Markeri Moleculari Utilizati In Ameliorarea Animalelor de Interes Economic

” Markeri moleculari utilizați în ameliorarea animalelor de interes economic” (MARKANIM)

Model experimental de utilizare a markerilor moleculari în corelație cu caracterele morfo-productive utile în ameliorare la speciile de taurine, cabaline, porcine și ovine. (P1-P9)

Activitate I.1 Caracterizarea raselor și descrierea arealului acestora (P3-P9)

Activitate I.2. Identificarea markerilor moleculari (ADN și imunobiochimici) de interes pentru speciile considerate (P1, P2, P3, P5, P7, P9)

Activitatea I.3. Stabilirea metodologiei de desemnare a loturilor de animale și de recoltare a probelor biologice (sânge, lapte, carne) (P1-P10)

Activitatea I.4. Stabilirea metodologiei de analiza statistica care permite corelarea markerilor cu caracterele morfo-productive ale speciilor analizate (P3, P4, P5)

RAPORT DE CERCETARE

Activitatea 1.1. Caracterizarea raselor și descrierea arealului acestora

Bovine

Materialul biologic luat în studiu este reprezentat de rasele de taurine: Sură de Stepă, Bălțată Românească, Brună de Maramureș și Bălțată cu Negru Românească.

RASA BALȚATĂ ROMANEASCĂ

Rasa Balțată Românească face parte din grupa mai largă a raselor mixte bălțate cu galben, iar pentru România este una din principalele rase ameliorate exploatate în direcția producției de carne și lapte.

Această rasă a rezultat din încrucișările de tip absorție practicate pe populațiile de taurine locale din Transilvania (Sura de stepa varietatea transilvaneană), cu rasa perfecționată Simmental. Primele importuri s-au facut în Bucovina începând cu anul 1860, din Austria și Elveția, urmate de importuri în zona Brașov și Mediaș (1885-1890), în Banat și Caraș-Severin (1889). Însușirile productive net superioare ale rasei Simmental au făcut ca ea să fie preferată de localnici pentru producția de lapte și carne precum și pentru reproducție. După primul război mondial, statul român a continuat procesul de import al materialului de prăsilă Simmental, dar s-a preocupat în același timp de înființarea unor nuclee în țară, cu material de reproducție din această rasă.

După anul 1930 apar primele asociații de creștere și se pun bazele evidențelor genealogice și a controlului producției de lapte pentru această nouă rasă. Începând cu anul 1960 populația de taurine din zonele Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, rezultată în urma încrucișărilor de absorție cu rasa Simmental, capătă denumirea oficială de rasă Bălțată Românească. Cercetările întreprinse de diverși specialiști de la noi din țară, atestă că Bălțata Românească este o rasă distinctă, de sine stătătoare, diferențiată prin însușiri morfologice și productive de rasa “mamă” Simmental.

Inițial rasa Bălțată Românească a ocupat zone din Transilvania, Banat și Bucovina. După al doilea război mondial ea se extinde continuu răspândindu-se aproape în întreaga Transilvanie și Banat, cunoscând o dinamică apreciabilă. Astăzi, rasa Bălțată Românească este practic rasa de bază a țării noastre, deținând o pondere de peste 40% din structura totală de rase. În zona de creștere a găsit condiții prielnice de mediu, fapt care i-a permis să-și exteriorizeze bine potențialul productiv în direcția producției de lapte și de carne.

Rasa se caracterizează printr-o conformație în general armonioasă, caracteristică raselor din tipul mixt de producție, constituție robustă cu o osatură bine dezvoltată. Formatul corporal este dreptunghiular (119% la vaci și 122% la tauri). Principalele regiuni corporale se prezintă astfel: capul de mărime mijlocie cu elemente caracteristice “tipului frontosus”, trunchiul lung, larg și adânc, cu o linie superioară dreaptă și spinare și șale lungi și îmbrăcate în carne. Pieptul este dezvoltat, larg bine îmbrăcat în mușchi. Toracele este amplu iar abdomenul voluminos. Membrele sunt puternice, cu articulații largi, uneori cu defecte de aplomb. Cornul ongloanelor este deschis la culoare și puțin rezistent la tocire (friabil).

Culoarea rasei este bălțat galben cu alb, cu o gamă largă de nuanțe, de la galben pai la galben arămiu (uneori chiar roșu). Capul, membrele și smocul cozii sunt albe.

Ugerul este mediu dezvoltat, uneori este cărnos, cu o simetrie funcțională mai puțin satisfăcătoare și cu o viteză de cedare a laptelui în general redusă.

Pe ansamblu, întreaga conformație a rasei se încadrează în tipul mixt de producție carne-lapte.

Din punct de vedere al dezvoltării generale, în functie și de zona de creștere, se disting 3 tipuri morfologice:

tipul mare, cu talia ridicată și capul mai masiv – este tipul crescut în Banat;

tipul mic (economic sau de fermă), cu o dezvoltare ceva mai redusă – este tipul care se crește în zona Cluj, Tg. Mureș;

tipul intermediar, crescut în zona Brașovului, Mediaș și Bucovina;

Comparativ cu taurinele Simmental, rasa Bălțată Românească prezintă o dezvoltare de ansamblu mai redusă (lungimi, adâncimi), greutăți corporale mai mici, și în general prezintă o serie de defecte de exterior moștenite de la populațiile locale inițiale.

Morfologic, rasa se încadrează în tipul mixt cu aptitudini combinate de carne și lapte cum sunt cele din zona Banatului, și până la tipul mic cu forme mai uscațive și însușiri mai bune pentru lapte din zona Transilvaniei.

Constituția este robustă, temperamentul moderat vioi, iar comportamentul general este blând.

Din punct de vedere al precocității este o rasă semiprecoce, care realizează maturitatea corporala la 4 – 4,5 ani, iar prima fătare se realizează la 30 – 32 de luni. Este rezistentă la condițiile de exploatare, viața economică se întinde pe durata a 7 – 9 lactații și chiar mai mult. Rasa Bălțată Românească realizează producții satisfăcătoare de carne și lapte la un nivel de economicitate apreciat de crescători.

Raportat la producția de lapte rasa este semiprecoce, producția maximă obținându-se la lactația IV – V. Producția de lapte variază în limite largi, funcție de condițiile de exploatare asigurate, de la 2800 Kg/lactație normală, la peste 5000 kg, iar la vacile înscrise în registrele genealogice ale rasei realizând-se chiar peste 6000 kg.

Datele oferite de controlul oficial al producției de lapte pentru perioada 2003/2004 la nivel național arată că rasa Bălțată Românească realizează o medie pentru toate lactațiile de 4252 Kg lapte real/lactație normală, din care lactația I, 4067 kg. Procentul mediu de grăsime realizat este de 3,92%, iar procentul mediu de proteină din lapte este de 3,18%.

Pentru mulsul mecanic prezintă însușiri în general nesatisfăcătoare, caracterizate prin simetrie morfologică și funcțională insuficientă (indice mamar = 43%, nota uger = 3,65), și viteza de muls redusa (1,09 l/’).

Indicatorii de reproducție sunt caracterizați de o natalitate de 75 – 85%, în funcție de condițiile asigurate, iar vârsta primei fătări este de 31 – 32 de luni.

Rasa Bălțată Românească cumulează însușiri foarte bune pentru producția de carne. În funcție de sistemul de îngrășare, tineretul taurin mascul realizează sporuri medii de creștere de 0,8 – 1,2 Kg spor/zi, cu un consum specific de 5,2 – 6,5 UN/Kg de spor. Tineretul femel de reproducție realizează la vârsta de 6 luni greutăți de 170 – 180 kg, iar la vârsta de 1 an, de 290 – 300 kg.

În funcție de tehnologia de îngrășare, la sacrificare se realizează randamente de tăiere de 52 – 56% pentru vacile adulte și de 55 -60% pentru tineretul îngrășat intensiv. De remarcat că ponderea sferturilor posterioare în total carcasă este de peste 47%. Carnea rezultată este foarte apreciată, are însușiri organoleptice foarte bune, fiind consistentă, gustoasă și dietetică.

Între subproduse trebuie remarcată pielea, rasa Bălțată Românească oferind piei de o foarte bună calitate, prin grosime, densitate și uniformitate, care sunt bine apreciate în industria tăbăcăriei (așa numita piele de box).

Pornind de la calitațile și defectele rasei, acțiunea de ameliorare vizează următoarele direcții:

Orientarea rasei pregnant spre tipul de carne-lapte, acordându-se o importanță în ameliorare de 60% însușirilor pentru carne și de 40% însușirilor pentru lapte;

Realizarea unei greutăți medii de 750 – 800 kg la vârsta adultă și o bună dezvoltare a dimensiunilor de lungime, lărgime și adâncime, acordând o atenție deosebită ponderii trenului posterior;

Realizarea unor indicatori ai ugerului adaptați la mulsul mecanic, în special uniformitatea sferturilor, mărimea mamelei, viteza de muls;

Ridicarea continuă a potențialului genetic în direcția producției de lapte. Îmbunătățirea gradului de valorificare a nutrețurilor, creșterea ponderii producției de lapte la lactația I (65% – 70% din lactația maximă), reducerea vârstei primei fătări la 27 – 28 de luni;

Dezvoltarea calităților comerciale pentru producția de carne, creșterea capacității de îngrășare, reducerea ponderii oaselor în carcasă, realizarea unui consum specific de 5 UN/kg de spor în îngrășarea intensivă.

Datorită însușirilor de producție favorabile, rasa Bălțată Românească va reprezenta în perspectivă principala rasă de taurine a țării și va reprezenta aproximativ 45% din structura totală de rase.

Va fi crescută în continuare în rasă curată, metodologia de ameliorare folosită se va baza în principal pe utilizarea taurilor amelioratori din populația autohtonă și a celor de Simmental din alte țări.

Se preconizează ca în perspectivă să se realizeze o structurare a rasei în 8 – 10 linii genealogice, care vor furniza materialul pentru practicarea “crosului“ între linii.

Pentru producția de carne se va folosi în sistemele intensive de creștere care asigură cea mai eficientă variantă de obținere a unor carcase de calitate și randament ridicat, iar pentru producția de lapte se recomandă folosirea sistemului semiintensiv de creștere, specific fermelor de mărime mică și exploatațiilor individuale.

RASA BĂLȚATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂ

La noi, primele importuri de Friză și Holstein care au participat la formarea acestei rase s-au făcut din Canada, Anglia, Polonia și Danemarca (1960 – 1964), intensificându-se în perioada 1967 – 1978 din Israel, Danemarca, Olanda, Germania, fosta URSS, SUA, Suedia, Italia, etc. Astfel, s-au adus 54453 juninci, în special din Olanda și Danemarca, care au participat în proporții egale, cu câte 20% pe linie maternă la formarea acestei rase. De asemenea, s-au importat 135820 doze de material seminal și 126 tauri de reproducție, cu precădere din Olanda și Danemarca, participând fiecare cu câte 17% sânge pe linie paternă. Materialul biologic importat s-a reprodus, pe de o parte, în rasă curată, iar pe de alta, a fost utilizat la încrucișări de absorbție, timp de 4 – 5 generații, cu rasele Roșie Dobrogeană, Brună, Bălțată Românească și Pinzgau (acestea din urmă cu performanțe mai slabe).

Se estimează că Bălțata cu Negru Românească are o asemănare genetică de 38% cu Friza Olandeză, 37% cu Friza Daneză, 7% cu Friza Germană și în proporție apropiată de 4%, cu alte rase Friză și Holstein.

Asemănarea genetică este de 2% cu rasele substituite. Ținând seama de genofondul specific obținut prin încrucișări, care nu poate fi încadrat în nici o rasă Friză, că rasa are tendință de izolare reproductivă și evoluție proprie, ca și mărimea efectivului (1.250.000 capete și 707.000 capete efectiv matcă) și de caracterele specifice, s-a omologat ca rasă în 1987, sub denumirea de “Bălțată cu Negru Românească”.

Efectivul a crescut, în prezent având o pondere de circa 23% din totalul de rase.

Rasa este răspândită cu precădere în zona de câmpie din sud-estul și sudul țării, ca și în zonele de câmpie și de altitudine joasă din Moldova.

Bălțata cu Negru Românească se încadrează în timpul morfologic al rasei Frize, înregistrând însă o variabilitate mai mare datorită materialului heterogen substituit și ameliorator, condițiilor de creștere și nivelului de ameliorare.

În general, rasa se caracterizează prin: dezvoltare corporală eumetrică (talia 128 cm, masa corporală 540 kg, volumul corporal 1,9 m2 și formatul corporal 119%), profil trapezoidal, cu elemente dominante longimpie din sud-estul și sudul țării, ca și în zonele de câmpie și de altitudine joasă din Moldova.

Bălțata cu Negru Românească se încadrează în timpul morfologic al rasei Frize, înregistrând însă o variabilitate mai mare datorită materialului heterogen substituit și ameliorator, condițiilor de creștere și nivelului de ameliorare.

În general, rasa se caracterizează prin: dezvoltare corporală eumetrică (talia 128 cm, masa corporală 540 kg, volumul corporal 1,9 m2 și formatul corporal 119%), profil trapezoidal, cu elemente dominante longilinii. Are conformație relativ corectă (cap fin și expresiv, gât mijlociu dezvoltat, trunchi suficient de lung, larg și adânc, uger bine dezvoltat și membre subțiri, dar puternice), culoarea fiind asemănătoare cu a rasei Frize.

Rasa este mai bine dezvoltată și conformată decât rasele substituite, însă mai puțin față de rasele tip Friză.

Bălțata cu Negru Românească are constituție fin-robustă, temperament vioi, caracter docil, precocitate mulțumitoare (vârsta primei fătări se realizează sub 30 de luni), dar cu reproducție mai puțin ritmică și cu cerințe mai mari față de rasele substituite.

În producția de lapte se comportă bine, realizând o cantitate medie de lapte de peste 3700 kg/lactație, cu 3,8% grăsime și 142 kg grăsime pură. Are aptitudini bune de lapte (viteza de muls peste 1,5 kg/min, indicele de lapte 44), constanță și economicitate bune (indicele de constanță 71%, consumul de hrană 1,12 UN/kg lapte și indicele de lapte 1/7).

În producția de carne se comportă, de asemenea, bine (poate realiza la 1 an greutatea de 400 kg și un spor de peste 1 kg/zi, consecutiv îngrășării intensive, cu un consum de 7,6 UN/kg spor).

Această rasă se pretează atât la exploatarea intensivă pentru lapte, cât și pentru carne.

Direcția de ameliorare este mixtă (60% lapte și 40% carne), preconizându-se următoarele obiective:

masivizare corporală (talia la vaci 132 cm, greutatea 600 kg și amplificarea musculaturii);

sporirea potențialului productiv pentru lapte (5600 kg lapte, cu 3,75% grăsime și 3,3% proteină, respectiv 210 grăsime pură și 185 kg proteină pe lactație normală la EM) și pentru carne (greutatea vie la 14 – 15 luni de 460 kg, iar la 23 – 24 luni de 520 kg, consecutiv unui spor de 950 g, respectiv 700 g/zi);

îmbunătățirea vitezei de muls la 2,5 kg/min., a precocității la 80% la lactația I din cea maximă și a economicității (consum 0,9 UN/kg lapte și 6,2 UN/kg spor).

În perspectivă, rasa va fi principalul furnizor de lapte din țara noastră și va reprezenta 25% din structura de rasă.

Se prevede să se crească în sud-estul țării (Constanța, Tulcea, Brăila, Ialomița, Călărași, Giurgiu, Ilfov), în alte județe (Iași 60%, Vaslui 35%, galați 42%, Olt 39%, Dolj 47% și Mehedinți 23%), precum și în alte județe, cu precădere în jurul centrelor populate (Alba, Arad, Argeș, Baia-Mare, Bihor, Botoșani, Brașov, Caraș-Severin, Dâmbovița, Hunedoara, Mureș, Neamț, Prahova, Satu-Mare, Sibiu, Suceava, Timiș, Vrancea), într-o proporție de 7 – 12%.

RASA BRUNĂ

Rasa Brună (Brună de Maramureș) s-a format în urma încrucișărilor de tip absorție între rasa de taurine Schwyz din Elveția și populația de taurine locale de tip Sură de stepă, Mocăniță și metiși ai acestora. Leagănul de formare al rasei îl reprezintă zona Maramureșului. Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Maramureș se creșteau vite locale, neameliorate, cu producții scăzute, dar rezistente la condițiile vitrege de mediu. Aceste vite erau reprezentate prin rasa Sură de stepă crescută în regiunea de șes pe luncile râurilor Tisa, Mara și Iza cu infiltrații până la Cuhnea (Bogdan-Vodă), Dragomirești și Giulești și rasa de munte (Mocăniță) care era răspândită în partea muntoasă a zonei Maramureșului.

Începând cu anul 1881 au fost aduse taurine din tulpina Schwiyz, încrucișarile mergând în special pe linia încrucișărilor de absorție.

În această perioadă statul a făcut importuri speciale de animale înscrise în registrul genealogic pe care le-a dat unor mari proprietari, ei constituindu-se la rândul lor în furnizori de material de reproducție pentru micii crescători care, treptat, au început să-și înlocuiască animalele cu vaci de tip Schwyz. În Muntenia, primul lot de taurine de rasă Brună a fost adus în 1896 la Institutul de Zootehnie de pe lângă Școala Superioară de Medicină Veterinară din București. În 1897 și 1898 se importă 10 juninci și un taur din Elveția, pentru Școala Centrală de Agricultură. Se continuă acțiunea de cumpărare de material de prăsilă reprezentat de tauri și vaci, înființându-se stațiuni de montă pe teritoriul județelor Satu-Mare și Argeș, practicându-se încrucișări de infuzie. După 1920, în zona de formare încep să se pună bazele registrelor genealogice pentru materialul importat și se organizează periodic târguri și expoziții de vaci și tauri de rasă Schwyz. Cresc în același timp vânzările de taurine din această rasă către interiorul țării și chiar la export. Vacile de Maramureș sunt tot mai căutate pentru calitățile lor productive net superioare populațiilor locale de vaci neameliorate, precum și datorită precocității acestora mult mai bune în direcția producției de lapte și a producției de carne. Datorită calităților foarte bune de producție precum și a capacității de adaptibilitate a rasei la condițiile de mediu din țara noastră, după cel de-al Doilea război mondial se extinde acțiunea de “brunizare” și apoi de creștere în rasă curată a acesteia.

Rasa Brună se află răspândită cu precădere în zona de nord-vest a țării (zona leaganului de formare), precum și în zona montană și submontană din întreg lanțul Carpatic. În ultimele decenii, rasa s-a extins și în zonele de deal și chiar de câmpie din Moldova, Muntenia și Oltenia.

În urma încrucișărilor practicate, inițial în populația de rasă Brună din zona de formare se conturau două tipuri distincte:

Tipul mare, care cuprindea vaci cu o dezvoltare generală mai mare, cu o producție mai bună de lapte, dar care ereau ceva mai pretențioase la condițiile de îngrijire și exploatare;

Tipul mic, (existent și astăzi), caracterizat prin dimensiuni mai reduse, producții ceva mai scăzute, dar cu o rezistență la condițiile de exploatare mai mare.

În general, se apreciază ca materialul de rasă Brună existent astăzi se caracterizează printr-o dezvoltare corporală apropiată de rasa Schwitz din țara de origine. Conformația de ansamblu denotă proporționalitate între regiunile corporale, cu dimensiuni de lărgime și adâncime bune, dar cu lungimea trunchiului încă deficitară.

Rasa se caracterizează printr-o constituție fin–robustă, temperament vioi, comportament blând și capacitate bună de adaptare.

Principalele regiuni corporale se prezintă astfel:

– capul este proporționat (de tip brahycer), cu coarne scurte, relativ subțiri și bicolore (culoare închisă la vârf). Gâtul este relativ scurt, bine îmbrăcat în musculatură, cu salba redusă, iar grebănul este jos și de lărgime mijlocie.

– linia superioară a trunchiului este ușor ascendentă spre trenul posterior, crupa este bine dezvoltată și cu o direcție ușor oblică.

– toracele este în general bine dezvoltat în ceea ce privește lungimea și lărgimea, cu pieptul suficient de descins. Abdomenul este voluminos, cu flancuri șterse.

– coada este lungă, subțire, foarte mobilă și în general prinsă jos.

– articulațiile sunt în general largi, puternice, iar jaretul este deschis, adaptat la condițiile de munte. Chișițele sunt aproape verticale, iar ongloanele au cornul negru și rezistent la tocire.

– ugerul este proporționat și bine prins, puternic vascularizat, cu o dezvoltare variabilă și cu însușiri mai puțin bune pentru mulsul mecanic (simetrie morfologică și funcțională deficitare).

– culoarea robei este brună (șoricie), cu diferite nuanțe (închise sau deschise). În jurul botului are un inel alb, iar pe linia superioară a trunchiului prezintă o ”dungă” deschisă la culoare, caracteristică moștenită de la rasa Schwyz.

Rasa prezintă însușiri de producție mixte lapte – carne, are o precocitate satisfăcătoare și realizează maturitatea deplină în jurul vârstei de 4 ani.

Durata medie de exploatare este de 6 – 8 lactații, producția maximă obținându-se la lactația IV.

Producția de lapte variază în limite largi, funcție de condițiile de exploatare asigurate, de la 1800 Kg/lactație normală, la peste 4000 kg, iar la vacile înscrise în registrele genealogice ale rasei realizând-se chiar peste 5000 kg.

Din datele oferite de controlul oficial al producției de lapte pentru perioada 2003/2004 la nivel național rasa Brună realizează o medie pentru toate lactațiile de 3721 Kg lapte real/ lactație normală, din care lactația I, 3608 kg. Procentul mediu de grăsime realizat este de 3,90%, iar procentul mediu de proteină din lapte este de 3,27%.

Pentru mulsul mecanic prezinta insusiri in general nesatisfacatoare, caracterizate prin simetrie functionala insuficienta si viteza de muls redusa.

Indicatorii de reproducție sunt caracterizați de o natalitate de 75 – 85%, în funcție de condițiile asigurate, iar vârsta primei fătări este de 29 – 30 de luni.

Rasa Brună întrunește calități bune pentru producția de carne. Astfel, tineretul taurin mascul supus tehnologiei de îngrășare intensive, realizează sporuri medii de creștere de 0,8 -0,9 Kg spor/zi, cu un consum specific de 5,5 – 6,5 UN/Kg de spor.

La sacrificare se realizează randamente de tăiere de 52 – 54% pentru vacile adulte și de 55 – 58% pentru tineretul îngrășat intensiv. Carnea “de mânzat” are însușiri organoleptice foarte bune, este gustoasă și dietetică.

Producția de muncă nu mai prezintă importanță astăzi. Totuși, trebuie amintit aici că rasa Brună poate furniza boi de muncă de foarte bună calitate, adaptați condițiilor vitrege din zona montană, dotați cu o capacitate energetică mare și rezistenți la efort prelungit.

Raportat la principalele calități productive ale rasei Brună și având în vedere defectele în exploatare, principalele direcții urmărite în munca de ameliorare sunt următoarele:

Orientarea rasei în perspectivă spre tipul mixt de producție lapte – carne, însușirile pentru producția de lapte având o pondere mai mare în selecție;

Masivizarea corporală prin sporirea greutății de adult la 600 Kg la vaci, concomitent cu sporirea dimensiunilor de lungime a trunchiului și dezvoltarea musculaturii;

Creșterea potențialului genetic în direcția producției de lapte la peste 4500 Kg lapte/lactație normală și minimum 4% procent de grăsime.

Corectarea însușirilor pentru mulsul mecanic și îndeosebi conformația ugerului, simetriei funcționale și vitezei de muls.

Creșterea precocității rasei în direcția producției de lapte și carne prin reducerea vârstei primei fătări la 25 – 26 de luni și micșorarea consumului specific de hrană.

Îmbunătățirea indicatorilor în producția de carne, prin creșterea sporului mediu zilnic la peste 1000 g/zi, astfel încât să se realizeze la vârsta de 12 luni greutăți de peste 400 kg și creșterea ponderii trenului posterior în total greutate carcasă.

Sistemul de ameliorare avut in vedere se bazeaza in principal pe crestere in rasa curata, exercitarea unui progres genetic continuu prin realizarea “presiunii prin taurii testati”, acumularea progresului genetic in fermele de elita ale rasei si difuzarea lui catre fermele de productie.

Și în viitor, rasa Brună va reprezenta una din rasele de taurine de bază ale României, fiind prevăzută în programele de perspectivă cu o pondere de 30 – 32% din structura de rasă națională, creșterea ei extinzându-se și în zonele colinare. Creșterea va fi facută în rasă curată, utilizându-se programe de ameliorare bazate pe folosirea spermei taurilor amelioratori autohtoni și din import. În perspectivă se urmarește crearea în cadrul rasei a unor linii genealogice cu aptitudini mai bune de lapte și de carne.

Se întrevede sporirea eforturilor de înmulțire a exploatațiilor agricole de tip semiintensiv pentru producția de lapte din zonele montane și submontane, care vor beneficia de ajutor din partea statului pentru procurare de material de rasă Brună de calitate și de subvenționarea producției de lapte livrate industriei de prelucrare.

Prin noua legislație aprobată, politica Ministerului Agriculturii este orientată pe încurajarea fermierilor care cresc rasă curată Brună în zona montana și submontanș a țării. Se are în vedere totodată introducerea materialului seminal de calitate și asigurarea accesului la sistemul de control al producției de lapte, pentru efectivele diverșilor proprietari.

RASA SURĂ DE STEPĂ

Sura de Stepă provine din strămoșul sălbatic Bos taurus primigenius. Face parte din grupa de rase Sură întâlnită în mai multe țări europene (Sura Ucrainiană, Sură Ungurească și Italiană, Sură de Stepă Iugoslavă, Sură de Stepă Turcească, etc.).

S-a format în decursul timpului, sub influența exclusivă a condițiilor naturale, a sistemelor și specificului folosirii.

Efectivul acestei rase, la noi, până spre jumătatea secolului XIX, a fost preponderent, iar în secolul trecut, ponderea acestei rase a înregistrat un declin pronunțat (46% – 1935; 16,1% – 1955 și 0,6% – 1977); în prezent practic, este dispărută sub formă de rasă pură (se mai întâlnește sporadic în județele Iași, Vaslui și Galați).

Această rasă, în trecut, a fost răspândită în toate zonele țării, cu excepția celei muntoase, deosebindu-se mai multe varietăți ecologice (moldovenească, cu tipul “Bucșan”, transilvăneană, ialomițeană sau dunăreană și dobrogeană).

Sura de stepă aparține tipului morfologic de tracțiune și are dezvoltare corporală variabilă, în funcție de varietate (114 – 136 cm talia la vaci și 280 – 500 kg masă corporală), format corporal și masivitate reduse (114%, respectiv 138%), profiluri longilinii și făptură zveltă.

Are capul relativ lung și îngust (33%), cu contururi craniene șterse, coarne mari și în formă de liră, gât puternic și salba dezvoltată.

Trunchiul este scurt, îngust, cu trenul anterior dezvoltat, linia superioară lăsată, crupa strâmtă “în acoperiș” și teșită, pieptul și toracele strâmte și puțin descinse (51%), abdomenul voluminos, ugerul slab dezvoltat și păros; membrele sunt lungi dar puternice, cu multe defecte de aplomb (membre în X, genunchi de bou, panardism, coate de vacă, etc.). Pielea este groasă și greu detașabilă, părul abundent și culoarea sură (cenușie), cu diferite nuanțe și pigmentație centrifugă.

Rasa Sură de stepă prezintă următoarele însușiri: constituție robust-grosolană, temperament vioi, tardivitate și longevitate pronunțate (maturitatea corporală se realizează după 6 ani, iar durata vieții, este, în medie, de 14 – 16 ani), fecunditatea este bună, dar natalitatea este mai slabă, parturiția eutocică, fără retenții placentare sau afecțiuni postpartum, cu instinct matern foarte dezvoltat, manifestând însușiri foarte bune de rusticitate, sănătate, rezistență la intemperii și la boli. Are aptitudini universale (tracțiune, lapte, carne).

Boii sunt foarte puternici, iuți, răbdători și rezistenți.

Durata lactației este scurtă (7 – 8 luni), producția de lapte variabilă (800 – 1200 kg lapte/lactație, iar în condiții bune de exploatare realizează 1500 – 2200 kg, cu 4,1 – 4,6% grăsime și grăsime pură 60 – 90 kg).

Producția de carne este relativ mică – consecința sporului de creștere doar de 400 – 500 g/zi, greutății și carcaselor reduse, randamentului scăzut 45 – 50%, etc. Consumul specific de hrană este mare (2,6 UN/kg lapte și peste 10 UN/kg spor).

Rasa Sură de Stepă este pe cale de dispariție sub formă pură. Ținând seama de acest “tezaur biologic” (animale puțin pretențioase, rustice, viguroase, rezistente la boli și intemperii, cu laptele gras) se impune conservarea fondului genetic al acestei rase.

În acest scop se recomandă:

inventarierea materialului cu caractere de baza de Sură;

concentrarea lui în unități de creștere cu tehnologie specifică de exploatare;

înmulțirea și ameliorarea în populație redusă (structurarea în linii, adoptarea unor programe judicioase de împerecheri, practicarea încrucișării de întoarcere, limitarea la minimum a acțiunii selecției și consangvinizării, evitarea migrației și utilizarea selecției intrafamiliale stabilizatoare și a împerecherilor interfamiliale).

În România a existat totdeauna o anumită tendință de conservare prin tradiție a raselor, în special la oi (Carabașa a fost astfel salvată), sau ca un hobby, în special la păsări. Conservarea a devenit o preocupare sistematică după anii 1960 (1963 – 4000 doze material seminal Sură congelate, 1967 înființată genoteca avicolă, 1970 – 1974 nuclee de conservare pentru Mangalița, Sură de Stepă, Bazna etc.). Preocuparea nu a căpătat însă un suport legiferat și financiar sistematic la nivelul de astăzi al UE. Notăm că în România există prin tradiție un program de ameliorare empiric, aplicat în fermele mici (herghelii etc.), în mare măsură valabil și pentru conservarea in situ (selecție intrafamilială la circa 5 familii de masculi și încrucișare interfamilială a femelelor) – (Drăgănescu, 2005 – Raport de țară pentru conservarea resurselor genetice).

În continuare, se prevede ca rasa să fie crescută (în endogamie) în gospodăriile populației din Delta Dunării.

Delta Dunării, prima rezervație pentru conservarea naturii în România, acum o Rezervație Mondială a Biosferei, are o Zonă Economică (3061 km2, 52,8% din totalul rezervației) cu 7 sate și un oraș, unde este permisă exploatarea animalelor. Cu excepția unor vaci și păsări, crescute de locuitori pe lângă casă, taurinele sunt, de regulă, crescute liber în Deltă. De secole ele sunt un component al ecosistemelor Deltei. Taurinele, al căror număr poate fi de până la câteva sute de proprietar, poartă o marcă a acestuia. În toamnă se face o “recoltare” și restul animalelor iernează liber în Deltă – (Drăgănescu, 2005 – Raport de țară pentru conservarea resurselor genetice).

Programul de Ameliorare din anul 1972 stabilise ca în Delta Dunării să se conserve Sura de Stepă. A fost însă prea târziu. În anii 1960 s-au introdus în Deltă alte rase (Santa Gertruda) și era greu să se evite împerecherile libere. Trebuie notat în plus faptul că o cireadă de Sură de Stepă conservată la Sfântul Gheorghe a fost lichidată în anii 1990. România, semnatară a Tratatului pentru Conservarea Biodiversității, ar trebui sa respecte și să organizeze, conform și cu recomandările IUCN, Euroconsult etc., conservarea animalelor domestice, componente ale ecosistemelor naturale sau culturale în rezervațiile și parcurile sale naturale – (Drăgănescu, 2005 – Raport de țară pentru conservarea resurselor genetice).

Cabaline

Rasele de cai din RomÂnia

În contextul în care, România este deținătoarea unui număr mare de rase și populații de cabaline, important atât sub aspect numeric, cât și al valorii genitorilor, considerăm necesar a prezenta câteva date legate de genetică și ameliorare la această specie.

Până în anul 1989 caii de rasă se aflau în proprietatea statului în hergheliile naționale, care aveau rol determinat în păstrarea și amplificarea valorii genetice și reprezentau treptele superioare ale piramidei ameliorării la această specie. La nivelul hergheliilor se practica sistemul de creșterea în rasă curată. Importanța majoră în păstrarea purității raselor o constituie înscrierea în registrele genealogice, respectiv în “stud-book”-urile raselor. O operațiunea zootehnică de mare importanță o reprezintă individualizarea cabalinelor, care constă din aplicarea unor semne specifice pe corpul animalului și conduce la particularizarea fiecărui individ.

Această operație este precedată de stabilirea cu exactitate o paternității prin utilizarea unor metode de laborator impuse de organizațiile internaționale ale crescătorilor de cai prin intervenția Societății Internaționale de Genetică Animală (ISAG), care stabilește tehnicile respective. La specia cabalină, toate acțiunile legate de identitate și individualizare s-au făcut și se fac cu foarte mare grijă și acuratețe păstrându-se, în acest fel, puritatea raselor și eliminându-se falsele filiații. Utilizată tradițional de către specialiști, descrierea morfologică bazată pe culoarea robei, greutatea corporală, caractere legate de rasă, s-a dovedit subiectivă și puțin discriminantă pentru a înlătura o îndoială asupra identității unui animal. Mai ales în prezent, când numărul crescătorilor particulari de cai de rasă este în continuă creștere, iar singura modalitate care oferă certitudine o reprezintă efectuarea testului de paternitate. Mai mult, în ultimii ani, cele mai multe rase de cabaline au fost supuse controlului de verificare a originii, situație impusă de reglementările unor organisme internaționale ale crescătorilor de cai (la care înscrierea în “stud-book” se face numai prin efectuarea testului de paternitate), cât și de unele norme științifice din țări cu zootehnie avansată (exemplu pentru detectarea încrucișărilor nepermise). Datorită utilizării însămânțărilor artificiale și a embriotransferului determinarea originii este o problemă de importanță majoră.

În ameliorarea cabalinelor, selecția reprezintă mijlocul cel mai intens folosit. Prin această acțiune se aleg și se promovează la reproducție cabalinele care posedă la un înalt nivel însușirile bioenergetice, care fac obiectul creșterii rasei. Selecția cabalinelor după origine și rudele colaterale reprezintă o etapă în estimarea valorii de ameliorare, care se bazează pe partea de ereditate comună a individului analizat cu fiecare din părinți, cu bunicii, cu străbunicii, etc. Toate informațiile privind ascendenții sunt cuprinse în pedigreele înscrise în registrele genealogice ale raselor. Pedigreul reprezintă o listă a ascendenților unui individ dispuși în ordinea descrescătoare a înrudirii lor cu individul analizat. În toate aceste aspecte, stabilirea cu certitudine a filiației reprezintă o etapă importantă în păstrarea purității raselor la cabaline.

În general, rasele de cabaline se pot clasifica după mai multe criterii:

După gradul de ameliorare: rase culturale; rase naturale; rase de tranziție.

După dezvoltarea corporală: rase hipermetrice; rase eumetrice; rase hipometrice.

După direcția de exploatare: rase de tracțiune; rase de călărie; rase de port samar.

După modul de deplasare: rase de galop; rase de trap; rase de buestru.

O altă clasificare a cabalinelor care este acceptată în prezent se referă la:

Rase de importanță mondială: rasa Arabă (Pur Sânge Arab și Shagya), Pur Sânge Englez și grupa de rase Trăpași.

Rase pentru călărie și tracțiune ușoară: Gidran, Nonius, Furioso, North-Star, Lipițan, Calul de Sport Românesc.

Rase pentru tracțiune grea: Ardenez, Calul Semigreu Românesc.

Rase hipometrice și de ponei: Huțul, Falabela, ponei Shetland.

RASA ARABĂ

Dintre rasele actuale de cai cea mai celebră, nobilă și mai veche este rasa Arabă. Napoleon spunea: “Calul Arab este de mii de ori mai bun decât Pur Sânge Englez când este vorba de a-l folosi ca ameliorator al unei rase, indiferent care, căci prin el se revine la puritatea fără amestec și la puterea rasei primitive”. Aceasta a stat la baza formării tuturor raselor culturale existente și datorită importanței sale deosebite este crescută în întreaga lume.

Numele ei vine de la poporul arab, care a format-o și a perfecționat-o. Se mai numește și rasă asiatică, fiind originară, după unii autori, din platoul Asiei Centrale, de unde s-a răspândit în diferitele țări ale lumii. Calul Arab este reprezentantul cel mai caracteristic al formei sălbatice răsăritene – tarpanul – de aceea i se mai spune și rasă orientală sau tarpanică.

Metodele aplicate de arabi pentru formarea și perfecționarea acestei rase, respectiv selecția severă, creșterea în rasă curată, consangvinitatea moderată, hrănirea foarte atentă a mânjilor, precum și gimnastica funcțională a aparatului locomotor au dus la crearea rasei Arabă, cotată a fi o rasă amelioratoare universală. Importanța acestei rase este incontestabilă, fapt confirmat din plin prin utilizarea ei de-a lungul timpului la îmbunătățirea tuturor raselor de cai de călărie și la crearea raselor și varietăților moderne de cai, dintre care în primul rând este de menționat rasa Pur Sânge Englez.

În ultimii ani, creșterea calului Arab a cunoscut o amploare deosebită. Noblețea caracterelor sale îl face să fie un cal căutat pentru călărie de agrement, performanță, curse de galop, curse de endurance și dresaj. Datorită acestui fapt și în dorința menținerii în cât mai multe țări a materialului biologic valoros a fost înființată organizația WAHO (World Arab Horse Organisation – 1970) care impune principiile și strategiile privind testarea performanțelor, definirea termenilor de Pur Sânge Arab, Arab și Arab jumătate sânge, uniformizarea documentelor de origine și modul de testare a paternității, uniformizarea metodologiei de individualizare a reproducătorilor, uniformizarea conținutului registrelor genealogice din fiecare țară, a criteriilor de aprecierea exteriorului reproducătorilor.

În România, calului Arab i s-a atribuit pe bună dreptate, rolul principal de ameliorator al calului românesc, în primul rând datorită originii comune și în al doilea rând asemănării formelor corporale. De asemenea, rasa Arabă a fost utilizată pentru formarea și ameliorarea calului de călărie, respectiv Calul de Sport Românesc, cât și la îmbunătățirea altor rase ameliorate, cum ar fi Gidranul și Lipițanul. În România, rasa Arab se crește în hergheliile Rădăuți și Slatina (efectivul de Shagya Arab) și Mangalia, unde se crește Pur Sângele Arab.

Principalele linii din cadrul rasei Pur Sânge Arab sunt: Dahoman, Gazal, Hadban, Mersuch, Nedjari, El-Sbaa. Din cadrul populației de Shagya principalele linii sunt: Shagya, Koheilan, O’Bajan, Amurath, Jussuf, Siglavy.

RASA PUR SÂNGE ENGLEZ

Baza biologică inițială a rasei Pur Sânge Englez s-a plămădit dintr-un amestec complex de rase orientale și europene. Din acest amestec heteromorf, selecția perseverentă bazată pe criteriul de viteză în curse de galop, a conturat în timp, tipul morfologic actual al calului de curse. Ca fondator ai rasei pe linie masculină, paternitatea calului Pur Sânge Englez aparține la trei armăsari orientali importați în Anglia, respectiv: Darley Arabian, Godolphin Barb, Byerley Turk. Dintre acești armăsari, Darley Arabian, prin fiul său Eclips, predomină în descendență. Numărul și calitatea armăsarilor care au continuat și ilustrat cele trei linii principale, respectiv contribuția procentuală la structura genealogică a rasei este următoarea:

– linia Darley Arabian prin Eclips – 75 – 80%;

– linia Godolphin Barb prin Mathem – 10 – 15%;

– linia Byerley Turk prin Herod – 5 – 10%.

Beneficiind de un fond genetic deosebit reprezentat în mare parte de rasa Arabă, la formarea, modelarea și specializarea calului de cursă pentru viteză au contribuit factori externi și în special gimnastica funcțională locomotoare, selecția severă după performanță și pedigreu, pe baza registrului genealogic. Calitățile deosebite și puternica dominanță ereditară a caracteristicilor etnice au făcut și din rasa Pur Sânge Englez o rasă amelioratoare universală. Calul Pur Sânge Englez constituie principala sursă de cai pentru cursele de galop și obstacole.

În România, în structura genealogică a rasei Pur Sânge Englez există linii provenite din tulpina Darley Arabian, respectiv din Eclips, introduse prin armăsarii Zori de Zi, Prince d’Orange și Cordon Rouge. În prezent, rasa Pur Sânge Englez este crescută în hergheliile Izvin (jud.Timiș) și Cislău (jud. Buzău).

CALUL DE SPORT ROMÂNESC

Pe plan mondial, dezvoltarea impetuoasa din ultimii ani a sportului călare, extinderea și diversificarea formelor de călărie și agrement, a dat un impuls deosebit creșterii raselor de cabaline specializate pentru practicarea echitației. Această tendință s-a manifestat și în țara noastră și de aici a apărut necesitatea creării și consolidării genetice a unei rase cu aptitudini speciale pentru sportul hipic.

Lucrările pentru formarea acestei rase au început practic în anul 1969 în Herghelia Jegalia (jud. Călărași), pornindu-se de la orientarea modernă pe plan mondial de încrucișare a unor rase cu aptitudini pentru sportul hipic, pentru formarea unei rase specializate (exemplul rasei Sell Francaise). Lucrările inițiale au început în Herghelia Sâmbăta de Jos cu practicarea unor încrucișări nesistematice între iepe Pur Sânge Englez, jumătăți de sânge englez și Arab, cu armăsari din rasele Pur Sânge Englez, Gidran, Furioso North-Star, Shagya și chiar Trăpaș, în scopul de a forma o rasă nouă care să cumuleze însușirile valoroase pentru sportul hipic de la rasele participante la formare.

În lucrările de selecție s-a urmărit foarte mult talia și aptitudinile pentru alergări plate și obstacole. Generațiile de produși au primit nume care începeau cu o literă din alfabet în ordinea anilor. Datorită muncii de ameliorare, populația creată la Jegălia a început să se impună prin aptitudini și experior ca un adevărat cal de sport, folosit îndeosebi în probele de obstacole, concurs complet și chiar dresaj. Deși este o rasă aflată în plin proces de formare, Calul de Sport Românesc a devenit o prezență certă în domeniul sportului hipic din țara noastră. De la primele lucrări de încrucișare pentru crearea sa au trecut peste 35 de ani. În această perioadă Calul de Sport Românesc s-a impus constant în sportul hipic în care s-a afirmat ca un concurent redutabil și un caștigător de clasă. A fost de asemenea prezent și în concursurile internaționale, unde a intrat cu succes în competiție cu rase renumite. Fiecare nouă generație produsă în Herghelia Jegălia a dat nume de rezonanță. Așa au apărut de-a lungul anilor: Gruia, Liniștea, Mult Iubit, Rarău, Pamela, Pariu, Protar, Rug, Val, Vartej, Univers, Fenomenalul, Tam-Tam și mulți alții.

Consolidarea genetică a acestei rase în devenire se apropie de finalizare și acest lucru va contribui la stabilizarea aptitudinilor valoroase și la transmiterea lor constantă de-a lungul generațiilor.

Obiective vizate în formarea rasei

– Crearea unui cal competitiv în probele de călărie obstacole, concurs complet și dresaj.

Dezvoltare generală specifică sportului de performanță, caracterizată la vârsta de adult (5 ani) printr-o talie de 165 – 167 cm și o greutate corporală de 600 kg.

Rezistența mare la efort, docilitate, memorie, capacitate de reacție bună la îndemnul călărețului.

Toate aceste criterii au fost utilizate în selecția efectivului matcă încă la începuturile formării rasei și ele sunt aplicate și în prezent, alături de ceilalți factori ai ameliorării, pentru realizarea unui cumul de însușiri valoroase în populație. Acest tip de cal este destul de mult utilizat de cluburile hipice de la noi din țară, peste 40% din caii actuali prezentați în concursuri hipice aparțin Calului de Sport Românesc.

Capacitatea energetică și aptitudinea pentru sportul hipic a rasei este direct legată de anumite caracteristici de exterior, de dimensiunile și unghiulatura anumitor regiuni corporale, de existența unor proporții favorabile și corelații între regiuni.

Astfel, forma și dimensiunile capului și gâtului (balansierul cervico-cefalic), configurația liniei superioare, dezvoltarea toracelui, forma și înclinarea crupei, linia membrelor, etc. sunt numai câteva elemente care pot influența rezultatele în sportul hipic.

Deși există o anumită variabilitate în populație, Calul de Sport Românesc se caracterizează, în ansamblu, printr-o dezvoltare corporală mare, talia 160-165 și greutatea corporală 550-600 kg.

Principalele regiuni corporale se prezintă astfel:

– capul este fin, proporționat, cu profilul drept. Gâtul uneori scurt este puternic și bine atașat de trunchi, foarte mobil și care se continuă cu un grebăn înalt și puternic.

– trunchiul este amplu, cu o linie superioară dreaptă, bine conturată, cu spinare și șale scurte. Crupa este lungă, largă, musculoasă și ușor înclinată.

– pieptul este musculos, puternic, cu umeri foarte bine detașați, iar abdomenul nu are o dezvoltare prea mare (mai ales la caii aflați în pregătire fizică).

– membrele sunt lungi și fine cu articulații uscative și tendonul bine detașat. Copitele sunt bine proporționate, dar cu cornul relativ slab.

– formatul corporal de ansamblu în stadiul de adult este pătrat sau ușor dreptunghiular, tipic pentru calul de călărie.

Un aspect care interesează foarte mult tipul morfologic al calului pentru sportul hipic îl reprezintă valoarea unor indici și raporturi corporale (valori relative), care conturează tipul sau modelul dorit.

Valorile acestor indici corporali la vârsta de 4,5 ani, atestă la Calul de Sport Românesc, prezența unor raporturi favorabile tipice cailor de călărie. Astfel, formatul corporal este pătrat (101,2%), cu o bună masivitate (114%), cu o osatură bine dezvoltată (12,8%), cu un torace suficient de descins (46,6%) și un raport avantajos între trunchi și fluier (11,26%). Culorile frecvent întâlnite în efectiv sunt murgă, vânătă, roibă și dereșă.

Capacitatea energetica

La vârsta de 3,5 – 4 ani tineretul Cal de Sport Românesc susține probele de calificare, de fapt un test de capacitate energetică, în fața unei comisii care stabilește destinația fiecărui individ ajuns la această vârstă: reproducție sau vânzare.

Cabalinele oprite pentru reproducție, dacă sunt femele, ajung iepe de reproducție în matca unității și primesc un număr de ”iapă mamă”, iar dacă sunt masculi, sunt promovați în lotul de armăsari pepinieri sau armăsari pentru montă publică.

Testele de capacitate energetică sunt susținute după o perioadă de pregătire fizică- perioada de dresaj și antrenament, care poate dura 6 – 12 luni. Probele de calificare pe care le susține Calul de Sport sunt conform normativelor în vigoare următoarele:

Proba de viteză și rezistență la galop, alergare plată pe 2400 m cu 65 – 75 kg în șa. Se notează cu note de la 2 la 10 timpul realizat pe kilometru.

Proba de obstacole categorie ușoară, 10 – 12 obstacole de 110 – 120 cm, comportând 12 – 14 sărituri. Se notează cu note în scara 4 – 10 docilitatea, supunerea la comenzi, modul de abordare al obstacolelor, greșeli comise pe parcurs.

În mod obișnuit la calificarea tineretului Calului de Sport se susține una din cele două probe regulamentare. Rezultatele obținute în ultimii ani se încadrează la valori medii de 1’, 20’’ – 1’,22’’/km la proba de alergare plată de galop și în medie nota 8 pentru proba de obstacole. Ambele rezultate corespund la clasa de bonitare după capacitatea energetică de Record – Elita.

Structura genealogică

Fiind o rasă nouă, nu are o structură genealogică propriu-zisă, deși anumite curente de sânge se conturează în sânul rasei (Ramzes Jr.8, Stegar, Macris, Arcas, Finis).

Efectivul actual de reproducție din Herghelia Jegălia, se prezintă din punct de vedere al structurii genetice sub forma unor metiși, de regulă multirasiali, de prima sau de a 2-a generație. În ceea ce privește armăsarii pepinieri folosiți, aceștia aparțin la trei mari linii de sânge: Pur Sânge Englez, Arab și amestec de rase tip Cal de Sport. (Anexele 1S, 2S)

Tendința generală în ultimii ani este de a izola reproductiv efectivul din Jegălia, astfel încât să se practice numai împerecheri de tipul Cal de Sport X Cal de Sport. Analiza registrelor genealogice ale unității, precum și a pedigreelor materialului din matca unității indică ca ponderi mai importante în structura de sânge a următoarelor rase: Pur Sânge Englez, Arab, Gidran, Furioso-North Star. Cei mai importanți reproducători ai rasei aparțin următoarelor curente de sânge: Stegar (linia Samarinda-Contact), Satelit (linia Andala-Razbeg), Sputnic (linia Carlet-Petruș), Razbeg (linia Raufbold-Oleander), Etalon (linia Gidran Koheilan I), Fantastic (linia Frusinica), Macris (linia Mersuch VIII).

În ultimii ani, datorită unor tendințe și confirmări privind “modelul dorit” al calului de sport actual, s-a încercat creșterea liniei de sânge “nemțesc” din populație, introdusă prin Ramzes Jr.8 (Cal de Sport German) și continuată prin urmașii săi Univers și Trivial. Acest model corespunde unui cal mai masiv, cu o osatură mai puternică, dar ceva mai greoi în mișcări.

Principalele direcții de ameliorare ale rasei rămân urmatoarele:

Ridicarea nivelului mediu al taliei (înălțimea la greabăn) la vârsta de 5 ani la 165 – 167 cm.

Îmbunătățirea conformației corporale și a raporturilor favorabile dintre regiunile coporale (dezvoltarea gâtului, linia superioară, crupa, membrele posterioare).

Îmbunătățirea aptitudinilor pentru obstacole, sporirea rezistenței fizice și a vitezei de reacție la comenzi.

Consolidarea genetică a rasei, fixarea în populație a caracterelor favorabile, specifice sportului hipic.

Perspective de creștere

Calul de Sport Românesc va cunoaște în viitor o consolidare genetică și în perspectivă va deveni o rasă autohtonă, cu toate atributele care definesc o rasă (mărime suficientă, ereditate proprie, etc.).

Conform cu tendințele Europene actuale, acest tip de cal va deveni foarte căutat odată cu dezvoltarea preocupărilor pentru sportul hipic și agrement. Va constitui în viitor un mijloc de ocupare a timpului liber pentru multe categorii de locuitori ai orașelor, o modalitate de eliminare a stresului, a anxietățăii și a altor boli ale civilizației moderne.

Creșterea Calului de Sport se va face probabil în mai multe nuclee din țară, în sistemul hergheliilor naționale, precum și în nuclee private.

RASA HUȚUL

Între rasele de cabaline care se cresc în țara noastră, rasa Huțul ocupă o poziție specială datorită particularităților morfologice și productive, însușirilor fizologice și adaptării sale perfecte la condițiile zonei montane.

Leagănul de perfecționare a rasei în România îl reprezinta Herghelia Lucina, precum și zona montană a Bucovinei. Calitatea deosebită a materialului cabalin Huțul din această zonă este binecunoscută și recunoscută pe plan național și internațional. Indiferent de conjunctura economică, de dificultățile prezente și viitoare, rasa Huțul reprezintă o valoare a patrimoniului zootehnic național la care nu se poate renunța fără riscul de a săvârși o greșeală ireparabilă. În tradiția orală a locuitorilor din zona Bucovinei s-a vorbit din vremuri foarte vechi despre calul local din acest areal. El a fost folosit eficient în economia rurală la tracțiune, samar și chiar la muncile mai ușoare din pădure.

Primele informații scrise despre calul Huțul le gasim în lucrarea Hipica (1602) a lui Dorostjanski, în care sunt descrise exteriorul și calitățile acestui cal mic de munte și se fac primele aprecieri cu privire la originea sa în vechile forme sălbatice de cai din Carpați.

Adametz (1883) scrie despre caii din Bucovina și caii polonezi numiți Konik, care sunt asemănători și sunt descendenți ai calului tarpanic. Schwarzeneker (1902), arată că Huțulii sunt foarte buni pentru urcarea muntilor și se pot compara cu poneiul scoțian. Au talia de 1,26 – 1,36 m, pieptul larg, corpul lung, membre scurte și mersuri libere, ușoare și sigure.

Osawiki (1904), care a fost în calitate de calator și om de știință în regiunea Bucovinei, afirmă că cel mai valoros material cabalin din zona se află la Lucina și atribuie acestui tip de cal o apropiere filogenetică la calul oriental.

După N. Filip (1915), calul Huțul este tipul calului de munte. Are origine orientală, forme corporale îndesate, faptură brevimorfă, profilul cârn, gât scurt și coamă stufoasă. În același timp, un alt cercetător, Antonius, studiind morfologia acestui cal, îi atribuie caractere luate atât de la calul sălbatic Equus ferus ferus, cât și de la calul sălbatic mongol Equus ferus prezewalskii.

Transformările pe care le-a suferit Huțulul de-a lungul vremurilor sunt neînsemnate, astfel că până astăzi s-a perpetuat într-o formă apropiată de calul sălbatic, păstrând multe dintre caracterele acestuia. Și astăzi acest cal se simte mai bine afară decât în grajd, preferă să bea apă din pârâul înghețat și să caute în miez de iarnă iarba uscată sub zăpadă.

În ceea ce privește numele de “Huțul” sub care este cunoscută rasa, se apreciază că acesta ar putea veni din două surse:

De la populația de romani slavonizați care trăiește în această zonă, denumită “Hutani” și care folosesc din timpuri vechi acest cal.

De la cuvântul românesc “Hoțul”, respectiv de la însușirea acestui cal micuț de a se strecura cu curaj și pe nesimțite pe cărările de munte și spărturile greu accesibile, fără a face prea mult zgomot.

Ca răspândire, în afara de zona montană de nord, nord-est a României, calul Huțul se gasește în rasă pură în țări ca Polonia, Ucraina, Cehia, Slovacia, Austria și în număr redus în Ungaria. În România, aria de creștere a rasei Huțul cuprinde partea muntoasă a județelor Suceava, Neamț, Bacău, Maramureș și Bistrița-Năsăud.

Caracterele morfologice, fiziologice și productive

Rasa Huțul are o dezvoltare generală redusă, caracterizată printr-o talie de 138 – 140 cm și o greutate corporala de 370 – 400 kg.

Exteriorul calului Huțul este armonios și bine corelat cu aptitudinea energetică.

Capul, deși mare, este proporționat cu dezvoltarea corporală generală, are profil drept sau uneori concav, cu ochi mari expresivi și urechile mici și foarte mobile. Gâtul este scurt și musculos, bine legat de trunchi, cu portul oblic și inzestrat cu o coamă puternică. Greabănul este lung, larg și mediu detașat, se prelungește cu spinarea și șale relativ lungi și puternice; crupa este largă și uneori oblică. Pieptul este musculos, puternic, se continuă cu un torace profund și adânc, cu coaste bine arcuite. Membrele sunt scurte, fine dar rezistente, spata este lunga si verticală, articulațiile uscățive și rezistente, copitele mici și cu cornul foarte dur. Formatul corporal este dreptunghiular (104%). Conformația corporală este corectă, constituția robustă, temperamentul vioi și care denotă în general multă energie. Principalele dimensiuni corporale care caracterizează în ansamblu rasa au urmatoarele valori:

lungimea oblică a trunchiului 146/147 cm;

adancime torace 66/67 cm;

perimetrul toracelui 171/174 cm;

perimetrul fluierului 18,2/118,7 cm.

Referitor la dezvoltarea corporală, sub efectul selecției direcționale progresive, talia s-a ridicat cu 2 – 3 cm, iar toracele cu 5 – 7 cm, raportat la tipul vechi al calului Huțul.

Culoarea este variată, în efectiv putându-se întâlni culorile murg, negru, șoriciu, roib, cu diferite particularități. Un studiu efectuat recent pe întregul efectiv matcă al hergheliei Lucina, arată următoarele frecvențe ale repartizării culorilor: murg (55,3%), șoriciu (14,8%), negru (14,1%), roib (6,3%).

În ultima perioadă, în promovarea iepelor de reproducție s-a ținut cont și de creșterea frecvenței culorii șoricii, asociată cu particularitățile de culoare dungă, cruce de măgar și zebruri. Acest tip de Huțul este mai apropiat de tipul “sălbatic” și dă o nuanță aparte de frumusețe.

În cadrul studiului amintit, s-au evidențiat și principalele particularități de culoare întâlnite în efectiv: dunga – 19,6%, țintă-stea – 18,3%, zebruri – 15,2%, dungă-cruce de măgar – 11,3%, pintenog – 6,3%, linie-listă – 5,7%.

Indici fiziologici

Calul Huțul se caracterizează prin perfecta sa adaptare la zona de munte, rusticitate, rezistență la boli, rezistență mare la efort, siguranță în mers pe drumuri accidentate, copită dură cu corn negru, simț perfect al orientării.

Tineretul Huțul de 3 ani aflat în pregatire fizică (dresaj și antrenament) reușește ca în perioada scurtă de timp să-și formeze o pregătire fizică excelentă, fapt care-i permite să desfășoare un efort fizic remarcabil pe teren accidentat, aproape fără să obosească.

O anumită structură a țesutului osos, anumite unghiuri ale razelor osoase, tendoane și ligamente bine structurate, o fiziologie aparte a schimburilor respiratorii, acestea sunt principalele însușiri fiziologice ale rasei. La toate acestea trebuie adăugat și docilitatea sa înăscută și un mare atașament față de om.

Fecunditatea medie este de 72 – 78%, manifestând o puternică sezonicitate a căldurilor, odată cu instalarea primăverii în zonele montane în care crește.

În cadrul probelor de capacitate energetică desfășurate în condiții de zonă montană la 3,5 ani, tineretul realizează în medie la port-samar cu 120 Kg purtate în spinare, aliură de trap, 21,5 km/h (27’,53’’/10 Km), iar în proba de viteză și rezistență la tracțiune 800 Kg în atelaj de doi, 21,8 Km/h.

Structura genealogică

Creșterea pe bază de linii genealogice de tați și evidențele zootehnice specifice sunt introduse din anul 1877. Cele mai vechi linii de tați au fost Stibul, Miszka, Ceremousz, Taras. Toți acești fondatori de linii au provenit din cumpărările din sectorul privat din Bucovina.

Cu timpul, aceste linii inițiale au fost înlocuite cu altele devenite acum linii clasice de Huțul Românesc, toate recunoscute pe plan internațional ca foarte valoroase, unele dintre ele fiind integrate în structura genealogică din țări învecinate cu România.

Hroby, linie autohtona creată în anul 1898 de armăsarul Hroby cumpărat din sectorul privat;

Goral, linie de proveniență poloneză, întemeiată de armăsarul Goral, cumpărat din Galiția (Polonia);

Pietrosu, linie autohtonă întemeiată de armăsarul Pietrosu, cumpărat în 1934 din sectorul privat;

Prislop, linie derivată din linia Goral, înființată în anul 1936.

Funcția principală a acestor linii genealogice paterne (familii de tați) este de a împiedica apariția împerecherilor înrudite și de a evita apariția consangvinizării. Și în lucrările actuale de creștere a rasei, principala grijă în ceea ce privește selecția este de a păstra un număr mare de pepinieri în efectiv, coroborat cu asigurarea unui echilibru între liniile genealogice. Calul Huțul în Herghelia Lucina se va crește în continuare în rasă pură, pe bază de linii și familii. Lucrările de ameliorare vor urmării sporirea capacității energetice și creșterea precocității. Se vor păstra în continuare însușirile naturale de rezistență și rusticitate.

Va fi folosit în continuare la ameliorarea calului autohton din zona muntoasă a țării. Se va folosi în realizarea unor încrucișări pentru producerea unui cal mai puternic adaptat zonei montane (Calul de Bucovina), precum și a Poneiului Românesc de agrement.

RASA TRĂPAȘ

Caii Trăpași au fost creați ceva mai târziu decât cei din rasele amelioratoare de călărie, cu ajutorul raselor mai vechi, respectiv Pur Sânge Arab și Pur Sânge Englez, în a doua jumătate a secolului XVIII. Prin denumirea de “cal trăpaș“ nu se înțelege o anumită rasă de cabaline, ci un grup de rase a căror caracteristică comună este aptitudinea specială a trapului de mare viteză. Deși trapul este o alură naturală a tuturor cailor, ca și pasul, buiestrul și galopul, totuși trapul de curse sau trapul zburător este o alură artificială câștigată prin antrenament specific pe hipodrom și care a devenit ereditără.

Principalele rase de trăpași sunt Trăpașul Orlov, Trăpașul American, Trăpașul Francez, Trăpașul Norfolk. Majoritatea acestora au luat parte direct sau indirect la formarea Trăpașului Românesc.

Calul de trap a fost introdus în țara noastră după anul 1900, fiind importate din Rusia exemplare din Trăpaș Orlov, iar mai târziu și din Trăpași Americani și Francezi care erau mai iuți. Ponderea acestor trei rase de trăpași în structura genealogică a Trăpașului Românesc este următoarea: Trăpaș American 93 %, 5% fiind Trăpaș Orlov și 2 % Trăpaș Francezi.

În România, rasa Trăpaș se crește în rasă curată pentru cursele de trap. Capacitatea energetică a Trăpașului Românesc a fost mult îmbunătățită prin importurile masive de armăsari pepinieri din Ungaria, Germania, SUA, Franța, făcându-l competitiv pe plan internațional. De asemenea, este utilizată în ameliorarea raselor locale de cai din Muntenia, Dobrogea și Sudul Moldovei. Rasa Trăpaș a participat la formarea Calului Semigreu Românesc.

În prezent, Trăpașul Românesc se crește în hergheiile Dor Mărunt (jud. Călărași) și Rușețu (jud. Buzău).

Ovine

În ultimii ani studierea genomului la animalele domestice a făcut obiectul numeroaselor cercetări care vizează clarificarea unor aspecte privind structura moleculară, reglarea și expresia unor gene care se consideră a fi implicate în creșterea productivității animalelor și a performanțelor lor reproductive, precum și în creșterea eficienței conversiei furajelor în produse și a calității carcaselor. Stabilirea unor corelații între prezența anumitor gene și unele caractere productive sau anumite însușiri semnifică faptul că genele reperate au o legătură funcțională directă cu respectivele caractere, ceea ce permite, fără îndoială, să se procedeze la o selecție în direcția dorită. Utilizarea markerilor genetici în selecția animalelor, se conturează din ce în ce mai mult ca o strategie de succes pentru sistemele de producție animală, rezultatul aplicării unor astfel de biotehnologii fiind creșterea productivității, a calității produselor și a beneficiilor obținute în domeniul creșterii animalelor. În contextul preocupărilor pentru îmbunătățirea calității cărnii și a laptelui de oaie se manifestă un interes crescut pentru studiul leptinei și a betalactoglobulinei.

Leptina este un hormon secretat de țesutul adipos care pare a fi un semnal între condiția corporală (procentul de grăsime corporală) și hipotalamus (Houseknecht et al., 1998). Prolo, 1998 și Chilliard, 2000 relevă faptul că în cazul leptinei concentrația acesteia variază direct proporțional cu procentul de grăsime corporală. În acest sens, caracterizarea genetică a leptinei și cuantificarea expresiei genetice a acestui hormon este puțin studiată. Evaluarea diversității genetice a acestui hormon este importantă în condițiile în care se manifestă o cerere crescută de carne de ovine cu un conținut scăzut sau moderat în grăsime intramusculară și de acoperire. Prin acest proiect ne-am propus, pe de o parte, studierea relațiilor existente între tipurile de leptină, nivelul acesteia, rasa și nivelul de furajare aplicat, iar pe de altă parte, stabilirea relațiilor dintre leptină și indicii de calitate ai cărnii.

Betalactoglobulina – principala proteină din zerul laptelui rumegătoarelor este capabilă să lege diferite molecule hidrofobice (Mercier și Villote, 1993) nefiind cunoscut rolul său biologic. Experimentele pe care urmează să le efectuăm în cadrul acestui proiect au ca obiective studiul relațiilor existente între betalactoglobuline și nivelul producției de lapte, precum și stabilirea relațiilor dintre betalactoglobuline și calitatea laptelui.

Pentru stabilirea relațiilor existente între leptină și calitatea cărnii se vor efectua experimente de îngrășare pe două populații de ovine din cadrul institutului și anume: rasa Merinos de Palas și Linia de Carne – Palas, linie creată la ICDOC – Palas.

Experimentele pentru stabilirea relației existente între betalactoglobulină și calitatea laptelui se vor efectua pe loturi de oi din Linia de Lapte – Palas creată în cadrul institutului.

„Oieria Națională Palas” înființată în anul 1887 a reprezentat lăcașul primelor începuturi ale cercetării științifice zootehnice românești, locul unde a fost creată prima rasă ameliorată de ovine din țara noastră. Ulterior, utilizând fondul genetic autohton și fondul genetic al unor rase ameliorate importate, au fost create populații noi de ovine specializate pentru carne, lapte, pielicele și lână, de calitate superioară, creații care s-au răspândit în ferme și crescătorii, contribuind la creșterea producțiilor obținute de la specia ovină.

În prezent, în domeniul creșterii și exploatării ovinelor în România, un loc central îl ocupă Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Ovine și Caprine – Palas, Constanța. Noile tehnologii elaborate în cadrul institutului și elementele perfecționate ale tehnologiilor tradiționale se regăsesc în toate zonele geografice ale țării, nu numai în Dobrogea.

RASA MERINOS DE PALAS

Merinosul de Palas s-a format în perioada anilor 1920-1965 având la bază o populație de oi cu lână fină, adusă la Palas în anul 1919. Aceste oi au fost încrucișate cu berbeci Merinos Rambouillet și Merinos Semiprecoce German (de Leutewitz) importați din Franța în anii 1926-1930 și respectiv, din Germania în anii 1928-1940. Populația obținută a fost izolată reproductiv și supusă selecției în scopul ameliorării producției de lână și a greutății corporale, punându-se astfel bazele rasei. Merinosul de Palas din acea perioadă avea producții de lână sub 5 kg, cu lungimea șuvițelor mai mică de 7 cm, finețea fibrelor 18-20 microni și greutatea corporală la oile mame 40-45 kg. Ca defecte se remarcau lungimea mică a șuvițelor, extinderea insuficientă a lânii pe abdomen, membre, cap și randamentul lânii la spălare scăzut. Pentru eliminarea acestor defecte și ameliorarea în continuare a producției de lână și greutății corporale s-a apelat din nou la încrucișare, în anul 1953, aducându-se la Palas 10 berbeci Merinos de Vest, 7 berbeci Merinos de Stavropol și 8 berbeci Merinos Caucazian. În urma încrucișărilor de infuzie practicate, a izolării reproductive și a selecției, a luat naștere actuala rasă Merinos de Palas, care a fost omologată în anul 1962.

După anul 1970 s-au mai practicat încrucișări de infuzie cu Merinosul Australian pentru ameliorarea randamentului la spălare și a gradului de alb al lânii, iar după anul 1990 și cu rasa Ile de France pentru mărirea precocității și îmbunătățirea formatului corporal.

Caracteristicile principale ale ovinelor din rasa Merinos de Palas:

producție mixtă: lână fină, carne, lapte;

talia – mare;

capul – potrivit de mare, cu profil drept sau ușor convex, iar la berbeci acesta este mai mare, cu profilul drept; pe bot oaia are 1 – 2 pliuri transversale ale pielii, iar berbecii au 2 – 5 pliuri mai pronunțate; majoritatea oilor sunt ciute, iar berbecii au coarne puternice, răsucite elicoidal și cu vârful în afară, dar pot fi și berbeci ciuți;

ochii – potrivit de mari, foarte expresivi;

urechile–acoperite cu jar de culoare albă, mărime mijlocie, poziție laterală

gâtul – potrivit de lung este bine prins de trunchi, iar la berbeci este relativ mai scurt și mai gros;

trunchiul – este potrivit de lung, larg și adânc, linia spinării dreaptă;

crupa – este largă, potrivit de lungă și puțin oblică, coastele lungi, bine arcuite și jigourile bine dezvoltate;

membrele – potrivit de lungi, cu osatură puternică și aplomburi corecte;

pielea – pe corp prezintă pliuri mici, vizibile după tuns; pe gât are o salbă mijlocie, cu 1-3 cravate, care sunt mai dezvoltate la berbeci;

ugerul – este simetric, globulos, potrivit ca mărime;

producția de lapte – este de minim 45 litri pe lactație;

constituția – este robustă și formatul corporal mezoform;

dezvoltarea corporală – la oi greutatea este de minim 45 kg pentru clasa a II-a și 60 kg pentru clasa Record, iar la berbeci, 65 kg pentru clasa I și 80 kg pentru clasa Record;

lâna – din cojoc este de culoare alb-crem specifică, foarte deasă, elastică, cu numeroase ondulații; lâna este bine extinsă pe corp, iar pe față, până la linia care unește unghiurile interioare ale ochilor; abdomenul este bine îmbrăcat cu lână, iar cea de pe membre se extinde până mai jos de genunchi și jaret;

producția de lână fizică – la oi este de minim 4,5 kg pentru clasa a II-a și 8 kg pentru clasa Record, iar la berbeci, 8 kg pentru clasa a II-a și 13 kg pentru clasa Record;

randamentul lânii la spălare – este de minim 40%;

finețea fibrelor – este cuprinsă între 20 – 25 microni;

lungimea șuvițelor – este de minim 6 cm;

usucul – este de bună calitate și repartizat uniform

► Defectele ce fac obiectul eliminării sunt:

constituția corporală este debilă sau grosolană;

dezvoltarea corporală insuficientă în raport cu vârsta;

crupa pronunțat teșită sau pronunțat ascuțită;

spinare înșeuată sau ascuțită;

aplomburi defectuase;

fibre de lână pigmentare și pigmentații ale pielii.

● Însușiri de producție:

rasa Merinos de Palas este bine adaptată la zonele de șes cu climat de stepă, se caracterizează prin vitalitate ridicată, are capacitate mare de valorificare a hranei și precocitate mijlocie.

● Greutatea cojocului de lână

berbeci: 12 – 14 kg, cu plus variante de peste 16 kg;

oi mame: 6,5 – 8,0 kg, cu plus variante de peste 9 kg;

● Randamentul lânii la spălare este de 50 – 55%;

● Finețea lâniieste de 20,5 – 21,5 microni;

● Greutatea corporală: berbeci 105 – 115 kg; oi mame 54 – 60 kg; mieii la naștere: masculii 4,1 – 4,4 kg; femelele 3,8 – 4,2 kg; mieii la înțărcare: masculii 18 – 20 kg; femelele 17,5 – 19,5 kg; înțărcarea – la vârsta de 70 – 80 zile;

● Fecunditatea este de 90 – 95%;

● Prolificitatea este de 125 – 135%;

● Sezonul de reproducție: tot timpul anului cu o scurtă perioadă de anestrie în luna februarie; în mod obișnuit, monta are loc în lunile iulie – august, iar fătările în decembrie- ianuarie, când fată peste 90% din oi.

Indicii de reproducție la oile Merinos de Palas – valori medii pentru efectivele de ovine din 3 ferme (în anul 2003, comparativ cu anul 1989):

fecunditatea – prezintă valori apropiate, fiind de 92,5% la oile din rasa Merinos de Palas în anul 2003, comparativ cu 93,6% în 1989;

indicele de prolificitate – prezintă valori mai mari la oile Merinos de Palas în anul 2003 (125,3%), comparativ cu 1989 (120,9%);

indicatorul de productivitate numerică – are valori asemănătoare la oile Merinos de Palas în cei doi ani (circa un miel înțărcat pe oaie fătată);

procentul de miei înțărcați pe oaie fătată – este mai mic la oile Merinos de Palas în anul 2003, comparativ cu anul 1989, acesta fiind de 80,69% și respectiv, 87,4%; diferențele s-ar putea datora influenței rasei Merinos Australian,care are capacitate de alăptare mai redusă comparativ cu alte rase de tip Merinos.

LINIA DE CARNE – PALAS

Linia s-a format prin încrucișarea raselor Ile de France și Merinosul de Palas, urmată de izolare reproductivă și selecție în direcția sporirii producției de carne. În anul 1972 s-au importat din Franța și s-au adus la ICDOC – Palas, Constanța 10 berbeci și 20 oi din rasa Ile de France, primii metiși Ile de France x Merinos de Palas obținându-se în anul 1973. Încrucișările efectuate cu rasa Ile de France au urmărit ameliorarea vitezei de creștere, sporirea capacității de conversie a hranei, îmbunătățirea conformației, creșterea randamentului la sacrificare și a indicilor de calitate ai carcaselor. Urmare a performanțelor mai bune realizate de produșii F1 comparativ cu Merinosul de Palas s-a procedat la obținerea generației F2 din încrucișarea berbecilor F (50% Ile de France, 50% Merinos de Palas) cu oi F. În paralel, au fost obținuți și produși R1 (75% Ile de France, 25% Merinos de Palas). În succesiunea generațiilor care au urmat, s-au folosit la reproducție metișii F, F2, R1, și produșii rezultați din toate combinațiile posibile dintre aceștia având ca obiective ale ameliorării, sporul de creștere în greutate până la vârsta de 5-6 luni, greutatea corporală la vârsta de 5-6 luni și conformația corporală care trebuiau să se apropie de cea a raselor de carne. După anul 1982 populația a fost închisă reproductiv fiind sistate încrucișările cu rasa Ile de France, procedându-se la reproducția în sine a populației.

Rasele care au contribuit la formarea Liniei de Carne – Palas:

Rasa Ile de France

Această rasă este rezultatul încrucișării între rasele Dishley (din Anglia) și Merinos (din Franța), urmată de selecție atentă o perioadă îndelungată, rasa purtând mult timp denumirea de Dishley-Merinos. Aceste încrucișări au fost efectuate de Yvart care era profesor la Școala Veterinară din orașul Alfort (Franța) și în anul 1933 a adus din Anglia berbeci din rasa Dishley (Leicester). Profesorul Yvart remarcând însușirile deosebite ale rasei Dishley (precocitatea și conformația corporală) și dorind, în același timp, să păstreze producția de lână fină, a procedat la încrucișarea berbecilor din rasa Dishley cu oi Merinos de Rambouillet; astfel, a obținut o oaie de tip Dishley cu lână fină, dar nu atât de fină ca în cazul rasei Merinos de Rambouillet. Pentru a îmbunătăți finețea lânii, profesorul Yvart a procedat la încrucișarea produșilor Dishley-Merinos cu rasa Merinos de Mauchamp. Populația astfel obținută a fost transferată mai întâi la Montcavrel în apropiere de Pas-de-Calais, apoi la ferma Haut-Tingry, aproape de Samer, iar în anul 1879 la Școala din Grignon unde s-a procedat la selecția intensă a acestei populații care, în scurt timp, a devenit cunoscută în lumea crescătorilor de oi sub denumirea de rasa de Grignon

Rezultatele bune obținute cu această nouă populație au făcut ca numeroși crescători de oi din regiunea agricolă din jurul Parisului să folosească metoda lui Yvart pentru a ameliora producția de carne la efectivele de tip Merinos pe care pe care le aveau. Astfel, o nouă rasă de carne începea să se contureze, iar după anul 1875 aceasta a cunoscut o largă răspândire. Noua rasă a devenit omogenă în următorii 40 ani și la data de 01 februarie 1922 crescătorii acesteia au fondat Registrul Genealogic și au dat numele definitiv rasei, Ile de France, după regiunea în care s-a format. Astăzi, datorită perseverenței crescătorilor, rasa este perfect consolidată genetic și a devenit una din cele mai apreciate rase de carne.

● Însușiri morfo-productive și de reproducție:

► Greutatea corporală: mieii la naștere: 5 – 6 kg; mieii la vârsta de 3 luni: 30 kg; mieii la vârsta de 6 luni: 50 kg; berbecii adulți: 110 – 125 kg; oile adulte: 65 – 80 kg;

► Producția de lână: greutatea cojocului la berbeci: 5 – 6 kg; greutatea cojocului la oi: 4 – 4,5 kg; finețea fibrelor: 23 – 27 microni; lungimea șuvițelor: 12 – 14 cm; randamentul la spălare: 43 – 48%;

► Indicii de reproducție: sezonul de reproducție pe tot timpul anului; fătările au loc în perioada septembrie – mai cu un maxim în lunile septembrie – decembrie; prolificitatea 130 – 160%; fecunditatea 95 – 99%.

Rasa Merinos de Palas

Însușirile morfo-productive și indicii de reproducție ai ovinelor din Linia de Carne – Palas:

► Greutatea corporală: mieii la naștere: 4,5 – 5,5 kg; mieii la 3 luni: 28 kg; mieii la vârsta de 6 luni: 40 – 45 kg; sporul de creștere la îngrășare: 260 – 300 g/cap/zi; carcasă de calitate superioară: din clasele U și R; berbecii adulți: 80 – 90 kg; oile adulte: 55 – 60 kg.

► Producția de lână: greutatea cojocului la berbeci: 5 – 6 kg; greutatea cojocului la oi: 4 – 4,5 kg; finețea fibrelor: 24 – 26 microni; lungimea șuvițelor: 7 – 10 cm; randamentul la spălare: 52 – 54 cm

► Indicii de reproducție: fecunditatea 93 – 96%; prolificitatea 125 – 132%; sezonul de reproducție pe tot timpul anului, cu un vârf de fătări în perioada noiembrie – ianuarie.

Linia de Carne – Palas ameliorează prin încrucișare formatul corporal și producția de carne la toate rasele românești de ovine. Hibrizii obținuți din încrucișarea liniei cu rasele românești au realizat sporuri de creștere la îngrășare mai mari cu 18 – 20% și consumuri specifice mai mici cu 15 – 17%, comparativ cu rasa maternă (Merinos Transilvănean, Țigaie). De asemenea, randamentul la sacrificare a fost mai mare cu 3 – 5 puncte procentuale, iar carcasele s-au încadrat în clasa R. comparativ cu cele provenite de la mieii îngrășați din rasele materne care s-au încadrat în clasele O și P (de calitate inferioară, nedorite pe piață).

LINIA DE LAPTE – PALAS

Linia s-a format prin încrucișarea raselor Friză (originară din Germania), Awassi (originară din Israel), Merinos de Palas, Merinos local din Dobrogea și Țigaie, urmată de izolare reproductivă și selecție în direcția sporirii producției de lapte. Alte rase cum au fost Romanov, Finnish Landrace și altele au avut o contribuție minoră în formarea Liniei de Lapte – Palas.

Urmare a performanțelor bune realizate de produșii F1 Friză x Merinos și Awassi x Merinos în perioada anilor 1976 – 1985 s-a procedat la obținerea generației F2 din ambele tipuri, precum și la încrucișarea între ele. De asemenea, urmare a unei noi imigrații de berbeci în 1987 s-au obținut și produși R1 Friză x Merinos (75% sânge de la rasa Friză) care au fost utilizați în încrucișările dintre R1 și F1 / R1 și F2 din ambele tipuri (F1 Friză x Merinos și F1 Awassi x Merinos / Awassi x Țigaie.

În succesiunea generațiilor, s-au folosit la reproducție produși F1, F2, R1 și toate combinațiile posibile între aceștia, urmărindu-se obținerea unei populații cu producție mare de lapte, bine adaptată la condițiile de mediu din Dobrogea. Populația a fost izolată reproductiv în jurul anului 1990.

Rasele care au contribuit la formarea Liniei de Lapte – Palas sunt:

Rasa Friză (Ostfriză)

Această rasă originară din Olanda este de talie mare, berbecii putând atinge la maturitate greutatea corporală de 120 kg. Rasa aparține tipului dolicomorf cu lungime mare a trunchiului, cavitatea pelvină dezvoltată având scheletul fin, caracteristic raselor de lapte Atât berbecii, cât și oile nu au coarne, iar coada este lungă, subțire și acoperită cu jar.

Cojocul cântărește până la 5 kg la oi și 6 – 7 kg la berbeci. Lâna este albă cu lungimea șuvițelor de peste 15 cm și finețea de 32 – 36 microni, randamentul la spălare fiind de peste 55%. Greutatea corporală medie după tundere este de 108,5 kg la berbeci și 65,4 kg la oi.

Rasa Friză este recunoscută pe plan mondial pentru două caracteristici importante și anume: producția mare de lapte de 250 – 400 l/cap, cu plus variante de peste 1000 l/cap, într-o perioadă de lactație de 7 – 8 luni și prolificitatea de 238 – 249% la oile multipare și 179 – 187% la oile primipare. Având aceste caracteristici valoroase, rasa Friză joacă un rol important în producerea de oi hibride cu prolificitate ridicată care pot să producă și să crească un număr dublu de miei la o fătare, comparativ cu alte rase de oi din Europa.

Prima dată, rasa Friză s-a importat în România în anul 1995 la fosta fermă de stat Laza – Vaslui, după care s-au mai făcut importuri înainte și după primul război mondial. Toate încercările de a o crește în rasă curată au eșuat datorită sensibilității acesteia la afecțiunile pulmonare și parazitare. La ICDOC–Palas, Constanța s-au importat mioare și miori din rasa Friză din Germania în perioada 1976–1978. La prima lactație (184 zile) producția medie de lapte a fost de 236 litri/cap. Fecunditatea a fost de 91%, iar prolificitatea a fost de 163,2% (la prima fătare), fiind înțărcați numai 47,4% din mieii fătați.

Oile și mai ales mieii suportau greu căldurile mari din lunile iulie și august, făcând frecvent bronhopneumonii. De asemenea, oile nu suportau regimul de turmă și tehnologia de creștere practicată în România, condiții în care pierderile au fost foarte mari, iar efectivul a dispărut. În anul 1987 s-au mai adus la Palas încă 10 berbeci Friză importați din Germania. Rasa Awassi.

Această rasă face parte din grupa oilor cu coada grasă, care se cresc în zonele secetoase din Asia și Africa. Se caracterizează prin talie mare, trunchi alungit, dezvoltat în treimea posterioară, formatul corporal încadrându-se într-un trapez cu baza mare situată spre trenul posterior. Capul este alungit și larg, cu profil berbecat, mai pronunțat la berbeci, având urechi lungi și largi, purtate atârnând. Lâna este groasă și pigmentată maro și negru, zonele pigmentate astfel alternând pe toată suprafața corpului; jarul este de culoare maro sau/și neagră.

Greutatea corporală este de peste 100 kg la berbeci și 60-70 kg la oi. Fecunditatea este de 89,9%, iar prolificitatea este de 100-101%. Producția medie de lapte este de 380 litri/cap. într-o perioadă de lactație de 220-240 zile.

La ICDOC Palas – Constanța, în luna mai 1973, s-au importat din Israel 10 masculi și 70 femele în vârstă de 7 luni. Acest efectiv a fost transferat la SCDO – Rușețu, unde a performat bine în succesiunea generațiilor, obținându-se producții apropiate de cele din țara de origine.

Rasa Merinos de Palas

Descrierea rasei, modul de formare, însușirile morfo-productive și indicii de reproducție sunt prezentați la punctele 1.1, 1.2, din prezentul raport.

Alte rase care au contribuit în mai mică măsură la formarea Liniei de Lapte Palas

Putem enumera Țigaia, Merinosul local provenit din diferite turme din Dobrogea, precum și rase importate (Romanov, Finnish Landrace).

Indicii morfo-productivi și de reproducție ai Liniei de Lapte – Palas:

● Greutatea corporală: Berbeci: 72 – 85 kg/cap; Oi: 50 – 52 kg/cap; Miori: 48 – 56 kg /cap; Mioare: 40 – 46 kg/cap;

● Producția de lână: Berbeci: 4,2 – 5,6 kg/cap; Oi: 3,8 – 4,0 kg/cap; Miori: 3,5 – 4,2 kg/cap; Mioare: 3,0 – 3,4 kg;

● Finețea fibrelor: Berbeci: 32 – 34 microni; Oi: 28 – 31 microni; Miori: 30 – 33 microni; Mioare: 29 – 33 microni;

Indicii de reproducție:

● Fecunditatea: Primipare: 96,74%; Multipare: 90,39%; Total populație: 91,96%;

● Prolificitate: Primipare: 116,8%; Multipare: 138,7%; Total populație: 133,3%;

● Miei înțărcaț: Primipare: 72,3 %; 0,85 cap/oaie fătată; Multipare: 80,6%; 1,12 cap/oaie fătată; Total populație: 78,92%; 1,05 cap/oaie fătată.

Aceste date arată că Linia de Lapte – Palas este bine adaptată la condițiile de mediu din Dobrogea, depășind rasa Friză în privința procentului de miei înțărcați și rasele Awassi și Merinos în privința prolificității.

Producția de lapte și durata lactației:

● la prima lactație oile din Linia de Lapte-Palas au produs în medie 169,18 litri/cap, durata lactației fiind de 133,16 zile;

● producția cea mai mare de lapte se realizează la lactația a V-a, aceasta fiind de 207,07 litri/cap, la o durată a lactației de 194,55 zile;

● pe întreaga turmă de 271 oi s-au obținut în medie 185,66 litri lapte la o durată a lactației de 204,65 zile (aproximativ 6 luni și jumătate).

Izolarea reproductivă:

În cele ce urmează vom prezenta succint evoluția izolării reproductive a Liniei de Lapte – Palas în perioada anilor 1988 – 2003. Până în anul 1988 coeficientul de izolare reproductivă a avut valoarea de + 0,52, ceea ce arată gradul relativ de izolare reproductivă a liniei până la această dată. După anul 1993 s-a renunțat la practicarea împerecherilor înrudite pentru a se reduce nivelul consangvinizării.

Rezultatele cercetărilor efectuate de-a lungul timpului la ICDOC – Palas, Constanța, au condus la conturarea unor concluzii, din care vom prezenta pe cele mai semnificative:

● Linia de Lapte Palas prezintă valori ale indicilor morfo-productivi, intermedi

are între principalele rase fondatoare: Friză, Merinos, și Awassi. Linia de Lapte Palas realizează producții duble de lapte comparativ cu toate rasele autohtone de ovine, bine adaptate la condițiile de mediu din Dobrogea și zona de câmpie a României.

● Linia de Lapte – Palas, a evoluat relativ izolat reproductiv până în anul 1993, valoarea coeficientului de izolare reproductivă fiind de + 0,137 în 1988 și + 0,52 în 1993. După această dată, izolarea a fost totală.

● Linia de Lapte – Palas (populația actuală) are în genofond 65% gene provenite de la două din cele mai bune rase de lapte din lume, respectiv Friză și Awassi, 27% gene provenite de la rase de tip Merinos, bine adaptate la condițiile de mediu, 6% gene de la rasa Țigaie și 2% gene de la alte rase mai puțin importante.

● În decursul evoluției sale, Linia de Lapte Palas și-a modificat asemănarea genetică cu reproducătorii importanți, în funcție de intensitatea cu care aceștia au activat în perioadele analizate:

– la crearea genofondului Liniei de Lapte Palas, pe întreaga perioadă 1988-2003, 4 berbeci din rasa Friză și 22 berbeci din prăsilă proprie, au avut o contribuție mai mare de 5% fiecare; de asemenea, la crearea genofondului acestei populații au mai contribuit 4 berbeci din rasa Awassi, dar cu mai puțin de 5% fiecare.

● Intervalul dintre generații a fost de 3,16 ani pe filiația tată-fiu, 3,32 ani pe filiația tată-fiică, 4,03 ani pe filiația mamă-fiu și 4,43 ani pe filiația mamă-fiică; pe total perioadă (1998-2003) intervalul mediu a fost de 3,84 ani.

– intervalul între generații mai mic pe filiațiile tată–descendenți se explică prin faptul că s-au folosit la reproducție numai berbeci tineri (2-3 ani), urmărindu-se progresul genetic concomitent cu uniformizarea și consolidarea populației.

● În evoluția Liniei de Lapte consangvinizarea totală a crescut de la valoarea de 0,51% în anul 1988 la valoarea de 8,5% în anul 1998; de asemenea, a crescut consangvinizarea medie /generație de la valoarea de 0,17% în anul 1988 la 1,75% în 1998; după anul 1998 și până în 2003, atât consangvinizarea totală, cât și consangvinizarea medie pe generație s-a diminuat, valorile fiind de 3,57% și respectiv, 0,73%.

Arealul raselor de ovine prezentate

Rasa Merinos de Palas este răspândită în Dobrogea și Câmpia Dunării. Cel mai valoros material biologic este crescut în Biobaza Institutului de Cercetare – Dezvoltare pentru Ovine și Caprine – Palas, Constanța.

Linia de Carne și Linia de Lapte au fost obținute de-a lungul timpului la ICDOC – Palas, prin încrucișări cu rase importate, ameliorarea și selecția celor mai valoroase exemplare, cu potențial biologic și productiv ridicat, bine adaptate la condițiile de mediu din Dobrogea, jucând un rol important.

ICDOC – Palas este o unitate de cercetare situată la periferia municipiului Constanța; se învecinează la sud cu Cartierul Palas, iar la Nord cu Stațiunea pentru Culturi Irigate – Valul Traian. Pe partea dreaptă a sediului central sunt construite saivanele pentru adăpostirea raselor de ovine ale sectorului de cercetare. Pe partea dreaptă a șoselei naționale Constanța – București, la o distanță de 3 km de sediul institutului se află Biobaza, iar la 2 km de aceasta este amplasat Câmpul Experimental al Sectorului de Cercetare.

Teritoriul pe care este amplasat institutul face parte din unitatea geografică „Podișul dobrogean prebalcanic” sau „Câmpia sudică a Dobrogei”. Sub aspect hidrologic teritoriul institutului este situat pe partea superioară a Văii Carasu spre Marea Neagră. Terenul pe care se află institutul este constituit din soluri cu o fertilitate bună, predominând solul de tip cernoziom castaniu carbonatat, cu o textură luto- nisipoasă.

Din punct de vedere al reliefului, în Dobrogea predomină podișul. Podișul Dobrogei este format din Masivul Dobrogei de Nord (Munții Măcinului, Podișul Babadagului, Podișul Casimcei) și Podișul Dobrogei de Sud (Zona litorală, Podișul Medgidiei, Podișul Oltinei, Podișul Negru-Vodă). Municipiul Constanța se află la o altitudine de 35 m, iar municipiul Tulcea la o altitudine de 30 m. În Dobrogea se manifestă influențele continentale din partea de sud-est a continentului. De asemenea, Marea Neagră fiind o mare continentală, își exercită influența climatică pe o zonă lată de 15 – 25 km de-a lungul litoralului. Ca urmare, în Dobrogea temperatura este mai crescută comparativ cu celelalte zone ale țării, iar precipitațiile medii anuale sunt mai reduse.

Media anuală a temperaturii este mai mare în comparație cu media pe țară și anume: în Delta Dunării, pe Litoralul Mării Negre și în partea sudică a Podișului Dobrogei se înregistrează valori medii cuprinse între +11˚C și +12˚C, iar în restul Dobrogei, temperatura medie anuală este cuprinsă între +8˚C și +11˚C. Temperatura medie a iernii la nivel de țară este de -2˚C. În Delta Dunării și pe Litoralul Mării Negre iernile sunt cele mai blânde, cu media cuprinsă între +1˚C și -1˚C, iar în Podișul Dobrogei se înregistrează valori medii cuprinse între -1˚C și -3˚C. Temperatura medie a verii pe întreaga țară este de +21˚C, dar cu variații de la o zonă la alta. Cea mai parte a teritoriului dobrogean se caracterizează prin veri calde cu media de 21˚C-23˚C, cu excepția unei porțiuni din sud-vest, unde în timpul verii media este de 23˚C – 24˚C.

Referitor la cantitatea de precipitații, pe întinsul țării noastre cade, în medie, o cantitate anuală de precipitații de 640 litri /m², cu diferențe de la o zonă la alta. Dobrogea este o zonă cu precipitații slabe comparativ cu alte zone geografice, având o medie sub 500 litri /m², deci sub media pe țară.

RASA KARAKUL

Despre originea și vechimea rasei Karakul s-au emis teorii diferite de multe ori contradictorii, însă dintre toate, ipoteza la care ajunge Adametz pare a fi acceptată de mai mulți specialiști. Adametz susține vechimea rasei pe baza a două surse de informare: arheologică și scrisă.

a) Sursa arheologică confirmă vechimea rasei pe baza săpăturilor efectuate în anii 1939 – 1940 în zona Uruk, situată în partea de jos a Eufratului (Irak), unde s-au găsit bucăți de argilă pe care erau gravate miei cu bucle identice cu cele ale mieilor Karakul care aveau o vechime de aproximativ 2650 ani î.Ch.

Cu circa 600 ani mai târziu, tot în aceeași zonă, s-a descoperit o statuie de argilă ce-l înfățișa pe prințul Lagasch care avea pe cap o căciulă din pielicică buclată ce prezenta un model de valuri paralele. Autorul statuetei a evidențiat foarte bine deosebirea clară dintre părul neted de la sprâncene și buclele modelate de pe căciulă.

A treia mărturie arheologică este furnizată tot de o statuie descoperită în Asia Mică în partea sa de vest (anul 1400 î.Ch.), înfățișându-l pe regele hitiților îmbrăcat cu o mantie cu marginile din pielicele buclate.

În Persia de sud, în apropiere de Schiras (oraș din Iran) se află și astăzi palatul lui Darius, construit în jurul anului 500 î.Ch., ale cărui trepte sunt mărginite cu bazoreliefuri ce simbolizează un grup de oameni, însoțind o turmă de berbeci cu coadă lată, urmat de alt grup de oameni care poartă țesături de lână, pielicele de miel și un vas ce ar conține lapte. Această frescă vine să sugereze diversitatea producțiilor obținute de la rasa Karakul.

b) Sursele scrise referitoare la rasa Karakul sunt furnizate pentru prima dată de către geograful și scriitorul arab Ibn Haukal în anul 978 d.Ch. care raportează că “locuitorii din Turkestan și Chiwa sacrificau miei pentru pielicele de culoare neagră pe care le vindeau cu 2 – 3 dinari”.

Într-o scrisoare de familie din anul 1620, Valle informează că în Persia se cresc miei care au pielicele foarte frumoase; o parte sunt de culoare brumărie și neagră și chiar există și miei ce au culoarea albă ca neaua.

Primul document scris privind utilitatea pielicelelor Karakul aparține lui Olearius (1638) care relatează că a văzut oile de culoare brumărie ale uzbecilor și tătarilor ce aveau o lână moale ca mătasea, privire frumoasă și blândă, iar mieii lor produceau pielicele foarte frumoase, folosite la confecționarea căciulilor.

În secolul XIX, datorită numeroaselor lucrări apărute, se confirmă tot mai mult prezența oii Karakul în diferite zone de creștere ca: Uzbekistan, Turkestan, Iran, Irak, Afganistan. L. Adametz consideră că oile Karakul au provenit de la o rasă foarte veche care s-a format în Siria, Palestina și Mesopotamia cu 2000 de ani î.e.n. și care au pătruns în Turkestan, începând cu secolul VIII, odată cu invazia arabilor. În Turkestan aceste oi s-au dovedit a fi mai rentabile decât în patria lor, aceasta datorită condițiilor de climă .și hrană, precum și selecției practicate.

Ovicultura pentru pielicele, după părerea lui Adametz, a înflorit în Turkestan între secolele VIII – XIII înainte de cucerirea Turkestanului de către mongoli. Mongolii au distrus aproape în totalitate oile de pielicele, înlocuindu-le cu oile de tip Kurdiuk, cu excepția câtorva turme de oi pentru pielicele care au rămas în imașurile îndepărtate și pustii ale Hanatului Buchara. Acestea au servit ulterior drept material de înmulțire și răspândire prin încrucișare cu oile cu coadă grasă. Contactul dintre oile arabe și cele de tip Kurdiuk a reprezentat materialul biologic pe baza căruia s-a format în secolul VIII rasa Karakul. Această ipoteză este acceptată de majoritatea specialiștilor care au studiat fenomenul Karakulului în lume.

Inițial, buclajul s-a format din combinarea celui sub formă de mazăre, inele și tirbușon de la oile arabe cu cele în formă de coame paralele, desen moarat și luciu pronunțat de la Kurdiuk, buclajul actual fiind însă rezultatul unei selecții îndelungate.

De asemenea, păreri contradictorii sunt și în legătură cu originea oilor Karakul brumăriu. Unii cercetători consideră că acestea au rezultat în urma încrucișărilor efectuate între diferite rase. Adametz citează ca rasă posibilă ce a contribuit la formarea acestei varietăți oile brumării de tip Kurdiuk care au fost încrucișate cu oile Karakul negru. Yung (citat de Adametz) considera că oile Karakul brumăriu au rezultat din încrucișarea oilor albe afgane cu cele Karakul negru. Gigineșvili este de părere că oile Karakul brumăriu sunt “pur sânge” ca și cele negre, ele fiind rezultatul unei mutații apărute în cadrul celor negre.

Mulți autori consideră că denumirea rasei ar indica locul de formare al oilor Karakul. Oaia Karakul mai poartă și alte denumiri: Buchara, Astrahan, Persană și Arabi.

Numele Karakul provine de la cuvântul asirian “kara-kuli” care înseamnă lac negru sau valuri negre, aceasta datorită similitudinii buclajului cu valurile apei. Unii cercetători presupun că numele provine din limba tadjikă “kara-giuli” ce înseamnă trandafir negru, ceea ce face ca desenul buclajului pielicelelor, forma și modul de dispunere a buclelor să mimeze petalele unui trandafir.

Numele de Buchara vine de la orașul Buchara și ținutul cu același nume unde sunt cele mai numeroase turme de oi Karakul din Uzbekistan.

Denumirea de Astrahan provine de la orașul cu același nume așezat la gurile fluviului Volga unde mai există și astăzi o mare piață pentru desfacerea pielicelelor brute de tip Karakul.

Karkulul este cunoscut și sub numele de Persană, deoarece în fosta Persie se găsea un centru puternic de creștere a acestei rase de oi; această denumire este dată mai ales pielicelelor din comerț. Localnicii Turkestanului folosesc și numele de Arabi, deoarece aceste oi au fost aduse și crescute pentru prima dată de către arabi.

Ovinele Karakul brumăriu mai sunt cunoscute și sub numele de “Șirazi”, care, după unii cercetători, cuvântul ar proveni de la denumirea acestei localități iraniene, însă Durest (citat de Adametz) vizitând în anul 1909 regiunea Buchara și discutând cu crescătorii de oi, aceștia susțineau că numele ar proveni din limba tadjikă și ar însemna “lăptos”.

În ultima vreme, în țările cu tradiție în creșterea ovinelor Karkul, datorită diversității sortimentelor de pielicele după culoare, oile de pielicele se denumesc și în funcție de culoarea pielicelelor (varietăți): Karakul negru, Karakul brumăriu, Karakul maro, Karakul sur, Karakul roz și Karakul alb.

Efectivele de ovine Karakul și răspândirea lor în lume:

Din datele expuse la Al IV-lea Simpozion Internațional de Ovine Karakul, care a avut loc în anul 1986 la Budapesta și statisticile F.A.O., actualmente se cresc în lume peste 37 milioane ovine Karakul. Țări cu pondere în creșterea acestor ovine sunt: republicile asiatice (Turkestan, Uzbekistan și Kazahstan) ale fostului URSS cu peste 17 milioane, Afganistan (6 milioane), Africa de Sud (4 milioane), Namibia (3 milioane), Iran (1,5 milioane), Irak (1 milion). În România există aproximativ 735.000 de ovine pentru pielicele, acestea fiind reprezentate de indivizi de rasă Karakul și din metișii acestora cu Țurcana neagră și brumărie, precum și de rasa Țurcană, varietatea brumărie. Țări ca China, India, Germania, Austria, Spania, Argentina, Canada, S.U.A (Texas) Paraguay și Mongolia completează aria de răspândire a acestei rase

Exportul de pielicele provine peste 40% din țările C.S.I., 37% din Africa de Sud și Namibia și 15% din Afganistan și Iran. Țările care dețin efective mai mici de ovine Karakul, între care se situează și România, prin producțiile realizate, își satisfac doar materia primă necesară propriilor lor piețe interne.

Pe baza studiilor de prognoză se poate aprecia că în prezent și în perspectivă pe plan mondial există o cerință sigură și constantă de blănițe Karakul, cu bucle de tip aplatizat, cât și clasic tubular (asiatic) atât pentru consumul intern, dar mai ales pentru asigurarea pieței din țările nordice, ai căror locuitori, prin tradiție, sunt cunoscuți ca mari amatori de asemenea produse. În acest context, efectivele de ovine Karakul au tendința de a rămâne la același nivel, excepție făcând unele țări care au condiții de mediu propice neexploatate încă în această direcție, cum sunt: Argentina , Spania, India, China, etc.

Mult timp crescătorii de ovine Karakul din zona Buchara făceau din creșterea acestor oi un secret, considerând că în alte zone oile Karakul nu prosperă, fapt pentru care până în anul 1880 exportul de ovine Karakul în alte țări era interzis.

Regiunea Buchara a fost în repetate rânduri invadate de alte popoare migratoare (mongoli, tătari), motiv pentru care cuceritorii manifestau un interes deosebit pentru această rasă, dorind a lua oaia Karakul drept pradă de război. Crescătorii de oi Karakul susțineau cu înverșunare că buclele mieilor se pot dezvolta numai acolo, într-o zonă bine delimitată, acest aspect datorându-se faptului că numai în Buchara cresc anumite plante care favorizează dezvoltarea însușirilor calitative ale pielicelelor. Această ipoteză a fost considerată ca un adevăr axiomatic și susținută chiar până la începutul secolului XX. Doar o singură dată, la mijlocul secolului XIII, cete de tătari au dus cu ei în Crimeea oi cu coadă grasă a căror miei posedau bucle. Oile aduse de tătari s-au încrucișat cu oile locale, rezultând rasa de ovine Malici.

Pentru prima dată oaia Karakul a depășit granițele arealului de creștere în anul 1880, aceasta fiind crescută în sudul Rusiei, fie în rasă curată , fie că a fost folosită la încrucișări cu diferite oi locale: Malici, Reșetilov, Țușcă. Profesorul Iulius Kuhn a cumpărat în anul 1903 primele oi Karakul direct din Buchara și a înființat o crescătorie ce aparținea de Universitatea din Halle (Germania), făcând și primele cercetări privind aclimatizarea în alte zone de creștere și a fost cel care a combătut idea că numai anumite plante ar influența dezvoltarea buclelor la mieii Karakul.

Creșterea oilor Karakul în sud-vestul Africii se datorează tot profesorului Kuhn care în anul 1907 aduce pentru prima dată oaia Karakul aici; totodată, însuși Împăratul Germaniei a donat berbeci Karakul proveniți de la crescătoria din Halle. În această zonă oaia Karakul s-a încrucișat cu oile africane indigene și somaleze. În Afganistan creșterea oii Karakul se datorează emirului de Buchara, care datorită pierderii ținutului Buchara se refugiază în această țară cu o parte din turmele sale.

În România, după relatările lui N. Teodoreanu, primele oi Karakul au fost aduse între anii 1882 – 1902 de către crescătorii din ținutul Botoșani. În anul 1910 sunt aduse din Buchara la Dobrovăț-Iași și Grași-Neamț un număr de 160 animale. Datorită condițiilor nefavorabile de climă, întreținere și sensibilității mari la parazitoze, acestea au dispărut fără a lăsa și efectele așteptate de crescători. În anul 1924 Ministerul Agriculturii înființează la Dulbanu-Crețu în cadrul Institutului de Cercetări Zootehnice prima crescătorie de oi Karakul provenite din import U.R.S.S. și Germania. Un an mai târziu, la Tamazlâcul de vite moldovenești de la Popăuți-Botoșani sunt aduse din Crimeea un număr de 75 capete ovine care, în evidențele zootehnice, apar ca fiind de rasă Malici, urmând ca acestea să fie “bucharizate” cu berbeci din import. Pentru sporirea efectivelor de ovine producătoare de pielicele, la Tamazlâcul Popăuți se simțea lipsa reproducătorilor, fapt pentru care unitatea împrumută doi berbeci Karakul de la Camera Agricolă din Botoșani.

În anul 1932 Tamazlâcul Popăuți trece sub administrația Ministerului Agriculturii și Domeniilor, iar sprijinul acordat permite acestei unități să cumpere un berbec pur sânge Karakul de la Școala Agricolă Cricov-Basarabia (1933) și un berbec Karakul de la oieria Dulbanu-Crețu (1935). De la proprietarul Sinadyno din Basarabia se cumpără în anul 1938 doi berbeci Karakul negru. La sfârșitul aceluiași an, unitatea de la Popăuți deținea un efectiv total de 207 capete ovine Karakul și metiși ai acestuia, din care patru berbeci pur sânge Karakul.

Anul 1948 reprezintă anul de referință în acțiunea de creare a unei rase românești de pielicele. Începând cu acest an, s-a trecut la acțiunea de încrucișare a rasei Țurcană neagră și brumărie din zona de nord a Moldovei cu berbeci Karakul. Coordonarea acestei acțiuni a fost atribuită Tamazlâcului Popăuți care la 10 iunie 1948 devine Stațiune Experimentală Zootehnică cu program special de cercetare pentru ovinele Karakul. Pentru atingerea scopului propus, în același an, s-au importat zece berbeci Karakul din U.R.S.S., din care patru erau de varietate brumărie. De asemenea, în anul 1950 s-a materializat un import din aceeași țară de 150 oi și trei berbeci Karakul; totodată, au mai fost aduse și 150 oi din rasa Țurcană din varietățile neagră și brumărie în scopul practicării încrucișărilor cu berbeci de rasă Karakul.

În anul 1960, din cele 3000 capete de ovine Karakul existente la Stațiunea Dulbanu-Crețu, s-au transferat la Popăuți 150 oi și doi berbeci Karakul. Doi ani mai târziu se apelează la un nou import din U.R.S.S., format din zece berbeci și 64 oi Karakul brumăriu. Tot în anul 1962 se face și primul import de patru berbeci Karakul negru de la Institutul Zootehnic Halle, fosta R. D. Germania,

Din țară se concentrează toate ovinele Karakul care se creșteau în stațiuni de cercetare și sunt transferate la Popăuți; în anul 1964 au fost aduse 500 oi de la Stațiunea Podu-Iloaiei, iar doi ani mai târziu au sosit și ultimele 200 ovine de la Stațiunea de Cercetări Zootehnice Rușețu-Buzău. Ultimele importuri de reproducători Karakul sunt efectuate din Austria, primul în anul 1966 (doi berbeci Karakul brumăriu) și al doilea în anul 1974 când s-au achiziționat cinci berbeci Karakul negru.

În anul 1987, ca o recunoaștere a muncii de ameliorare de aproape patru decenii a corpului de cercetători de la Stațiunea de Cercetare și Producție pentru Creșterea Ovinelor de la Popăuți-Botoșani, a fost omologată nouă rasă de ovine pentru pielicele Karakul de Botoșani, cu două varietăți de culoare: neagră și brumărie, urmând ca într-o etapă ulterioară să fie omologate și celelalte patru varietăți de culoare (maro, sur, roz și albă ). Stațiunea deținea, la vreme respectivă, un efectiv matcă de peste 12000 capete din toate varietățile de culoare.

Actualmente, unitatea și-a redus substanțial efectivul de ovine având doar 1500 oi-mame, situația de fapt datorându-se noilor condiții socio-economice din perioada de tranziție a României, oaia fiind singura specie de animale domestice care n-a beneficiat de sprijin financiar din partea statului.

Modul de formare a rasei Karakul de Botoșani:

Materialul biologic matern care a stat la baza formării rasei Karakul de Botoșani l-a constituit rasa Țurcană neagră și brumărie, rasă autohtonă cu lână grosieră bine adaptată la condițiile specifice din nord-estul Moldovei, dar slab performantă în direcția producției de pielicele sub aspectul calitativ al acestora. De asemenea, au mai participat și o serie de femele metise cu o bază ereditară nedefinită, heterogenă.

Din combinarea rasei Karakul (masculi proveniți din import) cu femele din rasa Țurcană neagră și brumărie, pe baza unei scheme proprii și a unui sistem de ameliorare specific a rezultat rasa de ovine specializată pentru producția de pielicele, Karakul de Botoșani. Obiectivul urmărit în acest scop l-a constituit întrunirea pe genotipurile noi a celor mai valoroase însușiri de la berbecii Karakul din import (însușirile calitative ale pielicelelor) și de la rasa Țurcană locală (rezistență și adaptabilitate).

Metodica de lucru folosită a constat în elaborarea și aplicarea unei scheme de încrucișare de tip absorbție până la generația R2 (Karakul 87,5% și Țurcană 12,5%) a oilor Țurcană cu berbeci Karakul. Masculii F1 și R1 au fost sacrificați în totalitate pentru producția de pielicele, iar femelele cu însușiri dorite s-au selecționat și reținut pentru metisare. Din generația R2, alături de femele, s-au selecționat și berbeci cu însușiri valoroase (buclaj, mătăsozitate, luciu) și exterior corect, constituție robustă.

Prin reproducerea în sine a indivizilor R2 și R3 timp de 3 – 4 generații ( back cross ), aplicând o selecție riguroase și inducând o consangvinizare moderată, a fost posibil crearea noii rase românești pentru pielicele de tip Karakul ( 87,5% Karakul și 12,5% Țurcană neagră și brumărie ).

Deoarece la varietatea brumărie este prezent factorul letal care se transmite înlănțuit cu culoarea, se practică împerecheri reversibile între cele două varietăți de culoare, în scopul eliminării din populație a homozigoților brumării.

Rasa Karakul de Botoșani s-a format în timp și spațiu în trei etape principale, după cum urmează:

a) etapa I a început odată cu inițierea lucrărilor sistematice de formare a noii rase și a avut ca obiectiv principal obținerea prin încrucișare a femelelor metise apte pentru reproducție, etapa desfășurându-se pe următoarele intervale de timp:

– 1948 – 1953, obținerea oilor metise F1 (Karakul 50% x Țurcană 50%);

– 1951 – 1956, obținerea oilor și berbecilor din generația R1 (75% Karakul x 25% Țurcană);

– 1954 – 1960, obținerea oilor și berbecilor din generația R2 (87,5% Karakul x 12,5% Țurcană);

b) etapa II s-a desfășurat în perioada anilor 1958 – 1974 și a avut ca obiective:

– reproducerea în sine a generației R2 și sporirea lor numerică;

– aplicarea selecției riguroase și eliminarea indivizilor cu însușiri nedorite;

– inducerea consangvinizării moderate pentru fixarea însușirilor valoroase ale pielicelelor;

– aplicarea sistemului de ameliorare prin creșterea pe bază de linii;

– cuprinderea în planul de selecție a capacității de aclimatizare și a rezistenței la boli a indivizilor din noua populație;

– elaborarea unor măsuri sanitar veterinare pentru preîntâmpinarea principalei afecțiuni patologice – necrobaciloza – ca urmare a sensibilității deosebite a acestei rase la condițiile de precipitații mai ridicate decât din zona de origine.

c) etapa III s-a desfășurat în perioada anilor 1975 – 1986, urmărindu-se câteva aspecte:

– formarea, consolidarea și perfecționarea de linii zootehnice la varietățile de culoare neagră și brumărie;

– testarea performanțelor rasei comparativ cu standardul propus inițial;

– testarea capacității de ameliorare prin încrucișarea berbecilor cu oi Țurcană și populațiile de metiși din zonă;

– diversificarea gamei sortimentale a pielicelelor pe varietăți și nuanțe de culoare, buclaj combinat în tub și bob, buclaj costal-plat;

– sporirea numerică a efectivelor din noua rasă și extinderea lor în zona de creștere și exploatare din nordul, centrul și estul Moldovei;

– crearea bazei tehnico-materiale, dotarea laboratoarelor de cercetare și promovarea cadrelor specializate în vederea perfecționării continue a rasei;

– corelarea planului de selecție cu însușirile de prelucrabilitate a blănițelor în scopul îmbunătățirii calitative a acestora.

Parametrii rasei Karakul de Botoșani sunt asemănători cu rasa Karakul importată: pielicelele se încadrează, din punct de vedere zootehnic, în proporție de 80% – 85% în clase superioare de calitate (Record + Elită), cu păr mătăsos și luciu foarte bun, cu o suprafață medie a lor cuprinsă între 1200 cmp și 1600 cmp, iar greutatea medie corporală a mieilor la naștere este de 4,2 Kg; greutatea oilor și a berbecilor după tuns este de 42 Kg și respectiv 60 Kg, iar producția lor de lână este de 3 Kg și respectiv 5 Kg. Prolificitatea noii rase este de 105% – 108%, iar fecunditatea este de 95% – 97%; producția de lapte pe perioadă de lactație este de 80 l – 110 l, aspectul exterior este corect, format corporal dolicomorf, capul ușor berbecat și fin, urechi lungi și coadă dreptunghiulară, terminată în formă de “S”.

Condiții pedoclimatice ale zonei de creștere și exploatare specifice rasei Karakul de Botoșani:

Zona de creștere a ovinelor pentru pielicele Karakul de Botoșani este mult diferită sub aspectul condițiilor pedoclimatice față de arealul de origine a rase. Rasa Karakul a fost creată în condiții aride de stepă, deșert și semideșert situate în Asia Centrală, unde precipitațiile atmosferice nu depășesc media anuală de 129 ml, umiditatea relativă atmosferică este de 60%, iar în zilele cu arșiță puternică aceasta ajunge la valori foarte mici, temperatura medie anuală este de 14oC, cu variații cuprinse între -27oC și +49,8oC.

În regiunile din țările de origine oaia Karakul s-a adaptat la condițiile aspre de mediu, cu hrană sărăcăcioasă, suportând căldurile din timpul verii și frigul din timpul iernii, precum și schimbările bruște de temperatură din sezoanele de toamnă și primăvară. De asemenea, oile Karakul suportă bine lipsa de apă, în schimb sunt sensibile și nu s-au adaptat la condițiile de mediu din zonele cu umiditate excesivă.

Arealul geografic de creștere și exploatare al ovinelor Karakul de Botoșani, potrivit programului de ameliorare se situează în partea de nord și de mijloc a Moldovei, cuprinzând județele: Botoșani, Suceava, Iași, Neamț, Vaslui și Bacău. Această arie geografică se caracterizează printr-un climat cu temperatura medie anuală cuprinsă între 7,5oC – 9,4oC, maxima anuală de 9,4oC și minima de 6,4oC, variațiile fiind între -25,7oC și +36,7oC. Umiditatea relativă a aerului este cuprinsă între 69% – 73%, precipitațiile medii anuale acumulându-se între 524 ml – 614 ml.

Încercările de creștere și înmulțire a oilor Karakul provenite din import, în condițiile din nordul Moldovei, nu au dat rezultatele așteptate, devenind mai pretențioase, mai puțin rezistente și mai sensibile la bolile parazitare, concomitent cu fenomenul de degenerare a rasei. În schimb, generațiile de indivizi F1 și R1, precum și cele R2, crescute în rasă curată sub numele de Karakul de Botoșani, ameliorate și consolidate genetic, sunt viguroase, cu însușiri fenotipice asemănătoare rasei Karakul și aproape tot atât de rezistente la umiditate și parazitoze ca și oile Țurcană din zona de creștere.

Solurile din zona de creștere a oilor Karakul din nord-estul Moldovei sunt reprezentate de cernoziomuri în toate stadiile de levigare, lăcoviște, sărături, pe suprafețe mai mici, soluri cenușii de pădure în diferite etape de podzolire.

Vegetația din teritoriu destinat creșterii oilor Karakul de Botoșani face parte din zona de stepă nordică, cu asociații de Festuca vallesiaca, Stipa capilata, Poa pratensis, Agropyron repens, etc. Leguminoasele sunt reprezentate de Medicago falcata, Medicago lupulina, Trifolium repens, Onobrychis vicifolia, etc. Pajiștile naturale au o valoare nutritivă redusă datorită unor specii mai puțin valoroase ca: Achillea milefolium, Taraxacum officinalis, Erodium cicutarium.

În această zonă pedoclimatică creșterea oilor era reprezentată de rasa Țurcană neagră și brumărie, rasă autohtonă cu lână grosieră, specializată pentru producția de lapte și în secundar pentru pielicele, dar de calitate inferioară. Datorită acestor aspecte, s-a impus necesitatea creșterii unei rase adaptate condițiilor specifice care să producă pielicele cu însușiri îmbunătățite asemănătoare celor provenite de la rasa Karakul.

Însușirile morfo-productive ale ovinelor Karakul de Botoșani:

Însușirile morfo-productive ale ovinelor Karakul de Botoșani sunt definite după două aspecte: calitative (pielicica) și cantitative (carne, lână, lapte).

Parametrii morfo-productivi calitativi se determină numai la miei și se referă la produsul principal al rasei – pielicica. Principalele însușiri calitative ale pielicelelor se estimează prin metoda bonitării, operație care trebuie efectuată obligatoriu în primele 48 de ore de viață a mielului, când caracteristicile acestor însușiri sunt cel mai sugestiv exprimate. Acestea sunt:

• forma buclelor, cu caracteristicile: "tub", "tub+bob", "bob", "aplatizat" și "varia";

• mărimea buclajului, cu caracteristicile: "mijlocie", "mijlocie-mică", "mică" și "mare";

• calitatea fibrelor de păr, cu caracteristicile : "mătăsos", "normal", "aspru" și "moale";

• luciul fibrelor de păr, cu caracteristicile: "intens", "bun", "satisfăcător" și "slab-metalic-mat".

Parametrii morfo-productivi cantitativi se referă la producțiile animaliere măsurabile (carne, lână, lapte) și care se determină, în general, prin metoda cântăririlor și a măsurătorilor. Aceștia sunt :

– la mieii 0 – 3 luni: greutatea corporală la naștere; suprafața corporală la naștere (suprafața pielicelei);• greutatea corporală la înțărcare; sporul în greutate realizat la 90 zile; sporul mediu zilnic de greutate corporală;

– la femelele adulte: greutatea corporală la montă; producția de lână; producția totală de lapte; perioada de lactație; producția medie zilnică de lapte.

– la masculii adulți: greutatea corporală la montă; producția de lână.

Pe lângă foarte multe însușiri calitative ale învelișului pilos al indivizilor, valoarea lor comercială este sporită de culoare și de nuanțele acesteia, care constituie, în același timp, un important criteriu de selecție în ameliorarea calitativă a ovinelor de tip Karakul. Culoarea pielicelei mielului de tip Karakul este o calitate esențialã, deoarece ea este cea care conferă importanțã și scop creșterii acestei rase. De aceea, populațiile de ovine vor cuprinde indivizi din toate cele șase varietăți de culoare întâlnite la rasa Karakul de Botoșani: neagră, brumărie, maro, sur, roz și albă.

Scopul principal al creșterii ovinelor de tip Karakul pe bazã de linii zootehnice este determinat de continua perfecționare a unor populații specializate în direcția producerii unor cât mai diversificate sortimente de pielicele cu însușiri cât mai valoroase, precum și de menținere a genotipurilor excepționale în populații prin utilizarea berbecilor respectivi ca fondatori sau continuatori de linii. Creșterea pe bază de linii este posibilă numai la varietatea neagră unde este permisivă consanguinizarea moderată. La varietatea brumărie și unele varietăți colorate (roz și albă) consanguinizarea favorizează instalarea factorului letal (timpanita cronică), iar la varietățile colorate (maro, sur, roz și albă) se folosesc, pe lângă împerecherile homogene (pentru consolidarea culorilor), și împerecherile heterogene (pentru diversificarea nuanțelor de culoare.

Caracteristicile morfo-productive ale liniilor zootehnice de varietate neagră sunt definite prin câteva însușiri distincte ale pielicelelor:

• linia 5 – nuanță de culoare neagră-albăstruie, bucle în formă de tub lung și mijlociu, mărimea buclajului mijlocie-mică, păr mătăsos și un luciu foarte bun al fibrei de păr;

• linia 528 – nuanță de culoare negru-normal, bucle în formă de tub scurt și de mărime mică, păr normal (spre mătăsos ) și un luciu bun al fibrei de păr;

• linia 1557 – nuanță normală a culorii negre, buclaj de tip combinat, tub + bob, mărimea buclei mijlocie, părul normal spre mătăsos și luciul bun al fibrei de păr;

• linia 2000 – nuanță de culoare neagră – albastruie, buclajul de tip aplatizat în formă de tub, mărimea buclei mijlocie – mică, părul mătăsos și un luciu intens al fibrei de păr;

• linia cross – cuprinde un material biologic heterogen, rezultat în urma încrucișărilor dintre indivizii celorlalte linii.

RASA CARABAȘĂ

Carabașa, aflată probabil de sute de ani în județul Teleorman, a fost în pericol de dispariție întru-cât se afla în aria de merinozare. Ea a fost practic salvată de țărani, fiind sesizată de către specialiștii în zootehnie abia în ultimii 10 – 15 ani. Această oaie s-a remarcat, pe lângă unele caractere de exterior, prin producția sa ridicată și prin precocitatea mieilor. Ea poate juca astfel un rol excepțional în menținerea și dezvoltarea durabilă a producției de ovine în România în acest moment dificil.

Căderea radicală a prețului lânii în ultimii 15 ani arată că singura soluție de salvare durabilă a acestui sector, esențial pentru conservarea mediului, pentru istoria și cultura românească, o constituie creșterea producției de lapte și a celei de carne de miel. Încercările de a realiza acest lucru folosind timp de peste 100 de ani rasa Friză au eșuat. Folosirea acestei populații autohtone rămâne astfel singura soluție pentru creșterea producției de lapte și pentru carne de miel.

istoricul evidențierii rasei și denumirii

Oaia Carabașă a fost confundată la noi în țară cu Țigaia bucălaie. Ea a fost denumită, după ce a fost sesizată Țigaia cu capul negru, însă denumirea de “carabașă” este dată de locuitorii din Teleorman.

În jurul anului 1988, OJRSA Teleorman sesizează Țigaia cu capul negru în localitatea Peretu. Împreună cu CnRSA aceștia denumesc această populație de ovine Țigaia de Peretu, denumirea având o circulație internă, neconsemnată însă în scris. SCPCO Bilciulești achiziționează un efectiv din aceste oi, efectiv care se pare s-a pierdut prin încrucișare cu celelalte Țigăi pe care le avea stațiunea.

Drăgănescu, 1994-1995 sesizează existența unei rase similare în Voivodina și Bulgaria. Se insistă pentru ca această rasă să fie numită Țigaia cu capul negru românească și împreună cu ing. Joițoiu prezintă o notă (1998) asupra acestei populații.

Rezultatul cercetărilor efectuate de Ghiță și colab. (2002, 2003) evidențiază faptul că oaia denumită de țăranii din Teleorman, Carabașă, inclusă de Filip (1912) în cadrul rasei Țigaie, este denumită oficial în Bulgaria rasa de Plevna cu capul negru, în Iugoslavia Țigaie (de Sombor), iar în Ungaria și Croația simplu Țigaie. Ținând seama de aceasta și în România (Drăgănescu, 1998) această oaie a fost denumită greșit Țigaie cu capul negru. Ea nu este însă Țigaie nici prin dezvoltare corporală, nici prin conformație, nici prin producție. Aparține unui grup de rase din Balcani, numit Ruda. Numele ei corect în limba română (Drăgănescu, 2002, 2003) este deci Carabașa sau Ruda românească cu capul negru.

caractere de rasă

rasa nefiind cuprinsă în preocupările de selecție (nu este omologată), nu a beneficiat de un program de selecție unitar. Ca rezultat, deși tipul ei se profilează clar, dar deosebit, de Țigaia bucălaie și în general de Țigaie, ea prezintă o anumită heterogenitate a caracterelor de rasă vizibile la exterior.

Din analiza datelor unui studiu făcut pe o probă de 523 oi din comuna Mavrodin – Teleorman rezultă clar că oaia Carabașă este deosebită de Țigaia bucălaie. Pe lângă culoarea neagră a jarului pe cap și membre (81,6% – 87,2% din cazuri), ea are și un profil al nasului puternic berbecat (66% din cazuri) prezintă frecvent urechi lungi până în vârful nasului (37,9% din cazuri) și purtate în jos (16%). Conformația oilor este dolicomorfă având o greutate corporală cu 15-20% mai mare decât Țigaia bucălaie.

În urma unei sumare analize a controlului producției de lapte, efectuat de centrul de selecție județean, de la nivelul județului Teleorman, rezultă că oile produc peste 130 kg lapte, au o prolificitate de circa 125%, și o greutate a mielului la înțărcare (6 săptămâni) de cira 16-18 kg.

Carabașa este o oaie hipermetrică prezentând între 50 – 80 kg oile și 80 – 110 kg berbecii, dolicomorfă, cu jarul negru, berbecată, cu urechile lungi și blegi, în general ciută, mai slab îmbrăcată cu lână în special pe cap și abdomen și având o coadă lungă în general până sub jaret. Acceptând acest standard s-a constatat că deja unii crescători au început să uniformizeze turma pentru a se alinia acestuia.

Arealul de creștere al oilor carabașe

carabașa este originară din județul Teleorman. De aici s-au dispersat în ultimii 10 ani berbeci și chiar oi în câteva nuclee (IAS Mănăstirea, ICPCOC Palas, IBNA etc.) însă efectivul de bază este cel din județul Teleorman.

Nu există o statistică care să separe clar numărul oilor Carabașe de Țigăile originare. Direcția agricolă a promis că va organiza, chiar înaintea unui recensământ național, o anchetă în teren pentru a preciza aceste efective. Deocamdată, se estimează că oile Carabașe ar cuprinde circa 10.000 capete ceea ce reprezintă cca. 59% din efectivul de oi al județului. Eficiența sporită a vânzării de reproducători din rasa Carabașă stimulează deocamdată creșterea numărului de oi din această rasă. În plus trebuie notat că numeroși crescători își asigură de mai multe generații reproducători din prăsilă proprie (țin turma închisă reproductiv). Aceasta oferă o anumită garanție a existenței unor nuclee de Carabașe.

Autoritățile locale și chiar unele foruri zootehnice naționale au sesizat importanța rasei. În acest sens, presa și autoritățile locale insistă pentru omologarea cât mai urgentă a rasei. Această omologare nu este însă posibilă fără o corectă prezentare a caracterelor populației, în special caracterele de producție (lapte, carne) comparativ cu Țigaia bucălaie. Se impune organizarea unei baze pentru aplicarea unui program de ameliorare, în primul rând a registrului genealogic.

Producția de lapte la oile Carabașe

Producția de lapte ca și celelalte caractere ale oilor Carabașe prezintă o mare variabilitate între turmele studiate, datorită faptului că nu a existat o dirijare centralizată a obiectivului selecției pe rasă. Se constată că producția de lapte este cuprinsă între 161 și 210l, iar lungimea lactației variază de la 177 la 211 zile.

În ceea ce privește conținutul laptelui în substanțe proteice și grăsimi, se observă valori apropiate ale procentului de proteină 5,71 – 5,91%, iar la procentul de grăsime valorile variază între 6,56 și 7,16%.

Producția de carne la oile Carabașe

Oile Carabașe au o dezvoltare corporală hipermetrică (talie mare: 71-81 cm; lungimea oblică a trunchiului: 73-88 cm) și o conformație corporală dolicomorfă. Greutatea corporală a oilor adulte variază între 56 și 80 kg iar randamentul la sacrificare este de 50,2%. Carcasele oilor sunt grase, acoperite de un strat foarte gros de grăsime (mai ales la baza cozii și pe coloana vertebrală), inclusiv în cavitatea toracică, mușchii intercostali bine infiltrați cu grăsime. Raportul carne – grăsime este de 3,56:1.

La fătare mieii au greutăți de peste 5 kg, până la vârsta de o lună ei realizează greutăți corporale de 11,7-13,3 kg femelele și 12-14 kg masculii, iar la înțărcarea (cca 2 luni) ating greutăți de 15,7-21,5 kg femelele și 17,2-22,8 kg masculii. În perioada de supt mieii realizează sporuri de creștere de 260-290 g ceea ce reflectă un potențial bun pentru producția de lapte a oilor Carabașe .

Producția de lână la oile Carabașe

La naștere mieii sunt negrii, fără nuanțe de brun sau cafeniu, jarul rămâne negru, iar lâna care formează cojocul, devine albă pe măsură ce mielul înaintează în vârstă, rămânând însă și un număr de fibre colorate. La oile adulte culoarea lânii este la majoritatea animalelor albă (87,2%), un procent de 7,5% din oi au lâna neagră, iar 5,3% au lâna de culoare gri (sură). Cojocul de lână este format dintr-un singur fel de fibre de lână. Lâna este grosieră, cu diametrul mediu al fibrelor de 35 microni, cu limite mari de variabilitate, fapt ce determină un grad mare de neuniformitate al cojocului. Fibrele de lână au lungimi mari, fără ondulații sau cu ondulații foarte rare. Forma șuvițelor este ascuțită de tip stogoș-țigaie cu fibre diferit colorate. Producția de lână a oilor este de 2,8 – 3,4 kg, iar a berbecilor de 4,0 – 5,0 kg. Lâna nu este apreciată de industria textilă.

Suine

În lume există un număr mare de rase de porci (circa 350) clasificate în diferite grupe și anume:

– rase locale (majoritatea din cele 350 rase), rase bine adaptate condițiilor de creștere dificile sau specifice din țările în care sunt răspândite, dar care au în general un nivel scăzut al performanțelor;

– rase chinezești cu precocitate sexuală și prolificitate excepțională (Meișhan);

– rase selecționate, programele de selecție din numeroase țări industrializate utilizând în special 5 rase:

– trei de origine europeană (Marele alb, Landrace, Pietrain);

– două de origine americană (Duroc, Hampshire).

În România, rasele de porcine se clasifică, după proveniența lor, în rase locale (indigene sau autohtone) și rase ameliorate (selecționate).

Rasele locale: Stocli, Mangalița, Bazna sunt în continuă scădere numerică, datorită performanțelor de reproducție, creștere și carcasă scăzute, chiar și în cazul unei hrăniri și întrețineri corespunzătoare. Aceste rase sunt însă adaptate condițiilor din țara noastră și sunt mai rezistente la boli. Deși importanța economică a acestor rase este în scădere, se mențin nuclee din rasele Bazna și Mangalița, ca rezerve de gene, în localitatea Turda. Porcine din rasele Bazna și Mangalița sunt de asemenea crescute în gospodăriile familiale din Transilvania.

Rasele de porcine ameliorate: se clasifică, în funcție de specializarea lor pe direcții de producție și de locul pe care îl ocupă în schemele de încrucișare, în rase materne și rase paterne.

– rasele materne sunt specializate pentru producția de purcei. Se caracterizează prin performanțe superioare de reproducție, dar au și performanțe corespunzătoare de creștere și carcasă. Din această grupă fac parte rasele: Marele alb și Landrace, utilizate în încrucișări birasiale reciproce pentru producerea de scroafe F1 (♂MA x ♀L sau ♂L x ♀MA).

– rasele paterne sunt specializate pentru producție mare de carne în carcasă, carne de calitate superioară, viteză mare de creștere și consum specific redus. Din această grupă de rase fac parte: Duroc, Hampshire, Linia Sintetică – 345 Periș, Pietrain și linia sintetică LSP – 2000 utilizate pentru producerea de vieri terminali necesari în încrucișări trirasiale pentru obținerea produșilor comerciali.

Având în vedere că, în cadrul acestui proiect de cercetare, pentru îmbunătățirea tehnologiilor de ameliorare pe baza markerilor moleculari studiile se vor efectua pe 4 tipuri genetice și anume: Marele alb, Landrace, Linia Sintetica – 345 Peris și linia sintetică LSP – 2000, caracterizarea raselor se va referi numai la acestea.

RASA MARELE ALB

A fost creată în Anglia, în jurul anilor 1870. În țara noastră, s-au făcut mai multe importuri din aceasta rasă, din Anglia (primul înainte de anul 1900), Rusia, Polonia, Danemarca etc.

Porcinele din rasa Marele alb sunt de talie mare, robuste, cu o conformație corporală armonioasă și de culoare albă. Capul este potrivit de mare, cu profil ușor concav, cu urechi de mărime mijlocie, ușor aplecate înainte și lateral. Trunchiul este de formă aproape paralelipipedică, lung, larg și adânc, iar șuncile au o descidere bună. Membrele sunt puternice, rezistente, cu osatură bine dezvoltată. Pielea este de culoare albă, elastică și bine întinsă pe corp. Părul este de culoare albă, neted și potrivit de des.

Rasa este cunoscută pentru capacitatea mare de adaptare la condiții de climă și de exploatare diferite. Performanțele de reproducție sunt foarte bune, producând la prima fătare 9 – 10 purcei, iar în fătările ulterioare 10 – 12 purcei bine dezvoltați. Din acest punct de vedere, rasa Marele alb este, alături de Landrace, cea mai bună rasă europeană.

Ea se plasează de asemenea în fruntea raselor europene și pentru nivelul performanțelor de creștere și carcasă, permitând chiar realizarea unor linii specializate în direcții diferite de specializare. Astfel, realizează un spor mediu zilnic de circa 600 g, putând atinge greutatea de 100 Kg la 165 zile. Carcasa este de calitate superioară, cu o slănină dorsală mai mică de 15 mm și un procent de țesut muscular de peste 55%. Calitatea cărnii este bună, indicii organoleptici, nutriționali și tehnologici au valori superioare, iar gena sensibilității la stres este absentă.

Se crește cu rezultate bune atât în sistemul intensiv, cât și în cel gospodăresc. Este bine adaptată condițiilor existente din țara noastră, rasa Marele alb fiind răspândită pe întreg teritoriul României. Scroafele se folosesc în rasă curată sau în încrucișări cu vieri din rasa Landrace pentru producerea scrofițelor hibride (F1) utilizate ulterior pentru producerea porcilor hibrizi destinați abatorizării.

RASA LANDRACE

S-a format în Danemarca, în perioada 1850 – 1900, prin încrucișarea porcinelor locale cu rase albe, în special cu rasa Marele alb importată din Anglia.

În țara noastră s-au făcut importuri, începând cu anul 1956, din Canada, Anglia, Suedia, Polonia și Franța, iar după anul 1970, din Danemarca.

Porcinele Landrace sunt de talie mijlocie spre mare, mai scunde, dar mai lungi decât Marele alb, cu o conformație corporală mai fină și de culoare albă. Capul este mic, iar urechile sunt mari și lungi, aplecate înainte. Trunchiul este foarte lung (au 1 – 2 vertebre dorsale în plus) și sub formă de pară, datorită dezvoltării foarte bune a trenului posterior, asigurând astfel o cantitate mare de carne superioară. Membrele sunt potrivit de înalte, cu osatură fină, dar suficient de rezistente. Pielea este fină, de culoare roz – albă, iar părul este alb, neted, fin, cu desime potrivită.

Performanțele de reproducție ale rasei Landrace sunt bune, obtinându-se la prima fătare 9 – 10 purcei și la multipare 11 – 12 purcei. Scroafele au aptitudini materne deosebite, fiind docile și bune producătoare de lapte pentru purcei. Ritmul de creștere este bun, astfel încât 100 Kg se realizează în circa 170 de zile, cu un consum de 3 Kg furaj/Kg spor. Carcasa este de calitate superioară, cu 55 – 56% de țesut muscular, iar carnea de calitate bună. Gena sensibilității la stres (gena Hal) este prezentă, dar frecvența ei este foarte mică.

Scroafele din rasa Landrace pot fi exploatate în sistem intensiv sau gospodăresc și se folosesc atât în rasă curată, cât și în încrucișări cu vieri Marele alb pentru producerea de scrofițe hibride. Rasa Landrace, ca și Marele alb, este foarte răspândită în România.

LINIA SINTETICĂ – 345 PERIȘ (LS-345 PERIȘ)

Se gasește numai la SC Romsuintest Periș unde a și fost creată (în perioada 1975 – 1987 și brevetată în 1994). Prin crearea LS-345 Periș s-a urmărit realizarea unei linii sintetice paterne, adaptată la condițiile de exploatare intensive din țara noastră, caracterizată prin procent superior de țesut muscular și viteză de creștere, care să poată fi utilizată în încrucișări terminale.

Rasele participante au fost: Landrace belgian, Duroc și Hampshire.

Etapele de lucru au fost următoarele:

– încrucișări reciproce între LB x D și LB x H;

– creșterea în sine pe cele două direcții, pe parcursul a două generații;

– încrucișarea reciprocă a produșilor corespunzători scopului, din LB x D cu LB x H din generația a 3-a;

– creșterea în sine și selecție pentru caracterele corespunzătoare scopului pe parcursul generațiilor succesive.

Selecția s-a efectuat exclusiv pe baza performanțelor proprii și carcasă până la generația a IV-a, când s-a inclus și criteriul de culoare pentru obținerea de porci albi.

Studiile efectuate au evidențiat următoarele cote de participare a raselor în structura LS-345 Periș, 56,0% Landrace belgian, 36,5% Duroc și 7,5% Hampshire. Creșterea în condiții de izolare reproductivă pe parcursul a peste cinci generații succesive a determinat realizarea unei populații de sine stătătoare.

Porcinele din rasa LS – 345 Periș sunt de talie mijlocie spre mare, în general de culoare albă sau cu diferite pete. Capul este mic, urechi nu prea mari atârnând înainte. Corpul este cilindric, cu jamboane foarte bine dezvoltate ceea ce asigură o cantitate mare de carne de calitate superioară. Membrele sunt solide cu aplomburi corecte. Prolificitatea este bună, iar performanțele de creștere și carcasă sunt superioare raselor Duroc și Hampshire. Este bine adaptată atât condițiilor de exploatare industrială cât și sistemului gospodăresc.

Participarea rasei Landrace belgian la formarea LS – 345 Periș a determinat o anumita frecvență a genei sensibilității la stres (gena Hal) la această rasa. În programele de hibridare se utilizează ca vier terminal pentru obținerea porcinelor destinate abatorizării, prin încrucișări cu scroafe F1.

LINIA SINTETICĂ LSP 2000

Se gasește numai la SC Romsuintest Periș unde a fost creată prin încrucișări între LS – 345 Periș și Pietrain, în scopul obținerii unui vier terminal cu procent de țesut muscular superior celorlalte rase paterne existente. A fost omologată în anul 2003.

Animalele din această linie sunt robuste, au jamboane foarte bine dezvoltate și sunt de culoare albă sau, de cele mai multe ori, cu pete. La vârsta de 170 zile realizează greutatea de 100 Kg, iar stratul de slănină este sub 10 mm. Porcinele LSP – 2000 se caracterizează printr-o carcasă cu un conținut ridicat în carne macră, peste 58%. Scroafele produc 8 – 9 purcei la prima fătare și 10 – 11 purcei în fătările ulterioare. Utilizarea rasei Pietrain (rasă caracterizată prin frecvență mare a genei Hal) la formarea LSP- 2000 indică prezența genei sensibilității la stres și la această populație.

LSP – 2000 se utilizează ca vier terminal pentru producerea hibrizilor destinați abatorizării prin încrucișări cu scroafe F1.

Activitatea I.2. Identificarea markerilor moleculari

de interes pentru specile considerate

Caracterizările biochimice ale animalelor domestice sunt folosite pentru studierea și aprofundarea unui mare număr de probleme teoretice ca și pentru rezolvarea unor aspecte practice, legate de creșterea, ameliorarea și sănătatea animalelor. În acest sens imunogenetica aduce un plus de informație dovedind o largă aplicabilitate practică. Datorită faptului că factorii de grupă sanguină se transmit ereditar ca niște caractere mendeliene simplu-dominante, în raport cu absența lor, precum și datorită marii lor stabilități genetice, grupele sanguine constituie importanți markeri genetici.

În acest context determinarea paternității produșilor cu ajutorul testului hemolitic (de grupa sanguină) este o metodă de largă răspândire.

Datorită marii stabilități genetice și modului lor de transmitere, markerii genetici (genele care determină grupele sanguine) au făcut posible realizări remarcabile, cum ar fi:

a. identificarea animalelor, în sensul că dacă se consideră mai mulți markeri genetici cum sunt genele care determină grupele sanguine atunci nu mai există practic posibilitatea de a întâlni două entități biologice, cu același tablou al tipurilor de markeri genetici.

b. testarea paternității cu o certitudine de 85 – 90% cunoscând că transmiterea sistemelor biochimice (determinate de gene marker) se face codominant, dominant față de absență, iar rata mutațiilor la nivelul lor este destul de mică, de circa 1/60000.

c. determinarea tipului de gemelaritate, folosită pentru cunoașterea gemenilor monozigotici, atât de necesară în cercetările discriminatorii de influență a mediului. Acest lucru este posibil cu ajutorul markerilor genetici care determină factorii de grupă sanguină. Astfel, gemenii care prezintă chimerism eritrocitar, caracterizat prin valoare diferită de reacție a factorilor antigenici, sunt gemeni dizigotici; gemenii fără chimerism eritrocitar sunt gemeni monozigotici.

d. preîntâmpinarea pierderilor economice prin diagnosticarea precoce a unor boli sau stări anormale cu determinare genică cum ar fi:

– boala hemolitică sau izoeritroliza noilor născuți, boală datorată incompatibilității antigenice de origine parentală, întâlnită îndeosebi la suine și cabaline;

– freemartinismul, stare anormală ce afectează femelele provenind din fătări gemelare heterosexuale, datorită realizării unei circulații sanguine comune între cogemeni. Prezența mozaicismului eritrocitar pentru factorii de grupă sanguină a celor doi gemeni de sex opus denotă că femela este freemartină; absența mozaicismului eritrocitar denotă că femela este normală, aptă pentru reproducție.

e. analizarea dinamicii structurii genetice a populațiilor la diferiți loci, atât pentru caracterizarea acestora, cât și pentru precizarea filogeniei lor sau pentru efectuarea unor rectificări taxonomice. Cercetările pe populații de animale, au relevat posibilitatea de a se diferenția, cu ajutorul unor markeri genetici, subpopulații în sânul raselor și de a se autentifica structura raselor pe linii și familii. Acestor avantaje, li se adaugă și posibilitatea folosirii markerilor genetici, pentru studiul atât al forțelor ce intervin în modificarea sau menținerea echilibrului genetic în populațiile de animale, cât și al evoluției gradului de homozigoție a raselor și al stabilirii gradului de similitudine între rase. Folosirea markerilor genetici în studiile de genetica populațiilor, se bazează pe determinarea frecvenței categoriilor de gene și a categoriilor de genotipuri în cadrul raselor sau subpopulațiilor. Valorile frecvențelor genelor pot fi folosite, pentru compararea populațiilor care diferă între ele ca vârstă, sex, rasă, loc geografic, pentru testarea omogenității unei probe sau pentru prognoza categoriilor de descendenți care vor putea apare într-o populație cunoscută.

f. estimarea efectelor selecției, pe baza urmăririi evoluției frecvenței genei luată ca marker, într-o populație dată în cursul mai multor generații.

g. stabilirea unor corelații între markerii genetici și însușirile morfologice, fiziologice și productive ale animalelor. Aceste corelații existente între diferiti factori de grupa sanguină care reprezintă expresia fenotipică a genelor marker și diferite caractere de producție pot fi interpretate prin:

Pleiotropie – proprietatea unei gene marker de a controla o anumită structură biochimică dar în același timp să facă parte din complexul poligenic care determină caracterul cantitativ cu importanță economică.

Linkage-ul unor loci din care, unul determină o structură biochimică iar ceilalți determină un caracter cantitativ de producție.

– Heterozigoția de la un locus marker care poate avea un efect pozitiv asupra viabilității și implicit asupra unor caractere cantitative de producție

Existența corelațiilor dintre factorii de grupa și caracterele de producție, au condus la ideea de a folosi polimorfismul grupelor sanguine, pentru determinarea mai precisă a valorii de ameliorare a animalelor (coroborată cu informații privind și alte structuri biochimice polimorfe, cum sunt transferinele, hemoglobinele, ceruloplasmina, haptoglobinele, etc.). Din punct de vedere teoretic, diversitatea acestor valori de ameliorare poate servi la o mai bună înțelegere, a modului de menținere a polimorfismului.

h. elaborarea unor strategii de cartare genetică la multe specii de animale pe baza faptului că unii markeri moleculari prezintă un înalt nivel de polimorfism.

i. utilizarea unor markeri pentru analiza determinismului genetic al unui caracter cantitativ.

j. marcarea ansamblului genomului în sensul că acesta poate fi abordat prin informațiile furnizate de un ansamblu de markeri, abordare benefică pentru identificarea grupelor de indivizi, pentru gestiunea diversității genetice inter și intra populații sau pentru organizarea unui plan de introducere a unor anumite gene în populațiile de animale.

Genetica furnizează omului noi posibilități atât de punere în valoare a resurselor naturale prin ameliorarea genetică a populațiilor de animale, cât și de creare de noi organisme prin folosirea unor biotehnologii moderne. Una dintre posibilități este reprezentată de markerii genetici care fac obiectul a tot mai multor cercetări din domeniul imunogeneticii, geneticii biochimice, geneticii moleculare, a geneticii cantitative și ameliorării animalelor.

Markerii genetici sunt reprezentați atât de gene majore situate la anumiți loci, cât și de segmente de gene cu o anumită specificitate care permit individualizarea fiecărei molecule de ADN.

O genă detectabilă devine marker genetic odată ce s-a dovedit că este asociată cu o altă genă care interesează, adică dacă aparțin aceluiași grup de înlănțuire. Aceasta se stabilește cu ajutorul analizei linkage, o metodă care utilizează informațiile genealogice pentru a stabilii dacă două gene se află pe același cromozom și cât de strâns sunt linkate. Valoarea unui marker genetic, și prin urmare eficiența selecției asistate de markeri depinde de gradul de înlănțuire dintre marker și gena care interesează. Distanța dintre marker și gena respectivă, gene care aparțin aceluiași grup de înlănțuire, se exprimă în unități de distanță sau unități Morgan. Cu cât această distanță va fi mai mare,cu atât va crește probabilitatea realizării crossing-over-ului, care duce la recombinarea genelor, desființând astfel grupul de înlănțuire. Consecința practică a recombinării de acest tip este aceea că pentru o anumită perioadă de timp, un anumit marker poate indica prezența unui anumite alele, iar mai târziu același marker poate indica prezența unei alele diferite. Prin urmare, selecția asistată de markeri este eficientă atunci când recombinarea prin crossing-over este minimă, implicit markerul și gena care interesează sunt foarte strâns asociate.

Makerii genetici pot fi clasificați în două mari grupe: genici și moleculari.

Markerii genici sunt reprezentați de gene care determină sistemele biochimice polimorfe cum sunt: grupele sanguine, proteinele serice, hemoglobinele, proteinele din ou, proteinele din lapte, precum și de către genele care controlează caractere ușor de observat (culoarea pielii, părului, ochilor, etc.).

Markerii moleculari se bazează pe polimorfismul ADN și sunt reprezentați de fragmente de ADN sau de secvențe repetate.

Includerea în criteriul de selecție a informațiilor provenite de la markerii genetici se numește selecție asistată de markeri (MAS – Marker Assisted Selection). Asocierea dintre un caracter cu determinare poligenică și câteva gene majore formează un grup de gene care de regulă segregă împreună, grup cunoscut în terminologia de specialiate sub numele de QTL (Quantitative Trait Locus).

Considerarea în modelul biometric a informațiilor provenite de la markerii genetici are ca efect creșterea preciziei valorii de ameliorare, implicit a progresului genetic, la caracterele de interes economic.

Selecția asistată de markeri poate viza trei direcții de aplicare:

a. markeri pentru caractere calitative, acele caractere care sunt determinate de un genotip alcătuit dintr-o singură pereche de gene și care în manifestarea fenotipică prezintă discontinuitate;

b. markeri pentru caractere cantitative, acele caractere care sunt determinate de complexe poligenice (sunt implicați mai mulți loci în genotipul respectiv);

c. markeri care caracterizează întregul genom.

Referitor la prima direcție de aplicare, primul obiectiv este acela de a schimba frecvența genei de la un anumit locus, fie prin selecția pe gena respectivă, fie prin selecția împotriva acesteia, existența genei respective fiind pusă în evidență prin efectul ei. Eficiența unui asemenea program de selecție asistată de markeri depinde în mod evident de dezechilibrul linkage-ului care există între locii implicați. Dezechilibrul linkage-ului este un parametru genetic al populației care exprimă asocierile dintre genele de la doi loci în procesul transmiterii lor la descendenți, în cadrul populației date. Referitor la locusul marker procedeul de selecție este fixat de ameliorator astfel că la locusul care prezintă interes, selecția poate fii naturală (de exemplu o genă recesivă letală) sau artificială (subiecții care prezintă caracterul respectiv sunt eliminați).

Dacă dezechilibrul linkage-ului inițial este mare, atunci selecția asistată de markeri poate fi mai avantajoasă decât selecția directă cum este fără îndoială cazul eliminării unei gene letale foarte rară.

Selecția asistată de markeri oferă și avantajul că poate fi aplicată la ambele sexe pentru caracterele limitate de sex, sau poate fi aplicată foarte devreme pentru caracterele de reproducție sau cele care se măsoară pe carcasă.

Oricare ar fi situația, eficiența acestui tip de selecție este de așteptat să scadă treptat din cauza recombinărilor care se realizează între locii respectivi în fiecare generație. Scăderea poate fi minimizată dacă locusul care prezintă interes pentru ameliorator se găsește între doi loci markeri.

O altă cale de folosire a markerilor este aceea în care se urmărește transferul unei gene de la o rasă la alta (introgresiune). Situația este ușurată dacă gena care se urmărește a fi transferată este linkată cu unul sau mai mulți markeri. Începutul aplicării unei scheme de introgresiune este de regulă realizarea unei hibridări între două rase, una donatoare și una primitoare. Situația este cunoscută sub denumirea de introgresiune asistată de markeri (MAI – Marker Assisted Introgression) .

În ceea ce privește cea de-a doua direcție avantajul creat de selecția asistată de markeri va depinde de modul în care vor fi afectați cei trei parametri esențiali ai selecției Astfel, selecția pe markeri permite realizarea unei mai puternice intensități de selecție. În al doilea rând, o selecție timpurie pe markeri genetici va reduce considerabil intervalul de generație. În al treilea rând o selecție cât mai precisă (acuratețea selecției) poate fi realizată pe baza unor informații suplimentare furnizate de markeri.

Referitor la a treia direcție de aplicare trebuie amintit avantajul creat de programul de selecție asistată de markeri, atunci când rasa donatoare a genei favorabile, care se urmărește a fi transferată, este inferioară celei primitoare, pentru celelalte caractere. În acest caz este necesară repetarea unor încrucișări de întoarcere pentru a realiza un genom acceptabil.

Se pare că tehnica amprentei ADN ar putea fi folosită pentru accelerarea acestui proces prin selectarea indivizilor pentru asemănarea genomică maximă a liniei primitoare, proces denumit selecție genomică (GS – Genomic Selection). S-a constatat că o selecție moderată, aplicată în două generații de back-cross (încrucișări de întoarcere), ar fi suficientă pentru a reconsidera o pondere mare din genomul primitor.

Heterozigoția poate fi urmărită direct dintr-un set de loci markeri și această determinare poate fi folosită ca un indicator al heterozigoției întregului genom. În mod similar și homozigoția poate fi estimată direct din markeri și folosită pentru estimarea consangvinizării realizate la nivel individual.

Bovine

Determinismul genetic al grupelor sanguine la taurine

În 1929, Little (citat de Granciu I., 1973), cu ajutorul serurilor normale de taurine a putut sǎ împartǎ sistemul sanguin al taurinelor în trei grupe diferite Ao, Oa, Oo.

Dupǎ 1930, numeroase laboratoare și-au intensificat cercetǎrile. Astfel în perioada 1935-1952, Schermer S. și Kaempffer și Irwin M.R au definitivat tehnica determinării antigenilor eritrocitari la bovine, suine și ovine.

În 1941, Ferguson, Schermer și Otto (citați de Cazacu O., 1971), folosind seruri izoimune obținute pe iepuri de casǎ evidențiazǎ o serie de factori antigenici. Ulterior Neimann-Soerensen (1958) folosind tehnica heteroimunizǎrii tot pe iepuri, aprofundeazǎ cercetǎrile completând seria de factori antigenici, ajungându-se la 23.

Stormont și Irwin (1950) (citați de Granciu I., 1973), demonstrează cǎ factorii sangvini, deși se transmit dominant nu sunt total independenți unii fațǎ de alții și cǎ nu formeazǎ la descendenți combinații mereu noi. Dimpotrivǎ, factorii sangvini formeazǎ grupe indivizibile, care se moștenesc din generație în generație. (Tabel 1)

Deosebit de important este însǎ faptul cǎ încǎ de la începutul studiului grupelor sangvine s-a constatat cǎ rasele de taurine diferǎ semnificativ între ele din punctul de vedere al prezenței factorilor sângelui precum și a frecvenței acestora. S-a demonstrat cǎ între taurine și ovine existǎ o anumitǎ similitudine antigenicǎ. Cel puțin 12 factori sangvini de la ovine pot fi identificați ca antiseruri la taurine.

La specia taurine au fost stabilite o serie de corelații între diverși factori de grupă sangvină și unele caractere morfo-productive. Spre exemplu s-a demonstrat că la rasa Friză prezența factorului M este asociată cu o producție mică de lapte. Neimann-Sorensen relatează de asemenea despre acțiunea depresivă a factorului M asupra producției de lapte.

Factorul J influențează pozitiv procentul de grăsime. Un efect similar s-a constat că-l au și factorii D, E’1 si Y2.

Neimann-Sorensen si Robertson specifică însă că grupele sangvine nu au o valoare deosebită pentru selecția și ameliorarea taurinelor, aceasta datorită faptului că grupele sangvine corelate pozitiv cu cantitatea de lapte și procentul de grăsime (5-15%) prezintă o heritabilitate mică.

Tabel 1: Sisteme de grupe sangvine, factori antigenici și locația genomică la taurine (sinteză bibliografică).

Sistemele biochimice-markeri ai sângelui și importanța lor

În creșterea animalelor, progresul făcut de știință în ultimele trei decenii este enorm. Dezvoltarea metodelor de investigație biochimică și progresul realizat de genetică au determinat orientarea cercetării științifice în țările cu zootehnie avansată în direcția descifrării intimităților procesului metabolic, în special al sistemelor biochimice care îl compun. Pornind de la ideea că nivelul la care se desfășoară procesele metabolice influețează în mod direct producția animalelor, atunci și sistemele biochimice, ca părți componente ale metabolismului trebuie corelate în mod organic cu potențialul productiv. Descifrarea a cât mai multor aspecte ale acestei corelații va confirma sau infirma ipoteza de la care s-a plecat, cu implicațiile respective pentru practica zootehnică.

Pentru genetica și practica zootehnică, sistemele biochimice prezintă importanță prin polimorfismul lor, prin existența mai multor forme distincte ale fiecărui sistem în parte. Polimorfismul proteic se manifestă de la naștere și cu puține excepții se menține constant tot cursul vieții animalului. De aici posibilitatea folosirii lui ca un instrument de selecție timpurie a reproducătorilor de mare valoare . Avantajul de selecție are meritul că se manifestă ca un instrument al selecției naturale, putând duce la modificarea structurii genice a unui grup de indivizi în direcția cea mai favorabilă speciei.

În Tabelul 2 sunt prezentate sistemele biochimice la taurine, locul unde sunt identificate (sânge sau lapte), notația locusului, numărul de alele și notația alelelor.

Tabel 2: Sistemele biochimice la taurine.

În tabel sunt prezentate opt sisteme biochimice din sânge, dintre care șase au fost identificate în serul sanguin, iar două în hematie (hemoglobina și anhidraza carbonică). Dintre acestea un polimorfism crescut prezintă transferinele serice și amilazele serice. De menționat este faptul că, alături de aceste alele au mai fost depistate și așa-numitele alele rare, identificate în unele populații locale. În lapte au fost semnalate patru sisteme biochimice, dintre care β-lactalbumina prezintă un polimorfism crescut, fiind identificate patru alele.

Markeri ADN și utilizarea în practică a acestora

Informația genetică a organismelor vii este codificată în ADN, cu configurația compusă din patru tipuri de nucleotide (A, G, C și T) care formează literele codului genetic. Codul genetic prezintă diferite secvențe genetice repetitive, iar indivizii prezintă diferite motive repetitive care se transmit de la părinți la urmași. Aceste secvențe sunt situate în regiuni care nu codifică pentru proteine și pot fi de mai multe feluri: minisateliți, microsateliți, secvențe LINE, secvențe SINE, etc. Dintre toate acestea, microsateliții prezintă cel mai mare interes pentru realizarea testelor pe bază de ADN. Aceștia sunt răspândiți în tot genomul, prezintă un înalt polimorfism și se transmit de la genitori la urmași respectând legile mendeliene ale eredității. Polimorfismul microsateliților reflectă moștenirea genetică și permite detectarea diferențelor între diferiți indivizi. De asemenea, microsateliții pot fi ușor amplificați prin reacția PCR (Polymerase Chain Reaction) și apoi caracterizați cu ajutorul unui analizator genetic automat.

Prin urmare, markerii ADN sunt extrem de utili pentru stabilirea identității indivizilor, verificarea paternității și pentru detectarea variațiilor și a polimorfismelor existente la indivizii aparținând diferitelor populații. Testele clasice bazate pe identificarea grupelor și a unor proteine sanguine sunt complicate din punct de vedere procedural și necesită cantități destul de mari de sânge proaspăt. Testele ADN sunt mai simple, mai precise și ușor de realizat de către laboaratoarele specializate în tehnici de biologie moleculară. Ele se pretează la automatizare și la procesarea automată a datelor, crescând mult eficiența analizelor. Din aceste motive introducerea testelor ADN furnizează beneficii semnificative laboratoarelor implicate în testare.

În ultimii ani laboratoarele de specialitate din țările occidentale au decis utilizarea markerilor moleculari în rezolvarea problemelor legate de identitatea și paternitatea animalelor. În cercetare se recomandă totuși corelarea acestora cu testele imunobiochimice (grupe sanguine și proteine serice) care au constituit până nu demult singurele modalități de evidențiere a polimorfismului responsabil de originea și identitatea unui animal. De asemenea, tehnicile de biologie moleculară sunt absolut necesare în evaluarea locilor ce exprimă trăsături cantitative (QTL – Quantitative Trait Loci), acest lucru având un deosebit impact economic.

Implementarea în România a tehnologiilor de testarea a markerilor moleculari ADN este foarte utilă atât din punct de vedere științific cât și practic, putând beneficia de aceasta toți crescătorii autohtoni de bovine care sunt obligați să-și înscrie exemplarele în „herd-book”-uri pentru a se asigura puritatea raselor, acest fapt devenind deja o prioritate în vederea trecerii la o agricultură durabilă. Datele obținute sunt utile în studiile de filiațiune a raselor de bovine și ne permit studierea modului de transmitere a unor caractere de interes economic.

Amplificarea ADN

Amplificarea microsateliților din ADN extras se realizează cu ajutorul kitului StockMarks. Kitul conține 11 perechi de primeri necesari amplificării a 11 microsateliți.(Tabel 3) Perechile de primeri sunt marcate cu trei coloranți fluorescenți diferiți (FAM, JOE și NED) astfel încât să se poată realiza analiza tuturor celor 11 microsateliți într-o singură trecere pe analizatorul genetic automat ABI Prism 310. Pentru fiecare animal testat a fost realizată o singură reacție PCR multiplex, acest lucru scăzând riscul unei amplificări nespecifice.

Tabel 3: 11 loci specifici bovinelor amplificați cu ajutorul kitului StockMarks.

Amplificarea genelor de interes prin tehnica PCR

Testele de ADN urmăresc să pună în evidență tipul de gene și combinația lor în genotipul pe care-l poartă animalul pentru genele din locii K-cazeină și ß-lactoglobulină. În acest sens în prima etapă a testului are loc copierea în miliarde de exemplare a genelor de interes, prin reacția PCR. Reacția se execută în tuburi de plastic speciale în care ADN extras din probele de păr, din sânge sau material seminal se amplifică într-un amestec de substanțe specifice generând un extrem de mare număr de copii ale genei de interes. Ele sunt absolut necesar de obținut pentru că, numai în acest fel gena de interes poate fi vizualizată.

Amplificarea constă în încălzirea probelor la trei trepte diferite de temperatură respectiv de: 950C, 500-610C și 720C. Aparatul folosit pentru amplificare este un termobloc denumit termociclor care are proprietatea de a repeta automat parametrii de timp și temperatură a celor trei trepte și de a le relua ciclic într-un număr de circa 35-45 de ori. Numărul mare de cicluri de amplificare a fragmentului de ADN din locusul genei, permite obținerea a peste un miliard de copii ale genei de analizat.

Analiza RFLP

Pentru a determina tipul alelei sau a alelelor pe care animalele testate le poartă în genotip pentru locii analizați, probele de ADN amplificate, sunt apoi incubate, în prezența unei enzime de restricție. Aceasta are proprietatea de a recunoaște mutațiile punctiforme specifice alelelor din regiunile studiate și de a tăia (scinda enzimatic) catena de ADN în regiunea respectivă, generând fragmente de ADN cu lungimi diferite. Acest proces care are loc între enzima de restricție utilizată și fragmentul de ADN sau gena de interes, se numește digestie enzimatică.

Produșii PCR, astfel restrictați cu ajutorul enzimelor de restricție pot fi separați utilizând electroforeza în gel de agaroză. Tehnica de electroforeză în gel de agaroză permite separarea fragmentelor de ADN pe baza dimensiunii acestora. Metoda se bazează pe migrarea moleculelor de ADN încărcate electric, într-un mediu solid, constituit dintr-un gel de agaroză, supus acțiunii unui câmp electric. Greutate moleculară a fragmentelor separate prin tehnică de electroforeză se determină cu ajutorul markerilor de greutate moleculară iar pentru identificării în gel a moleculelor de ADN se face colorarea cu bromură de etidium, astfel că examinând un gel în lumină ultravioletă, benzile apar fluorescente. Acest agent chimic este un colorant care are proprietatea de a se lega de moleculele de ADN, fără a le afecta structura.

Dezvoltarea tehnicii PCR multiplex

Această metodă de lucru este una foarte senzitivă, care permite amplificarea mai multor secvențe de ADN sau gene de interes cu o lungime mai mică de 5 kb. Astfel, în cazul în care se dorește amplificarea simultană a mai multor fragmente de ADN, în reacția PCR se poate utiliza o combinație de mai mulți primeri cu secvențe de nucleotide specifice fragmentelor de interes. Rezultatul va fi amplificarea concomitentă a mai multor zone de interes. Pentru a putea funcționa, metoda trebuie să utilizeze pentru amplificare primeri cu temperaturi similare de alipire la capetele genelor studiate.

Markeri corelați cu deficiența de adeziune leucocitară bovină (BLAD)

Deficiența de adeziune leucocitară bovină este o boală autozomală recesivă congenitală caracterizată prin infecții recurente bacteriene, întârzierea vindecării, creștere neregulată, fiind de asemenea asociată cu neutrofie. Baza moleculară a BLAD o reprezintă o mutație punctiformă (adenină trece în guanină) în poziția 383 din ADNc al genei CD18 ceea ce determină substituția acidului aspartic cu glicina în poziția 128 a proteinei de adeziune D128G. Neutrofilele bovinelor afectate de BLAD prezintă o expresie scăzută a integrinei β2. Vacile afectate de BLAD prezintă ulcere severe la nivelul membranelor mucoase orale, parodontoză severă, pierderea dinților, pneumonie cronică și diaree recurentă sau cronică. Ele mor la vârste tinere datorită complicațiilor.

S-a evidențiat un nivel scăzut al expresiei integrinelor leucocitare în cazul neutrofilelor izolate de la vacile afectate de BLAD. Alte efecte ale acestei maladii sunt: scăderea abilității neutrofilelor de a agrega ca răspuns la stimuli chemotactici și scăderea abilității lor de a migra de-a lungul endoteliului celular (Pareek and Kaminski 1996). Deficiența de adeziune leucocitară duce la scăderea imunității de la nivelul mucoasei, iar bovinele afectate de BLAD manifestă severe și dese infecții ale mucoaselor: pneumonii, gingivită ulcerative, papilomatisis, dermatosis, pierderea dinților etc (Nagahata et al. 1993, 1994, 1997, Ackermann et al. 1996, Ribeiro et al. 2000).

S-a evidențiat și o mutație silențioasă (C-T) în poziția 775 din ADNc, dar fără manifestări fenotipice (Viana et al.1998 și Shuster et al. 1992). Studiile pe ADN cu enzimele de restricție Taq I sau Hae III au evidențiat diferențe între bovinele afectate și cele sănătoase. Gerardi (1996) a observat că animalele normale au fragmente de 100, 200 și 300 pb, iar animalele afectate de BLAD au două benzi la 200 și 400pb. În 1998, Viana și col. au desemnat mărimea fragmentelor în cazul animalelor sănătoase ca fiind de 191 și 152pb; în cazul purtătorilor trei benzi de 342, 191 și respectiv 152 pb, iar în cazul animalelor afectate o singură bandă de 343 pb. Animalele sănătoase sunt notate cu ’’TL’’ în pedigree, iar cele purtătoare cu ’’BL’’ (Tainturier et al. 1995, Powell et al. 1996, Simon et al. 1998, Gourreau et al. 1998a, b).

Markeri corelați cu calitatea și cantitatea producției de lapte

Identificarea markerilor moleculari pentru taurine și corelarea acestora cu caracterelor morfo-productive ale raselor de taurine cu importanță economică prezintă un interes major pentru cercetarea biologică și zootehnică. Preocupările privind studiul sistemul proteinei din lapte au început în urmă cu peste 100 de ani și au reprezentat o problematică dificilă datorită complexității intrinsece a subiectului și din cauza metodelor experimentale care nu au fost totdeauna adecvate pentru a verifica ipoteza preliminară. Îmbunătățirea procedurilor experimentale și introducerea noilor metode analitice (tehnologii electroforetice sau cromatografice), împreună cu contribuțiile științelor cum este biologia moleculară, genetica și biochimia, au dus la mari beneficii pentru cunoașterea proteinelor din lapte.

Proteinele din lapte sunt de obicei împărțite în patru grupe, în funcție de comportamentul lor prin acidificare la pH 4,6. Fracțiunea solubilă, numită proteina din zer, este constituită din diferite proteine, dintre care cele mai importante sunt α-lactalbumina (α -La) și β – lactoglobulina (β -Lg). Fracțiunea insolubilă, denumită cazeina totală, reprezintă aproximativ 80% din totalul proteinelor din laptele crud de vacă. Din punct de vedere chimic, cazeinele sunt fosfoproteide care au ca grupare prostetică fosforilserina sau fosforiltreonina. Grupul de fosfoproteide predominante în lapte este format din patru tipuri naturale diferite: α s1-Cn, α s2-Cn, β -Cn și k-Cn. Aceste proteine sunt asociate cu un număr variabil de grupări fosfat.

Cazeinele α s1-, α s2- și β- sunt mai bogate în grupuri fosfat și se disting de k-cazeina prin tendința lor mai mul sau mai puțin marcată de a precipita în prezența ionilor de calciu. Cazeina k este formată din două jumătăți diferite din punct de vedere al solubilității: una dintre acestea este caracterizată prin prezența reziduurilor hidrofobe, cealaltă (la care sunt atașate și grupurile hidrați de carbon) manifestă o natură higrofilă accentuată.Datorită acestor proprietăți, cazeina k are rolul de protector coloid față de celelalte cazeine și formează împreună cu ele o dispersie în lapte prin formarea de micele (particule), fiecare dintre acestea fiind formată din câteva mii de molecule din toate cele patru cazeine. Micelele mențin înăuntru părțile hidrofobe protejate și expun în afară jumătățile higrofile ale cazeinei k.

Termenul de „polimorfism genetic” definește faptul că fiecare proteină din lapte are două sau mai multe forme determinate genetic prin alele autosomale și codominante. Absența dominanței este foarte folositoare, întrucât indivizii homozigoți arată în electroforegramă numai o variantă pentru fiecare proteină, în timp ce indivizii heterozigoți prezintă ambele variante, astfel încât numărarea frecvenței genelor din rezultatele pentru o populație este foarte ușoară.

Studiile efectuate asupra polimorfismului proteinelor din lapte au avut diferite finalități:

determinarea evoluției chimice a proteinei din lapte și stabilirea eventualelor similitudini cu alte proteine;

verificarea relațiile dintre diferitele specii sau rase;

monitorizarea variațiilor care apar în timp sau în spațiu pentru o anumită populație de animale;

înțelegerea semnificației biologice a variantelor genetice.

Polimorfismul genetic este de asemenea foarte important și în domeniile aplicate, cum sunt științele zootehnice sau industria produselor lactate, studiile actuale axându-se mai ales pe clarificarea asocierilor dintre variantele genetice și caracterele productive, eficiența reproducției și capacitatea de adaptare a taurinelor, precum și la detectarea eventualelor influențe asupra compoziției și valorii nutritive a laptelui.

K-cazeina este o proteină care formează în mare măsură brânza și reprezintă 12% din totalul cazeinei care formează complexul cazeinei secretată de celulele epiteliale ale ugerului.

La taurine s-au identificat patru forme diferite ale aceleiași gene. Acestea sunt simbolizate cu literele A, B, C, E. Formele A și B sunt cele mai răspândite în populațiile de taurine, în timp ce formele C și E sunt destul de rare. Frecvența crescută a tipurilor de alele A și B se datorează faptului că aceste două variante ale genei sunt asociate cu performanțe superioare în producția de lapte precum și în realizarea unei compoziții superioare a brânzei. Din această cuză ele au fost promovate, prin selecție, în populație.

Gena alelă B a k-cazeinei este o formă mutantă a alelei A și este asociată cu un lapte de calitate superioară, deoarece conținutul său în cazeină este mult mai mare și prezintă proprietăți de coagulare mult mai bune decât o poate face alela A a k-caseinei. Timpul de agregare al miceliilor (timpul de coagulare sau închegare a laptelui) este mai scurt, din care cauză și frăgezimea și volumul coagulului este mai bună.

În prezent se cunoaște că vacile care posedă alela B a k-cazeinei, în doză dublă, mai numit și “genotip homozigot BB” produc un lapte de calitate superioară din care se obțin brânzeturi de cea mai bună calitate. Aceasta este cauza pentru care fermierii aleg vacile și taurii destinate să producă generația următoare după genotipul alelei k-cazeinei. Se dorește ca vițelele pe care le obțin în fermă să fie toate cu genotip homozigot BB. Vacile cu genotip BB, în locusul K-cazeinei nu pot fi obținute decât dacă și mamele cât și tații lor sunt cu genotip homozigot BB.

ß-lactoglobulina este o proteină globulară care se găsește în zer. În locusul genei care sintetizează ß-lactoglobulina s-au identificat două tipuri ale acestei gene: A și B.

Ca și în cazul K-cazeinei, alelele A și B alei -lactoglobulinei sunt asociate cu performanțe de lactație superioară și au influență majoră în realizarea compoziției laptelui, cu repercursiuni pozitive asupra producției de brânzeturi.

Se cunoaște că alela A a genei -lactoglobulinei este asociată cu producerea unei cantități mai mari de lapte, în timp ce alela B a aceleiași gene, este asociată cu producerea unei cantități de lapte cu conținut mai mare de grăsime și de cazeină. Datorită acestui fapt, laptele produs de vacile cu genotip BB, pentru -lactoglobulină, se pretează mult mai bine pentru producerea de brânzeturi de calitate superioară.

Cabaline

Grupele sanguine la cabaline

Grupele sanguine sunt determinate de structuri imunogenetice situate pe membrana eritrocitelor. Grupele sanguine sunt identificate cu ajutorul reacțiilor serologice, care se bazează pe capacitatea de reacție reciprocă a antigenilor cu anticorpii când vin în contact direct. Este știut faptul că, eritrocitele unor indivizi pot fi aglutinate sau distruse de serul altora, datorită faptului că eritrocitele conțin un anumit tip de antigen, iar serul sanguin un tip corespunzător de anticorpi. Antigenul eritrocitelor este produs de o genă și fiind inoculat unui alt individ produce apariția unuia sau mai multor tipuri de anticorpi. Anticorpul este produsul de reacție al organismului față de un antigen și are proprietatea de-a se uni numai cu antigenul care i-a dat naștere. În alte situații, reacția dintre antigenele existente la suprafața eritrocitelor și anticorpii îndreptați împotriva lor se manifestă sub formă de aglutinare (frecvent la om) sau sub formă de hemoliză (frecvent la celelalte animale). Aceste reacții antigen-anticorp constituie elementele de bază în determinarea grupelor sanguine.

În studiile grupelor sanguine la animale este utilizată următoarea terminologie:

– factor de grupă sanguină (factor antigenic, factor sanguin) este elementul determinat genetic, cu proprietate antigenică și care poate fi pus în evidență prin reacția produsă în prezența unui reagent. O genă poate determina producerea unui singur factor sau a unui grup de factori;

– grupă sanguină reprezintă expresia fenotipică a unui genotip alcătuit dintr-o pereche de alele;

– sistem de grupă sanguină, reprezintă seria de grupe sanguine determinate de combinațiile existente între genele alelice. Toți factorii de grupă sanguină determinați de genele localizate la un singur locus aparțin unui sistem de grupă sanguină. Un sistem de grupă sanguină se poate datora fie unui alelism simplu, fie unui alelism multiplu. Majoritatea sistemelor de grupă sanguină studiate la animale se încadrează în cea de-a doua situație.

Primele cercetări ale grupelor sanguine la animale au fost inițiate după descoperirea grupelor sanguine la om de Landsteiner K. în 1900, când a fost identificat sistemul ABO. Inițiatorii acestor cercetări au fost Ehrlich P. și Morgenroth J. (citați de Granciu I. 1973) care au introdus tehnica de imunizare, tehnica care a fost utilizată pentru identificarea grupelor sanguine la majoritatea speciilor de animale.

În perioada următoare, până în 1939, studierea grupelor sanguine la animale a constituit cercetarea primordială în multe din laboratoarele din Europa și America. La Gttingen, Germania Schermer S. și Kaempffer A. au efectuat studii de grupă sanguină la cai, iar Kaempffer A., în 1935 a utilizat pentru prima dată grupele sanguine pentru testele de paternitate la animale. Aceste cercetări au fost întrerupte în Europa, în timpul celui de-al 2-lea război mondial, însă ele au continuat în SUA. Astfel Irwin M.R. și col. de la Universitatea Wisconsin, Madison au inițiat în 1930 studii de grupă sanguină la păsări și bovine. La bovine studiile au fost aprofundate de Ferguson L.C. (1941), Ferguson L.C. și col. (1943) și Stormont C. (1950-1952).

După anul 1950 studii referitoare la grupele sanguine s-au dezvoltat în toate țările cu zootehnie avansată, cuprinzând majoritatea speciilor de animale, fiind foarte intense între anii 1964-1970. În Figura 1 este ilustrată ponderea lucrărilor științifice referitoare la cercetările de grupă sanguină publicate în perioada 1964 – 1992, date prezentate de Rendel J. (1994) în deschiderea celei de-a XXIV-a Conferințe Internaționale de Genetică Animală.

Figura 1: Evoluția cercetărilor de grupă sanguină în perioada 1964-1999.

La cabaline inițial, au fost individualizate doar trei grupe sanguine, iar Schermer S. (1934) a comunicat și identificarea a șase antigene naturale A, B, C, D, E, F. Descifrarea mecanismelor transmiterii ereditare a fost făcută de Podliachouk L. în 1958. Acesta ajunge la concluzia că fiecare antigen este determinat de gene dominante față de absență (în relație de dominanță/recesivitate).

Amploarea pe care au luat-o studiile de grupă sanguină la cabaline la nivelul anilor 1960 au făcut ca o serie de cercetători printre care Hesselholt M. (1961), Stormont C. și Suzuki Y. (1964), Schmid D.O. (1965) să reușească izolarea a 25 de factori eritrocitari .

În prezent, la cabaline, au fost identificați 35 de factori antigenici eritrocitari, aparținând la 7 sisteme de grupe sanguine, fiind implicate 45 de gene. În Tabelul 4 sunt prezentate sistemele de grupă sanguină la cabaline, studiate în Franța (Meriaux J.C., 1992).

Grupa sanguină la cabaline se transmite conform legilor eredității, în funcție de structura sa, simplu, sau sub forma unui complex de factori determinați de aceeași genă. Din cele 7 sisteme prezentate în tabel se detașează sistemele complexe A, D, Q pentru care factorii antigenici se transmit pe grupe numite fenogrupe, genele acestor sisteme se presupune că aparțin aceluiași grup de linkage.

De asemenea se observă că sistemul D este cel mai complex, manifestând o variabilitate genetică mare, fiind asemănător sistemelor sanguine B – de la taurine, ovine și păsări și L la porcine, astfel că numărul combinațiilor posibile în urma împerecherilor dintre doi indivizi este de ordinul milioanelor, încât șansa ca doi indivizi să aibă aceeași grupă sanguină este extrem de mică (Meriaux J.C., 1992).

Tabel 4: Sistemele de grupă sanguină la cabaline (după MERIAUX J.C., 1992)

(*) Factor antigenic detectabil prin hemoliză. Ceilalți factori sunt detectabili prin aglutinare.

Proteinele plasmatice si enzimele eritrocitare

Abordarea studiilor ce vizau identificarea diferitelor proteine sau enzime din plasmă și eritrocite datează cu puțin după anul 1955, anul în care Smithies O. a descris tehnica electroforezei în gel de amidon. Cu toate că, în perioada anilor 1960 studiul grupelor sanguine, dezvoltat în general la toate speciile de animale, înregistra un apogeu, identificarea determinismului genetic al proteinelor și enzimelor din sânge se impune treptat, găsind un vast câmp de investigații care s-au dezvoltat rapid, atingând punctul maxim între anii 1970-1980 (Fig. 2).

După anul 1960 au fost efectuate numeroase cercetări întreprinse în diverse țări, în scopul identificării și descrierii diferitelor sisteme biochimice polimorfe la animalele domestice cât și sălbatice. Astfel o parte a acestor studii au fost comunicate în anul 1968 de doi cercetători germani Schmid D.O. și Buschman H. în lucrarea "Serum Gruppen bei Tieren" în care se face o descriere a markerilor imunobiochimici cunoscuți până în acel moment, cât și o parte din tehnicile de lucru utilizate pentru identificarea lor.

În aproape trei decenii cercetările asupra sistemelor biochimice polimorfe au dus la dezvoltarea și aprofundarea acestor aspecte. Acest fapt s-a produs o dată cu diversificarea tehnicilor de lucru care evidențiază aceste polimorfisme. Aceste cercetări au avut ca obiect de studiu majoritatea speciilor de animale domestice (de interes economic) și sălbatice.

La cabaline, au fost identificate pînă în prezent 14 sisteme biochimice cu determinare genică, reprezentate de anumite proteine și enzime din sânge.

În tabelul de mai jos sunt prezentate sistemele biochimice polimorfe descrise la cabaline.

Tabel 5: Sistemele biochimice polimorfe descrise la cabaline (după Sandberg K., 1979).

Figura 2: Evoluția cercetărilor de polimorfism biochimic în perioada 1964-1992 (după Rendel J., 1994).

Markerii ADN și utilizarea acestora în stabilirea paternității

Determinarea identității și verificarea paternității la cai s-a realizat până în prezent prin teste imunobiochimice de rutină. Datorită amplificării deplasărilor cailor pe mapamond, era foarte important ca laboratoarele din diferite țări să folosească același set de markeri și să posede aceleași sisteme de evaluare. Deoarece tipizarea clasică este limitată de folosirea unor cantități importante de sânge proaspăt se recomandă o deosebită atenție recoltării, transportării și prelucrării probelor. De asemenea, aceste teste sunt consumatoare de timp deoarece diferitele sisteme de tipizare trebuie analizate separat. În aceste condiții folosirea testelor ADN oferă o serie de avantaje mai ales din punctul de vedere al acurateței și specificității, dar și a simplificării obținerii probelor biologice ( sânge, păr etc.).

Genomul calului, asemeni altor animale, conține aproximativ 3.000 megabaze. Asemeni situației de la alte mamifere se estimează numărul genelor între 30.000 și 50.000, majoritatea secvențelor ADN fiind repetitive și nu codifică proteine cu rol structural. Secvențele repetitive au fost subclasificate într-o serie de tipuri: minisateliți, microsateliți, alfa-sateliți, SINE, LINE, secvențe telomerice, etc. Aceste secvențe repetitive s-au dovedit foarte valoroase pentru studiile genetice de identificare individuală, analiză de paternitate, cartare genetică și studiul evoluției creșterii și ameliorării calului.

„ADN fingerprinting” a reprezentat o metodă foarte sensibilă pentru identificarea individuală și studiul corelațiilor genetice la om (Jeffreys et al.,1985 a, b). Minisateliții de la cal au fost utilizați adesea în ultimii 15-20 ani pentru identificarea relațiilor dintre membrii diferitelor crescătorii. Această tehnica care necesită cantități destul de importante de ADN pentru realizarea Southern blot a fost cu succes înlocuită prin reacția PCR bazată pe amplificarea microsateliților, care necesită cantități incomparabil mai mici de ADN.

Minisateliții sunt secvențe repetitive în tandem care în general nu sunt transcrise și sunt prezente pe toți cromozomii. Unitatea repetitivă individuală a minisateliților variază în lungime (de obicei 9-24 pb) și lungimea aranjamentelor în tandem a secvențelor poate fii de până la 20kb. Importanța minisateliților nu este clară, deși au fost desemnați ca “puncte fierbinți” pentru recombinările omoloage.

Georges (1988) a studiat pentru prima dată rolul minisateliților la cai folosind patru probe diferite de la o familie de cai din rasa Belgian. Probele de minisateliți s-au dovedit a fi foarte eficiente pentru distingerea indivizilor, probabilitatea ca doi indivizi să aibă aceleași amprente fiind estimată la 3.2×10-12. Troyer (1989) a folosit probe umane ce conțineau secvențe VNTR (Variable Number Tandem Repeats) pentru a studia amprenta polimorfică a fragmentelor de restricție obținute prin Southern blot din ADN de la cai, supus digestiei cu Hinf I; s-a ajuns la concluzia că un astfel de sistem ar fi util pentru identificarea indivizilor și analize de pedigreu. De asemenea, a fost realizat DNA fingerprinting folosind o polinucleotidă sintetică (TG)n pentru a compara populațiile de cai din rasele Swedish Trotters, Nord Swedish Trotters, Pur sânge englez și Pur sânge arab.

Microsateliții sunt secvențe repetitive scurte, de 2-4 bp, dispersate în întregul genomul. Această clasă de elemente repetitive este comună genoamelor de mamifere, numărul secvențelor repetitive microsatelit CA/GT fiind estimat la aproximativ 100.000 de copii. Microsateliții sunt secvențe înalt polimorfe și ușor detectabile prin reacția PCR. Microsateliții la cai au fost prima dată caracterizați de către Ellengren et al. (1992) și Marklund et al. (1994) care au izolat seturi de microsateliți și au demonstrat că aceștia prezintă un polimorfism accentuat, ceea ce îi face foarte utili în analizele de paternitate. Probabilitatea de excluziune identificată este de 0.96-0,99. O serie de studii ulterioare au raportat utilizarea microsateliților în studii de paternitate, în realizarea hărților de linkage și în corelarea acestora cu maladiile moștenite. În 1999 numărul microsateliților secvențializați cunoscuți era estimat la 500 fiind extins la peste 800 în 2002 (Godard et al, 1997, 1998).

Breen (1994) a demonstrat că microsateliții izolați de la cal amplifică secvențe polimorfice de la alte specii aparținând aceluiași gen, sugerând că markerii folosiți pentru studii pe cal ar putea fi utilizați și pentru genetica conservării la aceste specii.

Realizarea testului ADN și avantajele acestei testări

Un test ADN este compus din extracția ADN, amplificarea PCR, electroforeză și detecția mărimii fragmentelor de ADN amplificate.

Extracția ADN este aplicată probelor de sânge care sunt utilizate drept matriță pentru amplificarea PCR.

Microsateliții pot fi amplificați rapid într-un milion de copii pornind de la cantități foarte mici de ADN folosind tehnica PCR. Mărimea fragmentelor amplificate este identificată folosind un secvențiator automat ABI Prism 310 care folosește sistemul de separare de înaltă rezoluție prin electroforeză capilară. Sistemele de analiza capilară de înaltă rezoluție sunt foarte moderne și reprezintă o alternativă pentru identificarea prin separare electroforetică în gel de poliacrilamidă. Aceste secvențiatoare automate detectează mărimea markerilor ADN concomitent cu identificarea separată (utilizând diferite marcaje fluorescente) a mai multor markeri pentru o singură trecere pe aparat.

Pentru fiecare marker ADN, alelele originare de la părinți sunt detectate și genotipate prin comparație cu seturi de markeri standardizați internațional. Amplificarea PCR se realizează cu primeri destinați să amplifice seturi de markeri microsateliți necorelați, înalt polimorfe, și cu nivele mutaționale scăzute. Aceștia sunt adesea utilizați într-o singură reacție multiplex .

Folosirea testelor ADN oferă o serie de avantaje mai ales din punctul de vedere al acurateței și specificității dar și al obținerii mult mai simple a probelor biologice (cantități mici de sânge, spermă, păr, etc.). Testele ADN sunt mai simple, mai precise și ușor de realizat de către laboratoarele specializate în tehnici de biologie moleculară. Ele sunt disponibile pentru automatizare și pentru procesare automată a datelor, crescând mult eficiența analizelor. În cercetare se recomandă totuși corelarea acestora cu testele imunobiochimice (grupe sanguine, proteine serice) care au constituit până nu demult singurele modalități de evidențiere a polimorfismului responsabil de originea și identitatea unui animal.

Verificarea paternității unui mânz se realizează pe baza datelor de genotipare pentru fiecare marker ADN în concordanță cu legile lui Mendel privind moștenirea trăsăturilor genetice de la părinți la urmași. Se consideră că nu există o relație părinte-urmaș când nu există nici o alelă comună între genitor (mamă, tată) și produs. Internațional este acceptat un minim de nouă markeri, dar, în cele mai multe cazuri, acest număr este considerat insuficient pentru testarea raselor de cai, în condițiile în care nu este posibilă determinarea paternității prin testele clasice bazate pe tipare sanguină. În majoritatea țărilor, se folosesc pentru genotipare un număr de 12 markeri ADN și numai în situații delicate se extinde analiza la 17 markeri.

În cazul folosirii kitului StockMarks for Horse (AppliedBiosystem) cu 17 markeri, amplificarea se realizează printr-o reacție PCR multiplex cu 17 seturi de primeri. Unul dintre primerii fiecărui marker este marcat fluorescent cu unul dintre cei patru fluorocromi disponibili pentru a ușura analiza multiplex a celor 17 markeri într-o singură trecere pe aparat (Tabel 6). Produșii reacției sunt reuniți cu standardul de masă moleculară marcat cu fluorocromul LIZ care asigură acuratețea și precizia determinărilor. Probele astfel obținute sunt denaturate prin tratament termic și introdu-se în analizatorul automat. Aici, fragmentele amplificate din fiecare probă, sunt supuse unei electroforeze capilare, urmată de o detecție în fluorescență a acestora cu ajutorul unui cititor LASER special. Profilele rezultate vor fi apoi prelucrate cu ajutorul programelor GeneScan Analysis și Genotyper (Applied Biosystems).

Cercetările de cartare au arătat că cei 17 markeri folosiți uzual nu sunt toți pe același cromozom, existând șanse scăzute ca aceștia să nu poată segrega total independent.

În cazul utilizării a 17 markeri, atât din punct de vedere teoretic cât și practic, probabilitate de excludere (PE) este de aproximativ 0,99999. Această probabilitate este remarcabil mai mare decât testele convenționale (PE = 0,93 – 0,97). Probabilitatea de discriminare individuală este de 6,65 x 10-17, ceea ce înseamnă că aproape orice identificare este posibilă cu excepția gemenilor identici.

Tabel 6: 17 loci specifici cabalinelor amplificați cu ajutorul kitului StockMarks.

Markeri moleculari implicați în diagnosticul imunodeficienței severe combinate (SCID)

SCID nu este o maladie comună la animalele domestice dar a fost evidențiată în cazul cailor din rasa Pur Sânge Arab, fiind transmisă recesiv, autozomal, precum și în cazul șoarecilor (Shin et al., 1997). Această maladie este întâlnită și la om, în acest caz fiind identificate câteva sindroame de acest tip, cu diferite cauze moleculare.

În 1973, McGuire și Poppie au observat apariția imunodeficienței severe combinate (SCID) la doi armăsari frați. SCID la cai este cauzată de o deleție de cinci perechi de baze la nivelul genei ce codifică subunitatea catalitică a protein kinazei ADN dependente (Shin et al., 1997). Această mutație se soldează cu o imunodeficiență primară severă. Incidența SCID la mânjii Pur Sânge Arab este de aproximativ 2% și se consideră că un sfert din caii adulți sunt purtători ai genei defective.

Maladia se caracterizează printr-o diminuare severă a numărului de limfocite B și T. Până acum nu s-a identificat nici o sinteză de anticorpi, deși mânjii bolnavi prezintă imunoglobuline serice derivate din colostrul matern. Dacă colostrul nu este acceptat, viața mânjilor cu SCID (maximum 5 luni) se scurtează drastic. Boala la cai este reversibilă prin transplantul de celule stem B și T. prin proces de transfer de măduvă osoasă. Caracteristicile SCID la cai sunt similare modelului SCID la alte animale, lucru arătat inițial de Basma et al., 1983 când au descris o mutație spontană la șoarecele C.B-17.

Mecanismul deficient la șoarecii C.B-17 a fost definit ca o recombinare V(D)J, proces ce apare doar la precursorii limfocitelor astfel încât se generează o paletă mare de receptori imuni specifici dintr-o diversitate genetică limitată.

În 1990 s-a raportat că mutația la șoareci cu SCID afectează nu numai recombinarea V(D)J, ci scade și gradul procesului de reparare a celor două catene ADN.

Boala poate fi diagnosticată cu ajutorul tehnicii PCR, urmată de o electroforeză capilară a fragmentelor amplificate și detecție fluorescentă a acestora. Pentru aceasta se folosește o pereche de primeri marcați fluorescent cu colorantul 6-FAM în scopul amplificării fragmentului care poate conține mutația. Produșii reacției de amplificare sunt apoi supuși unei electroforeze capilare în prezența unui marker de masă moleculară marcat la rândul lui cu un fluorocrom. Analiza profilelor obținute ne arată dacă exemplarul testat este sănătos (ambele alele sunt normale), purtător (o alelă este normală și una conține deleția de cinci perechi de baze) sau bolnav (ambele alele sunt mutante). De obicei, indivizii diagnosticați ca purtători sunt scoși din procesul de reproducție.

Suine

Markeri corelati cu calitatea cărnii de porc

Hipertermia malignă (MH) este o miopatie ereditară care produce disfuncționalității și modificări metabolice profunde la nivelul musculaturii scheletului. Acestea apar cu frecvență crescută la anumite rase de porci, cai și alte animale. Acest sindrom se caracterizează prin aceea că produce pierderi economice la porci, atunci când acestora li se administrează anestezice volatile de tipul gazului halotan, medicamente de relaxare a fibrelor musculare (de tipul succinilcolină) sau atunci când animalele sunt stresate prin manipulări bruște. Cercetătorii au identificat la porci trei sindroame de stres soldate toate cu producerea unor carcase care conțin carne PSE (Pale-Soft-Exudativ) și care este improprie pentru procesare. Acestea sunt: sindromul de stres (PSS); sindromul de hipertermie malignă (MH) și sindromul "carne PSE".

La baza modificărilor biochimice și fiziologice comune celor trei sindroame stă mutația recesivă a genei "N" din locusul "Hal" numit Halothane sensitive locus. Până în prezent, s-a demonstrat că modificările metabolice și fiziologice care se manifestă la porcii halotan pozitivi (homozigoți recesivi "nn") sunt produse de o genă așezată în locusul Hal care răspunde de sinteza receptorului canalului de Ca2+ al reticulului sarcoplasmatic al fibrei musculare striate, denumite ryanodin receptor (Ryr 1). Hipertermia malignă la suine produce modificări metabolice care au un efect semnificativ asupra calității cărnii care poate fi: normală, pale-soft-exudativ sau dark-firm-dry.

La porci, cunoașterea structurii locusul ryr-1 în populațiile de animale este importantă, nu numai pentru pierderile economice care le manifestă porcii homozigoți recesivi, prin producerea de carne de calitate inferioară (PSE) sau moarte, ci și pentru faptul că el este linkat de "alte gene" cantitative aditive care determină hipertrofia musculaturii. Porcii homozigoți recesivi "nn" (halotan pozitivi) și cei heterozigoți (Nn) au o conformație foarte atrăgătoare pentru selecționeri. Promovarea inconștientă a acestor animale (nn) în nucleul destinat să producă noua generație, a dus la creșterea automată a frecvenței genei mutante "n" în multe populații de porci.

Cunoașterea cu precizie a frecvenței alelelor specifice acestei gene și a celor trei feluri de genotipuri (NN, Nn, nn) în cadrul raselor pure de porci are două avantaje:

a) dă posibilitate selecționerilor să reducă frecvența genei prin selecție;

b) îi ajută pe geneticieni să "construiască" deliberat animale comerciale heterozigote (Nn) mai performante (rasa Pietrain Rehal);

În prezent companiile de selecție a porcilor au abandonat testul halotan pentru identificarea homozigoților recesivi și utilizează în schimb genotipizarea porcilor prin tehnica PCR-RFLP.

Realizarea integrală a proiectului nostru necesită îndeplinirea următoarelor obiective:

1) Să punem la punct metodele de identificare, amplificare și vizualizare a mai multor gene consecutiv prin tehnica mutiplex PCR

2) Să determinăm polimorfismul locilor analizați în genomul populațiilor de porci și taurine din zona de nod (București) și vest (Arad și Timiș) a României.

3) Să punem la punct o tehnologie rentabilă de genotipare a indivizilor pentru locii MH, ESR, K-cn și BLG în scopul sporirii frecvenței genelor și genotipurilor favorabile la de porci și taurine și obținerea de porci superprolifici și producții de carne și lapte calitative.

Genele majore la porcine

La porcine au fost identificate două gene majore care influențeaza indicii de calitatea carcasei și cărnii și anume: gena sensibilității la stres (halotan) și gena RN-.

Gena sensibilității la halotan (“n” sau Hal) reprezintă particularitatea unor porci de a dezvolta sindromul hipertermiei maligne când sunt supuși inhalarii de halotan (un anestezic volatil). Sindromul respectiv se caracterizează prin creșterea temperaturii corporale, rigiditate și acidoza metabolică a mușchilor. Acesti porci au tendința de a muri subit când sunt supuși unor factori stresanți (deci gena controlează și sensibilitatea la stres) cum ar fi transportul, asteptarea în abator, schimbarea boxelor sau, să furnizeze după sacrificare, carne PSE.

Un studiu efectuat în anul 2000, în Spania, a relevat că mortalitatea în timpul transportului a fost de 2,81% la porcii nn, 0,08% la Nn și 0,02% la NN).

Gena sensibilitatii la stres influențează însă și unele caractere de producție (Tabel 7). Astfel, gena “n” are o importanță mare asupra procentului de carne în carcasă, dar și a rapidității scăderii pH-ului cărnii după sacrificare, condiționând apariția cărnii PSE. Influența genei este mai mare asupra pH-ului la 45 minute decât asupra pH-ului la 48 ore, diferențele între homozigoții NN și nn fiind de 0,64 puncte pentru pH-ul la 45 minute și de numai 0,04 pentru pH-ul la 48 ore. De altfel, pH-ul cărnii, la 45 minute după sacrificare, a devenit metodă de identificare, în abator, a animalelor sensibile la stres.

Carnea proaspată, provenită de la animalele sensibile la stres se caracterizează printr-un procent ridicat de exsudat, este decolorată și moale în prima zi după sacrificare, pentru ca în timpul maturării să se constate o creștere a durității cărnii datorită unei deficiențe de proteoliză.

Tabel 7: Caracteristicile carcasei și cărnii la cele trei genotipuri pentru sensibilitatea la halotan, după Gueblez și colab. (1996).

Datorită efectelor negative ale genei Hal+, unele țări europene și industria nord americană au eliminat în mare parte purtătorii acestei gene. Alte țări au optat pentru o strategie de control a genei, dirijând producerea de porci comerciali heterozigoți (Nn).

Tabel 8: Incidența genei Hal în unele țări din Europa.

În prezent, rasele moderne de porcine se clasifică din punct de vedere al prezenței genei Hal, în:

– rase în care frecvența alelei “n” este aproape 1: Pietrain, Landrace belgian;

– rase în care alela “n” a fost aproape eradicată: Landrace francez, Marele alb;

– rase indemne, în care alela “n” este absentă (Duroc, Hampshire).

Metodele de apreciere a sensibilității la stres sunt diferite, în funcție de posibilitațile existente și anume: testul halotan (metoda clasică sau metoda îmbunătățită – HAO) sau testul molecular (PCR).

► Testul halotan – metoda clasică se efectueaza la 63 ± 5 zile utilizându-se în acest scop aparatul electric de narcoză. Testul consta în provocarea unei anestezii generale de scurtă durată (3 minute) prin inhalarea unui amestec de aer atmosferic cu 4% halotan. Se urmarește reacția animalelor la anestezie și anume: creșterea temperaturii, tulburările circulatorii periferice (cianoze ale pielii) și rigiditatea musculară. În funcție de reacție, animalele se vor încadra în trei clase: cu reacție negativă (-), considerate genotipuri homozigote dominante (NN), dubioase (±), apreciate ca heterozigote (Nn) și cu reacție pozitivă (+), cu genotipuri homozigote recesive (nn).

Testul halotan – metoda clasică are dezavantajul că nu permite separarea cu precizie a heterozigoților (Nn) de homozigoții dominanți (NN), astfel că utilizarea acestuia reduce frecvența genei “n”, dar nu o elimină în totalitate.

► Utilizarea testului halotan – metoda îmbunătățită (HAO) a determinat o creștere a preciziei în aprecierea animalelor sensibile la stres, deoarece metoda respectivă prognozează genotipurile pentru sensibilitatea la stres a părinților pe baza raspunsului la halotan a descendenților.

► Testul molecular ramâne însă cea mai precisă metoda de apreciere.

● Gena RN- a fost semnalată în anul 1985 de către Naveau și controlează procentul de glicogen muscular. Ea influențează pH-ul cărnii determinând, la 24 ore după sacrificare, un pH al cărnii inferior lui 5,5.

S-a stabilit că gena RN- influențează puternic Randamentul Tehnologic Napole (un indicator al procesării jambonului de tip francez), astfel că indivizii homozigoți RN-/RN- au un RTN ce nu depășește niciodată 91%, în timp ce RTN la indivizii rn+/rn+ depășește chiar 100% (Tabel 9).

Aprecierea incidenței genei RN- în populațiile de porcine se poate efectua fie în abator printr-o metodă propusă de Naveau (1985), denumită RTN (Randament Tehnologic Napole), fie in vivo prin determinarea potențialului glicolitic (metoda PG), prin dozare enzimatică, utilizând un model de calcul propus de Monin și Sellier (1985) sau prin test molecular.

Tabel 9: Calitatea cărnii la diferite genotipuri pentru gena rn+/RN-

Două valori care poartă aceeași literă nu diferă semnificativ.

* pH-ul mediu al mușchilor: adductor, biceps femoris sau gluteus superficialis.

** Media reflectanței măsurată cu Minolta pe mușchii: biceps femoris și gluteus superficialis.

*** Media timpului de imbibiție măsurat pe mușchii biceps femoris și gluteus superficialis.

Markeri corelati cu prolificitatea suinelor

În prezent se știe că "gena majoră" pentru prolificitate, prezentă atât la porci cât și la oi (gena Booroola) este responsabilă de sinteza receptorilor celulari de estrogeni ai celulelor foliculare de pe ovar. Ea se manifestă ca o genă majoră determinând maturarea simultană a unui număr sporit de foliculi ovarieni și, implicit, superovulația. În literatură, aceasta este cunoscută ca gena ESR (estrogen receptor) fiind folosită ca marker genetic pentru sporirea natalității în cadrul liniilor comerciale.

Receptorul de estrogeni este un membru al familiei receptorilor hormonali nucleari și face parte dintr-un grup de proteine înrudite structural, care se găsesc aproape la toate animalele. Aceste proteine se leagă de hormonii lipofilici din citosol și după transducerea semnalului indus de ligand, la nucleu, funcționează ca și factorii de transcripție.

El este activat de hormonii steroizi estrogenici ca de exemplu estradiolul. Forma activă a proteinei mărește expresia genelor implicate în reglarea ciclurilor sexuale și formarea caracterelor sexuale secundare la femele.

Identificarea în genom și izolarea genei ESR, ar permite zootehniștilor să recunoască cu precizie animalele care o poartă și, prin aceasta, să scurteze considerabil timpul necesar "introgresiei" genei într-o populație sau să obțină animale transgenice, purtătoare a unui număr mare de copii ale acesteia.

Din cercetările efectuate până în prezent la populațiile de porci Landrace și Marele Alb s-au pus în evidență în locusul ESR trei feluri de genotipuri:

1. Genotip normal nepolimorfic, denumit AD care în urma restricției enzimatice generează în locusul ESR două fragmente de ADN: unul de 1000 pb și altul de 200 pb.

2. Genotipul mutant BCD polimorfic care în urma restricției enzimatice generează în locusul ESR trei fragmente de ADN specifice cu dimensiunile de 600 pb, 400 pb și 200 pb.

3. Genotipul mutant superpolimorfic ABCD care în urma restricției enzimatice generează în locusul ESR patru fragmente specifice de ADN cu următoarele dimensiuni: 1000pb; 600pb; 400pb și 200 pb.

Scroafele care posedă genotipul BCD polimorfic au o rată de ovulație mai mare decât femelele obișnuite și nasc în medie cu 1,2 purcei mai mult decât cele cu genotip AD.

Scroafele care în locusul ESR au genotipul ABCD superpolimorfic produc în medie cu 2,4 purcei mai mult decât scoafele cu genotip nepolimorfic AD.

Activitatea I.3 Stabilirea metodologiei de desemnare

a loturilor de animale și de recoltare

a probelor biologice (sânge, lapte,carne)

În contextul actual al eforturilor de integrare a României în Uniunea Europeană, îmbunătățirea aspectului calitativ al produselor alimentare este o condiție obligatorie pentru acceptarea acestora pe piețele europene. Utilizarea markerilor moleculari în ameliorarea producțiilor și a calității produselor deschide un un câmp larg de investigare și în țara noastră.

Pentru realizarea unui model experimental de utilizare a markerilor moleculari în corelație cu unele caractere morfo-productive ale ovinelor, utile în ameliorarea acestei specii, se impune stabilirea metodologiei de organizare a loturilor de animale, precum și a metodologiei de recoltare și analizare a probe- lor de carne și lapte, în scopul corelării rezultatelor obținute cu genotipurile determinate în cazul leptinei și betalactoglobulinei.

Derularea unui experiment implica mai multe etape (scopul cercetarii, estimarea mărimii optime a loturilor experimentale, formarea loturilor, verificarea comparabilității loturilor, derularea propriu-zisă a experimentului, prelucrarea matematică a rezultatelor obținute, interpretarea rezultatelor obținute, formularea concluziilor și recomandarilor), dintre care estimarea mărimii optime a loturilor experimentale reprezintă o etapa esențială.

Prin mărime optimă se întelege acel număr (minim) de unități de observare, eventual de indivizi biologici, care permite obținerea unor rezultate valide statistic. Loturi experimentale mai mici decât mărimea optimă vor face ca experimentul să eșueze în atingerea obiectivului propus, iar dimensiuni mai mari, vor atinge obiectivul, însă cu prețul unor cheltuieli mai mari.

Factorii care influențează dimensiunea optimă a experimentului

1. Gradul de variabilitate a însușirii studiate. Variabilitatea populației, cu privire la caracterul studiat, este cuantificată cu ajutorul deviației standard (s). Mărimea optimă a experimentului este direct proporțională cu gradul de variabilitate al însușirii studiate; variabilitate mare a populației înseamnă loturi experimentale mari;

2. Mărimea diferenței (d) ce urmează a fi detectată ca fiind semnificativă (sensibilitatea experimentului);

3. Probabilitatea erorilor de tipul I (α);

4. Probabilitatea erorilor de tipul II (β);

5. Formularea ipotezei alternative (HA), de care depinde alegerea tipului de test (unilateral sau bilateral);

6. Tipul planului experimental utilizat (monofactorial, bifactorial sau polifactorial).

Organizarea unui experiment poate avea ca obiectiv :

1. Caracterizarea unei populații printr-o probă. În acest caz, dimensiunea optimă a lotului experimental este influențată de următoarele trei componente: t = valoarea testului ,,Student’’, dependentă de numărul gradelor de libertate și de nivelul de semnificație ales de cercetator; σ2 = variabilitatea însușirii studiate, și d = mărimea diferenței ce urmează a fi detectată între media lotului experimental și media populației originare, conform formulei:

2. Compararea a două loturi experimentale (un lot martor și un lot experimental). Dimensiunea optimă a experimentului poate fi obținută înmulțind cu 2 relația de mai sus, sau, ceea ce este de preferat, pentru mărirea preciziei rezultatelor, să se aplice formula lui Cochran:

în care: t1 = t(GL,α) si t1 = t(GL, 2·β)

3. Compararea a mai mult de două loturi experimentale (un lot martor și p loturi experimentale). Pentru mai mult de două loturi experimentale se aplică procedeul lui Tukey, care permite cercetătorului, pe lângă estimarea dimensiunii optime, să specifice și siguranța cu care acesta dorește să detecteze diferențele de mărimea ,,d’’. Mărimea optimă a experimentului se stabilește conform relației:

în care:

q = valoarea critică proprie testului Tukey,

p = numărul loturilor experimentale;

F = valoarea critică a testului Fisher,

GLe = numărul gradelor de libertate din cadrul experimentului care urmează a se desfășura;

GL0 = numărul gradelor de libertate dintr-un experiment anterior.

Metode de formare a loturilor experimentale

După ce s-a stabilit dimensiunea optimă a loturilor experimentale, pe firul logic al derulării experimentului, urmează alegerea unei proceduri adecvate în vederea formării loturilor experimentale. Aceasta corespunde, în statistică, problemei numite ,,Teoria sondajului’’.

Teoria sondajului oferă tehnici variate de prelevare a loturilor experimentale, astfel încât să se respecte o condiție de bază în statistică, și anume principiul reprezentativității, potrivit căruia, statistica probei să nu difere cu mai mult de ± 5%, în raport cu parametrii populației originare.

Astfel, în funcție de modul de extragere a unităților de observare, din populația originară, se disting următoarele metode de sondaj:

Sondajul aleator – simplu

– de serii

Sondajul stratificat – simplu

– proporțional

– optim

Sondajul etapizat – în faze

– secvențial

Sondajul sistematic.

Folosirea uneia sau alteia dintre metodele enumerate depinde de următoarele aspecte:

1. Gradul de omogenitate a populației: dacă populația este omogenă în raport cu însușirea cercetată se alege sondajul aleator simplu, în caz contrar, se preferă sondajul stratificat.

2. Natura unităților de observare: pentru unitățile simple se apelează la sondajul aleator simplu, pentru cele complexe (familii, formații de lucru) se utilizează sondajul aleator de serii.

În cazul sondajului stratificat, înainte de extragerea unităților de observare, populația este împărțită în straturi (grupe, clase) cât mai omogene în interiorul lor, după care se poate aplica sondajul aleator. Pentru stabilirea numărului unităților de observare din fiecare strat în vederea formării loturilor se procedează astfel:

a) Pentru sondajul statificat simplu: se raportează mărimea optimă a probei (n) la numărul de staturi (s): ;

b) Pentru sondajul statificat proporțional: din fiecare strat se extrag atâtea unități de observare (nj) încât raportul dintre numărul lor și volumul stratului din care s-au extras să fie egal cu raportul dintre mărimea optimă a probei și dimensiunea populației originare, conform relației:

c) În cazul sondajului statificat optim, se caută creșterea eficienței prin minimizarea varianței, obiectiv realizabil dacă, pe lângă raportul (Nj/N), se ține seama și de variabilitatea existentă în interiorul fiecărui strat (sj). În acest caz, numărul de unități de observare, prelevate din fiecare strat, se determină pe baza relației:

În determinarea mărimii optime a experimentului se poate ține seama, pe lângă variabilele biostatistice, și de cele de ordin economic, astfel încât relația de mai sus devine:

în care Cj reprezintă cheltuielile ocazionate de sondaj, asociate fiecărui strat.

Recoltarea probe de sânge la cabaline

Materialul de studiu va fi costituit din probele de sânge recoltate de la rasele de cai Pur Sânge Englez ( herghelia Cislău, jud. Buzău), Pur Sânge Arab ( herghelia Mangalia, jud. Constanța), Huțul (Herghelia Lucina), Calul de Sport Romanesc (Herghelia Jegălia), Trăpaș (hipodromul Ploiești, jud. Prahova și alte herghelii particulare). Recoltarea se va efectua în vacutainere cu sau fără anticoagulant. Probele de sânge vor fi centrifugate și păstrate la congelator (cele fără anticoagulant din care se vor efectua migrările electroforetice), iar cele pentru determinarea fenogrupei sanguine, care au fost recoltate pe anticoagulant, se vor lucra din sânge proaspăt și vor fi supuse centrifugării și spălărilor repetate cu ser fiziologic și pregatite pentru reacțiile serologice în plăcuțele de titrare, puse la incubat la o temperatură de 270C, în vederea evidențierii hemolizei. Pentru determinarea markerilor moleculari recoltarea se realizează pe EDTA.

Recoltarea probelor de sânge la bovine

Probe de sânge de la exemplare de la diferite rase (Sură de Stepă, Bălțată Românească, Bălțată cu Negru Românească și Brună) sunt recoltate în recipiente speciale, vidate. Recoltarea se va efectua în vacutainere cu sau fără anticoagulant. Probele de sânge vor fi centrifugate și păstrate la congelator (cele fără anticoagulant din care se vor efectua migrările electroforetice), iar cele pentru determinarea fenogrupei sanguine, care au fost recoltate pe anticoagulant, se vor lucra din sânge proaspăt

Recoltarea probelor pentru analiza laptelui crud integral la bovine

Proba de lapte reprezintă mostra pe baza căreia se determina caracteristicile organoleptice, fizico-chimice și igienice ale laptelui. La recoltarea probelor de lapte trebuie să se țină seama de următoarele principii:

prelevarea probelor trebuie să se facă după mulgerea completă a animalelor;

mărimea probei se stabilește în funcție de scopul urmărit, numărul și capacitatea vaselor de recoltare, depozitare și livrare (se iau probe medii, proporționale cu volumul recipientului);

omogenizarea buna a laptelui înainte de recoltarea probelor;

respectarea calității și igienei riguroase a instrumentarului folosit pentru recoltarea și depozitarea probelor;

transportul probelor – rapid și în bune condiții (maximum 4 ore și temperatura sub 50C);

conservarea probelor prin adăugarea apei oxigenate 30% (2 – 4 cm3/l) sau a aldehidei formice 40% (1 cm3/l). Probele se mențin în stare proaspătă timp de 4 – 5 zile.

Probele de lapte servesc pentru analize complexe ale acestui produs, vizând obiectivele următoare:

aprecierea calității laptelui (ansamblul caracteristicilor organoleptice, fizico-chimice și igienice);

evaluarea stadiului ameliorării raselor de animale exploatate pentru producția de lapte;

identificarea laptelui insalubru (cu un conținut de celule somatice și de germeni peste normele admise);

stabilirea densității laptelui.

Pentru recoltarea probelor de lapte este necesar să se dispună de următoarele:

dispozitive pentru măsurarea (cântărirea) laptelui la fiecare mulsoare;

sticluțe (din sticlă specială, incoloră) pentru recoltarea probelor de lapte, cu capacitate de 100 ml, care au suprafața rugoasa de 3/3 cm pentru identificarea probei și sunt prevăzute cu dopuri de cauciuc pentru închidere;

pipete din sticla de 25 ml, utilizate pentru recoltarea laptelui din găleată sau din bidonul de muls;

instrumentar de recoltare: sonda pentru lichide (tub de aluminiu, cu lungimea de 60-70 cm și diametrul de 8-9 mm) sau degetare (recipient cu coada);

agitatoare de lapte, care depind în funcție de felul recipientelor de depozitare: la vase1e de capacitate mică se folosește pipeta; la bidoane se utilizează agitatorul metalic;

agent de conservare a laptelui;

lădițe transportoare (navete) și lăzi frigorifice pentru păstrarea probelor până la expediere.

Probele trebuie să fie însoțite de buletinul de control care cuprinde: locul, data și ora recoltării probei, natura și numărul probelor, analizele dorite, evenimente particulare sau constatări, numele și semnătura persoanei care prelevează probele.

La vacile cuprinse în Controlul oficial al producției de lapte (populația activă), prelevarea probelor se realizează individual, de la fiecare mulsoare, utilizându-se metode de control A 6 (la interval de 42 zile).

La recoltarea probelor de lapte trebuie să se respecte următoarele reguli:

pregatirea inventarului necesar pentru recoltarea probelor de lapte (verificarea curățeniei și uscării);

verificarea individualizării animalelor înscrise în buletinul de control și includerea celor care au cel puțin 5 zile de la fătare;

stabilirea coeficienților de multiplicare pe mulsori, în funcție de cantitatea totală mulsă în ziua precedentă de la fiecare vacă și de frecvența zilnică a mulsorilor (1-5 ml lapte pentru fiecare litru de lapte muls);

transportul în adăpost a inventarului pentru recoltarea și conservarea probelor (conservanți).

recoltarea probelor la fiecare animal, proporțional cu producția de lapte realizată la fiecare mulsoare;

identificarea probei prin înscrisurile de pe suprafața rugoasă a sticluței și înscrierea în buletinul de control;

adăugarea conservanților (dacă situația impune);

închiderea etanșă a sticluțelor și plasarea acestora în navetă;

transportul navetelor cu probe la laboratorul de analize.

Pentru recoltarea probelor de lapte pentru analiza microbiologică și igienică a laptelui se folosește următorul instrumentar:

eprubete, de 40 ml, cu sau fără dop în silicon;

suport pentru eprubete;

lingura (polonic), cromat sau pipete;

tuburi sterile pentru prelevarea probelor din bidoane;

ladă frigorifică pentru transport și conservare;

buletin de control și proces verbal de recoltare.

Instrumentarul utilizat trebuie să fie curățat, sterilizat și uscat. Periodic, instrumentarul se curăță cu soluție acidă și se clătește cu apa îndepărtarea depozitelor de calcar. Sterilizarea instrumentelor se realizează prin procedeul uscat (punerea în sterilizator, minimum 2 ore, la 160°C, sau în cuptor timp de 30 minute, la temperatura de 220-240°C sau cu vapori (în autoclav, minimum 15 minute, la 121°C). Uscarea instrumentarului de face în etuvă.

Recoltarea probelor se face după eliminarea primelor jeturi de lapte din uger; în cazul probelor pentru depistarea germenilor din genul Brucella se recoltează probele la mijlocul mulsului, iar pentru Mycobacterium la sfârșitul mulsului. Transportul probei se face la temperatura de 6°C. Probele de lapte pentru analiza microbiologică nu trebuie să conțină substanțe conservante, analiza microbiologică făcându-se în mai puțin de 4 ore de la prelevare.

Stabilirea loturilor de animale pentru suine

Loturile de animale ce urmează a fi genotipate, pentru gena sensibilității la stres, pentru gena RN- cât și pentru gena prolificității, se vor stabili astfel:

● Pentru gena sensibilității la stres

– pe baza testului halotan – metoda îmbunătățită (metoda HAO) se vor stabili genotipurile pentru gena Hal a 20 vieri (5 LS – 345 Periș și 15 LSP – 2000). Metoda constă în aprecierea genotipurilor vierilor prin răspunsul la testul halotan a cel puțin 50 descendenți/vier (un total de 1000 descendenți analizați prin testul halotan).

Cei 20 vieri genotipați prin metoda HAO, vor fi apoi apreciați și prin metoda markerilor genetici, pe baza probelor de sânge prelevate.

Pentru stabilirea corelațiilor existente între markerii genetici și caracterele morfo-productive, din cei 1000 descendenți testați prin metoda HAO, vor fi analizați și în ceea ce privește calitatea carcasei și cărnii câte 10 animale pentru fiecare genotip (NN, Nn, nn). Se va urmări procentul de carne macră în carcasă, greutatea porțiunilor cu carne superioară și calitatea cărnii apreciată pe baza indicilor: pH1, pH2, culoare, timp de imbibiție.

● Pentru gena RN- se vor aprecia genotipurile a 10 vieri din rasa LS – 345 Periș, pe baza testului RTN (Randamentul Tehnologic Napole) efectuat la câte 10 descendenți/vier (în total 100 animale analizate). Pentru genotipare prin test molecular se vor recolta probe de sânge de la cei 10 vieri analizați prin test RTN.

● Pentru gena prolificității, studiile se vor efectua pe scroafe din rasele materne Marele Alb și Landrace. Vor fi selectate, în cadrul celor două rase, câte două nuclee a câte 10 scroafe (20 scroafe/rasă → 40 scroafe în total).

Criteriul de selecție utilizat va fi prolificitatea, deci în cadrul fiecărei rase va exista un nucleu cu 10 scroafe foarte prolifice (peste 15 purcei/lot) și alt nucleu cu 10 scroafe cu prolificitate mai scăzută (9 purcei și mai puțin, dacă există) în fătări succesive.

Studiul relațiilor dintre genotipul leptinei și calitatea cărnii la ovine

Cercetările se vor efectua, în două repetiții, pe patru loturi de tineret ovin mascul în vârstă de 75-80 zile, a câte 20-25 animale fiecare lot, provenite din două populații și anume: Merinos de Palas și Linia de Carne – Palas. Cele patru loturi, câte două din fiecare populație, vor fi supuse îngrășării în două sisteme de creștere și anume: două loturi în sistem intensiv – furajate cu rații cu nivel energetic și proteic ridicat și două loturi în sistem semiintensiv, furajate cu rații cu nivel energetic și proteic redus.

Îngrășarea loturilor se va realiza în aceleași condiții; pe parcursul procesului de îngrășare se vor efectua următoarele lucrări:

– determinarea intensității de creștere a mieilor;

– stabilirea consumului de furaje și substanțe nutritive și a conversiei furajelor în spor de creștere; aprecierea stării de îngrășare a animalelor.

Studiul relațiilor dintre genotipul β-lactoglobulinei și calitatea laptelui

Se vor organiza, în două repetiții, două loturi de oi din același tip genetic (Linia de Lapte – Palas) a câte 20-25 capete fiecare, omogene ca vârstă și greutate. Cele două loturi vor fi întreținute în aceleași condiții, dar se vor diferenția prin nivelul producției de lapte, în sensul existenței unui lot cu nivel productiv ridicat și a unui lot cu nivel productiv mai redus.

Recoltarea probelor de carne

– efectuarea de sacrificări experimentale (câte cinci capete din fiecare lot) și aprecierea indicilor de calitate ai carcaselor (greutate, dimensiuni), compoziție tisulară – raport carne/oase/grăsime.

– recoltarea probelor de carne de la animalele sacrificate în scopul efectuării analizelor chimice ale cărnii (substanța uscată, proteina, grăsimea).

Recoltarea probelor de lapte

– se va realiza bilunar controlul producției de lapte după prima lună de alăptare – pe baza controalelor efectuate se va evalua producția de lapte realizată;

– se vor recolta bilunar probe individuale de lapte (pe numere matricole), care vor fi analizate din punct de vedere al compoziției chimice (substanța uscată, proteină, grăsime).

Recoltarea probelor de sânge

Pentru identificarea și analiza markerilor genetici, vor fi recoltate probe de sânge, individual (pe numere matricole), la aceleași animale de la care au fost recoltate probele de carne și lapte. Probele de sânge vor fi recoltate pe substanțe anticoagulante (EDTA).

Activitatea I.4. Stabilirea metodologiei de analiză statistică care permite corelarea markerilor

cu caracterele morfo-productive ale speciilor analizate

Genetica furnizează omului noi posibilități atât de punere în valoare a resurselor naturale prin ameliorarea genetică a populațiilor de animale, cât și de creare de noi organisme prin folosirea unor biotehnologii moderne. Una dintre posibilități este reprezentată de ,,markerii genetici’’ care fac obiectul a tot mai multor cercetări din domeniul imunogeneticii, geneticii biochimice, geneticii moleculare, a geneticii cantitative și ameliorării animalelor.

Markerii genetici sunt reprezentați atât de gene majore situate la anumiți loci, cât și de segmente de gene cu o anumită specificitate care permit individualizarea fiecărei molecule de ADN .

O genă detectabilă devine marker genetic odată ce s-a dovedit că este asociată cu o altă genă care interesează, adică dacă aparțin aceluiași grup de înlănțuire. Aceasta se stabilește cu ajutorul analizei linkage, o metodă care utilizează informațiile genealogice pentru a stabilii dacă două gene se află pe același cromozom și cât de strâns sunt linkate. Valoarea unui marker genetic, și prin urmare eficiența selecției asistate de markeri depinde de gradul de înlănțuire dintre marker și gena care interesează. Distanța dintre marker și gena respectivă, gene care aparțin aceluiași grup de înlănțuire, se exprimă în unități de distanță sau unități Morgan.

Makerii genetici pot fi clasificați în două mari grupe: genici și moleculari. Markerii genici sunt reprezentați de gene care determină sistemele biochimice polimorfe cum sunt: grupele sanguine, proteinele serice, hemoglobinele, proteinele din ou, proteinele din lapte, etc., precum și de către genele care controlează caractere ușor de observat (culoarea pielii, părului, ochilor, etc.). Markerii moleculari se bazează pe polimorfismul ADN.

Includerea în criteriul de selecție a informațiilor provenite de la markerii genetici se numește selecție asistată de markeri (MAS-Marker Assisted Selection). Asocierea dintre un caracter cu determinare poligenică și câteva gene majore formează un grup de gene care de regulă segregă împreună, grup cunoscut în terminologia de specialiate sub numele de QTL (Quantitative Trait Locus). Considerarea în modelul biometric a informațiilor provenite de la markerii genetici are ca efect creșterea preciziei valorii de ameliorare, implicit a progresului genetic, la caracterele de interes economic.

Metodologia de lucru

Pentru ilustrarea metodologiei de lucru s-a considerat un locus marker (LM), asociat unui QTL. Fie și , alele ale locusului marker LM, primite fiecare de la câte un părinte (M și T), iar și , alele QTL, care se află în același grup de înlănțuire cu și . Schematic, perechea de cromozomi omologi arată după cum urmează:

–––––

––––-

De asemenea, fie și efectele genetice aditive ale alelelor și . Efectele aditive ale restului de gene din grupul QTL, neasociate cu locusul marker, reprezintă efectul aditiv rezidual sau efectul poligenic, notat în cele ce urmează cu .

Prin urmare, valoarea de ameliorare a unui individ oarecare () poate fi scrisă astfel:

(1)

Pentru a include în procesul de predicție a valorii de ameliorare a reproducătorilor și informațiile provenite de la markerii genetici, modelul animal uzual (), poate fi completat cu aceste informații suplimentare, astfel că ecuația anterioară devine:

(2)

În notație matriceală, modelul (2) poate fi scris astfel:

(3)

în care:

y = vectorul valorilor fenotipice (caractere de producție sau de reproducție),

= vectorul efectelor fixe,

u = vectorul efectelor poligenice,

v = vectorul efectelor genetice aditive asociate cu genele marker,

e = vectorul efectelor reziduale.

X, Z și W reprezintă matrice de incidență. Rândurile matricei W conțin informații cu privire la prezența sau absența markerului genetic provenit de la fiecare părinte.

Variabilele u, v și e se consideră a fi necorelate, astfel că structura lor de covarianță va fi:

(4)

în care:

Au = matricea relațiilor de înrudire dintre indivizii analizați,

Gv/r = matricea efectelor genetice aditive asociate cu genele marker,

I = matrice de identitate.

, și reprezintă varianțele variabilelor u, v și e.

În aceste condiții, varianța genetică totală va fi:

(5)

Sistemul de ecuații BLUP, care reflectă cele prezentate mai sus, poate fi scris după cum urmează:

(6)

în care, și .

Structura matricei Au poate fi alcatuita pe baza metodologiei recomandate de C.R. Henderson (1976). Pentru matricea Gv/r poate fi utilizata procedura inițiată de Fernando și Grossman (1989). G este o funcție a informațiile provenite de la markerii genetici și a ratei de recombinare (r).

Vectorul valorii de ameliorare, pe baza căruia se realizează discriminarea reproductivă, implicit reținerea animalelor la reproducție, este o funcție liniară a două componente, potrivit relației:

(7)

Selecția asistată de markeri oferă avantajul că poate fi aplicată la ambele sexe, pentru caracterele limitate de sex sau poate fi aplicată foarte de timpuriu pentru caracterele de reproducție sau pentru cele care se măsoară pe carcasă.

Eficiența acestui tip de selecție este de așteptat să scadă treptat din cauza recombinărilor care se realizează între locii respectivi în fiecare generație. Ritmul de scădere poate fi atenuat dacă locusul care prezintă interes în selecție se găsește între doi loci marker.

Cunoașterea markerilor genetici și descoperirea de noi markeri va face mai eficientă selecția animalelor pentru caracterele economice, cu atât mai mult cu cât acești markeri explică în bună măsură existența variabilității genetice.

Optimizarea programelor de ameliorare, la toate speciile de interes economic, comportă dozarea eficientă a celor trei factori de care depinde progresul genetic anual:

Intensitatea selecției,

Intervalul de generație,

Acuratețea selecției ().

Intensitatea selecției: selecția pe baza markerilor realizată la o vârstă timpurie poate asigura o mai mare intensitate a selecției, datorită creșterii numărului de candidați, mai ales pentru caracterele limitate de sex sau care sunt evaluate pe carcasă.

Intervalul de generație: selecția asistată de markeri (MAS) face posibilă scurtarea intervalului de generație, întrucât markerii pot fi evidențiați la o vârstă cât mai timpurie și oricum înaintea vârstei la care de obicei se măsoară performanțele caracterelor din obiectivul ameliorării.

Acuratețea selecției: MAS poate aduce un plus de precizie datorită informației adiționale aduse de markeri.

O precizie mai mare a selecției poate fi atinsă prin combinarea informațiilor fenotipice (IQ) cu cele furnizate de către markerii genetici (IM). Un astfel de criteriu de selecție (I) poate fi scris astfel:

I= b1IQ + b2IM (8)

în care b1 și b2 reprezintă coeficienți de regresie parțiali.

Precizia acestui criteriu de selecție (R) este o funcție a acurateței () primului tip de indice (IQ) și a unei proporții m din varianța genetică aditivă asociată locilor marker care contribuie la realizarea lui IM:

(9)

Precizia selecției poate crește în continuare prin cumularea informațiilor provenite de la markerii genetici ai candidatului la selecție cu fenotipurile rudelor (frați buni sau semifrați).

Studiul vizeaza elaborarea unei metodologii de lucru necesare pentru predicția valorii de ameliorare, pentru caracterele care intră în obiectivul ameliorării speciilor luate în studiu (caracterele de producție cât și cele de reproducție).

În acest sens se va opta pentru metodologia BLUP, modelul animal individual, adaptată în vederea considerării informațiilor furnizate de către markerii genetici.

Optimizarea programelor de ameliorare implică dozarea eficientă a celor trei factori ai progresului genetic anual: intensitatea selecției, intervalul de generație și acuratețea selecției. Considerarea informațiilor furnizate de către markerii genetici s-a dovedit a fi o cale eficientă de maximizare a progresului genetic, cu 5 – 20%, comparativ cu programele clasice de ameliorare (neoptimizate), în funcție de valoarea heritabilității caracterelor considerate.

BIBLIOGRAFIE

Alexander L.J., Beattie C.W., Hayes G., Pearse M.J., Stewart A.F., MacKinlay A.G., (1992) – Isolation and characterization of the bovine beta-lactoglobulin gene. "Genbank submission number X14710".

Alexander L.J., Stewart A.F., MacKinlay A.G., Kapelinskaya T.V., Tkach T.M., Gorodetsky S.I. (1988) – Isolation and characterization of the bovine kappa-casein gene. "European Journal of Biochemistry", 178, 395-401.

Anglana, M., Vigoni, M.T. and Giulotto, E. (1996a) Four horse genomic fragments containing minisatellites detect highly polymorphic DNA fingerprints. Animal Gertetics 27, 286.

Ashton, G.C. și col. (1967) – Proposals on nomenclature of protein polymorphisms in farm livestock. Genetics 56, 3, 353-362.

Ashwell, M. S., Rexroad Jr., C.E.,Miller, R.H., Van Raden, P. M. and Da, Y. (1997). Detection of loci affecting milk production and health traits in an elite US Holstein population using microsatellite markers. Animal Genetics 28:216-222.

Barendse, W.,Armitage, S.M. (1994). A genetic linkage map of the bovine genome. Nat. Genet. 6:227-235.

Beever J. E., Fisher S. R., Levin H. A., (1997) – Polymorphism identification in the ACADM, AT3, IL10, MYOG and TSHB genes of cattle. Animal Genetics 28, 373 – 374.

, K. (1983) The blood groups of domestic mammals. In: Agar, N.S. and Board, P.G. (eds), Red Blood Cells of Domestic Mammals. Elsevier Science Publishers, , pp. 133–164.

Bishop, M. D., Hawkins, G. A. and Keeler, C. L. (1995). Use of DNA markers in animal selection. Theriogenology 43: 61-70.

Blott, S., Kim, J.J., Moisio, S., Schmidt-Kuntzel, A., Cornet, A. (2003) Molecular dissection of a quantitative trait locus: a phenylalanine-to-tyrosine substitution in the transmembrane domain of the bovine growth hormone receptor is associated with a major effect on milk yield and composition. Genetics 163(1): 253-266.

Bonsing J., Ring J.M., Stewart A.F., MacKinlay A.G. (1988) – Complete nucleotide sequence of the bovine α-casein gene. Australian Journal of Biological Sciences 41, 527-537.

Bovenhuis, H., van Arendonk, J. A. M., Davis, G., Elsen, J.-M., Haley, C. S., Hill, W. G., Baret, P. V., Hetzel, D. J. S. and Nicholas, F. W. (1997). Detection and mapping of quantitative trait loci in farm animals. Livestock Production Science 52: 135-144.

Bowling, A.T. and Ruvinsky, A. (2000) The Genetics of the Horse, CABI Publishing, Wallingford, U.K.

Breed of Livestock. Horses. (2004) , . http:/www.ansiokstate.edu/breeds/horses/.

Breen, M., Lindgren, G., Binns, M.M., Norman, J., Irvin, Z., Bell, K., Sandberg, K. ancl Ellegren, H. (1997) Genetical and physical assignments of equine microsatellites – first integration of anchored markers in horse genome mapping. Mammalian Genome 8, 267-273.

Buchanan, F.C., Van Kessel, A.G., Waldner, C., Christensen, D.A., Laarveld, B. (2003) Hot topic: an association between a leptin single nucleotide polymorphism and milk and protein yield. J. Dairy Sci. 86(10): 3164-3166.

Buschman H., Schmid D.O., (1968) – Serumgruppen bei Tieren, Paul Parey, Berlin, Hamburg, 1968.

Cabannes, R. and Serain, C. (1955) Etude electrophoretique des hemoglobines des Mamiferes domestiques d’Algerie. Comptes Rendus des Séances de la Société Belge de Biologie 149, 1193–1197.

Ciobanu, D.C., Bastiaansen, J.W.M., Lonergan, S.M., Thomsen, H., Dekkers, J.C.M. (2004). New alleles in calpastatin gene are associated with meat quality traits in pigs. J. Anim. Sci. 82: 2829-2839.

Ciobanu, D.C., Day, A.E., Nagy, A., Wales, R., Rothschild G. (2001) Genetic variation in two conserved local Romanian pig breeds using type 1 DNA markers, Genet. Sel. Evol. 33: 417-432.

Cothran E.G., (1994) – Genetic variation and population size of feral horse herds. Animal Genetics, 25, suppl. 2, 12.

Drăgănescu C. (1997) – Transhumence and the relationship between sheep breeds in Central,eastern europe and the Mediterranea aria. Proc. Int. symp. Naples EAAP 85, 101 – 107.

Drăgănescu C. (2003) – Managementul durabil al resurselor genetice la animalele domestice din Romania- Mapam, IBNA

Drăgănescu C., R. Joițoiu (1998) – Notă asupra Țigăii românești cu capul negru, Anale IBNA, vol. XIX, 213-219

Ede, A.J., Pierson, C.A. and Crawford, A.M. (1994a). Ovine microsatellites at the OarCP9, OarCP16, OarCP20, OarCP21, OarCP23 and OarCP26 loci. Anim. Genet. 26:129-130.

Ede, A.J., Pierson, C.A. and Crawford, A.M. (1994b). Ovine microsatellites at the OarCP34, OarCP38, OarCP43, OarCP49, OarCP73 and OarCP79 loci. Anim. Genet. 26: 130-131.

Ek, N. (1979) The characterization of equine prealbumin (Pr) proteins by antigen–antibody crossed electrophoresis. Acta Veterinaria Scandinavica 20, 180–190.

Ellegren, H., Andersson, L., Johansson, M. and Sandberg, K. (1992a) DNA fingerprinting in horses using simple (TG)n probe and its application to population comparisons. Animal Genetics 23, 1-9.

Ellegren, H., Chowdhary, B. et al. (1994). A primary linkage map of the porcine genome reveals a low rate of genetic recombination. Genetics 137: 1089-1100.

Ellegren, H., Johansson, M., Sandberg, K. and Andersson, L. (1992b) Cloning of highly polymorphic microsatellites in the horse. Animal Genetics 23, 133-142.

Erhardt G. (1993) – A new α1-casein allele in bovine milk and its occurrence in different breeds. "Animal Genetics", 24, 65-66.

Erhardt G. (1996) – Detection of a new k-casein variant in milk of Pinzgauer cattle. "Animal Genetics", 27, 105-107.

Erhardt G., Juszczak J., Panicke L., Krick-Saleck H. (1998) – Genetic polymorphism of milk proteins in Polish Red Cattle: a new genetic variant of β-lactoglobulin. "Journal of Animal Breeding and Genetics", 115, 63-71.

Farnir, F., Grisart, B., Coppieters, W., Riquet, J., Berzi, P. (2002) Simultaneous mining of linkage and linkage disequilibrium to fine map quantitative trait loci in outbred half-sib pedigrees: revisiting the location of a quantitative trait locus with major effect on milk production on bovine chromosome 14. Genetics 161(1): 275-287.

Fredholm, M., Wintero, A.K. (1993). Characterization of 24 porcine (dA-dC)n-(dT-dG)n microsatellites: genotyping of unrelated animals from four breeds and linkage studies. Mamm. Genome 4: 187-192.

Fries R. & Ruvinsky A., 1999, The Genetics of Cattle, ISBN 0851992587.

Gahne B., Juneja K., (1979) – Post-albumin types in cattle horse, pig and sheep plasma identified as vitamin D binding protein. Proc. 16-th Int.Conf.Animal Blood Groups Biochim. Polymorph., Leningrad, 173.

Gahne, B. and Juneja, R.K. (1978) Polymorphic post-albumin of cattle and horse plasma identified as vitamin D binding protein (Gc protein). Animal Blood Groups and Biochemical Genetics 9, 37–40.

Gallagher, P.C., Lear, T.L., Coogle, L.D. and Bailey, E. (1999) Two SINE families associated with equine microsatellite loci. Mammalian Genome 10, 140-144.

Galloway, S.M., McNatty, K.P., Cambridge, L.M., Laitinen, M.P., Juengel, J.L. (2000) Mutations in an oocyte-derived growth factor gene (BMP15) cause increased ovulation rate and infertility in a dosage-sensitive manner. Nat. Genet. 25(3): 279-283.

Georges, M., Lequarre, A.S., Castelli, M., Hanset, R. and Vassart, G. (1988) DNA fingerprinting in domestic animals using four different minisatellite probes. Cytogenetics and Cell Genetics 47, 127-131.

Georges, M., Nielsen, D., Mackinon, M., Mishra, A., Okimoto, R., Pasquino, A. T., Seargeant, L. S. , Sorensen, A, Steele, M. R., Zhao, X., Womack, J. E. and Hoeschele, I. (1995). Mapping quantitative trait loci controlling milk production in dairy cattle by exploiting progeny testing. Genetics 139:907-920.

Georgescu G., Petrache E (1990) – Tehnologia creșterii cabalinelor, Ed. Ceres.

Godard, S., Vaiman, D., Oustry, A., Nocart, M., Bertaud, M., Guzylack, S., Meriaux, J.C., Cribiu, E.P. and Guerin, G. (1997) Characterization, genetic and physical mapping analysis of 36 horse plasmid and cosmid-derived microsatellites. Animal Genetics 8, 745-750.

Grisart, B., Coppieters, W., Farnir, F., Karim, L., Ford (2002) Positional candidate cloning of a QTL in dairy cattle: identification of a missense mutation in the bovine DGAT1 gene with major effect on milk yield and composition. Genome Res. 12(2): 222-231.

Guerin, G., Bailey, E., Bernoco, D., Anderson, L, Antczak, D.F., Bell, K., Binns, M.M., Bowling, A.T., Brandon, R., Cholewinski, G., Cothran, E.G., Ellegren, H., Forster, M., Godard, S., Horin, P., Ketchum, M., Lindgren, G., McPartlan, H., Meriaux, J.-C., Mickelson, J.R., Millon, L.V., Murray, J., Neau, A., Roed, K., Sandberg, K., Shiue, Y.-L, Skow, L.C., Stott, M., Swinburne, J., Valberg, S.J., Van Haeringen, W.A. and Ziegle, J. (1999) Report of the International Equine Gene Mapping Workshop: Male Linkage Map. Animal Genetics 30, 341-354.

Guerin, G., Bertand, M., Billoud, B. and Meriaux, J.C. (1993) A genetic analysis of variable number tandem repeat (VNTR) polymorphism in the horse. Genetics Selection and Evolution 25, 435-445.

Hayes H.C., Petit E.J. (1993) – Mapping of the β-lactoglobulin gene and immunoglobulin M heavy chain-like sequence to the homologous cattle, sheep and goat chromosomes. "Mammalian Genome", 4, 207-210.

Hill J.P., Thresher W.C., Boland M.J., Creamer L.K., Anema S.G., Manderson G., Otter D.E., Paterson G.R., Lowe R., Burr R.G., Motion R.L., Winkelman A., Wickham B. (1997) – The polymorphism of the milk protein -lactoglobulin. A review. In "Milk Composition, Production and Biotechnology", Eds. Welch R.A.S. et al., CAB International, Wallingford, UK, 173-213.

Hoeschele, I., Ulimari, P., Grignola, F. E., Zhang, Q. and Gage, K. M. (1997). Advances in statistical methods tomap quantitative trait loci in outbreed populations. Genetics 147: 1445-1457.

Hopkins, B., O'Connell, F.M. and Hopkins, J. (1991) Use of DNA fingerprinting in paterniry analysis of closely related ponies. Equine Treterinary Journal 23, 277-279.

Ikonen, T., Bovenhuis, H., Ojala, M., Ruottinen, O., Georges, M. (2001) Associations between casein haplotypes and first lactation milk production traits in Finnish Ayrshire cows. J Dairy Sci. 84(2): 507-514.

Ishida, N., Oyunsuren, T., Mashima, S., Mukoyama, H. and Saitou, N. (1995) Mitochondrial DNA sequences of various species of the genus Equus with special reference to the phylogenic relationship between Przewalski's wild horse and domestic horse. Journal of Molecular Evolution 41, 180-188.

Jeffreys, A.J., , V. and Thein, S.L. (1985a) Hypervariable ‘minisatellite' regions in human DNA. Nature 314, 67-73.

Jeffreys, A.J., , V. and Thein, S.L. (1985b) Individual-specific ‘fingerprints' of human DNA. Nature 316, 76-79.

Joergensen C.B., Cirera S., Archibald, A., Andersson L., Fredholm, M. (2004) Porcine polymorphisms and method for detecting them. International patent application number: WO2004048606, World Intellectual Property Organization.

Juneja, R.K., Gahne, B. and Stratil, A. (1987) Polymorphic plasma postalbumins of some domestic animals (pig PO2, horse Xk and dog Pa proteins) identified as homologous to human plasma a1B-glycoprotein. Animal Genetics 18, 119–124.

Kaminski S., Zabolewicz T. (1998) – SSCP polymorphism within 5' region of bovine lactoglobulin (LGB) gene. "Journal of Applied Genetics", 39(1), 97-102.

Kaminski, M. and Urbanska-Nicolas, H. (1979) Electrophoretic polymorphism of proteins in the blood of horses: studies of eleven pony breeds or populations. Biochemical Systematics and Ecology 7, 229–237.

, D.E. Shuster, M.R. Ackermann (1992) Leukocyte adhesion deficiency among cattle. Cornell. Vet. 82: 103-109.

Koczan D., Hobom G., Seyfert H.M. (1991) – Genomic organization of the bovine alpha-s1 casein gene. "Nucleic Acids Research.", 19, 5591-5596.

Lindgren, G., Sandberg, K., Persson, H., Marklund, S., Breen, M., Sandgren, B., Carlsten, J. and Ellegren, H. (1998) A primary male autosomal linkage map of the horse genome. Genome Research 8, 951-966.

Lum S.L., Dovc P., Medrano J.F. (1997) – Polymorphisms of bovine β-lactoglobulin promoter and differences in the binding affinity of activator protein-2 transcription factor. "Journal of Dairy Science", 80, 1389-1397.

Marklund, S., Chaudhary, R, Marklund, L., Sandberg, K. and Andersson, L. (1995) Extensive mtDNA diversity in horses revealed by PCR-SSCP analysis. Animal Genetics 26, 193-196.

Marklund, S., Ellegren, H., Eriksson, S., Sandberg, K. and Andersson, L. (1994) Parentage testing and linkage analysis in the horse using a set of highly polymorphic horse microsatellites. Animal Genetics 25, 19-23.

Marti, E., Breen, M., Fischer, P. and Binns, M.M. (1998) Isolation, characterisation and physical mapping of cosmid derived microsatellites from the horse. Animal Genetics 29, 236-238.

Mason, I.L. (1996). A World Dictionary of Livestock Breeds, Types and Varieties. Fourth Edition. C.A.B International.

Meriaux J.C., (1982) – Les groupes sanguines des chevaux: application practique en France. Atti del III Seminaries Tippizzazioni Sangue equini.

Meriaux J.C., (1992) – Control de filiation et marquers sanguines chez les equides. Rec. Med.Vet.Special Reprod. des Equides, 17-24.

Miranda G., Anglade P., Mahé M.F., Erhardt G. (1993) – Biochemical characterization of the bovine genetic k-casein C and E variants. "Animal Genetics", 24, 27-31.

Moldoveanu Gh., (1953) – Creșterea cailor, Ed. Agrosilvică de stat, București.

Montgomery, G.W., Lord, E.A., Penty, J.M., Dodds, K.G., Broad, T.E. (1994) The Booroola fecundity (FecB) gene maps to sheep chromosome 6. Genomics. 22(1): 148-153.

Nikiforov, T.T., Rendle, R.B., Goelet, P., Rogers, Y.-H., Kotewicz, M.L., Anderson, S., Trainor, G.L. and Knapp, M.R (1994) Genetic bit analysis: a solid phase method for ryping single nucleotide polymorphisms. Nucleic Acids Research 22, 4167-4175.

Penty, J.M., Henry, H.M. (1993) Ovine microsatellites at the OarAE16, OarAE54, OarAE57, OarAE119 and OarAE129 loci. Anim. Genet. 24: 219.

Pierson, C.A., Hanrahan, V. et al. (1993) Ovine microsatellites at the OarVH34, OarVH41, OarVH58, OarVH61 and OarVH72 loci. Anim. Genet. 24: 224.

Podliachouk, L. and Hesselholt, M. (1962) Les groupes sanguins des équidés. Les sérums de réferénce. Immunogenetics Letter, 2, 6971.

Podliachouk, L., Kaminski, M., Van de Weghe, A., Bouquet, Y., Zwolinski, J. and Siudzinski, S. (1975) Marquers genetiques sanguins chez les chevaux de course. Annales de Genetique et de Selection Animale 7, 339–355.

Podliachouk, L., Sirbu, Z., Kownacki, M. and Szeniawska, D. (1960) Les groupes sanguins des chevaux. Etude comparative des sérums de référence. Annales de l’Institut Pasteur 98, 861–867.

Rendel J. (1982) – The history of the International Society for Animal Genetics. XXIV International Conference on Animal Genetics, 1-11.

Ribadeau-Dumas B., Brignon G., Grosclaude F., Mercier J.C., (1972) – Structure primaire de la caséine α bovine. Sequénce complète. "European Journal of Biochemistry", 25, 505-514.

Ribeiro L.A., E.E. Baron, M.L. Martinez, L.L. Coutinho (2000) PCR screening and allele frequency estimation of bovine leucocyte adhesion deficiency in Holstein and Gir cattle in Brazil. Genet. Mol. Biol. 23: 831-834.

Riquet, J., Milan, D. (1995) A linkage map with microsatellites isolated from swine flow-sorted Chromosome 11. Mamm. Genome 6: 623-628.

Rothschild, M.F., Bidanel J.P., Ciobanu D.C. (2004) Muscle Tissue Development and Meat Quality, în Muscle Development of Livestock Animals: Physiology, Genetics and Meat Quality, Ed. te Pas, M.F.W.,  Haagsman H.P., Everts, M.E., CABI Publishing.

Rothschild, M.F., Jacobson, C., Vaske, D.A., Tuggle, C.K., Wang, L. (1996) The estrogen receptor locus is associated with a major gene influencing litter size in pigs. Proc. National Acad. Sci. U.S.A. 93: 201-205.

Sakagami, M., Tozaki, T., Mashima, S., Hirota, K. and Mukoyama, H. (1995) Equine parentage testing by microsatellite at chromosome 1q2.1. Animal Genetics 26, 123-124.

Sandberg, K. (1974) Blood typing of horses: current status and application to identification problems. In: Proceedings of the 1st Congress on Genetics Applied to Livestock Production. , 1974, pp. 253–265.

Schmid, D.O. (1965) Blood group studies in horses. In: Proceedings of the 9th European Conference on Animal Blood Groups. , 1964, pp. 237–243.

Scott, A. M. (1973) Red cell groups of horses. In: Proceedings of the 3rd International Conference on Equine Infectious Diseases. , 1972, pp. 384–393.

Seibert B., Erhardt G., Senft B. (1987) – Detection of a new k-casein variant in cow's milk. "Animal Genetics", 18, 269-272.

Shin, E.K., Perryman, L.E. and Meek, K. (1997) A kinase-negative mutation of DNA-PK(CS) in equine SCID results in defective coding and signal joint formation. Journal of Immunology 158, 3565-3569.

Shiue, Y.-L., Bickel, L.A., Caetano, A.R., Millon, L.V., Clark, R.S., Eggleston, M.L., Michelmore, R., Bailey, E., Guerin, G., Godard, S., Mickelson, J.R., Valberg, S.J., Murray, J.D. and Bowling, A.T. (1999) A synteny map of the horse genome comprised of 240 microsatellite and RAPD markers. Animal Genetics 30, 1-9.

Short, T. H., Rothschild, M.F., Southwood, O.I., McLaren, D.G., DeVries, A., van der Steen, H., Eckardt, G. R., Tuggle, C.K., Helm, J., Vaske, D.A., Mileham, A.J. and Plastow, G.S (1997a) Effect of the Estrogen receptor locus on reproduction and production traits in four commercial pig lines. J. Anim. Sci. 75:3138-3142.

Short, T.H., Southwood, O.I., DeVries, A., McLaren, D.G., Evans, G.J. (1997b) Evidence of a new genetic marker for litter size in pigs. J. Anim. Sci. 75 (Suppl. 1):29.

Smithies, O. (1955) Zone electrophoresis in starch gels; group variations in serum proteins of normal human adults. Biochemical Journal 61, 629–641.

Spelman, R. and Garrick, D. (1997). Utilisation of marker assisted selection in a commercial dairy cow population. Livestock Production Science 47:139-147.

Stormont, C. and Suzuki, Y. (1964) Genetic systems of blood groups in horses. Genetics 50, 915–929.

Stormont, C. and Suzuki, Y. (1965) Paternity tests in horses. Cornell Veterinary 55, 365–377.

Stratil, A. and Glasnak, V. (1981) Partial characterization of horse transferrin heterogeneity with respect to the atypical type, TF C. Animal Blood Groups and Biochemical Genetics 12, 113–122.

Suciu T. (1975) – Zootehnia României, vol.IV – Cabaline, Ed. Academia.

Sulimova G.E., Badagueva Yu.N., Udina I.G. (1996) – Polymorphism of the k-casein gene in populations of the subfamily Bovinae. "Genetika (Moscow)", 32(11), 1576-1582.

Suzuki, Y. (1978) Studies on blood groups of horses. Thesis. Memoirs of the of Agriculture 20, 1–50.

Threadgill D.W., Womack J.E. (1990) – Genomic analysis of the major bovine milk protein genes. "Nucleic Acids Research", 18, 6935-6942.

Trommershausen-Smith, A. and Suzuki, Y. (1978) Identity of Xk and Pa systems in equine serum. Animal Blood Groups and Biochemical Genetics 9, 127–128.

Viana J.L., A. Fernandez, A. Iglesias, G. Santamarina (1998) Diagnóstico y control de las principales enfermedades genéticas (citrulinemia, DUMPS y BLAD) descritas en ganado Holstein-Frisón. Med. Vet. 15: 538-544.

Wagner V.A., Schild T.A., Geldermann H. (1994) – DNA variants within the 5'-flanking region of milk protein-encoding genes. II. The β-lactoglobulin-encoding gene. "Theoretical and Applied Genetics", 89, 121-126.

Weitkamp, L.R. (1978) Equine marker genes. Polymorphism for group-specific component (Gc). Animal Blood Groups and Biochemical Genetics 9, 123–126.

Wijers, E.R., Zijlstra, C. and Lenstra, J.A. (1993) Rapid evolution of horse satellite DNA. Genomics 18, 113-117.

Wilkie, P.J., Paszek, A.A., Flinkenger, G.H., Rohrer, G.A., Alexander, L.J. (1996) Scan of eight porcine chromosomes for growth, carcass and reproductive traits reveals two likely quantitative trait loci. Anim. Genetics 27 (Suppl. 2):117.

Woodward, B. W., Du, F.-X., Montaldo, H., Andersen, J. and DeNise, S. K. (1998) Preliminary evidence for major genes controlling beef carcass traits in Limousin cattle. In: Proc. of the 6 th Word Congress on Genetics Applied to Livestock Production, Armidale, NSW. Vol. 25: 157-160.

Yerle, M., Lahbib-Mansais, Y. (1995) The PiGMaP consortium cytogenetic map of the domestic pig (Sus Scrofa). Mamm. Genome 6: 176-186.