Martisorul In Lumea Virtuala

Mărțișorul în lumea virtuală.

O reinventare a tradiției mărțișorului

Cuprins

Argument

Cap.1

Consemnări etnografice despre marțișor

    Subcapit 1. Ce este mărțișorul
    Subcapit 2. Originea mărțișorului
    Subcapit 3. Mărțișorul în context intercultural

Cap 2.

Mărțișorul de ieri – mărțișorul de azi

     Subcapit 1. Legende populare românești despre începutul primăverii
     Subcapit 2. Mărțișorul: obiect, tradiție, reprezentare
     Subcapit 3. Mărțișorul în lumea virtuală
     Subcapit 4. Blogurile/Siteurile- o re-tradiționalizare a Mărțișorului

Bibliografie

Argument

Obiceiul mărțișorului m-a fascinat de când eram mică. Mama îmi vorbea de simbolul mărțișorului, un obicei specific românesc, care se perpetuează de veacuri și care are multiple semnificații. Copil fiind, îmi atrăgea atenția că numai cei cuminți îl primesc. Apoi el aducea sănătate în casa noastră, belșug în recolte, bunăstare, apărare de rele (să nu fiu bătută de copii, să iau note mari, să primesc de la toți cadouri frumoase etc). Pot spune că incipient Mărțișorul avea atâtea beneficii și interdicții (să fiu cuminte) asemănător Crăciunului. După aceea, când am crescut, mărțișorul era un prilej de bucurie, dar și de simbolism încărcat de credințe și interdicții.

Am ales mărțișorul ca temă de disertație pentru că materialul etnologic a fost cercetat și încredințat tiparului încă de la sfârșitul sec. al XIX-lea, și în continuare se tipăresc rezultatele de teren, fapt ce m-a încurajat în demersul meu. Având material bogat, am putut să sistematizez și să redau gândul meu despre acest subiect.

În paginile supuse examenului am tratat originea obiceiului calendaristic cu dată fixă, folosind părerile etnologilor mai vechi în activitatea domeniului și în final am expus părerea mea. Am tratat obiceiul în context intercultural, pentru că el s-a desfășurat pe întreg spațiul locuit de români și pentru că el astăzi se manifestă altfel decât în urma cu 30-40 de ani. Dacă în trecut obiceiul se practica pentru sănătate, frumusețe, ca mijloc de exprimare a dragostei, ca obiect de protecție în fața forțelor răului, ca mod de a atrage belșugul etc., în prezent semnificația mitico-religioasă se mai păstrează sporadic și este un mijloc de exprimare a dragostei, a respectului, a obișnuielnicului cu caracter festiv.

M-a atras subiectul și pentru bogăția și farmecul legendelor populare care exprimă și însoțesc obiceiul. Legendele adresate obiceiului de mărțișor sunt asemănătoare fie in România, fie în Republica Moldova, în partea Banatului Sârbesc, în partea locuită de românii din Bulgaria etc. Legendele populare au un farmec deosebit prin limbaj și simbol, dar și un numitor comun pe tot spațiul în care se desfășoara obiceiul.

Mărțișorul, așa cum am amintit, astăzi se menține în spațiul larg modern de exprimare, de comunicare. Obiceiul este tratat cu ocazia zilei de 1 martie în întreaga mass-media: Radioul prin emisiuni diferite amintesc de el, la dedicații muzicale, la emisiuni folclorice, la emisiuni de divertisment; Unele rețele prin cablu locale sau pe țară au programe prin care facilitează petrecerea evenimentului. Internetul, prin email, ajută la trimiterea de mesaje cu această ocazie, sunt atachmenturi care te invită să trimiți prietenilor, cunoscuților felicitări cu acest subiect, unele cu foarte mult bun gust. Rețelele de socializare, la fel, participă la celebrarea obiceiului. Societățile de telefonie mobilă facilitează posesorilor prin SMS sau direct să felicite rudele, prietenii, subalternii, șefii, persoanele iubite, etc. La fel și telefonul fix este un mijloc de a marca obiceiul. Unele firme își sărbătoresc salariatele femei prin petreceri și cadouri. Presa scrisă și ea consemnează,la rândul său, obiceiul.

Cap.1. Consemnări etnografice despre mărțișor

1.1. Ce este mărțișorul

Mărțișorul face parte din obiceiurile cu dată fixă din ciclul obiceiurilor calendaristice. Obiceiul este un mod de exprimare a vieții sociale comunitare.

Folcloristul Mihai Pop apreciază că obiceiurile, în afara aspectului sărbătoresc, de spectacol, de divertisment, înglobează, “încifrează înțelesuri profunde asupra relațiilor omului cu lumea înconjurătoare, cu natura, asupra relațiilor interumane, asupra mersului normal al vieții sociale și asupra soluțiilor pe care, într-o evoluție de multe ori milenară, omenirea le-a găsit pentru a face ca lucrurile să reintre în normal atunci când rânduiala lumii a fost dintr-o pricină sau alta stricată. Aceasta pentru că în viața socială tradițională a existat o rânduială fără de care nu ar fi putut să ființeze atâtea veacuri, să treacă prin atâtea vicisitudini fără să se degradeze. Sub acest aspect, deci, obiceiurile exprimă viața socială a comunităților umane, diversele aspecte ale rânduielii ei. Le exprimă și, totodată, contribuie la realizarea lor. Sunt expresii ale vieții sociale și mecanisme prin care viața socială se realizează”. Ele “formează un sistem de complexe interrelații, un sistem corelat cu viața omului, cu viața neamului ca celulă fundamentală a societății noastre tradiționale, cu viața comunităților mai mici sau mai mari, locale sau regionale”1.

În comunitatea tradițională românească, individul reprezenta întreaga colectivitate și la rândul ei colectivitatea răspundea de fiecare membru al ei. În aceasta consta disciplina, răspunderea, responsabilitatea colectivității și a tuturor membrilor ei în parte. Disciplina în cadrul comunității era strictă și precisă, iar răspunderea individului era mare, judecata bătrânilor era justă și fără opunere din partea individului.

Mărțișorul marchează un ritm temporal, sfârșitul unui ciclu și începutul altuia nou căruia i se cuvine să fie sorocit, binecuvântat, îmbunat prin acte rituale. Șnurul alb și negru, așa cum era inițial, sau alb și roșu mai apoi are multiple simboluri încărcate de semnificații. Negrul semnifică iarna care e pe sfârșite, iar albul, primăvara care începe. Mai apoi negrul este înlocuit cu roșul, care este culoarea care dă putere purtătorului, e simbolul principiului vital.

1. Mihai Pop. Obiceiuri tradiționale românești. Consiliul culturii și Educației Socialiste, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, București, 1976. P. 3

Roșu deschis însuflețește, încurajează, motiv pentru care este folosit la drapele, cel închis dă vigilență, îndeamnă la reținere. El simbolizează și sângele care te trimite la viață dar și la moarte, la tinerețe veșnică, dar si la senectutea sănătoasă. ”Roșu și albul sunt cele doua culori consacrate lui Iehuva, ca Dumnezeu al dragostei și înțelepciunii în care par a se contopi”2. Prin urmare putem să considerăm că albul la mărțișor semnifică puritatea, neprihănirea, iar roșul te trimite la dragoste, dragostea față de Dumnezeu, la înțelepciune. În unele locuri albul era însoțit de albastru, care semnifica “un drum al infinitului în care realul se transforma în imaginar – este culoarea reveriei – el devine o cale a visului, un mediu albastru calmează, liniștește”2

Satul arhaic tradițional își organiza timpul dupa bioritmuri cosmice, vegetale, animale. Omul care își ducea traiul în armonie cu natura și cosmosul, care credea că îl guvernează viața, își avea obiceiuri, tradiții care îl marcau și pe care trebuia să le cunoaștem și să le respectăm, astfel putând să-i înțelegem, să-i pătrundem concepția despre lume și viață. Înțelegându-i modul de gândire, cunoscând obiceiurile și tradițiile putem să-l caracterizăm, să ne cunoaștem străbunii, neamul și astfel să ne înțelegem mai bine și să acționăm în concordanță cu natura și specificul nostru.

“Sărbătorile de altădată – spune dr. Marcel Lutic – presupune șapte elemente obligatorii, anume: miezul sacru, timpul bun, locul curat, sufletul primenit, precum și cuvântul, gestul și lucrul potrivit.”3

Prin urmare, obiceiul Mărțișorului avea un simbol mitico-religios, el ajuta purtătorul să fie frumos, sănătos, apărat de forțele răului și chiar prevede un an nou cu sănătate și belșug. El semnifica și trecerea victorioasă de la noaptea iernii la lumină, învierea naturii începând cu primăvara. La fel, este așezat după folosire pe un pom înverzit sau roditor, pe o creangă verde cu multiplele sale semnificații. Gestualitatea și ea avea o importanță respectată cu grijă. Toate acestea le vom exemplifica cu dovezi luate din volumele de Documente editate de Institutul de

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicționar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis, București, 1994. P.334

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicționar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis, București, 1994. P.171

3. Marcel Lutic. Timpul sacru. Sărbătorile de altădată. 2009. P.7

Etnografie și Folclor “Constantin Brăiloiu” din București, rezultat al culegerilor de teren laborioase, uniforme și pe întreg teritoriul României de azi, precum și din spațiul locuit de românii din jurul nostru.

Întrucât traco-dacii aveau calendar lunar se explică obiceiul Dochia sau Baba Dochia legat de trecerea de la iarnă la vară, care nu avea o data fixă precum Calendarul Iulian (solar).

Obiceiul prin care cei din moși strămoși îi cunoșteau simbolistica și care prin trecerea timpului s-a pierdut, Dragobete este sărbătoarea iubirii la români, în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară. Unii cercetători susțin că numele vine de la tracicul “tragos”(țap) și “pede’(picioare), și care cu timpul a ajuns “drago” și “bete”, argumentând că dacii au avut o sărbătoare care celebra venirea primăverii, începutul ei, peste timp rămânând doar “Cap de primăvară”.

Cercetătorii din domeniu sunt de acord că povestea Dochiei explică firul cu două culori, perioada din an și semnificația obiceiului. În acest sens, prof.dr. Ion Ghinoiu explică pe larg și clar din care vom cita: “Adesea, proba sosirii primăverii sau verii, simbolizate de coacerea fragilor, este precedată de spălatul lânii: Dochia își trimite nora la râu, la sfârșit de februarie, să spele lâna neagră, simbol al iernii, frigului și întunericului, până o va face albă și lâna albă, simbol al verii, căldurii și luminii, până o va face neagră. De tradiția Dochiei carpatice se leagă deci semnificația celui mai frumos obicei de primăvară din sud-estul Europei, Mărțișorul, adevărata funie a anului care adună laolaltă zilele, săptămânile și lunile în două anotimpuri (iarna și vara), simbolizate de șnurul bicolor făcut cadou la începutul Anului Agrar. Denumirea populară a lunii, Martie, luna echinocțiului de primăvara și a Anului Nou Agrar, dedicată unei zeițe autohtone care a fost uzurpată de mucenica creștina Evdochia”.4

4. Ion Ghinoiu. Obiceiurile populare de peste an. Dicționar. Editura Fundației Culturale Române, București, 1997. P.64-65

1.2. Originea mărțișorului

Originea obiceiurilor la români este variată: traco-dacă, romană, grecească etc. Unele obiceiuri vin din străfundurile istoriei, mult înainte de creștinism, sau ele au fost preluate de biserică, prin puternica împământenire în societatea tradițională românească. Unele din ele provin de la creștinismul incipient, altele din perioada medievală.

Plecând de la denumirea lunii Martie, obiceiului donării/purtării mărțișorului i s-a atribuit de mulți specialiști ca origine romană, venind de la numele roman al lunii martie, lună dedicată zeului Mars, de la planeta Marte. Dat fiind că practica obiceiului este consemnată de cercetări de teren numai în spațiul tracic din tot spațiul ocupat de Imperiul Roman, opiniem că originea lui este mai degrabă tracică și chiar mult mai veche.

Academicianul Sabina Ispas, când vorbește despre culoarea roșie se referă și la “sacrificiul vacii roșii” din cultura și tradiția iudaică, folosit pentru “ritualul purificării levitice”5. Culoarea roșie în acest caz semnifică vigoarea sângelui care învinge moartea, care încorporează puterea vieții6. În continuare arată că obiceiul a fost consemnat și la vechii greci, unde se știe că au locuit și traci în unele părți ale spațiu opiniem că originea lui este mai degrabă tracică și chiar mult mai veche.

Academicianul Sabina Ispas, când vorbește despre culoarea roșie se referă și la “sacrificiul vacii roșii” din cultura și tradiția iudaică, folosit pentru “ritualul purificării levitice”5. Culoarea roșie în acest caz semnifică vigoarea sângelui care învinge moartea, care încorporează puterea vieții6. În continuare arată că obiceiul a fost consemnat și la vechii greci, unde se știe că au locuit și traci în unele părți ale spațiului locuit acum de greci. Tot Sabina Ispas face referire și la Misterele din Eleusis sau la Ion Gura de Aur, referitor la originea mărțișorului. Dar, a nu se uita că ambele exemple sunt mai noi decât locuirea spațiului tracic, decât vechimea tracilor în spațiul european.

Mărțișorul s-a pliat pe o altă sărbătoare străveche românească ce celebra Anul Nou Agrar și anume Dochia. Cercetători din domeniu sunt de acord că povestea Dochiei explică firul cu două culori, perioada din an (trecerea de la moartea iernii la renașterea vieții în primăvară) și semnificația obiceiului. Firul roșu amintește de fragii ceruți și obținuți de Baba Dochia, cel alb amintește tot de dorința venirii primăverii, iar înghețarea oilor și a babei, e o lecție pentru graba cu trecerea anotimpului și totodată pedeapsa pentru răutatea ei.

În acest sens, prof.dr. Ion Ghinoiu explică pe larg și clar din care vom cita: ” Divinitate

5. Abrudan Dumitru pr. prof. dr. si prof. dr. diac. Emilian Cornitescu. Arheologia biblică. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. P. 259-260

6. Sabina Ispas. Cultura orală și informație transculturală. București, Ed. Academiei Române, 2003. P.172

agrara și maternă la vârsta senectuții (Dochia), care moare și renaște simbolic la 9 martie, Anul Nou Agrar și echinocțiul de primăvară în Calendarul Iulian (Stilul vechi). În raport cu scurgerea anuală a timpului, Dochia se numește și Drăgaică sau Sânziană la 24 iunie, Maica Precesta la 8 septembrie, Vinerea Mare la 14 octombrie, devenind “babă” dupa ce a fost rând pe rând o copilă, tânăra, matură. Dochia păstrează împreună cu metamorfozele ei calendaristice, amintirea Marei Zeițe (Terra Mater) și este identificată cu Diana și Iuno din Panteonul roman, cu Hera și Artemis din Panteonul grecesc. Între Sfânta Evdochia samariteanca, personaj real în hagiografia creștină, și Baba Dochia din Calendarul Popular sunt deosebiri fundamentale. Evdochia s-a născut în cetatea Iliopolei din Liban și a trăit în vremea împăratului Traian. În tinerețe și-a petrecut viața în desfrâu, și a adunat o mare avere. Spre bătrânețe se pocăiește, este botezată de episcopul Teodot, împarte averea agonisită la săraci, se retrage la o mănăstire unde ar fi făcut numeroase minuni. Românii nu-i spun Sfânta sau Mucenița ca în calendarul bisericesc, ci Babă, o femeie care își pune nora la grele încercări, aduce zilele urâte la începutul lunii martie numite Zilele Babei, se ceartă cu ciobanii, nesocotește puterea Zeului Marte. Deși divinitatea precreștină a preluat de la divinitatea creștină numele (Evdochia) și data de celebrare (9 martie), trăsăturile de mare zeiță ale Dochiei, care moare și renaște anual, sunt bine evidențiate de documente etnografice și folclorice. Legendele Dochiei ne introduc în atmosfera satului românesc cu economie pastorală. Nelipsitele tensiuni și conflicte dintre noră și soacră sunt valorificate cu ingenuozitate pentru a reda metaforic opozițiile timpului calendaristic: an vechi – an nou, vară – iarnă, frig – caldură, fertilitate – sterilitate. Astfel, Baba Dochia, personificare a anului vechi, își trimite nora la pădure, la sfârșitul lunii februarie să-i culeagă fragi copți. Tânăra nevastă găsește, ajutată de Dumnezeu, fragi copți. Văzând fragii copți, Dochia crede că a venit vara și deci timpul să urce oile sau caprele la munte. Din precauție, își pune nouă cojoace în spate, în variantele moldovenești și bucovinene douăsprezece, și pornește urcușul însoțită, uneori, de fiul său, Dragobete. Dar, cum pleacă de acasă, începe o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile și nouă nopți. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă, unul câte unul, până rămâne în ie sau cămașă. Zilele schimbătoare de la începutul lunii martie sunt puse de popor pe seama Dochiei care și-ar scutura, din când în când, cojoacele de ploaie sau de omăt. În alte legende, Dochia își scoate cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. Indiferent de variantă, Dochia moare înghețată lângă oile (caprele) sale în ultima zi a urcușului, când se lasă un ger puternic, iar trupurile lor s-ar vedea și astăzi sub forma de stană de piatră în diferite locuri din Carpați: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic, etc. Dochia intră în conflict nu numai cu ciobanii care îi spun că nu a sosit vremea urcării oilor la munte, dar și cu Marte (personificare a lunii dedicată în Antichitate zeului Marte) căruia îi adresează cuvinte și expresii obscene. Supărat că i se nesocotește puterea, Marte împrumută de la fratele său mai mic, Februarie, câteva zile friguroase cu care o răpune pe Dochia, înghețând-o de vie. Din luptele aprige ale zeilor moare și renaște anual timpul, natura, mediul înconjurător. În puține tradiții, Dochia este o tânără voinică și frumoasă , adesea fiică a unui împărat înfrânt de dușmani în luptă, care fuge cu oile în munte, deghizată în babă cu nouă sau douăsprezece cojoace în spate, pentru a nu fi răpită de cuceritori. dar, asemănător Babei Dochia, moare înghețată pe munți, lângă turma de oi sau capre. Adesea, proba sosirii primăverii sau verii, simbolizată de coacerea fragilor, este precedată de spălatul lânii.”4,11

Obiceiul Mărțișorului a fost alăturat și Dragobetelui dar și Dochiei. Întrucât traco-dacii aveau calendar lunar se explică obiceiul Dochia sau Baba Dochia legat de trecerea de la iarnă la vară, care nu avea o dată fixă precum calendarul Iulian (roman) care era un calendar solar. Putem să afirmăm fără teama de a greși că originea mărțișorului este într-o divinitate traco-dacică preluată de una romană.

Pentru farmecul exprimării și logica ideii vom prezenta și părerea lui Vasile Lovinescu: “(Dacia) a fost centru suprem al unei tradiții mult mai puternice și mai pure decât tradiția celtică. Ocupația romană a durat numai de la 110 la 275 d. Ch., în total 185 de ani. Și mai puțin de o treime din Dacia a fost ocupată: Transilvania și Oltenia actuală. În tot restul țării, dacismul a subzistat fără să fie tulburat…După părăsirea de către romani, avalanșa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a precipitat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viațacitadină ci chiar viața agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia și viața pastorală s-a

4. Ion Ghinoiu. Obiceiurile populare de peste an. Dicționar. Editura Fundației Culturale Române, București, 1997. P.64-65

11. A. Fochi. Datini și eresuri populare la sfârșitul sec. al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N.Densușianu. București, Editura Minerva, 1976; S.Fl.Marian. Sărbătorile la români. Studiu etrnografic. Carnilegile. Institutul de arte grafice, București, 1898; Muslea Ion și Ov. Bârlea. Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P.Hașdeu. Editura Minerva, București, 1970 ; Musu Ghe. Din mitologia tracilor. Editura Cartea Românească, București, 1982.

generalizat din nou mai ales în munții centrali inaccesibili. Tradiția dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea in jurul ei. Astfel, în sec. XIII-XIV, când au fost întemeiate principatele Moldova, Valahia și Transilvania, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros și literal al cuvântului, în aceeași stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”8.

Pentru a susține prin exemple concrete cele expuse mai sus vom cita din Documentele publicate din Atlasul Etnografic Român, care în răspunsurile chestionarelor întocmite și aplicate în satele eșantion din România, consemnează numeroase mărturii dintre care, având în vedere spațiul lucrării, vom spicui următoarele :

Denumirea

“Ziua de 1 Martie se numea Mărțișor” (Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea, Caraș Severin, Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureș, Alba, Bistrița, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Mureș, Hunedoara, Sălaj, Sibiu); “Înainte se punea mărțișor mai devreme, în Săptămâna Brânzei (Săptămâna Albă din Postul Paștelui). Înainte de a fi pus, mărțișorul se trăgea prin brânză ca să fie fetele albe ca brânza” (Gorj); ”Mărțișor și Cap de primăvară” (Prahova, Vâlcea); ” Mărțișor, Dragobete, Cap de primăvară” (Gorj, Vâlcea); “În ziua de Dragobete se împerechează păsările”(Vâlcea); ” Mărțișor” (Constanța, Tulcea, Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ilfov, Prahova, Teleorman, Bacău, Botoșani, Galați, Vaslui, Neamț, Suceava, Iași, Vrancea); ”Mărțișor, marț, martie” (Buzau); ”Mărțișor, Dragobete” (Argeș); ”Dragobete, Cap de primăvară” (Sibiu, Buzău); “Cap de primăvară” (Argeș, Buzău, Bihor, Bistrița); “Mărțișor, Dochia” (Dâmbovița, Prahova); “Mărțișor, Baba Dochia” (Brăila); “Dochia” (Bistrița Năsăud, Harghita, Bacău, Iași, Suceava); “Mărțișor sau ghiocel” (Suceava); “Mai în urmă cu câțiva ani se legau fetele cu ață albă și roșie ca să fie albe și roșii ca ața” (Timiș, Arad, Bihor, Maramureș,

8. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, București, 1994

Satu Mare).14,15,16,18,19

Observăm că pe teritoriul României este folosită denumirea obiceiului și cea mai nouă Mărțișor dar și cea veche Dochia, Dragobete, Cap de Primăvară, precum și Ghiocel, Mart, Martigus, Martie. În Regiunea Varna se numea Martinicica, Martiniți.

Când se purta

“Înainte se punea mărțișor mai devreme, în Săptămâna Brânzei, Săptămâna Albă din Postul Paștelui; Înainte de a fi pus, mărțișorul se trăgea prin brânză, ca să fie fetele albe ca brânza” (Gorj); “Până la Florii” (Brăila); „Mărțișorul se purta până înflorea spinul (un arbust)” (Caraș Severin); „Până înflorea cireșul. Se punea pe o creangă înflorită de cireș zicând: stă doă ațe, să-mi dea albeață” (Caraș Severin); „Mărțișorul nu se punea la 1 Martie, ci la Lăsata Secului” (Teleorman); „Se punea un ban găurit cu arnici împletit, roșu, alb, negru. Se trecea prin brânză și se zicea: oușor, oușor, să fie postul ușor. De vreo 20-30 de ori se pune la 1 Martie. Mărțișorul a apărut mai târziu la cei înstăriți. Țăranii săraci nu purtau mărțișor” (Teleorman); „Până la Florii” (Botoșani, Iași, Vaslui); “Poartă, toată luna Martie, și bărbații, și femeile, și copiii” (Timoc); “Când te sculai îți lega mama șir sare aici, la mână. Și la fete și la băieți se punea ață albă și roșie, martinicica. Daca vezi barza atuncea o iei și o lași, are scuib aicea, acum avem la noi un scuib” (Regiunea Varna); “Mărțișorul anunța primăvara, se purta ca să nu se îmbolnăvească” (Vâlcea); “În ziua de Dragobete se împerechează păsările”(Vâlcea); “Mai în urmă cu câțiva ani se legau fetele cu ață albă și roșie ca să fie albe și roșii ca ața” (Timiș, Arad, Bihor, Maramureș, Satu Mare); “Se purta până înflorea trandafirul, măceșul. Șnurul se punea pe trandafir, să fie fată frumoasă” (Dolj); “O zi înainte de sfârșitul lunii martie, se arunca la o

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedică, București. 2001. P.266-268

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedică, București, 2002. P.217-218

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, Bucuresti, 2003.P.280-281

18. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV. Muntenia . Editura Enciclopedică, București, 2004. P.281-282

19. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V. Moldova. Editura Enciclopedică, București, 2005. P. 279-281

răspântie de drum. Așa se zicea din bătrâni că e bine” (Dolj); “La sfârșitul lunii martie, mărțișorul se punea pe un corcoduș, piersic sau mărăcine înflorit, ca fata să aibă fața frumoasă ca floarea, să nu se păteze peste vară” (Gorj); “Purtau toată luna martie, până înflorea piersicul. Când scoteam mărțișorul de la gât nu trebuia să mă vadă alte fete ca să nu-mi fure frumusețea. Puneam mărțișorul pe un piersic sau un vișin înflorit să fim frumoase. Și azi mai fac așa unele fete” (Dolj); “Fiecare care vrea îl poartă, la chebă se prinde” (Timoc);12,13,14,15,16,18,19

Mărțișorul s-a pus la mână, la gât și mai târziu în piept în unele locuri la Lăsatul Secului de Paște, în Săptămâna Brânzei și, mai apoi, în ziua de 1 martie. Mărțișorul sau Dochia, Dragobete, se purta până la 9 martie în unele sate din Transilvania, sau cel mai mult până înflorea un mărăcine, cireș, prun, trandafir etc. pentru a fi pus în creanga lui în ideea de a fi frumos ca ramura verde, să fie albă persoana toata vara, să-i aducă noroc, sănătate și belșug.Mai apoi mărțișorul se scotea la sfârșitul lunii martie.

12. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005. P.45-46

13. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. III. Regiunea Varna. Editura Academiei. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005. P.40-41

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedica, București. 2001. P.266-268

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chetionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedica, București, 2002. P.217-218

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, București, 2003. P.280-281

18. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV. Muntenia. Editura Enciclopedica, București, 2004. P.281-282

19. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V. Moldova. Editura Enciclopedica, București, 2005. P. 279-281

Cine purta mărțișor

“Copiii, fetele, flăcăii”(Gorj, Mehedinți, Olt, Bacău, Botoșani, Galați, Iași, Suceava, Vaslui, Vrancea); “Numai fetițele, fetele și femeile” (Olt); “Copiii, fete și băieți” (Olt, Constanța, Bacău, Vaslui); “Copiii, fetele și femeile, flăcăii – câte un ciucure la pălărie” (Vâlcea, Botoșani); “Copiii, fetele, mai rar flăcăii, că le era rușine”(Vâlcea, Bihor, Tulcea, Argeș, Brăila, Maramureș, Satu Mare); “Numai fetele il purtau ascuns în sân, nu-l arătau. Daca îl vedea o femeie însărcinată se credea că fetele vor lua pe față, petele gravidei” (Dolj, Olt, Hunedoara, Brăila, Brașov, Buzău, Timiș, Cluj, Tulcea, Argeș, Alba, Maramureș); “Doar fetele” (Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea, Bacău, Botoșani, Neamț, Suceava, Vaslui, Galați, Vrancea); “Fetele și flăcăii” (Dolj, Gorj, Neamt); “Fetele și unii dintre flăcăi (dar mai rar) puneau mărțișor la butonieră” (Gorj); “Fetele și nevestele tinere” (Gorj, Mehedinți, Vâlcea); “Copiii, fetele” (Dolj, Gorj, Vrancea, Mehedinți, Olt, Vâlcea); “Flăcăii” (Iași, Bacău, Botoșani, Galați, Neamț, Suceava, Vaslui); “Copiii purtau mărțișorul la mână, fetele la gât” (Galați, Caraș Severin, Bihor, Harghita, Mureș, Sălaj, Hunedoara, Sibiu, Maramureș, Arad, Alba, Bistrița, Brăila, Cluj, Covasna); “Fetele, nevestele” (Galați, Iași, Brăila, Buzău, Timiș, Bihor, Hunedoara, Mureș); “Copii, fete, femei” (Neamț, Vrancea, Brăila); “Copii, fete, bătrâne” (Bacău, Neamț, Brăila); “Copiii, fete, flăcăi, bătrâni” (Botoșani, Vaslui, Argeș); “Copiii, fetele, feciorii” (Arad, Bihor, Satu Mare, Bistrița, Harghita, Sibiu, Hunedoara); “Copiii” (Constanța, Tulcea, Timiș, Bihor, Brașov, Mureș); “Femeile” (Teleorman); “Fete, flăcăii” (Buzău, Timiș, Maramureș, Alba, Brașov, Mureș, Sălaj); “Copiilor li se punea și în leagăn” (Mehedinți); “Fetele dădeau mărțișor flăcăilor, flăcăii dădeau mărțișor fetelor” (Bacău); “Copiii purtau mărțișoarele la gât, fetele și flăcăii în piept” (Bacău); “Flăcăii purtau mărțișor la căciuli” (Neamț); “Copiii și fetele purtau mărțișorul în piept, flăcăii la pălărie, bătrânii la haină” (Botoșani); “Bătrânii îl purtau la mână” (Vaslui); “Se punea mărțișor la vite” (Bacău);” Mărțișorul era purtat de fete” (Alba, Brașov, Cluj, Hunedoara, Mureș); “Toți din familie”, “Oricine” (Sibiu); “Fetele” (Alba, Cluj, Sibiu); “Poartă, toată luna Martie, și bărbații, și femeile, și copiii” (Timoc); “Fiecare care vrea îl poartă, la chebă se prinde” (Timoc); “Poartă toți ăi din casă. Care este, deși mai bătrâni, am legat ață la mâna pestriță, roșu cu alb” (Timoc); “Toata lumea purta (Iași, Neamț, Suceava, Vrancea); “La oameni leagă la mână, dar la femei le pune în piept” (Timoc); “Când te sculai iți lega mama sau sora, aici la mână. Și la fete și la băieți (se punea) ață albă și roșie, martenicică. Dacă vezi barza atuncea o iei și o lași. Are scuib aicea, acum avem la noi un scuib” (Varna);

Mărțișorul având în concepția apotropaică românească, era purtat cu precădere de tineri considerând că astfel vor fi feriți de rele, le aduce sănătate, frumusețe, minte clară etc. Cel mai mult purtau copiii, și fetele nemăritate, izolat purtau și flăcăii. Cu timpul au început să poarte mai ales sexul frumos. În unele sate purtau de la copii până la bătrâni, bărbați și femei deopotrivă. În present, puțini poartă mărțișorul în piept și la mână , iar diversificarea obiectului îl face accesibil și bărbaților.12,13,14,15,16,18,19

Confecționarea mărțișorului (Obiectul)

“Șnur din arnici roșu și negru, lucrat în casă, cu bănuț sau cruciuliță de metal, cumpărate” (Vâlcea); “Fir roșu, alb, negru, la mână sau la gât” (Argeș); “Fir roșu și alb și cu cruce” (Argeș); “Arnici roșu și negru” (Brăila); ”Bănuț găurit la gât, șnurul și ciucuri la mână” (Constanța); “Bănuț găurit legat la mână” (Teleorman); “Mărțișorul cu un șnur alb împletit cu roșu (din arnici roșu), care se lucra în casă” (Gorj, Mehedinți); “Mărțișorul din fir de lână, lucrat în casă, se purta la mână” (Gorj); ”Se împletea în casă fir subțire de lână, alb și roșu și se punea la mână și la gât” (Gorj); “Un șnur din fire de lână, cu ciucuri, lucrat în casă” (Gorj, Tulcea, Prahova, Mehedinți, Vâlcea); “Un șnur din smoace de lână cu mătase (arnici) se punea la mână ori la gât” (Brașov, Mehedinți); “Șnurul cu cel mai vechi mărțișor, o împletitură de fir roșu și alb” (Mehedinți, Suceava, Vaslui, Vrancea, Brăila, Hunedoara, Botoșani); “O moneda de argint, de 50 de bani,

12. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005. P.45-46

13. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. III. Regiunea Varna. Editura Academiei. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005. P.40-41

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedica, București. 2001. P.266-268

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chetionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedica, București, 2002. P.217-218

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, București, 2003. P.280-281

18. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV. Muntenia. Editura Enciclopedica, București, 2004. P.281-282

19. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V. Moldova. Editura Enciclopedica, București, 2005. P. 279-281

găurită, legată cu șnur la încheietura mâinii” (Vâlcea, Tulcea, Giurgiu, Teleorman, Constanța, Argeș, Buzău); “Bănuț sau cruciuliță pe fir roșu. Lucrat în casă până la primul război mondial, apoi cumpărat” (Dolj, Buzau); “Cruciuliță și șnur împletit de fete din arnici” (Dolj, Vâlcea); “Bănuț, cruciuliță, șnur, ciucuri cumpărate” (Dolj, Gorj, Olt, Constanța, Tulcea, Buzău, Călărași, Prahova); “Cruciuliță și ață roșie sau albastră” (Gorj, Bihor); “Bănuț, cruciuliță și șnur, un fir roșu sau alb sau albastru, lucrat în casă” (Dolj, Mehedinți, Olt); “Cruciuliță cu șnur cumpărate” (Vâlcea); “Iconițe agățate la gât cu șnur” (Olt); “Cumpărat din magazin” (Bacău, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui, Vrancea). “Șnur împletit și ciucuri, lucrat în casă” (Alba, Bistrița, Cluj, Mureș, Brașov, Harghita, Hunedoara, Bacău, Botoșani, Galați, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui). “Canecei vopsit în trei culori” (Harghita, Mureș). “De șnur se agăța o cruciuliță sau un bănuț” (Alba, Bistrița, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu); “Șnur, tricolor, flori de hârtie făcute în casă” (Brașov); “Se luau ramuri de rachită, care erau sfințite la biserică și apoi erau puse în piept” (Cluj); “Era făcut din mărgele puse pe un șirag. Mărgelele le cumpăra, doar le înșira” (Sălaj); “Bănuț, șnur și ciucuri, făcute de fete în casă din mătase, roșu și alb” (Maramureș); “Canef, șnur, făcut din cânepă și lână roșie și albă” (Vrancea, Vaslui); “Șnur, ciucuri lucrați în casă și bănuț și cruciuliță” (Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui, Vrancea); “Bănuț, cruciuliță, mai făceau fetele câte o fundiță de mătase împletită” (Iași, Suceava); “Ață răsucită alb cu roșu se punea pe golaneșu găurit și se lega la gât” (Neamț); “Floare și canefi lucrat în casă” (Vrancea); “Ceva din metal, cu lână de oaie alb și roșu, în dar ciupi; se și cumpăra” (Bihor); “Bănuț, cruciuliță, ciucuri, lucrat sau cumpărat” (Bihor, Cluj); “Mărțișorul era cumpărat” (Caraș Severin, Timiș, Bihor, Satu Mare, Alba, Bistrița, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Sălaj); “Azi se cumpără dar se și lucrează” (Bihor, Bistrița); “Mărțișorul era fie lucrat, fie cumpărat” (Constanța, Tulcea, Argeș, Brăila, Buzău, Calarași, Dambovița, Giurgiu, Prahova, Teleorman, Ilfov); “Monedă de argint ori de aur la gât sau la mână, atârnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din doua fire răsucite de mătase roșie și albă, sau dintr-un fir de arnici și unul de bumbac alb, sau și din mai multe fire de argint și de aur se numește mărțișor, mărțiguș și marț” (Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol.1, p.312-313); “Întâi martie, mărțișorul se face din canură, de mătase, d-ăla de elastic și pe un creion așa și-l învârtesc cu roșu, cu alb așa și-l leg

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.

și p-ormă când îl taie de colea se strânge, se face martiniți” (Valea Dunării, Bulgaria)10,14,15,16,19

Inițial, ani mulți, mărțișorul era un șnur împletit din două culori care se purta la mână, la gât și rar la haină sau la căciulă, pălărie (clop). Era confecționat în casă de femei. Mai târziu s-a adăugat un ban și mai apoi o cruce. Confecționarea mărțișorului artizanal s-a produs după primul război mondial, izolat, iar astăzi s-a generalizat.

Perioade purtării mărțișorului

“Toată luna martie” (Dolj, Gorj, Teleorman, Mehedinți, Olt, Vâlcea); “Se purta două, trei săptămâni” (Dolj, Olt); “Se purta până înflorea trandafirul, măceșul. Șnurul se punea pe trandafir, să fie fata frumoasă” (Dolj); “O zi înainte de sfârșitul lunii martie, se arunca la o răspântie de drum. Așa se zicea din bătrâni că e bine” (Dolj); “Se purta o săptămână” (Gorj); “Purtau toată luna martie, până înflorea piersicul. Când scoteam mărțișorul de la gât nu trebuia să mă vadă alte fete ca să nu-mi fure frumusețea. Puneam mărțișorul pe un piersic sau un vișin înflorit să fim frumoase. Și azi mai fac așa unele fete” (Gorj); “La sfârșitul lunii martie, mărțișorul se punea pe un corcoduș, piersic sau mărăcine înflorit, ca fata să aibă fața frumoasă ca floarea, să nu se păteze peste vară” (Gorj); “Purtau o săptămână. Înainte de 9 martie le aruncau pe mărăcinii înfloriți ca să lepede urâciunile și smoala care erau prinse pe corpul lor în timpul iernii. Îi spuneau mărăcinelui să le dea floarea lui albă și frumoasă și veselia primăverii” (Mehedinți); “Se purta două, trei luni” (Vâlcea); “De la 1 martie până la înfloritul mărăcinelui, Secului la Paște” (Teleorman); “Mărțișorul se purta o săptămână și se agăța la icoană” (Bacău); “Se purta două, trei zile” (Bacău); “Luna martie” (Bacău, Botoșani); “Se purta o săptămână” (Bacău); “Se purta o luna, nu se păstra” (Botoșani, Neamț, Suceava); “Se purta până la Florii”

10. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol II, Valea Dunării. Editura Academiei Române. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, Bucuresti, 2005. P.31-32

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedică, București. 2001. P.266-268

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chetionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedică, București, 2002. P.217-218

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, București, 2003. P.280-281

19. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V. Moldova. Editura Enciclopedică, București, 2005. P. 281-283

(Galați); “Mărțișorul se pune bine pentru alt an” (Bacău, Iași); “Se păstra în casă” (Bacău, Galați, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui, Vrancea)”; “Până la 9 Martie” (Bacău, Vrancea); “Se purta până înfloreau pomii și se agăța la primul pom care înflorea: cireșul, zarzărul” (Botoșani, Iași, Suceava, Vaslui); “Când vine barza o ia și o atârnă pe un pom” (Timoc).12,14,15,18,19

Unde se punea după purtare

“În pomi înfloriți” (Botoșani, Vaslui, Covasna, Hunedoara, Mureș); “În vișini, cireși” (Galați, Neamț, Botoșani, Iași, Suceava, Vaslui); “În zarzăr” (Galați, Vaslui, Botoșani, Iași, Suceava, Vrancea, Argeș); “În măr, păr, prun, gutui” (Tulcea, Argeș, Constanța, Călărași, Teleorman, Giurgiu); “În măceș cu denumiri diferite în funcție de zonă, adesea mărăcine” (Oltenia, Banat, Muntenia); ” În trandafiri infloriți (Botoșani, Neamț, Suceava, Vrancea, Giurgiu, Ialomița, Teleorman, Argeș, Dâmbovița, Constanța, Brăila, Tulcea, Buzău); “Îl păstra în casă” (Vaslui); “Mărțișorul era pus pe o floare” (Harghita); “După ce se purta o săptămână se anina de un copac” (Sibiu, Harghita); “Se punea într-un pom” (Timiș, Covasna, Hunedoara, Mureș); “Când vine barza o ia și o atârnă pe un pom, ceva” (Timoc); “La oameni leagă la mână, dar la femei le pune în piept” (Timoc).12,15,16,18,19

Mărțișorul era pus pe pomi înfloriți precum cireși, vișini, pruni, meri, peri, zarzăr, gutui. Se mai punea pe un măceș (mărăcine) înflorit, pe trandafir înflorit sau pe o floare. Rar se păstra în casă ca să se spele cu el când era la necaz.

12. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005. P.45-46

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedică, București. 2001. P.266-268

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chetionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedică, București, 2002. P.217-218

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, București, 2003. P.280-281

18. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV. Muntenia. Editura Enciclopedică, București, 2004. P.281-282

19. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V. Moldova. Editura Enciclopedică, București, 2005. P. 279-281

Scopul purtării Mărțișorului:

Copiii cântau: ” Mărțișor cu noi în casă/Purecii a treia casă” (Cluj); “În primăvară, de 1 martie, o persoană din familie ieșea în curte și striga: “Mărțișor în casă”, iar cineva din casă răspundea: “Puricii a treia casă”, aceasta de trei ori” (Cluj); “Mărțișorul se punea la cap să vadă pe cine visează”(Alba); “După ce se purta o săptămână se anina de un copac” (Sibiu, Harghita); “Copiii purtau mărțișorul ca să nu se îmbolnăvească, fetele să nu se prindă farmecele” (Timiș, Arad, Caraș Severin, Bihor, Maramureș, Satu Mare); “Până înflorea cireșul. Se punea pe o creangă înflorită de cireș zicând:“Iți dau ața, să-mi dai albeața”“ (Caraș Severin); “Până înfloreau spinii, se lepădau pe spini zicându-se: “Eu iți dau mărțișorul, tu să-i dai roșeața și albeața”” (Caraș Severin); “La sfârșitul lunii martie se scotea mărțișorul, fata își punea o dorință și arunca mărțișorul pe creanga unui arbore; dacă se prindea de creangă se împlinea dorința” (Caraș Severin); “Dupa scoaterea mărțișorului: Mărțișorul se punea la cap, să vadă pe cine visează” (Alba); “Mărțișorul anunța primăvara, se purta ca să nu se îmbolnăvească”(Vâlcea); “ Mai în urmă cu câțiva ani se legau fetele cu ață albă și roșie ca să fie albe și roșii ca ața”(Timiș, Arad, Bihor, Maramureș, Satu Mare); “Se purta până înflorea trandafirul, măceșul. Șnurul se punea pe trandafir, să fie fata frumoasă” (Dolj); “O zi înainte de sfârșitul lunii martie, se arunca la o răspântie de drum. Așa se zicea din bătrâni că e bine” (Dolj); “La sfârșitul lunii martie, mărțișorul se punea pe un corcoduș, piersic sau mărăcine înflorit, ca fata să aibă fața frumoasă ca floarea, să nu se păteze peste vară” (Gorj); „Până înflorea cireșul. Se punea pe o creangă înflorită de cireș zicând: stă doă ațe, să-mi dea albeață” (Caraș Severin); “Purtau toată luna martie, până înflorea piersicul. Când scoteam mărțișorul de la gât nu trebuia să mă vadă alte fete ca să nu-mi fure frumusețea. Puneam mărțișorul pe un piersic sau un vișin înflorit să fim frumoase. Și azi mai fac așa unele fete” (Dolj).14,15,16,18

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedică, București. 2001. P.266-268

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chetionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedică, București, 2002. P.217-218

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, București, 2003. P.280-281

18. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV. Muntenia. Editura Enciclopedică, București, 2004. P.281-282

“Scopul legării sau punerii mărțișorului – scrie Simion Florea Marian – la gâtul sau mâinile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus și-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoși și curați ca argintul cu venirea primăverii, și peste vară să nu-i apuce și scuture frigurile. Punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineața, până nu răsare soarele. Totodată e de observat că părinții, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci zic ei că se pătează copiii pe ochi. Unii poartă mărțișorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Și dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că și copilului încă îi va merge bine în viață. Alții îl țin la gât până ce văd primul pom înflorit, și atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului respectiv”. 7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P.313

1.3. Mărțișorul în context intercultural

Din culegerile de teren de la sfârșitul sec. al XIX-lea și din sec. al XX-lea nu reiese o influență zonală în ceea ce privește denumirea, obiectul, purtătorii, perioada cât era purtat. Astfel, la câmpie, denumirea de mărțișor s-a permanentizat, în timp ce la deal și la munte s-au păstrat și alte denumiri, rămășițe străvechi (vezi Mărturii). De asemenea, în funcție de puterea economică a satelor, la șnur s-a adăugat ban, care era de metal obișnuit sau de argint, rar de aur cu importanța semnificației metalului. Mai mult, în satele de români din Republica Moldova, Macedonia sau Bulgaria, fenomenul are asemănări firești fiind vorba de românii din aceste zone.

Deși Ion Ghinoiu se pronunța că “de tradiția Dochiei carpatice se leagă deci semnificația celui mai frumos obicei de primăvară din sud-estul Europei, Mărțișorul, adevărata funie a anului care aduna laolalta zilele, săptămânile și lunile în două anotimpuri (iarna și vara), simbolizate de șnurul bicolor făcut la începutul Anului Agrar”4, obiceiul se păstrează astăzi numai în spațiul locuit de români, indiferent de forma statală.

Influența altor vecini sau a altor etnii nu s-a observat decât poate în forma modernă de manifestare, având în vedere meșteșugarii care s-au implicat în efectuarea variatelor forme actuale ale obiectului. Precizăm că în spațiul unde trăiesc români, obiceiul se păstrează și azi, dar și-a schimbat semnificația primară și forma obiectului. În Timoc s-a consemnat că “se îmbracă o femeie în costum popular, ia o târnă și pune prăjituri și mărțișoare. Pleacă la copii, în grădiniță și, după aceea, în primărie, de-a rândul, la toți”. Costumul popular semnifică apartenența etnică românească și obiceiul de a da ceva de mărțișor.

Considerăm că obiceiul își schimbă semnificația prin trecerea timpului așa cum deplângea Simion Fl. Marian la sfârșitul sec. al XIX-lea :”Astăzi când societatea noastră din românească ce era, s-a străinat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu se mai scrie, nici vorbi, nici gândi românește, când înșiși copii din fașă numai învață azi, ce mamă și tată ci “maman” și “papa’, când chiar slugile din casa se “monseuresc” și “madamesc”, în disprețul vechii frății românești au uitat toate tradițiile vechi care împodobesc trecutul nostru. Așa dacă am întreba

4. Ion Ghinoiu. Obiceiurile populare de peste an. Dicționar. Editura Fundației Culturale Române, București, 1997. P.64-65

astăzi pe oricine, ce este mărțișorul, desigur ar da din umeri, zicându-ne nu stiu”7; dar obiceiul va rămâne pentru români ca un act obișnuielnic, de bucurie, de sărbătoare. Semnificația primară și simbolistica obiectelor și a cromaticii s-a pierdut. A rămas obligatoriu șnurul alb-roșu simplu sau de care se agață diferite obiecte, ori însoțește ca semn de mărțișor cadourile oferite.

Spicuim câteva mărturii de la românii care nu locuiesc în spațiul României: “Da, martinițichi. Acuma se cumpără și face și, amu cumpărate la noi astea și se dă până la parvi marț” (Valea Dunării)10 ; “Întâi martie, mărțișorul se face din canură, de mătase, d-ăla de elastic și pe un creion așa și-l învârtesc cu roșu, cu alb așa și-l leg și p-ormă când îl taie de colea se strânge, se face martiniți” (Valea Dunarii); “Poartă, toată luna Marte, și bărbații, și femeile, și copiii” (Timoc); “Fiecare care vrea îl poartă, la chebă se prinde” (Timoc); “La oameni leagă la mână, dar la femei le pune în piept” (Timoc); “Poartă toți ăi din casă. Care este, deși mai bătrâni, am legat ață la mână pestriță, roșu cu alb” (Timoc).10,12

Astăzi, la începutul lunii aprilie, într-o mare parte a satelor României și Republicii Moldova, pomii sunt împodobiți de mărțișoare.

Sărbătoarea mărțișorului se poate întâlni în zona Balcanilor la Aromâni și Megleno-Români, precum și la românii din Bulgaria care o numesc Martenița (Мартеница), și de asemenea în Macedonia și Albania.

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P.312

10. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol II, Valea Dunării. Editura Academiei Române. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”, București, 2005

12. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”, București, 2005. P.45-46

Cap.2. Mărțișorul de ieri – mărțișorul de azi

2.1. Legende populare românești despre începutul primăverii

Folclorul românesc este bogat în legende populare care explică obiceiul. Cele mai multe se referă la Dochia și Dragobete. În unele, Dochia este prezentată drept o fată frumoasă, iar în altele o Babă nepricepută, una rea și dușmănoasă.

Din prima categorie exemplificăm cu o legendă culeasă din Bucovina în care Dochia este o fată frumoasă dar necredincioasă, fapt ce a adus pedeapsa lui Dumnezeu asupra ei: “Zice că în timpurile de demult era un împărat, și împăratul acela avea o fată foarte frumoasă și voinică, anume Dochia.

Și fiindcă Dochia era nu numai foarte frumoasă și voinică, ci totodată și isteață și cuminte, de aceea nu un fecior de împărat dorea s-o aibă de soție. Dar tată-său nici unui fecior, din câți au pețit-o, n-a voit să i-o dea soție, zicând că e prea tânără și că nu i-a sosit încă timpul de măritat.

Nu mult însă după ce a fost Dochia cea de pe urmă oară pețită, având tatăl său război cu un alt împărat, nu știu cum și în ce fel s-a întâmplat, destul atâta că a fost învins.

Și acuma împăratul învingător nu s-a mulțămit numai cu atâta, ci știind că potrivnicul său are o fată foarte frumoasă și voinică, și isteață, și cuminte, a voit numaidecât să i-o ia.

Dochia însă, prinzând de veste că învingătorul tatâne-său voiește s-o ia cu nepusă-n masă și că nu e alt chip de scăpare, s-a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, a luat o furcă de tors în brâu și turma de oi a tatâne-său și, astfel schimbată ca nimeni să n-o cunoască că e fată de împărat, s-a pornit cu oile la munte.

Și pe când s-a pornit ea, precum și mai pe urmă, pe când se suia cu oile la munte, era timp frumos și cald, de aceea arunca ea în fiecare zi câte un cojoc, până când le-a aruncat pe toate.

Dar iată că dupa ce a aruncat ea acuma toate cojoacele și rămăsese numai în camașă de cald ce era, și pe când ajunsese pe culmea unui munte înalt, se pornește o furtună amestecată cu ploaie și cu omăt, și furtuna aceea, în loc să ție vreo câteva minute, și apoi să înceteze, ținu douăsprezece zile de-a rândul, și în fiecare zi se făcea tot mai aspră, mai urâtă și mai nesuferită.

Dochia, fiind pe de o parte numai în cămașă iar pe de altă parte nedeprinsă cu asemenea furtuni și văzând că o răzbește frigul, voi să se întoarca cu oile îndărăt, însă uitându-se de pe culmea muntelui în jos și văzând cât e de sus, nu se încumetă a se scoborî, temându-se ca să nu cadă în vreo prăpastie și să se facă toate zdrele.

Și acuma neștiind ce să înceapă și să facă, începu a plange de se cutremura camașa pe dânsa și a răpști împotriva lui Dumnezeu, de ce a dat un frig așa de mare și nesuferit.

Dumnezeu, la rândul său, văzând că răptește împotriva lui, în loc să i se roage ca s-o scape, cum a scăpat-o din mâinile împăratului care voia s-o ia cu de-a sila de la părinții săi, o încremeni, spre pedeapsă pentru nesocotința ei, și astfel încremenită stă ea și astăzi pe culmea muntelui aceluia, dimpreună cu oile sale, pe cari Dumnezeu asemenea le preface în pietre.

Și de când s-a întâmplat aceasta cu Dochia cea foarte frumoasă și voinică, de atunci sunt și cele douăsprezece zile ale ei ploioase și furtunoase.”7

O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, sună precum urmează:

“Zice că Dochia a fost o fată foarte frumoasă și arătoasă.

Murindu-i părinții pe când era mică, o luă și o ținea moșul său de suflet. Iar moșul său era un om foarte bogat; avea de toate câte le căutai și pe deasupra mai avea încă și o turmă de oi.

Și Dochia n-avea alta de lucru, ci de-a căuta de turma cea de oi a moșului său. De aceea și păștea ea oile și le păzea ca și ochii din cap. Iar mieluții îi erau așa de dragi, că le punea canafi roși în vârful urechilor și cununi de flori la gât, și cât era ziulica de mare se juca cu dânșii și căuta ca să nu li se întâmple nici un rău cât e negru sub unghie.

Într-un an, cum se apropie luna lui mart, își luă Dochia, ca în toți anii, oile și se duse cu dânsele la munte, ca să le pască. Dar, fiind de astă dată încă foarte frig, se îmbrăcă mai întâi în

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 281-282

douăsprezece cojoace, și apoi se porni cu oile la păscătoare.

Iată însă că, mergând ea cale mai îndelungată, a început de la 1 martie, a se face vreme frumoasă și a se încălzi.

Văzând Dochia că se încălzește, și făcându-i-se din zi în zi ce mergea tot mai cald și prea cald, și neputând duce toate cojoacele în spate, a început a le lepăda și așa lepăda ea în fiecare zi câte un cojoc, până ce rămase dezbrăcată. Dar n-a apucat ea bine a lepăda pe al doisprezecelea cojoc, și începu iarăși a se face frig, și din ce în ce tot mai frig.

Dochia, fiindcă apucase a merge o bucată bună de loc și a se depărta hăt binișor de cojoacele aruncate, nu avu acuma cu ce se îmbrăca. Și neavând ea acuma cu ce se îmbrăca, iar gerul devenind din ce în ce tot mai cumplit și mai nesuferit, de aceea îngheță dimpreună cu toată turma.

Și se zice că, după ce a înghețat Dochia de frig, s-a făcut dintr-însa o fântână cu ghizdele de aur și cu apă puțină, însă foarte limpede și răcoritoare. Iar din oi și din miei se făcură împrejurul fântânei aceleia felurite flori și floricele, unele mai frumoase decât altele, și miroseau florile ca-n rai de plăcut.

Și mai pe urmă, când trecea vreun călător ostenit de cale și însetat prin părțile acelea, îndată se răcorea din această fântână. Și tot așa se răcoresc și astăzi călătorii din această fântână, care s-a numit de-atunci încoace și se mai numește încă și acuma fântâna Dochiei.”7

Din a doua categorie în care Dochia este prezentată bătrână harnică, dar răutacioasă cu nora ei, pe care o supune la umilințe, dar aceasta este apărată de un înger protector. Vom exemplifica printr-o legendă culeasă în Bucovina: “A fost odată o babă și baba aceea se chema Dochia. Ea era o femeie foarte sârguincioasă, dar totodată, și foarte rea și aspră, fiindcă era născută în zodia scorpiei.

Asprimea și răutatea ei însă și-o arăta ea mai cu seamă față de noră-sa, căci Baba Dochia avea și o noră, pe care o asuprea foarte tare.

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 282

Într-un an, cum a venit întâi mart, ce-i plesnește babei prin minte?… Trimite pe noră-sa în pădure, ca să pască oile, să toarcă și să strângă fragi, zicând că e primăvară. Nora n-a avut ce face, a luat furca în brâu și oile înainte și s-a dus cu dânsele în pădure ca să le pască, să toarcă și să culeagă fragi, dupa cum îi poruncise soacră-sa.

Însă afară era un ger așa de mare că și oile îngheță de frig, de aceea ea nici fusul în mână nu-l putea ținea, da încă să mai și toarcă. Iar cât despre fragi nici vorba nu putea să fie, pentru că nici frunza pe pomi nu se vedea.

Văzând ea că nu poate toarce, nici afla fragi, a început a plânge, temându-se că, acu se va întoarce acasă cu caierul netors și fără de fragi, bătrâna va ucide-o în bătaie.

Iată însă că, pe când plângea și se tânguia ea mai tare, se scoboară un înger din cer și o întreabă: de ce plânge și se tanguiește așa de tare. Nevasta-i povesti toate din fir în păr: cum o asuprește soacră-sa și cum a trimis-o aceasta pe o vreme așa de rece și împotrivnică ca să pască oile, să toarcă și să culeagă fragi.

-Poate că soacră ta nu știe ce vreme e afară, – zise mai departe îngerul, – și de aceea te-a trimis. Deci întoarce-te cu oile înapoi acasă și spune-i că afară e încă frig, fiindcă numai unde și unde s-a luat omătul, și atunci de bună seamă că nu te-a mai trimite.

Nevasta făcu așa cum îi spuse îngerul. Se întoarse acasă, însă supărată și cu frica în spate, că soacră-sa va frige-o în bătaie pentru că nu i-a adus fragi.

Baba Dochie, cum a văzut-o că vine, a și întrebat-o de i-a adus fragi ori ba.

-Da de unde să-ți aduc? – răspunse nevasta, – dacă afară e un ger așa de mare că și oile îngheață de frig, fiindcă toți munții sunt acoperiți cu omăt. Eu am umblat în toate părțile și am căutat toată ziua, dar nicăiri nu am putut afla!

Însă Baba Dochie n-a voit s-o crează, și de aceea a început a o batjocori și a o probozi, zicând că numai de leneșă și de mangosită ce-i n-a putut afla. Și a doua zi iarăși a mânat-o, ca numaidecât să-i aducă fragi.

Noră-sa se duse și a doua zi, dar seara iarăși se întoarse fără fragi ca și în ziua trecută. Baba Dochie o trimise și a treia zi și-i zise că, dacă și de astă dată nu-i aduce fragi, n-are ce să se mai întoarcă înapoi, că o omoară.

Nora, știind ce poamă bună-i și ce poate soacră-sa când e în duși răi, cum a ieșit cu oile din ogradă a și început iarăși a plânge și a se tângui, prea bine știind că, de ar căuta ea orișicât ar căuta, pe așa vreme fragi nu va putea afla.

Și pe când plângea și se tânguia ea mai tare, iată că îngerul, care i s-a fost arătat înainte de două zile, iarăși se scoboară din cer și iarăși o întreaba de ce plânge. Nevasta îi spuse și de astă dată toate celea ce i s-au întâmplat, adăogând că, dacă nici acuma nu-i aduce fragi, n-are ce mai căuta acasă, că soacră-sa, cât de bună-i, o ucide în bătaie.

Îngerul, ascultând-o și făcându-i-se milă de dânsa, îi zise să nu mai plângă, ci să strângă lemne, să facă foc și să se încălzească, că apoi toate vor fi bune. Nevasta supusă și ascultătoare cum era, nu se puse de pricină; se duse și, culegând lemne, făcu foc dintr-însele și apoi se puse să se încălzească, căci îi dârdâiau dinții în gură de frig.

Îngerul însă, pe când culegea nevasta lemne pentru foc, făcu ce făcu, că i se întoarse tot caierul de pe furcă. Iar după ce a făcut acuma nevasta foc și focul a început a arde cumsecade, zise îngerul către dânsa să ia și să puie cărbuni în garniță.

Nevasta făcu și aceasta: umplu garnița de cărbuni.

-Ia acuma năframa de pe cap și leag-o la gură! – zise mai departe îngerul.

Nevasta, cu toate că nu-i prea venea la socoteală, luă năframa și o legă.

-Acuma, – urma îngerul, – ia oile și garnița, așa cum este legată, întoarce-te acasă și, cum vei ajunge, dă-o soacrei tale! Caută însă nu cumva s-o descoperi până acasă, c-apoi nu va fi bine.

Nevasta mulțămi îngerului, luă garnița și, întorcându-se cu dânsa voioasă acasă, i-o dete soacrei sale. Baba Dochie, descoperind cofa și văzând fragi într-însa, zise:

-Vezi! Dacă caută omul, găsește!

Însă ea nu se bucură că noră-sa i-a adus fragi, dimpotrivă se înfurie și mai tare pe dânsa, căci ei nu-i era atât de fragi, cum îi era să o piardă și să se mântuiască de dânsa.

Deci mâncând ea fragile, luă furca în brâu, cofa în mână și ca să n-o mai vadă pe noră-sa, se porni acuma ea cu oile să le pască, să toarcă și să culeagă fragi, cugetând că acuma dacă noră-sa i-a adus fragi, e primăvară.

Dar afară era un ger ca acela, că și oile înțepeneau de frig. Baba Dochie se punea împotriva lui Dumnezeu, zicând că este primăvară fiindcă noră-sa i-a adus fragi și, fiind fragi, trebuie să fie numaidecât și cald. Și, ca nu cumva să înghețe de frig, întâmplându-se să ningă, se îmbrăcă în douăsprezece cojoace, și apoi se porni cu oile.

N-a apucat însă bine a ajunge în pădurea, unde cugeta ea că va afla fragi, și iată că a și început a ninge și a ploua, și ningăul acela a ținut 12 zile neîncetat. Și în ziua întâi atâta ce a nins și a plouat, că tot cojocul de asupra i s-a udat și stricat.

Baba Dochie, văzând că i s-a udat cojocul și că nu-l poate mai mult duce de ud și stricat ce-i, l-a aruncat jos; și a doua zi ningând și plouând, a aruncat pe al doilea cojoc, și a treia zi iară, și tot așa a făcut ea în fiecare zi, până ce-a aruncat toate cojoacele și a rămas dezbrăcată. Și la urmă, nemaiputând suferi frigul, a picat și ea la pământ și, dând peste noapte un îngheț groaznic, a înghețat și ea dimpreună cu toată turma sa.

Și atunci Dumnezeu, pentru că i s-a pus împotrivă și pentru că a voit să omoare pe noră-sa, a prefăcut-o, spre pedeapsă, într-o stâncă de piatră, care se vede și astăzi pe vârful unui munte și de sub care izvorăște și curge un izvor limpede de apă, din care beau oamenii.

Și dimpreună cu dânsa a prefacut și oile sale în stânci, cari stau împrejurul ei și cari, private din depărtare, se par ca niște oi albe și negre, adecă tocmai așa cum arătau ele când erau vii.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 282-284

O variantă a acestei legende, tot din Bucovina, se prezintă astfel:

“Baba Dochie era o babă foarte rea.

Într-o primăvara, și anume cam pe la începutul lunii lui mart, când abia apucase a se topi și a se lua pe ici-colea omătul, ce-i trăznește babei acesteia prin cap?…că ar mânca fragi. Deci trimise ea pe noră-sa în pădure, ca numaidecât să-i aduca fragi, că de nu-i aduce, n-are ce mai căuta acasă. Biata noră nu se puse de pricină, ci se duse îndată în pădure după fragi și, cum ajunse, începu a căuta încolo și încoace; dar unde să afle ea fragi, după ce mai tot pământul era acoperit cu omăt, iar cât despre fragi nici urmă!

Văzând ea de la o vreme că toată alergătura și truda ei e în zadar, începu a plânge de se cutremura cămașa pe dânsa de supărare că nu află nimic, căci acasă nu se putea întoarce fără fragi.

Și pe când umbla ea așa încoace și încolo plângând și tânguindu-se, iacă dă peste doi moșnegi, cari ședeau și se încălzeau lângă un foc zdravăn. Era Dumnezeu și cu Sân-Petru.

Dumnezeu, cum o vede că se apropie plângând de dânșii, o întreabă: ce căuta și de ce plânge. Nevasta le istorisi tot năcazul și pricina venirii sale în pădure și-i ruga totodată ca să-i dea un sfat, cum ar putea ea să scape cu obraz curat de soacră-sa, de Baba Dochie.

Dumnezeu, auzind pățărania ei, i se făcu mila de dânsa, îi zise să se puie la foc să se încălzească, că apoi va învăța-o ce să facă. Nevasta nu așteptă s-o mai îmbie încă o dată, ci fiindu-i frig, se puse și se încălzi. Iar după ce s-a încălzit de ajuns, îi zise Dumnezeu:

-Ține poalele catrinței, căci am să pun ceva într-însele, dar nu te uita ce voi să-ți pun, și nici până acasă să nu te uiți ce ai în poale!

Și cum rosti cuvintele acestea, vârî amândouă mâinile în foc și, luând o mână plină de jăratic, îl turnă în poalele catrinței. Apoi zise iarăși:

-Acum întoarce-te acasă și, ce vei afla în poale, aceea să dai soacrei tale!

Nevasta mulțămi din toată inima moșnegilor pentru binele ce i l-au făcut și apoi se întoarse acasă. Ajunsă acasă, desface poalele ca să vadă ce se afla într-însele, și când colo…ce să-i vadă ochii?…Erau o mulțime de fragi copți bine și frumoși, de ți se duceau ochii când te uitai la dânșii. Jăraticul ce-l turnă Dumnezeu în poalele catrinței se prefăcu până acasă în fragi.

-Iaca aci ai fragi! – zise ea dupa aceasta soacrei sale, dându-i fragii.

Baba Dochie, dându-i noră-sa fragii și neștiind nimic despre toată întâmplarea cu aflarea și adusul fragilor, crezu cum că acuma a sosit într-adevăr primăvara și cum că ar fi prea cald ca să mai ningă. De aceea se hotărî ea să iasă cu caprele la pășune. Dar spre o mai bună pază împotriva unui frig venit din întâmplare, se îmbrăcă în douăsprezece cojoace, luă apoi caprele și se porni cu dânsele la pășune.

Ajungând la locul cu pășunea, se puse binișor lângă capre ca să le pască, mai petrecându-și vremea și cu torsul, căci uitasem a spune că ea își luă de urât și furca de tors de acasă.

Nu apucă însă bine a se așeza la tors și caprele a se da la păscut, și iată că se pornește o furtuna mare, amestecată cu ploaie, cu omăt și cu vânt, care ținu douăsprezece zile după olaltă, și în ziua întâia îi udă tot cojocul de asupra, că se facu numai o apă.

Baba Dochie, văzând că i s-a udat cojocul de asupra și că e prea greu de purtat, l-a azvârlit din spate și a plecat mai departe. Și tot așa fu ea constrânsă să facă și în zilele următoare, să lepede câte un cojoc, căci ploaia și ningăul nu mai înceta, și cojoacele i se udară unul dupa altul așa de tare că trebui numaidecât să le lepede. Așa lepădă ea toate cojoacele până ce rămase numai în cămașă.

Iată însă că, după ce a lepădat ea și cojocul al doisprezecelea, dă Dumnezeu un ger și un vânt subțire și rece care o pătrunse până la mațe. Și asa degeră baba Dochie de frig și rămase însleită (împietrită) cu furca și cu capre cu tot.

Și mai zic oamenii că ea ar sta și acuma împietrită, precum a rămas atunci, în formă de stâncă și cu furca în brâu, la Izvoare, adecă acolo unde izvorăște unul dintre cele trei izvoare cari se formează apa Sucevei.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 284-286

O altă variantă, tot din Bucovina, care ne vorbește de Baba Dochia și nora sa ce este ajutată de Dumnezeu și Sfântul Petru să-i aducă fragi roși copți, sună precum urmează:

“Baba Dochie a fost o femeie măritată și a avut un fecior pe care l-a însurat. Însă ea, după ce și-a însurat feciorul, nu trăia bine cu noră-sa, ci a început a o mustra și a o batjocori în tot felul, zicând că-i leneșă, că nu lucreaza nimic, și câte de toate.

Într-o zi de iarnă, pe când era feciorul său dus de acasă, sfădindu-se ea iarăși cu noră-sa, îi zise:

-Du-te și adă-mi fragi, căci se apropie primăvara, și eu trebuie să ies cu oile și caprele la pascut!

Venind nu mult după aceasta feciorul, adecă bărbatul nevestei, acasă, îi spuse aceasta toate cele ce i le porunci mă-sa. Bărbatul însă, fiind un gură-cască și un lasă-mă să te las, îi răspunse că, dacă mama lui i-a zis așa, apoi n-are încotro, ci trebuie să facă așa cum i-a spus.

Nevasta, văzând că bărbatul său n-o ia în apărare, ce era să facă…luă o cofiță și merse după fragi. Văzând-o niște oameni că merge cu cofița, o întrebară unde se duce. Nevasta le răspunse că soacră-sa a trimis-o să-i aducă fragi, și ea după fragi se duce.

-Nu fi proastă! – ziseră oamenii mai departe, – că doară de-abia începe a se topi omătul!…unde vrei tu să afli fragi?

-Soacră-mea mi-a spus că, dacă nu-i aduc fragi, îmi taie capul!

Și cum rosti ea cuvintele acestea, plecă mai departe plângând și oftând, până ce ajunse într-o pădure. Iar după ce a intrat în pădurea aceea, mai merse cât mai merse, până ce zări deodată un foc. Iar când văzu ea focul acela, a zis:

-Mă duc într-acolo, că poate vor fi niște hoți să mă omoare sau niște lupi să mă mănânce, că și așa n-am a trai, dacă nu-i duc soacrei mele fragi!

Și merse mai departe. Și ajungând ea acuma acolo, ce să vadă? În loc de hoți sau lupi, vede stând împrejurul focului doi oameni bătrâni.

Era Dumnezeu și cu Sân-Petru. Ea le dete bună seara. Dumnezeu și Sân-Petru îi mulțămiră și văzând-o așa de supărată și plânsă, o întrebară de ce a plâns. Ea le-a răspuns că soacră-sa a trimis-o să-i aducă fragi, și nu știu de unde să-i afle și să-i aducă pe o vreme ca aceasta fragi, și de aceea a plâns și e așa de supărată.

Dumnezeu, auzind aceasta, i se făcu milă de dânsa, îi luă cofița din mână, o umplu cu jăratic, și apoi acoperind-o i-o dete îndărăt, zicând:

-Na, întoarce-te cu dânsa acasă, dar să n-o dezlegi, nici să nu te uiți într-însa până ce vei ajunge acasă și vei da-o soacrei tale în mână!

Nevasta, luând cofița și mulțămind moșnegilor, se întoarse acasă și, cum ajunse acasă, o dete soacrei sale.

Baba Dochie se uită înlăuntru și, mare minune, din cărbunii cei aprinși se făcură fragi. Apoi luând ea fragii și mâncându-i, zise către noră-sa:

-Dacă ai găsit tu fragi, apoi mă duc acuma și eu cu oile și cu caprele la păscut, căci n-am grijă că va mai fi frig.

Și cum a spus, așa a și făcut. Își luă furca în brâu și turma dinapoi și se duse cu dânsa pe câmpii s-o pască. Însă, fiindcă era încă omăt, de aceea se îmbrăcă ea mai întâi cu 12 cojoace și apoi se porni.

Nu mult însă după ce a ieșit ea cu oile și cu caprele la pășune, s-a pornit o furtună mare, a început a ninge și oile și caprele fugeau în stânga și în dreapta pentru că n-aveau defel ce paște. Iar ea, fiind grele cojoacele cu cari era îmbrăcată, nici nu se putea ținea de dânsele. Udându-i-se cojocul cel de asupra și nemaiputându-l duce mai departe de ud și greu ce era, îl lepădă jos.

Și așa a dat, în unsprezece zile dupa olaltă, câte o furtună cu omăt, și toate cojoacele i s-au udat, și ea, care cojoc cum se uda, seara îl și arunca. Și tot așa a făcut ea până ce a aruncat toate cojoacele. Iar după ce le-a aruncat pe toate și n-a avut cu ce se mai îmbrăca, a înghețat de frig dimpreună cu toată turma sa.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 286-287

Tot din Bucovina, o altă legendă o prezintă pe Baba Dochia stând la sfat cu Dumnezeu și Sfântul Petru, dar nu cu respect și bună cuviință ca și nora ei, ci cu răutatea care o caracteriza și cu multă obraznicie, motiv pentru care Dumnezeu o va pedepsi prefăcând-o în piatră împreună cu turma ei: “Baba Dochie a avut un fecior și l-a însurat. Însă ea nu trăia bine cu noră-sa, ci fiind o femeie foarte rea, o chinuia în tot chipul.

În urma urmelor, nemaiavând și nemaiștiind cum s-o chinuiască, o trimise într-un an, pe la sfârșitul lunii lui faur, când era așa de frig de crăpau lemnele și ouăle sub corb, ca să meargă în pădure și să-i aducă fragi.

Noră-sa ce era să facă? Luă o cofiță și se porni plângând după fragi. Dar de unde să afle ea fragi? dupa ce aceștia nu erau nici măcar înfloriți?

Ajungând în pădure și umblând încolo și încoace degeaba, dete în urmă de o casă, în care locuiau doi moșnegi. Unul dintre moșnegii aceia era Dumnezeu, iar celelalt Sân-Petru. Dumnezeu, care era din întâmplare afară, cum o vede că se apropie plângând de casă, o întreabă cine-i, unde merge cu cofița și de ce plânge.

Nevasta îi povesti toată pățania ei cu soacră-sa și apoi întrebă de nu știe el undeva vreun loc unde ar putea găsi fragi.

-D-apoi bine, – zise Dumnezeu, – unde crezi dumneata că vei găsi pe vremea asta fragi? Nu vezi că mai tot pamântul e acoperit cu omăt?

-Cum păcatele mele să nu vad, gângăvi mai departe nevasta, dar ce să mă fac?…dacă nu mă voi întoarce acasă cu fragi, soacra mă va omorî!

Dumnezeu, auzindu-i pățania și văzând-o în ce stare deznădăjduită se afla, o pofti în casă, îi dete de mâncare, și apoi, fiindcă înnoptase, îi zise să se culce și să se odihnească, căci a doua zi fragii doriți se vor găsi. Nevasta, trudită de alergătură, cum era, nu așteptă mult îmbiată și rugată, ci se culcă și adormi dusă.

Și pe când nora ascultătoare dormea dusă, pe atunci Dumnezeu îi luă cofița, o umplu cu jăratic, o legă la gură cu o basma și apoi o puse iarăși la loc de unde a luat-o.

A doua zi dimineața, sculându-se nevasta, luând iarăși cofița și dându-i-o în mână, zise să se întoarcă cu dânsa acasă, dar să n-o descopere defel până acasă. Nevasta mulțumi din toată inima moșnegilor pentru primire, le sărută mâna, și apoi, luând cofița se întoarse bucuroasă acasă la soacră-sa. Soacră-sa, cum o văzu că vine, o și întrebă cu un glas ascuțit: unde a stat atâta, și adusu-i-a fragi ori nu.

Nora nu-i răspunse la aceasta nimica, ci-i dete numai cofița legată la gură, cum i-a dat-o și ei Dumnezeu. Baba Dochie îi smuci cofița din mână, o descoperi repede și când colo ce să-i vadă ochii?…cofița era plină de fragi rumeni și frumoși, de-ți fugeau ochii pe dânsii, iar ici-colea printre ei erau și frunze verzi. Jăraticul ce l-a pus Dumnezeu în cofiță s-a prefăcut până acasă în fragi.

Văzând Baba Dochie fragii, n-a avut ce să mai zică, îi luă din cofița, îi mâncă și apoi, crezând că, dacă sunt fragi, de buna seamă trebuie să fie și pășune pentru capre, de aceea luă ea furca în brâu și caprele de-napoi și se porni cu dânsele la pășune.

Dar fiind încă foarte frig, de aceea se îmbrăcă ea mai întâi cu 12 cojoace și apoi se porni cu caprele la pășune. Însă cum s-a pornit ea cu caprele, a dat Dumnezeu un ningău și o furtună ca aceea, de să nu scoți nici cânele afară. Și ningând îi udă cojocul deasupra astfel că i s-a făcut tot ferfeniță.

Baba Dochie văzând că i s-a udat și stricat tot cojocul, și de ud și ferfenițit ce e nu-l mai poate purta în spate, îl lepădă jos și plecă mai departe. Dar deoarece ningăul nu mai înceta, ci dimpotriva venea tot mai mare, de aceea în fiecare zi pe la înserate lepăda ea câte un cojoc, până ce nu rămase nici unul.

Și cum a rămas fără nici un cojoc, baba îndată a început a tremura și a dârdâi din dinți de frig. Văzând că îngheață de frig și nu-i alt chip de scăpare, a picat în ghenunchi, a început a plânge și a se ruga lui Dumnezeu să-și facă milă de dânsa și să-i dea un foc, ca să aibă la ce se încălzi.

Dumnezeu îi ascultă ruga și-i împlini dorința, făcu să înceteze ningăul, să se faca vreme frumoasa, și pe deasupra îi dete și un foc ca să aibă la ce se încălzi și usca. Baba Dochie, după ce s-a încălzit și uscat cumsecade, fiindu-i foame, rugă pe Dumnezeu să-i dea și de mâncare: pâine și vin. Dumnezeu îi împlini ruga și-i dete și de mâncare.

Dupa ce a mâncat și s-a săturat, se rugă acuma să-i dea și un pat ca să se odihnească, fiindcă era foarte trudită. Dumnezeu îi împlini și această dorință, îi dete și un pat.

Baba Dochie însă ce face?…văzându-se acuma:

Încălzită De-odihnit

Și-odihnită, M-am odihnit,

Săturată, De mâncat

Adăpată, Am mâncat,

Și scăpată Și de băut

De frig, ploaie și ningău, Am băut,

Zise către Dumnezeu: Dar acuma mi-i urât

-Acum, Doamne, toate-s bune, Să fiu aici singură!

De-ncălzit Mai dă-mi, Doamne, și-un bărbat.

M-am încălzit,

Dumnezeu, auzindu-i această dorință și cerere atât de nesocotită și necuviincioasă, se supără așa de tare pe dânsa, că deauna o preface, pentru răutatea și obrăznicia ei, într-un stan de piatră, care și astăzi se vede pe vârful Rarăului și de sub care curge o apă atât de limpede și de răcoritoare, precum nu se mai află nicăiri în alt loc. Iar caprele i le-a prefăcut asemenea în pietre.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 287-289

La fel, în Burla – Botoșani se povestește că “Se ia baba, slabă, bolnavă cum era, și pornește cu caprele în munte. Dupa ce a desbrăcat toate cojoacele ș-amu era mai ca înghețată, vede și ea focul acela și mergând găsește pe aceiași oameni, pe care i-a găsit și nora sa. Oamenii i-au dat de mâncare, și încalzit-o la foc, da ea în loc să fie mulțumită ca atâta, i-au venit alte nebunii in cap…a vrut și bărbat! Atunci Dumnezeu a împietrit-o. Ea să nu fi zis vorba cea slabă, Dumnezeu n-o împietrea.” 17

Într-o variantă din Muntenia, pe lângă Baba Dochia apare și Dragobete, fiul ei, iar caznele la care este supusă nora sunt diversificate, sau mai bine zis concretizate: să păzească două oale puse la foc în două camere separate; să aducă fragi copți în iarnă; iar pedeapsa ei a fost prefacerea în piatră împreună cu Dragobete Iovan, fiul ei:

“Zice că Baba Dochia era o babă bătrâna și avea un fiu, care îl chema Dragobete Iovan.

Crescând Dragobete Iovan mare, mamă-sa îl însură și-i dete nevastă. Însă Baba Dochia trăia foarte rău cu noră-sa și de aceea o punea să facă lucruri peste puterea ei.

Așa într-o zi o puse ea să păzească două oale cu urzici ca să nu dea în foc. Dar oalele nu erau în una și aceeasi odaie, ci în două odăi deosebite. Noră-sa, ajutată de Dumnezeu, le-a păzit, că nici una n-a dat în foc.

Altă dată, și anume pe la sfărșitul lunii lui făurar, a trimis-o să-i aducă fragi coapte. Dumnezeu i-a dat și fragi, de i-a adus soacrei sale. Baba Dochie, când a văzut fragile coapte, a chemat pe fiul său Iovan Dragobete și i-a zis:

-Uita-te, Iovane, mama, fragile-s coapte!…Aide cu oile și cu caprele la munte!…

Și sosind întâia zi a lunii lui martie, Baba Dochie se îmbrăcă cu nouă cojoace, își luă furca în brâu și pe fiul său Iovan și, părăsind pe noră-sa, plecă cu oile și cu caprele la munte.

Abia ajunse însă Baba Dochie cu fiul său la munte și un viscol geros se puse pe ei, și-i udă toate cojoacele. Răbdă baba o zi și lepădă un cojoc. Răbdă două și lepădă al doilea cojoc. Și tot așa în fiecare zi, până când a noua zi lepădă și cojocul al nouălea. Atunci, cuprinsa de ger, nemaiputându-se mișca din loc, se uită la fiul său Iovan să vadă ce face. Însă Iovan Dragobete, fiindcă fusese mai rău îmbrăcat decât mama sa, înghețase acum de mult și din gură îi atârna un

17. Elena Niculiță-Voronca. Datini și credințe populare românești. Vol. II. Colecția Mythos. Editura Saeculum J.O, 1998. P. 108

sloi de gheață. Văzându-l astfel, zise Baba Dochie:

-Iovane, mama! Iovane, mamă! eu nu mai pot de ger și tu cânți cu cavalul!

Însă Iovan, fiind sloi de gheață, nu i-a răspuns nimic. Oile și caprele asemenea înghețase de mult. Iar în noaptea a nouă a înghețat și baba Dochie, sleindu-se (lipindu-se) pe o piatră, din care curge și astăzi apa.”7

O legendă deosebită de cele descrise până acum este una culeasă din Bucovina care ne prezintă pe Baba Dochia fără noră. La sfârșitul lunii februarie, Dochia terminase nutrețul pentru capre și trebuie să se urce la munte ca să le hrănească, dar fiind ger se ceartă cu Mărțișor pentru frigul la care este supusă. Acesta supărat pentru cuvintele adresate de babă o preface în stâlp de piatră din care și acum curge un izvor de apă cristalină:

“Zice că era odata o babă foarte rânzoasă, și baba aceea se chema Dochia. Ea avea douăsprezece capre, cu cari umbla vara la păscut, iar iarna le ținea cu ce avea și cum putea.

Și deoarece toată averea ei erau cele douăsprezece capre, de aceea le păzea ea ca și ochii din cap, ca nu cumva să le piarda.

Într-un an, și-a iernat ea caprele cum și le-a iernat, până cătră sfârșitul lunii lui faur, iar atunci sfârșindu-i-se iernaticul și ne mai având ce le da de mâncare, era în cea mai mare nedumerire ce să facă. De aceea aștepta ea cu cea mai mare nerăbdare să treacă faur și să sosească mărțișor, ca să poată merge cu caprele la munte.

Trecând faur și sosind mărțișor, bucuria ei…se îmbrăcă în 12 cojoace, luă un fus și o furcă de tors sub brâu, precum și cele 12 capre, și se porni cu dânsele la munte, ca să le pască.

Iată însă că, pe când mergea ea în urma caprelor torcând lâna din furcă, se întâlnește cu niște oameni. Oamenii, cum o văd că merge pe o vreme atât de friguroasă cu caprele și încă torcând, o întrebară:

-Dincotro și unde te duci, mătușă, cu caprele pe o vreme ca aceasta?

Baba le răspunse scurt și apăsat că merge cu dânsele la păscut.

-D-apoi bine, mătușă, – ziseră oamenii mai departe, – nu știi dumneata că și martie are putere?… Mai bine ai face să te întorci înapoi, căci e încă frig și poți să îngheți cu capre cu tot!

-Nu mă tem că voi îngheța, – răspunse baba dârz, – pentru că sunt cu 12 cojoace îmbrăcată!

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 289-290

Și rostind cuvintele acestea, fiind din firea ei foarte rea și nespălată la gură, în loc să tacă și să-și caute de drum, începu a-și bate joc de mărțișor și a zice:

Eu pe mărțișor Ca să-mi facă

Mi l-oi face ghemușor Fiecare capră

Și l-oi băga în curișor, Câte doi

Și după ce l-oi băga Vârzavoi,

Mai departe voi pleca, Unul de cheag

Și m-oi duce, lui în but, Și unul de prăsilă!

Cu caprele la păscut.

Și abia după ce rosti cuvintele acestea plecă mai departe spre munte.

Mărțișor, la rândul său, auzind că baba Dochie și-a batut joc de dânsul, s-a făcut foc și pară de mânie și a trimis asupra ei un ningău amestecat în două cu ploaie și-i udă toate cojoacele cu cari era îmbrăcată.

Dar Baba Dochie nu se da, ci cum i se uda cojocul de asupra, îndată îl și lepăda. Astfel merse ea cu caprele sale douăsprezece zile de-a rândul, și în fiecare zi lepăda câte un cojoc.

În ziua a 13-a însă trebui ea să lepede chiar și cămașa de pe dânsa, căci și aceea era acum blească. Dar cum a lepădat ea cămașa, îndată a și înghețat cu capre cu tot. Și cum a înghețat Baba Dochie, s-a prefăcut într-un stâlp de piatră, nu departe de satul Cârlibaba sau Gârla Babei, și de sub gleznele stâlpului aceluia a început apoi a izvorî un izvor cu apa foarte rece.

Iar din furca ei se făcu un copaci foarte înalt și din cele 12 capre se făcura 12 stânci mai mici, cari stau și se pot vedea și azi împrejurul stăpânei lor.”7

A doua variantă a legendei de mai sus, și anume din Macedonia, sună așa:

“Să-aspuni că eară nă moași țe pîștea iedi și ma vidu, că easi Marțul, – hărauă mari; că ascîpă di earnă, – se-arîsi și disi

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 290-291

Pîrți – Marțu!

Cu alți zboari: nu ni-u zorea di arăulu Marțu, că intrai cu iedlii tu April.

Atumțea Marțul s-toarnă și și-mprumută doauă dîli di la Flivar (Șcurtu) și ungliață moașa țea cu iedi cu tut. Ea zboarili țe dîsi moașa a Marțului și Marțul a Șcurtului. Moașa:

Marțu Cu perlu aroșu,

Carțu Pîrți – Marțu!

Iedlii lii scoșu

Marțul: Șcurtu, Șcurtu cad la tini

Tră doauă virviroasi dîli!

După țe si mprumută cu doauă dîli, s-toarnă și-li dîți ali moași:

Moașe, moașe, așteaptă tini,

Stumbu, stumbu valahii-niei

Tu cunachii-nie!

Transcrisă în limba română literară:

“Se spune că era odată o bătrână, care păștea iezi și care, cum văzu că martie a trecut, plină de bucurie că scapă de iarnă, s-a înșelat și a zis:

Pîrți – Marțu!

Adică: nu-mi pasă de martie cel rău, deoarece am intrat cu iezii în aprilie. Atunci martie se întoarce și se împrumută cu doua zile de la februarie și îngheață pe bătrâna aceea cu iezi cu tot.

Iată vorbele pe care bătrâna le zise lui martie și martie lui februarie:

Bătrâna:

Martie Pîrți – Marțu.

Cârțu, Martie:

Pe iezi i-am scos Februarie, februarie,

(i-am scăpat) te rog pentru două zile viforoase.

Cu părul roșu,

După ce se împrumută cu două zile, se-ntoarce și-i zice bătrânei:

Bătrâno, bătrâno, așteaptă tu

Stumbu, stumbu valahea mea

În conacul meu!”7

La fel, o legendă din Banat ne prezintă pe Dochia certându-se cu Mărțișor :

“Baba Dochia a avut un fecior, carele s-a însurat, și Baba Dochia a trăit rău cu noră-sa și feciorul nu-și putea apăra muierea de ea. Baba Dochia a dat odată norei sale lână neagră (laie) și a mânat-o la râu, ca s-o spele și s-o aducă albă, căci altcum nu va fi bine de ea.

Baba Dochia în tot modul o necăjea pe noră. Nora s-a dus la râu, și a spălat lâna, până i s-au belit degetele și a curs sânge din ele, de a roșit apa, și lâna totuși a rămas neagră, și nora a început atunci a plânge.

Hristos s-a făcut atunci om și cu Sân-Petru s-a scoborât la râu și a întrebat-o: De ce plângi? Iar ea i-a spus tot necazul ei cu soacra. Hristos i-a zis ca să spele lâna, a mângâiat-o și a binecuvântat-o și i-a dat o chită (chitus) de flori de micșe și de cocoșei, pritindu-i că, dacă ajunge acasă, să deie flori și soacrei. Nora și-a pus florile la ureche, a mai spălat până a înmurgit, și-a încărcat lâna pe cap și a pornit acasă cu voie bună, și când a descărcat lâna, a fost albă, și s-a bucurat.

Baba Dochia, când a văzut că lâna e albă, s-a mirat și iar s-a mâniat, pentru că nu poate să bage de vină, și când a văzut că nora are flori la ureche, a ocărat-o și i-a zis că le-a căpătat de la

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 292-293

drăguț. Nora i-a răspuns că le-a căpătat de la Mărțișor și i-a dat și ei flori. Iar Baba Dochia a început a-și bate joc de Mărțișor.

Baba Dochia, văzând florile, s-a socotit ca să meargă cu oile și caprele la munte la pășune, crezând că e primăvară, și a poruncit feciorului său ca să pregătească badaniele și găletele, și i-a zis:

-Haideți la munte, că a înflorit pășunea! Tu-ți iai fluierul și zici, iar eu voi juca!

Feciorul îi răspunse că abia a trecut făurariu, apoi mai este și mărțișor și o parte din prier, și să nu se grăbească. Baba Dochie atunci a început din nou a batjocori, zicând:

Pe făurari

Îl trag prin găunari,

Pe mărțișor

Pin ciurișor!

Și a luat cu sine 12 cojoace și a plecat cu feciorul la munte. Au plecat cu soare și, după ce au ajuns la munte, a început a ploia și ninge, și acuș iară a fi soare, acuș a îngheța, și udându-se cojocul de asupra a înghețat și s-a îngreunat, și Baba Dochia l-a aruncat pe tufe și s-a dus tot mai sus pe munte după capre și după oi, pentru că căuta iarba, și Baba Dochia a aruncat în toată ziua câte un cojoc, până le-a aruncat pe toate.

Feciorul Babei Dochiei a înghețat pe munte și i s-a făcut sloi pe gură și barbă, dar Baba Dochia nu a băgat de seamă și a strigat:

-Eu nu mai pot de frig și tu tot zici în fluieraș!

Atunci i s-a arătat Mărțișor și a întrebat-o în batjocură:

-Cum îți place primăvara, și de ce nu joci la fluierul feciorului, că nici norei nu i-a fost frig să spele toata ziua lâna la râu.

Mărțișorul a pierit, iară Baba Dochia și feciorul ei au înghețat cu toate oile și caprele sus pe munte, și pe urmă s-au împietrit. Baba Dochia cu feciorul, oile și caprele și azi se văd împietriți pe muntele Semenic. Și la picioarele Babei Dochiei s-a făcut un izvor, din care curge apa.

Mărțișorul a omorât pe baba Dochia pentru că l-a batjocorit, dar nu putea s-o omoare dacă nu avea zile destule, însă a luat și împrumutate.”7

În Macedonia a fost consemnată o legendă asemănătoare :

-Ascîpă’m di earna greauă, A dat bunul D-zeu

Deadi bunlu Dumnidău, De furtuni, amar de nea

Di furtuni amar di neauă Și de făurar cel rău.

Și di Șcurtul ațel arău. Cîși,cîși, iezii mei!…

Cîși,cîși iedlii a niei!…. Vine martie, nu avem frică,

Vine Marțul, no avem frică, – Zise baba către iezi –

-Dîse moașa cîtră iedi – Căci puterea îi este mică,

Că putearea li-easte niică, Oricît de negru și rău să-l vezi,

Cît di laiu ș-arău să-l vedi, Cîși,cîși, iezii mei!…

Cîș,cîș iedlii a niei!…. Auzi martie de se necăji,

Avdî Marțul di s-niiri, Și pe făurar chemă:

Și pri Șcurtul el cliimă: – Ei, măi frate, auziși ce-mi grăi

-O, lai frate, avdî și țe-ni gri, Baba cum mă blestemă?

Moașa cum ni blîstimă? Ah, te jur și te conjur,

Ah, ti giur și ti sprigiur, Două zile să-mi împrumuți,

Douaă dîli s-nii mprumuți, Să dau o nea(să ning) cît un zid,

Z-dau nă neauă cît un mur, Ca s-o îngheț cu iezii toți.

Ca s-u nglieț cu iedlii tuți. Înnorară munți și văi,

Niurară munțî ș-văliuri, Înnegri (se întunecă)

Lai Cudrughionlu tot! Codrughionul tot

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.P. 296-297

Di furtună pritu căliuri, De furtuni de prin căi (drumuri)

Sindiliile bradlii scot. Sindiliile(vânt strașnic) brazi scot.

Și turbatlu trapsi vimtu Și turbatul vânt suflă

Di ngliiță moașa cu iedi, De îngheță baba cu iezii,

Că pîn ș-astădi La Murmintu Că și până azi La Mormânt

Chiatra n-Cudrughion u vedi! Piatră în Codrughion o vezi.”7

Scăparăm de iarna grea,

O variantă a acestei legende, auzită de dl. Vasile Budescu, în proză, de la popor, în mai multe locuri ale comitatului Bihor, și apoi prelucrată de domnia-sa în versuri, sună astfel:

În timpul mai de demult Sângele-o-a năpădit,

Baba Dochie-a avut Cât și apa a roșit,

Un fecior ce-l însurase, Și scăpând suspine-adânce

De nevastă îi luase Ea-ncepu atunci a plânge.

O fetiță ca un crin, Cum spăla și cum plângea,

Din al verei mai senin. Lângă dânsa se ivea

Din fireteca de babă Sfântul Petru cu Hristos.

Și-ncepu la cearta-n grabă, -Floare dalbă, crin frumos,

Căci ura pe noră-sa De ce plângi, de ce suspini?

Și în veci o tot mustra -Oameni buni, oameni străini,

Cât în viața ei custa. Oare cum n-oi lăcrima,

Într-o zi soacra i-a dat Oare cum n-oi suspina,

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 293

Lâna neagră de spălat C-am o soacră foarte rea

Și-astfel ei a cuvântat Și nu pot trăi cu ea!

– Mergi la râu lângă fântână Azi mi-a dat aceasta lână,

Și tot spal-această lână, Ca s-o tot spăl la fântână,

Pân’va fi din neagră albă Pân’va fi din neagră albă

Cum e floarea cea de nalbă, Cum e floarea cea de nalbă,

C-albă de n-o vei spăla C-albă de n-o voi spăla

Bine n-ai ce aștepta! Bine n-am ce aștepta!

Nor-atunci la râu s-a dus, -Floare dalbă, crin frumos!

Haine dalbe a supus Zise ei atunci Hristos,

Și spăla mai ziua-ntreagă, Dacă lucrul stă așa,

Dar lân-a rămas tot neagră; N-ai de ce te întrista,

Degetele – i s-au belit, Ci mai spală lâna iară,

Căci va fi albă pe sară. Căci pășunea a-nverzit;

Iată – ți dau și niște flori, Tu din fluier vei cânta,

Ce găsirăm călători, Eu la doine-ți voi juca!

Micșune și cocoșei, -Nu se poate încă, mamă,

Să te molcomești cu ei. Căci bagă numai de seamă:

Re-ntorcând tu de la vale, Numai faur a trecut,

Dă din flori și soacrei tale! Mărțișor mai este mult!

Nora florile lua, -Ce-mi pasă de Făurari,

La urechi și le-anina Eu îl trag prin găunari,

Și-apoi iară mai spăla Și pe Mărțișor

Pân’l-al soarelui sfințit, Prin cel ciurișor!

Iar când fu pe la-nmurgit Ea de el nu asculta,

Ea-ncărcă lâna pe cap Ci cu sine își lua:

Și porni cu voia-n grab, Douăsprezece cojoace,

Și când lân-a descărcat Neavând cuget de-a re-ntoarce,

Tare s-a îmbucurat: Și pleca cu-al său fecior,

Căci acea lucea de albă Ocărând pe Mărțișor.

Ca și floarea cea de nalbă, De-acasă porni cu soare,

Și privind Baba Dochie Când sosi fuse ninsoare.

Iar s-aprinse de mânie, Alta zi-ncepu cu ploaie,

Căci acum n-avea ce-i face: Mai fu soare, acuși porhoaie,

Vina nu putea să-i bage; Și-acuși iară îngheța,

Dar văzând că ea are flori, Timpul tot se strămuta.

Precum n-avea de-alte ori, Pe babă-o lasă norocul,

Ocărând-o i-a zis: Căci udându-se cojocul

-Nora mea, te faci de râs Cel de-asupra a-nghețat,

Și-ți aduci pe cap rușine, Ea pe tufe l-a aruncat,

C-ai drăguț pe oarecine, Că-i era greu de purtat;

El ți-a dat flori la fântână! Și-apoi iară s-a mai dus,

-Nu crede, soacră bătrână, Tot pe culme mai în sus,

Nu-s de la ceva fecior, După capre, după oi,

Ci de la făt Mărțișor, Cu feciorul, amândoi,

El îmi dede-o chită-n vale, Pentru că cătau pășune

Ca să-ți dau și dumitale! Unde-ar fi ierburi mai bune.

-Vai de el ce Mărțișor, Toată ziua ce urma

Eu îl trag prin ciurișor! Alt cojoc mai îngheța,

Zise baba și-l huli, Și Dochia, vrând-nevrând,

Iar când florile privi Le-arunca toate pe rând.

Întru sine socoti: Dragomir a degerat

Că la munte-i primăvară, Și pe gura-i s-a format

Deci va scoate mâne-afară, Sloi cum este – un fluieraș.

Deodată cu zorile, -Dragomire, al meu doinaș!

Caprele și oile. Strigă baba, a lui mamă,

Când de ziuă a albit, Nebăgând bine de seamă,

Cătră fiu-și a grăit: Cum! Eu nu mai pot de frig,

-Hai la munte, Dragomire, Tu mai zici pe cel colnic!

Că afară e-nflorire; Și-atunci babei s-arăta

Timpul este de ieșit, Mărțișor și-o întreba:

Cum îți place primăvara? Dimpreună cu-a ei turmă.

Ți-ai uitat doară tocmeala, Ea cu Dragomir în urmă

Ca să poți să salți în zbor, Și cu turma ce-a avut

Când îți zice-al tău fecior Stâni de piatră s-au făcut.

Doine mândre pe colnic, Spun că stânul babei crunte,

Că nici norei nu-i fu frig Cu-a ei capre și oi multe,

Ca să spele pe o lână Până azi se văd pe munte,

Toată ziua la fântână! Iar de lâng-a ei picioare

Mărțișorul dispăru, Iese-o apă curgătoare.

Frigul iarăși începu Călătorii de-o privesc

Cu viscole tot mai crunte, Își fac cruce și-o feresc.”7

Și baba-ngheță pe munte,

Având aceeași ideee, a fost consemnată o legendă în Banat:

“Se zice că a fost odată o babă foarte spurcată, anume Dochia, care, de rea și a dracului ce era, nu mai știa ce să facă și cum să necăjească pe biata noră-sa.

Odată trimise Baba Dochie pe noră-sa cu niște lâni de oaie, la râu, dar nu ca să le spele, ci ca să-i facă din lâni lai (negre) lâni albe.

Biata noră merse cu lânile la râu, dar unde e vorba că din lâni lai să se poată preface în albe. A frecat ea cât a frecat lânile cele lai, dar de la o vreme, văzând că nu-i mai albesc, a început a plânge și a se tângui. În plânsul ei văzu un copilaș drăgălaș cu o chită de flori frumoase, apropiindu-se de ea.

Copilul, care era un înger, o întrebă că de ce plânge, iar nevasta îi povestește tot necazul său. Copilul, adecă îngerul, după ce-i ascultă toate necazurile, îi zice:

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 297-299

-Nu mai plânge, draga mea, că acuși vei scăpa de necazul tău. Dar până atunci ia chita asta de flori și o du la soacră-ta, ca să vadă că a sosit primăvara dorită!

Nevasta, luând chita de flori în mână, alergă într-un suflet la spurcata de soacră, care căuta pe o fereastră cum spală noră-sa lâna laie și cum îi dete copilașul chita cea de flori. Baba Dochie, văzând că breabenul, micșunele, oglicea, precum și celelalte flori, din cari era făcută chita, sunt atât de frumoase, porunci ca numaidecât să i se aducă bucatele și cele 12 cojoace mari, că ea va pleca îndată la munți cu caprele și cu cânii, zicând:

Dacă nu m-am temut eu de Făurari,

Care e cu franghiile tari,

Apoi pe Mărțișor

L-oi lega binișor

Cu un teișor

Și l-oi trage prin ciurișor!

După ce a rostit cuvintele acestea, se porni Baba Dochie către munți cu caprele, cu cânii și cu cele 12 cojoace mari. Dar nu merse ea mai mult de jumătate cale, când iată, pe lângă toate că la plecarea ei de acasă era cerul limpede, senin și soarele de primăvară cald, se ridică un nor negru de către miază-noapte, încărcat cu ploaie și cu neauă viscoloasă, și, începând a curge dintr-însul, muie cojocul de asupra de pe babă, ca și cum l-ai fi scos dintr-o cadă cu apă ori din sapie.

Puțintele minute numai și cerul; iar se înseninează și soarele strălucește de-ți e mai mare dragul să cauți la el, când iată se ridică alt nor cu ploaie și neauă, care moaie și al doilea cojoc al babei.

Înseninându-se cerul din nou și soarele strălucind frumos, baba lepădă și al doilea cojoc de pe ea. Apoi tot așa s-a jucat cu dânsa norul și soarele până ce a dezbrăcat-o de toate cojoacele.

Ajungând Baba Dochie la vârful munților, dar udă toată, înghețată de frig și fără de nici un cojoc, ca vai de ea, Crivățul de la miezul nopții a început a sufla cu atâta putere, încât a înghețat-o și a împietrit-o acolo cu câni și cu capre cu tot.

Și se zice că urmele ei se văd și în ziua de azi de către cei ce călătoresc la munți.”7
În Muntenia a fost consemnată o variantă asemănătoare:

“Era odată o babă…Ea se numea Dochia și era o zgripțuroaică cu cerul gurei negru și rea ca moartea. Și avea baba un băiet, pe care l-a însurat cu o fată blândă și bună la Dumnezeu.

Nu trecu mult timp dupa însurătoare și băietul plecă la drum lung de tot; atunci soacra, ca toate soacrele, a început un trai rău în casă cu noră-sa; o ocărea, o schingiuia și o amăra mai rău decât o strigoaică.

Într-o zi, către sfârșitul iernei, baba dracului dete nurorei sale un braț de lână neagră ca funinginea, zicându-i:

– Du-te de spală lâna asta și vezi să mi-o aduci ca laptele de albă; almintrelea să nu te mai întorci acasă, că îți răsucesc gâtul ca la un pui de vrabie!

Biata femeie luă lâna în brațe, se duse la izvor și o spălă trei zile într-una; dar lâna nici că se albea deloc. A patra zi ședea lângă izvor nemângâiată, ca vai de ea, că nu i se albea lâna, și acasă știa ce o așteaptă. Plângea cu lacrimi de foc și se ruga la Dumnezeu să facă vreo minune și s-o scape de urgia soacrei. Cum tot plângea și mi se văieta, deodată vede un voinic, tânăr și frumos ca un brad care, venind la ea o întrebă de ce plânge. Ea îi spuse tot necazul, atunci voinicul, arătându-i nu departe de izvor un fel de piatră în roșeațe cărămizii, care se măcina ca săpunul, îi zise:

-Ia piatra de aceea roșie și spală lâna cu ea, până s-o albi!

Și cum zise, se și făcu nevăzut. Femeia luă din acea piatră, care însă nu era piatră, și, frecând lâna cu ea, îndată se făcu o spumă roșie ca sângele, iar apa începu să fiarbă în clocot, și când scoase lâna era albă ca zăpada.

Atunci se întoarse îndată la soacră-sa. Zgripțuroaica de babă se miră mult de frumoasa albeață a lânii; dar tot nu-și lăsă nora în pace, ci o trimise să-i aducă, de unde-o ști și-o găsi, iarbă verde și fragi coapte, ori de unde nu, să nu se mai întoarcă acasă.

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 300-301

Alta năpastă pe capul bietei femei: de unde era ea să găsească iarbă verde și fragi coapte! Dar ce era să facă! Ieși la câmp și își aruncă ochii departe: în toate părțile numai pustiu și ger. Încă de abia se luase pe ici pe colea zăpada. Așa mergea biata rătăcind și plângând, din câmpie în câmpie, când iată iar voinicul de la izvor apropiindu-se de dânsa și întrebând-o: de ce plânge și ce rătăcește pe aici. Ea îi spuse iarăși păsul.

Atunci voinicul o luă de mână și o duse într-o poiană plină de o iarbă verde însmălțată cu fragi coapte, ca în luna lui cireșar. Ea își umplu brațele de iarbă verde și poala pestelcii de fragi, și așa se întoarse la soacră-sa acasă.

Iar baba Cloanța, cum văzu iarba și fragile coapte, zise:

-Ei acu văd și eu c-o vinit primăvara! Să mă sui cu oile la munte!

Ea avea multe oi, mulți ciobani și mulți câni. Se găti dar de plecare și, luându-și turma, ciobanii, cânii și d-ale mâncării, iar pentru sine nouă cojoace mari până în pământ, la întâi de martie a ajuns cu oile sus la munte.

Dumnezeu atunci hotărî s-o pedepsească pentru răutatea ei, și iată că deodat începu să ploaie cu spicuri de zăpadă.

Baba, cum văzu, își strânse turma și îmbrăcă câteșinouă cojoacele. În ziua dintâi se udă cojocul deasupra, de se înmuie de tot, și trebui să-l lepede; apoi tot așa în fiecare zi câte un cojoc, până ce își lepădă toate cojoacele.

Nouă zile plouă mereu, iar noaptea cea de-a noua, când baba nu mai avea nici un cojoc uscat dete Dumnezeu un ger cumplit. Așa că a zecea zi și baba și ciobanii, și cânii, și turma întreagă se găsiră înghețați și prefăcuți în stane și bolovani de piatră. De atunci și până astăzi, la începutul lui martie, se aude prin acele locuri un plâns ca de femeie, un urlet de câni și un zbieret de oi multe, și atunci îndată cerul de posomorăște, viscole se pornesc, cu ploi și cu zăpadă, țiind întruna nouă zile, câte cojoace avea Baba Dochia.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 302-303

Tot din Muntenia, comuna Vârciorova, jud. Mehedinți a fost consemnată o legendă în care apare fiul Babei Dochia, Dragomir, Dumnezeu și Sfântul Petru:

“A fost odată o babă bătrână, baba Dochia, care era nemaipomenit de rea. Din toți copiii ce Dumnezeu îi dăruise, nu mai avea decât unul singur însă bun, vrednic, ascultător, care făcea bucuria babei. Când veni timpul să se însoare, se însură și luă o femeie, care era tocmai ca el de vrednică și ascultătoare. Dragomir își petrecea timpul mai mult pe deal la oi, și baba rămânea acasă cu noră-sa, să vadă de-ale casei. Baba, din fire prea rea, chema pe noră-sa în toate chipurile, iar biata noră, prea mult răbdătoare, nu zicea nimic și suferea totul, crezând că doar se va schimba firea babei cea rea vreodată. Într-o zi, din pizmă, pe când Dragomir nu era acasă, trimise pe noră-sa la râu cu o lână albă, zicându-i:

-Vezi asta lână, du-te, spal-o până când se va înnegri. Dacă nu, să nu-mi mai calci bătătura! Zise și-și văzu de treabă, iar femeia plecă cu lâna să facă ce-i zise baba.

Spălă ea timp de trei zile lâna, dar zadarnic îi era munca, căci, s-o înnegrească nu era cu putință. Dar, când era aproape să plece femeia de la râu fără nici o ispravă, iată că doi oameni cari nu erau alții decât Dumnezeu și Sf. Petru, care atunci umblau pe pământ, se apropiară de ea și-i ziseră:

-Ce faci aci, femeie? Ea le răspunse plângând:

-Am o soacră foarte rea și uite m-a trimis cu lâna asta, s-o spăl până ce se va înnegri. De trei zile spăl, și nu pot să fac aceeea ce mi-a poruncit. Numai Dumnezeu știe ce mă așteaptă acum.

Auzind Dumnezeu și Sf. Petru despre asta și făcându-li-se milă de ea, îi ziseră;

-Mergi acasă la soacră-ta și nu te teme. Și apoi se făcură nevăzuți.

Când dete femeia să plece și se uită la lână, văzu lâna neagră și, dându-i în gând că a fost Dumnezeu, pleacă veselă, mulțumind lui Dumnezeu. Nepotolindu-și baba necazul nici prin asta, o trimise iarăși la râu, însă cu o lână neagră, zicându-i:

-Cum vei ști să faci, să speli lâna până se va înălbi! Să nu te întorci la mine cu lâna neagră! Pleacă plângând femeia, că știa ea că nu poate îndeplini lucrul ăsta așa de ciudat; însă, cum e omul făcut să nu piardă credința nici când vede bine că nu e chip de scăpare, astfel făcu și ea, se duse cu lâna la râu și începu s-o spele. După vreo două, trei zile de spălătură zadarnică, se dete la o parte și începu să plângă, de plângeau și pietrele de mila ei.

În acest timp, iarăși se arată Dumnezeu și Sf. Petru și, văzând-o plângând o întrebară de ce plânge. Ea răspunse:

-Soacră-mea m-a trimis cu lâna asta neagră s-o spăl ca să se înnălbească. De doua zile mă ostenesc, amărâtă și nemâncată, să fac aceea ce era cu neputință. Atunci, Dumnezeu și Sf. Petru deteră femeii o chită de flori de fragi, să o duca babei, spuindu-i că le-a cules de pe coastă, și o încurajară să nu se teamă, și apoi se făcură nevăzuți.

Femeia luă lâna tot neagră, cum o adusese, și se duse acasă de dete soacrei sale chita de flori de fragi, spuindu-i că le-a găsit pe coastă. Baba, văzând, florile, uită de lână și chemă pe fiul său Dragomir și zise:

-Dragomire, maică! Fragile au înflorit și noi n-am măsurat încă oile! Să plecăm cu oile la munte, să le măsurăm.

-Să plecam, zise și Dragomir.

Plecară, și Baba Dochia luă cu sine nouă cojoace, îmbrăcându-le pe toate cum ieși din casă. Merseră multă vreme și, când ajunseră la locul de era să măsoare oile, se pune o zloată (ploaie amestecată cu zăpadă), încât baba fu silită să lepede pe rând unul câte unul toate cojoacele și începu a tremura, de ziceai Doamne! Căutând împrejur, văzu pe Dragomir înghețat și cu sloi la gură și, crezând că cânta în fluier, îi zise:

-Dragomire! Dragomire! Eu am înghețat de frig, și tu cânți din fluier! Astfel și Baba Dochia și fiul său, Dragomir, împreună cu oile lor au înghețat și s-au prefăcut în stânci de piatră, ce se află între comuna Vârciorova și Turnu Severin, Mehedinți, numit Dragomir.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 303-304

O legendă, auzită de dl. I.C. Măldărescu de la un tânăr român din Basarabia și scrisă apoi în versuri, ne vorbește de Baba Marta :

I

Sub poalele munților, Ea habar n-are măcar,

În locașul sluților, Nici gândește la amar.

Se arată un bordei: II

Ca să-l vezi nici să nu vrei. Toarce baba lâna, toarce,

În el demult locuiește Însă norii se tot stoarce

Baba Marta, ce vrăjește Și deodată-n munte-apare

Când la stele, când la lună Un copil micuț, ce are

Și rânjind ca o nebună Aripi mândre la privit,

Cât e noaptea Domnului Și deodată a grăit:

Și dulceața somnului, -Marto, babă vrăjitoare!

Lângă foc și lângă vatră, Dup-acum ești la pripoare:

Farmeca, iar câni o latră! Primăvara n-a venit,

Mult îi rea și prăpădită, Florile n-au răsărit?!

Cu cojoace învelită, Mai stai încă în bordei,

Cu nouă cojoace-n spate, Lâna toarce-o, dacă vrei

Și toiagul al ei frate Să-ți mai faci un strai din ea;

De-alergări pe munți și văi, Iarna încă tot e grea!

Când e timpii cei mai răi, Astfel zise copilașul,

Ea e a pădurii mumă, Și zburând ca îngerașul.

Baba rea, soră de ciumă, Baba Marta stă și zice:

Și se plimba tot pe munți, Surdă,surdă, măi voinice,

Trece ape fără punți, Am încă nouă cojoace

Sare după dealuri jos Și fuiorul tot a toarce,

Și se așază pe un lemn gros, Am și fete de-ndrăgit,

Ca să-și pască caprele, Am flăcăi de zăpăcit,

Să le sugă laptele. Și numai noapte pe lună

N-are teamă de vreun ger, Pot lucra cu voie bună!

Nici că-i frică chiar de cer, Iarna demult a trecut,

Deși iarna n-a trecut. Caprile iarba-au păscut,

Baba Marta toarce, toarce, Surdă, surdă, n-am habar

În cojoace se întoarce. De-al tău grai sau ger măcar!

Are-n spate blană nouă: III

Ningă, viscolească, plouă, Îngerașul mâniat

Către cer s-a îndreptat: S-o doboare nu putea.

Norii vineți adunând, Ea la cer cătând zbiera,

Bolborați mereu tunând, Hulea rău și blăstăma.

Și deodată frigul vine, Norii vineți se aduna,

Vântul bate, bate bine, Lemnele de ger trosnea,

Plopii urlă, cerul tună, Munții încă că gemea,

Norii vin de se adună, Pietrile se despica,

Fulgii cad albi de zăpadă Și din nouri, licărind,

Peste munți și pomi, grămadă. Trăsnete ieșeau trăsnind;

Marta însă toarce întruna, Vremea se tot turbura,

Râzând tare ca nebuna, Fulgerile lungi zbura,

De cojoace dezvălită, Dar pe Marta, baba rea,

De zăpadă ‘nemețită, S-o-nspăimânte nu putea…

Tremurând la cer privește, Atunci norii se crăpa,

Dar iertare nu găsește. O lumina se vedea

Urlă vântul vijelind, Și un glas se auzea.

Ploaia rece azvârlind Blestemând, babei zicea:

Peste Marta, baba rea, V

Care pizma n-o lăsa -În veci să fii o stană

De la cer să ia iertare. De piatră amorțită,

Ploaia curge și mai tare, De caprele-ți ubite

Munții gem, pădurea geme, Să fii împrejmuită,

Marta însă nu se teme. Din ochi să-ți izvorască

IV Tot lacrăme amare,

Vântul sufla cu turbare, Iar pe pământ să facă

Jos trântea coliba mare, Un râu de-unde oricare

Dar pe Marta, baba rea, Să nu poata să bea!

Și dracii toți râdea. Vin și iele despletite,

VI Duhuri rele și cumplite…

Glasul cum se isprăvește, Toate umbrele s-adapă,

Norii negri se lățesc, Lângă stană găuri sapă,

Vântul s-a mai potolit, Saltă, țipă și hulește,

Iară soarele-a ieșit. Morții-n iaduri se trezește,

Numai Marta-i neclintită Joacă, cânta-n hore prinse

Și…deodată e lovită Lânga focurile-aprinse.

De un trăsnet din senin, Dar când este despre zori….

Curmând traiul cel de chin: Cânt cocoșii de trei ori,

Curg din ochii ei șiroaie, Și se duce orice duh

Lacrămi mari ca și o ploaie, Și e pace în văzduh!

Ieșind gemăt din cea stană, Așa a fost atuncea precum am povestit;

Și plânsoare din fântână… Am spus-o cum se spune și ce am auzit:

Fiarele vine în cete Chiar astăzi se mai vede o babă împietrită.

Să-și adape a lor sete, În juru-i stând, culcată, e turma ei iubită.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P. 304-306

“Baba Dochie sau Baba Marta, ale cărei legende le-am reprodus în capitolul premergător, ține de regula nouă sau douăsprezece zile. De aici, vine apoi ca românii de pretutindenea numesc cele dintâi nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie Babele, Zilele Babelor sau Zilele Babei, adecă Zilele Babei Dochie sau ale Babei Marta. Zilele Babei se încep de comun la 1 Martie sau mărțișor și durează, după cum am amintit mai sus, nouă sau douăsprezece zile de-a rândul, adecă până când Baba Dochia și-a lepădat, respectiv și-a scuturat cele nouă sau douăsprezece cojoace.

În unii ani însă Zilele Babei nu se încep la 1 martie, ci cu nouă sau douăsprezece zile mai înainte de această zi, iar în alți ani, deși se încep la 1 martie nu durează numai 12 zile, ci ele trec peste acest număr, ba adeseori trec chiar și în luna lui Prier, sau Priil, de unde se vede că vine apoi și zicala românilor din Bucovina că

Prier prieste,

Dar și jupește,

Sau a celor din Moldova:

Priil priește

Și jupește.

Și anume, când e frumos, cald și plouă ploaie călduroasă, atunci priește, iar când ninge și e frig, atunci jupește sau, după cum spune un proverb bănățean:

Prier fără ploaie

Cheful românului moaie.

Dacă cele 12 zile ale Babei Dochia cad înainte de ziua ei, atunci se zice că primăvara e bună, oamenii pot ara și semăna devreme, iar dacă pică după ziua ei, atunci primăvara e urâtă și oamenii se întârzie cu aratul.

Zilele cari trec peste numărul 12 se numesc în genere Zilele împrumutate sau Împrumutări, în special însă prima zi împrumutată se numește: ziua sturzului, a doua: ziua mierlei, a treia: a cocostârcului, a patra: a ciocârliei, a cincea: a cucului, a șasea: a rândunelelor, etc, iar cea de pe urmă omătul, turturii sau ziua mieilor, și aceasta din cauză că aceste zile prevestesc reîntoarcerea în țară a păsărilor pribegite de cu toamna și epoca nașterii mieilor.

În decursul celor nouă sau douăsprezece zile, precum și a celor împrumutate, timpul e în genere foarte schimbăcios, acuș ninge, acuș plouă și acuș e soare.

Baba Dochie nicicând nu-și schimbă năravul. Ea trebuie în fiecare an să-și lepede sau să-și scuture cojoacele. Și dacă se întâmplă uneori că nu-și scutură cojoacele, dupa cum îi este datina, în decurs de 12 zile, atunci și le scutură într-o singură zi de 12 ori dupa olaltă.

Cum încetează Baba Dochie sau mai bine zis Babele, numite în Transilvania și Vântoase, îndată se încep Moșii, numiți almintrelea și Sfinți sau Sâmți.

Babele sunt de regulă rele, iar Moșii buni. Drept aceea, femeile bătrâne din popor, și cu deosebire din Muntenia, își aleg dinainte câte una din Babele despre cari ne-a fost până aci vorba, cari personifică apoi, dupa cum vremea e frumoasă sau urâtă, caracterul moral ale aceleia ce a ales-o.

Daca au parte ca ziua aceea ce și-au ales-o să fie mai blândă, atunci se zice că nu e o babă rea. Întâia babă, care cade la 1 martie și care poartă numele special de Baba Dochie sau Baba Marta, se mai numește almintrelea și Cap de primăvară, pentru că ea este ziua cea dintâi a primăverii.

Deci, dacă în această zi este frumos, atunci cred oamenii că și toată primăvara și vara va fi frumoasă; iar de nu, apoi zic că și primăvara și vara va fi urată și posomorâtă.

O seama de românce, atât din Bucovina cât și din celelalte țări, serbează ziua cea dintâi din martie, în care cade Baba Dochie, prin nelucrare în casă, și anume: pentru purtarea timpului, pentru ca să se domolească mânia Babei Dochie și frigul de primăvară să nu facă pagube în câmpuri, apoi pentru ca să nu zacă nimeni în casă de vărsat, precum și pentru înecat.

Unicul lucru femeiesc care se poate face, după părerea celor mai multe românce, în această zi, este clacă de tors, pentru că și Baba Dochie când a mers cu oile și cu caprele ca să le pască, încă și-a luat furca și a tors lâna dintr-însa.

Drept aceea, cele mai multe românce nici nu lucrează nimic alta în această zi, decât doară că fac clacă de tors. În fine, mai e de observat încă și aceea ca femeile, cari se cheamă Eudochia, pop. Dochia și Dochița, își serbează în această zi numele, iar o seamă dintre dânsele fac și praznic.”7

Însă cine voiește ca mărțișorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate. Celor ce nu o fac aceasta, și cu deosebire fetelor cari uită că poartă mărțișor, nu le ajută nimic. Dovada despre aceasta avem următoarea poezie poporală de pe valea Prutului din Moldova:

Lelița cu mărțișor Poimîini douazeci si nouă…

Fuge la badea într-un zbor, Iar când lelea a cătat,

Și-i dă gură de trei ori, Nu era de sărutat,

Și se-ntoarce-apoi în zori! Ci de gătit feșele,

Azi e una, mîni îs două, Feșele, pelincile.”7

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P.309-310

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. P.314

2.2 Mărțișorul ieri și azi – obicei, tradiție, reprezentare

Înainte de a ne expune părerea în ceea ce privește obiceiul ca tradiție și reprezentare vom cita un mic fragment din scrierile etnologului Ion Ghinoiu: “Mărțișorul – spune el – se confecționa din două fire răsucite de lână colorată, albă și neagră sau albă și albastră și făcut cadou în ziua din luna martie, perioadă a echinocțiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă. Aromânii puneau Mărțișorul în ajunul zilei de 1 martie, adică în seara zilei de 28 sau 29 februarie. Sărbătorile cu ajun și calculul timpului în raport cu o anumită fază a Lunii sunt caracteristice calendarelor lunare care au precedat, atât la daci cât și la romani, actualele calendare solar-lunare. Obiceiul Mărțișorului este o secvență a unui scenariu ritual de înnoire a timpului și anului primăvara, la nașterea și moartea simbolică a Dochiei. După unele tradiții, firul Mărțișorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieții copilului la naștere, Dochia toarce firul anului primăvara, la nașterea timpului calendaristic. Întrucât Mărțișorul este inseparabil de tradiția Dochiei carpatice, zeița maternă, lunară și echinocțială, se poate afirma cu certitudine autohtonia și vechimea multimilenară a obiceiului. De la români și aromâni obiceiul Mărțișorului a fost preluat și de alte popoare din centrul și sud-estul Europei. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români și aromâni”22.

Mărțișorul are o vechime milenară și el s-a menținut prin timp pentru că semnificația lui era în acord cu concepția populară românească asupra naturii, cu ciclurile cosmice și înfrățirea omului cu tot ce-l înconjoară și din care el făcea parte integrantă. Nu numai mărțișorul este un exemplu de credințe românești ancestrale legate de ciclicitatea naturii și a omului cu care conviețuiește. Obiceiul mărțișorului consemnat pe tot spațiul locuit de români a fost respectat, perpetuat, îndrăgit. Se dă mărțișor copiilor, tinerilor, bătrânilor, cu precădere persoanelor de gen feminin, acordându-i-se și un sens sărbătoresc. Așa se mai poate explica purtarea mărțișorului de către flăcăi la căciulă sau pălărie. Mărțișorul a fost precedat de Dochia, o reprezentare mitologică maternă, lunară, care deschidea noul an vegetal, agrar.

Initial, mărțișorul a avut forma unui simbol compus dintr-un șnur obținut din două fire de

22. Ion Ghinoiu. Vârstele timpului, Editura Meridiane, Bucuresti, 1988, P. 202

lână albă și neagră. Mai apoi lâna a fost înlocuită cu bumbacul, care nu se scămoșa prin purtare precum lâna și mai târziu din mătase. Culorile s-au diversificat prin trecerea timpului apărând și alb cu albastru și alb cu roșu. În final a devenit numai alb cu roșu. Referindu-ne la simbolul cromatic, albul reprezintă fie începutul, fie sfârșitul vieții; granița între vizibil și invizibil; culoarea de trecere de la absență la prezență; el acționează asupra sufletului pentru liniștea absolută. Albul semnifică fie suma culorilor, fie absența, absolutul. El este începutul, nașterea, renașterea. De aceea, era purtat ca să ajute la renașterea omului odată cu începerea vieții vegetale, a anului, a primăverii.2 Culoarea neagră este opusă albului, este egalul lui. Negrul se situează ca și albul la limita gamei cromatice și semnifică întunecimile primordiale, moartea inițiatică, preludiul unei adevărate nașteri. Totodată reprezintă și prudența, înțelepciune și hotărâre în vremi de mari încercări. Negrul semnifică iarna care e pe sfârșite, iar albul, primăvara. Negrul semnifica iarna care e pe sfârșite, iar albul, primăvara care începe. Pentru aceasta este purtat ca să dea purtătorului tărie în noul început al vremii omului care vine, al primăverii care se arată. “Albastrul este un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar – este culoarea reveriei – el devine o cale a visului, un mediu albastru calmează, liniștește”2. Roșu este culoarea care dă putere purtătorului, e simbolul principiului vital. Roșu deschis însuflețește, încurajează, motiv pentru care este folosit la drapele, cel închis dă vigilență, la reținere. El simbolizează și sângele care te trimite la viață dar și la moarte, la tinerețe veșnică, dar și la senectute sănătoasă.”Roșu și albul sunt cele două culori consacrate lui Iehuva, ca Dumnezeu al dragostei și înțelepciunii în care par a se contopi”.2 Prin urmare putem să considerăm că albul la mărțișor semnifică puritatea, neprihănirea, iar roșul te trimite la dragoste, dragostea față de Dumnezeu, la înțelepciune.

De la un șnur, mărțișorul a evoluat ca formă adăugându-i-se un ban, care semnifica schimbarea pentru a se conforma viitorului. În unele interpretări, moneda-banul este și chip al sufletului care poartă pecetea lui Dumnezeu, imaginea Omului Universal. Considerăm că moneda adăugată șnurului aduce un plus de valoare obiectului și el semnifică și bogăție, norocul

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicționar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis, București, 1994. P.75

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicționar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis, București, 1994. P.334

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicționar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis, București, 1994. P.171

și belșugul sorocit purtătorului. Cei care purtau mărțișorul invocau puterile binefăcătoare ale acestui talisman norocos și se asteptau să fie feriți de necazuri, de boli, și să fie binecuvântați cu fericire și belșug. Creștinismul a adus cu sine și crucea adăugată la simbolul șnurului, care aduce un plus de valoare și cu beneficii evidente purtătorilor. După primul război mondial, cu precădere, mărțișorul este confecționat și din metal prețios de către familiile înstărite și astfel începe să se piardă semnificația mistico-religioasă, transformându-se într-un obiect tradițional necesar dar cu funcție de înfrumusețare, de bijuterie.

Prin trecerea timpului obiceiul și-a micșorat mult funcția magico-rituală, devenind un motiv de bucurie, de atenție către purtător, de dragoste și respect. Obiceiul se menține ca tradiție și a îmbrăcat forme variate reprezentând o placere și un respect al donatorului pentru purtător. Rar se mai practică alegerea mărțișorului cu semnificațiile inițiale, el reprezentând în prezent un respect, o obligație, un gest de apreciere, de afecțiune. Un gest de dragoste pentru ofertant către purtător.

Tradiția magico-religioasă s-a estompat mult, ea devenind un obișnuielnic, o plăcere așteptată de toată lumea, copii, tineri, vârstnici, femei și bărbați. Rolul de talisman s-a estompat.

Încă de la jumătatea lui februarie, imediat după Valentine’s Day, dispar toate inimioarele din pluș sau ciocolată din magazine, iar marțișoarele le iau locul pe tarabele care invadează străzile și magazinele.

În ziua de azi, orice obiect căruia îi atașăm un fir împletit alb-rosu, poate fi dăruit drept mărțisor: de la jucării minuscule și până la adevărate bijuterii din aur sau argint.

Din multitudinea de mărțișoare expuse spre vânzare, doar șnurul roșu cu alb este nelipsit obiceiului, deși cu greu se mai păstrează simbolul inițial al obiectului și al culorii. Dacă la începuturi șnurul era purtat circular (la mână, la gât), acum se prezintă sub forma unei funde înnodate pusă pe piept și rar la mână. În prezent purtarea mărțișorului pe piept este mai practicată, iar perioada de purtare este variată de la o zi la o săptămână și mai rară o lună.

Se poartă cel mai des până la 9 martie și apoi nu se mai păstrează semnificația depunerii mărțișorului pe o creangă înverzită sau înflorită ca să-i aducă belșug, frumusețe, piele fină, sănătate, noroc în anul care vine, etc. Mărțișorul și-a estompat mult funcția inițială de protecție, de prevestire, a rămas doar obiceiul care are legătură cu 1 martie.

Din simbolul inițial a rămas cromatica (firul răsucit alb cu roșu), dar mai mult ca un semn specific mărțișorului, prin el identificându-se obiceiul, care se menține sub forme și expresii mult diversificate. Mărțișorul este un obicei care nu a dispărut, s-a diminuat mult funcția inițială, simbolul primar. Mărțișorul astăzi se oferă mai mult ca obicei de 1 martie, ca o atenție a celui de lângă tine, indiferent de sex sau vârstă. Purtarea lui nu mai e obligatorie, dar oferirea a devenit o obligație, în special a bărbaților pentru femei, a iubiților unul spre altul, a părinților pentru copii, a nepoților pentru bunici și invers. Colegii se simt obligați să fie atenți unul față de altul. Se oferă mărțișor de către femei către persoana iubită, a femeilor între ele etc.

Formele actuale ale mărțișorului sunt greu de catalogat. Multi români oferă flori, dulciuri, obiecte cosmetice, obiecte de îmbrăcăminte însoțite de șnurul alb/roșu. Multe magazine vând pachete speciale de mărțișor însoțite de șnur. Chiar dacă nu se mai văd persoane cu șnurul sau mărțișorul în piept, mai ales persoanele de sex feminin așteaptă ca obligativitate să primească un mărțișor însoțit de șnur. Femeile oferă mărțișoare bărbaților, dar aceștia nu poartă șnurul în piept și ele constau în obiecte de cosmetică, îmbrăcăminte, cărți etc.

Mărțișoare destinate a fi purtate în piept sunt mult diversificate: flori (în special ghiocel, cel care anunță primăvara), cruce gablonț, literele alfabetului pentru a marca inițiala numelui iubitei sau iubitului, trifoi cu patru foi, potcoava, diverse figuri luate de pe internet, diverse figuri de animale, etc.

În multe cazuri, mărțișorul a fost înlocuit cu un obiect practic sau cu unul de valoare, cum ar fi o broșă, un pandantiv ori o pereche de cercei din aur sau argint. Unii români caută utilitatea unui mărțișor, pentru că nu-i cunosc semnificațiile, s-a pierdut valoarea tradiției populare. Astfel, mărțișorul devine o formă de apreciere, un mod de a transmite un mesaj, o bucurie de a dărui.

Cu mult inainte de 1 martie, în țară, în multe orașe se organizează Târgul Mărțișorului. Acolo se găsesc mărțișoare de pus în piept, obiecte de îmbrăcăminte, dulciuri, nelipsita “turtă dulce “cu forme tradiționale și nu numai, bijuterii din pietre semiprețioase etc. Aceste târguri sunt deschise până după Mucenici. Muzeul Țăranului Român găzduiește an de an un târg de mărțișoare în stiluri variate, de la rustic la contemporan. De asemenea, la Muzeul Național de Geologie există o expoziție cu vânzare numită “Mărțișoare minerale”, la Sala Dalles, în marile parcuri ale Bucureștiului, în marile piețe se vând mărțișoare fabricate sau făcute manual cu precădere de către studenți. La Cluj în Casa TIFF, sediul Festivalului Internațional de Film Transilvania, este gazda unui târg de mărțișoare. Târgul Mărțișorului Tradițional și-a deschis porțile la Negrești-Oaș. Sibiul cu Shopping City Sibiu este prezent cu mărțisoare pictate pe sticlă, din mărgele, ceramică sau croșetate. De asemenea, se expun mărțișoare în Piața Mică și pe strada Nicolae Bălcescu. În Baia Mare are loc un târg de mărțisoare în incinta Bibliotecii Județene „Petre Dulfu“. Un târg de mărțisoare are loc la Suceava, la Ploiesti, Iasi, Baia Mare, Timisoara, Galati, Bacau etc.

În Republica Moldova, în fiecare an are loc festivalul muzical „Mărțișor”, care începe pe data de 1 martie și durează până la 10 martie. În acest an, festivalul se află la ediția a 48-a.

            De la un obiect micuț cu o impresionantă încărcătură de simboluri, de la sacralitatea ce făgăduia venirea primăverii, de la darul din suflet ce îl reprezenta, mărțișorul a ajuns azi să piardă, încet, toate aceste atribute. Unii cercetători ai obiceiului spun că noi cei cunoscători și unele canale ale massmediei, ca și negoțul au participat la estomparea simbolului mărțișorului, pentru că nu s-a predat către generația tânără sensul și semnificația lui.

În Timoc se povestește că astăzi “Se îmbracă o femeie în costum popular, ie o târnă și pune prăjituri și mărțișoare. Pleacă la copii, în grădiniță și după aceea în primărie, de-a rândul, la toți”.12

12. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005. P. 45-46

2.3. Mărțișorul în lumea virtuală

Pentru români, 1 Martie este astăzi o zi a cadourilor. Micile cadouri pe care bărbații le dăruiesc doamnelor, simbolizează diverse sentimente, de la iubire, prietenie și respect, până la simbolurile tradiționale care amintesc de mai vechile funcții ale acestei zile, mai ales de credința care spune că mărțișorul aduce noroc.

Întreaga gamă a audio-vizualului este implicată plenar în desfășurarea obiceiului mărțișorului, din simbolul primar păstrându-se mult mai puțin decât la începuturi, dar se continuă sub alta formă și cu mesaje noi.

Radioul an de an are emisiuni care marchează evenimentul. Sunt prezente emisiuni muzicale cu teme folclorice sau muzică modernă având ca temă mărțișorul. Tot așa sunt prezente în aceste zile și emisiuni cu dedicații muzicale legate de obiceiul mărțișorului. Emisiunile de divertisment an de an ne încântă cu glume, povestiri interesante, scurte istorioare despre mărțișor.

Televiziunile prin emisiuni special dedicate zilei de 1 martie comemorează ziua mărțișorului. Unele rețele de cablu au programe proprii în diferite orașe ale țării prin care celebrează obiceiul și trimit felicitări cu dedicații, prilejuite de ziua mărțișorului.

Telefoanele fixe se constituie în modalități de marcare a zilei de 1 martie, deci a obiceiului, pentru a gratula persoanele iubite, respectate, protejate.

Telefonia mobilă prin SMS sau direct dă posibilitatea posesorilor să se folosească de aceasta modalitate nouă și ușor accesibilă pentru a transmite gândurile, sentimentele către persoanele iubite sau numai stimate cu prilejul zilei de 1 martie.

Vă vom prezenta în cele ce urmează câteva mesaje de 1 Martie trimise prin sms, email, etc: “Un buchet de ghiocei și o primăvară superbă pentru o persoană mai specială decât toate anotimpurile!”; “Iți doresc un 1 Martie fericit și o primăvară care să îți înflorească întregul an”; “În această zi specială de martie, permite-mi să mă alătur și eu cu un mărțișor. La mulți ani!”; “Primăvara în suflet mereu și noi oportunități să pară precum ghioceii. O primăvară însorită!”; “Privește în jurul tău, comunică… zâmbește… visează… Primește un Mărțișor!”; “Un buchet de ghiocei și o primăvară superbă pentru o persoană/colegă deosebită!”; “De sub zăpadă a răsărit un ghiocel și mi-a șoptit ceva la ureche: A sosit primăvara!”; “Îți doresc un 1 Martie fericit și o primăvară care să îți înflorească întregul an.”; “Îți doresc o primăvară minunată, cu multe realizări!”; “Pentru o primăvară însorită și plină de bucurii, împreună cu un gând curat!”; “Anotimpurile vin și trec, dar fiecare om păstrează în sufletul său un anotimp. Încearcă să păstrezi primăvara.”; “În prag de Primăvară, Mărțișorul să alunge spiritele rele și să-ți umple sufletul de bucurie și speranță.”; “Parfumul florilor de primăvară, roua dimineților calde, adierea vântului blând al celui mai frumos anotimp.., toate acestea să-și găsească locul în sufletul tău.”; “Din depărtări pe aripi neștiute în această zi frumoasă primește-n dar un simplu și mirific mărțișor.”; “Un buchet de ghiocei și o primăvară superbă pentru o persoană mai specială decât toate anotimpurile!”; “De ziua noastră, a fetelor, primește-n dar un mărțișor. Nu este cine știe ce, dar ți-l trimit cu dragoste.”; “Primăvara să îți aducă un mărțișor de sănătate, un ghiocel de noroc, o rază de fericire, un nor de iubire și un soare strălucitor asemeni sufletului tău.”; “Nu contează cum este vremea, important este ca-n suflet să fie primăvară! La multe primăveri!”; “Fiecare dintre noi așteptăm să se întâmple ceva frumos în viața noastră. Fiecare dintre noi așteptăm primăvara.”; “În această dimineață soarele a bătut în geam mai insistent. Ai deschis fereastra și ai lăsat primăvara să intre în casă… e 1 Martie,… bucură-te!”; “Pe poiana amortita Soarele vaslea usor, Si din iarba vestejita A iesit un martisor!”; “Am trimis la tine, in zbor Un mesaj de martisor Sanatate, fericire La Multi Ani si numai bine!”; “Un fir rosu, altul alb Anotimpuri se despart Primavara iarasi vine De la mine, numai bine!”; “Un fulg de nea ratacitor, Vazand ca primavara vine Ti-aduce-n zborul sau usor, Un martisor!”; “Ghiocel de primavara Tu aduci cu tine soare, Zambete, copilarie Si dulci soapte sclipitoare!”; “Firul alb e sanatate, Cel rosu, posperitate. Amandoua, impreuna, Formeaza o cununa de success si voie buna.”; “Firul rosu si cel alb, Impletit cu gingasie, Vrea sa lege si mai mult, A noastra prietenie.”; “Martie cel calator Iti trimite-un martisor. Nu e lucru de valoare Dar atentia e mare!”; “Lumina, viata si mult dor Sa primiti de martisor!”; “1 Martie lin coboara, Pe aripi de primavara, Si va duce in zbor, usor, Un martisor.”; “Intr-o zi cu soare, In care miroase a sarbatoare, Îți dau si eu mesaje primavaratice cu aroma de martisoare.”; “Printre flori si albinute Ingerasii se strecoara Sa-ti aduca in manute, Mărțișor de primavara!”; “Din departari, pe aripi nestiute, Purtat de un dulce si mirific dor, In cea mai minunata primavara, Se indreapta catre tine, un Mărțișor!”; “1 Martie cu multe, multe petale de fericire!”;

Întrucât internetul a cuprins tot teritoriul țării și este utilizat de copii și de vârstnici la fel de mult, emailul este ușor accesat și prin el se trimit felicitări cu gândurile de respect, admirație iubire către cei dragi. Vom exemplifica prin câteva imagini. Varietatea este imensă și posibilitatea de alegere este mare în funcție de gândul și imaginația fiecăruia. Acum prezentăm și câteva mesaje trimise sub formă de felicitare electronică de 1 Martie:

Rețelele de socializare ale internetului sunt tot atâtea căi de a consemna obiceiul, care nu și-a pierdut funcția sărbătorească. Printre acestea se numără facebook, twitter, instagram, twoo, badoo, hi5 etc

Presa scrisă, de asemenea, mai multe zile la rând consemnează obiceiul, iar unele reviste dezvoltă pe larg despre vechimea obiceiului, practici, cum se prezenta mărțișorul, evoluția lui în prezent, despre mărțișoarele reușite ca mesaj și ca înfățișare, etc.

2.4. Blogurile/Site-urile, o re-traditionalizare a Martisorului?

Mărțișorul, care are o vechime demonstrată de descoperirile arheologice încă de cca 6000 ani î.en. (amuleta din Scheia Cladovei), s-a păstrat până în prezent cel puțin cu funcția unui ritual macro-social reprezentând mitul de trecere de la întuneric la lumină, de la iarnă la vară, ritual de primăvară, înnoirea timpului. Obiceiul s-a păstrat mii de ani și – spunem noi – nu va dispare, pentru că are și o încărcătură puternic mitică – trecerea la primăvara mult dorită și de natură și de om, ca și cea de beneficiu pentru purtător (care se menține cu forța și în prezent), dar și una sărbătorească dând posibilitatea fiecăruia să își onoreze semenul cu un gest de afecțiune, prețuire, posesiune chiar, de respect, de apreciere etc.

Deși este un fapt sacralizat pentru că are și conotații de ritual, în prezent, mărțișorul nu are un aspect liturgic și, astăzi, în special pentru orășeni, primează conotația sărbătorească. În perioada comunistă, impusă, ateistă, mărțișorul nu a fost interzis precum multe obiceiuri de Crăciun, Paște, pentru că nu făcea trimitere la sărbătorile ritului creștin ortodox, el aparținând tracilor și nu vorbea prea mult de Dumnezeu.

Astfel, putem spune că în contemporaneitatea imediată mărțișorul nu a fost re-inventat, el și-a schimbat forma materială – a aparut kitsch-ul datorită neatenției noastre -, adresabilitatea și tot așa și-a pierdut din semnificașia solară incipientă. A nu se uita că rămășite ale cultului soarelui la romani au fost consemnate sporadic de cercetarile de teren ale etnologilor încă în anii 70 ai sec. al XX-lea. El a rămas ca un obicei tradițional, care face bucurie și farmec, și se mai crede în faptul că aduce pe lângă bucurie și noroc, frumusețe, speranțe în an norocos.

Prin urmare, el nu este re-tradiționalizat, pentru că obiceiul nu a dispărut nici un moment al începutului de martie. Renașterea simbolului, a semnificației primare este greu de crezut că se va putea realiza în lumea noastră desacralizată. Importantă este continuarea obiceiului în zilele noastre.

Fiind o zi a cadourilor, mărțișorul face parte dintre sărbătorile studiate de către cercetători și promovate de către comercianții care încearcă să-și adapteze marfa acestui moment. În acest context, Universitatea de Vest din Timișoara a organizat în perioada 26 februarie și 2 martie a.c. o școală de iarnă, numită Patrimoniu viu și dezvoltare regională. Școala a făcut parte dintre activitățile organizate în proiectul Living Heritage – an unlimited ressource for tourism development.  Pentru că s-a ales această perioadă, chiar mărțișorul a devenit tema principală a cursurilor. În aceste zile, profesori, cercetători și diferiți invitați au prezentat mai multe aspecte ale acestei tradiții: cel mitologic, cel artistic, cel de produs comercial și cel virtual.

Cel mai lung mărțișor din lume a fost realizat în America de 2 designeri români, care au realizat un mărțișor lung de 584,6 metri. A fost realizat din jad, agat, coral roșu, perle și cristale, ce au fost montate pe pene de struț, de păun și pe dantelă. Sătencele cele mai sărace din Rașca, jud. Cluj, au primit acum 2 ani ca mărțișor vaci de rasă din Irlanda.

Copii din Galați au hotărât să facă un mărțișor din flori lung de 100 m. Ei au reușit numai parțial pentru ca miile de flori din origami pregătite de micuți au dispărut peste noapte. Însă copiii au improvizat, chiar dacă din mărțișorul gigantic n-a mai rămas decât șnurul lung de o sută de metri. Înainte să înceapă lucrul, copiii au făcut un legământ și au aprins o sută de lumânări pe care le-au lăsat pe treptele Complexului Muzeal de Științe ale Naturii din Galați. Apoi au întins șnururile lungi de o sută de metri. Realizarea mărțișorului a fost cu peripeții. Copiii pregătiseră 6 mii de flori de lotus albe și roșii, însă cum totul a fost ținut în cel mai mare secret, femeile de serviciu de la școală le-au aruncat de dimineață hârtiile. Femeile de serviciu neștiind de intenția copiilor au făcut curățenie aruncând tot ce au crezut că e murdărie. Munca elevilor nu a fost totuși în zadar. Mărțișorul și așa gigantic va fi expus la Complexul Muzeal din Galați. În încheiere amintim că 1 Martie, fiind o tradiție veche și nouă în același timp, a determinat autoritățile din România și din Republica Moldova să înceapă procedurile pentru includerea sa în Patrimoniul UNESCO.

În prezent mărțișorul este privit ca vestitorul primăverii, care ne aduce zile însorite, bună-dispoziție, veselie, iubire! Oricâte probleme am avea, în 1 martie viața ne pare mai frumoasă când afară e senin și purtăm pe reverul hainei un mărțișor dăruit de cineva drag. Avem cu această ocazie a obiceiului o certitudine că nu suntem singuri, că prinși în vâltoarea acestei lumi, cel de lângă noi nu ne-a uitat, că ne apreciază ca persoană, ca membru al familiei sau ca salariat, că și-a amintit de noi când a trecut pe lângă tarabele de mărțișoare. Astfel putem privi această sărbătoare a mărțișorului ca pe o sărbătoare a iubirii și o putem celebra ca atare.

BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Pop. Obiceiuri tradiționale românești. Consiliul culturii și Educației Socialiste, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, București, 1976.

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicționar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis, București, 1994.

3. Marcel Lutic. Timpul sacru. Sărbătorile de altădată. 2009.

4. Ion Ghinoiu. Obiceiurile populare de peste an. Dicționar. Editura Fundației Culturale Române, București, 1997.

5. Abrudan Dumitru pr. prof. dr. și prof. dr. diac. Emilian Cornitescu. Arheologia biblică. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

6. Sabina Ispas. Cultura orală și informație transculturală. București, Ed. Academiei Române, 2003.

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.

8. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană.

9. Cornelia Calin. Mărțișorul-coordonate istorice și actuale. În Primăvară. Tradiții și obiceiuri. Academia Română, București, Institutul de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”, 1999

10. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol 2, Valea Dunării. Editura Academiei Române. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”, Bucuresti, 2005

11. A. Fochi. Datini și eresuri populare la sfârșitul sec. al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N.Densușianu. București, Editura Minerva, 1976; S.Fl.Marian. Sărbătorile la români. Studiu etrnografic. Carnilegile. Institutul de arte grafice, București, 1898; Mușlea Ion și Ov. Bârlea. Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P.Hașdeu. Editura Minerva, București, 1970; Musu Ghe. Din mitologia tracilor. Editura Cartea Românească, București, 1982.

12. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005.

13. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. III. Regiunea Varna. Editura Academiei. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”, București, 2005.

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedică, București. 2001

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedică, București, 2002

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, București, 2003.

17. Elena Niculiță-Voronca. Datini și credințe populare românești. Vol. II. Colecția Mythos. Editura Saeculum J.O, 1998.

18. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV. Muntenia. Editura Enciclopedică, București, 2004.

19. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V. Moldova. Editura Enciclopedică, București, 2005.

20. Mihai Coman. Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică. Colecția Sociologie Antropologie. 2002.

21. Ion Ghinoiu. Panteonul românesc. Editura Enciclopedică, București, 2001.

22. Ion Ghinoiu. Vârstele timpului, Editura Meridiane, București, 1988.

23. Buzilă, Varvara. Ritualurile sărbătorii Mărțișorului în Basarabia-Obiceiurile de primăvară-vară, Cap.V.18. Sărbătoarea Mărțișorul, împreună cu toate practicile asociate acesteia,

24. Filipoiu, Maria. Tradiții creștine și ritualuri populare românești-Poeme-, Editura Punct, București, 2008

25. Ghinoiu, Ion. Sărbători și obiceiuri, Editura Elion, București, 2002

26. Muzeul Țăranului Român, Cărțișor de mărțișor, martie 2008, Editura LiterNet pentru versiunea pdf Acrobat Reader

27. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 1997

28. Ghinoiu, Ion. Zile și mituri. Calendarul țăranului român 2000, Editura Fundației PRO, București, 1999

29. Sabina Ispas, Mărțișor și folclor, interviu la Vocea Diasporei, 2011

30. Varvara Buzilă, Ritualurile sărbătorii Mărțișorului în Basarabia; Corina Mihăescu, Mărțișoare de Mărțișor; Nicolae Ganea, Încercări literare; Doru Mihăescu, Contribuții etimologice și lexicale.

BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Pop. Obiceiuri tradiționale românești. Consiliul culturii și Educației Socialiste, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, București, 1976.

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrent. Dicționar de simboluri. Vol 1-3. Editura Artemis, București, 1994.

3. Marcel Lutic. Timpul sacru. Sărbătorile de altădată. 2009.

4. Ion Ghinoiu. Obiceiurile populare de peste an. Dicționar. Editura Fundației Culturale Române, București, 1997.

5. Abrudan Dumitru pr. prof. dr. și prof. dr. diac. Emilian Cornitescu. Arheologia biblică. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

6. Sabina Ispas. Cultura orală și informație transculturală. București, Ed. Academiei Române, 2003.

7. Simion Florea Marian. Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol.1, Colecția Fundamente. Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.

8. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană.

9. Cornelia Calin. Mărțișorul-coordonate istorice și actuale. În Primăvară. Tradiții și obiceiuri. Academia Română, București, Institutul de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”, 1999

10. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol 2, Valea Dunării. Editura Academiei Române. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”, Bucuresti, 2005

11. A. Fochi. Datini și eresuri populare la sfârșitul sec. al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui N.Densușianu. București, Editura Minerva, 1976; S.Fl.Marian. Sărbătorile la români. Studiu etrnografic. Carnilegile. Institutul de arte grafice, București, 1898; Mușlea Ion și Ov. Bârlea. Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B.P.Hașdeu. Editura Minerva, București, 1970; Musu Ghe. Din mitologia tracilor. Editura Cartea Românească, București, 1982.

12. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. I. Timocul. Corpus de documente etnografice. Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”. Editura Academia Română. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brailoiu”, București, 2005.

13. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Românii din Bulgaria. Vol. III. Regiunea Varna. Editura Academiei. Institutul de Etnografie și Folclor “C. Brăiloiu”, București, 2005.

14. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. I. Oltenia. Editura Enciclopedică, București. 2001

15. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. II. Banat, Crișana, Maramureș. Editura Enciclopedică, București, 2002

16. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. III. Transilvania. Editura Meridiane, București, 2003.

17. Elena Niculiță-Voronca. Datini și credințe populare românești. Vol. II. Colecția Mythos. Editura Saeculum J.O, 1998.

18. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. IV. Muntenia. Editura Enciclopedică, București, 2004.

19. Sărbători și obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român. Vol. V. Moldova. Editura Enciclopedică, București, 2005.

20. Mihai Coman. Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică. Colecția Sociologie Antropologie. 2002.

21. Ion Ghinoiu. Panteonul românesc. Editura Enciclopedică, București, 2001.

22. Ion Ghinoiu. Vârstele timpului, Editura Meridiane, București, 1988.

23. Buzilă, Varvara. Ritualurile sărbătorii Mărțișorului în Basarabia-Obiceiurile de primăvară-vară, Cap.V.18. Sărbătoarea Mărțișorul, împreună cu toate practicile asociate acesteia,

24. Filipoiu, Maria. Tradiții creștine și ritualuri populare românești-Poeme-, Editura Punct, București, 2008

25. Ghinoiu, Ion. Sărbători și obiceiuri, Editura Elion, București, 2002

26. Muzeul Țăranului Român, Cărțișor de mărțișor, martie 2008, Editura LiterNet pentru versiunea pdf Acrobat Reader

27. Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 1997

28. Ghinoiu, Ion. Zile și mituri. Calendarul țăranului român 2000, Editura Fundației PRO, București, 1999

29. Sabina Ispas, Mărțișor și folclor, interviu la Vocea Diasporei, 2011

30. Varvara Buzilă, Ritualurile sărbătorii Mărțișorului în Basarabia; Corina Mihăescu, Mărțișoare de Mărțișor; Nicolae Ganea, Încercări literare; Doru Mihăescu, Contribuții etimologice și lexicale.