii sincerității martorului ca: atitudinea fermă, decisă, siguranța și precizia în expunerea faptelor. Dar cu o valoare echivocă, deoarece martorul de bună-credință încearcă să facă o expunere clară, precisă, convingătoare în cazul în care are impresia că nu a fost înțeles, va relua relatarea pe care o va însoți de o mimică adecvată.
Dar martorul de rea-credință poate fi ferm, concis, convingător în tot ceea ce spune, pentru că cel care se decide să depună mărturie mincinoasă, este conștient de riscurile la care se expune, așa încât va încerca să dea spuselor sale aparența adevărului, va căuta să convingă magistratul că ceea ce spune este adevărat. Paradoxal, dar cel care a luat hotărârea să depună mărturie mincinoasă, este și martorul cel mai sigur.
Când depoziția martorului de bună-credință pot apărea contradicții, erori de nume, de loc sau timp, acesta va reacționa într-un mod neașteptat – va reflecta îndelung, va ezita, se va tulbura, dând impresia că nu știe adevărul, va încerca să denatureze adevărul, având nevoie de timp pentru a reface situația. Ei bine, martorul de rea-credință va reacționa prompt, fără ezitări, va avea răspunsuri pentru toate situațiile, deoarece el este conștient că trebuie să se mențină pe poziția pe care s-a situat la început. În situația în care atitudinea nesinceră a martorului a fost demascată, atunci acesta se tulbură, ezită, se încurcă în răspunsuri”. Este rolul anchetatorului să sesizeze o fisură în depoziția martorului de rea-credință pentru ca prin întrebări adecvate să poată demasca atitudinea sa și să năruie depoziția clădită pe „castele de nisip”.
Magistratul și organul judiciar, prin adresarea unor întrebări metodice, se pot convinge de capacitatea martorului de a înregistra, memora și reda fidel faptele percepute, de a verifica potențialul acestuia privind aprecierea distanței, culoarea, durata etc..
Siguranța mărturiei este dependentă de intervalul scurs între percepție și reproducere și de tipul temperamental căruia îi corespunde martorul. Astfel există tipuri temperamentale caracterizate prin vorbire, gestică, mers – conduită hotărâtă, decisă, sigură pe ea, care nu lasă ezitarea să iasă la suprafață chiar și-n situația în care nu sunt siguri de anumite fapte, dar există și opusul și anume, temperamente șovăielnice care par nesigure când afirmă lucruri de care sunt siguri.
Un alt element asupra căruia planează relativitatea este paloarea feței. Paloarea feței care se poate datora apartenenței la un tip temperamental – apaticul, flegmaticul își schimbă coloritul feței mai greu, pe când senzitivul, fricosul devin ușor palizi, dar se poate datora și unor cauze de ordin fiziologic sau de sănătate. În aceeași situație se află și roșeața feței, ce poate fi o reacție la un sentiment de jenă, dar și de satisfacție.
Magistratul, anchetatorul utilizând aceste modificări psihofiziologice în aflarea adevăratei atitudini a martorului, completându-le cu întrebări adecvate și cerute de situația respectivă, își pot forma intima convingere – finalitatea acestui proces – ce reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.
Hegel spunea despre intima convingere că este „animi sententia”, garanția soluției, în vreme ce pentru martor garanția este jurământul său.
4. Protecția martorilor – perspective juridice și psihosociale.
4.1. Martorul între vulnerabilitate și protecție. Cazuistica exemplificativă comentată. În cadrul luptei împotriva formelor grave de infracționalitate, în special violența teroristă și crima organizată, de cele mai multe ori, martorii sunt singurele persoane care pot furniza probe în fața justiției. Faptul că au asistat la pregătirea și comiterea infracțiunilor respective le dă acestora posibilitatea de a furniza informații cu privire la structurile organizatorice, la autor; și alte date despre cei aflați în spatele acțiunilor propriu-zise. Întrucât autorii infracțiunilor devin din ce în ce mai mult adevărați profesioniști, proba materială care poate fi obținută este adesea insuficientă. Astfel că martorii sunt expuși, în mod deosebit, diverselor pericole și solicită protecție din partea statului împotriva intimidării, amenințărilor sau șantajului. Deoarece acești martori, adesea motivat, se tem de represalii, tot mai mulți dintre ci refuză să apară într-o asemenea calitate în fața unei instanțe și să furnizeze informații cu privire la infracțiunile în cauză.
O analiză efectuată asupra datelor statistice evidențiază o puternică creștere a stării infracționale. În 1993, numărul cazurilor înregistrate în Germania (aproximativ 220) a crescut cu aproximativ 60%, față de anul 1992 (când au existat aproximativ 140 de cazuri). La nivelul aceluiași an, 1993, s-au înregistrat 540 de cazuri de protecție a martorilor, față de 370 de cazuri în 1992.
De asemenea, și în alte țări europene se înregistrează o problematică crescândă privind protecția martorilor.
Măsurile privind protecția martorilor au în vedere următoarele scopuri și obiective:
– asigurarea protecției persoanelor aflate în pericol (pentru perioada când acestea se află sub amenințare);
– asigurarea desfășurării procedurilor de investigație și a celor penale. Grupurile de persoane vizate de către măsurile de protecție sunt:
– martori care pot fi supuși amenințărilor din partea unor terțe părți sau care se pot afla personal în pericol;
– coautorii la infracțiune, din momentul luării măsurilor;
– membrii familiilor martorilor, precum și alto persoane din anturajul acestora.
În momentul în care martorii par a se afla în pericol, poliția este cea care are sarcina de a evalua gradul de securitate al situației respective. Din acest punct de vedere, o deosebită atenție trebuie acordată:
– tipului și gravității infracțiunii respective;
– pericolului prezentat de către criminali și de către complicii acestora;
– importanței depoziției;
– situației materiale a martorilor;
– studiului procedurilor;
– oricărei informații disponibile, cu privire la amenințări și represalii.
Pe baza evaluării situației, departamentul de poliție, având competența necesară, apreciază măsurile specifice asigurării securității martorilor în cauză.
De asemenea, este necesar să se ajungă la evaluarea riscului, de comun acord cu procurorul, înaintea apariției acestuia.
4.2. Protecția martorului- exigența complexă a justiției contemporane. Protecția martorilor trebuie să fie asigurată pe perioada tuturor etapelor de desfășurare a procedurilor penale, precum și după încheierea acestora – respectiv până în momentul în care martorii nu se mai află în pericol.
Ținând cont de faptul că măsurile luate pot afecta desfășurarea procedurilor penale, acestea trebuie coordonate de către autoritățile judiciare competente.
În general, măsurile de protecție a martorilor implică:
– consultanța;
– stabilirea modului de aplicare a măsurilor de „acoperire”;
– asigurarea securității locuinței sau a altor locuri în care se poate afla acesta;
– asigurare protecției directe;
– efectuarea unor modificări în mediul și modul de viață personal al martorului;
– asigurarea de asistență în noul mediu de viață;
– desfășurarea activității de relații publice pe considerente de ordin tactic operativ;
– măsuri operative luate împotriva potențialilor criminali sau grupe de criminali.
Măsurile de protecție instituite astfel nu trebuie să îngrădească manifestarea personalității celor afectați, cu excepția celor absolut necesare, în interes de securitate.
În privința anumitor măsuri, cooperarea martorilor este esențială, în timp ce în privința altora eforturile trebuie concentrate asupra obținerii acordului și cooperării acestora.
Orice măsuri luate trebuie permanent reevaluate în privința:
– necesității;
– eficienței;
– respectării înțelegerilor stabilite cu martorii în cauză.
Lucrătorii din cadrul poliției, care își desfășoară activitatea în cadrul protecției martorilor trebuie, obligatoriu, să păstreze secretul absolut.
În majoritatea cazurilor, este necesar ca și autoritățile judiciare să stabilească măsuri suplimentare corespunzătoare pentru protecția martorilor (în plus față de cele luate de poliție).
În cele ce urmează, se vor face referiri la unele măsuri organizatorice, considerate a fi indispensabile din punct de vedere practic.
Atunci când se organizează protecția martorilor, pentru a promova obiectivitatea și pentru a evita unele acuzații conform cărora polițiștii ar exercita oarecare influență asupra acestora, trebuie întotdeauna avut în vedere ca astfel de măsuri să fie încredințate unor polițiști care nu sunt implicați direct în cazul respectiv.
Avantajele încredințării măsurilor de protecție a martorilor unui birou central au fost demonstrate în repetate rânduri. Structura organizatorică centralizată prezintă multe avantaje, ținând cont de necesitatea unor informații de specialitate, necesitate ce o depășește pe cea impusă de activitatea obișnuită a poliției criminale și care implică anumite contacte speciale cu alte autorități și instituții.
În cadrul organizațiilor descentralizate, este greu de atins standardul dobândit de către cele centrale, chiar dacă polițiștilor însărcinați cu protecția martorilor li se aplică un program de instruire intensivă și suplimentară (iar eforturile și cheltuielile sunt, inevitabil, mai mari decât cele aferente unei singure organizații centralizate).
Dacă organizarea măsurilor de protecție a martorilor este descentralizată, ar trebui să se încerce cel puțin înființarea unui număr restrâns de birouri unde polițiștii să îndeplinească astfel de misiuni ca fiind principala lor sarcină.
Cu toate acestea, chiar și în acest caz, eforturile și cheltuielile care trebuie alocate coordonării și instruirii le vor depăși pe cele alocate unui birou central.
Informațiile privind măsurile de protecție a martorilor vor avea, de asemenea, caracter de strictă confidențialitate, chiar și în cadrul autorității polițienești. Experiența dovedește faptul că este necesar a avea birouri complet separate, precum și încăperi speciale pentru vizitatori.
În cazul în care este necesară mutarea unui martor, aflat în pericol, într-o altă zonă a țării sau chiar într-o altă țară, birourile responsabile în privința coordonării trebuie informate în avans despre măsurile preconizate, în special în ceea ce privește riscurile pe care le presupune asigurarea protecției, deoarece numai în acest mod pot fi întreprinse demersurile necesare asigurării sprijinului.
Același lucru este valabil și pentru martorii aflați în închisoare, în privința cărora, din motive de securitate, se decide transferarea în secret într-un alt penitenciar. Autoritățile judiciare competente trebuie, evident, informate corespunzător și incluse în astfel de măsuri, în timp util.
Din cele de mai sus rezultă faptul că, adesea, apar situații care fac necesară găsirea de locuințe pentru martori, în alte țări decât țara în cauză. În această privință au existat experiențe dificile în legătură cu martorii implicați în acte teroriste. Ce țară adăpostește cu plăcere o persoană despre care se știe că a fost implicată într-un act terorist? Și totuși există țări care au acceptat protecția unor astfel de martori – ceea ce constituie dovada unei solidarități cu caracter internațional. Desigur, cheltuielile considerabile aferente au trebuit să fie suportate de către cel care solicită sprijinul. Au primit asistență din partea unor persoane cu responsabilități pe linie de securitate din cadrul unor mari agenții internaționale, întrucât o activitate desfășurată într-o altă țară constituie și o premisă obligatorie pentru integrare.
Cu toate acestea au existat cazuri în care, contrar instrucțiunilor, persoana căreia i s-a asigurat protecția a insistat să se întoarcă în țara sa de origine, fapt ce a condus la dificultăți aproape insurmontabile. Pentru o cooperare fructuoasă este necesar ca martorul în cauză să accepte voluntar recomandările primite.
4.3. Colaborarea internațională în materia protecției martorilor. Studii și cercetări recente în materia protecției juridice a martorilor au demonstrat că în unele cazuri de infracțiune, în special în cele legate de crima organizată, cooperarea între țări a devenit tot mai importantă. Aceasta se referă nu numai la cazurile cu rezolvare de lungă durată, unde locuințe sigure pentru martori care sunt expuși pericolelor nu pot fi găsite decât într-o altă țară, dar și la acele cazuri în care martorii care primesc protecție în Germania (de exemplu) își au familiile într-o altă țară și ale căror membrii sunt, de asemenea, expuși riscului.
Inițiativele la nivelul TREVI (respectiv în cadrul țărilor U.E.) care au apărut din anii '80, trebuie extinse pentru a include și țările Europei Centrale și de Est. În acest sens, contactele directe între agențiile centrale de poliție sunt absolut esențiale.
Pe termen lung, eforturile trebuie concentrate asupra stabilirii unor măsuri de protecție a martorilor, care să includă mai multe țări și care să fie coordonate prin intermediul Europol sau al Interpol.
În domeniul strategiei penale, deosebit de important este ca persoanelor care au nevoie de protecție să li se asigure schimbarea numelui și/sau a semnelor particulare.
De asemenea, trebuie luată în considerație și întocmirea unor documente de acoperire. Cu toate acestea, în cazul în care nu este posibil a prevedea perioada de timp pe durata căreia va exista un pericol grav, remiterea unor documente de acoperire pentru o perioadă limitată de timp nu este suficientă. În astfel de cazuri este necesară schimbarea identității.
Dar, de multe ori, schimbările de nume, documentele de acoperire și schimbările de identitate provoacă considerabile probleme de ordin practic, întrucât este necesară cooperarea a numeroase alte autorități, cadrul legal, adesea, nu permite adoptarea unor astfel de măsuri.
Țările care dețin deja unele prevederi în scopul soluționării acestor probleme se pot considera privilegiate.
De exemplu, în SUA s-a încercat asigurarea protecției pentru martorii expuși pericolelor, prin intermediul strategiilor generale, independent de procedurile existente. La dispoziția Procurorului general se află un pachet vast de măsuri, deși s-a reținut faptul că în acest context au apărut considerabile probleme de ordin financiar, administrativ și legal.
Prin legea din 15 martie 1991, Italia a introdus o reglementare specială în scopul protejării persoanelor care cooperează cu autoritățile judiciare. Conform art. 10 al acestei legi, Ministerul de Interne este autorizat să stabilească un program de protecție care, printre alte lucruri, permite folosirea temporară a documentelor de identitate de acoperire.
La 1 iulie 1992, în Suedia, a intrat în vigoare o lege cu privire la folosirea datelor persoanelor fictive ca urmare a unei cereri formulate de către administrația națională de poliție sau de către însuși martorul aflat în pericol.
Această aprobare este acordată pentru o perioada de maxim 5 ani și se bazează pe supoziția conform căreia persoana în cauză este evident în pericol de a deveni victima unei infracțiuni deosebit de grave, care reprezintă o amenințare asupra integrității fizice, a vieții sau libertății.
De asemenea, s-a semnalat o problemă de o deosebită importanță și anume, includerea în programul de protecție a martorilor și a copiilor și adolescenților (între 1-21 ani). Experiența a demonstrat faptul că acei copii ai căror părinți sau tutori se află incluși în programele de protecție a martorilor, sunt adesea afectați de către problemele speciale ridicate de procesul de socializare. Aceasta conduce la confuzie, probleme de ordin psihologic și izolarea de lumea exterioară. Pentru soluționarea acestei probleme poate fi solicitat sprijinul cercetătorilor din domeniul social.
În ultimul timp, în Germania, declarațiile martorilor aflați sub protecție au ajutat la soluționarea unor procese penale, finalizate astfel:
– patru inculpați au fost condamnați la închisoare pe viață, datorită, în principal, declarației date de către un martor inclus în programul de protecție;
– declarația unui martor aflat sub protecție a determinat condamnare în închisoare de la 5 ani și jumătate la 10 ani a inculpaților, în trei procese desfășurate la două curți regionale;
– în urma unei declarații date la Berlin de către un martor aflat sub protecție, un grup de 10 infractori iugoslavi a fost condamnat pentru comiterea unor crime cu violență și a unor infracțiuni împotriva proprietății”.
5. Mărturia din perspectiva structurării caracteriale a martorului și a mediului de proveniență. Mentalități. Cutume. Obiceiuri.
Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice și de cercetare penală, reprezintă o posibilitate de a afla mai multe informații despre condițiile săvârșirii unei fapte, despre persoanele care au participat, dar și mijlocul prin care făptuitorul este adus în fața justiției pentru a fi tras la răspundere penală.
De-a lungul timpului mărturia a fost considerată ca „regina probelor”, apoi căzută în dizgrație, tocmai datorită acestui caracter relativ al său. Deși este o probă ce poate aduce cu sine și eroarea judiciară, alături de celelalte probe rămâne una din cele mai importante, datorită cantității de informații pe care le deține.
Mărturia nu poate exista fără martor – acea persoană aflată accidental sau nu la locul săvârșirii unei fapte penale. Pentru a se înlătura efectul erorii, deși nu este un procedeu infailibil, mărturia pentru a se obține, necesită o anumită procedură, care implică la rândul ei cunoașterea ființei umane, așadar, bazată pe psihologie.
Noțiunile de psihologie deținute de organul de cercetare penală, de organul juridic, îl ajută în cunoașterea martorului, dar nu ca persoană implicată într-un cerc vicios, ci ca ființă umană – cu trăsăturile sale caracteriale sau morale, reputația sa, educația primită și raportul trăsăturilor sale temperamentale.
Prin caracter se înțelege suma acelor însușiri ale persoanei care-și pun amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăși și care o deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane. Al. Roșea definește caracterul ca „ansamblul trăsăturilor esențiale și calificativ specifice, care exprimă inactivitatea omului în mod stabil și permanent”. În cele mai dese cazuri, fie că este vorba de delicventă, fie că este o faptă reprobabilă, oamenii au tendința de a afirma despre persoana respectivă că „nu are caracter”. Este vorba de însușirile esențiale și durabile ale persoanei care determină un anumit mod de manifestare. Caracterul, aceste însușiri esențiale, este dobândit pe parcursul vieții, și se formează în special în perioada de adolescență, o perioadă marcată de diverse trăiri, controverse privind lumea, eul interior, conștiința de sine, diverse complexe, confruntări cu părinții, profesorii sau celelalte persoane din mediul în care adolescentul trăiește. Cert este că toate acestea, într-o măsură mai mică sau mai mare, își pun amprenta pe dezvoltarea și construirea caracterului.
Într-un mediu ostil dezvoltării normale a unui om, se poate dobândi și întări un caracter dur și dorința de a lupta pentru a-și realiza visurile, în opoziție cu un mediu propice, care deși asigură toate condițiile pentru a trăi decent, favorizează formarea unui caracter slab, imoral, ce poate genera fapte reprobabile. Cunoscând trăsăturile de caracter ale persoanei, mediul în care a trăit sau trăiește, se poate prevedea cu o anumită marjă de eroare, modul de a se manifesta al omului, în ceea ce ne privește al martorului, într-o anumită împrejurare sau alta. În plan social, acestor trăsături caracteriale Ie corespund anumite aprecieri morale, pozitive sau negative care reflectă modul prin care o persoană este apreciată de cei din jur.
Astfel, ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea. La polul negativ aflându-se: necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea, egocentrismul. Atât trăsăturile negative cât și cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere a credibilității personale a martorului.
Analiza și sinteza probelor existente într-o anumită cauză, impune și căutarea și desemnarea martorilor ce pot fi ascultați pentru dovedirea împrejurărilor. La săvârșirea infracțiunii pot participa în calitate de martori mai multe persoane care provin din medii diferite, având caractere diverse, astfel încât organul judiciar, cât și cel de cercetare penală va trebui să țină seama de acest lucru.
Anchetatorul, pentru a putea alege din această multitudine de persoane, are în vedere elementele de apreciere a credibilității personale a martorului bazate pe reputația, considerația de care se bucură martorul în mediul social căruia aparține: atitudinea, convingerile, aspirațiile, idealurile, educația care pot schița portretul moral al martorului.
Toate acestea sunt necesare deoarece venirea în contact cu săvârșirea unei infracțiuni, publicitatea ei, caracterul imoral al acesteia pot dezvolta o anumită concepție, o anumită atitudine. Este știut că ceea ce este considerat moral sau normal pentru o anumită categorie de oameni, poate fi considerat imoral sau anormal de altă categorie. Aici intervine conștiința, moralitatea, mediul ambiant, dar nu mai puțin obiceiul locului, cutumele și o anumită stare de dezvoltare a societății.
Dacă la începutul utilizării acestei probe funcționa principiul „testis unus, testis nullus”, înțelegându-se prin aceasta că un singur martor, care putea spune adevărul, dar îl prezenta într-o versiune deosebită de cea afirmată de doi sau mai mulți martori care nu spuneau adevărul, nu era luat în considerație, deoarece mărturia sa nu avea trăinicie, fiind singur contra celorlalți; astăzi, din multitudinea de martori, anchetatorul încearcă să-l găsească pe acela care prin informațiile deținute poate dovedi producerea unor împrejurări sau fapte.
Trăsăturile caracteriale proprii unei persoane fac previzibil cu multă probabilitate modul constant de a se manifesta al acelei persoane într-o situație sau alta. Acest element, cu valoarea unui indiciu psihologic, considerat de sine-stătător, este insuficient pentru a atribui mărturiei o valoare sau alta.
Neexistând raporturi fixe între atitudinea sa într-un caz particular și moralitatea persoanei, anchetatorul și organul judiciar vor trebui să țină seama atât de depoziția unei persoane cu o moralitate reprobabilă, dar și cu o moralitate îndoielnică, deoarece și una și cealaltă pot fi suspectate de parțialitate. Cu alte cuvinte, nu întotdeauna mărturia celui cu caracter integru este sinceră, după cum nu întotdeauna mărturia celui cu o reputație îndoielnică trebuie suspectată de parțialitate. Întotdeauna depoziția martorului trebuie încadrată în contextul faptei, a intereselor materiale care se pot naște.
Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăiește, fiind un produs social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea mărturiei trebuie luat în considerare mediul deoarece oferă organelor judiciare, prețioase informații asupra poziției de parțialitate sau imparțialitate pe care martorul se situează.
În literatura psihologică s-au făcut diverse clasificări ale martorilor în raport cu tipul psihologic căruia aparține, încercări de a așeza martorii într-o categorie sau alta în funcție de trăsăturile temperamentale dominante pentru a se evidenția măsura în care apartenența lor la un tip psihologic sau altul influențează favorabil sau defavorabil asupra percepției memorării sau reproducerii.
Astfel s-a realizat o grupare a tipurilor intelectuale, unde se deosebesc cinci categorii de martori:
– descriptivul;
– observatorul;
– emoționalul;
– eruditul;
– tipul imaginativ și poetic.
Mai târziu, pe baza altor experimente, pornind de la raporturile dintre subiect și obiect, s-a redus această clasificare la doar două categorii – tipul descriptiv și tipul imaginativ. Pornindu-se de la această clasificare s-au realizat și altele care aveau ca punct de plecare orientarea particulară a inteligenței în mărturie. Se disting după acest criteriu:
– tipul descriptiv;
– tipul superficial;
– tipul inteligent sau armonios;
– tipul interpretativ;
– tipul ambițios.
Datele obținute în urma acestor cercetări experimentale au fost prelucrate statistic, încercându-se a se determina limitele în care întinderea și fidelitatea mărturiei variază în raport cu tipul psihologic căruia aparține martorul.
O altă clasificare s-a făcut, nu de la datele experimentale, ci pornind de la comportamentul martorului față de realitatea observată, considerată sub un dublu aspect: atitudinea martorului față de obiectele percepute și transformările pe care le suferă imaginile memorate. Pe baza acestora, Francois Gorphe grupează martorii în:
– observatori pozitivi;
– interpretativi;
– inventivi;
– armonici;
– emotivi.
Pe când Enrico Altavilla grupează martorii în raport cu predominanța unora sau altora din trăsăturile temperamentale, distingând astfel o multitudine de categorii:
– subiectivi și obiectivi;
– senzitivi și apatici;
– nestatornici și susceptibili;
– falsul impasibil și falsul sensibil;
– martorul care observă;
– martorul care descrie;
– încăpățânatul și volubilul;
– timidul / vanitosul / mincinosul / mitomanul;
– martorul care povestește.
Toate aceste clasificări s-au făcut pentru a se evidenția măsura în care apartenența lor la un tip psihologic sau altul influențează favorabil sau defavorabil asupra percepției, memorării și reproducerii, pentru a se vedea în ce măsură întinderea și fidelitatea mărturiei este dependentă de tipul psihologic căruia aparține martorul. Însă prin această multitudine de criterii pe baza cărora s-a făcut o pulverizare a martorilor s-a ajuns la concluzia că totuși nu este o cale de a servi practica judiciară în cele mai bune condiții, iar gruparea în două tipuri fundamentale, obiectivi și subiectivi, acoperă întreaga varietate de tipuri descrise de diverși autori.
Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, bun observator, descrie lucrurile după însușirile lor exterioare, nu este preocupat de semnificația scenei la care a participat, iar percepția se desfășoară în absența unei participări afectiv-emoționale. Martorul obiectiv este acela care înregistrează corect și memorează fidel faptele atâta timp cât nu se i se cer date care depășesc aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv cuprinde o mărturie descriptivă caracterizată printr-o largă extensie, printr-o observație minuțioasă și o fidelă fixare în memorie. Poate cuprinde o depoziție interpretativă, datorită afectivității pe fondul căreia se realizează percepția, a căutării semnificației și a cauzei care a determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în una din aceste două tipuri și în funcție de ele își poate da seama de modul său de a se manifesta. De altfel, și din cuprinsul depoziției poate rezulta apartenența la vreun tip psihologic. Astfel, dacă depoziția cuprinde o expunere ordonată, logică, exactă, care se oprește la însușirile pozitive ale fenomenelor, fără a se opri asupra sentimentelor, atunci mărturia acestuia face parte din categoria tipului obiectiv. Din contră, dacă expunerea este centrată pe găsirea cauzei, a fenomenului, completată de o participare afectiv-emoțională, indică ca și mai sus, cu o probabilitate mai mare sau mică, apartenența la tipul subiectiv.
6. Raționamente (deducții/inducții). Analogii. Interpretări asupra conținutului mărturiei.
În momentul în care s-a obținut de la martor o depoziție, operația nu va fi oprită aici. Depoziția va fi analizată în ansamblul celorlalte probe, dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, dar individual, va fi analizată sub trei aspecte:
– extinderea mărturiei;
– fidelitatea;
– gradul de certitudine subiectivă
Primul aspect – extinderea mărturiei – vizând elementele componente ale depoziției, dacă acoperă total sau parțial toate elementele evenimentului la care mărturia se referă.
Elementele componente ale depoziției cuprind atât condițiile obiective în care martorul a asistat la evenimentul incriminat, adică locul de unde a privit, auzit, apoi capacitatea de a reține în funcție de timp, de starea afectivă din momentul percepției.
Din punct de vedere psihologic, capacitatea de reținere este în funcție de capacitatea de informații (input) care i-au parvenit concomitent sau succesiv în legătură cu actul incriminat. Aceste informații ar fi putut fi receptate în mod eronat datorită stării afective, gradului de oboseală, bruiajelor posibile sau o stare deosebită, produse de o intoxicație alcoolică sau de stupefiante.
În această etapă intervin atât legile proceselor memoriale, dar și cele ale memoriei involuntare, cunoscute în psihologie sub denumirea de „memorie de scurtă durată” (short-term memory), termen care se referă la conținuturile memoriale privind verigile neesențiale ale unei activități complexe.
Short-term memory este în funcție și de capacitatea intelectuală a subiectului, dar e foarte vulnerabilă la distrageri de atenție – bruiaje.
De ce este importantă această memorare? Nu atât la reținerea elementelor unui eveniment și la posibilitățile activării acestora, ci mai ales la stocarea informațiilor.
Al doilea aspect – fidelitatea – este condiționată de o recepție optimă și de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a faptelor memorate implică procese psihologice. Persoanele cu o anumită cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru exprimarea exactă a celor văzute sau poate puține.
Al treilea aspect – gradul de credibilitate subiectivă -joacă un rol important în mărturie. În momentul înșiruirii la interogatoriu, faptele urmărite de anchetator încep să se înșire de-a lungul unui drum fără capăt, pentru moment care merge de la o totală certitudine (subiectivă) până la o totală incertitudine exprimată în „nu știu”. Un subiect se găsește în stare de incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una nu este dominantă, gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul de soluții cât și cu forța relativă a reacțiilor față de alternative.
Din practica interogatoriilor se cunoaște că martorul, în relatarea spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar, dacă i se pun întrebări care vor evidenția posibilitatea unor alternative plauzibile, va pierde certitudinea inițială.
În ansamblul mărturiei pot apare contradicții determinate atât de existența declarațiilor succesive, dar și de cele simultane.
Analiza acestor depoziții va fi privită în următoarele situații, și anume:
– când apare de aceeași parte;
– când apare în partea opusă.
S-a putut constata că se pot ivi și contradicții între depozițiile martorilor aflați de aceeași parte – apărare-acuzare. Martorul a dobândit această calitate la propunerea părților. Existența contradicției poate indica faptul că eroarea sau buna-credință se află de partea pentru care martorii au depus mărturii contradictorii.
Raționamentul folosit: contradicția poartă asupra faptului principal; în urma verificării aceasta va rămâne ireductibilă, deoarece nu se poate ști care din depoziții este veridică și care falsă, aceasta din urmă nefiind reținută de organul judiciar. Dacă se identifică care este de bună-credință și care este de rea-credință, urmează a se reține cea pe care organul judiciar o consideră exactă și sinceră.
Atunci când poartă asupra unor circumstanțe secundare – consecință a unei cauze voluntare sau involuntare (eroare), se va aprecia în context dacă eroarea are sau nu consecințe asupra faptului principal. Dacă este o cauză voluntară (rea-credință) care este de natură a discredita întreaga mărturie, dar și mărturiile cu care se armonizează în privința faptului principal, trebuie să se aibă în vedere că sub aparența concordanței se poate ascunde punerea de acord a martorilor.
Cel de-al doilea aspect – contradicții între mărturiile martorilor aflați de părți opuse – se va deduce că una din mărturii, este falsă sau eronată, dar nu se va ști de care parte se află eroarea sau minciuna.
Mărturia impune deci, o tehnică de verificare aparte, particulară, impusă în primul rând de caracterul probelor orale. Analiza ei, interpretarea conținuturilor mărturiei sunt în strânsă legătură cu numărul de persoane ce se pot ivi ca martori – regula care primează aici este calitatea și nu cantitatea.
Calitatea – conformitatea mărturiei cu realitatea – conferă valoare mărturiei. Valoarea acesteia nu se află într-un raport direct proporțional cu numărul martorilor.
Mărturia – declarația scrisă a persoanei ce a participat accidental sau voluntar la săvârșirea unei fapte penale, dată în fața organului judiciar sau a magistratului -pentru a putea fi așezată la baza convingerii organelor judiciare trebuie să satisfacă două cerințe imperative:
– sinceritatea – să emane de la un martor de bună-credință;
– fidelitatea – să constituie o exactă reflectare a realității faptului perceput. Analizată din aceste două perspective, coroborată cu celelalte probe din dosar pe baza cărora organul judiciar își va da seama de buna-credință a martorului și dacă mărturia sa constituie sau nu o reflectare exactă a realității faptelor percepute, mărturia reclamă o tehnică particulară de verificare impusă de împrejurarea că izvorul informațional este reprezentat de cel care aduce la cunoștința organului judiciar faptele petrecute – OMUL.
în verificarea și interpretarea mărturiei se va porni de la analiza celor două imperative:
Sinceritatea – însușirea mărturiei, materializată în dorința martorului de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în fața organului judiciar. Însușire însoțită de o manifestare spontană – franchețe – ce conferă martorului de bună-credință note fizionomice particulare.
Fidelitatea – însușire subiectivă ce constă în capacitatea martorului de a-și aminti și reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul depoziției se traduce printr-o exactă corespondență între faptele comunicate și modul în care acestea s-au petrecut în realitate.
Se utilizează, cu precădere în literatura de specialitate, termenul de veridicitate, deoarece acesta are o arie mult mai largă și cuprinde atât sinceritatea cât și fidelitatea. Sunt două însușiri diferite care nu se suprapun și nu se identifică. Acest lucru se poate observa din atenta analiză a depozițiilor. Ca o concluzie: „Veridicitatea mărturiei este, în mod logic, corolarul atitudinii de sinceritate, dar nu întotdeauna în depozițiile martorilor se poate constata această simetrie.
Sinceritatea nu înseamnă întotdeauna veridicitate. „A fi sincer nu înseamnă a fi veridic”. Înțelegând prin această maximă că martorul de bună-credință, sincer convins că spune adevărul, că face o depoziție veridică, poate afirma neadevăruri, deci poate face o depoziție inexactă, neveridică. Această depoziție în cazul martorului de bună-credință se poate datora atât erorii, a zelului exagerat de a ajuta, însă nu modifică esența lucrurilor, pentru că, indiferent de motivul, care a determinat o asemenea atitudine, astfel de depoziții nu pot sta la baza convingerii organelor judiciare.
În cele mai multe cazuri sinceritatea martorului își găsește corespondent în veridicitatea depoziției, făcând anevoioasă aprecierea fidelității care aparent este confundată cu sinceritatea. În aceste cazuri, veridicitatea mărturiei nu rezultă ca o consecință firească a analizei celor două direcții, din constatarea corespondenței faptelor reproduse cu realitatea, ci din atitudinea de sinceritate a martorului.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiționată de rezultatul la care se ajunge în urma verificării primei însușiri – sinceritatea.
Verificarea acestei însușiri va avea la bază acele tehnici psihologice de „filare” a persoanei – martorul – descrie în capitolele precedente. Martorul este sincer, este firesc să se verifice dacă buna-credință a acestuia își găsește reflectarea în veridicitatea depoziției. Martorul este nesincer, reaua sa credință (rezultatul diferitelor motive deja expuse) se va materializa într-o depoziție nesinceră, inexactă, mergând până la mărturie mincinoasă, deci nu va putea forma convingerea organului judiciar.
Primul element al verificării mărturiei – sinceritatea – este unul subiectiv, deci semnele întrebării vor exista, deoarece va trebui să se aducă în centrul cercetării sursa din care provin faptele.
Sinceritatea, în legislația română, este prezumată până la proba contrarie, neputând fi desprinsă în mod unilateral dintr-o unică manifestare, ci va fi necesar să se aibă în vedere un complex de factori care să delimiteze parametrii în care se circumscrie personalitatea celui analizat.
Se va verifica credibilitatea martorului sub raportul condiției sale morale și temperamentale, necesară în furnizarea unor elemente de cunoaștere a personalității acestuia, independent de raporturile existente cu pricina (moralitatea, reputația sa, mediul, tipul psihologic căruia aparține etc), dar și sub raportul cu pricina (interes material, moral), cu ceilalți participanți la procesul penal (inculpat, victimă, poziția subiectivă a martorului față de părți – raport de rudenie, sentimente de ură, invidie etc.).
În această primă etapă, dacă există motive suficient de temeinice care pun sub semnul îndoielii credibilitatea martorului, operația de apreciere va trebui să înceteze, iar mărturia respectivă înlăturată în totalitate sau parțial.
În cazul în care nu există îndoieli asupra sincerității martorului se va proceda la verificarea veridicității mărturiei, etapă mult mai complexă datorită existenței în mare număr a cauzelor de eroare:
– sursele minciunii se raportează toate la voința de a înșela, de a induce în eroare;
– sursele erorilor sunt diverse, provenind din natura faptului, mentalitatea martorului sau de condițiile mărturiei.
Veridicitatea mărturiei reclamă constatarea unei depline concordanțe între depoziție și realitatea faptului produs, presupunând atât cunoașterea sub raportul însușirilor subiective de percepție, memorare și reproducere, dar și cunoașterea modului în care s-a format întregul proces psihologic al mărturiei, succesiunea momentelor care îl alcătuiesc, precum și complexul de factori subiectivi și obiectivi în care s-au petrecut cele trei momente ale mărturiei.
Sinceritatea celui analizat se poate desprinde din modelul de a se comporta, din manifestarea martorului, deci din felul în care face depoziția, împrejurare facilitată de contactul direct dintre martor și organul judiciar, din cunoașterea, datorită informațiilor culese, a personalității martorului, a raporturilor sale cu pricina, cu părțile. Verificarea sincerității, a veridicității mărturiei se poate face prin desfășurarea unei activități de probațiune adiacentă celei efectuate în vederea probării fondului cauzei. Acest control declanșează o activitate proprie de probațiuni ce poate fi efectuată prin intermediul tuturor mijloacelor de probă prevăzute de lege.
Procedeele de ascultare, de verificare a mărturiilor, de înlăturare a unor contradicții existente în declarațiile martorilor, între acestea și cele ale învinuitului/inculpatului, ale celorlalte părți sunt cuprinse de diverși autori de specialitate în tratate de tactică criminalistică.
Astfel de procedee le vom găsi analizate în lucrarea profesorului Aurel Ciopraga – „Tratat de tactică criminalistică”, unde amintește printre altele:
– ascultarea concomitentă;
– confruntarea părților;
– noi ascultări;
– interogatorii.
În cazul unei mărturii discutabile, dar care are o importanță decisivă pentru soluționarea pricinii (proba exclusivă în cauză, dar și în alte împrejurări), controlul aptitudinilor de percepție, memorare și reproducere a martorului se poate realiza pe calea dispunerii unei expertize psihologice sau prin participarea expertului psiholog la efectuarea unor experimente sau activități de urmărire sau judecată.
Activitatea de probațiune impusă de necesitatea verificării mărturiei nu poate fi desprinsă de obiectul probațiunii faptului principal, cel în legătură cu care se desfășoară procesul penal, pentru că nu se urmărește decât stabilirea faptului, dacă mărturia poate să fie sau nu reținută și integrată în ansamblul probelor.
Mărturia, declarațiile de martor reprezintă un mijloc de probă care vine să soluționeze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe – acte, interogatorii. Așadar este necesară analiza și sinteza probelor. În procesul de analiză funcționează principiul conform căruia „probele nu au valoare prestabilită”, deci fiecare probă va fi apreciată potrivit intimei convingeri a organului judiciar.
Aprecierea probelor trebuie adaptată conținutului și particularităților pe care le comportă fiecare mijloc de probă pentru ca în final să se ajungă la reunirea și aprecierea în ansamblu a probelor.
Probele orale reclamă o tehnică proprie de evaluare – declarațiile părților, declarațiile învinuitului, în ceea ce privește înscrisurile, raportul de constatare tehnico-științifică, raportul de expertiză, reclamă în raport cu mărturia, o tehnică de apreciere proprie.
Mărturiile, ca probe ale procesului penal când nu constituie probe exclusive în pricină, trebuie să se armonizeze cu restul probelor, datorită raporturilor de dependență mutuală a probelor ce se constituie în sistem.
În concluzie, dacă probele se armonizează, dacă se exclude orice altă explicație posibilă, acestea fac dovada faptului dedus în fața organului judiciar.
În cazul mărturiilor, ele trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar trebuie să fie concordate în ansamblul probelor, să nu fie contrazise de fiecare probă în parte și implicit de probele constituite în ansamblu.
Bibliografie
Al. Ciopraga – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași, 1979;
A. Roșea – Metodologii și tehnici experimentale în psihologie, Ed. Științifică, București, 1971;
Al. Roșea – Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;
Avram Filipaș – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei, București 1986;
C. Aioanițoaie, T. Butoi, E. Stancu, I. Maieu ș.a. -Tratat de tactică și criminalistică, Ed. Carpați, București;
E. Stancu, Criminalistica, vol. II, Ed. Actami, București 1995;
Gr. Theodoru, L. Moldovan – Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971;
G. F. Hegel – Principiile filozofici dreptului, Ed. Academiei Române, București, 1963;
Garraud, Traite Theotique ct practique d'instruction criminale, Paris, 1912;
I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Pro, 1997, București;
J. Bentham – Traite des preuves judiciares, vol. I, Ed. Bossage Preres, Paris, 1823;
M. Apetrei – Drept procesual penal, Ed. Oscar Prinț, București, 1998;
M. Heidegger- Repere pe drumul gândirii, Ed. Politică, București, 1988;
N. Mitrofan. V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologia judiciară, Ed. Șansa. București, 1994;
N. Volonciu -Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, București, 1997;
Petre Buneci, Ioana Teodora Butoi, Martorul pe tărâmul justiției, Ed. Pinguin Book, București 2004;
P. Ștefănescu – În slujba vieții și a adevărului, Ed. Medicală, 1981;
T. Bogdan – Probleme de psihologie judiciară. Ed. Științifică, București;
T. Pop, Drept procesual penal – vol. 1, Tipografia Națională Cluj, 1946;
V. Dongoroz în Codul penal adnotat, Ed. Librăria Socec, București, 1937;
V. Dongoroz și colectiv – Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală român, Partea generală, vol.I, Editura Academiei Române, București, 1975.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Marturia Intre Buna Si Rea Credinta (ID: 125975)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.