Marirea Si Decaderea Unui Imperiu. Cadera Constantinopolului Si Consecintele In Viata Bisericii Rasaritene
Cuprins
Cuprins
Introducere
Capitolul I – Imperiul Bizantin până la 1204
I.1 Începuturile Imperiului Bizantin
I.1.1 Întemeietorul Bizanțului
I.1.2 Imperiul până la începutul secolului al VI-lea
I.2 „Epoca de aur” a Imperiului
I.2.1 Domnia lui Iustin I
I.2.2 Domnia lui Iustinian – apogeul Imperiului romano-bizantin
I.2.3 Succesorii lui Iustinian
I.2.4 Imperiul grec medieval (610-1081
I.2.5 Dinastia macedoneană și apogeul Imperiului Bizantin
I.3 Cruciadele declinul Imperiului
I.3.1 Cruciada a IV-a (1202-1204
I.3.2 Consecințele cruciadei a IV-a
Capitolul II – Căderea Constantinopolului
II.1 Situația Bizanțului după cruciada a IV-a
II.1.1 Imperiul grec de Niceea (1204-1261
II.1.2 Mihail al VIII-lea Paleologul, restauratorul Bizanțului
II.1.3 Statul bizantin și urmașii lui Mihail Paleologul
II.2 Începutul sfârșitului
II.2.1 Ioan al VIII-lea Paleologul
II.2.2 Căderea stindardului răsăritean
Capitolul III – Consecințele căderii Constantinopolului în viața Bisericii Răsăritene
III.1 Biserica Ortodoxă în Imperiul Otoman
III.1.1 Ghenadie Scholarios al II-lea, primul patriarh „sub turbanul turcilor
III.1.2 Bisericile Ortodoxe răsăritene
III.1.3 Biserica Ortodoxă Rusă, moștenitoarea Bizanțului
Concluzii
Anexa I
Anexa II
Anexa III
Bibliografie
Introducere
Istoria Imperiului Bizantin i-a sfârșit la o dată sigură, mai exact la data de 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de către turci. Însă data formării și apariția statului bizantin, nu se poate spune cu exactitate. Imperiul Bizantin este considerat ca fiind continuatorul lumii romane, multă vreme Bizanțul s-a identificat și cu numele de Imperiul Roman. Chiar împărații bizantini până la sfârșit se vor proclama cu titlul de împărat al romanilor. Unii plasează apariția imperiului milenar încă din timpul domniei lui Diocletian (284-305), ca urmare a introducerii unor noi forme administrative și mai ales prin separarea Imperiului Roman, în parte de Răsărit și partea de Apus. Alții o plasează în timpul conducerii lui Constantin cel Mare, primul împărat creștin, la data de 11 mai 330, data când a fost inaugurată noua capitală de pe malul Bosforului, Constantinopolul. Iar alți cercetătorii sunt de părere că Bizanțul a început după domnia lui Teodosius I, din anul 395, când acesta a împărțit imperiul fiilor săi, în Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus, acesta din urmă având să reziste doar aproape încă un secol.
La realizarea ca stat a Imperiului au stat trei mari componente: cultura greacă, idea politică a Romei și creștinismul. Până în secolul al VII-lea politica de organizare se desfășoară cu dificultate, dar după ce greaca, este declarată limba oficială a imperiului, se creează o monarhie grecească. A doua componentă, cultura grecească, cunoaște multe decăderi, dar de fiecare dată se revitalizează, începând de la cea macedoneană din secolele IX-XI și până la cea a Paleologilor, din ultimele două secole bizantine. Ultima componentă și poate cea mai importantă a civilizației bizantine, a jucat un rol deosebit de important în organizarea administrație, a culturii și societății bizantine, contribuind și la încreștinarea unor popoare care au păstrat o legătură strânsă cu imperiul. De la început orașul lui Constantin a fost numit și orașul creștinilor, Christianopolis.
Expunerea lucrării este sintetizată în trei capitole, urmărind ascensiunea imperiului de la crearea sa de către Constantin cel Mare, cu capitala pe Bosfor, și până la căderea capitalei tot în timpul unui alt Constantin, al XI-lea Paleologul, iar ultima parte, consecințele acestuia eveniment în Biserica Răsăriteană și transmiterea culturii bizantine prin intermediul ortodoxiei.
Motivul pentru care am ales prezentarea acestei teme este faptul că, în primul rând sunt pasionat de studiul istoriei, iar al doilea interesul stârnit pentru cetatea lui Dumnezeu, locul unde creștinismul s-a dezvoltat din toate punctele de vedere.
Capitolul I
Imperiul Bizantin până la 1204
I.1 Începuturile Imperiului Bizantin
Criza culturală și religioasă prin care a trecut Imperiul roman în secolul al IV-lea reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente din istoria lumii. Vechea cultură păgână s-a ciocnit cu creștinismul, care a primit recunoaștere oficială în timpul domniei lui Constantin la începutul secolului al IV-lea și care a fost declarat religie dominantă de stat de către Teodosie cel Mare la sfârșitul aceluiași secol. Se poate că la început să se fi crezut că aceste două elemente care se ciocnesc, reprezentând două puncte de vedere diametral opuse, nu vor găsi niciodată un element de coeziune pentru o înțelegere reciprocă. Însă creștinismul și elenismul păgân au interferat treptat, formând o cultură răsăriteană greco-creștină cunoscută mai târziu ca bizantină. Centrul ei a fost noua capitală a Imperiului roman, Constantinopol.
Personajul principal care a contribuit la schimbările majore din Imperiu, a fost împăratul Constantin cel Mare.
I.1.1 Întemeietorul Bizanțului
Constantin cel Mare a trăit între anii 275-337. S-a născut la Naissus ca fiul al generalului Constantius Chlorus, viitor cezar și august, membru al tetrarhiei, și al concubinei acestuia, Elena. Adolescentul Constantin trăiește la curtea lui Dioclițean, figura centrală a primei tetrarhii, iar după moartea acestuia, în 305, se stabilește la curtea tatălui său, devenit între timp august, la Augusta Treverorum. În anul 306, după moartea tatălui său, este proclamat cezar de armata acestuia, fiind aliat a lui Maximianus, cu a cărui fiică Fausta se căsătorește în anul 307. Constantin se alătură lui Galeriu, principala figurară a tetrarhiei după retragerea lui Dioclețian, și luptă împotriva socrului său, care, învins, se sinucide în anul 310. În anul următor Galeriu moare de cancer la stomac. Acesta pe patul de moarte, temându-se că este pedepsit de Dumnezeul creștinilor, pune capăt persecuțiilor împotriva acestora.
În acest moment imperiul avea patru auguști, fiecare aflat în conflict cu vecinul sau vecinii apropiați. În Est, Liciniu stăpânea Illyricum-ul, dar îi era ostil lui Maximianus, care anexase Anatolia la teritoriile deja deținute de el. În Vest, Constantin și Maxențiu s-au certat după ce Constantin l-a forțat pe tatăl acestuia, Maximianus, să se sinucidă. Liciniu și Maxențiu erau de mult inamici. Mergând pe principiul că dușmanul unui dușman poate fi un bun prieten, Liciniu și Constantin au format o alianță împotriva lui Maximianus și Maxențiu.
Deși armata lui Constantin era mai mică numeric, tradiția creștină ne relatează că în ajunul bătăliei, Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă, cu deviza în greacă, „cu acest semn vei învinge”, iar în vis Hristos i-a cerut să adopte semnul crucii pe stindardele armatei sale. De atunci semnul crucii a devenit simbol al protecției divine asupra imperiului. Constantin îl învinge pe Maxențiu la Pons Milvius în anul 312.
Astfel singurii stăpânitori ai imperiului au rămas Constantin, în Occident, și Liciniu, în Orient, iar alianța lor a fost întărită prin căsătoria lui Liciniu cu sora lui Constantin, Constantia.
Din acest moment Constantin avea să susțină creștinismul, deși era încă păgân (nebotezat), își ia sfătuitori preoți creștini, înapoiază proprietățile ecleziastice și începe să construiască biserici. În anul 313, în urma întâlnirii din Italia la Milano, cu aliatul său Liciniu, eliberează un edict prin care oferă creștinilor liberul exercițiu al religiei.
Alianța dintre cei doi nu rezistă foarte mult, deoarece Constantin nemulțumindu-se doar cu Vestul, el atacă Illyricum, în 314. În urma victoriei, Liciniu i-a cedat cea mai mare parte a Illyricum-ului, păstrându-și doar Tracia. După 10 ani, Constantin deschide iarăși conflictele, din ambiția sa de a reconstitui unitatea imperiului în folosul său și al familiei sale. Războiul se încheie cu predarea lui Liciniu la 18 septembrie 324, cu condiția de a fi lăsat în viață, însă Constantin a dat poruncă ca la scurt timp să fie ucis.
Din acest an Constantin devine un susținător al creștinismului, iar atitudinea lui va culmina cu botezarea lui chiar pe patul de moarte (21 mai 337). Acest lucru se poate observa din implicarea totală a împăratului în viața tinerei biserici, prin convocarea, prezidarea și deciziile finale ale primului conciliu ecumenic de la Niceea (325).
Sinodul I ecumenic s-a deschis la data de 20 mai 325 și a durat până la 25 august. Însuși împăratul a participat atât la deschidere, cât și la închiderea sinodului, în calitate de catehumen. Deși nu primise botezul creștin, într-o cuvântare adresată episcopiilor la deschiderea oficială, s-a numit „împreună slujitor cu ei”, iar cu alt prilej după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, se considera episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii). Convocarea sinodului a avut ca scop combaterea ereziei lui Arie.
Constantin a acordat clerului creștin toate privilegiile de care se bucurau păgânii: l-a scutit de impozite, de sarcini și servicii de stat. În 321, a decretat legea care dădea Bisericii drept de moștenire. În urma acestui act, bunurile Bisericii cresc în mod considerabil.
Pe lângă favorizarea creștinismului (motiv pentru care a fost canonizat de Biserica orientală), un merit deosebit a lui Constantin cel Mare este acela de a fi ctitorit cetatea care îi poartă numele: Konstantinopolis, Deutera ori Nea Rome act de însemnătate primordială pentru istorie. Întemeiere noului oraș – incomparabil focar politic, economic, religios și cultural pentru 1100 de ani – a fost asemuită cu fondarea Romei vechi și a Alexandriei egiptene.
După ce ezitase în alegerea ca loc de amplasare pentru reședință Calcedonul, Sardica (Sofia de azi) sau Troia, Constantin inspirat (istorioara ne zice că Cel-de-Sus îi apăru în chip miraculos) căută în altă parte. În final se hotărâse pentru străvechiul Byzantion, veche colonie a Megarei, pe țărmul european. El însuși îndeplini sarcina de geometru pentru a determina limitele viitorului sediu. Spațiul părând prea extins, curtenii îl interpelară: „Când deci, majestate, vrei să te oprești?!” Împăratul răspunse: „Voi înainta până ce El, călăuza nevăzută care merge înaintea mea, va socoti potrivit să se oprească”.
Orașul urma să aibă o poziție geografic-comercială și politico-strategică excepțională. La est se întindea până la strâmtoarea Bosfor, la sud ajungea la Marea Marmara, iar în nord până la Cornul de Aur. Capitala era așezată la întretăierea marilor drumuri maritime și de pe uscat.
Lucrările de construire a noii capitale au durat între anii 324-330. „Cetatea lui Constantin” era așezată pe 7 coline și cuprindea: un Capitoliu, un Senat, un Pretoriu, un Forum principal și alte clădiri secundare. Palatul imperial și hipodromul se asemănau foarte bine cu cele din vechea Romă. La construirea orașului au participat și 40.000 de soldați goți, așa-numiții foederati.
Inaugurarea a avut loc la 11 mai 330 și a fost însoțită de ceremonii și festivității timp de 40 de zile. Din acest an vechiul Byzantion a devenit capitala unui imperiu universal și a fost numit „Orașul lui Constantin” sau Constantinopol. Un oraș care oferea multe avantaje din punct de vedere politic, economic și cultural. Din punct de vedere politic Constantinopolul rezista în fața inamicilor externi, era inaccesibil de pe mare, iar pe uscat era protejat de ziduri. Din punct de vedere economic, orașul Constantinopol, controla comerțul de pe Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană, fiind intermediarul comercial între Europa și Asia. Pe plan cultural, Constantinopolul avea marele avantaj de a se fi situat aproape de cele mai importante centre ale culturii elenistice, care, sub influența creștină, au dus la apariția unei noi culturi creștine greco-romane sau „bizantine”.
Din timpul lui Constantin cel Mare, orașul a devenit centrul politic, religios, economic și cultural al Imperiului.
Împăratul Constantin a murit în Duminica Rusaliilor la 22 mai 337 și a fost îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol. Pentru meritele sale deosebite și pentru serviciile aduse creștinismului Biserica l-a trecut în rândul Sfinților numindu-l Cel întocmai cu Apostolii.
I.1.2 Imperiul până la începutul secolului al VI-lea
Constantin cel Mare a murit la 22 mai 337. După moartea sa conducerea Imperiului a fost preluată de cei trei fii ai săi. Fiul cel mare, Constantin II (337-340), a primit prefectura Apusului, care cuprindea Galia, Britania și Spania cu Mauretania Tingitana, având reședința la Augusta Treverorum (Treveri), în nordul Galiei; Constantius (337-361), fiul mijlociu, a primit provinciile Egipt, Orient, Asia și Pont, cu reședința la Constantinopol, iar ultimul, Constans (337-350), a primit Italia, Africa, Panonia, Illyricum și Tracia, la care s-a adăugat după lupta de la Aquillea din 340, și prefectura fratelui său Constantin II, căzut în luptă cu el. Cei doi frați rămași în viață în anul 341 au emis o lege drastică împotriva celor ce jertfeau zeilor. În 346 la îndemnul neoplatonicianului Firmicus Maternus, cei doi împărați dau poruncă ca comorile de aur și argint ale templelor să fie topite. După 10 ani, în 350 moare al treilea fiu al lui Constantin cel Mare, Constans. Constantius devine singurul conducător al Imperiului.
Ca adept înflăcărat al arianismului, Constantius a dus o politică ariană împotriva păgânismului. Astfel el publică în 353 o nouă lege prin care ordona închiderea templelor păgâne, sub pedeapsa cu moartea.
În anul 359, Constantius, în cadrul sinoadelor de la Sirmium și Rimini, a decretat arianismul religia oficială a statului. Fiind un adept al arianismului și-a atras asupra sa dezaprobarea, atât a creștinilor, cât și a păgânilor.
Împăratul Constantius moare la 3 noiembrie 361 la Mopsuerence, în Cilicia, dar trupul său a fost dus la Constantinopol și așezat în Biserica Sfinții Apostoli.
Nefiind moștenitori direcți ai celor trei frați, la conducerea Imperiului se impune Iulian(Apostatul). Domnia lui este de scurtă durată 361-363. Încă de la începutul domniei a restaurat păgânismul ca religie favorizată a Imperiului roman, în locul creștinismului, poruncind să se deschidă templele și să se aducă sacrificii zeilor. Iulian îi ironiza pe creștini numindu-i galileeni, scriind chiar și o carte prin care îi combătea pe creștini, Contra Galileenilor. Pentru a lovi Biserica a acordat libertate religioasă tuturor religiilor pentru a se nimici reciproc și a distruge astfel tăria și unitatea creștinismului. Treptat, funcționarii și soldații creștini erau demiși din garda imperială. Se cunosc și acte martirice.
La 17 iulie 362, a publicat Legea contra profesorilor creștini, prin care li se interzicea să profeseze în învățământ. La începutul anului 363, i-a măsuri de reconstruire a templului din Ierusalim, dar lucrările au fost oprite din cauza unor cutremure și flăcări care ieșeau din temelii. Iulian a vrut să dovedească ca mincinoasă profeția Mântuitorului referitoare la distrugerea Ierusalimului, din care „nu va rămâne piatră pe piatră”(Mt. 24, 2).
Iulian Apostatul moare în noaptea de 26 spre 27 iunie 363, fiind străpuns de o săgeată, care l-a rănit grav. Astfel se încheie dinastia lui Constantin cel Mare.
Succesorul lui Iulian, la tron, este Iovian (363-364). A fost ales de către armată. Fiind un adept devotat al Crezului niceean a redat libertate creștinilor, fără a-i persecuta pe păgâni. Bucuria creștinilor a fost de scurtă durată, deoarece la 17 februarie împăratul Iovian a încetat din viață.
Soarta Imperiului cade în mâna a doi frați: Valentinian I (364-374) și Valens(364-378). Valentinian era stăpân în Apus și Illyricum, iar Valens în Răsărit. Cei doi frați erau diferiți în privința concepțiilor religioase. Valentinian era adept al Crezului niceean, iar Valens era arian.
Valentinian nu s-a arătat intolerant față de alte mărturisiri de credință. La începutul domniei, el a emis un decret care dădea oricărui om „libertatea de a se închina la orice îi dicta conștiința”. Cu toate acestea a fost un împărat creștin, dovedind acest lucru prin multele măsuri luate în favoarea creștinilor.
Contrar fratelui său, Valens a adoptat altă politică. El a fost intolerant față de toate religiile creștine, creând în partea de răsărit a Imperiului neliniște și temere pe durata domniei sale.
După moartea lui Valentinian, conducerea Imperiului în Apus, este preluată de fiul său Grațian (375-385), care și-a împărțit domnia cu fratele vitreg, Valentinian al II-lea (375-392) care era doar un copil de 4 ani.
Grațian îl alege ca împărat în Răsărit pe viteazul general Theodosios I (379-395), după ce Valens a căzut la Adrianopol în lupta cu goții, la 9 august 378.
Grațian și Theodosios au continuat politica de favorizare a creștinismului inaugurată de Constantin cel Mare.
La 28 februarie 380 prin edictul de la Tesalonic este interzis arianismul în jumătatea orientală a Imperiului de către împăratul Theodosios I; ortodoxia devine religie oficială de stat.
Tot sub domnia lui Theodosios I are loc Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. În anul 381 el dă un edict prin care sunt interzise toate manticile. Theodosios la urcarea pe tron a renunțat la titlul de „pontifex maximus”.
În anul 382 este înlăturată statuia zeiței Victoria. În 386 sunt închise templele din Asia și Egipt, iar în anul 391 a fost dărâmat faimosul Serapeum, mărețul chip al zeului Serapis, din Alexandria. Jocurile olimpice au fost desființate în 394.
În luna februarie 391 sunt interzise toate cultele păgâne din Imperiu și creștinismul devine religie unică în statul roman. Theodosios I este cunoscut ca creatorul Imperiului roman creștin. Ceea ce Constantin cel Mare a săvârșit, Theodosios cel Mare a desăvârșit.
Grațian a fost ucis de Arbogast și Theodosios rămâne singurul împărat al Imperiului roman până la moartea sa din 395.
Pe patul de moarte Theodosios a dispus ca conducerea Imperiului să fie împărțită între fiii săi: Arcadius (395-408) în Răsărit cu capitala la Constantinopol și Honorius (395-423) în Apus cu capitala la Ravenna. Theodosios a murit la 17 ianuarie 395.
În Răsărit, Arcadius și după el fiul său Theodosios II (408-450) au dus la bun sfârșit toate dispozițiile lăsate de Theodosios cel Mare contra păgânismului. Arcadie a amenințat cu pedeapsa pe toți funcționarii care nu se vor arăta destul de vigilenți în exercitarea legilor antipăgâne. Din porunca lui toate chipurile zeilor au fost distruse.
În timpul domniei lui Theodosios II s-a fondat în anul 425 Școala superioară din Constantinopol prin reorganizarea și extinderea școlii create de Constantin cel Mare. Un alt eveniment important care a avut loc sub Theodosios II a fost publicarea Codex Theodosianus.
Theodosios înconjoară capitala cu ziduri ca mijloc de apărare împotriva atacurilor inamicilor. La 413 Anthemios, prefectul pretoriului construiește zidul lui Theodosios, lung de 6 km și înalt de 9 m, care apăra capitala dinspre uscat, completat în 439 și refăcut în 447de către prefectul Constantin.
La 431 are loc Sinodul al III-lea ecumenic, care s-a întrunit la Efes între 22-31 iunie, pentru a condamna erezia lui Nestorie, dioprosopismul sau nestorianismul, și s-a stabilit că Sfânta Fecioara Maria este cu adevărat Theotokos(Născătoare de Dumnezeu).
Succesorul lui Theodosios II este Marcian (450-457), căsătorit cu sora acestuia, Pulcheria. A fost primul împărat care a primit coroana imperială din mâna patriarhului Constantinopolului, tradiție păstrată până la căderea Constantinopolului.
Pe plan religios, împăratul Marcian, s-a remarcat prin convocarea Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon 451 între 8-25 octombrie. Sinodul a combătut erezia monofizită sau eutihiană și a definit raportul celor două firi în persoana divino-umană a lui Hristos.
În Occident, edictele și ordonanțele referitoare la păgânism nu au avut nici un efect, din cauza invaziei popoarelor migratoare. Honoriu a trebuit să se mulțumească doar cu distrugerea templelor păgâne mai mici. La fel și succesorul său Valentinian al III-lea (423-455) a trebuit să se mulțumească doar cu legile emise contra cultului idolilor.
La 28 august 476 Imperiul Roman de Apus se prăbușește. După două decenii de anarhie politică, care a făcut din generalul suav Ricimer arbitrul scenei politice din Occident, ultimul împărat din Ravenna, Romulus Augustus, fiul patriciului Orestes, este depus de Odoacru, căpetenia herulilor, care trimite insignele imperiale la Constantinopol; Zenon numește pe Odoacru magister militum per Italiam, ceea ce echivala cu recunoașterea formală de către acesta a autorității împăratului din Constantinopol asupra Italiei; în realitate, peninsula scapă controlului Orientului. Împărații din Constantinopol apar din acest moment în ochii contemporanilor drept singurii succesori și moștenitori legitimi ai tradiției politice a cezarilor romani.
În Răsărit după Marcian, șeful gărzii imperiale, alanul Aspar, aduce pe tron pe soldatul Leon I (457-474), trac de origine. Leon I recrutează o gardă imperială din rândul populației Isauriei și numește comandat pe isaurianul Tarasicodissa, pe care-l căsătorește cu fiica sa Adriana și-i schimbă numele in cel de Zenon. Între Leon și Aspar se naște un conflict, care culminează cu moartea celui din urmă și a fiilor acestuia la un banchet în 471.
După Leon I Tracul, urcă pe tron ginerele său Zenon Isaurul (474-475), prima domnie, deoarece este înlăturat de uzurpatorul Basilikos (475-476), dar revine pe tron din 477 până în 491.
În anul 482, în încercarea de a aduce pacea religioasă în sânul Imperiului, Zenon dă decretul de unire, Henotikon, prin care abandonează formula de la Calcedon și adoptă pe cea a lui Chiril al Alexandriei; măsura duce la crearea unui al treilea partid, ce cuprinde partizanii uniunii, pe lângă ortodocși și monofiziți, mărind anarhia în stat. Ruperea raporturilor dintre Roma și Constantinopol, în urma excomunicării patriarhului Acacius de către papa Felix III, la 28 iulie 484, care respinge decretul imperial și provoacă schisma dintre cele două biserici (484-518).
Zenon este urmat la tron de Anastasius (491-518), care la încoronarea sa a făcut o promisiune în scris că nu va introduce nici o inovație bisericească, făcută patriarhului Constantinopolului. El rezolvă problema isaurienilor, care câștigaseră atât de multă autoritate de pe vreme lui Zenon. A ridicat un zidit lung de 78 km împotriva atacurilor barbarilor din nord, care ținea de la Marea Marmara și până la Marea Neagră. Desființează chrysargyron-ul, care era o taxă plătită în aur și argint. Anastasius a distrus și ars public toate documentele referitoare la ea.
Anastasius în politica religioasă i-a favorizat pe monofiziți. Această politică a atras asupra sa rebeliunea lui Vitalian în Tracia. Vitalian s-a răsculat sub pretextul că apăra Biserica Ortodoxă, dar de fapt el dorea să-l înlăture pe împărat. Revolta a fost înăbușită după o luptă cruntă și lungă.
Deși Anastasius a dus programe de construcții costisitoare: Zidul cel Lung, apeducte, farul din Alexandria, precum și alte proiecte, la moartea sa visteria statului se ridica, după istoricul Procopius, la 320.000 livre de aur. Economia făcută de Anastasius a avut o mare importanță pentru activitățile prolifice ale celui de-al doilea succesor al său, Iustinian cel Mare. Perioada lui Anastasius a fost o măreață introducere în epoca lui Iustinian.
I.2 „Epoca de aur” a Imperiului
Secolul al VI-lea este dominant de personalitatea covârșitoare a împăratului Iustinian, a cărui politică vizează refacerea urbis-ului roman în jurul Mediteranei. Secolul al VI-lea rămâne în istorie „epoca de aur” a culturii bizantine.
Între 518 și 578, tronul a fost ocupat de următoarele persoane: Iustin cel Bătrân (518-527), șef al gărzii imperiale (comite al excubiților), care a fost ales pur și simplu accidental să urce pe tron după moartea lui Anastasius; nepotul său ilustru, Iustinian cel Mare (527-565); și un nepot al acestuia din urmă, Iustin al II-lea, numit și „cel Tânăr” (565-578).
I.2.1 Domnia lui Iustin I
Adus pe tron de senat în dauna nepoților lui Anastasius, ieșit din sânul romanității balcanice, este un om lipsit de cultură sub care imperiul este condus, în fapt, de Iustinian, nepotul său, adoptat ca moștenitor. Acesta din urmă reușește să înlăture primejdia, ce continua s-o reprezinte Vitalian, care este chemat la Constantinopol, onorat cu cele mai înalte demnități și curând asasinat (520); restabilește hotărârile conciliului de la Calcedon și ia măsuri drastice contra monofiziților, destituiți din funcții; reia relațiile cu Roma după 30 de ani de schismă între papă și patriarhul din Noua Romă (484-518). Un edict contra arienilor și pentru închiderea bisericilor acestora din Constantinopol (524) înăsprește relațiile dintre Imperiu și regele ostrogot Theodoric cel Mare.
Iustin I a domnit din 9 iulie 518 până la 1 august 527.
I.2.2 Domnia lui Iustinian – apogeul Imperiului romano-bizantin
Urmașul lui Iustin, nepotul său Iustinian (1 august 527- 14 noiembrie 565), este figura centrală a acestei epoci. Un rol însemnat asupra perioadei de domnie a lui Iustinian, l-a avut împărăteasa Theodora, soția sa, una dintre cele mai interesante și mai capabile femei din epoca bizantină.
Pe plan economic, imperiul cunoaște o relativă prosperitate, reflectată în comerțul foarte activ – negustorii bizantini ajung în Gallia francă, în Occident, în China, India și Ceylon, în Orient – și în soliditatea nomismei, ce se impune pe toate piețele lumii; impresionantă operă edilitară în toate provinciile, dar mai ales în Constantinopol; la toate granițele – la Dunăre, în Orient și în Africa – se înalță brâuri de fortificații ca niciodată în istoria romană bizantină. Toate acestea, la care se adaugă politica militară, cer din partea statului un imens efort financiar, care golește visteria plină a lui Anastasius și ruinează pe contribuabili și economia imperiului, fapt cu consecințe funeste pentru evoluția imperiului.
Politica religioasă, lipsită de coerență și soldată cu un eșec total în încercarea de a împăca pe ortodocși cu monofiziți, reușește totuși să compromită autoritatea papalității, pontifii devenind sub Iustinian simpli funcționari imperiali.
Cârmuirea lui Iustinian a beneficiat de colaboratori eminenți: Trebonian, quaestorul Palatului Sacru, și Ioan de Cappadocia, prefectul pretoriului oriental, domină administrația imperială; primul „cel mai mare savant al timpului”(Procopius), era un jurist eminent, al doilea, un administrator inegalabil, amândoi însă lipsiți de scrupule, corupți și duri, expresie vie a trăsăturilor administrației imperiale. Belizarie este cel mai mare general al domniei lui Iustinian, foarte iubit de soldați și de mulțimea din Constantinopol.
Între anii 527-528, Iustinian adoptă noi legi împotriva păgânilor, obligați să treacă la creștinism. Se închid școlile și sanctuarele păgâne. Iustinian este considerat unul dintre cei mai mari legiuitori ai omenirii, chiar el se socotea nomos emfihos– legea însuflețită. În opera sa legislativă, el s-a folosit foarte mult de codurile mai vechi: Codex Gregorianus, Codex Hermogenianus și Codex Theodosianus.
Începând cu anul 528 este elaborat Corpus juris civilis sau Codex Iustinianus. În februarie, împăratul a reunit o comisie de zece experți (juriști), inclusiv pe Trebonian, și pe Teofil, profesor de drept în Constantinopol. Datoria comisiei era să revizuiască cele trei codexuri vechi, să elimine din ele tot ce era învechit și să sistematizeze constituțiile care apăruseră după publicarea Codexului lui Theodosios. Rezultatele acestor strădanii aveau să fie reunite într-o singură colecție. Codexul lui Iustinian a fost publicat cel mai devreme în aprilie 529. A fost împărțit în zece cărți, conținând constituțiile din timpul domniei împăratului Hadrian până în cel al domniei lui Iustinian; a devenit singurul codex de legi obligatoriu în Imperiu, anulând cele trei codexuri anterioare.
Peste un an, sub îndrumarea aceluiași Trebonian o comisie amplificată va analiza scrierile de jurisprudență (interpretarea legilor) ale jurisconsulților romani din veacurile I-IV, eliminând contradicțiile și celelalte elemente inutile. Deci în 533 opera era terminată, numindu-se Digeste sau Pandecte; era structurată în 7 părți și 50 de subdiviziuni esențiale. Concomitent (533) s-a editat și manualul de drept pentru studenți, anume Institutiones (Instituțiile sau Institutele), prin strădania a doi profesori de specialitate din Constantinopol și Beryt (Beirut).
În timp ce se redactau Digestele și Institutele, legislația curentă nu stătea pe loc. A fost nevoie de o nouă reactualizare a Codului lui Iustinian. Astfel în anul 534 apare o nouă ediție a Codexului, revizuită și adăugită, împărțită în 12 cărți, sub titlul Codex repetitae praelectionis.
Decretele publicate după 534 au fost numite Novele (Novellae leges). Fiind în număr de 158, majoritatea redactate în limba elină, semn al profundelor schimbări în natura imperiului. Novelele, alături de Cod, Digeste și Institute constituie Corpus juris civilis. Opera legislativă a secolului al VI-lea s-a dovedit a fi de o importanță universală și durabilă. Codul lui Iustinian a conservat dreptul roman, care a dat principiile juridice de bază ce guvernează cea mai mare parte a societății moderne.
Iustinian închide școala superioară din Atena, eveniment ce marchează deplasarea centrului intelectual al imperiului spre Constantinopolul creștin: lumea clasică păgână cedează locul lumii bizantine-creștine. Prin aceasta în anul 529 ia sfârșit ultimul bastion al păgânismului.
Între anii 530-532 au loc două bătălii cu perși. Prima se termină cu victoria generalului Belizarie în iunie 530 și cu succesele însemnate din Armenia. În a doua bătălie din anul următor, Belizarie, este învins la Callinicum. Victoria perșilor și dorința noului rege persan Chosroes de a-și consolida poziția internă duc la încheierea păcii eterne (septembrie 532), prin care imperiul reia plata imensului tribut față de perși și renunță la protectoratul asupra Iberiei (Iviria) în schimbul instalării influenței bizantine în Lazicum, poziție cheie pentru controlul „drumului mătăsii”, principalul drum comercial ce lega Mediterana de China.
Războiul cu perșii este reluat în anul 540. Chosroes pătrunde în Siria și ocupă Antiohia, apoi stabilește controlul în Lazicum și Iberia (541). Devastează Armenia și Mesopotamia, dar datorită victoriilor lui Belizarie pe Tigru, Chosroes este obligat să accepte ofertele bizantinilor, încheindu-se un armistițiu între cele două părți (545), reînnoit în 551 și în 557, în urma căruia imperiul acceptă plata tributului către perși, 2000 de livre aur anual.
În anul 532 izbucnește o răscoală, cunoscută sub numele de răscoala Nika, datorată abuzurilor înalților demnitari imperiali și de politica lui Iustinian de sprijinire a aristocrației senatoriale. Pe timpul lui Iustinian, în Constantinopol existau 2 partide (deme) politice rivale, cea a „albaștrilor” și cea a „verzilor”, denumite astfel după culoarea carelor cu care concurau în Hipodrom. Mișcarea, sub conducerea „verzilor”, a cuprins toate masele populare din imperiu. Aceștia ocupă Hipodromul și-l proclamă pe Hypatios, nepotul lui Anastasius I, împărat. Răscoala este înăbușită de armata condusă de generalul Belizarie.
Iustinian în timpul domniei, a urmărit două țeluri: ca împărat roman să redea integritatea și prosperitatea imperiului, iar ca împărat creștin a considerat corectă impunerea ortodoxiei.
Întreaga politică externă a fost dominată de ideea „recucerii” Occidentului roman de sub „tirania barbară”. Planul de „recucerire” s-a limitat doar la Mediterana. Prima etapă a „recucerii” s-a finalizat cu ocupația regatului vandal din Africa.
În anii 533-534 se desfășoară războiul pentru recucerirea Africii romane. Belizarie în fruntea a 15.000 de soldați, debarcă în Cartagina. El îl înfrânge pe regele vandal Gelimer, de două ori, prima data la Decium, iar a doua oară la Tricamarum, care se predă cu întreaga familie. Iustinian își ia statutul de Vandalicus și Africanus. Teritoriul cucerit, limitat la Byzacene și Africa Proconsulară, este constituit într-o prefectură de pretoriu (aprox. 534). Restul teritoriului vechii Africi romane rămâne sub controlul berberilor. Împotriva acestora a fost construit un limes, în anul 539.
În următorii ani (535-555) are loc războiul pentru „recucerirea” Italiei, cucerirea Italiei ostrogote. Motivul conflictului este asasinarea Amalasunthei, fiica marelui rege Theodoric și mama regelui ostrogot Athanarie, de către Theodat, cu care a fost obligată să împartă conducerea regatului. Iustinian a intervenit ca răzbunător al fiicei lui Theodoric. Războiul se desfășoară în trei faze.
Între anii 535-540, fază ofensivă pentru bizantini, care cuceresc la capătul ei întreaga peninsulă. Theodat este asasinat și este urmat de Vitiges, care după o înverșunată rezistență se predă lui Belizarie. Întreaga Peninsulă Italică pică în mâna bizantinilor. Iustinian își ia calificativul de Gothicus.
Faza a doua a războiului cu ostrogoții are loc între anii 542-550. Sub conducerea lui Totila (Badvilax), ostrogoții se răscoala împotriva imperiului și zdrobesc forțele romano-bizantine lângă Faenza. Rezistența lui Belizarie nu-l împiedică pe Totila să ocupe Roma în luna decembrie 546 și Sicilia între anii 549-550.
Ultima fază a războiului cu ostrogoții dintre anii 552-555, se finalizează cu înfrângerea ostrogoților și recucerirea Italiei, pentru scurt timp, de către bizantini. Iustinian trimite o armată numeroasă (20.000 de oameni), îl învinge pe Totila la Tadinae, apoi îl ucide în luptă pe Teias, noul rege ostrogot,la 553 la Mons Lactarius, la poalele Vezuviului. Ostrogoții rămași se predau și sunt înrolați în armata bizantină și trimiși să lupte în Orient.
După 20 de ani de război Italia, Dalmația și Sicilia, au fost realipite Imperiului. În 554, Iustinian publică documentul Pragmatica Sanctio, prin care înapoia marii aristocrații funciare a Italiei și Bisericii domeniile luate de ostrogoți și reinstaura toate vechiile lor privilegii; de asemenea indică un număr de măsuri destinate să reducă poverile ce apăsau asupra populației ruinate.
Ultima operațiune militară a lui Iustinian a fost împotriva vizigoților din Peninsula Iberică. Declanșarea în anul 550 sau 551 a luptelor pentru putere dintre Agila și Athanagild, i-a oferit împăratului Iustinian oportunitatea de a interveni militar în Spania vizigotă. Răspunzând cererii de ajutor adresată de Athanagild, în anul 554, din ordinul împăratului Iustinian, Liberius debarcă la Cartagina. La capătul unor acțiuni militare viguroase, forțele imperiale ocupă sud-estul Spaniei cu orașele Cordoba, Cartagina și Malaga.
Concepția sa de imperiu roman, precum și politica sa occidentală, îl invită pe Iustinian, cum era de așteptat, spre o înțelegere cu papalitatea. A pus capăt schismei create între patriarhul Acacius și papa Felix al III-lea.
Consiliul de la Constantinopol din 533, „pentru restabilirea unității” între ortodocși, sprijiniți de Iustinian, și monofiziți, sprijiniți de Theodora. Iustinian ia măsuri de toleranță față de monofiziți acceptând ca tronul patriarhal să fie ocupat de Antim, un episcop monofizit. Papa Agapet, după un nou conciliu la Constantinopol, în 536, fiind sprijinit de împărat, începe persecutarea monofiziților care s-a întins până în Egipt.
Sub domnia lui Iustinian are loc al V-lea Sinod ecumenic din anul 553 (5 mai-2 iunie) de la Constantinopol. Problema acestui sinod a fost mai simplă decât problemele sinoadelor anterioare. Nu a avut de a face cu noi erezii. S-a confruntat doar cu precizarea câtorva chestiuni legate de deciziile sinoadelor III și IV, privind în parte nestorianismul, dar în primul rând credința monofizită.
În urma răscoalei Nika, orașul a fost distrus în mare parte, dar a fost reconstruit de Iustinian. Principala clădire civilă este Palatul Sacru. Însă cea mai mare realizare a artei bizantine timpurii a rămas „Marea Biserică” a lui Iustinian.
Construirea Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol (februarie 532-decembrie 537), pe locul bisericii lui Constantin, distrusă în timpul răscoalei Nika, operă reprezentativă a artei bizantine, realizată de Anthemius din Tralles și Isidor din Millet, în care s-au asociat „geniul Romei și cel al Orientului în cel mai surprinzător și armonios ansamblu. Basilica – cu o lungime de 77 m, lățime 71,70 m, iar cupola având 54 m înălțime și 31 m în diametru – devine o lucrare de referință în întreaga artă bizantină și ortodoxă în cursul veacurilor următoare. Văzându-și capodopera terminată, Iustinian, o compară cu templul lui Solomon, îndrăznind să zică, chiar: „Te-am învins Solomoane!”(Procopius). Ca împărat creștin Iustinian a construit multe biserici.
Politica de restaurare a imperiului universal este responsabilă, în mare măsură, pentru bilanțul negativ al guvernării lui Iustinian: ea a ruinat finanțele statului și pe contribuabili, lăsând granițele fără apărare în fața gravelor primejdii externe, a contribuit la eșecul politicii de uniune religioasă și a compromis încercarea de reformare administrativă a statului.
I.2.3 Succesorii lui Iustinian
După moartea lui Iustinian, conducerea imperiului a fost succedată de: Iustin al II-lea(565-578), Tiberiu al II-lea(578-582), Mauriciu(582-602) și Phokas(602-610). Aceștia au promovat, pe plan intern, o politică de ușurare a sarcinilor fiscale, de economii, de refacere a armatei și de organizare a administrației. În această perioadă imperiul a trecut printr-una din cele mai triste epoci ale istoriei bizantine.
Domnia lui Iustin al II-lea înregistrează o reacție pozitivă, față de guvernarea din ultimii ani ai marelui înaintaș. Pe plan intern reface armata, ușurează obligațiile fiscale ale supușilor, iar pe plan extern încetează plata imenselor subsidii date vecinilor, subsidii care se ridicau la peste 3.000 de livre aur (peste 200.000 nomisme).
Domnia împăratului Tiberiu al II-lea compromite situația financiară a imperiului, foarte bună până la sfârșitul guvernării înaintașului său, datorită donațiilor către supuși, prin care își dobândește însă o imensă popularitate.
Domnia lui Mauriciu ocupă un loc însemnat în procesul de trecere de la imperiul romano-bizantin la cel bizantin.
Italia este cucerită aproape în întregime de către longobarzi, datorită politicii externe a lui Iustinian în Apus, care s-a dovedit a fi un eșec, unde Imperiul nu a dispus de mijloace suficiente de a apăra regatul ostrogot cucerit. Astfel, treptat Italia se îndepărtează de Imperiul bizantin. Mauriciu pentru a salva ce se mai putea a creat în Italia, un exarhat la Ravenna, și unul în Africa de Nord, la Cartagina unde puterile civile și militare au fost concentrate în mâna aceluiași personaj, exarhul.
Refuzul lui Iustin al II-lea de a continua plata tributului reaprinde conflictul bizantino-persan (572) și, după lupte epuizante, Mauriciu reușește să zdrobească forțele sasadine, în războiul purtat între anii 538-591, după care se încheie o pace favorabilă imperiului în 591.
La Dunăre, încă de la începutul secolului al VI-lea , slavii și-au făcut apariția și au pătruns în imperiu, cucerind provinciile balcanice. Ajutați de avari, un popor de origine turcică, slavii au reușit să ajungă până la Pelopones, atacă de mai multe ori Tesalonicul, pe care îl cuceresc în 586.
Mauriciu respinge atacurile slavo-avare la nord de Dunăre și consolidează apărarea Imperiului pe linia fluviului.
Mauriciu este înlăturat de la conducere de către centurionul Phokas.
Domina lui Phokas coincide pe plan intern cu un regim de teroare, a cărui țintă este aristocrația senatorială, decimată de noul regim; pe plan extern, cu prăbușirea graniței dunărene și a celei orientale. Persecuțiile împotriva monofiziților și a evreilor din provinciile orientale, pregătesc terenul pentru succesul noii ofensive persane, iar în Balcani, granița dunăreană se prăbușește în fața invaziei slavo-avare.
Pe plan religios, Phokas promovează o politică favorabilă față de Roma de-a lungul întregii sale domnii, recunoaște papei întâietate în biserica creștină și-l obligă pe patriarh să renunțe la epitetul ecumenic.
În 609 dema verzilor se răscoală împotriva regimului lui Phokas. În anul următor, Heraclios, exarhul Cartaginei, se răscoală și el împotriva regimului, și cu ajutorul demei verzilor pătrunde în Constantinopol. Împăratul este ucis împreună cu familia sa, iar Heraclios este încoronat împărat în Sfânta Sofia la 5 octombrie. Cu aceasta se încheie perioada romano-bizantină din istoria Imperiului.
I.2.4 Imperiul grec medieval (610-1081)
„Cele aproape cinci secole care despart domnia lui Heraclios de dinastia Comnenilor formează perioada clasică a istoriei Imperiului Bizantin. Teritorial, prin pierderea Egiptului, Siriei, Palestinei și Africii de Nord, importante provincii ale lumii romane, imperiul păstrează Asia Mică, care prezenta o mare coeziune pe plan geografic, economic, social, etnic și religios, având o structură socială și economică aparte, dominată de platouri, forma avanpostul natural al Constantinopolului. Plan etnic imperiul pierde populațiile orientale de origine semitică, care au fost deplin elenizate și pe traco-romanii din Balcani, dobândind însă pentru prima dată o mare uniformitate etnică, majoritatea populației fiind formată din greci sau elemente alogene într-o fază avansată de elenizare. Totodată prin pierderea provinciilor orientale, locuite de grupuri dizidente, în primul rând de monofiziți, ortodoxia devine singurul cult profesat, fapt ce conferă unitatea statului bizantin și pe teren religios. Asia Mică și bazinul pontic, asupra Constantinopolului exercită un control strict, iau Egiptului locul de grânar al metropolei bizantine.
Cea mai profundă transformare se petrece însă în structura societății bizantine, unde marea proprietate funciară și munca sclavagistă pierd în secolul al VII-lea vechea lor greutate, în timp ce mica proprietate țărănească liberă devine baza socială a statului bizantin. Dar procesele dizolvante din sânul comunității rurale libere, grăbite și de politica fiscală a autorităților imperiale, aveau, începând din secolele VIII-IX, să pregătească terenul pentru aservirea treptată a țărănimii de către aristocrația bizantină în curs de feudalizare, subminând baza socială a statului. Pe această structură socială, proprie perioadei clasice a istoriei bizantine, se sprijină și noua ordine administrativă, a cărei celulă de bază este thema. Acestor mutații de pe plan social și administrativ i-au datorat salvarea în fața amenințării araba, statul bizantin și civilizația europeană.
Transformările economice, sociale, administrative, etnice și religioase au sfârșit prin a regenera organismul statului bizantin, apt să facă față cu succes gravelor probleme cu care era confruntat pe plan extern. Într-o primă etapă (630-834), imperiul se găsește în defensivă, la aproape toate granițele; numai în Macedonia și Grecia continentală urmașii lui Heraclius și împărații Isaureni reușesc să limiteze treptat autonomia comunităților slave și să pregătească terenul pentru asimilarea lor. În următoarele două secole (843-1025), imperiul trece la o puternică ofensivă pe toate fronturile, ce culminează cu perioada împăraților-soldați de la cumpăna secolelor X-XI, care aduce statul bizantin la întinderea sa maximă din perioada clasică. Dar transformările din structura societății și marele efort material la care imperiul a fost supus sub ultimii împărați macedoneni provoacă criza secolului al XI-lea, care marchează sfârșitul carierei de putere mondială a statului bizantin.
Pe plan cultural, secolele VII-XI prezintă doua etape distincte. Prima, cuprinsă între secolul VII și mijlocul secolului IX, se caracterizează prin declin cultural. Literatura acestei etape este profund religioasă; literatura profană reține numele lui Gregorios Pisides și al poetei Casia. În artă, iconoclasmul proscrie scenele religioase figurative. A doua etapă, cuprinsă între mijlocul secolului al IX-lea și secolul XI, este o perioadă de mare dezvoltare culturală, ce atinge apogeul în secolul XI. „Primul umanism bizantin” reprezintă în literatură o reîntoarcere la valorile culturii clasice, efort prelungit și în plan artistic, unde „renașterea macedoneană” aduce importante contribuții în arhitectură și în pictura monumentală”.
I.2.5 Dinastia macedoneană și apogeul Imperiului Bizantin
„Perioada la care am ajuns este, împreună cu secolul lui Iustinian, cea mai glorioasă din istoria Bizanțului. Armatele bizantine victorioase își stăvilesc sau resping nenumărați dușmani și fac să sporească întinderea Imperiului. Civilizația bizantină cunoaște tot acum ceea ce s-a numit, pe bună dreptate, „al doilea său secol de aur”. Niciodată, din vremea lui Iustinian, Bizanțul nu s-a bucurat de un prestigiu atât de mare; niciodată, până la căderea sa, el nu va mai înregistra succese atât de strălucite.”
„Istoria dinastie macedonene cuprinde două perioade, inegale ca importanță și durată. Prima perioadă se întinde între anii 867 și 1025 – anul morții împăratului Vasile al II-lea; a doua, mai scurtă, între anii 1025 și 1056 – anul când a murit împărăteasa Teodora, ultimul membru al dinastiei.
Prima perioadă a fost epoca cea mai strălucită din existența politică a Imperiului. În a doua jumătate a secolului al X-lea și la începutul celui de-al XI-lea, conflictul în Orient și în nord cu arabii, bulgarii și rușii a fost încununat de un strălucit succes al armatei bizantine, și asta în pofida unor eșecuri la sfârșitul secolului al IX-lea și în prima parte a secolului al X-lea. Acest triumf al Imperiului bizantin a fost deosebit sub împărații Nichifor Phokas și Ioan Tzimiskes, atingând punctul culminant în vremea domniei lui Vasile al II-lea. în timpul său, mișcările separatiste din Asia Mică au fost suprimate; influența bizantină în Siria a fost consolidată; Armenia a fost parțial anexată Imperiului și parțial redusă la vasalitate; Bulgaria a fost transformată într-o provincie bizantină; iar Rusia, după ce a primit creștinismul de la Bizanț, a intrat în relații religioase, politice, comercial și culturale mai strânse cu Imperiul. Acesta a fost momentul de maximă autoritate și glorie al Imperiului. Opera legislativă considerabilă, manifestată în publicarea unui nou cod gigantic, cel al Basilicalelor, și a unui număr de Novele celebre, orientate împotriva extinderii dăunătoare a marii proprietăți funciare, precum și progresul intelectual, asociat cu numele patriarhului Fotie și a lui Constantin Porfirogenetul, adaugă și mai multă glorie și însemnătate primei perioade a dinastiei macedonene.
După 1025, când personalitatea puternică a lui Vasile al II-lea a dispărut de pe scena istoriei, Imperiul a intrat într-o perioadă de anarhie și frecvente revoluții de palat, care au condus către perioada de tulburări între anii 1056 și 1081. Odată cu preluarea puterii de către primul dintre Comneni, care a uzurpat tronul în 1081, Imperiul și-a recăpătat forța. Ordinea internă a fost restabilită, iar activitatea artistică și intelectuală a înflorit din nou pentru o perioadă.”
I.3 Cruciadele declinul Imperiului
Atât înainte, dar mai ales după Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, situația Bisericii Ortodoxe a depins în cea mai mare măsură de situația politică a Bizanțului, care la rândul ei era determinată de politica practicată de popoarele vecine și de capacitatea militară și economică a imperiului în vedere menținerii sau extinderii granițelor sale.
Pericolul cel mai mare l-au reprezentat turcii selgiucizi, care au pătruns în secolul XI până în Persia și Mesopotamia, după care atacă Armenia bizantină. În urma confruntării armate de la 26 august 1071 la Mantzikert, în Armenia, turcii sub comanda lui Alp Arslan, au înfrânt armata bizantină condusă de împăratul Roman al IV-lea Diogenes (1071-1078). Tronul este preluat de Mihail al VII-lea, iar Roman Diogenes este detronat înainte de a se întoarce în Constantinopol, și orbit la ajungerea sa. Acest lucru a permis turcilor să pătrundă tot mai mult spre centrul Asiei Mici întemeind Sultanatul de Iconium sau Rum care a durat până în anul 1307.
În secolul următor, secolul XII, împărații comneni, Alexios I Comnen (1081-1118) și fiul său, Ioan al II-lea Comnen (1118-1143) reușesc să recupereze o parte din teritoriile foste bizantine. Însă în urma înfrângerii de la Myriokephalon, în Frigia, a împăratului Manuel I Comnen (1143-1180), de către turci, conduși de sultanul Kiligi Arslan, bizantinii au pierdut tot ce câștigaseră înainte, doar într-o singură zi. Astfel turcii nu au mai putut fi scoși din Asia Mică.
Epoca cruciadelor este una dintre cele mai importante din istoria lumii, mai ales din punctul de vedere al istoriei economice și al culturii în general. Cruciadele sunt cea mai importantă epocă din istoria războaielor dintre cele două lumi religioase, creștină și islamică, războaie care au fost duse din secolul al VII-lea.
Cruciadele pornite din țările apusene ale Europei, au avut ca și scop eliberarea Locurilor Sfinte de sub ocupația arabă (Ierusalimul cucerit în 1080, iar Antiohia în 1085). Durata desfășurării cruciadelor este între 1096-1270, iar numărul expedițiilor militare depășește cifra 10, dar de cea mai mare importanță se cunosc doar șapte cruciade. În evoluția cruciadelor nu au fost implicate doar motive religioase, ci încă de la prima cruciadă, care a scos cel mai mult în evidență idealul de a smulge Țara Sfântă din mâinile necredincioșilor, s-au făcut simțite scopurile și interesele lumești: „Există două partide printre cruciați, unul al celor motivați religios și celălalt al politicienilor”. Cu fiecare nouă cruciadă, duhul lumesc se simțea din ce în ce mai puternic; în cele din urmă, acest punct de vedere secular a învins definitiv ideea inițială a mișcării, așa cum au demonstrat-o cucerirea Constantinopolului și întemeierea Imperiului latin de către cruciații din 1204.
Ideea de cruciadă s-a născut odată cu vizita pelerinului Petru Eremitul (Pustnicul) la Clermont, în anul 1095, unde a prezentat papei Urban al II-lea (1088-1099) o scrisoare din partea patriarhului Ierusalimului și i-a relatat despre situația tristă în care se aflau Locurile Sfinte după ocuparea arabilor. Al doilea motiv a fost cererea ajutorului papei de către împăratul Alexios I Comnenul, pentru a elibera Asia Mică de sub stăpânirea turcilor selgiucizi.
Prima cruciadă (1096-1099), așa numita cruciadă a baronilor și nobililor, a fost formată din patru corpuri militare. Cele patru corpuri au fuzionat în mai 1097, însumând 200.000 de luptători francezi, englezi, italieni, germani și genovezi. Cu excepția contelui Raymond de Toulouse, toți ceilalți au depus jurământ împăratului Alexios I Comnenul. Cavalerii franci și soldații basileului au luptat împreună sub zidurile Niceei și ale Antiohiei (1097-1098), iar o parte din teritoriile recucerite de la turci au fost redate împăratului. Însă conducătorii occidentali, după cucerirea teritoriilor, doreau ca fiecare să-și impună autoritatea, ceea ce a concluzionat cu apariția și întemeierea unor state latine. Expediția militară se transformă, dintr-un demers reconciliar într-o sursă de conflict, ca dus la o ură permanentă între franci și bizantini. Nu la mult timp după prima cruciadă, conducătorii occidentali, urmăreau să întoarcă armele împotriva Constantinopolului, ceea ce s-a și întâmplat un secol mai târziu, la 1204.
La 40 de ani de la cuceriri, statele feudale din Orient erau tot mai amenințate de arabi. Supraviețuiau datorită ajutorului primit în mod constant din Occident. Inițierea celei de a doua cruciade (1147-1149), s-a datorat cuceririi Edessei, la 23 decembrie 1144, de către sultanul Persiei Zengi. La solicitare papei au răspuns afirmativ regele francez Ludovic al VII-lea și împăratul german Conrad al III-lea. Din punct de vedere militar cruciada a fost un eșec total, deoarece cele două armate nu au reușit să elibereze nici un teritoriu, suferind înfrângeri din partea turcilor și nimicindu-se din cauza lipsei de hrană.
După primele două cruciade arabii și turcii au observat că latinii nu sunt un inamic chiar așa de temut. Astfel începând cu anul 1169, sultanul Saladin, emir de origine kurdă, își extinde autoritatea asupra Orientului Apropiat și a Egiptului, iar dominațiile latine sunt încercuite. În urma înfrângerii francilor de la Hattin din 15 iulie 1187, musulmanii reușesc să cucerească Ierusalimul. Cu toate teritoriile latine și Orașul Sfânt cucerite, Occidentul răspunde cu o cea de a treia cruciadă (1189-1192). La aceasta au luat parte regii Filip al II-lea August (1180-1223) al Franței, Richiard I Inimă de Leu (1189-1199) al Angliei și împăratul Germaniei Frederic I Barbarossa (1180-1190). În comparație cu ultima cruciadă, promotorii acestei cruciade au reușit să obțină câteva viictorii. Cu fiecare expediție militară, ideea de cruciadă se degrada încât a dispărut. Doar Ludovic al IX-lea a reușit să-i impună vechiul ideal, dar nu a fost susținut.
Cea de-a patra cruciadă (1202-1204), a produs mari pagube Imperiului bizantin, care mai târziu aveau să contribuie la sfârșitul acestui imperiu milenar. După ce, cruciadele clasice nu au reușit să schimbe soarta Locurilor Sfinte, o nouă cruciadă este organizată, cruciada copiilor.
Cruciada a V-a (1217-1218; 1228-1229), s-a desfășurat în două etape, prima dovedindu-se cu un eșec, datorat încăpățănării lui Pelagius de Albano, iar a doua etapă se evidențează prin armistițiul dintre sultan și rele Ierusalimului.
Datorită indiferenței latinilor și nerespectând tratatul încheiat în 1229, Ierusalimul cade din nou în mâinile musulmanilor la 23 august 1244. Este inițiată a șasea cruciadă (1248-1254) de către papa Inocențiu al IV-lea, condusă de regele Franței Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Au cucerit orașul Damietta la 6 iunie 1249, însă pe Nil armata este distrus și Ludovic ajunge prizonier. Este eliberat în urma unei sume mari de bani și predarea portului Damattei. În 1268 a fost cucerită și Antiohia. În 1270 Ludovic al IX-lea pleacă din nou în cruciadă, a șaptea la număr, cu o armată de cavaleri plătiți. S-a îndreptat spre Tunis cu ideea de a-l creștina pe sultanul Omar. Aici regele Ludovic moare, iar armata franceză s-a destrămat. După o ofensivă egiptiană au fost ocupate și cetățile creștine: Tipoli (1289) și Acra (1291), iar orașele Tyr, Beirut și Sidon au fost predate de bună voie sultanului Egiptului.
Astfel au luat sfârșit cruciadele clasice. Cruciadele nu și-au atins scopul din cauza proastei organizări, a lipsei metodelor de luptă, de disciplină și de unitate. Însă cu toate acestea cruciadele au avut o însemnătate mare. Datorită lor s-a dezvoltat comerțul maritim, iar știința și civilizația s-au dezvoltat datorită cunoștințelor noi, arta și meșteșugul precum arhitectura au cunoscut o imensă înflorire. S-a dezvoltat caritatea creștină. Pe plan bisericesc și religios, cruciadele au contribuit la creșterea cultului moaștelor.
I.3.1 Cruciada a IV-a (1202-1204)
Această cruciadă s-a demonstrat a fi o cruciadă împotriva creștinilor, mai degrabă, decât una împotriva musulmanilor. Ea a fost predicată și susținută de papa Inocențiu al III-lea în luna august 1198. De la începutul secolului al XIII-lea lise promitea credincioșilor participarea la cruciadă prin rugăciuni, procesiuni religioase, ofrande și susținere financiară a celor ce doreau să plece. Scopul declarat era eliberarea Țării Sfinte. Această expediție a fost finanțată din donațiile conților și a baronilor, iar bisericilor papa le-a impus să aloce 40% din venituri. Republica Veneția s-a oferit să asigure transportul cruciaților cu propria flotă în schimbul unei sume mari de bani. La 24 mai 1201, conducătorul cruciadei contele Thibaud de Champagne a murit. Favoritul pentru preluarea conducerii era Bonifaciu de Montferrat . Apare un conflict legat de plata transportului, între seniorii feudali și venețieni. Rezolvarea a fost prelungirea termenului de plată pentru achitarea datoriei, iar venețienii le-au cerut ajutor cruciaților pentru cucerirea cetății Zara.
Obiectivul inițial al cruciadei era Egiptul, de care depindea Palestina. Alexios al IV-lea, fiul lui Isaac al II-lea Anghelos, fiind înlăturat și orbit de fratele său, Alexios al III-lea Anghelos, se duce să ceară ajutor cruciaților în schimbul unei recompense. Papa îi acordă sprijinul necesar cu condiția ca să accepte unirea Bisericilor, iar Alexios al IV-lea promitea supunerea Bisericii grecești scaunului papal. Astfel, dogele Enrico Dandolo, își modifică cursul și se îndreaptă spre Bizanț unde ajunge la 1204. Alexios al III-lea este detronat, iar Isaac Anghelos și fiul său sunt repuși în drepturi. Cei doi sunt răsturnați de pe tron în urma unei răscoale, iscată la 25 ianuarie 1204. Nici noul împărat Alexios al V-lea nu poate onora plata datoriei către venețieni, pentru suportul oferit, iar la 13 aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, cruciații asediază Constantinopolul fiind supus scene penibile: „în locul apărării și eliberării creștinilor în fața musulmanilor, așa cum fusese predicată această cruciadă, asistăm la deturnarea cruciaților de la ținta lor inițială. Descoperirea pivnițelor cu vin au dezlănțuit instinctele animalice ale soldaților. Băuți, aceștia s-au dedat la măceluri și violuri, numărul celor uciși în acele zile fiind estimat la două mii de persoane. Mulți cetățeni au fost torturați pentru a spune unde și-au ascuns averile”. Cruciații au profanat locașurile sfinte, altarul Sfintei Sofia, au jefuit biserica Sfinților Apostoli, necropola împăraților bizantini, ore în șir. Unii dintre ei au consumat vin din potirele sfinte de la Sfânta Sofia. De altfel, Sfânta Sofia, a suferit cele mai mari pierderi, ușile de argint au fost dărâmate, crucile rupte, iar icoanele au fost luate pe post de mobilier. Chiar și după achitarea datoriei venețienilor, cruciații au rămas cu o pradă substanțială de război, îmbogățindu-se.
După trei zile de asediu, ordinea a fost restabilită, iar în locul Imperiului Bizantin a fost creat Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), iar rege a fost pus Balduin de Flandra (1204-1205).
I.3.2 Consecințele cruciadei a IV-a
Noul teritoriu cucerit a fost împărțit conform documentului Partitio Romanie, între Balduin și Dandolo.
În urma cuceririi și jefuirii Constantinopolului din 13 aprilie 1204 și întemeierea unui Imperiu latin între 1204-1261 la Constantinopol, Imperiul bizantin a devenit tot mai vulnerabil. Evenimentele legate de cruciadă a IV-a au constituit una din cauzele principale ale cuceririi Constantinopolului de către turci, la 29 mai 1453.
Pentru prima dată în istorie de la întemeierea orașului de către împăratul Constantin, Constantinopolul nu a fost cucerit de adversarii obișnuiți, adică de musulmani, ci de creștini, fapt care a schimbat relațiile dintre bizantini și latini. Din acest moment cruciații, care până atunci erau doar suspecți, acum devin vinovați, iar bizantini au rețineri față de cruciadă și se interzice apropierea dintre cele două jumătăți ale creștininătății.
Din vechiul Imperiu bizantin au mai rămas doua trei părți, care păstrau statul de independență: Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul grec de Niceea (1204-1261) și despotatul de Epir.
Imperiul grec de Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), căruia i-a urmat Ioan al III-lea Dukas Vatates (1222-1254). Latini nu doreau existența acestui stat, ceea ce a declanșat o puternică ofensivă în Asia Mică. Astfel la bătălia de la Adrianopol din aprilie 1205, Balduin este ucis, cruciații sunt zdrobiți, iar la scurt timp moare și dogele Dandolo. Este primul eșec al dominației occidentale în Orient, iar Imperiul Niceea este salvat. De la acest Imperiu, avea să se reformeze Imperiul Bizantin, după aproximativ 50 de ani, timp în care Imperiul latin a supraviețuit unor condiții penibile.
Balduin a fost succedat de fratele său Henric, care a obținut unele victorii, dar până la urmă a fost învins de Ioan Vatates. Vatates a cucerit Adrianopolul și a luat din mâna bulgarilor importante teritorii din Macedonia și Tracia, precum și Tesalonicul. Toate acestea au fost desăvârșite de Mihai Paleologul în ziua de 25 iulie 1261, când Constantinopolul a fost cucerit din mâna latinilor. Recent reconstituit Imperiul Bizantin, după două secole de decadență era epuizat și distrus, îndreptându-se
Capitolul II
Căderea Constantinopolului
II.1 Situația Bizanțului după cruciadă a IV-a
Cruciada a IV-a a avut grave consecințe asupra Imperiului bizantin. La sfârșitul acesteia Constantinopolul a fost cucerit și jefuit de către cruciați, iar imperiul s-a dezintegrat și au fost întemeiate un număr mare de state, în parte france, în parte grecești. Statele france erau organizate după modelul feudal al Europei Occidentale. Statele fondate de franci au fost: Imperiul latin de Constantinopol, regatul de Tesalonic (Salonic), principatul Achaiei în Pelopones (Moreea), și ducatul Atenei și Tebei în Grecia centrală. Alături de aceste posesiuni feudale s-au format și trei state grecești independente: Imperiul de Niceea și Imperiul de Trapezunt în Asia Mică și despotatul Epirului în Grecia.
Statele feudale latine au fost conduse de următorii occidentali: Baudouin de Flandra a devenit împărat de Constantinopol și stăpân peste cea mai mare parte a Traciei; Bonifaciu de Montferrat era rege al Tesalonicului, puterea lui întinzându-se asupra Macedoniei și Tesaliei; Guillaume de Champlite și, după el, Geoffroy de Villehardouin au devenit principi în Pelopones, iar Othon de la Roche s-a intitulat duce sau, așa cum a fost numit de supușii săi greci, megaskyr sau „Mare Domn” al Atenei și Tebei. În statele grecești domneau următorii principi: la Niceea (în Bithynia), Teodor I Lascaris; la Trapezunt, Alexios I Megas Comnenul; iar în despotatul Epirului, Mihai I Anghelos Ducas Comnenul. Un rol important în viața Imperiul bizantin după 1204, l-au avut două state străine: Imperiul bulgar și Sultantul de Rum în Asia Mică.
După cucerire Constantinopolului de către latini, s-a pus serios problema unde va fi noul centru politic, economic, național, religios și cultural în jurul căruia ar fi putut să se nască și să fie confirmată ideea unificării și ordinii.
Cel mai important dintre cele trei state bizantine ce au existat în perioada fãrâmițării politice a fost, într-o parte a Asiei Mici, imperiul de la Niceea condus de dinastia Lascarizilor. Suveranii de la Niceea, precum: Theodor I Lascaris (1205-1222), Ioan III Vatatzes (1222-1254), Theodor II Lascaris (1254-1258) au fost conducãtori de stat eficienți. Ei au promovat în bună măsură o politică internă asemănătoare înaintașilor lor din dinastia macedoneană. S-au sprijinit pe țărănimea liberă și au reușit o vreme să stăvilească tendințele anarhice ale nobilimii posesoare de domenii feudale. Au stimulat meșteșugurile sau comerțul practicate de bizantini. Principala lor realizare a constituit-o acțiunea de eliberare și de reunificare a teritoriilor bizantine încheiată o dată cu intrarea victorioasă în Constantinopol, în anul 1261, a împăratului Mihail al VIII-lea (1259-1282), întemeietor al unei noi dinastii, a Paleologilor, aflați apoi în fruntea destinelor constantinopolitane până la cucerirea definitivă a Bizanțului de către Mahomed II.
II.1.1 Imperiul grec de Niceea 1204-1261
Istoria bizantină a primei jumătți a secolului al XIII-lea este dominată de lupta statelor grecești, îndeosebi a Imperiului de Niceea, pentru recucerirea teritoriilor vechiului imperiu de sub domninația latină și pentru readucerea capitalei la Constantinopol. Pentru atingerea acestui ideal politic, Lascarzii din Niceea au pus în valoare toate resursele materiale și umane ale litoralului vestic al Asiei Mici, în cadrul unei politici de mare originalitate: însănătoșirea vieții economice printr-un protecționism strict, consolidarea păturilor mici și mijlocii ale populației – țărani stratioți, mici pronoiari și orășenime – cu importante rosturi militare și fiscale în stat, întărirea sistemului defensiv la granițele orientale. Grație activității lor interne, Lascarzii au reușit să refacă, în mare parte, unitatea statului bizantin, culminând cu recucerirea Constantinopolului (1261). Fapt ce a fost realizat de către conducătorul Mihail Paleologul, care în 1261 a pus stăpânire pe Constantinopol și a restabilit Imperiul bizantin, dar cu o întindere teritorială mai redusă decât în trecut.
Fondatorul acestui stat, Imperiul de Niceea, a fost Theodor I Lascaris care s-a proclamat basileu în primăvara anului 1205.
Theodor Lascaris pentru organizarea noului stat bizantin a urmat în cele mai mici detalii modelul vechiului Bizanț. Ordinea administrativă, aparatul funcționăresc, curtea erau organizate după vechile principii bizantine. Tradițiile politice și ecleziastice ale Imperiului Bizantin, care erau personificate în instituția imperială și a patriarhatului, reapăreau la Niceea. Theodor a abandonat titlul de despot pe care-l purtase pâna atunci pentru a primi demnitatea imperială.
Pentru a i se conferii legitimitate în ochii tuturor grecilor prin actul încoronării, Theodor trimite mai multe invitații vechiului patriarh grec, Ioan Kamateros, care s-a refugiat în țaratul lui Ioniță la 1204. Abia după moartea acestuia (1206), înpăratul de Niceea, susținut de elitele religioase și politice din statul său, desemnează un nou patriarh ortodox.
Astfel în martie 1208, după îndelungate tratative dintre Theodor și clerul ortodox din Constantinopol, este ales patriarh ecumenic în Niceea, cărturarul Mihail Autorianus, iar după o săptămână, Theodor este încoronat basileu de către noul patriarh. Acest moment a fost un succes politic și moral pentru Theodor; în primul rând alături de un impreiu în exil la Niceea, se crea și o patriarhie ortodoxă în exil, care moștenea toate prerogativele vechii patriarhii ecumenice din Constantinopol, desființată de latini, și în jurul căreia se raliază imensa masă de credincioși ortodocși din spațiul bizantin și din afara lui; al doilea succes pentru Theodor reprezintă triumful personal în fața rivalilor săi greci, fiind singurul încoronat legitim de un patriarh, cel mai important criteriu de legitimitate pentru lumea greacă. Prin formarea diarhiei basileu-patriarh ecumenic, Niceea devenea cel mai însemnat centru politic și religios al rezistenței grecești în fața latinilor din Constantinopol. Cei mai mulți greci din teritoriile latine și chiar din statele rivalilor greci priveau la suveranul niceean ca la împăratul lor legitim, consacrat potrivit tradiției bizantine. El se poate intitula solemn „întru Hristos-Dumnezeu, basileu și autocrator al Romaniilor”. Theodor era singurul împărat legitim al bizantinilor, iar patriarhul, ce rezida la Niceea și purta titlul de patriarh ecumenic al Constantinopolului, era considerat singurul șef legitim al Bisericii grecești. Împăratul latin și patriarhul latin de la Constantinopol aveau în fața lor, la Niceea, un împărat bizantin și un patriarh ortodox. Niceea devenea centrul politic și ecleziastic al lumii bizantine expulzat din Constantinopol. Aici ți-au găsit adăpost în fața invaziei cruciaților reprezentanții nobilimii civile și militare bizantine, alături de proeminenți membri ai clerului înalt și alți pribegi care au refuzat să trăiască sub jugul puterii latine.
Visul împăratului Theodor I Lascaris era de a-i alunga pe franci și să elibereze Constatntinopolul. El afirmă într-un discurs imperial: „Aceste țări (înrobite) din Europa este prima și cea mai veche locuință a noastră, paradisul, iar alături, în apropiere de Hellespont, se află „cetatea Domnului Atotputernic, cetatea Dumnezeului nostru…”.
Ridicată la întretăierea unor drumuri importante, la marginea unui mare lac, cu fața spre mare și spre câmpia fertilă a Bithyniei, Niceea era bogată în tradiții ortodoxe prin cele două Sinoade ecumenice ținute aici. Nici un alt oraș n-ar fi putut împlini mai bine necesitatea de a conserva ceea ce a mai rămas din statul bizantin.
Situația noului stat bithynian era extrem de periculoasă; din răsărit, era amenințat de puternicul sultanat selgiucid de Ikonion, care a ocupat toată partea centrală a asiei Mici și poseda o parte a litoralului mediteranean, în sud, și o parte a coastei Mării Negre, în nord, din vest, statul niceean era atacat de Imperiul latin, care și-a stabilit drept obiectiv principal distrugerea naoul Imperiu niceean. Teodor Lascaris a reușit să se mențină, cu toate că occidentalii au încercat de două ori să-l alunge de aici (la sfârșitul lui 1204 și la sfârșitul lui 1206).
Spre sfârșitul anului 1204, fratele lui Baudouin de Flandra, Henri de Flandra împreună cu cavalerii vasali ai contelui Louis de blois, căruia îi revenea Niceea conform tratatului de împărțire, se hotărăsc să cucerească teritoriul Asiei Mici. Lupta a avut loc la Poimanenon la 6 decembrie 1204, culminând cu înfrângerea lui Theodor Lascaris. Grecii din Asia Mică considerau totul pierdut, iar latinii au crezut că au reușit să împiedice întemeiere unui nou centru grecesc. Însă datorită insultei aduse de către latini, țarului bulgar Ioniță, noul imperiu este salvat de la pieire. „… Cuceritorii latini fuseseră salutați de o ambasadă solemnă trimisă din vreme de Ioan, sau Ioniță, sau Caloian șeful revoltat al bulgarilor și al vlahilor. Ca partizan al pontifului roman de la care primise titlul regal și stindardul sfânt, Ioan declara că se considera fratele latinilor, iar în lupta dusă de aceștia pentru răsturnarea monarhiei grecești el pretindea că le-a fost prieten și părtaș. Dar Caloian fu mirat să vadă cum contele de Flandra adoptă fastul și orgoliul urmașilor lui Constantin; sau când ambasadorii săi au fost concediați cu mesajul trufaș că rebelul trebuie să-și merite iertarea, atingând cu fruntea taburetul din fața tronului imprerial. Dacă ar fi dat frâu liber mâniei sale, Ioan ar fi răspuns prin acte violente și sângeroase; dar, mai stăpân pe sine, el observă nemulțumirea crescândă a grecilor, simulă o grijă atentă pentru suferințele lor și făgădui că prima lor luptă pentru eliberare va fi sprijinită de el și de regatul său.”. Latinii i-au dat înțeles lui Caloian că nu-l putea considera pe împăratul latin egalul său, ci mai degrabă trebuie să se comporte față de el precum un sclav față de stăpânul său; deasemenea, latinii l-au prevenit pe Caloian că, dacă va fi lipsit de deferență, cruciații vor cucerii Bulgaria prin forța armatelor și-l vor readuce la starea de servitute din trecut.
Prin insulta adusă țarului Ioniță, latinii i-au iritat și pe grecii din Tracia și Macedonia, insultându-le credințele și riturile religioase. Grecii și regele Caloian au pregătit în secret o insurecție în Peninsula Balcanică, favorabilă bulgarilor. Se presupune că însuși fostul patriarh de Constantinopol, Ioan Kamateros, a jucat un rol important în încheierea alianței bizantino-bulgare din 1204-1205. Fiodor Uspenski consideră că: „Această alianță a pus capăt ezitărilor lui Caloian și a stabilit planul acțiunilor sale ulterioare. Să se prezinte drept protectorul Ortodoxiei și al populației greco-bulgare împotriva preponderenței catolice latine și, totodată, sa-și asume sarcina de a reînvia ideea imperială bizantină, aceasta a fost din acel moment planul său și principalul mobil al întreprinderilor sale împotriva cruciaților”.
La izbucnirea revoltei generale contra feudalilor latini, Caloian pornește asupra Adrianopolului în fruntea armatei sale, întărită cu 14.000 de cumani chemați în ajutor.
Latinii se văd nevoiți să recheme trupele trimise în Asia Mică pentru a lupta împotriva lui Theodor Lascaris.
În mai multe orașe garnizoanele latine sunt masacrate și alungate, țarul Ioniță venit în sprijinul răzvrătiților zdrobind, lângă Adrianopol, în aprilie 1205, forțele împăratului Baudouin de Flandra, care este prins și dus în captivitate, murind la Târnovo. Curând după aceasta își pierde viața și bătrânul doge Enrico Dandolo, evenimentele evoluând treptat spre începuturile prăbușirii dominației france în Orient. Stăpânirile din Asia Mică sunt pierdute, latinii nemaireușind să revină aici, fapt care a favorizat atât salvarea, cât și consolidarea Imperiului de Niceea.
Henric preia locul fratelui său, ca regent al Imperiului latin. Scenariul din timpul lui Baudouin se repetă peste doi ani, în primăvara anului 1207, Henric și Theodor se înfruntă, iar situația este salvată de către Ioniță Caloian prin intervenția sa în Tracia. Incursiunea se încheie cu un armistițiu de doi ani între regentul Imperiului latin și împăratul Imperiului de Niceea.
Noul centru bizantin din Asia Mică accentua vechea opoziție dintre Bizanț și selgiucizi, deoarece Imperiul de Niceea constituia un obstacol puternic în calea avansului sultanatului turc de Ikonion sau Rum către coasta Mării Egee. Sultanul Ghiyaseddin Kaykhosru I prin intervenția Veneției încheie o alianță secretă cu împăratul latin în anul 1209 și aliat cu David Mare Comnen (fratele împăratului de Trapezunt Alexios I Mare Comnen), atacă statul grec. Theodor primește suport militar din partea regelui Micii Armenii, Leon al II-lea al Ciliciei, care era la fel de amenințat de sultanul Kaykhosru I. Înfruntarea are loc în primăvara anului 1211 la Antiohia pe Maiandros, culminând cu victoria lui Theodor grație unui corp de 800 de bravi mercenari occidentali, care au luptat eroic, provocând însemnate pagube inamicului. Sultanul Kazkhosru a fost ucis în luptă, iar ofensiva selgiucidă spre vest a fost oprită.
După această victorie Theodor dorea să atace Constantinopolul, cu ajutorul flotei sale deja considerabilă. Planul lui Theodor eșuează, iar victoria confruntării din octombrie 1211 de la Rhyndakos este a împăratului latin. Apoi atacă Pergamul și Nymphaion, în decembrie 1214, dar ambele armate sunt aproape epuizate și încheie un tratat de pace prin care se fixa frontierele celor două imperii: latinii păstrau partea de Nord-Vest a Asiei Mici până la Adramyttion în Sud, restul țării, până la frontiera selgiucidă, rămânând Imperiului de Niceea.
Înzestratul și energicul Henric, considerat de altfel și adevăratul fondator al Imperiului latin, în anul 1216 moare. Prin persoana lui Henric dispărea cel mai de temut adversar al Niceei.
În continuare Theodor adoptă o poziție diplomatică, încercând să obțina ceea ce nu areușit să obțină pe cale armelor. El se căsătorește cu Maria, fiica regentei de la Constantinopol Iolanda de Hainaut, încheie pace cu venețienii (1219) și poartă negocieri cu papa Honoriu al III-lea, în vederea unirii bisericilor. Apoi în 1220, după moartea Iolandei încearcă să revendice drepturile la moștenire ale soției sale latine, însă tronul este ocupat de cumnatul său Robert de Courteny, Theodor se vede pus în situația de a semna pacea și acceptarea căsătoriei uneia dintre fiice cu noul împărat latin. Theodor I Lascaris moare la anul 1222.
Succesorul lui Theodor este ginerele său Ioan al III-lea Ducas Vatatzes, care a domnit între anii 1222-1254, fiind considerat cel mai mare om de stat din perioada imperiului de Niceea și unul dintre cei mai mari suverani din istoria bizantină.
Ioan al III-lea adoptă o politică internă foarte bine pusă la punct. El are în vedere stimularea vieții social-economice și a forțelor locale din Niceea pentru a susține efortul imperial de politică externă.
Din primii ani de domnie, balanța raporturile dintre niceeni și latini, înclină tot mai mult în favoarea Niceei. Frații refugiați ai lui Theodor I Lascaris, cu ajutorul latinilor, căutau să-i ia coroana lui Vatatzes. La Poimanenon în anul 1224, Ioan Vatatzes învinge trupele latine ale pretendenților, cucerind aproape toate posesiunile din Asia Mică. Iar flota niceeană prelua în stăpânire insulele Lesbos, Chios, Samos și Icaria; Rhodos-ul era deja constrâns să recunoască suveranitatea împăratului.
În acea vreme patru state își disputau dominația asupra Orientului: Imperiul de Niceea, Imperiul latin, despotatul Epirului și țaratul bulgar al lui Asan al II-lea, succesorul lui Ioniță Caloian. Dintre ultimele trei state, despotatul Epirului a avut un rol important în destinul ulterior al Imperiului de Niceea.
Teritoriul Bizanțului după cruiada a IV-a, era în cea mai mare parte împărțit între Theodor de Niceea, Alexios de Trapezunt, Henric, fratele și succesorul împăratului latin Baudouin de Flandra, și Mihail de Epir. În timpul stăpânirii sale Mihail s-a extins în detrimentul venețienilor și al Imperiului Latin, punând stăpânire pe Dyrrhachium și pe vestul Tesaliei. La 1215 Mihail este asasinat de fratele său vitreg Theodor Ducas Anghelos, care după moartea lui Henric, s-a îndreptat spre Thessalonic. Theodor preia estul Tesaliei, încojoară Thesalonicul, și în 1224 îl cucerește, devenind capitala sa. După această cucerire a celui de-al doilea oraș al lumii bizantine, regatul latin al Thessalonicului a dispărut, iar statul creat de Theodor Ducas s-a transformat într-o mare putere. Theodor și-a asumat coroana imperială, iar pentru încoronarea sa a apelat la un ierarh autocefal, care era independent de patriarhul ortodox de Niceea, și anume la arhiepiscopul Ohridei și al întregii Bulgarii, Demetrios Chomatianos. Acesta l-a încoronat și l-a uns pe Theodor, care „s-a înveșmântat în purpură și a început să poarte încălțăminte de culoare roșie”, însemnele distinctive ale basileului bizantin. Această acțiune a produs între Thessalonic și Niceea o ruptură politică și o ruptură ecleziastică între ierarhii greci occidentali și patriarhatul de Niceea, care se intitula patriarhat de Constantinopol.
Cei doi împărați greci, aveau în comun aceeași dorință, cucerirea Constantinipolului, fiecare dorindu-și acest fapt pentru sine. Ei au luptat separat împotriva imperiului latin, ajungând până la urmă să se înfrunte între ei. Theodor cucerește teritoriile latine din Macedonia și Tracia, iar Ioan chemat de locuitorii Adrianopolului să-i elibereze de jugul latin, trimite o armată care ocupă fără luptă această poziție importantă. Dar în 1225, Theodor se apropie de Adrianopol și îl obligă pe Ioan Vatatzes să se retragă, continuând să-și extindă teritoriul până sub zidurile Constantinopolului. Cu această Theodor era doar la un pas de a cuceri Constantinopolul, dar se temea de o posibilă alianță între Ioan al III-lea și țarul Ioan Asan al II-lea, împotriva sa. Țarul Asan și el dorea cucerirea Constantinopolului, de fapt împărtășea aceeași dorință cu predecesorii săi de a întemeia un Imperium bizantino-bulgar având capitala la Constantinopol. Astfel Theodor încheie o alianță cu țarul Asan în 1228, dar alianța este ruptă din cauza suspiciunilor lui Theodor privind regența lui Ioan Asan la Constantinopol.
În primăvara anului 1230 Theodor intră în conflict cu suveranul de la Târnov, ambii dezvoltând aceeași politică expansionistă. Confruntarea are loc la Clocotnița (Klokotnica) actualul Semidje, între Adrianopol și Philippolis, unde armata lui Theodor este învinsă într-un mod dezastruos, el însuși fiind capturat și mai târziu orbit.
Bătălia de Klokotnica a fost unul dintre momentele decisive din istoria Răsăritului creștin în secolul al XIII-lea. A ruinat Impreiul grec occidental și centrul grec apusean, care păreau să fie pe punctul de a restaura Imperiul bizantin. Efemerul imperiu occidental (1222-1230) înceta practic să mai existe și Manuel, fratele lui Theodor Ducas Anghelos, a preluat guvernarea Thessalonicului, după unii istorici, nu cu titlul de împărat ci cu cel de despot.
Țarul Ioan Asan în continuare cucerește Adrianopolul fără luptă, Macedonia aproape în întregime și Albania până la Dyrrachion (Dyrrhachium). Thessalonicul, Tesalia și Epirul au rămas în mâinile grecilor.
Neobținând regența la Constantinopol Ioan Asan încheie o alianță cu Ioan Vatatzes împotriva latinilor, cu scopul de a-i expulza din Constantinopol și de a distruge complet Imperiul latin, iar posesiunile să fie între aliați. În alianță a fost inclus și Manuel al Thessalonicului, dar ca subordonat.
Revirimentul politic a lui asan al II-lea cerea o schimbare de orientare ecleziastică. Uniunea încheiată de Kaloian cu Biserica romană nu reușise să prindă rădăcini profunde în Bulgaria. Iar subordonarea la Biserica romană devenea imposibilă pentru Asan, în momentul în care lua inițiativa unui pact antilatin al împăraților ortodocși. El dorea să ridice la Târnovo un patriarhat ortodox și să obțină acordul Niceei și al patriarhatelor orientale. După negocieri prelungite, instanțele politice și ecleziastice din Niceea își vor da consimțământul la întemeierea unui patriahat bulgar. Imperiul bulgar obținea astfel autonomia ecleziastică. Dar, ca și arhiepiscopia autocefală a Serbiei, patriarhatul bulgar începea prin a recunoaște supremația patriarhatului Niceei, trebuind să-l menționeze pe patriahul bizantin în rugăciunile Bisericii și achitându-i taxele. În primăvara anului 1235, tratatul de alianță era semnat la Gallipoli, cucerit cu puțin timp de Ioan Vatatzes, apoi se celebra cu mare fast la Lampsaca căsătoria fiului împăratului, Theodor II Lascaris, cu fiica țarului bulgar. Cu aceeași ocazie era promulgată, cu asentimentul patriarhilor orientali, noua demnitate de șef al Bisericii bulgare.
Aliații se avânt în cucerirea Constantinopolului, dar nu reușesc deoarece orașul era apărat de flota venețiană. Situația pentru latini era destul de critică încât impăratul Baudouin al II-lea cere ajutor în Occident, implorându-i pe suverani să ajute cu oameni sau bani Imperiul. În scrisoarea în care cerea ajutor Occidentului pentru împăratul Constantinopolului, papa Grigorie al IX-lea, îngrijorat, a declarat că „schismaticii Vatatzes și Asan, care încheiaseră recent o alianță a impietății, au invidat cu numeroase trupe grecești pământul celui mai iubit fiu al nostru întru Hristos, împăratul Constantinopolului”. Astfel Constantinopolul era salvat pentru moment.
Ioan Asan își dă seama puțin mai târziu că căderea dominației latine folosea mai mult imperiului de Niceea și că acest imperiu era un adversar mai periculos decât muribundul și istovitul Imperiu latin. Ca urmare Asan devine sprijinitorul latinilor și încearcă o reconciliere cu Scaunul papal, proclamându-și fidelitatea față de Biserica Romană. Cu aceasta alianța greco-bulgară lua sfârșit.
Ioan Asan se înțelege cu latinii și cu cumanii contra Imperiului de Niceea. Aceștia asediază Tzurullon, o bază tracă importantă din Niceea, când politica schimbătoare a lui Ioan Asan al II-lea marcheză un nou reviriment. La sfârșitul anului 1237 Asan încheie pace cu împăratul Niceei, la Tzurullon. Țarul bulgar moare în 1241, iar puterea bulgară este distrusă de invazia mongolilor.
Aceste două catastrofe care au căzut asupra Bulgariei deschid drumul lui Vatatzes spre cucerirea provinciilor bizantine din Balcani. Ioan al III-lea cucerește Tracia și Macedonia până la Vardar după care își anexează toate teritoriile vechiului imperiu de Thessalonic din mâinile lui Demetrios, fiul lui Theodor Ducas Anghelos, inclusiv capitala macedoneană.
În 1252, intrigat de unchiul său, Theodor Ducas Anghelos, Mihai II Anghelos, despotul Epirului invadează teritoriile maceodonene ale lui Vatatzes, conflict încheiat cu victoria invadatului plus cucerirea fortăreței albaneze Kroja. Basileul niceean a ajuns să fie cunoscut la nivel internațional, datorită acțiunilor sale politice întreprinse în zona balcanică.
Aceasta îl conduce pe Ioan al III-lea spre o alianță cu cel mai remarcabil dintre toți suveranii germani ai Evului Mediu, Frederic al II-lea Hohenstaufen. Frederic era un dușma înverșunat al papalității și al doctrinei sale despre primatul puterii pontificale asupra celei imperiale. În ceea ce privește Imperiul latin de Răsărit, în care papalitatea vedea un mijloc de unire a Bisericilor Apuseană și Răsăriteană, interesele lui Frederic și Ioan coincideau. Frederic era ostil Imperiului latin, deoarece îl considera unul dintre elementele puterii și influenței pontificale, iar pentru Ioan Vatatzes l-a considerat pe papă un adversar ce, refuzând să recunoască patriarhatul ortodox de Constantinopol de la Niceea, în acea vreme, îi crea un serios obstacol în calea obiectivului său de a cuceri Constantinopolul. Cu toate acestea fiecare își urmărea propriul scop. Frederic dorea ca papii să renunțe la revendicarea puterii papale, iar ioan dorea ca, prin anumite compromisuri, Occidentul să recunoască Biserica Orientală. Înțelegerea dintre cei doi implica câte o promiosiune din partea fiecăruia. Frederic promite lui Ioan eliberarea Constantinopolului și să-l restitue grecilor. La rândul său împăratul de Niceea se angaja să recunoască suzeranitatea împăratului occidental și să restabilească unirea celor două Biserici. Raporturile alianței au fost întărite și pe plan matrimonial, Ioan căsătorindu-se, după moarte soției sale, Irina Lascaris, ci fiica lui Frederic, Constanța de Hohenstaufen. Relațiile dintre cei doi suverani au continuat până la moarte lui Frederic în 1250. Alianța nu i-a oferit lui Vatatzes rezultatele dorite, adică recucericea Constantinopolului, deși împăratul contase mult pe sprijinul occidental.
Ca și predecesorii săi Ioan a purtat negocieri în vederea unirii celor două Biserici. După moartea lui Frederic, negocierile au luat o turnură promițătoare. Papa Innocentiu al IV-lea chiar a părut dispus să mijlocească predarea Constantinopolului lui Ioan în schimbul unei reuniuni a Bisericilor Răsăriteană și Romană, dar atât papa cât și Ioan au murit în 1254.
Printr-o combinație de pricepere, îndrăzneală și noroc, Ioan Vatatzes câștigase tot atâta teritoriu în balcani cât moștenise în Anatolia. După ce a umilit Imperiul Latin, Imperiul de Thessalonic, Țaratul Bulger și Epirul, Ioan a făcut din imperiul de Niceea puterea dominantă în teritoriile care înainte fuseseră bizantine. Imperiul de Trapezunt era nesemnificativ, izolat de Imperiul de Niceea printr-un teritoriu selgiucid. Dar atâta timp cât Constantinopolul rămânea o enclavă latină, statul niceean pe care Ioan îl crease era o anomalie geografică și istorică, și nu putea fi considerat cu adevărat un Imperiu Bizantin restaurat.
Moștenitorul lui Ioan a fost fiul său, care a moștenit numele de familie de la mama sa și de la bunicul său, a devenit Theodor II Lascaris. Era un remarcabil cărturar, fost elev al lui Nikephor Blemmydes, un om foarte cultivat. Theodor a făcut din Niceea un centru stiințific, imperiul cunoscând o renașterea intelectuală asemeni cu cea din timpul lui Constantin al VII-lea Porphyrogenetul. Cu toate că avea o sănătate cam șubredă din cauza epilepsiei, mintea și spiritul său erau active.
În politica externă Theodor al II-lea Lascaris s-a remarcat prin consolidarea frontierelor statului, moștenite de la tatăl său. El întreprinde două campanii militare contra bulgarilor, care imediat după moartea lui Ioan al III-lea, sub conducerea lui Mihail Asan, recuceresc o mare parte din teritoriile cucerite de Vatatzes în Tracia și Macedonia. Dar în ciuda tuturor dificultăților întâmpinate cele două campanii bulgare s-au sfârșit cu victoria lui Theodor, și încheierea unui tratat prin mijlocirea prințului rus Rotislav, socrul lui Mihail Asan. Bulgarii și grecii își recunosc fostele frontiere și Theodor obține în plus, importanta fortăreață Tzepaina. După moartea lui Mihail, frontierele greco-bulgare sunt consolidate prin căsătoria succesorului lui Mihail, Constantin Tich, cu fiica basileului Theodor, Irena.
La granița cu despotatul de Epir istoria se repetă. În urma căsătoriei fiului despotului Mihail II Anghelos, Nikephor, cu o altă fiică a basileului, Maria, Theodor al II-lea îl obligă pe princepele epirot să cedeze importantul port Dyrrhachium și fortăreața macedoneană Servia și să recunoască suzeranitatea imperiului. Dar după un an Mihail rupe pacea cu Theodor și ocupă o parte din Macedonia și portul Dyrrhachium, cedat de despot ginerelui său, regele sicilian Manfred (succesorul lui Frederic al II-lea).
Theodor al II-lea Lascaris moare la vârsta de 36 de ani, suspectându-i pe fruntașii aristocrației de trădare. Înainte de a muri el încredințiază conducerea regenței fiului său, Ioan, în vârstă de șapte ani, lui Georgios Muzalon, asigurându-se astfel de continuitatea politicii antiaristocratice a basileului-cărturar. Însă la nouă zile de la moartea lui Theodor, Georgios este ucis împreună cu fratele său în Biserică în fața altarului, iar regența îi revine lui Mihail Paleologul, reprezentantul cel mai capabil și cel mai dorit de către aristocrație. El este promulgat megaduce „mega dux”, apoi despot, după care este asociat la domnie alături de Ioan al IV-lea Lascaris și în ianuarie 1259 este încoronat împărat.
II.1.2 Mihail al VIII-lea Paleologul restauratorul Bizanțului
Ascensiunea lui se datorează abilității sale extraordinare și de tensiunea externă care cerea o guvernare solidă. Această tensiune vine din partea unei alianțe contra Imperiului, compusă din despotul de Epir, Manfred al Siciliei și Guillaume de Villehardouin, prințul Achaiei.
Împotriva acestei coaliții Mihail Paleologul a creat între anii 1259-1261 un sistem de alianțe de familie între casa imperială și marile familii aristocratice, sistem ridicat la rang de politică, semn al dizolvării vechilor structuri de stat și înlocuirea lor cu legăturile personale al basileului cu reprezentanții aristocrației bizantine.
Bătălia decisivă a avut loc pe câmpia Pelagonia, în anul 1259, unde Mihail era ajutat de turci, cumani și slavi, care luptau în armata sa alături de greci. Bătălia s-a încheiat cu victoria grecilor și înfrângerea totală a aliaților: cei patru sute de cavaleri ai regelui Manfred au fost uciși, Guillaume a căzut prizonier și despotatul de Epir era pierdut. Nici o putere continentală nu mai părea să poată contraria restaurarea bizantină. Doar republica maritimă a Veneției, care beneficiase cel mai mult în urma catastrofei din 1204 și apelase la existența Imperiulu Latin, mai reprezenta o piedică în opera de restaurare.
În vederea anihilării unei eventuale contraofensive a venețienilor, Mihail al VIII-lea a încheiat la 13 martie 1261, la Nymphaoin o alianță cu Genova, rivala maritimă a Veneției, care a permis pătrunderea pe piața bizantină a acestei republici maritime. Genovezii preiau practic în acest fel supremația comercială în Orient, deținută până atunci de venețieni. Genovezii se oferă să acorde ajutor armat imperiului pe timp de război, ceea ce de altfel au și făcut, fiind prezenți alături de greci și în vremea atacului final, împotriva Constantinopolului din 1453, iar Mihail le oferea în schimb scutirea de la impozite și taxe în tot imperiul, fiindu-le asigurate târguri în toate porturile importante.
Constantinopolul a fost luat în stăpânire de bizantini, de către un mic contingent niceean condus de strategul Alexios Strategopulos, care trece aproape de Constantinopol și constata că capitala era lipsită de apărare. Fără a sta prea mult pe gânduri, Strategopulos cucerea orașul la 25 iulie 1261. Fuga lui Baudouin al II-lea și a oamenilor săi punea capăt stăpânirii latine la Constantinopol, moment care a constituit sfârșitul Imperiului de Niceea și sfârșitul Imperiului latin.
La scurt timp împăratul Mihail Paleologul a intrat triumfal în capitala noului Bizanț restaurat, fiind încoronat în Biserica Sfânta Sofia de către patriarhul Arsenie pe 15 august 1261, ca un novus Constantinus. Totodată cu acest prilej l-a numit pe coîmpărat pe fiul său Andronic și l-a îndepărtat pe Ioan al IV-lea Lascaris, orbindu-l și închizându-l într-un castel. Ca răspuns la gestul împăratului, patriarhul Arsenie îl excomunică pe Mihail.
Noul Bizanț al lui Mihail era mult mai redus teritorial decât vechiul Bizanț din timpul Comnenilor și Angelilor. Imperiul cuprindea colțul nord-vestic al Asiei Mici, cea mai mare parte a Traciei și Macedoniei, Thessalonicul și mai multe insule în partea nordică a Mării Egee. În consecință, Bosforul și Hellespontul, căi navigabile și extrem de importante din punct de vedere strategic și comercial, aparțineau Imperiului restaurat.
În fața acestui Imperiu, epuizat din punct de vedere financiar și slăbit ca putere militară, se ridicau tinerele state, puternice și conștiente de forța lor, gata să-și dispute hegemonia cu Bizanțul.
În 1262 Guillaume de Villehardouin și venețienii s-au aliat cu fugarul Baudouin al II-lea, împotriva Bizanțului. Mihail al II-lea al Epirului și-a reluat atacul. Turcii au invadat Anatolia bizantină, iar Constantin Tich, Tracia bizantină. Mihail al VIII-lea a trimis împotriva tuturor armate. În cursul următorilor doi ani forțele sale i-au înfrânt pe Villehardouin și venețieni, pe epiroți, turci și bulgari, cucerind o fâșie din teritoriul de graniță bulgar și câteva insule venețiene și forturi peloponesiace. Venețienii, epiroții și bulgarii înfrânți au încheiat pacea cu imperiul. Deși în acea perioadă Mihail pare să fi rămas fără bani, el dovedise deja că-și putea apăra posesiunile. Împăratul l-a depus și pe patriarhul Arsenie, care refuzase să ridice excomunicarea împăratului în orice termeni acceptabili, și în cele din urmă a găsit un nou patriarh, Iosif, care l-a primit înapoi în sânul Bisericii. Depunerea lui Arsenie din 1264, deschide schisma arsenită, care a rupt unitatea societății bizantine.
Între timp, bizantinii câștigaseră cu un inamic mai puternic decât cei pe care îi tinuseră la respect până atunci. Manfred al Siciliei își pierduse viața și regatul în favoarea lui Carol de Anjou, în bătălia de la Benevento la 26 februarie 1266. Carol la 27 mai 1267, după ce se aliase cu Mihail II Anghelos și cu Guillaume, încheie tratatul de la Viterbo, prin care se angaja să reinstaleze pe ex-împăratul latin Baudouin al II-lea la Constantinopol urmând să primească o treime din cuceririle ce avea să le facă în Romania. Pe lângă aceștia regele Siciliei găsea și alți aliați. Serbia și Bulgaria aveau motive politice și dinastice care pledau pentru intrarea suveranilor slavi din sud în frontul anti-bizantin: țarul Constantin Tich, era fratele vitreg al lui Ioan Lascaris, detronat de Mihail al VIII-lea, regele sârbilor, Uroș I, se căsătorise cu o prințesă franceză și vedea în alianța cu Carol de Anjou cel mai bun mijloc de a-și realiza planurile de expansiune în detrimentul Bizanțului.
Mihail, presimțind că Carol plănuia o cruciadă împotriva sa, trimite două delegații regelui Ludovic cel sfânt al Franței, convingându-l să insiste asupra unei cruciade împotriva musulmanilor. Ludovic al IX-lea moare într-o cruciadă din nordul Africii, iar Carol de Anjou capătă toată libertatea de a lupta împotriva Imperiului. Carol a cucerit mare parte din Albania bizantină și a încheiat alianțe cu ungurii, sârbii și bulgarii. Pentru a contracara cruciada lui Carol, Mihail al VIII-lea poartă negocieri cu papa Grigorie al X-lea pentru a uni Biserica Bizantină cu cea Romană. Acest act istoric a avut loc la Lyon, unde marele logofăt Gheorghe Akropolites a mărturisit sub jurământ, în numele împăratului, nu numai primatul papal, ci și credința catolică, semnând, la 6 iulie 1274, împreună cu ceilalți membri ai delegației bizantine, unirea religioasă a bisericilor ortodoxă și catolică. Acest eveniment a stopat cruciada lui Carol. Însă în interiorul Imperiului era mare dezbinare. Mihail nu a reușit să-i facă pe mulți bizantini să accepte unirea de la Lyon. Patriarhul Iosif a preferat să abdice decât să accepte unirea, lăsând Biserica bizantină împărțită între iosifiți, care erau de partea lui, arseniți, care îl recunoșteau pe predecesorul său Arsenie, și o minoritate de unioniști. Locul partiarhului Iosif a fost luat de Ioan al XI-lea Bekkos. Toți creștinii orientali din afara imperiului erau împotriva unificării, inclusiv conducătorii separatiști de la Trapezunt, din Epir și din Tessalia.
Într-un conciliu antiunionist, convocat de Ioan de Tessalia (bătrânul dușman al lui Mihail care luptase ani buni alături de puterile occidentale contra Imperiului bizantin), Mihail este condamnat ca eretic.
După moartea lui Grigorie al X-lea, la 1276, puterea lui Carol crește și colaborarea romano-bizantină încetează odată cu urcarea pe tronul pontifical a cardinalului francez Martin al IV-lea, la 22 februarie 1281. Sub patronajul papei, care s-a pus în slujba politicii de cucerire a Angevinului, Carol de Anjou și împăratul latin, Phillipe de Courtenay, fiul lui Baudouin al II-lea, vor semna la 3 iulie 1281 cu Veneția tratatul de la Orvieto în vederea restabilirii imperiului roman uzurpat de Paleolog. Astfel politica unionistă a lui Mihail al VIII-lea eșuase total. Puterile occidentale se uneau contra Bizanțului: Veneția îl susținea pe Carol cu flota sa și papa cu ajutorul moral. Stăpânii din Balcani intrau în frontul antibizantin. Carol împreună cu Ioan de Tessalia și regele sârb Milutin, cuceresc Macedonia în 1282, iar sârbii preiau pentru totdeauna importantul oraș Skoplje. Țarul Ioan al III-lea Asan este înlăturat de cumanul Georgios I Terter, care se aliază cu Angevinii și Ioan de Tessalia. Imperiul părea încă odată în pragul de a cădea sub stăpânire latină.
Imperiul a fost salvat datorită istețimii lui Mihail, care s-a folosit, prin diplomație și bani, de nemulțumirile stârnite de administrația angevină în Sicilia, provocând izbucnirea unei revolte la 31 martie 1282 la Palermo, care s-a răpândit rapid în întreaga Sicilie, soldându-se cu masacrarea francezilor. Evenimentul, cunoscut sub numele de „Vecerniile siciliene”, a prilejuit intervenția lui Petru (Pedro al III-lea) de Aragon care pune capăt dominației angevine în insulă.
Mihail al VIII-lea Paleologul moare în anul 1282.
II.1.3 Statul bizantin și urmașii lui Mihail Paleologul
Ultimele două veacuri ale Imperiului restaurat, marcate de guvernarea urmașilor lui Mihail al VIII-lea Paleologul cuprind lunga agonie a statului bizantin, înainte de deznodământul final.
La moartea sa, Mihail al VIII-lea a lăsat fiului său un stat complet ruinat și tulburat de dispute religioase. Sarcina de a scoate Imperiul din această criză era mult prea grea pentru el și noul basileu nu a reușit nici măcar să păstreze rezultatele obținute. În momentul în care cruciada împotriva Constantinopolului părea îndepărtată, noi pericole au început să amenințe Imperiul. State tinere și ambițioase s-au constituit la frontierele sale, în Europa, statul sârb care dorea să iasă la Marea Egee și viza Tesalonicul, în Asia Mică puternicele emirate turcești și, în curând, fără rival, statul otoman.
Andronic al II-lea (1282-1328), fiul mai mare al lui Mihail, asociat la tron încă din copilărie, imediat după venirea la tron, repudiază Unirea de la Lyon, îl readuce pe scaunul patriarhal pe antiunionistul Iosif și permite condamnarea și persecutarea unioniștilor. Acest lucru i-a adus împăratului supunerea nominală a lui Nichefor de Epir.
Pe plan economic, statul traversează o gravă criză, provocată de consolidarea controlului republicilor maritime italiene în strâmtori și în Pont și de decăderea vieții urbane din imperiu. Criza financiară l-a obligat să renunțe la întreținerea flotei și să lase apărarea maritimă pe seama genovezilor, lucru care se va dovedi a fi o mare greșeală: Imperiul bizantin depindea din punct de vedere economic și militar de genovezi. Andronic al II-lea a limitat și efectivele armatei terestre, neputând rezista turcilor.
O măsură importantă luată de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecând mănăstirile sub autoritatea directă a patriarhului. Protosul Sfântului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de împărat, acum era recunoscut de patriarh. De asemenea, sub Andronic al II-lea a fost alcătuită o nouă Notitia episcopatuum, care trebuia să corespundă noilor cerințe ale timpului, fiind menționate în această listă Mitropolia Vicinei și episcopia Vlahilor.
Principalul fenomen din Asia Mică a fost apariția turcilor otomani. O hoardă turcică din tribul Oghuz, refugiați din calea invaziei mongolilor, se stabilesc pe teritoriul sultanatului de Iconium, dominat de turcii selgiucizi. Fărâmițarea statului selgiucid în numeroase emirate independente, datorată înfrângerii mongole, contribuie la originea micului emirat al lui Osman (Othman), fondatorul dinastiei otomane, cel care dă numele său turcilor aflați sub autoritatea sa, din acest moment numindu-se otomani. Adepți ai islamului, otomani preiau și misiunea de „război sfânt” (djihad) contra creștinilor.
Ei întreprind campanii de pradă în teritoriile creștine din vest, în Phrygia, Mysia și chiar Bithinia, fără a întâmpina rezistență din partea autotitățiilor imperiale. Prima încercare serioasă de a-i opri este întreprinsă de coîmpăratul Mihail al IX-lea în 1302, dar se soldează cu un adevărat dezastru, din cauza revoltei mercenarilor alani, care solicită solda. Văzându-se înfrânt Andronic al II-lea a cerut de data aceasta ajutor catalanilor, conduși de Roger Flor. Acesta poseda o armată de 6.500 de soldați catalani și 36 de corăbii, care se angajaseră împotriva turcilor cu condiția ca Roger Flor să primească titlul de mare duce (comandant al armatei bizantine). În 1304 catalanii au pornit o amplă campanie împotriva turcilor, încheiată cu eliberarea unor regiuni din Frigia.Catalanii i-au învins la început pe turci, dar au intrat, îndată după aceea, în conflict cu Bizanțul și s-au întors împotriva lui: ei s-au instalat la Gallipoli, de unde au amenințat timp de doi ani capitala; apoi au devastat Tracia și Macedonia, au eșuat înaintea zidurilor Salonicului, au invadat Tesalia și ducatul Atenei, i-au înfrânt cu ușurință pe cavalerii franci, greoi înarmați, în lupta de la lacul Copais, în 1311 și au întemeiat ducatul catalan al Atenei (1311-1388). Această extraordinară aventură a unei armate rătăcitoare care nu cuprindea decât câteva mii de soldați răzvrătiți pune îndeajuns de bine în lumină slăbiciunea Imperiului.
Dintre vecini cel mai amenințător era regele sârb Ștefan Uroș al II-lea Milutin (1282-1321) care, după ce a cucerit Skoplje, unde și-a stabilit apoi reședința a ocupat Serrhes și Kavala împingându-și hotarele până la Marea Egee și amenințând chiar Tesalonicul. O armată trimisă de Andronic, sub comanda lui Mihail Kabalas, a fost învinsă. Atunci basileul a încercat realizarea unei legături matrimoniale oferindu-i suveranului sârb ca soție pe fiica sa, Simonida, și recunoscând regelui o parte din cuceriri (1297). Ștefan Uroș al II-lea Milutin care a fost unul din cei mai mari regi ai Serbiei în Evul Mediu, vestit prin ctitoriile sale de biserici și spitale în statul său, dar și la Constantinopol, Tesalonic sau Ierusalim, avea dorința de a uni sub aceeași coroană Serbia și Imperiul bizantin. În timpul domniei sale, datorită Simonidei, influența bizantină în civilizația sârbă a devenit predominantă.
Raidurile catalanilor și înaintarea turcilor în Asia Mică, au creat occidentalilor impresia că imperiul era condamnat. În acest sens papa Clement al V-lea a sprijinit o cruciadă împotriva bizantinilor inițiată de Carol de Valois, sprijinit de venețieni și de Ștefan de Uroș.
Însă refuzul catalanilor, ocupați de altfel cu construirea propriului principat, de a oferi ajutor occidentalilor, duce la destrămarea coaliției, venețienii se retrag, iar kralul Milutin angajat în război cu fratele său, se reîntoarce spre Bizanț, fiind ajutat să-și elimine adversarii. Spulberat planul cruciadei și recâștigarea alianței cu sârbii, se părea că au revenit vremuri prielnice pentru Bizanț, împăratul Andronic al II-lea reușind în 1318, ca urmare a desherenței dinastice, să se înstăpânească asupra despotatului Epirului și a celei mai mari părți din Thesalia. Dar, când izbucnește războiul civil (1321-1328) între Andronic al II-lea și nepotul omonim, Andronic al III-lea, ajungându-se la o adevărată partajare a teritoriului imperial și la intervenția directă a puterilor vecine. Andronic al II-lea a fost susținut de kralul Ștefan al III-lea Decanski, iar Andronic al III-lea de țarul Mihail Șișman. Războiul purtat cu sorți de izbândă schimbători s-a încheiat în 1328, slăbind și mai mult Bizanțul ruinat financiar și amenințat de expansiunea sârbilor și a turcilor osmani. Nemaiîntâmpinând rezistență în Asia Mică și profitând de anarhia generală din imperiu, provocată de războiul civil dintre cei doi Andronici, Osman cucerește în anul 1326 orașul Brussa, unde-și mută reședința, iar urmașil său Orhan (1326-1359) o transformă în capitala emiratului.
Guvernarea lui Andronic al III-lea (1328-1341) este marcată de efortul de a opri declinul imperiului din perioada predecesorului său. El îl avea alături pe marele domestic Ioan Cantacuzino, un sfetnic și un ministru remarcabil.
În politica internă el se remarcă prin reforma justiției, punând capăt corupției din justiție, prin înlocuirea celor 12 judecători, cu numai 4 judecători (2 laici și 2 ecleziastici), a căror sentințe aveau caracter definitiv și irevocabil.
Situația externă se caracterizează prin progresul crescând al otomanilor în Asia Mică și a sârbilor în Macedonia. Întărirea statului sârb a apropiat Bizanțul de Bulgaria. Andronic al III-lea încheie un tratat cu Mihail Șișman, alături de Basarab I domnul Țării Românești, împotriva kralului Ștefan al III-lea Decanski. În lupta de la Velbujd la 28 iulie 1330, Bulgaria este înfrântă, Mihail Șișman este ucis, iar Ștefan o alungă pe Theodora Paleologus (sora lui Andronic) și restabilește pe tronul de la Târnovo pe sora sa Ana cu fiul ei Ioan Ștefan. Astfel începe hegemonia sârbilor de un sfert de veac din Balcani. Profitând de anarhia bulgară, Andronic cucerește orașele Anchialos și Mesembria.
Un an mai târziu, în amândoua țările – Serbia și Bulgaria – sunt înscăunați noi conducători: regele Ștefan Dușan, în Serbia (1331 – 1355) și țarul Ioan Alexandru (1331 – 1371) în Bulgaria, amândoi printre cele mai strălucite figuri pe care le-au dat țările respective în Veacul de Mijloc. Noii suverani se împacă, se unesc prin alianțe matrimoniale și pornesc, amândoi la cuceriri în dauna Bizanțului. Aceasta este, însă, și mai greu lovit de turcii otomani din Asia Mică. Încă din 1329, Andronic al III-lea mărșăluiește contra otomanilor cu o flotă de 2000 de soldați în ideea de a elibera Niceea asediată. În bătălia de la Pelekanon otomanii cuceresc la 1331 Niceea. Apoi următorul lor obiectiv s-a axat pe marele oraș-port Nicomedia, obligat să capituleze la 1337. O oarecare mulțumire au avut bizantinii când au recucerit,cu noua lor flotă, insula Chios, care le fusese răpită și le-a revenit pentru un număr de ani.
Un alt succes pentru bizantini a fost anexarea provinciei Thessalia, în 1333, după moartea celui mai puternic dintre despoții thessalieni, Ștefan Gabrielopulos Melissenos. Apoi despotul Epirului, Ioan Orsini, încearcă să preia partea occidentală a Thessaliei, dar este alungat de bizantini. Ioan Orsini este ucis de soția sa Anna, iar după lungi tratative, în fruntea unei puternice armate Andronic și Cantacuzino traversează Thessalia și obțin supunerea despotatului Albaniei la 1337. Epirul și Acarnania erau și ele încorporate imperiului, după 130 de ani de recesiune.
În ceea ce privește relațiile cu papa, Andronic al III-lea a militat pentru reluarea lor dar, știind cât de ostili erau supușii săi față de unire, a apelat la doi străini: călugărul Varlaam de Calabria și venețianul Ștefan Dandolo pe care i-a trimis în secret la Benedict al XII-lea, la Avignon, unde se afla reședința papală din 1309. Varlaam a pledat călduros cauza grecilor încercând să-l convingă pe papă că singurul mijloc de a-i câștiga era de a le oferi la început ajutor și abia apoi să se întrunească un sinod ecumenic care să rezolve problemele dogmatice în litigiu. Însă discuțiile au declanșat o dispută religioasă, isihasmul.
La câteva zile după sinodul ținut în Sfânta Sofia, privind disputa isihastă, dintre Varlaam de Calabria și Grigore Palamas, Andronic al III-lea se îmbolnăvește și moare în luna iunie la 1341.
Tronul este preluat de către fiul lui Andronic, Ioan al V-lea Paleologul, sub regența efectivă a lui Ioan Cantacuzino. Imediat după preluarea regenței, Ioan Cantacuzino, întâmpină o opoziție puternică, grupată în jurul împărătesei-mame, Anna de Savoia și a patriarhului Ioan KaleKas. Însă cel mai mare adversar era Alexios Apokaukos pe îl ajutase să-și dobândească poziția. Destituit din toate funcțiile, inclusiv din cea de regent, în toamna anului 1341, când se afla în afara capitalei, plecat într-o expediție plănuită pentru alungarea invadatorilor, Ioan Cantacuzino, este declarat inamicul statului și i se interzice accesul în Constantinopol. Patriarhul Ioan prelua regența; Alexios promovat megaduce, devenea guvernatorul capitalei și al orașelor și insulelor vecine. Ioan este proclamat împărat de către partizanii săi, promițând să domnească alături de împăratul moștenitor. Aceasta constituie începutul războiului civil între Ioan al V-lea Paleologul și Ioan al VI-lea Cantacuzino.
Stabilit în poziția fortificată de la Didymotika, Ioan Cantacuzino și-a organizat armata și a pretins comandanților de orașe din Tracia și Macedonia să i se supună. În prima parte a războiului (iarna 1341 – sfârșitul lui 1344), Ioan Cantacuzino n-a cunoscut decât insuccese. De la început marșul său asupra Constantinopolului a fost oprit la Adrianopol de către bulgari. În martie 1342, s-a îndreptat împotriva Thessalonicului, dar s-a oprit când a aflat despre triumful mișcării populare a zeloților îndreptată împotriva nobililor din oraș. Două încercări succesive de a ocupa orașul, una din ele în noiembrie 1343, cu ajutorul emirului din Smirna, Omur-beg, au eșuat.
În octombrie 1344, situația lui Ioan Cantacuzino era deosebit de critică. La instigarea Annei de Savoia, regele Ștefan Dușan al Serbiei și țarul Ioan Alexandru al Bulgariei, au invadat Tracia. La îndemnul patriarhului, la Constantinopol s-a format o armată de voluntari și Apokaukos, stabilit la Heracleea, a încercat de trei ori să-l asasineze pe Cantacuzino dar, la sfârșitul aceluiași an, situația s-a schimbat. Trupele lui Ștefan Dușan au fost respinse de turcii lui, Omur-beg, iar bulgarii au fost siliți să se retragă. Anna de Savoia a dorit și ea începerea tratativelor, iar Apokaukos nu s-a opus. Situația lui Ioan Cantacuzino s-a schimbat, dar operațiunile se desfășurau lent, cei doi adversari aflați față în față fiind la fel de slăbiți. Nereușind să ocupe cu forțe proprii Adrianopolul, în ianuarie 1345, Cantacuzino s-a adresat lui Orhan, și-a logodit fiica, pe Theodora, cu el și a introdus 6.000 de otomani în Europa, spre marea neliniște a genovezilor din Galata.
Anna de Savoia rămasă fără nici un aliat de nădejde îl destituie pe patriarhul Ioan din postul său, într-un conciliu prezidat de ea. În acest moment în care cantacuziniști din capitală îl introduc în capitală pe Ioan Cantacuzino împreună cu o mie de oameni. Fără ostilități, Anna este de acord ca Ioan Cantacuzino să domnească zece ani ca împărat cu drepturi depline, alături de Ioan al V-lea, care se căsătorește cu Elena, fiica lui Cantacuzino. După cinci ani războiul se încheia cu triumful lui Cantacuzino. Războiul civil le aduse genovezilor Chiosul și Phoceea, bulgarilor Philippopolisul, iar sârbilor Albania și regiunile Castoria, Edessa și Serres.
Ioan al VI-lea în timpul domniei sale, a convocat o serie de concilii eclaziastice care l-au condamnat pe Ioan Kalekas, l-au reabilitat pe Grigore Palamas și au sprijinit palamismul. În locul lui Kalekas a fost ales Isidor Bucharis, un călugăr palamit de la Muntele Athos. Acesta îl încoronează pe Ioan Cantacuzino în biserica Sfânta Maria de la Blacherne, cu bijuteri false, deoarece Anna de Savoia le amanetase Veneției.
La puțin timp după preluarea puterii, imperiul este lovit de ciuma bubonică, pătrunsă în cetate pe Drumul Mătăsii din China, adusă de șobolani pe vasele sosite din Crimeea. Ciuma, moartea neagră, a lovit cel mai puternic aproape tot ceea ce mai dețineau bizantinii și a avut un efect mai redus asupra teritoriilor mai îndepărtate. La moartea guvernatorului bizantin al Thessaliei, Dușan a invadat atât Thessalia cât și Epirul. Ioan al VI-lea apelează la aliatul său emirul otoman, împotriva sârbilor, dar soldații otomani care au venit în ajutor jefuiesc Tracia bizantină. Împăratul reușește să-i alunge pe otomani și construiește o nouă flotă menită nu numai pentru lupta cu sârbii, ci și supunerii zeloților din Thessalonic și potolirii tot mai insolenților genovezii. Dar flota este arsă de genovezi în docurile din Constantinopol. Ca răspuns Ioan al VI-lea a mărit impozitele și a început să construiască noi corăbii, apoi a atacat Gallata dinspre uscat. Încheie pace cu condiția ca geneovezii să-și dărâme noile ziduri extinse ale coloniei.
O altă acțiune importantă a fost stabilirea de relații cu Alexios al III-lea, noul împărat al Trapezuntului, care s-a căsătorit cu Theodora Cantancuzino, nepoata lui Ioan al VI-lea. La apropierea sârbilor de Thessalonic, zeloții îl acceptă pe Ioan Cantacuzino.
În 1350 Grigore Palamas întră în Thessalonic, unde fusese numit mitropolit. În 1351 are loc sinodul de la Vlacherne (Constantinopol) care constituie pentru el un adevărat triumf. Doctrina sa dogmatică a fost proclamată doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Doi adepți ai săi, Callistos I și Filotei, vor deveni, ulteriror, patriarhi ai Constantinopolului. Isihasmul și învățătura palamistă cuceresc teren în balcani și chiar în întregul răsărit ortodox.
Tot în acest an are loc războiul dintre Veneția și Genova. Ioan Cantacuzino se dedă cu venețienii care i-au promis ajutor în cucerirea Galatei și a insulei Chios, dar venețienii fricoși fug la apropierea unei flote genoveze. Aceștia terorizează coastta bizantină jefuind Heracleea de la Marea Marmara și Sozopolisul de la Marea Neagră.
Turcii ieșiți de sub autoritatea bizantină pun stăpânire pe pământurile Bizanțului. În 1352 ei au cucerit cetatea Tzympe, pe țărmul european al Dardanelelor. Apoi doi ani mai târziu în urma unui cutremur orașul Gallipoli este distrus și părăsit de locuitori, este ocupat de turci.
În 1352 se declanșează un nou război civil între Ioan Cantacuzino și Ioan al V-lea Paleologul încheiat cu abdicarea primului, în noiembrie 1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino îmbracă haina monahală, se retrage la Athos, unde este influențat de doctrina isihastă.
O importantă achiziție teritorială a Bizanțului, sub Ioan al VI-lea, a fost, Moreea, oferită ca apanaj fiului său Manuel.
După încheierea luptei istovitoare cu Cantacuzinii, Ioan al V-lea Paleologul a ocupat tronul mult dorit. Ce-i drept, despotul Moreei, Manuel Cantacuzino, s-a separat de Paleolog și a păstrat pentru sine puterea asupra părții bizantine a Peloponesului. Însă Ioan Paleologul devine singur împărat, abia după renuțarea lui Matei Cantacuzino la titlul suprem.
La preluarea puterii de către Ioan al V-lea, statul era ruinat și în totală descompunere, iar în comparație cu Ioan Cantacuzino care a fost capabil dar nepopular, Ioan Paleologul era popular dar incapabil să conducă.
El era obsedat de Matei și de Manuel Cantacuzino, temându-se de pierderea tronului, cere ajutor papei pentru a lupta împotriva lor, și nu a turcilor otomani care înaintau.
În fața expansiunii otomanilor, Ioan Paleologul se duce în Occident pentru a cere ajutor lui Ludovic, regele Ungariei, dar în urmă cu doi ani purtase război cu bulgarii de la care a cucerit orașul Anchialos, iar la întoarcerea spre Conastantinopol, regele bulgar refuză să-i permită trecerea prin Bulgaria.
Rămas izolat în Ungaria, fără să se aleagă cu nimic în urma întrevederii, este salvat de către vărul său pe linie maternă, contele Amedeo al VI-lea de Savoia, care a încropit o mică, dar ultimă cruciadă. Acesta a smuls Gallipolisul din mâinile turcilor, a făcut o scurtă escală la Constantinopol, apoi a cucerit Mesembria de la bulgari. După ce a asediat Varna, la începutul anului 1367, el i-a forțat pe aceștia să i-l predea pe împărat. Contele a lăsat Bizanțul mai bogat cu două porturi și pe turcii din Tracia lipsiți de un singur port. Dar, întrucât nimeni nu-i împiedica pe alți turci să traverseze Helespontul, ei au continuat să înainteze, cucerind prin 1369 cetatea Adrianopol, probabil cel de al treilea oraș ca mărime al Imperiului.
În anul 1369, Ioan al V-lea întreprinde o călătorie la Roma pentru a-i cere ajutor papei, lăsând Constantinopolul în mâinile lui Andronic, fiul cel mare, și Thessalonicul lui Manuel, al doilea fiu. Scopul vizitei a fost de a-și renegocia datoriile și îmbrățișează catolicismul, lucru care nu a impresionat nici pe bizantini, nici pe occidentali, act prin care împăratul se angaja pentru unirea celor două mari Biserici. Ioan se întoarce spre casă fără nici un rezultat. La Veneția este reținut pentru a-și plăti datoriile, fiind amenințat cu închisoarea. În schimbul anulării sumei de 25.000 de ducați (50.000 de hyperperi) și restituirea bijuteriilor coroanei, el le cedează venețienilor Tenedosul. În lipsa împăratului, Andronic își asumă regența și refuză să predea Tenedosul, anulând înțelegerea. Venețienii l-au reținut pe împărat până în 1371, când a fost răscumpărat de Manuel.
În acest timp turcii înaintează în peninsula Balcanică. Este organizată o cruciadă împotriva turcilor, constituită din partea ortodocșilor. Regele sârb Vukașin și fratele său, despotul Ioan Uglieșa, care domnea în sud-estul Macedoniei, se ridică împotriva turcilor, dar armatele lor sunt zdrobite, la 26 septembrie 1371, lângă Cirmen. Cu acestea regiunea mediteraneeană își pierdea independența. Prinți locali trebuiau să recunoască suzeranitatea sultanului și se angajau să plătească tribut.
Manuel s-a folosit de înfrângerea sârbilor și și-a anexat Serrhesul la apanjul său de la Thessalonic.
În 1372, împăratul Ioan Paleologul întră în relații de vasalitate cu sultanul Murad I, succesorul lui Orhan, iar în 1373, Ioan apare alături de Murad în campania din Asia Mică, executând obligațiile sale de vasal. Andronic al IV-lea se revoltă deschis asupra tatălui său. El se înțelege cu prințul otoman, Savgi, și se răzvrătesc împotriva taților. Murad înăbușește răscoala, l-a orbit pe fiul său și l-a sfătuit să facă pe basileu să facă același lucru cu Andronic și fiul acestuia (viitorul împărat Ioan al VII-lea). Andronic este închis împreună cu familia în turnul Anemas, iar Manuel este numit coîmpărat.
În 1376, împăratul vasal a fost de acord să vândă Tenedosul Veneției, în termenii pe care Andronic îi respinse cu șase ani în urmă. Vânzarea insulei i-a iritat pe genovezii din Galata, care s-au răzbunat pe Bizanț. Ei l-au ajutat pe dezmoștenitul Andronic să scape din închisoare, au înrolat soldați de la Murad și au asediat Constantinopolul. De data aceasta, andronic a cucerit capitala și i-a întemnițat pe Ioan al V-lea și pe Manuel. Sub numele de Andronic al IV-lea Paleologos, el și-a răsplătit aliații cedând Tenedosul Genovei și Gallipolisul lui Murad.
În anul 1379, Paleologii Ioan și Manuel, scapă și fug la Murad, care în schimbul Philadelphiei, ultimul avanpost bizantin independent din Anatolia, potrivnic turcilor, i-a asigurat sprijinul. În iulie turcii sunt trecuți de venețieni peste Bosfor și Andronic este răsturnat de la domnie. Fuge din nou în Galata având ca ostateci pe Elena Cantacuzino, mama sa și pe Ioasaf, fostul Ioan al VI-lea. Însă la doi ani Ioan al V-lea este silit de sultan să-l ierte pe Andronic și să-i dea ca apanaj orașele de la nordul Mării Marmara: Selymbria, Heracleea, Rodosto și Panidos. Ceilalți doi fii, Manuel al II-lea relua administrarea Thessalonicului și Theodor I din 1382 primea despotatul Moreei. Principatul Moreei (1382-1406) cunoaște o înflorire economică și culturală, devenind centrul rezistenței elene împotriva amenințării otomane.
Andronic al IV-lea moare în anul 1385, nu înainte de a mai încerca încă odată să-și revendice tronul.
Atacurile otomane deveneau din ce în ce mai crâncene, în timp ce dezastrele se țineau lanț, atât pentru greci, cât și pentru slavi. Orașele cele mai importante cădeau unul după altul: Serrhesul (1383), Sofia (1385), Nis (1386) și, după un lung asediu, Thessalonicul (1387).
Aceste cuceriri l-au adus pe Murad în fața Serbiei și Bulgariei, care-și pierduseră deja forța trecută din cauza tulburărilor interne. Murad a mărșăluit contra Serbiei. Prințul sârb Lazăr i-a ținut piept. În vara anului 1389, la 15 iunie, bătălia decisivă s-a dat în Serbia centrală în câmpia Kossovo (Kossovopolje – „Câmpia Mierlei”). Victoria părea inițial a sârbilor. Se povestește că un nobil sârb, Milos Obilic sau Kobilic, a pătruns în tabăra turcă, s-a prezentat ca fiind dezertor și, intrând în cortul lui Murad, l-a ucis cu o lovitură de pumnal otrăvit. Confuzia din tabăra turcă a fost rapid potolită de Baiazid I Yildirim (Fulgerătorul), fiul asasinatului Murad, care a încercuit armata sârbă și i-a provocat o înfrângere zdrobitoare. În 1389, Serbia a devenit tributară Turciei.
Baziazid era un sultan mult mai energic decât Murad. În 1390 el a sprijinit un complot, contra lui Ioan al V-lea Paleologul, în favoarea lui Ioan, fiul răposatului Andronic al IV-lea, care îi urmase tatălui său în Selymbria. Ioan a pus stăpânire pe cea mai mare parte a Constantinopolului și s-a proclamat împărat ca Ioan al VII-lea. La câteva luni Ioan al V-lea opune rezistență cu ajutorul lui Manuel și îl alungă pe uzurpator. Ca și garanție a vasalității Bizanțului, Baiazid îl ia pe Manuel, prizonier la curtea sa. Manuel a fost forțat de sultan să meargă alături de el în cucerirea orașului Philadelphia și să cucerească ultimul oraș din Asia Mică.
La aflarea morții tatălui său, Ioan al V-lea Paleologul, Manuel reușește să fugă de la curtea lui Baiazid, din Brussa. Ajuns la Constantinopol el este încoronat împărat. În acel moment bizantini, înafara despotatului Moreei, nu mai stăpâneau decât capitala, Constantinopolul.
Ca basileu, Manuel a rămas un vasal, constrâns la serviciul miltiar și la plata unui tribut. Baiazid a pretins și formarea în oraș a unui cartier rezervat turcilor și instalarea unui cadiu (judecător), sub jurisdicția căruia, în cazul litigiilor cu musulmanii, să intre și creștinii capitalei. Împăratul a refuzat, iar baiazid a început blocada orașului, tăind aprovizionarea terestră a orașului. Alimentarea venea doar pe mare din partea veneținilor. Manuel este forțat de către sultan să îl ajute în incursiunile din Anatolia, împotriva altor turci.
În acest timp înfluența otomană în Balcani a decăzut. Ambițiile Ungariei și Țării Românești în Bulgaria dunăreană și în Dobrogea au pus fărâmițatul țarat al Bulgariei într-o situație dificilă. Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești, protejat al Ungariei, a ocupat Dobrogea și Silistra, pe malul drept al Dunării de jos, în timp ce ungurii au căutat să se stabilească ei înșiși la Vidin. Baiazid a reacționat energic și, după ocuparea capitalei Târnovo, la 17 iulie 1393, Bulgaria dunăreană a trecut sub controlul direct al otomanilor, în timp ce țarul Șișman s-a retras la Nicopole ca vasal otoman. Baiazid la gonit apoi pe Mircea din Silistra și Dobrogea.
După acest succes, sultanul i-a chemat pe Manuel și pe toți ceilalți vasali bizantini și sârbi ai săi la Serrhes, pentru a reînnoi legăturile lor de vasalitate. Aceștia se gândeau cu toții că Baiazid îi va asasina și va pune stăpânire pe restul Balcanilor. Sultanul le-a ascultat plângerile unora împotriva celorlalți, mai ales pe cele la adresa despotului Theodor, care folosise mercenari albanezi ca să aducă Argosul și alte localități alături de posesiunile sale din Pelopones. După ce a mutilat câțiva nobili bizantini, Baiazid i-a cerut lui Theodor să participe la o expediție în Thessalia și să-i cedeze Argosul și Monemvasia. Restul vasalilor au plecat, dar Theodor este reținut. El reușește să fugă din Thessalia, a recuperat Monemvasia și predă Argosul venețienilor. Ca urmare otomanii asediază Constantinopolul, dar Manuel se pregătise din timp pentru a respinge atacul.
Spre sfârșitul anului 1393, turcii fac incursiuni în Peloponesul bizantin și în principatul românesc al Valahiei. Are loc o luptă sângeroasă între sultan și domnitorul român, la Rovine, la 17 mai 1395. Mircea a devenit tributar și se înclina în față lui Baiazid.
Victoriile otomanilor în Peninsula Balcanică, i-a adus pe aceștia la frontierele regatului Ungariei și reprezentau un pericol iminent pentru Europa Occidentală. În acest caz este organizată cea mai mare cruciadă din ultimii o sută de ani. Regele Sigismund al Ungariei, deja îngrijorat de turcii aflați la granițele lui, era mai alarmat de asediul Constantinopolului. În acest scop el a cerut ajutor suveranilor europeni. Din marea armată făceau parte francezi, germani, burgunzi, englezi, polonezi și venețieni. Armata numeroasă de 60.000 de cruciați, conduși de regele Sigismund, au plecat la 1396 spre Nicopole, orașul bulgăresc, pentru a-l asedia, dar cruciați sunt zdrobiți de puternica armată al lui Baiazid. Această cruciadă i-a oprit pe turci pentru o vreme, dar soarta Bizanțului era întunecată.
La scurt timp, în 1397, turcii invadează Peloponesul și au prădat Argosul, iar Theodor fiind stâmtorat, a vândut cu acordul fratelui său, aproape întreg despotatul, fără orașul-port Monemvasia, ordinului Ospitalierilor.
În această situație Manuel cerea disperat ajutor suveranilor creștini. Însă nici Aragonul, nici Anglia și nici Veneția nu au răspuns. Numai regele Franței, Carol al VI-lea, a trimis în 1399, o armată de 1.200 de soldați, conduși de mareșalul Boucicault. Acesta a oferit suport împăratului în câteva raiduri împotriva turcilor, de-s lungul coastei asiatice a Mării marmara și Bosforului și au pătruns chiar în Marea Neagră. Văzând situația orașului, Boucicault îl convinge pe Manuel să meargă cu el în Occident pentru a primi ajutor de la suveranii Europei. Manuel lasă ca regent pe Ioan al VII-lea, la conducerea orașului asediat, iar familia a încredințat-o fratelui său Theodor.
Manuel pornește spre apus, la sfârșitul anului 1399, cu speranța că va primi ajutorul, fără de care știa că Imperiul, limitat acum la Constantinopol, nu putea fi salvat.
Soarta, parcă pecetluită, a bizantinilor tot mai disperați de situație, a fost salvată de bătăția de la Ankara, care a avut o importanță considerabilă pentru ultimele zile ale Imperiului bizantin.
Pătrunzând în Asia Mică după expediția sa în Siria, Timur s-a izbit de turcii otomani. Sultanul Baiazid s-a grăbit să treacă din Europa în Asia Mică pentru a-l înfrunta pe Timur și acolo, aproape de orașul Ankara, în 1402, a avut loc o luptă sângeroasă, încheiată cu înfrângerea totală a turcilor. Baiazid a murit, iar pentru Imperiul otoman a urmat perioada interregnum-ului. Astfel viața Bizanțului se mai prelungea cu încă jumătate de secol.
După acestă înfrângere teritoriul otoman rămas a fost împărțit între fiii lui Baiazid I, care au recunoscut suzeranitatea lui Timur. La moartea lui Timur ei au început o intensă luptă pentru stăpânirea întregului teritoriu.
După ascensiunea lui Mehmet I (1413-1421), în 1415, împăratul Manuel a vizitat personal Peloponesul, unde fiul său Theodor al II-lea, era despot. El a fortificat peninsula împotriva viitoarelor invazii, printr-un zid lung și puternic (hexamilionul), de-a lungul istmului Corint.
În 1416, împăratul întors în capitală este pus în fața unei revolte, plănuită de Mustafa fratele sultanului Mehmet I. Manuel oferă ajutor sultanului, iar venețienii au profitat pentru a distruge flota otomană. Mustafa este învins de fratele său, iar Ioan (viitorul Ioan al VIII-lea) îl închide în insula Lemnos, în schimbului unui tribut de douăzeci de mii de hyperperi pe an, din partea sultanului. Ioan își asuma tot mai multe responsabilități, drept consecință el este încoronat coîmpărat, la 1421.
După moartea sultanului Mehmet, puterea accedea fiului său, Murad al II-lea (1421-1451). Puterea otomanilor era restabilită și noul sultan relua politica ofensivă a lui Baiazid. Ioan încerca să lupte împotriva lui Murad al II-lea ajutându-l pe pretendentul Mustafa.
Eliberat din insula Lemnos și sprijinit de turci, el cucerește Gallipoli și Adrianopol. Lupta dintre el și Murad a avut loc în anul 1422, finalizată cu înfrângerea lui Mustafa și uciderea acestuia. Înfuriat, Murad se aruncă asupra Constantinopolului și Thessalonicului, în același an. Constantinopolul este salvat de către un alt frate mai mic al lui Murad, tot Mustafa, care se ridică împotriva lui. Murad îl prinde îl anul următor și îl ucide, înlăturând și ultimul pretendent.
Dându-și seama de greutatea cuceriri metropolei bizantine, Murad, face presiune asupra Thessalonicului. Andronic al IV-lea, fiul lui Manuel, în calitate de despot, cu acordul tatălui său, în vara anului 1423, oferă Thessalonicul venețienilor.
În aceste condiții, coîmpăratul Ioan a plecat pe mare la Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent al Constantinopolului, până la întoarcerea sa. Acesta era ajutat la guvernare, de bătrânul și paralizatul lor tată, Manuel. Ei încheie un tratat de pace cu sultanul Murad la 22 februarie 1424. Ioan se întoarce din Occident, fără nici un rezultat. Doar regele catolic al Ungariei i-a promis ajutor dacă, împăratul va accepta supunerea față de papa și s-ar uni cu Biserica Romei.
În vara următorului an, 1425, Manuel moare, lăsând Bizanțul într-o stare doar puțin mai proastă decât la urcarea sa pe tron.
II.2 Începutul sfârșitului
II.2.1 Ioan al VIII-lea Paleologul
Sub Ioan al VIII-lea, Imperiul a cunoscut cea mai modestă întindere teritorială. Puțin înainte de moartea tatălui său, Ioan fusese obligat să-i cedeze sultanului mai multe orașe în Tracia. Când Ioan a devenit unicul suveran al Imperiului, în 1425, puterea lui se întindea, la drept vorbind, asupra Constantinopolului și a împrejurimilor sale imediate. Dar restul Imperiului – bunăoară Peloponesului, Thessalonicul și câteva orașe risipite în Tracia – se găseau sub autoritatea fraților săi ca principate distincte, apanaje cvasiindependente.
Economic și financiar, imperiul era atât de ruinat încât au fost înlocuite complet monedele de aur cu cele de argint. Într-o situație mai avantajoasă se găsea doar Moreea stăpânită de frații împăratului, Theodor, Constantin și Thomas.
Despotul Theodor, dorind să se retragă la mănăstire, Ioan îl aduce pe Constantin în locul lui la Moreea, lăsându-i Mesembria lui Demetrios, fratele mai mic al acestuia. Dar Theodor s-a răzgândit. Împăratul și Constantin, avându-l alături și pe Georgios Sphrantzes, au organizat o campanie împotriva latinilor din colțul de nord-vest al peninsulei. Bizantinii au atacat mai întâi Clarentza, deținută de Carlo Tocco, conducătorul Cefaloniei și Epirului. Constantin l-a învins pe Carlo la începutul anului 1427, iar acesta i-a cedat lui Constantin mâna nepoatei sale și restul posesiunilor sale din Pelopones. Aceasta a devenit zestrea lui Constantin, la care împăratul a adăugat partea de vest a domeniului lui Theodor. Toma fratele mai mic a primit un apanj în nordul Peloponesului, lângă rămășițele principatului latin Achaia.
La 1430, Constantin intră în Patras, iar după doi ani Toma preia principatul Achaiei, și primește titlul de despot. Constantin a restabilit cu mici excepții dominația bizantină în Pelopones.
Tot în 1430, turcii otomani cuceresc Thessalonicul de la venețieni, care îl stăpâniseră vreme de șapte ani.
Însă nu mai puțin importante, pentru istoria Bizanțului, au fost conflictele din interiorul țării, între mișcările așa-numite „otodoxă” și „latinofilă”. Ortodocșii afirmau că să te închini papei, nesecotind astfel caracterul excepțional al ortodoxiei, fie chiar și în numele izbăvirii Imperiului de pericolul musulman, este un păcat grav și o trădare a credinței.
Dându-și limpede seama că, fără sprijinul țărilor occidentale, Constantinopolul și Moreea vor fi înghițite de otomani, mai devreme sau mai târziu, Ioan al VIII-lea a făcut alegerea și a hotărât, precum odinioară tatăl și bunicul său, să caute ajutor în lumea catolică. Prețul acesteia era cunoscut – unirea. Trative în legătură cu aceasta fuseseră purtate în timpul domniei lui Manuel al II-lea, dar au fost întrerupte de asediul turcesc din 1421. O nouă etapă a început în 1431 și a durat șapte ani.
Ioan poartă negocieri cu papa Martin al V-lea pentru convocarea unui conciliu. Având ca loc de desfășurare la Basel, papalitatea a permis accesul în Italia și a acordat sprijin unei delegații orientale de până la șapte sute de membri, din care făceau parte atât împăratul cât și patriarhii Constantinopolului, al Alexandriei, al Antiohiei și al Ierusalimului. Dar papa Martin a murit, iar papa Eugen al IV-lea, succesorul lui, a pornit o luptă pentru putere cu Conciliul de la Basel, care a blocat negocierile cu bizantinii.
Devenit stăpân pe situație în cadrul conciliului de la Basel, papa Eugeniu i-a invitat pe bizantini în 1437 la un conciliu ținut la Ferra. Ioan grăbit să răspundă invitației papei, a lăsat ca regent la Constantinopol pe Constantin, care își dovedise competența de regent și între anii 1423-1424, când Ioan fusese din nou plecat în Apus.
La 24 noiembrie 1437, Ioan al VIII-lea părăsea capitala, ieșind în larg cu opt corăbii împodobite. Însoțit de fratele său Demetrios, de patriarhul Iosif al II-lea, de delegația Bisericii Ortodoxe, împăratul soșete la 8 februarie 1438 la Veneția, iar la 4 martie ambasada a ajuns la Ferra. Conciliul s-a deschis la 9 aprilie, în Miercurea Mare. Sinodul s-a desfășurat în prima partea la Ferrara, iar din 10 ianuarie 1439, din cauza ciumei ivite, afost transferat la Florența. Tematica sinodului a fost discutarea celor patru „puncte florentine”: adaosul filioque, purgatoriu, azima și primatul papal.
După îndelungi dezbateri controversate, la 5 iulie 1439, patruzeci de prelați și papa Eugeniu IV, pe de o parte, și împăratul bizantin, cu treizeci și trei de ierarhi de-ai săi, pe de altă parte, au semnat textul unirii (anexă). Iar la 6 iulie, unirea Bisericilor era proclamată în catedrala Santa Maria del Fiore din Florența, prin recunoașterea supremației papale, de cardinalul Giuliano Cesarini și de arhiepiscopul Niceei, Bessarion, în latină și greacă.
Unirea sinodului de la Ferrara-Florența nu a fost primită de clerul și poporul grec, iar pe deasupra Bizanțul a pierdut pe linie bisericească sprijinul sârbilor, bulgarilor, românilor și mai ales al rușilor, care considerau unirea drept trădare a credinței ortodoxe.
Papa Eugeniu a predicat o cruciadă, ridicând la luptă împotriva turcilor pe unguri, polonezi și români. Sultanul Murad al II-lea a întâlnit armata cruciată la Varna, obținând o strălucită victorie la 10 noiembrie 1444. Această victorie a însemnat spulberarea ultimei speranțe privind alungarea turcilor din Europa și salvarea Imperiului bizantin.
Unul dintre despoții Moreei, Constantin Dragases, care va deveni ultimul împărat bizantin, a profitat de dificultățile turcilor în Peninsula Balcanică. După ce a schimbat cu fratele său Theodor ținuturile stăpânite pe țărmul Mării Marmara, a ajuns să conducă Moreea cu centrul la Mistra, refăcând zidul hexamilion în istmul Corint, a înaintat spre centru Greciei cucerind orașele Athena și Teba, obligându-l pe ducele Nerio al II-lea Acciajuoli, până atunci tributar turcilor, să-i recunoască supremația.
În ciuda rezultatului de la Varna, Constantin, venind în Boeția își extinde autoritatea asupra Phocidei și regiunilor din Grecia, până la munții Pindului. Dar în 1446, Murad reocupă Grecia, pătrunde până în centrul Greciei, distruge zidul din Corint, devastează Moreea și ia captivitate 60.000 de oameni.
Doi ani mai târziu, în 1448, Hunyadi (Iancu de Hunedoara), acum regent al Ungariei, a reluat ofensiva, cu o armată alcătuită din unguri, români, cehi și mercenari nemți. A potrivit lucrurile astfel încât să se întâlnească cu Scanderbeg de la Kossovopolje. Înainte însă ca albanezii să ajungă până la el, o uriașă oștire turcească s-a ivit dintr-odată și i-a nimicit armata. El însuși a scăpat numai cu ajutorul trupelor sale de nemți și de cehi.
La puțin timp, împăratul Ioan al VIII-lea a murit, la 31 octombrie 1448, fără urmași, și cum și Theodor murise, Constantin Dragases era succesorul.
II.2.2 Căderea stindardului răsăritean
Atunci când a murit Ioan VIII, despotul Constantin se afla la Mistra. Turbulentul Demetrios Paleologul a încercat să-l întreacă pe fratele său și a venit, pe calea mării, la Constantinopol, sperând că tronul îi va reveni lui. Guvernul a reușit să respingă pretențiile lui Demetrios, care avea reputația unui aventurier. La 6 ianuarie 1449, Constantin XII Paleologul Dragases a fost proclamat împărat la Mista, iar la începutul lunii martie a sosit în capitală.
Teritoriile Imperiului bizantin erau reduse la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, și cea mai mare parte a Peloponesului, la o oarecare distanță de capitală, guvernat de frații săi Thomas și Demetrios.
La doi ani după moartea lui Ioan al VIII-lea, sultanul Murad al II-lea moare și el, fiind urmat la conducerea Imperiului otoman de către fiul său, Mahomed al II-lea (1451-1481).
Mahomed râvnea la capitala bizantină pentru strălucirea și bogăția ei, dar și pentru că împărțea Imperiul otoman în două părți (asiatică și europeană). Imediat după preluarea conducerii el a început demersurile pentru cucerirea Constantinopolului.
În primăvara anului 1452, sultanul poruncește construirea unei fortărețe pe țărmul european al strâmtorii Bosfor, în formă de triunghi cu turnuri la colțuri, numită Rumeli-Hisar. Această acțiunea a fost pentru a împiedica trecerea oricărei corăbii prin strâmtoare în sprijinul Constantinopolului. Spre sfârșitul anului, la curtea sultanului, ajunge un meșter ungur, care plecase din slujba lui Constantin pentru că nu era plătit. Mahomed îl angajează pentru a-i construi un tun foarte mare. Sultanul Mahomed și-a încercat puterea tunurilor de la Rumeli-Hisar asupra unei ecadre italiene, care a refuzat să-și coboare pânzele. Sultanul putea oricând să oprească aprovizionarea capitalei grecilor cu alimente. În luna august Mahomed cercetează el însuși fortificațiile impunătoare ale Constantinopolului, apoi începe să-și pregăteasca armata terestră pentru campania din primăvara următoare.
La Constantinopol grecii se pregăteau pentru a riposta; se făceau rezerve de alimente, lemne și arme, și se reparau zidurile și tunurile. În fața pericolului iminent al otomanilor, Constantin, își punea toate speranțele în ajutorul Occidentului. El reîncerca să reînvie uniunea. El apelează la Veneția, la Genova, la Hunyadi, la regele Aragonului, la papa Nicolae al V-lea și la alte puteri apusene, precumși la frații săi, Thomas și Demetrios din Pelopones. În toamna anului 1452, cei doi frați sunt ocupați cu o incursiune turcească, iar apoi cu o revoltă instigată de albanezi.
În disperarea sa, Constantin Dragases, a oferit noi și neobișnuite stimulente și răsplăți oricui avea să aducă sau să trimită întăriri urgente. Pentru Iancu de Hunedoara, care suferise o a doua înfrângere din partea turcilor la Kossovo, în 1448, a emis un hrisobul imperial, promițându-i Selymbria, fie orașul Mesembria, pe țărmul Mării Negre. Pentru regele Alfons al V-lea al Aragonului și Neapolelui, a emis un alt Hrisobul, oferindu-i insula Lemnos. A căutat sprijin la conducătorii genovezi ai Chiosului, promițându-le să le plătească pentru ajutor. și-a repetat apelul către Veneția și a trimis un sol într-un turneu, la Ragusa, în diverse orașe italiene și, mai presus de toate la papă. Răspunsul concret la rugămințile sale stăruitoare a fost modest.
Ca răspuns la rugămințile basileului, papa Nicolae al V-lea, trimite ca delegat al său, pe cardinalul Isidor (fostul mitropolit al Kievului), pentru a celebra unirea Bisericilor. Astfel, la 12 decembrie 1452, cu cinci luni înainte de căderea finală, cardinalul Isidor oficia în Catedrala Sfânta Sofia, messa romană și proclama unirea. Populația capitalei instiga afară, în ciuda situației, că nu au nevoie de ajutorul latinilor și nici de unirea cu ei. Acesta a fost momentul când unul dintre demnitari împăratului, Lucas Notaras a rostit celebra frază profetică: „Mai degrabă se vede turbanul turcesc în mijlocul capitalei decât mitra latină”.
La venirea în Constantinopol, cardinalul Isidor, a adus cu sine de la Neapole și 200 de arcași, la care se vor alătura, la începutul anului 1453, 700 de genovezi și 300 de venețieni. Genovezii erau conduși de Giovanni Giustiniani Longo, care era un oștean profesionist cu experiență și renumit pentru priceperea sa la asedii. Constantin i-a încredințat comanda generală a apărării zidurilor dinspre țărm. Iar megaducelui Lucas Notaras i-a fost încredințată comanda apărării zidurilor dinspre țărmul Cornului de aur, blocat de un lanț masiv de fier. Numărul apărătorilor era nesemnificativ în comparație cu armata turcilor.
La 26 martie 1453, armata turcă se adunase. De câți oameni dispunea oare sultanul în ajunul asedierii Constantinopolului? Cifrele indicate de contemporani merg de la 160.000 (Barbaro) până la 400.000 (Ducas, Chalcocondylas) și chiar 700.000 (Abraham din Ankara). Istoricii turci din secolele al XV-lea și al XVI-lea se mărginesc să vorbească de un „fluviu de foc”, un „fluviu care se preface într-o mare nesfârșită” (Tursun Bey) și de „războinici la fel de mulți ca stelele” (Sa’ad ed-Din). În realitate, puteau fi în jurul a 150.000 de oameni, cifră uriașă pentru acel timp, probabil niciodată atinsă până atunci, cel puțin în Evul Mediu. Niccolo Sagundino, unul dintre martorii cei mai serioși ai evenimentelor epocii, apreciază armata Marelui Senior la 80.000 de oameni în cavaleria regulată, 60.000 în cavaleria auxiliară, 90.000 de cavaleri în escorta sultanului, 12.000 de infanteriști și 10.000 de ieniceri.
La sfârșitul lunii martie, pe colinele din împrejurimile capitalei, au apărut primele patrule de cavalerie al sultanului și unitățile de infanterie ușoară. Înainte de a începe asediul Constantinopolului, Mahomed al II-lea, le garantase viețile dacă se predau. În schimb la 2 aprilie, de Paști, creștinii, conduși de viteazul lor împărat, au întreprins o incursiune în afara zidurilor, au nimicit câteva zeci de dușmani și s-au întors, triumfători în oraș. Trei zile mai târziu, sultanul și-a ridicat tabăra aproape de bătaia tunului de la Poarta Sfântului Roman, la jumătatea lungimii zidurilor. Mahomed al II-lea și-a dispus armata de-a lungul întregii linii a zidurilor dinspre uscat, de la Pegae până la Cornul de Aur.
Cel mai mare tun (tunul lui Orban), care trăgea ghiulele cântărind mai mult de 400 de kg, a fost așezat în fața Porții Sfântului Roman, numită și azi Topkapi (Poarta Tunului). Nu departe de acolo, alte două tunuri aruncau proiectile de 300 de kg. Încărcarea marelui tun cerea două ore, el neputând fi folosit decât de opt ori pe zi. Alte piese de artilerie de mare calibru erau ațintite asupra Palatului Blacherne, Porții Charisiene (astăzi Poarta Edirne) și asupra Porții Pegae (Poarta Silivria), unde zidurile erau cele mai slabe. Celelalte tunuri erau răspândite de-a lungul zidului de apărare. În total, 14 baterii fuseseră îndreptate asupra orașului, între Cornul de Aur și Poarta de Aur: 52 de tunuri mari și 500 mai mici, 1000 împreună cu archebuzele. Cele mai mari tunuri ale bizantinilor trăgeau cu ghiulele de 50 de kg. În Bosfor flota sultanului, de 150-170 de vase, comndată de Baltoghlu, încerca atacul zidurilor dinspre mare și de asemenea pătrunderea în portul Cornul de Aur.
Asediul Constantinopolului a început la data de 7 aprilie vizând în special zidul dinspre uscat în dreptul porții Pempton, punctul cel mai slab al liniei de fortificații bizantine, unde bizantinii comasaseră cele mai importante forțe.
În prima săptămână cea mai mare parte a zidului exterior a fost distrusă de catapulte, deși stricăciunile zilnice erau refăcute parțial noaptea, în mod superficial, de Giustiniani și ajutoarele sale, folosind scânduri de lemn, butoaie vechi și saci umpluți cu pământ.
În afara zidurilor Mahomed provoacă o diversiune atacând Palatul Therapion, pe care îl cucerește, iar pe cei 40 de apărători îi ucide trăgându-i în țeapă. Apoi cucerește fortăreața Studion, făcând același lucru cu apărătorii ei. În acelși timp amiralul Baltoghlu, cucerește fortăreața de pe insula Prinkipo, în Marea Marmara.
La 12 aprilie, după ce veniseră întăriri din Marea Neagră, Baltoghlu, a pornit cu corăbiile cele mai mari spre lanț. Atacul a fost respins de megaducele Lucas Notaras.
În zorii zilei de 18 aprilie, sultanul a hotărât un mare atac. În sunetul surlelor și al tobelor, azabii, urlând din răsputeri, trecură peste șanțul astupat din vreme și porniră la atac. Ei incendiară porțile și palisadele și, de la înălțimea scărilor sprijinte de ziduri revărsară o grindină de proiectile asupra apărătorilor. Lupta ținuse până seara, dar nici un turc nu a trecu dincolo de ziduri, atacul fiind respins de bizantinii comandați de generalul Giustiniani. Acest succes le-a dat asediaților noi speranțe.
La 20 aprilie în fața Constantinopolului își făcură apariția în larg patru corăbii, trei corăbii genoveze armate de papă și una grecească, încărcată cu grâu din partea lui Alfons de Aragon, care s-au oprit înainte de a intra în Cornul de Aur, din cauza vântului care se oprise. Înștiințat de sosirea lor, Mahomed porunci lui Baltoghlu să le urmărească și să le captureze ori să se întoarcă fără ele. Otomanii au dezlănțuit asupra vaselor o ploaie de săgeți și de pietre. Dar italienii și romei erau mai iscusiți în arta războiului pe mare și au respins atacul turcesc. Seara vasele ajutate de vânt prielnic, după ce lanțul a fost pentru puțin timp, au intrat în port.
Mahomed, care a privit de pe țărm bătălia, văzând umilința care i-a fost adusă, s-a înfruriat și mai tare. Negru de mânie, el s-a hotărât să găsească o cale pentru a dobândi controlul asupra portului natural, Cornul de aur, fără să fie nevoit să ia cu asalt lanțul defensiv. El s-a decis asupra unui plan de campanie surprinzător. A construit sănii mari din lemn, pe care le-a scufundat în apă. Jumătate din navele sale au fost fixate pe aceste sănii. Cu ajutorul scripeților vasele au fost aduse pe țărm în siguranță. În noaptea de 21 spre 22 aprilie, turcii, cu ajutorul oamenilor și a animalelor de povară, au tras aproximativ 70 de vase, pornind din Bosfor, în susul dealului și peste dealul din spatele Galatei, fiind împinse pe un plan înclinat în Cornul de Aur.
A doua zi, în zori, populația Bizanțului crede că visează; o flotă inamică, parcă adusă de duhurile răului, echipată și pavoazată, navighează în însuși inima propriului golf, considerat inaccesibil; oamenii își freacă încă ochii și nu înțeleg cum s-a petrecut minunea, în timp ce fanfarele, cu tobe și trâmbițe, răsună jubilând chiar sub zidurile cetății protejate până acum de port. Întregul Corn de Aur, cu excepția îngustei zone neutre a Galatei, unde flota creștină e încercuită, se găsește acum, datorită acestei manevre geniale, în stăpânirea sultanului și a armatei sale. Mahomed poate să-și aducă nestânjenit trupele pe podul de pontoane și să atace acolo unde zidurile sunt mai șubrede: flancul mai slab este amenințat și rândurile apărătorilor, și până acum sărace, se răresc și mai mult, căci trebuie să apere un perimetru și mai mare. Tot mai tare și mai tare se strânge pumnul de fier în jurul beregatei victimei.
În fața acestei situații, împăratul Constantin al XII-lea Dragases, s-a sfătuit cu bailul venețian și cu Giustiniani, chemându-i și pe căpitanii de vas venețieni, în vederea punerii unui plan de atac asupra flotei otomane. După mai multe propuneri de atac, Giacomo Coco, căpitanul unei galere, a propus ca în timpul nopții să se încerce de a se da foc corăbiilor, el însuși conducând expediția.
Planul de atac, păstrat în taină, a fost programat pentru data de 24 aprilie, pentru a fi pregătite vasele, dar a fost amânat pentru data de 28 a lunii, din cauza genovezilor din Constantinopol, care au aflat de plan și erau nemulțumiți că ei nu luau parte la atac. În consecință li s-a permis și lor ca să contribuie cu una din nave.
Atacul s-a dovedit a fi un eșec. Un genovez, care se afla în solda sultanului, auzise de planul creștinilor, și l-a divulgat acestuia. Sultanul și-a pregătit din timp tunurile pentru tragere. În dimineața zilei de 28 aprilie, cu două ore înainte de răsărit, două vase mair de transport – unul venețian, celălalt genovez – bine căptușite cu baloturile lor, s-au strecurat de sub zidurile Perei, însoțite de două galere venețiene, fiecare cu câte patruzeci vâslași sub comanda lui Trevisan și a ajutorului său Zaccaria Grioni. Vasele aveau în urma lor trei fustae ușoare, fiecare cu câte șaptezeci și doi de vâslași, avându-l pe Coco pe vasul din frunte și – împreună cu el – un număr de bărci mici, încărcate cu materiale inflamabile. Însă Giacomo Coco „avid de glorie”, se năpusti la atac, fără să mai aștepte celelalte vase. Câteva clipre mai târziu, o detunătură infernală sfâșie cerul și o ghiulea uriașă uramtă de o a doua, loviră în plin centru galera lui Coco, care se scufundă pe loc împreună cu căpitanul și întregul echipaj. Cealaltă galera venețiană, comandată de Gabriele Trevisan, a fost de asemenea atinsă, fără să se scufunde însă. Atunci atacară navele turcești, încercând să captureze cele două vase de transport creștine. Urmară două ore de luptă. Creștinii pierdură 80 de oameni și un vas de mic tonaj. Ptruzeci de oșteni și marinari creștini luați prizonieri de turci ai fost executați; ca răspuns, Constantin porunci să fie spânzurați pe zidul de apărare 260 de prizonieri turci.
În tot acest timp bombardamentul dinspre uscat a continuat. Situația apăratorilor era gravă, chiar dacă cei uciși erau puțini, mulți erau răniți și toți sufereau de foame, deoarece proviziile se micșorau.
Constantin văzând că zidurile orașului, dinspre uscat, se prăbușesc sub ochii săi, a început să-și piardă curajul și a trimis un mesaj sultanului rugândul să se retragă și să facă pace, propunându-i să-i dea tribut orice sumă ar fi cerut. Dar Mahomed simțind că este aproape de victorie, nu voia să renunțe și i-a răspuns: „… Nu se poate să mă retrag. Sau eu iau orașul sau orașul mă i-a pe mine, viu sau mort. De vrei să te retragi din el cu pace, îți dau Peloponezul și, cât despre înșiși frații tăi, le voi da ținuturi și vom fi prieteni. Dacă însă nu mă vei lăsa să intru cu pace și o să-mi fac intrarea prin luptă, pe toți marii tăi dregători și cu tine îi voi trece prin sabie, iar întreg poporul celălalt îl noi lăsa pradă oricui vrea din armata mea; mie mi-i deajuns orașul gol”. Constantin nu i-a răspuns la mesaj, pentru el cedarea Constantinopolului era de neînchipuit.
Împăratul, încă mai nădăjduia să primească ajutor din Apus. Zvonindu-se că flota venețiană, promisă de papă, se află pe drum. Pentru a afla dacă este adevărat el trimite o mică navă în cercetare la Negroponte. Pentru a se putea furișa din Cornul de Aur, doisprezece bărbați venețieni îmbrăcați turcește părăsiră portul, la bordul unei ambarcațiuni cu flamura sultanului la catarg. Dar la Negroponte nu era ancorată nici o flotă, deoarece ajutoarele trimise la Constantinopol, au plecat doar la 8 mai. Comanda acestei flote din 8 vase, o avea căpitanul-general al Mării, Giacomo Loredan, dar avea instrucțiuni să nu-i atace pe turci, doar să se apere în cazul unui atac.
Sultanul Mahomed, stabilit în Cornul de Aur, a poruncit să fie construit un pod, de aproximativ 500 de metri, de vase și butoaie, cu o lățime de 4.5 metri.
Însă tragerile de pe apă ca și cele de pe uscat dădeau rezultate proaste. Ghiulele greșeau ținta, din cauza reculului, tunurile se dislocau sau erau aruncate în golf. În această privință, turcii au fost ajutați de către solul unei ambasade maghiare, sosite în tabăra Fatih-ului, la începutul lunii mai. Acesta i-a învățat arta ochirii corecte. Tunul lui Urban, nu mai fusese folosit o vreme, dar pe 5 mai, a fost reparat și bombardarea dinspre uscat a fost reluată cu reînnoită vigoare. La două zile, în 7 mai, după apusul soarelui, tunul cel mare a fost îndreptat spre porțiunea zidurilor numită Mesoteichion. Turcii au năvălit cu asalt spre spărtura făcută, dar nici acum nu au reușit să treacă dincolo de ziduri.
La 12 mai, sultanul lansează un nou atac asupra Palatului Blacherne, dar nici acum cetatea nu a fost cucerită, deoarece, conform unei profeții aceasta trebuia să cadă în timpul unei eclipse de lună. Două zile mai târziu un nou bobardament este lansat asupra aceluiași sector, dar fără urmări importante. După încă două zile sultanul își mută artileria în fața Porții Sfântului Roman, unde își va concentra atacul de acum încolo.
În acest timp, sultanul porunci ca să se sape galeri de mină, dedesubtul zidurilor, chiar de la începutul asediului începuse asemenea operații, dar îi lipseau mineri îndeajuns de pricepuți. Dar de data aceasta Pașa Zaganos, a ales mineri de meserie și le-a dat poruncă să sape o galerie sub ziduri, aproape de Poarta Charisiană. Din cauză că sarcina de a săpa era prea anevoiasă, au renunțat și au început să sape sub zidul de la Blacherne, care nu era dublat, aproape de Poarta Caligariană. Lucrarea a fost descoperită de megaducele Notaras și a apelat la serviciile meșterului Johannes Grant. Acesta a săpat o contra-galerie și ajungând în galeria turcească, a dat foc stâlpilor de susținere.
În dimineața zilei de 18 mai, asediații au fost înspăimântați de un turn mare de lemn, așezat pe roți, care se afla în dreptul zidurilor de la Mesoteichion. Pentru a fi dus aproape de ziduri, turcii au lucrat de dimineața până seara pentru a acoperi șanțul, făcând o cărare. Seara turela a fost împinsă până la parapet. În timpul nopții bizantinii s-au strecurat și au pus butoaie cu pulbere în golurile schelariei turelei. Apoi au dat foc, provocând o explozie care a prăbușit turela, omorându-i pe turcii aflați în ea.
Peste cinci zile, creștinii au descoperit o galerie subterană care ducea sub zidurile orașului. Grecii au prins aici un număr de miner, precum și un ofițer turc, pe care l-au torturat, pentru a destăinui locurile unde se află și alte galerii. Astfel grecii au reușit să distrugă toate galeriile, iar turcii au renunțat la lucrările subterane. Aceste succese îi ajutau pe creștini ridicându-le moralul și încrederea. Dar în această zi, bucuria le-a fost fărâmată, la zărirea unei ambarcațiuni, care-și croia drum prin Marea Marmara, urmărită de vasele turcești. Ei au crezut că era vasul înaintaș al unei flotei care le venea în ajutor, dar era brigantina care pornise în urmă cu douăzeci de zile în căutarea venețienilor, care după ce cutreierase în lung și-n lat printre insulele Egeei, nu găsise nici un vas.
Distrus, Constantin a izbucnit în plâns. Părea că întreaga creștinătate îl abandonase în lupta împotriva dușmanilor Crucii. S-a încredințat pe sine și cetatea lui Hristos, Maicii Sale și celui dintâi împărat creștin, Sfântul Constantin cel Mare. Vestea că trebuiau să lupte singuri i-a demoralizat pe unii dintre aliații italieni. Printre apărătorii genovezi și venețieni au izbucnit violențe. Constantin a trebuit să intervină, să le reamintească faptul că aveau un conflict mult mai important de care să se ocupe. Semne și prevestiri ciudate se adăugau tensiunii dintre asediați. În zilele acestea toți își aminteau din nou profețiile care spuneau că împărăția avea să piară. Cel dintâi împărat creștin fusese Constantin, fiul Elenei; cel din urmă avea să poarte același nume, tot fiul Elenei. Oamenii își reaminteu de o profeție potrivit căreia cetatea n-avea să cadă decât când luna va fi în descrește. La 24 mai, a avut loc o eclipsă de trei ore. Sfârșitul părea aproape. Deznădăjduiți, creștini se îndreaptă spre Maica Domnului, fiind organizată o procesiune.
Înainte de trece la asaltul final, sultanul Mahomed al II-lea, le mai trimite un ultimatum grecilor.
La 26 mai, în sunetul trâmbițelor, răpăitul tobelor și urletele frenetice ale dervișilor, turcii au pornit cu asalt asupra zidurilor cu toată armata. S-a încins o luptă înverșunată, care a durat trei ore. De-a lungul perimetrului zidurilor terestre se îngrămădiseră sute de cadavre, vazduhul se cutremura de urletele musulmanilor, care mureau, din cauza rănilor și arsurilor mortale.
Mahomed îi adună la sfat pe viziri, demnitari, generali, căpetenii religioase și pe ofițerii superiori. După îndelungi convorbiri, la îndemnul lui Zaganos Pașa, sultanul se decide asupra atacului final. A doua zi dimineața străbătând pozițiile oștirilor sale, a dat de veste că marele atac va avea loc foarte curând și că ostașii credinței celei adevărate, vor avea trei zile în care să poată jefui nestânjeniți orașul. În acea noapte cete de lucrători turci, luminați de făclii și torțe, continuau să astupe șanțul și îngrămădeau mormane de arme dincolo de el. Lumina redată de făclii era atât de puternică încât asediații au crezut pentru moment că tabăra turcilor luase foc, dar apropiindu-se de ziduri și-au dat seama de rostul lor și au început să se roage. Constantin a poruncit a doua zi ca icoanele și moaștele din biserici și mănăstiri să fie purtate de-a lungul zidurilor și să fie trase clopotele, iar mulțimea de oameni cânta „Kyrie eleison”.
În acest timp în tabăra turcească domnea liniștea, Mahomed le oferise o zi de odihnă soldaților, încât grecii au început să creadă că turcii se pregătesc să se retragă, dar acest optimism era doar pentru a le mai întării încrederea, în fond toți știind ce-i așteaptă.
Profitând de întreruperea atacului, Constantin, a mai ținut un ultim consiliu, ținând o cuvântare de îmbărbătare și dând un nou impuls acelora care îl ascultaseră. Apoi, împăratul Constantin, alături de popor, greci și latini, episcopi, preoți și călugări, cu toții au luat parte la sfânta liturghie din catedrala Sfânta Sofia.
La sfârșitul zilei, în tabăra turcilor a început forfota, unii se întreceau să umple șanțul, iar alții împingeau în sus tunuri și mașini de război. Socotind că totul este gata, la ora unu din dimineața zilei de 29 mai, sultanul a dat ordinul de atac. Trupele din prima linie a sultanului au atacat zidurile dinspre uscat. Timp de două ceasuri ei au făcut presiuni asupra porțiunilor, deja slăbite de tunuri. Giustiniani și Constantin, au ținut piept turcilor și aceștia au să se retragă. La scurt timp atacul este reluat de soldați mai experimentați, mai bine înarmați și mai disciplinați, susținuți cu foc de acoperire de artileria turcească. Apărarea rezista, dar zidul dinspre Cornul de Aur, era suspus unui atac greu, însă și aici apărătorii dădeau dovadă de respingere. Strategia sultanului era de a nu le da răgaz creștinilor. Nu mult după al doilea atac, Mahomed trimite în linia întâi ienicerii și trupele de elită. Grecii luptă cu înverșunare, dar cu puțin înainte de revărsatul zorilor Giustiniani cel mai neclintit stâlp al rezistenței, a fost rănit. Pierzând mult sânge și fiind în chinuri grele i-a rugat pe ostșii săi să-l i-a de pe campul de luptă. Zadarnic a încercat, Constantin, să-l convingă să se reîntoarcă în luptă, dar era prea slăbit și garda lui de corp l-a dus în port și l-a urcat pe o corabie genoveză. Trupele sale l-au urmat pe Giustiniani, împăratul rămânând singur cu grecii săi pe câmpul de bătălie.
Ienicerii, la îndemnul sultanului, conduși de Hasan, pornesc din nou la atac, preluând controlul asupra zidului exterior, iar apoi au escladat și zidul interior.
Între timp, circa 50 de turci au pătruns în cetate printr-o poartă din zidul Kerkoporta. Aceasta fusese uitată deschisă pentru a îngădui, înaintea asediului final, mici atacuri asupra dușmanului. După ce au intrat în cetate, un soldat turc s-a urcat pe palisada de deasupra zidului porții Sfântului Roman, fluturând steagul turcesc și strigând „orașul este al nostru”.
Turcii năvăleau în valuri prin spărturile zidurilor. Apărătorii erau îngroziți, încercau să fugă, dar turcii măcelăreau tot în calea lor, copii, femei, bătrâni, soldați.
Constantin dându-și seama că cetatea era pierdută și nemaiavând vreo speranță de supraviețuire și-a smuls însemnele imperiale, și împreună cu Ioan Dalmatul și cu Don Francisco, l-au urmat pe Theophilos Paleologul care se aruncase în vâltoarea luptei. Acolo fusese văzut ultima oară Constantin al XII-lea Dragases, lângă Poarta Sfântului Roman, murind ca un erou și ca un martir.
După moartea lui Constantin, turcii au năvălit în oraș, cauzând o teribilă devastare. O mulțime de greci s-au refugiat în Sfânta Sofia, cerând ajutor lui Dumnezeu. Turcii au pătruns cu violență, au batjocorit și au ucis o parte din greci, iar mulți au fost luați prizonieri.
Bisericile în frunte cu Sfânta Sofia, și mănăstirile, cu toată bogăția lor, au fost jefuite și profanate; proprietățile private au fost prădate.
Jaful a continuat toată ziua, iar până seara puține locuri mai rămăseseră nejefuite, dar nimeni nu se împotrivese când sultanul a ordin de încetare a jafului, deoarece mai aveau încă două zile de prădăciune.
Intrând în oraș sultanul însoțit de escorta sa de ieniceri și sfetnici, a parcurs străzile călare până la Biserica cea Mare. Întrând în biserică, vede pe un turc stricând un mozaic și l-a întrebat de ce strică pardoseala, acesta a răspuns „Pentru credință”, înfuriat sultanul îl lovește cu sabia, după care le spune celorlalți, care erau de față: „Ajungă-vă comorile și robii! Clădirile orașului însă sunt ale mele.”. Apoi urcându-se pe sfânta masă și făcându-și rugăciunea, a poruncit ca Biserica cea Mare a ortodoxiei, Sfânta Sofia, Înțelepciunea Divină, să fie prefăcută în moschee. Mahomed văzând prădăciunile care s-au făcut în cetate a regretat foarte mult că dăduse frâu liber turcilor săi să jefuiască un oraș atât de mare, renumit prin strălucirea și frumusețea sa de odinioară.
Apoi sultanul s-a dus și a vizitat ce a mai rămas din Palatul Imperial Blacherne, „Palatul Sacru” al împăraților Bizanțului, și acolo, se zice, cugetă asupra nestartorniciei și deșertăciunii acestei lumi. Fu auzit murmurând aceste stihuri în limba persană: „Perde dari mikiuned ber kysri Caisar ankebut,/ Bume neuvet mizcend ber kiumbeti Efrasiyab”- „Painginulu tiesse pans’a in palatulu imperatului,/ Buh’a canta pe turnurile Efrasiabului”.
Interesat de soarta împăratului Constantin, sultanul pune să fie căutat, printre prizonieri să vadă dacă este viu și să-l ucidă. Trupul împăratului a fost găsit într-un morman de cadavre fiind recunoscut după vulturii bicefali din aur de pe cizmele sale. Din porunca sultanului, i-a fost retezat capul și expus la Hippodrom, iar trupul a fost îmormântat cu onoruri împărătești.
Seara sultanul a cerut să-i fie adusă toată prada, iar după ce și-a ales pentru sine ce i se cuvenea, a împărțit și celor care din cauza îndatoririlor nu au putut să ia parte la jaf. Pentru el și-a oprit prizonierii din marile familii ale bizantinilor și pe marii dregătorii care mai rămăseseră în viață. Printre cei aleși se afla și megaducele Lucas Notaras, față de care sultanul s-a arătat la început îngăduitor, dar mai apoi l-a ucis, împreună cu doi dintre fii săi, care au mai rămas în viață. Sultanul a ucis mai mulți demnitari, greci și de alte naționalități, tăindu-le capul.
În acele zile au pierit un număr mare de capodopere ale spiritului uman. Cărțile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăți, călcate în picioare sau vândute pe un preț de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas, un număr enorm de cărți au fost încărcate în căruțe și risipite în diferite regiuni. Însă comparativ cu devastarea Constantinopolului de cruciați din 1204, turcii au acționat cu mai multă blândețe.
După ce s-au scurs cele trei zile de fărădelegi și jafuri, Mehmed al II-lea și-a înfrânt oștimea și le-a permis grecilor, care mai rămăseseră, să se întoarcă în oraș. Acestora li se garanta viața și libertatea de conștiință. După câteva zile, sultanul împreună cu dregătorii săi au colindat în lung și-n lat orașul pentru a-și da seama de pagubele și distrugerile produse. În oraș erau un adevărat haos, dezordinea și prăpădul domneau acum pretutindeni. El se gândea la cum să repopuleze orașul pustiit și să restaureze clădirile distruse. Sultanul mută capitala Imperiul otoman de la Adrianopol la Constantinopol, vechea capitală primind numele de Istanbul.
Pentru realizarea reconstucției capitalei și a altor planuri, sultanul Mahomed al II-lea, a început strângerea de mijloace financiare. El și-a folosit capturile de război din prăzile adunate din acea cincime ce revenea sultanului din toate comorile și bogățiile găsite și jefuite de soldați. La aceasta se adăugau donațiile marilor săi dregători și mărirea haraciului strâns de la toate țările vasale și tributare Imperiului Otoman. După răsunătorul succes al cuceririi Constantinopolului, unele din aceste țări vasale, din proprie inițiativă, au trimis haraciul mărit precum și alte daruri în plus.
Prin întemeierea orașului Constantinopol pe Bosfor de către împăratul Constantin cel Mare s-au pus bazele Imperiului Bizantin, iar prin cucerirea lui de turci la 29 mai 1453 se încheia existența imperiului milenar. Mai departe, Constantinopolul rămânea centrul politic, cultural și religios al imensului Imperiu otoman, care se ridicase pe ruinele celui bizantin, și puntea de legătură dintre Asia și Europa, într-un stat dominat, însă, de puterea musulmană.
În existența lui milenară, Bizanțul a propovăduit creștinismul, a combătut ereziile, a contribuit la formularea dogmelor fundamentale ale credinței în cadrul celor șapte Sinoade ecumenice, a sprijinit și răspândit cultura sub toate aspectele ei, a acceptat viața spirituală a tuturor popoarelor ortodoxe cu tradiții și principii de viață proprii prin folosirea limbilor naționale, care s-au dovedit salvatoare pentru trezirea conștiinței naționale a popoarele din Orientul creștin. Ortodoxia a unit și ținuturile rusești sub puternicul imperiu de la Moscova. Prin căsătoria marelui cneaz Ivan al III-lea cu fiica despotului Toma Paleologul, nepoata ultimului împărat bizantin, s-a născut ideea celei „de-a treia Romă”. Moștenirea spirituală bizantină, credința ortodoxă, ideile politice și idealurile spirituale au animat secole de-a rândul Imperiul țarist rusesc.
Strălucirea Bizanțului a influențat cultura și spiritualitatea europeană atât în Răsărit, cât și în Apus. Imperiul bizantin a fost ca un vas în care s-a păstrat secole de-a rândul cultura greco-romană: el, cel care a oferit, iar Apusul, cel care a primit, mai ales în timpul Renașterii. Astfel, dreptul roman, literatura, filosofia și știința greacă s-au transmis ca moștenire lumii europene.
Capitolul III
Consecințele căderii Constantinopolului în viața Bisericii Răsăritene
III.1 Biserica Ortodoxă în Imperiul Otoman
După căderea Constantinopolului, religia și instituțiile religioase grecești s-au prezervat sub dominația turcă. În ciuda actelor de violență ocazionale ale guvernului turc și ale poporului musulman împotriva reprezentanților Bisericii grecești și a populației ortodoxe, sub Mehmed al II-lea și succesorii săi imediați drepturile religioase acordate creștinilor au fost respectate cu strictețe. Persoana patriarhului, cele ale episcopilor și preoților au fost proclamate inviolabile. Clerul era scutit de impozite, în timp ce restul grecilor erau obligați la plata unui tribut anual (haraci). Jumătate din bisericile capitalei au fost transformate în moschei, iar cealaltă jumătate au continuat să fie folosite de creștini. Canoanele bisericești au rămas în vigoare în toate problemele administrației interne bisericești, care se afla în mâinile patriarhilor și episcopilor. Sfântul sinod partiarhal a continuat să existe și patriarhii împreună cu sinodul se ocupau de problemele administrației bisericești. Toate serviciile religioase puteau fi celebrate liber în toate orașele și satele – de pildă Paștele putea fi celebrat solemn. Toleranța religioasă a Imperiului turc s-a perpetuat până în zilele noastre, deși, de-a lungul timpului, cazurile de violare a drepturilor religioase ale creștinilor de către turci au devenit mai frecvente și situația populației creștine a fost în anumite momente foarte dificilă.
Potrivit izvoarelor contemporane, în timpul jafului au fost prădate și distruse doar patru biserici: catedrala Sfânta Sofia, biserica Sfântului Ioan din Petra și a bisericii Chora, aproape de spărtura făcută în zidurile dinspre uscat, și a Sfintei Theodosia, din apropierea Cornului de Aur. O altă biserică prădată a fost cea a Pantocratorului, în mănăstirea căreia, viețuia călugărul Ghenadie Scholarios (viitorul partiarh ecumenic). Acesta a fost luat ostatic în urma jafului, împreună cu nepotul său și mulți alții și vânduți ca sclavi. Însă majoritatea bisericilor din Constantinopol, după cucerire au rămas, în mâinile creștinilor. Dintre acestea, de menționat este marea catedrală a Sfinților Apostoli, a doua ca mărime și a doua între cele mai venerate biserici din Constantinopol, a putut rămâne, după zilele de jaf, cu tezaurul neatins. Sultanul va încredința biserica monahului Ghenadie, după alegerea sa în funcția de patriarh ecumenic.
III.1.1 Ghenadie Scholarios al II-lea, primul patriarh „sub turbanul turcilor”
Începând cu 29 mai 1453, sultanii turci s-au considerat urmașii bazileilor bizantini, pe care i-au învins și a căror capitală și imperiu l-au cucerit. Patriarhia ecumenică și întreaga Biserică ortodoxă din Imperiul otoman a fost obligată să se acomodeze noi situații pentru a supraviețui și a salva ce se mai putea ori ceea ce a mai rămas din ea.
Viața politică din acele vremuri și-a pus amprenta și asupra vieții Bisericii. Sultanul Mahomed al II-lea fiind unul dintre cei mai instruiți conducători politici ai timpului, dorind să stabilească un „mondus vivendi” între agareni și creștini, a luat măsuri pentru menținerea și reorganizarea Patriarhiei ecumenice, dând dovadă de mare perspicacitate, pricepere și clarviziune politică. Sultanul era la curent cu situația Biserici Ortodoxe din ultimele veacuri, de greutățile și conflictele cauzate de marea schismă din 1054 și de dorința Bisericii Catolice de a-și extinde autoritatea și în Biserica din Orient. Aflând că patriarhul unionist Grigore al III-lea Mammas, fugise din Constantinopol în 1450, la Roma, după ce fusese excomunicat de către un sinod ținut la Constantinopol, sultanul a cerut grecilor să-și aleagă un alt conducător spiritual.
Înainte de a-și alege un patriarh, Mehmed al II-lea a organizat comunitatea grecească în millet-uri, sistem tradințional în Orientul Mijlociu, care îngăduia minorităților să-și rezolve problemele proprii potrivit legilor și obiceiurilor lor sub cârmuirea conducătorului religios, singurul reprezentant în fața puterii civile.
La solicitarea sultanului Mehmed al II-lea de a-și alege un patriarh, grecii s-au oprit asupra lui Ghenadie Scholarios care era sclav la un truc în Adrianopol. După mai multe discuții, monahul Ghenadie a acceptat să devină Patriarh Ecumenic, crezând că poate ajuta Biserica și pe conaționalii săi într-un moment crucial al existenței lor. Alegerea sa a fost și pe placul sultanului, care știa că Ghenadie Scholarios era conducătorul antiunioniștilor din Bizanț și, astfel, nu mai exista riscul unei coalizări a Răsăritului cu Apusul împotriva turcilor.
Astfel că Mahomed, află repede ceremonialul care se obișnuia la investirea unui patriarh ecumenic în vremurile de strălucire ale împăraților bizanțini și la ceremonia instalării Patriarhului Ghenadie Scholarios, a ținut să respecte atât cât îi permitea situația lui de căpetenie religioasă a musulmanilor.
Înscăunarea noului Patriarh Ecumenic, a avut loc în urma unui sinod, ținut în conformitate cu prescripțiile canonice, alcătuit din episcopii care au mai rămas în regiune. În urma acestuia Gheorghe Scholarios, a primit titulatura de Patriarh Ecumenic, sub numele de Ghenadie al II-lea Scholarios (a ocupat tronul ecumenic în trei rânduri: 1454-1456; 1462-1463; 1464-1465). Ceremonia instalării a avut loc, în ziua de Bobotează, la 6 ianuarie 1454, în Biserica Sfinților Apostoli, fiind uns de mitropolitul de Heracleea. La instalare sultanul rosti formula: „Fii împărat, întru fericire, și fii încredințat de preietenia noastră, păstrându-ți toate privilegiile de care s-au bucurat patriarhii dinaintea ta”. Apoi sultanul l-a invitat pe patriarh într-o audiență la el, unde i-a dăruit însemnele slujirii arhierești: veșmintele, cârja și crucea pectorală.
Sediul Patriarhiei Ecumenice și Catedrala au fost fixate la început la Biserica Sfinții Apostoli, construită de Constantin cel Mare, restaurată din temelie, de către marele Justinian I și jefuită de cruciați, în anul 1204.
La Sfinții Apostoli, Patriarhul Ghenadie al II-lea a rezidat foarte puțin din cauza unei provocări meschine a turcilor, care au depus în biserică cadavrul unui turc, întinând-o, biserica trebuind să fie târnosită din nou. Temându-se de repetarea unor astfel de gesturi, Ghenadie al II-lea a părăsit această biserică, cerându-i sultanului o altă catedrală și sediu, iar acesta l-a trimis la Mănăstirea Pammakaristos, adică a Prea Fericitei Fecioare.
Sultanul Mehmed al II-lea, era dornic de cunoaște cât mai mult despre religia creștină, a întreprins mai multe vizite patriarhului Ghenadie al II-lea Scholarios. În urma convorbirilor, la cerea sultanului de a prezenta și în scris cele discutate, Ghenadie a compus în limba greacă o lucrare cu caracter apologetic numită: „Despre singura cale pentru mântuirea oamenilor, și i-a trimis-o sultanului să o citească. Din cauză că era prea lungă și neînțelegând toate, Mehmed i-a cerut lui Ghenadie să scrie alta mai clară și mai scurtă. După aceasta, Ghenadie a compus o scurtă expunere a credinței creștine, împărțită în 12 capitole după numărul celor 12 Apostoli care, mai tâziu, a devenit „Mărturisirea de credință a Patriarhului Ghenadie” (anexa 3). În ordine cronologică, aceasta este socotită drept cea dintâi scriere simbolică a Bisericii ortodoxe după Simbolul niceo-constantinopolitan. Ea a fost trimisă sultanului, în traducere turcească, după demisia lui Ghenadie din primul său patriarhat, în primăvara anului 1456.
Privilegiile acordate comportau inviolabilitatea persoanei patriarhului și, prin intermediul său, a tuturor episcopilor, exceptarea de la orice taxă și autoritatea civilă asupra tuturor creștinilor din Imperiul otoman. Într-adevăr, aceștia din urmă erau tratați în dreptul musulman ca o națiune unică (millet), fără să fie luate în considerare diferențele confesionale, lingvistice sau naționale.
După ce sultanul a stabilit conviețuirea pașnică între creștini și musulmani, acel „mondus vivendi”, a fixat în scris, statul juridic al Bisericii Ortodoxe din Imperiul otoman, pe care l-a întărit cu semnătura și sigiliul său. Acest act oficial poartă numele de berat. Prin berat-ul din ianuarie 1454, au fost fixate drepturile și obligațiile Patriarhiei Ecumenice, ale patriarhului și ale creștinilor din Imperiul Otoman sub forma unor „porunci scrise” (anexa).
În contextul seriei de decizii sau „porunci scrise” ale Porții, numite capitulații interne, în anul 1461, sultanul a emis un statut asemănător sau berat și pentru Catolicosul Armeano-Gregorian și pentru Rabinul Suprem al evreilor de pe cuprinsul Imperiului Otoman.
Prin emiterea berat-ului, patriarhului i se acorda titulatura de „Etnarh” (Millet Bașa), adică „pașă al unei confesiuni”. În calitate de Etnarh, patriarhul era, practic, dependent de sistemul politic otoman, neavând mână liberă pentru a asigura o bună desfășurare a activității bisericești, pastorale și administrative.
Etnarhul își exercita funcția, ajutat de un „sfat intim”, compuns din cinci persoane: patriarhul, marele logofăt (pe timpul romeilor, primul ministru se numea astfel), ca persoană de legătură între Patriarhie și Poartă, marele econom, sachelarul și sacheliul. „Sfatul” Etnarhului era, de fapt, un „guvern” în miniatură, substituit Imperiului Bizantin, sub protecția Porții.
Deși patriarhului i s-au acordat funcții, titluri, privilegii și prerogative, pe parcurs acestea au fost încălcate de sultani și administrația otomană.
Personal, Patriarhul Ecumenic era scutit de orice impozit față de Poartă. Arhiereii și preoții subordonați lui, la fel. Dar aparențele înșeală, pentru că Etnarhul a devenit, în realitate, sclavul propriilor ranguri, privilegii și funcții, la discreția fiscului otoman, a sultanilor și mai ales a marelui vizir. Patriarhul și ierarhii acestuia erau în mod practic utilizați de turci pentru strângerea dărilor, impuse în mod special creștinilor, pe care apoi urma să le verse fiscului otoman.
Chiar dacă la început, sultanul nu a perceput nici o taxă, patriarhului Ghenadie și nici urmașilor săi, pentru ocuparea scaunului ecumenic, din anul 1460, după ocuparea Trapezuntului de către Mahomed al II-lea, la Constantinopol au fost aduși mulți greci din fostul mic imperiu, fapt care a generat apariția unor rivalități și concurență, între clerul grecesc „vechi” constantinopolitan și grecii „venetici”, din Trapezunt. Al cincilea patriarh după Ghenadie al II-lea, Simion I de Trapezunt (1466-1467; 1471; 1472-1474) a cumpărat scaunul patriarhal, oferindu-i sultanului, un dar (peșcheș, ciubuc) de 500 de ducați. Pentru greci „darul” a devenit obligație, iar „obiceiul” a devenit lege. Curând suma s-a ridicat la 2000 de ducați, însuși Simion I, a oferit la a doua păstorire, suma de 3000 de ducați. În secolul următor „prețul” pentru cumpărarea Tronului Ecumenic ajunsese la 4000 de ducați. Prin aceasta scaunul patriarhal, a ajuns, practic să fie scos la licitație, fiindu-i acordat celui care oferea mai mult, iar Patriarhia Ecumenică a devenit tot mai săracă financiar. Efectele negative ale acestui sistem a dus la simonie, patriarhii practicând simonia în toate ocaziile posibile: numiri de mitropoliți, episcopi, stareți, parohi, acordarea de dispense și alte documente canonice și chiar disciplinare.
Lăcomia proverbială și ventalitatea stăpânitorilor turci, lipsa de prestigiu a unor patriarhi, intrigile ce se țeseau de către grecii influenți în jurul scaunului patriarhal, greutățile păstoriei făceau ca schimbările să fie dese. Numai sub domnia lui Mahomed al II-lea, s-au perindat în scaunul patriahal, nouă patriarhi, de la Ghenadie al II-lea Scholarios până la Maxim al III-lea, unii domnind de două sau de trei ori. Situația a continuat și în veacurile următoare, astfel că între 1450-1800, au activat 70 de patriarhi de aproapre 150 de ori, numai între anii 1620-1700 s-au schimbat de peste 40 de ori.
Privind Biserica Ortodoxă din Imperiul otoman, numai Patriarhul Ecumenic era investit și cu prerogative politice și civile. Ceilalți Patriarhi ai Tetrarhiei: de Alexandria, Antiohia și Ierusalim și-au menținut titlul, dreptul canonic și cutumiar, de jurisdicție locală, deci toate prerogativele anterioare, dar ca cetățeni, adică membri ai comunității – națiunii confesionale – ortodoxe, Rum Milleti (națiunea confesională a romeilor) se aflau, ei și credincioșii lor, cu clerul acestora, sub controlul superiorului lor civil, Millet Bașa, adică Patriarhul Ecumenic, din Constantinopol. Acest lucru a generat și mai mult eclipsarea scaunelor patriarhale din partea Tronului Ecumenic, cu abuzuri de tot felul din partea administrației civile-turcești și bisericești-grecești. Doar Patriarhul Ecumenic putea decide când, care din Patriarhii Tetrarhiei și cât timp aceștia puteau sta în Constantinopol sau în altă parte, în afara granițelor Imperiului sau a teritoriului lor de jurisdicție.
În imperiu, creștinii erau luați în derâdere fiind numiți „ghiauri”, adică necredincioși, iar pentru a-și exprima liber credința trebuiau să plătească tribut, bir, dare în bani, naturalii și copii (darea sângelui). Ei trebuiau să se deosebească de turci, chiar și prin vestimentație, neavând voie să poarte îmbrăcăminte scumpă, ci să fie sărăcăcios îmbrăcați. De altfel și în funcțiile publice sau armată erau primiți doar dacă treceau la religia musulmană, iar în pe câmpurile de luptă, creștinii erau trimiși în linia întâi sau erau folosiți în luptele de hărțuire și obosire a inamicului, unde se murea pe capete.
În ciuda tuturor greutăților pe care le-a înfruntat din partea turcilor, Ghenadie al II-lea Schoralios a reușit să restaureze unele biserice, pe care le-a dat apoi în folosință creștinilor, a întemeiat mănăstiri și chiar a răscumpărat călugări și preoți din închisori și robie. Pe lângă acestea el confirmă către Mitropolitul Iona al Rusiei, autocefalia proclamată în 1448 și cu ajutorul monahilor de la Athos reface în 1460 mănăstrirea bulgară a Sfântului Ioan Rilski și apoi dobândește de la mamelucii egipteni reluarea dreptului pentru Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim de a păzi mai departe Locurile Sfinte.
După cel de-al treilea patriarhat, care a început la 15 august 1464 și s-a terminat în iulie 1465, Ghenadie s-a retras definitiv la mănăstirea Prodromul, lângă Serres, la poalele muntelui Meneceu, unde a murit în anul 1472.
În noua situație politică, patriarhul ecumenic reuși să se substituie oarecum imperiului bizantin dispărut și, folosindu-se de imperiul turc, izbuti să-și refacă autoritatea sa în Orientul creștin, adânc zdruncinat în timpul lungilor certuri și obositoarelor încercări de unire cu latinii. Și cu cât cucerirea turcească strângea sub stăpânirea ei tot mai multe țări ortodoxe, în aceeași măsură creștea și se lărgea sfera de autoritate a patriarhului ecumenic încât Bisericile Ortodoxe, care până atunci se bucuraseră de o semi-independență sau independență totală, cu timpul, intrară din nou în sfera de conducere centrală a patriarhului ecumenic de Constantinopol.
III.1.2 Bisericile Ortodoxe Răsăritene
Biserica Ortodoxă formează un organism unitar, fiind împărțită în Biserici autocefale sau autonome. Această unitate este realizătă prin unitatea de credință, de tradiții și de viață religioasă, și nu prin supunerea fiecărei Biserici, față de o autoritate supremă centrală, cum este în cazul romano-catolicilor, conduși de papă.
După cucerirea Constantinopolului, moștenirea politică, religioasă și culturală a reușit să dăinuie într-un „Bizanț după Bizanț” în special în Țările Române și în Rusia (din anul 1512 Moscova era considerată „a treia Romă”), dar bisericile din Orient se confruntau, pe de o parte cu asuprile din a partea arabilor, tătarilor și turcilor, iar pe de altă parte cu propaganda catolică desfășurată de misionarii iezuiți, dar datorită organizării lor sinodal-autocefale și naționale, Bisericile ortodoxe, au servit intereselor spirituale ale credincioșilor cu mult mai bine decât cele din Apus.
Orientul ortodox este împărțit în patru mari patriarhii: Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Acestea după cucerire Constantinopolui de către turci, se aflau sub dominația musulmană. În 1459, s-a alăturat și Patriarhia sârbilor de la Ipek, după ce Serbia a devenit provincie turcească, cât și Biserica Bulgariei supusă arhiepiscopiei de Ohrida. De la jumătatea secolului al XI-lea, ca urmare a distrugerii totale a regatului Ungariei, prin lupta de la Mohacs (1526), cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe de pe teritoriul Ungariei, cu Transilvania împreună, se află sub dominație turcească. Nici situația Bisericii Ortodoxe din Muntenia și Moldova nu era mai bună. Aflându-se în state tributare turcilor, Muntenia de la 1402, iar Moldova de la 1514, Biserica a trebuit să sufere alături cu statul, maltratările și umilirile stăpânitorilor. Nici mare Biserică rusă nu se găsea într-o situație mai bună. Încă de la 1241, de când Gengis-Khan fundă marele său imperiu ce se întindea peste jumătate din Europa și cea mai mare parte a Asiei, Biserica rusă gemea sub jugul apăsător al tătarilor, de care a reușit să scape numai în 1480. Cât privește Biserica Ortodoxă de pe teritoriul Poloniei, aceasta nu mai avea aproape nici un drept, din cauza intoleranței excesive a guvernului seniorial-feudal polonez, ultra catolicizat.
Din anul 1471, printr-un firman, sultanul Mahomed al II-lea a încredințat alegerea patriarhului, care până atunci era făcută de adunarea episcopilor și a boierilor, doar celor patru mitropoliți de Heraclea, Cizic, Nicomidia și Calcedon, deoarece asupra acestora putea folosi mijloace de constrângere pentru a pune pe scaunul patriarhal pe candidatul dorit de el (adică pe cel care oferea mai mult pentru ocuparea tronului ecumenic).
Această acțiune a generat schimbarea de pe scaunul patriarhal după 1453, până în prezent a 160 de patriarhi, din care doar 21 au murit natural în funcția lor ierarhică, 105 au fost depuși, 27 au renunțat, 6 au fost omorâți. Un caz mai aparte este cel al patriarhului Grigore al V-lea, care datorită susținerii revoluției grecești, de sărbătoarea Sfintelor Paști a anului 1821, îmbrăcat cu veșmintele liturgice, a fost spânzurat la poarta de intrare în Fanar.
Ortodocși din acea vreme aveau în fața lor o coaliție latino-turcă, deși nedeclarată, dar activă. Deși Mahomed al II-lea nu s-a înțeles cu papa Pius al II-lea asupra botezării sale, prin care i s-ar fi recunoscut stăpânirea la Bizanț, totuși Roma urmărea cu ajutorul stăpânirii turcești să forțeze prin cardinalul Visarion, fost mitropolit al Niceei, în 1472, legarea Moscovei de Roma. Papa s-a folosit de pretextul că marele cneaz al Moscovei era căsătorit cu Zoe-Sofia Paleoghina, nepoata lui Constantin al XI-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, care semnase unire la 12 decembrie 1452, Și că pe acest considerent și Zoe ar fi unionistă. Dar încercarea de unire a eșuat, Biserica rusă fiind fidelă și apărătoare a ortodoxiei, a fost ridicată la 1589 la rangul de patriarhie, iar prin sinodul de la Constantinopol din 1593, ocupă locul al cincilea după Patriarhia de la Ierusalim și refăcându-se astfel „pentarhia patriarhală”, de acum doar ortodoxă, Roma fiind exclusă din 1054. Ca răspuns Roma a acționat prin intermediul regatului polon catolic împotriva ortodocșilor din Ucraina, reușind parafarea unirii de la Brest-Litovsk din anul 1595.
Pentru a-i apăra pe răsăriteni de pericolul uniației, patriarhul ecumenic Maxim al III-lea (1476-1481; 1482), a cerut în anul 1482 sprijinul dogelui Veneției Ioan Mikenigos, pentru a-i proteja pe grecii ortodocși în fața prozelitismului catolic.
Anul 1492, era considerat ca fiind, anul parusiei Domnului. În acest context patriarhul Simeon al III-lea al Constantinopolului (1466-1467; 1471-1474; 1482-1486), a convocat un sinod interortodox în anul 1483, pentru a respinge și a anula oficial unirea forentină, pe care papa împreună cu suveranii apuseni încercau să o impună ortodocșilor, pentru ca creștinii ortodocși să nu apară în fața Judecătorului, ca trădători ai credinței adevărate. Tot în acest sinod s-a hotărât ca primirea unui romano-catolic în sânul Ortodoxiei, să se facă prin remiruire și nu prin rebotezare, cum era aplicată de către latini în cazul ortodocșilor.
În fața latinizării Bisericile ortodoxe surori s-au apropiat colaborând. Sunt cunoscute colaborări între episcopii, mitropoliții și patriarhii Bisericii Ortodoxe. Episcopul Vasile al Romanului îl informa pe mitropolitul Gherontie al Moscovei asupra târnosirii catedralei Uspenia din Moscova. Apoi misiunea patriarhului ecumenic Nifon al II-lea la Athos, la Salonic, la Constantinopol și în Țara Românească, predicând despre nulitatea unirii florentine.
La Constantinopol domina fanatismul islamic, din partea turcilor care nu și-au respectat promisiunile făcute în 1453. Astfel în 1517, anul începerii reformei luterane, Selim I cucerește Siria, Palestina și Egiptul, cuprinzând și regiunile celorlalte patriarhi orientale, intensificându-se propagarea Coranului. Ca și în celelalte regiuni ocupate de turci și aici se înființează corpul ienicerilor cu copii creștinilor și se interzice construirea de biserici din zid, fiind aprobate doar cele de lemn.
În timpul lui Selim I, patriarhul Ioachim Pany din Alexandria, reușește să obțină unele favoruri din partea sultanului, ajutând orientul creștin ca „patriarh și papă al Alexandriei, judecător al toată lumea și taumaturg”. Iar patriarhul Gherman al II-lea al Ierusalimului, tot de la același sultanul a obținut aprobarea pentru administrarea Locurilor Sfinte, prin Frăția Sfântului Mormânt, în care erau cuprinse: Sfântul Mormânt, Peștera Nașterii din Betleem, Biserica Învierii, Golgota, Ghetsimani, Muntele Măslinilor, Nazaretul, Taborul și altele. Pelerinajele la Locurile Sfinte au întărit relațiile interortodoxe, deși se confruntau cu pretențiile latinilor asupra Locurilor Sfinte.
În Damasc, sediul Patriarhiei Antiohiei, pe lângă greutățile provocate de stăpânirea islamică, se adăugau certurile interne dintre ortodocșii greci și arabi privind dreptul la supremație în Siria, ceea ce crea și mai mari dificultăți pentru creștinii din aceste ținuturi.
Relațiile interortodoxe încep să se înmulțească. Un exemplu este cel a lui Neagoe Basarab, domn al Țării Românești, care are legături cu Constantinopol, în Orientul ortodox și cu Serbia. Prin aceasta se crează un sistem de vizite personale ale patriarhilor orientale în diferite țări, pentru lămuriri, stabilirea de contacte și ajutoare. Primul care a pus în aplicare sistemul de colindare a țătilor ortodoxe, a fost patriarhul ecumenic Ieremia I, care călătorit în Cipru, Egipt, la Ierusalim, în Serbia, Târnova și la Veneția. Apoi a fost Gherman al II-lea care a vizitat Țara Românească, Moldova și Rusia. Aceste vizite au contribuit mult la menținerea unității panortodoxe.
Departe de toate frământările, erau mănăstirile de pe muntele Athos, în număr de 20 cu numeroase schituri. Trâind în aceeași conștiință de unitate de credință, monahii au continuat stilul mai natural al picturii bizantine, după modelul lui Teofan al Cretei și al legendarului Panselin. O bogată dezvoltare a monahismului este cunoscută la mănăstirile din Țările Române și din Rusia, drept care acestea au dat din prisosul lor celor sărăcite, prin închinarea unor mănăstiri către cele din Orientul mahomedan.
Motivul pentru care Biserica Ortodoxă din Imperiul Otoman, se găsea într-o situație de umilință, este fără îndoială sistemul de dominare musulmană absolutist ajuns în pragul decadenței și destrămării. Dar cu timpul popoarele dominate s-au obișnuit cu ideea și reprezentanții lor au început să ocupe funcții importante în aparatul de stat otoman. S-au format, astfel, o elită autohtonă care sprijinea emanciparea culturală și politică a popoarelor din Balcani. Negustorii macedoneni și fanarioții greci susțineau Biserica și școala, încât în secolul al XVIII-lea era prezentă opera lor de binefacere în aproape toate orașele din Serbia, Ungaria, Transilvania, insulele grecești și fără îndoială, în Constantinopol și Atena.
În Ortodoxia răsăriteană, prestigiul patriarhului ecumenic față de ceilalți patriarhi răsăriteni este în creștere, datorită problemelor cu care se confruntau din cauza stăpânirii islamice, drept pentru care rezidau mai mult la Constantinopol decât în Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Titularii acestor scaune patriarhale în comparație cu cel ecumenic, aveau avantajul că la alegerea lor nu se ofereau sume de bani mari, iar schimbarea nu se făceau după bunul plac al vizirilor.
Deși dependente de Patriarhia Ecumenică, au fost unii patriarhi orientali care s-au făcut remarcați ca mari personalități în domeniul gospodăresc, pastoral și cultural. În Alexandria, patriarhii care s-au remarcat: Silvestru (1569-1590), Meletie Pigas (1590-1601), Gherasim I (1620-1636), Gherasim al II-lea (1688-1710) și Samuil Kapasulis (1710-1723). În Antiohia s-au remarcat: Ioachim al V-lea (1581-1592) și Macarie al III-lea Zaim (1647-1672) care a călătorit în Țările Române, în Ucraina și Rusia. La ierusalim s-au impus mai mulți patriarhi ca protectori ai Locurilor Sfinte cu ajutorul Frăției Sfântului Mormânt și ca apărători ai dreptei credințe în fața propagandei iezuite catolice: Teofan al II-lea (1608-1644), Nectarie (1661-1669), Dositei al II-lea Notara (1669-1707), (autorul Mărturisirii de credință numită „Pavăza Ortodoxiei”, aprobată de Sinodul de la Ierusalim din anul 1672, care aproape patru decenii a fost îndrumător neobosit al activității cultural-teologice în limba greacă, înființând la mănăstirea Cetățuia de lângă Iași o tipografie grecească, unde s-au imprimat numeroase cărți pentru apărarea Ortodoxiei) și Hrisant Notara (1707-1731), ales patriarh cu ajutorul domnitorului Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, care a închinat patriarhiei Ierusalimului mănăstirea „Sfântul Gheorghe Nou” din București, după ce fusese sfințită de el în anul 1707.
Între teologii secolului al XVI-lea s-au remarcat: arhiepiscopul Ghenadie din Novgorod, care alcătuiește textul unei Biblii în slavonă (1520), apoi Iosif Volokolamski din Rusia, și grecii Manuil Corinteanul, Maxim Aghioritul, activ și în Rusia, Pahomie Rusanos și Antonie Eparchos, care au apărat otodoxia și au combătut latinismul papal.
Rusia împreună cu Țările Române au susținut cele trei patriarhii de la Ierusalim, Antiohia și Alexandria, prin veniturile mănăstirilor închinate și daniile periodice, oferindu-le un adevărat sprijin financiar și moral în lupta cu intoleranța islamică și propaganda catolică și protestantă.
În Balcani au existat cazuri de renegare a credinței ortodoxe mai ales în Albania, Bosnia și Herțegovina, dar în general creștinii ortodocși au rezistat persecuțiilor islamice chiar cu prețul martirajului. Astfel în rândul sfinților se înscriu noi mărturisitori, ca: patriarhul Nifon, Sfântul Fanurie, cuviosul Dionisie (ucenicul Sfântului Iacov cel Nou), Ioan cel Nou Epirotul, Macarie de la Salonic, ucenicul Sfântului Nifon, cuviosul Teofil de la Athos, cuviosul Nicodim de la Meteora, Teodor din Constantinopol, Ioan Culica, Duca Mitilene, cuviosul Damian de la Athos; apoi la bulgari: Nicolae de la Sofia, Gheorghe cel Nou de la Sofia, Gheorghe cel mai Nou; la români, bănățeanul Iosif de la Partoș mitropolitul Banatului.
Din cauza fanatismului islamic, sârbii au început să emigreze în nordul Dunării, organizându-se în episcopia Srem, dependentă de Patriarhia Ecumenică și având importante centre monahale la Kruședod, Frușka Gora și Hopovo. Tot atunci ieromonahul Macarie, care a activat și în Țara Românească, a început să tipărească la Cetinie, în Muntenegru, cărți de cult cu litere chirilice aduse de la Veneția, inaugurând astfel tiparul în Răsăritul ortodox. Tot el a tipărit la Târgoviște, din porunca domnitorului Radu cel Mare (1495-1508), Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512).
Un nou val de emigrare a sârbilor, a fost cauzat de neînțelegerile dintre mitropolitul de Smeredevo și Patriarhia de Ohrida, sârbii migrând până în Croația, Sirmium, Dalmația și sudul Ungariei.
Înființarea patriarhiei sârbe este legată de întemeierea statului sârb de către Ștefan Dușan. Acesta vroia ca să devină el însuși împărat, dar pentru asta avea nevoie sa fi uns de către un patriarh. Cum arhiepiscopia sârbă aparținea de Patriarhia Ecumenică, acest lucru era irealizabil, deoarece patriarhul ecumenic era supus împăratului bizantin, care nu ar fi autorizat ungerea unui alt împărat la marginea Imperiului. Dar în urma sinodului de la Skoplje din 1346, arhiepiscopia este ridicată la rangul de Patriarhie cu sediul la Peci (Ipek).
De acum încolo, pe teritoriul statului sârb, vor exista două centre bisericești independente: Patriarhia de Peci și Arhiepiscopia-Patriarhia Independentă de Ohrida. Scaunul Ohridei a rămas pe teritoriul statului medieval sârb până în 1389, an care semnifică căderea Serbiei de sud sub dominația otomană.
O parte din teritoriile care până în 1346 au aparținut scaunului de Ohrida, trec acum sub jurisdicția eparhiei noi. La începutul secolului al XI-lea Ohrida deținea 31 de eparhii cuprinzând Macedonia, Albania, Epirul, parte din Tessalia, vechea Serbie și Bulgaria, iar la sfârșitul secolului mai deținea doar 23 de eparhii. Apoi în secolul al XIII-lea numărul era redus la 7 eparhii, crescând la 11 eparhii în timpul lui Ștefan Dușan, fiind considerabil redusă la centrele din: Ohrida, Kastoria, Grebenița, Moglenița, Slamișka, Strumița, Pelagonia, Devolska, Glavenișka, Kaninska, Vlașca. În raza noii Patriarhii de Peci au intrat: Bosnia, Herțegovina, Muntenegru, sudul Dalmației și o parte din Macedonia și Bulgaria, răpite Patriarhiei de Târnovo și Arhiepiescopiei-Patriarhiei de Ohrida.
În veacul următor, puterea Ohridei crește, iar Patriarhia de Peci se îndreaptă încet și sigur spre sfârșit. În anul 1459, odată cu transformarea țaratului sârb în pașalâc turcesc, la cerea turcilor Patriarhia de Peci a fost anexată Arhiepiscopiei autocefale de Ohrida. Ohrida și-a extins jurisdicția asupra episcopiei de Vidin și a celei de Sofia, care au aparținut Patriarhiei de Târnov. Ohrida devenea pentru lumea ortodoxă din Balcani, ceea ce Constantinopolul era pentru greci. În secolul al XVI-lea jurisdicția ei se întinde și asupra comunităților ortodoxe din Italia, Veneția și Dalmația. În 1530 Patriarhia de Ohrida, poseda 32 de eparhii, dintre care: 12 în Macedonia, 5 în Albania, 14 în locurile sârbeșt.
Tot în 1530, se încearcă o restabilirea a Patriarhiei de Peci, de către episcopul Pavel de Smederevo (1528-133), care refuza să mai recunoască autoritatea patriarhului Prohor de Ohrida (1523-1550), după ce primi îngăduința autorităților otomane proclamându-se patriarh al sârbilor. Prohor îl condamnă pe acesta într-un sinod la Ohrida și mai ocupă cu ajutorul turcilor încă două eparhii vacante. Patriarhii celorlalte Patriarhii: Ioachim al Alexandriei, Mihail al Antiohiei, Iosif al Ierusalimului și Ieremia I al Constantinopolului îl recunosc pe Prohor ca patriarh al Bisericii.
Restabilirea patriarhiei de Peci a avut loc datorită creșterii influenței sârbești în Imperiul otoman. În 1557, vizirul Mehmed Ali Sokolovici, un sârb islamizat, pentru a potoli frământările dintre ierarhi, îl ajută pe fratele său, monahul Macarie, să primească încuviințarea patrirhului Ioasaf al II-lea, pentru a ocupa tronul patriarhal de la Peci. Ohrida a trecut sub jurisdicția Patriarhiei de Peci, care își exercita autoritatea asupra unui vast teritoriu: de la Vardar și Struma, la Buda și Komarno pe Dunăre. Sub jurisdicția Patriarhiei de Peci intrau Serbia istorică, Muntenegru, partea de Vest a Bulgariei, Bosnia și Herțegovina, părțile Dalmației, Croației și Ungariei ocupate de turci, Banatul, depășind nordul Budei și al Aradului. Patriarhia de Peci a încorporat și episcopiile de Skopje, Kustendil și Niș, luate de la Ohrida. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, Patriarhia de Peci ajunse să dețină aproximativ 40 de mitropolii și episcopii.
Cele două patriarhi vor supraviețuii până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când se vor desființa. Ambele patriarhii au avut de suferit din cauza presiunii autorităților otomane. Motivul presiunii a fost implicarea Bisericii sârbe în lupta de eliberare de sub dominația turcească. Astfel îl vedem pe patriarhul de Peci Ioan al II-lea purtând tratative cu Austria pentru alungarea turcilor. Au loc răscoale în Herțegovina și Banat, la care au participat ierarhi sârbi. În 1686 ierarhii au lupat parte la conflictul austriaco-turc. În urma înfrângerii, mulți sârbii s-au refugiat în teritoriile Imperiului habsburgic. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea administrația turcă nu mai respecta nici un drept din cele acordate în trecut de către sultani.
Implicarea Bisericii sârbești în lupta antiotomană a continuat și în secolul al XVIII-lea. Tot acum se observă o puternică creștere a conștiinței naționale și culturale în Balcani. Însă după 1739, sub influența fanariotă, turcii nu au mai admis sârbi pe scaunul patriarhal, fapt ce au secătuit de orice vlagă ambele eparhii. Cele două eparhii au fost desființate cam în același timp. La cerea patriarhului ecumenic Samuil I Hangeris, cele două patriarhii de Peci și de Ohrida, au fost desființate prin firmanele sultanului Mustafa al III-lea, din 13 septembrie 1766 și din 16 ianuarie 1767, supunându-le Patriarhiei Ecumenice.
Pentru a legaliza supunerea Patriarhiei de Peci și Ohrida, la 15 mai 1767 în urma unui sinod patriarhal, Samuil I a alcătuit un act prin care justifica „istorico-canonic”, necanonicitatea lor.
Migrarea sârbilor din anul 1690, în jur la 37.000 de familii, în frunte cu patriarhul de Peci Arsenie al III-lea, stabiliți în sudul Ungariei, între Banat și Croația, a generat înființarea unui mitropolii la Karlowitz, având autonomie din partea Curții din Viena. Ierarhii erau aleși în cadrul congresului național-bisericesc și confirmați de împărat. Împăratul Leopold I le-a acordat prin diploma din 20 august 1690, anumite privilegii, dar nu s-au respectat, iar ortodocșii sârbi și români s-au confruntat cu politica duplicitară a habsburgilor, susținători ai uniatismului.
La Karlowitz, sârbii erau superiori din punct de vedere cultural, celorlalți ortodocși din imperiu, prin seminariile teologice de la Karlowitz și Vârșeț și prin școlile confesionale în toate statele. Ei au încercat dominarea prin sârbizarea numelor și a slujbelor religioase. Românii s-au arătat nemulțumiți și au cerut și ei ierarhi de același neam, obținând doar din secolul al XIX-lea.
Mitropolia de la Karlowitz a beneficiat totuși de privilegiile ilirice, apărând și consolidând Ortodoxia din Imperiul habsburgic în fața propagandei uniate catolice. Deasemenea mitropolia a întreținut și relații cu Patriarhia de Peci, recunoscându-i autoritatea și oferindu-i suport financiar și spiritual centrului-simbol al demnității naționale sârbești.
În cea mai mare parte ortodocșii din Balcani au fost susținuți și ajutați de statul rus.
III.1.3 Biserica Ortodoxă Rusă, moștenitoarea Bizanțului
Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe, fiind alături de Biserica Ortodoxă Română, sprijinul cel mai puternic pentru apărarea ortodocșilor căzuți sub stăpânirea otomană. După încreștinarea rușilor prin principele Vladimir, la aul 988, Biserica rusă s-a întărit mereu, păstrând o legătură strânsă cu Patriarhia Constantinopolului și cu locașurile monahale ortodoxe, mai ales cu Athosul. Principele Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), care a întărit Kievul în dauna Novgorodului, s-a interesat de aproape de organizarea Bisericii sale, dorind să întreacă Bizanțul. El a mărit numărul episcopilor, a ridicat numeroase biserici, mănăstiri și a înființat școli.
Kievul a fost Ierusalimul Rusiei, centrul religios al slavilor de Răsărit până în 1241, când a fost distrus de marea invazie mongolă. Ars de tătari, locul Kievului este preluat de Moscova care la începutul secolului al XIV-lea devine mare principat și reședința mitropolitană rusă.
Eforturile de desrobire de sub jugul tătar au durat mai bine de două secole, din două direcții: din partea Poloniei catolice, pe atunci o mare putere medievală, și din partea marilor duci ai Moscovei, care, în 1480, în celebra luptă de la Ugra, reușiseră să scuture jugul mongol. Părțile din sudul și estul Poloniei, cu Kievul drept centru, au încăput, mai ales după unirea Lituaniei cu Polonia în 1386, sub stăpânirea Poloniei catolice, până la pacea de la Perejaslav (1654) și pacea de la Andrussou (1669), când Ucraina se alipi Rusiei.
Pe durata stăpânirii mongole, biserica ortodoxă rusă s-a bucurat de același privilegii ca și mai înainte, continuând să se organize prin viața misionară și convertire în rândul mongolilor, construirea de biserici și scrierea de cărți. Un misionar remarcabil este Sfântul Ștefan din Perm, care a tradus Biblia din limba greacă în limba ziriană, dialectul triburiloe finice din nord.
Moștenitoare spirituală a Bizanțului, Biserica rusă nu putea evita să acorde monahismului rolul ce-i era cuvenit în tot Răsăritul creștin. Încă de la originile creștinismului în Rusia, Sfântul Teodosie a întemeiat la Kiev vestita mănăstire a Criptelor; nenumăratele filiale ale lavrei Criptelor au constituit vetre spirituale în părțile meridionale și apusene ale Rusiei ce, mai târziu, vor primi numele de Ucraina. În nord, Sfântul Serghie de Radonej, la mijlocul secolului al XIV-lea, a întemeiat lavra Treimii. Ucenicii săi s-au răspândit prin întreaga pădure a Nordului. Misionari, constructori, coloni, știutori de carte, monahii ocup un loc de seamă în viața religioasă a vremii. Monahismul în Rusia a cunoscut o mare dezvoltare. În secolul al XVI-lea existau aproximativ 75 de mănăstiri, iar în secolul următor a ajuns la 100, ajungând în secolul al XVIII-lea să fie cunoscută existența a 732 mănăstiri de călugări și 222 de mănăstiri de maici.
După sinodul florentin, mitropolitul Isidor al Kievului până atunci, care a semnat unirea cu papa a fost izgonit, iar prințul Vasile al II-lea și clerul rus, nu au acceptat unirea, alegând în locul lui pe Jona de Reazan. Acesta a fost uns fără acceptul Constantinopolului, deoarece Bizanțul primise unirea cu Roma. Din 1448 Biserica rusă se considera autocefală alegându-și singură mitropoliții. Din acel moment credincioșii erau divizați politic în Rusia Mare și Rusia Mică sau Ucraina, iar religios erau încadrați la sfârșitul secolului al XV-lea în două mitropolii: a Moscovei, autocefală, și a Kievului, dependentă de Patriarhia Ecumenică.
Abia după cucerirea Constantinopolului, statul rus ortodox devine cel mai puternic și mai mare, cu capitala la Moscova, și care de acum înainte ca deveni „a treia Romă”, „vechea” Romă fiind eretică, „noua” Romă era cucerită de turci, după părerea rușilor, pedepsită de Dumnezeu ca urmare a acceptării unirii florentine, în 1453, doar „a treia” era în picioare. Idea teocretică a unui Imperiu creștin universal a găsit astfel la Moscova ultimul său refugiu: în curând marii principi își vor lua titlul de țar (variantă slavă a lui „cesar”) și se vor considera succesorii legitimi ai suveranilor Bizanțului.
Începutul secolului al XVI-lea, în Rusia, este marcat de controverse între clerici și societatea rusă. Aceștia erau împărțite în două tabere, fiecare privind diferit viitorul religios al Rusiei. O tabără, având în frunte pe învățatul stareț, Iosif din Volok, doreau ca Biserica și statul să colaboreze, după modelul Bizanțului, cerând ca statul să lase domeniile posedate de Biserică și mănăstiri, în patrimoniul lor, pentru binefaceri și activitate socială, făcând din Moscova centrul cetății lui Dumnezeu. A doua grupă, condusă de ascetul Nil Sorki, susțineau sărăcia monahală, independența față de stat și fidelitate canonică Constantinopolului. Biserica a recunoscut în urma sinodului din 1503, de la Moscova, o parte de adevăr fiecăruia dintre cei doi protagoniști. Iosif și Nil au fost amândoi canonizați.
Câștigându-și autocefalia, Biserica Rusiei a dezvoltat pe parcursul secolelor XV-XVI, propria sa literatură religioasă. Iconografia rusă, fidelă maeștrilor bizantini, a atins prin Andrei Rubliov o rară perfecțiune.
Principele Ivan al IV-lea (1533-1584), considerându-se urmaș al împăraților bizantini, și-a luat titlul de țar, adică împărat din anul 1547.
În timpul domniei lui Ivan al IV-lea, mitropolitul Macarie de la Moscova, în 1551, a convocat un mare sobor general, cu delegați și din alte biserici surori, la care a fost stabilit codicele administrației bisericești, numit „Stoglav” (cunoscut ca sinodul celor o sută de capitole). Deciziile luat au contribuit mult la reglementarea poziției bisericii în raport cu statul și societatea, precum și a unor probleme strict religioase. Important este faptul că biserica a pierdut dreptul de a mai achiziționa pământ fără permisiunea explicită a țarului, reglementare care nu a putut fi, totuși, pusă în practică. În general, mitropolitul Macarie și apropiații săi au reușit întărirea și perfecționarea organizării bisericii în cadrul extinsului stat rus. Un aspect interesant al acestui proces a fost introducerea diferiților sfinți regionali ruși – împreună cu alte noi canonizări din 1547 și 1549 – într-un singur calendar. În cadrul sinodului țarul și-a prezentat și noul său cod de legi, Zakonicul, primind aprobare din partea sinodului de a-l pune în practică.
Mitropolitul Macarie s-a îngrijit ți de publicarea unor cărți. În 1561, la tipografia rusă a fost tipărit Apostolul și apoi celebra sa lucrare cunoscută ca și „Cetiminei” (minei de citit). Mitropolitul Macarie alături de partriarhii ecumenii Ioasaf al II-lea, Mitrofan al III-lea și Ieremia al II-lea, și cu patriarhul sârb Macarie, au luptat împotriva protestantismului luteran, care a devenit agresiv în spațiul ortodox, fiind urmat de cel calvin cu variate forme.
După sinodul de la Trident din 1564, prin declarația papei Pius al IV-lea, i-a naștere Biserica romano-catolică, care dizolvată din vechea Patriarhie romană nu mai avea nevoie de ortodoxia tradițională. Acest lucru a apropiat tot mai strâns, spre o colaborare deplină, Patriarhia Ecumenică și viitoarea Patriarhie Rusă, una cu tradiții ortodoxe puternice și alta cu vitalitate și capacități inepuizabile.
Odată cu creșterea rolului statului rus moscovit din punct de vedere politic și căpătând tot mai largă răspândire și credit concepția că „Moscova este a treia Romă”, s-a exprimat tot mai des dorința ca la Moscova să fie instituit un patriarh. În acest sens ministrul Boris Godunov, la vizita patriarhului Ieremia al II-lea, la Moscova îi prezintă dorința statului rus și i-l prezintă în persoana viitorului patriarh pe mitropolitul Iov de la Rostov. După îndelungi insitențe rușii au reușit să obțină aprobarea patriarhului Ieremia, care l-a început nu vroia să acorde rangul de patriarhie în Biserica rusă, de a avansa pe capul bisericii la titlul de patriarh.
Mitropolitul Iov a fost înălțat la rang de patriarh la 26 ianuarie 1589. Patriarhiei ruse i-au fost atribuite 4 mitropolii: Novgorod, Kazan, Rostov și Krutitsk; 6 arhiepiscopii: Vologda, Susdal, Nijni-Novgorod, Smolensk, Reazan, și Tver; și 8 episcopii: Pskov, Rjev, Ostrog, Beloozero, Kolomna, Briansk, Dmitrov și una nenumită. Deoarece mai era vorba și de un rang patriarhal, patriarhul Ieremia al II-lea a convocat apoi la Constantinopol, în 1593, un sinod patriarhal al Bisericii Ortodoxe, la care au participat și ceilalți patriarhi, Meletie Pigas din Alexandria, Ioachim din Antiohia și Sofronie al Ierusalimului, acordînd noii patriarhii locul cinci, după Ierusalim; prin aceasta se mai dădea dovadă că nu era recunoscută ca patriarhie legală cea existentă la Ohrida, și chiar la Ipek, fiind deci socotite numai mitropolii cu titlul onorific de patriarhie, fără rang precizat. Astfel s-a refăcut vechea „pentarhie patriarhală”, dar acum numai cu caracter ortodox. Ca răspuns la această decizie, romano-catolicii s-au răzbunat pe ortodocși, provocând o sfâșiere în cadrul ortodoxiei, prin forțarea la uniație a rutenilor din Ucraina polonă, realizată prin fraudă la sinodul de la Brest-Litovsk, din 1596. În Lituania și Ucraina de sub stăpânirea polonă, viața ortodoxă a cunoscut o perioadă de înflorire în timpul principelui Constantin din Ostrog, care în 1581 a publicat prima Biblie în limba slavonă, după unele manuscrise aduse din Moldova.
Urmașii patriarhului Iov, patriarhii Hermogen (1606-1612), Filaret (1619-1633) Ioasaf I (1634-1640) și Iosif I (1642-1652) au păstorit într-o epocă de adânci frământări politice, întreținute și de propaganda catolicismului polonez. Primii trei patriarhi au suferit chiar bătăi, închisori și prizonierat din partea polonilor și a partidului favorabil acestora. Biserica rusă a fost în acest timp sprijinul cel mai puternic pentru eliberarea țării și în special în luptele duse de călugării din Serghievskaia Lavra, conduși de Dionisie și Avram Tolițin. Aceasta a făcut ca Biserica și patriarhii să se bucure de o prețuire deosebită din partea poporului.
Teoria celei de-a treia Rome a fost din nou atacată sub pontificatul marelui patriarh Nikon (1652-1658). Încă de la alegerea sa, acest prelat foarte autoritar a fixat un dublu țel activității sale: să stabilească supremația puterii spirituale asupra puterii temporale și să reformeze Biserica rusă conform cu uzanțele admise pe atunci în cele patru patriarhii ortodoxe ale Răsăritului.
Nikon, pe când era episcop la Novgorod, s-a remarcat prin acțiuni filantropice, prin încercarea de a uniformiza ritualul după tiparul kievean și îndeosebi elin; s-a evidențiat la fel prin ctitorirea de școli greco-latine pentru cler. Prin contribuția lui, ca patriarh, în anii 1653-1654 rutenii s-au unit cu Moscova. Tot în 1653, prin grija lui, apăruse „Kormcaja kniga”. În circa doi ani (1654-1656), sub patriarhatul său, s-au corijat următoarele: facerea semnului Crucii cu 3, nu cu 2 degete; crucea văzută să aibă 4 și nu 8 capete; „Aliluia” să se zică de 3, nu de 2 ori; numele lui Iisus să se scrie cu 2 de i, nu cu un i; să fie 5, nu 7 prescuri la proscomidie; înconjurarea bisericii să se facă nu după soare, ci invers. Dar fapta cea mai importantă a sa a fost corectarea cărților de cult. Care aveau destule scăpări și greșeli de tipar. La sinodul din 1654, prezidat de țar, Nikon a expus amănunțit programul reformist. Între anii 1655-1656 se mai întrunesc câteva soboare, la care au participat și unii patriarhi (ca Gavriil de Ipek, plus mitropolitul Ghedeon al Moldovei), și în care s-a aprobat tipărirea Triodului, Molitfelnicului și a altor cărți liturgice.
Conservatorismul îngust și evlavia neluminată a clerului și a poporului a dus, însă, la ruperea din sânul bisericii ruse a „starovierților” (vechi ortodocși) sau „staroobreaților” (adepții ritului vechi), care nu voiau să schimbe absolut nimic, nici din tipic, nici din cărțile bisericești. Hotărât pentru reformă, Nikon a intrat în conflict chiar cu țarul și cu unii ierarhi, ceea ce a făcut ca în sinodul din 1666-1667, la care participau și patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și alți reprezentanți ai Ierusalimului, patriarhul rus să fie condamnat. În urma sinodului reforma nikoniană a fost acceptată, ceea ce a generat în Rusia schisma „rasko-ul” vechilor ortodocși. Aceștia refuzând să se supună prevederilor sinodului, refuzând jurământul, serviciul militar, raderea bărbii, dansul și altele, au fost persecutați, mulții trebuind să se refugieze. După persecuția rascolnicilor, mai multe biserici erau grupate în două categorii: popovții (care mai păstrează preoția) și bezpopovții (care nu mai au ierarhie).
Urmașii lui Nikon, Ioasaf al II-lea (1667-1672), Pitirim (1672-1673), Ioakim (1674-1690) și Adrian (1690-1700), nu s-au remarcat precum predecesorul lor.
În secolul al XVII-lea tânărul Piotr Velikij (Petru cel Mare 1676-1725), cunoscut și ca antihristul, interzice vreme de douăzeci și unu de ani, alegerile patriarhale, scaunul patriarhal fiind ocupat de mitropolitul Ștefan Iavorski, în calitate de locțiitor. La 25 ianuarie 1721, influențat de luterani, Petru cel Mare, prin publicarea Regulamentului spiritual, alcătuit de episcopul Teofan de Pskov, a înlocuit necanonic instituția patriarhală cu un consistoriu sau consiliu dirigent, prezidat de mitropolitul de Petrograd, unde se mutase capitala rusiei din 1703. Din acest consiliu făceau parte 4 arhiepiscopi, 7 arhimandriți și 2 protopopi, între ei fiind și confesorul țarului și protopopul armatei și flotei. Statul rus era controlat printr-un Oberprokuror, împăratul putând supraveghea întreaga viață bisericească, școlară și mănăstirească.
Mitropolia de la Kiev din cadrul statului polon cuprindea pe ortodocșii din Lituania, Ucraina și Haliciu.
După ce pe scaunul de la Moscova a fost instalat Iona, fostul mitropolit Isidor și-a păstrat autoritatea asupra diocezelor ce se găseau în teritoriile poloneze și lituaniene. Din 1458, Isidor demisionează, iar succesorul său este Grigorie Bolgarin, sfințit de patriarhul uniat al Constantinopolului ce trăia la Roma. Grigorie a păstrat timp de zece ani Biserica Ucrainei unită cu Roma, după care din 1470, s-a alăturat din nou ortodoxiei, recunoscând totodată autoritatea Patriarhiei Ecumenice. Din acel moment diocezele ruse din Polonia și Lituania au trăit practic independente, dar erau supuse marilor presiuni ale regilor catolici polonezi. Opoziția ortodoxă din aceste teritorii, față de latinism, era reprezentată de confrerii de laicii ortodocși, care cumpărau uneori drepturile de patronat asupra bisericilor, de publicare a cărților ce apărau Ortodoxia și să finanțeze școli ortodoxe.
În această situație, trei factori au susținut credința ortodoxă: frățiile mirenești cu drepturi stavropighiale din unele orașe ca Liov, Villna, Ostrov și altele, voievozii și boierii ortodocși din Polonia în frunte cu Constantin din Ostrog, precum și Movileștii, și în fine cazacii ortodocși.
Cu toate acestea în anul 1596, prin sinodul de la Brest-Litovsk, propaganda organizată de iezuiți și regele Sigismund al III-lea Vasa, au forțat unirea cu Roma, a unei părți din ucrainieni și bieloruși, romano-catolicii reușind să smulgă Ortodoxiei peste 5 milioane de ruteni. Doar după moartea regelui Sigismund, pe teritoriul Poloniei, a putut fi legalizată existența unei Biserici Ortodoxe. Acest lucru a fost realizat de către mitropolitul Kievului Petru Movilă (1633-1646), care a reușit recunoașterea Bisericii Ortodoxe în Polonia, recâștigând o parte din episcopiile răpite de romano-catolici și înființarea Academiei de la Kiev din 1631, înzestrată și cu o tipografie, pentru tipărirea de cărți bisericești ortodoxe, după rânduiala canonică.
Mitropolitul Petru Movilă este deasemenea inițiatorul sinodului de la Iași din 1642, împreună cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei. Pentru prima dată în istorie aici s-au întrunit cele trei ramuri principale ale ortodoxiei: grecească, românească și slavă. Sinodul s-a desfășurat între 15 septembrie și 27 octombrie. În acest sinod a fost aprobată Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă, semnată apoi și de patriarhul Partenie I, fiind recomandată creștinilor „ca o carte care urmează dogmele Bisericii lui Hristos”.
În 1686, ca urmare a victoriilor ruse asupra Poloniei, Ucraina a fost anexată Imperiului moscovit, iar mitropolia Kievului a fost alipită patriarhiei Moscovei cu acordul formal al patriarhului Constantinopolului. Numeroși teologi ai Kievului s-au mutat la Moscova, iar Petru cel Mare a găsit printre ei prețioși colaboratori la reformele sale pro-occidentale. Ei au adus aici metode de predare și de gîndire latine ce au exercitat o influență durabilă asupra teologiei ruse.
În timpul existenței sale milenare, Imperiul Bizantin, în perioada de glorie și nu numai, a dat mari personalități în domeniul teologiei, filosofiei, artei, muzicii și literaturii creștine.
Însă după căderea Constantinopolului, ultima citadelă bizantină, chiar dacă a fost moștenit din toate punctele de vedere, de la organizarea ca stat și până la viața monahală, de către celelalte state ortodoxe sau cel puțin au încercat să imite vechiul Bizanț, cea mai apropiată de acest lucru fiind Rusia, teologia bizantină a decăzut. Chiar dacă au fost personalități care s-au remarcat prin scrierile și misiunea desfășurate în apărarea credinței, ele au fost poate prea puține, dar nu s-au ridicat la înălțimea cunoștințelor teologice ai marilor teologi bizantini.
În ceea ce privește operele produse în Bizanț, ele nu ne-au parvenit nici pe departe în totalitate. Unele dispariții se datoreză, pur și simplu, pierderii lucrărilor ca urmare a evenimentelor politice imprevizibile, mai cu seamă a celor două căderi ale Constantinopolului, în 1204 în fața cruciaților, care pustiesc orașul unde era concentrată o parte deloc neglijabilă a manuscriselor, și în 1453 în fața turcilor. Acest ultim eveniment a fost fără îndoială mai puțin grav, căci, dacă 1204 este o surpriză contra căreia nimeni nu luase măsuri de precauție, cucerirea de către Mehmed al II-lea era cât se poate de previzibilă și resimțită ca atare în cercurile informate bizantine. De două veacuri, interesul pentru cultura greacă progresase mult în Italia, fără însă a se face neapărat distincția între operele Antichității și producția bizantină propriu-zisă. Unii italieni merseseră la Constantinopol, alții puseseră să se aducă manuscrise în orașul lor; mulți intelectuali bizantini preferaseră să nu aștepte căderea capitalei și se exilaseră în Italia cu cărțile lor.
Cucerirea turcilor nu a provocat culturii bizantine mari daune imediate. După un gol de aproape un secol în istoriografia bizantină, apar în Constantinopol, imediat după cădere, patru mari istorici care au relatat evenimentele ultimilor ani ai Imperiului: Laonikos Kalkondyles, Kritobulos din Imbros, Ducas și Georgios Sphrantzes. Toți patru au fost educați înainte de căderea cetății și beneficiau de contemporani la fel de bine educați ca să le citească operele. Peste o generație, prăbușirea sistemului învățământului superior bizantin a dus practic la sfârșitul tradiției laice în Orientul grecesc. Creta venețiană adăpostea o serie de oameni de cultură greci, iar arta religioasă grecească de bună calitate supraviețuia în unele părți ale Orientului. Destul de târziu față de erudiți, artiștii greci au pătruns în Italia renascentistă și în alte regiuni ale Occidentului.
Până la căderea Constantinopolului, erudiții și artiștii bizantini au demonstrat că posedau cel puțin la fel de multe cunoștințe și tot atâta talent ca și cei din Italia contemporană. Arta bizantină i-a inspirat direct pe artiștii italieni ai școlilor de la Veneția și Siena. Dacă Bizanțul nu a cunoscut o renaștere intelectuală și artistică comparabilă cu aceea a Italiei, s-ar putea ca principalul motiv să fi fost cucerirea turcească care a întrerupt brusc evoluția culturii bizantine. Inventarea tiparului, care a contribuit atât de mult la stimularea și răspândirea gândirii renascentiste în Occident, s-a produs cu câțiva ani prea târziu ca să le fie de folos bizantinilor.
După disoluția Imperiului Bizantin, Biserica greacă ortodoxă a avut misiunea de a continua tradițiile spirituale ale Bizanțului; ea este cea care, într-adevăr, a conservat limba și cultura elenice, a participat la păstrarea la toate popoarele ocupate de turci a conștiinței naționalității lor. Bizanțul învins i-a influențat chiar și pe învingătorii săi, care și-au organizat Imperiul după modelul său. Influența lui s-a întins mult mai departe decât limitele Imperiului turcesc. Ceea ce Roma a fost în Evul Mediu pentru lumea apuseană și germanică, Bizanțul a fost pentru lumea greacă, slavă și orientală. El a fost marele educator, marele inițiator, care le-a adus tuturor religia și mai multor popoare chiar și civilizația.
Bizanțul a fost promotorul prin care cunoștințele antichității au pătruns în lumea islamică și în cea a Europei reanscentiste, fără de care Renașterea nu ar fi fost așa de înfloritoare dacă intelectualii greci, deținători a unor vaste și prețioase cunoștințe, nu ar fi fugit în Apus după căderea din 1453.
Concluzii
Întemeietorul Imperiului Bizantin, Constantin cel Mare, după ce a unificat din nou Răsăritul și Apusul, prin victoria de la Pons Milvius din 312, a eliberat și autorizat creștinismul, și a construit pe malurile Bosforului capitala imperiului, punând astfel bazele statului și societății bizantine. Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit cu a mai fost numit, prin eliberarea creștinismului, care a fost persecutat în primele trei veacuri, în fostul Imperiu Roman, a devenit creștin, iar mai târziu Teodosie a declarat creștinismul religia oficială a imperiului. Fiind adesea scena unor controverse religioase, prin intermediul sinoadelor ecumenice, care se desfășoară toate în Răsărit, se definește credința ortodoxă.
Imperiul avea un caracter universal, iar creștinismul a întărit și mai mult acest aspect sub forma: un singur Dumnezeu, un singur împărat, locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, un singur Imperiu, corespunzând astfel cu lumea creștină, în acel moment ecumenică.
De-a lungul existenței sale Bizanțul s-a extins teritorial și s-a menținut, datorită împăraților care au dat dovadă de adevărați conducători și si-au asumat responsabilitatea acestui rol. Domnia lui Iustinian este considerată ca fiind epoca de aur a Imperiului. Imperiul se extinde teritorial spre vest, se extind relațiile comerciale, moneda de schimb fiind nomisma. S-a elaborat dreptul juridic roman Corpus juris civilis sau Codex Iustinianus, iar pe plan cultural au fost construite multe monumente, printre care cea mai de seamă fiind catedrala Înțelepciunea Divină, Sfânta Sofia. Sub urmașii lui imperiul a trecut printr-o tristă perioadă.
Perioada 610-1081, este cunoscută în istoria bizantină ca perioada clasică a Imperiului, având loc transformări economice, sociale, administrative, etnice și religioase. Pe plan cultural statul cunoaște în acest timp o decădere, în secolele VII-IX, din cauza mișcării religioase a iconoclasmului, iar în secolele IX-XI, se cunoaște o creștere semnificativă a dezvoltării culturale, mai ales în timpul dinastiei macedonenilor. Perioada din timpul macedonenilor, împreună cu cea a lui Iustinian, cea mai glorioasă din istoria Bizanțului. Armatele bizantine victorioase își stăvilesc sau resping nenumărați dușmani și fac să sporească întinderea Imperiului. Civilizația bizantină cunoaște tot acum ceea ce s-a numit, pe bună dreptate, „al doilea său secol de aur”. Niciodată, din vremea lui Iustinian, Bizanțul nu s-a bucurat de un prestigiu atât de mare; niciodată, până la căderea sa, el nu va mai înregistra succese atât de strălucite.
După această înfloritoare perioadă urmează una de declin, perioada cruciadelor, care au ruinat Bizanțul, atât de tare încât acesta nu și mai putut reface rănile suferite. Nici măcar în perioada Paleologilor, care nu au făcut decât să prelungească starea de agonie în care se afla, imperiul nu s-a mai putut ridica, chiar dacă au fost unele momente de vitalitate, ele însemnând doar niște zvâcniri, înainte de a-și da ultima suflare, precum un taur din arenele spaniole, care după ce a fost doborât de toreador, încearcă să se ridice cu ultimele puteri pentru a-și doborâ adversarul care s-a dovedit mai puternic și mai agil decât el.
Imperiul Bizantin s-a dezintegrat, treptat de la cucerirea Constantinopolului de către cruciați și până la căderea finală, sub dominație turcă. După prima cădere statul a reușit să-și revină, fiind restaurat de către Mihail în 1261 chiar dacă nu la forma de dinainte de cucerire, ci într-o formă mai deliberată, datorită relațiilor și sprijinul acordat de unele popoare ortodoxe sau a celor care urmăreau să obțină unele privilegii de pe urma ajutorului acordat împăraților bizantini, însă după a doua cădere statul nu s-a mai putut reface din cauză că era foarte slăbit din punct de vedere organizatorial, resursele erau din ce în ce mai puține, construcțiile erau deja aproape in ruină, doar zidurile cetății, care salvaseră de mai multe ori existența Bizanțului, era tot ce mai păstrase imperiul restaurat în ultimul său secol, și faptul că de această dată ajutorul primit cândva din partea aliaților, nu a mai venit din două motive: primul, majoritatea statelor răsăritene se aflau sub dominație turcă sau erau vasale Imperiului Otoman, iar al doilea motiv pentru că în urma sinodului de la Ferra-Florența, împăratul Ioan al VIII-lea semnase actul de unire cu Apusul, mai mult în interes politic, pentru a primi ajutor în lupta cu turcii care își extindeau teritoriile tot mai mult.
Vreme de unsprezece secole Bizanțul își asumase responsabilitatea de a păstra, de a îmbogății și de a transmite mai departe, moștenirea lumii antice, pe care o primise din mâinile vechii Rome, dominată de păgânism. A îmbogățit-o cu ajutorul creștinismul și a Orientul, transformând civilizația păgână, într-o civilizație creștină și mai umană. Iar apoi această moștenire a fost transmisă mai departe prin intelectualii, prin negustorii și prin soldații săi tuturor popoarelor cu care au intrat în contact.
După cucerire, marile tradiții ale Bizanțului, credința ortodoxă, ideile sale politice și religioase au supraviețuit în marele Imperiu rus, care se intitula „a treia Romă”, prima decăzând pentru că era păgână, iar a doua pentru că a fost eretică.
Anexa I
Decretul de unire „Laetentur Caeli”, 6 iulie 1439
Eugeniu, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu pentru o veșnică mărturie. Cu acordul mult iubitului nostru fiu Ioan Paleologul, ilustrul împărat al romanilor, al reprezentanților venerabililor noștri frați, patriarhii și ceilalți împuterniciți ai Bisericii Răsăritene cele ce urmează:
„Să se veselească cerurile și să se bucure pământul!”(Ps. 95, 11). Căci a fost înlăturat zidul din mijloc care separa Biserica Apuseană și Biserica Răsăriteană și a revenit pacea și înțelegerea prin piatra din capul unghiului Hristos (Efes. 2, 20) Care a făcut din cele două una (Efes. 2, 14) unind amândoi pereții prin puternica legătură a dragostei și a păcii și menținându-i prin afecțiunea unei unități veșnice; și după acea îndelungată negură a descurajării și neagră și dureroasă ceață a unei lungi despărțiri, a strălucit pentru toți raza senină a unirii mult dorite.
Să se veselească și Biserica Mamă care vede pe fiii ei până acum despărțiți unii de alții că revin la unitate și pace; și ea care mai înainte plângea amarnic din cauza despărțirii lor, să aducă mulțumiri Atotputernicului Dumnezeu, cu nespusă bucurie, pentru minunata lor înțelegere.
Să se veselească împreună toți creștinii din toată lumea și să se bucure cei numiți cu numele lui Hristos împreună cu Biserica Mamă universală.
Căci, iată, Părinții apuseni și răsăriteni, după acel timp foarte îndelungat de neînțelegere și despărțire, expunându-se la primejdii pe mare și pe uscat și învingând toată oboseala au venit plini de bucurie și de zel la acest sfânt sinod ecumenic din dorința sfintei uniri și ca să restaureze vechea dragoste; și ei și-au atins scopul. Căci după o cercetare lungă și obositoare, cu ajutorul Sfântului Duh, au realizat această prea dorită și prea sfântă unire. Cine ar putea deci să mulțumească după vrednicie pentru binefacerile lui Dumnezeu? Cine nu ar rămâne uimit în fața bogăției milostivirilor dumnezeiești? A cărui inimă, fie ea chiar de piatră nu se va înmuia de o milostivire dumnezeiască atât de mare? Într-adevăr, aceste lucruri sunt dumnezeiești, nu descoperiri ale neputinței omenești, de aceea trebuie să fie primite cu deosebită, evlavie și întâmpinate cu imne dumnezeiești.
Ție laudă, Ție mărire, Ție se cuvine mulțumire, Hristoase, izvorul milelor, Care ai dăruit un bine atât de mare Miresei Tale, Bisericii Universale, și ai arătat în vremea noastră minunile milei tale ca toți să vestească minunățiile Tale. Într-adevăr, mare și dumnezeiesc dar ne-a dăruit nouă Dumnezeu și am văzut cu ochii ceea ce mulți înainte de noi, deși au dorit, n-au putut să vadă.
Căci reunindu-se latinii și grecii în acest venerabil și sfânt sinod ecumenic s-au străduit și unii și alții cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija și cu o cercetare asiduă și acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.
După ce am adus în față mărturii din Dumnezeiască scriptură și foarte multe locuri din Sfinții Părinți răsăriteni și apuseni, unii spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, iar alții spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toți înțeleg același lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o zic cu intenția de a exclude pe Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei, că latinii afirmă că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul ca de la două principii și două suflări, de aceea s-au abținut să spună că Sfântul Duh purcede și pe Tatăl și Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul nu cu intenția de a nega că Tatăl este izvorul și principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului și al Sfântului Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii și două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu și numai o singură suflare a Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul și același înțeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în același sens și în același spirit și s-au înțeles cu sfânta și lui Dumnezeu plăcută unire cate urmează mai jos.
Așadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului si al Sfântului Duh, având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic din Florența, hotărâm pentru ca acest adevăr de credință să fie crezut și să fie primit de toți creștinii și astfel toți să mărturisească că Duhul Sfânt este veșnic de la Tatăl și Fiul și că esența Lui și ființa subzistentă o are totodată de la Tatăl și de la Fiul și că purcede de Ia amândoi în mod veșnic ca de la un singur principiu si dintr-o singură suflare.
Declarând ceea ce spun Sfinții Părinți și învățători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul, duce la aceeași înțelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că și Fiul este la fel ca și Tatăl, după greci, cauza, iar după latini, principiul existenței Sfântului Duh. Și pentru că toate câte sunt ale Tatălui, Tatăl însuși le-a dat Fiului Său, Unul Născut la naștere, în afară de a fi Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul însuși îl are veșnic de la Tatăl de la Care S-a și născut din veșnicie.
Hotărâm iarăși că explicația acelor cuvinte „și de la Fiul” (Filioque), a fost adăugată la simbol în mod legal și rațional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesități atunci urgente.
De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu dospită Trupul Iui Hristos se preface cu adevărat, iar preoții trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.
Iarăși, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat și mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi săvârșit roade vrednice de pocăință pentru cele ce au păcătuit ca și pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curățate după moarte prin pedepse curățitoare; ca să se ușureze ele de astfel de pedepse, le sunt folositoare ajutoarele credincioșilor vii, adică jertfele liturgice și rugăciunile și milosteniile si celelalte fapte de credință, care se obișnuiesc să se facă de către credincioși pentru alți credincioși, după rânduielile Bisericii.
Iar sufletele acelora care după ce au fost botezați nu au căzut absolut deloc în întinăciunea păcatului, ca și sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curățate, fie în trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer și contemplă în mod clar pe însuși Dumnezeu unul, întreit în Persoane, așa cum este, unul mai desăvârșit totuși decât altul, potrivit cu vrednicia vieții fiecăruia.
Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoșesc coboară îndată în iad unde vor fi pedepsite cu pedepse, totuși, neegale.
De asemenea, hotărâm că sfântul scaun apostolic și Arhiereul (Pontiful) roman dețin primatul în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaș al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor și adevăratul locțiitor al lui Hristos și capul întregii Biserici și că este tatăl și învățătorul tuturor creștinilor și lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a paște, de a conduce și de a guverna biserica universală după cum se conține în sinoadele ecumenice și în sfintele canoane.
Pe lângă aceasta, reînnoind și ordinea păstrata în canoane a celorlalți venerabili Patriarhi, (hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfințitul Papă al Romei, al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al .Antiohiei și al cincilea să fie cel al Ierusalimului, fiind păstrate adică toate privilegiile și drepturile.
S-a dat în Florența în ședință sinodală publică ținută în mod sărbătoresc în biserica cea mare. În anul Întrupării Domnului una mie patru sute treizeci și nouă, în ziua a șasea a lunii iulie, în anul al nouălea al arhieriei noastre.
Anexa II
Berat-ul din ianuarie 1454
1. Patriarhului Ecumenic i s-a recunoscut jurisdicția supremă pe întreg teritoriul Imperiului Otoman, iar Bisericii Ortodoxe i s-a lăsat libertatea păstrării dogmelor și exercitarea liberă a cultului, în limitele canonice și liturgice ale Bisericii Răsăritului, cu dreptul de a convoca și ținea Sinoade.
2. Nu i-a fost contestat Patriarhului Ecumenic nici dreptul de jurisdicție în afara granițelor imperiale, în calitatea sa de căpetenie supremă a întregii Biserici Ortodoxe.
3. Mitropoliții și episcopii ortodocși, din Imperiul Otoman, urmau să-ți păstreze drepturile lor canonice și liturgice și să dispună asupra veniturilor lor, ca și înainte de 29 mai 1453.
4. Patriarhul Ecumenic a devenit și Etnarh sau „Milet Bașa” (pașă confesional), adică vizir al sultanului pentru „națiunea creștină (confesională) ortodoxă” sau Rum Milet. Având rangul de vizir, adică de pașă sau ministru, Patriarhul Ecumenic dispunea și de o gardă personală de soldați turci, adică „arnăuți”.
5. Patriarhul putea fi judecat în cele lumești numai de sultan, iar în cele bisericești de Sinod, cu aprobarea sultanului.
6. Mitropoliții și Episcopii erau judecați de Sinodul Patriarhal.
7. Avea dreptul să pună și taxe asupra clerului și credincioșilor și să le încaseze.
8. Patriarhul Ecumenic, în calitate de vizir, avea oricând acces la Divan, pentru a interveni în favoarea sau defavoarea supușilor săi creștini credincioși: clerici și laici.
9. Patriarhul avea nu numai dreptul de a judeca, ci și pe acela de apel, pentru toți supușii săi ortodocși din Imperiu.
10. El trebuia să garanteze în fața sultanului loialitatea creștinilor ortodocși, motiv pentru care au existat și situații când trebuia să fi sever, aspru, colaboraționist și, poate, nedrept, pentru a nu periclita interesele Patriarhiei, ca instituție. Pentru greșelile creștinilor față de regimul otomanilor, răspundea tot Patriarhul, în calitatea sa de Etnarh.
11. Nunțile, înmormântările, precum și sărbătorile liturgice să poată fi ținute în deplină libertate.
12. Crucile de pe biserici, în exterior, precum și de pe turnuri și acoperiș trebuia să fie îndepărtate.
13. Trasul clopotelor a fost, în general, interzis sau redus la minimum, cu excepția bisericilor de pe insulele grecești și din Sfântul Munte Athos.
14. Clerul a fost scutit de bir, de la Patriarh și până la ultimul slujitor.
15. Patriarhul avea, în continuare, dreptul de a sfinți Sfântul și Marele Mir, pentru toate bisericile de sub jurisdicția sa, atât de pe cuprinsul Imperiului Otoman, cât și în afara frontierelor acestuia.
16. Se interzicea „propaganda creștină”, adică toate formele de misionarism creștin, pe teritoriul Imperiului Otoman, dar se încuraja convertirea la islam de orientare sunită. Se interzicea, de asemenea, combaterea islamului, ca religie a imperiului, și împiedicarea creștinilor de a trece la musulmani. Prozelitismul era permis și încurajat numai dinspre creștinism spre islam, deci era unilateral. Trecerea de la islam la creștinism ori criticarea Coranului se pedepseau cu moartea. Apostazia musulmanilor sau a noilor convertiți la islam se pedepsea cu moartea.
Anexa III
Mărturisirea de credință a Patriarhului Ecumenic Ghenadie al II-lea Scholarios
(Scurtă expunere a credinței creștine)
Aceasta, a doua, a fost dată în limba turco-arabă celor ce au cerut-o ceva mai scurt și mai lămurit cu privire la capitolele pentru care s-a ținut convorbirea, adică credința noastră. Și a fost compusă într-un chip lămurit și ușor de primit de cei neinițiați.
1. Credem că există un Dumnezeu, creatorul tuturor câte sunt, din neființă. Că nu este trup, nici nu are trup, ci trăiește în chip spiritual și este mintea cea mai bună, cea mai desăvârșită și cea mai înțeleaptă. Este necompus, fără început, fără sfârșit; este în lume și mai presus de lume; nu este în nici un loc și este în tot locul. Acestea sunt însușirile lui Dumnezeu, prin care se deosebește de creaturile Sale și celelalte asemenea; este înțelept, bun și adevărat și însuși adevărul. Oricâte desăvârșiri au creaturile Sale în parte, El singur le are în modul cel mai înalt. Desăvârșirile acestea le au și făpturile Sale, pentru că el Însuși le dăruiește făpturilor Sale. Fiindcă El este bun și făpturile Sale sunt bune; fiindcă este înțelept, înțelepte; fiindcă este adevărat. Adevărate și celelalte asemenea. Numai că Dumnezeu le are pe acestea în chip desăvârșit, iar creaturile Sale prin părtășie.
2. Credem că suntem în Dumnezeu alte trei însușiri, care sunt ca niște începuturi și izvoare ale tuturor celorlalte însușiri ale Sale. Și prin aceste trei însușiri Dumnezeu trăiește din veșnicie în Sine Însuși mai înainte de a crea lumea, prin acestea a creat lumea și prin ele o conduce. Aceste trei însușiri le numim ipostasuri; și fiindcă aceste ipostasuri nu împart unica și necompusa ființă a lui Dumnezeu, pentru aceasta este Dumnezeu și cu aceste însușiri un singur Dumnezeu, și nu sunt trei Dumnezei.
3. Credem că din ființa lui Dumnezeu răsar Cuvântul și Duhul, după cum din foc (iese) lumina și căldura. și precum focul, cu toate că nu are ceva care să fie luminat și încălzit de el, căci însuși are totdeauna lumină și căldură și răspândește lumină și căldură, tot astfel, mai înainte de crearea lumii, existau Cuvântul și Duhul, puterile firești ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Minte, cum s-a spus mai înainte. Și acestea trei, Mintea, Cuvântul și Duhul sunt un singur Dumnezeu, precum în sufletul omului este mintea, cuvântul rațional și voința rațională, și totuși acestea trei sunt un singur suflet, după ființă. De asemenea, numim pe Cuvântul lui Dumnezeu înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu și Fiul Său, fiindcă este născut din ființa Sa, precum pe cel născut din firea omului îl numim fiul omului și după cum gândirea omului este născută din sufletul lui.
Iarăși, numim voința lui Dumnezeu-Duhul și iubirea lui Dumnezeu; Mintea însăși o numim Tată, pentru că Însuși este nenăscut și fără cauză, dar este cauza Fiului și a Duhului. Așadar, pentru că Dumnezeu nu gândește numai făpturile Sale, ci mai ales gândește și se cunoaște pe Sine Însuși și pentru aceasta are Cuvânt și Înțelepciune, tot așa Dumnezeu nu voiește și iubește numai făpturile Sale, ci voiește și se iubește cu mult mai mult pe Sine, pentru aceasta din veșnicie ies din Dumnezeu Cuvântul și Duhul Său și sunt veșnic în El, și acestea două, împreună cu Dumnezeu, sunt un singur Dumnezeu.
4. Credem că Dumnezeu prin Cuvântul și prin înțelepciunea și puterea Lui a creat lumea, și prin Duhul, prin voința Sa cea bună și iubirea Sa, o îngrijește și o conduce, și îndreaptă întreaga fire în univers către ceea ce este bine, după rânduiala fiecărei firi. De aceea credem că, atunci când a voit Dumnezeu, numai prin milostivirea sa, ca să întoarcă oamenii de la rătăcirea demonilor și de la idololatrie, pentru că, în afară de țara cea mică a iudeilor, în care era închinat și crezut un singur Dumnezeu, după legea lui Moisi, toată lumea cealaltă cinstea creaturile lui Dumnezeu, în locul lui Dumnezeu și zeii cei mulți, care nu există, în locul singurului și adevăratului Dumnezeu, și trăiau fiecare după faptele lor proprii și nu după vreo lege a lui Dumnezeu, atunci a făcut Dumnezeu această reînnoire a oamenilor prin Cuvântul și prin Duhul Său cel Sfânt. Pentru aceasta a îmbrăcat Cuvântul lui Dumnezeu firea cea omenească, spre a vorbi oamenilor ca om, iar ca Cuvânt și înțelepciune a lui Dumnezeu să învețe pe oameni să creadă într-unul și adevăratul Dumnezeu și să viețuiască după legea pe care Însuși a dat-o. Și iarăși ca om, pentru ca să dea viețuirea Lui ca pildă pentru învățătura Sa. Căci, mai întâi, El Însuși a păzit legea pe care a dat-o oamenilor. Iar ca Cuvânt și putere a lui Dumnezeu să poată să restabilească fericirea universală pe care a voit-o, fiindcă era cu neputință ca prin puterea unui om să se întoarcă lumea către Dumnezeu. Și astfel, prin Cuvântul Său, atotputernicul și nevăzutul Dumnezeu a semănat adevărul în Ierusalim, iar prin Duhul Său a luminat și a întărit pe apostolii Săi, ca ei să semene adevărul în lumea întreagă și să înfrunte moartea, din iubirea de Dumnezeu, Cel ce i-a trimis, și din iubire pentru mântuirea lumii, după exemplul lui Iisus, care a murit de bună voie, în ceea ce privește firea omenească, pentru mântuirea lumii. Astfel credem noi într-un singur Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, precum ne-a învățat Domnul nostru Iisus. Și fiindcă este adevărat și însuși adevărul, credem că și acest (lucru) este adevărat, precum ne-au învățat, mai pe larg, și discipolii Lui. Tot așa înțelegem și prin puterea înțelepciunii.
5. Credem că Cuvântul lui Dumnezeu și omul în care s-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu este Hristos; viața lui Hristos în trupul Său, însă, era viața unui om preasfânt, iar puterea înțelepciunii și a faptelor Lui era puterea lui Dumnezeu.
6. Credem că, după cum sufletul și trupul unui om alcătuiesc un om, tot așa Cuvântul lui Dumnezeu pe de o parte, și sufletul și trupul Fiului Prea Sfintei Maria, pe de altă parte, formau o singură persoană, Hristos. Dar precum sufletul și trupul sunt totdeauna două firi cu desăvârșire deosebite într-un om, tot așa umanitatea și dumnezeirea sunt deosebite cu desăvârșire în unul Hristos; încât nici Cuvântul lui Dumnezeu nu s-a schimbat în trupul sau sufletul lui Hristos, nici trupul lui Hristos sau sufletul Lui nu s-a schimbat în Cuvântul lui Dumnezeu, ci totdeauna a fost și este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt al lui Dumnezeu, iar umanitatea, umanitate, căci nu umanitatea lui Hristos a luat dumnezeirea, ci dumnezeirea Cuvântului lui Dumnezeu a luat firea omenească în sine, Cel Care a primit-o spre unire. Tot ceea ce este în Dumnezeu și în chip firesc din Dumnezeu, este Dumnezeu, pentru că nu este în Dumnezeu ceva întâmplător. De aceea, Îl numim și-L credem Dumnezeu pe Cuvântul cel rațional al lui Dumnezeu. Și pentru că acest Cuvânt al lui Dumnezeu era în Hristos, pentru aceasta mărturisim pe Hristos Dumnezeu și om: om pentru suflet și trup, iar Dumnezeu pentru Cuvântul lui Dumnezeu din El.
7. Credem că Cuvântul lui Dumnezeu era în Hristos și în lume și în cer și în Dumnezeu și în Tatăl, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este nemărginit, precum și Dumnezeu Cel ce l-a născut pe El, gândindu-L, este nemărginit și are putere nemărginită. Numai că în Dumnezeu era într-un fel, în Hristos într-altul, și în lume în altul.
8. Credem că, atunci când Dumnezeu împărtășește din bunătatea și harul Său vreunei făpturi, nicidecum nu se micșorează, ci mai mult este mărit, pentru că din desăvârșirea făpturilor se arată măreția lui Dumnezeu. Și cu cât mai mult se îmbunătățește făptura printr-o mai bogată împărtășire din bunătatea Lui, cu atât mai mult se arată bunătatea și puterea lui Dumnezeu. De aceea, bunătatea lui Dumnezeu și iubirea Lui de oameni s-a mărit mai mult atunci când Dumnezeu a trimis pe Cuvântul Său și Dumnezeu cu toată puterea Lui, în Iisus, decât atunci când a trimis profeților un har al Său sau două, unui profet mai puțin, iar altuia mai mult.
9. Credem că Domnul nostru Iisus Hristos s-a răstignit și a murit de buna Sa voie pentru multe și mari foloase care au nevoie de multe lămuriri, dar toate acestea numai după firea Sa omenească, căci Cuvântul lui Dumnezeu nici nu se răstignește, nici nu moare, nici nu înviază, ci mai ales El înviază pe cei morți, precum și-a înviat și trupul pe care l-a purtat.
10. Credem că Hristos înviind s-a înălțat la ceruri și iarăși va să vină cu mărire ca să judece lumea.
11. Credem că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; că trupurile celor sfinți vor învia nestricăcioase, nepătimitoare, luminoase, ușoare, neavând trebuință nici de mâncare, nici de băutură, nici de îmbrăcăminte, nici de vreo altă plăcere trupească. Sufletele și trupurile celor binecredincioși și ale celor ce viețuiesc în virtute vor merge în rai, iar ale celor răi, care nu se pocăiesc, în iad. și fericirea sfinților este în cer (căci acesta este acum raiul), iar pedeapsa celor răi, sub pământ. Iar fericirea sfinților nu este nimic altceva decât că astfel de suflete se vor desăvârși în cunoștință și atunci vor vedea tainele lui Dumnezeu pe care acum le cunosc numai prin credință.
12. De ce a fost, însă, nevoie să se întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu, sunt necesare multe dovezi. Și dacă este de folos suntem gata să le dăm, deși în parte le-am dat. În afară de acele dovezi, ne încredințează despre adevărul credinței noastre acestea șapte.
Mai întâi pentru că profeții iudeilor, pe care și noi îi iubim, au proorocit pe Iisus și câte a făcut și s-au săvârșit de el, și câte, în urmă, au făcut ucenicii săi prin puterea Lui; de asemenea au profețit și oracolele elinilor, prin îngăduința lui Dumnezeu, precum și astronomii perșilor și ai grecilor, și toate acestea, cu mare laudă pentru Iisus. și am arătat că toate aceste profeții sunt de neînlăturat, fiindcă toate scrierile credinței noastre se potrivesc în toate, pentru că cei ce le-au scris au avut un singur învățător, harul lui Dumnezeu. Altfel, ar trebui să se deosebească.
Al treilea, fiindcă oamenii de pretutindeni au primit această nouă și minunată credință cu râvnă și multe chinuri și nu numai cei simpli ci și învățații și înțelepții. Și din această cauză s-a distrus cu desăvârșire rătăcirea elinilor.
Al patrulea, fiindcă credința aceasta nu cuprinde nimic cu neputință, sau nepotrivit, sau material, ci toate (sunt) spirituale, și este calea care conduce sufletele oamenilor la iubirea lui Dumnezeu și a vieții viitoare.
Al cincilea, fiindcă toți câți au primit această credință și au viețuit în virtute după legea lui Iisus, au primit de la Dumnezeu daruri mari și au săvârșit multe minuni în numele lui Iisus. Ceea ce nu ar fi fost , dacă credința aceasta ar fi fost potrivnică adevărului.
Al șaselea, fiindcă toate câte le spun unii împotriva credinței acesteia le putem combat ușor și cu temei.
Al șaptelea, fiindcă împărații de atunci și conducătorii lor în lume s-au războit împotriva credinței cu multe chinuri și omoruri, trei sute optsprezece ani, fiind politeiști și idololatri, și n-au reușit nimic, ci a biruit credința și se păstrează până acum. Și, venind Domnul, o va afla. Iar dacă n-ar fi fost credința aceasta din voința lui Dumnezeu, s-ar fi distrus atunci ușor. Lui Dumnezeu Însuși mărire. Amin.
Bibliografie
Dicționare și enciclopedii
Cartier dicționar enciclopedic, ediția a VI-a, Ed. Cartier, Chișinău, 2001.
Dicționar enciclopedic, vol. I-V, Ed. Enciclopedică, București, 1993-2004.
Dicționar enciclopedic român, vol. I-III, Ed. Politică, București, 1962-1965.
Dicționarul enciclopedic al Răsăritului creștin, sub îngrijirea lui Eduard G. Farrugia S. J., traducere din limba italină Adrian Popescu, Vasile Rus, Ioan Muntean și Andrei Mărcuș, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005.
Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia română, tom. I-III, Editura și Tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1898-1904.
Enciclopedie de istorie universală, traducere de Alexandru Balaci, Mădălina Chelemen, Radu Gâdei, Sorina Vernier, Ed. ALL-DaeAgostini, București, 2003.
Enciclopedia universală britanică, vol. 14-15, Ed. Litera, 2010.
Mic dicționar enciclopedic, Ed. Enciclopedică- Ed. Univers Enciclopedic, București, 2005.
Lucrări
Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, ediția a II-a, Cluj-Napoca, 2000.
Asbridge, Thomas, Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, traducere de Cornelia Dumitru și Miruna Andriescu, Ed. Polirom, București, 2011.
Asterios, Gerostergios, Iustinian cel Mare: sfânt și împărat, traducere din limba engleză de Ovidiu Ioan, Ed. Sofia, București, 2004.
Baciu, Ioan Cristian, Patriarhia Ecumenică în Imperiul Otoman de la 1453 până în secolul al XVIII-lea și legăturile cu Țările Române, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2010.
Barnea, Ion; Iliescu, Octavian, Constantin cel Mare, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
Bica, Ion, Erezii, schisme, controverse în Bizanț, Ed. Universității din Pitești, Pitești, 2004.
Bocioagă, Ioan, Personalitate lui Constantin cel Mare și politica sa socială, Galați, 1935.
Băbuș, Pr. Dr. Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Ed. Sofia, București, 2003.
Idem, Bizanțul între Occidentul creștin și Orientul islamic (secolele VII-XV), Ed. Sofia, București, 2006.
Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, ediție îngijită de Prof. Dr. Tudor Teoteoi, Ed. Anastasia, București, 2000.
Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Meronia, București, 2007.
Idem, O istorie a Bizanțului, Ed. Meronia, București, 2004.
Idem, O istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros, București, 1981.
Căzan, Florentina, Cruciadele momente de confluență între două civilizații și culturi, Ed. Academiei Române, București, 1990.
Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I-IV, Ed. Trinitas, Iași, 1999-2000-2002-2005.
Idem, Istoria creștinismului, vol. I-II, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007-2008.
Chiriac-Dimancea, Nicolae, Istoria nestorianismului cu Sinodul al III-lea Ecumenic (431), Pitești, 1927.
Clot, Andrè, Mahomed al II-lea Cuceritorul, traducere de Șerban Grancea, Ed. Artemis, București, 2003.
Constantin, Daniel, Sfântul Chiril al Alexandrei, Ed. Anastasia, București, 2000.
Damascenus, Sf. Ioannes, Cultul sfintelor icoane: cele trei tratate contra iconoclaștilor, traducere Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998.
Dașkov, S. B., Dicționar de împărați bizantini, traducere de Viorica Onofrei, Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică, București, 1999.
Diehl, Charles, Marile probleme ale istoriei bizantine; Figuri bizantine, traducere de Ileana Zara, prefață și tabel cronologic de Dan Zamfirescu, Editura pentru Literatură, 1969.
Idem, Teodora împărătesa Bizanțului, traducere și note Teodora Popa-Mazilu, Ed. Historia, București, 2007.
Dinulescu, Constanțiu, Istoria medie universală, partea I: Evul Mediu Timpuriu, Tipografia Universității din Craiova, Craiova, 2006.
Dobrescu, Prof. Dr. Constantin, Petrescu, Prof. Dr. I. Ioan C., Căderea Constantinopolului: ultima citadelă a creștinismului din sud-estul Europei, Ed. Premier, Ploiești, 2009.
Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), în colecția „Scriptores Byzantini”, vol. I, ediție critică de Vasile Grecu, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București, 1958.
Dumitrașcu, Nicu, Byzance aprés Byzance: 550 de ani de la căderea Constantinopolului, Oradea 7-8 mai, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004.
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XIII, traducere, studiu, note și comentarii de Pr. Prof. Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987.
Idem, Viața lui Constantin cel Mare, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XIV, traducere și note de Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, E.I.B.M.B.O.R., București, 1991.
Fletcher, Joseph, Life of Constantine the Great, London: Albert Cockshaw, 1852.
Gabor, Pr. Adrian, Biserică și stat în timpul lui Teodosie cel Mare (379-395), Ed. Bizantină, București, 2004.
Geoffroy de Villehardouin, Cucerirea Constantinopolului, traducere și note de Tatiana Ana Fluieraru, ediție îngrijităși prefață de Ovidiu Pecican, Ed. Limes, Cluj, 2002.
Georgescu, Maria, Istoria Bizanțului, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007.
Gibbon, Edward, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, 3 volume, traducere și prefață, de Dan Zamfirescu, Ed. Minerva, București, 1976.
Godfrey, John, 1204: the unholy cruisade, Oxford University Press, Oxford, 1980.
Grabar, Andrè, Iconoclasmul bizantin: dosarul arheologic, traducere, prefață și note de Daniel Barbu, Ed. Meridiane, București, 1991.
Grămadă, Ilie, Cruciadele, Ed. Științifică, București, 1961.
Hanga, Vladimir, Cetatea celor șapte coline: începuturile Romei: patricieni și plebei, Ed. Tineretului, București, 1957.
Idem, Instituțiile lui Iustinian, extrase din cărțile I și II, ediție îngrijită de Radu Ghidău, Ed. „Vasile Goldiș”, Arad, 1997.
Idem, Iustiniani Institutiones – Instituțiile lui Iustinian, ediție bilingvă, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
Husar, Conf. Dr. Adrian, Din istoria bizanțului, structuri de civilizație bizantină, curs pentru uzul studenților, Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureș, 2002.
Inalcik, Halil, Imperiul Otoman: epoca clasică (1300-1600), ediție și studiu introductiv de Mihai Maxim, traducere, notă, completarea glosarului și indicelui de Dan Prodan, Ed. Enciclopedică, București, 1996.
Iorga, Nicolae, Istoria vieții bizantine: Imperiul și civilizația după izvoare, traducere Maria Holban, Ed. Enciclopedia Română, București, 1974.
Istoria bisericească universală, manual pentru uzul studenților Institutelor Teologice, vol. II, E.I.B.M.O., București, 1956.
Istoria Imperiului Ottomanu: creșterea și scăderea lui, cu note foarte instructive de Demetriu Cantemir, principe de Moldavi’a, tradusă de Dr. Ios. Hodosiu, Ed. Societății Academiei Române, București, 1876.
Julian, Terry, Constantine the Great, Christianity and Constantinopole, Trafford Publishing, 2005.
Kaplan, Michel, Bizanț, traducere din limba franceză Ion Doru Brana, Ed. Nemira, București, 2010.
Lactantius, De mortibus persecutorum (Despre morțile persecutorilor), traducere, studiu introductiv, note și comentarii de Claudiu T. Arieșan, Ed. Amarcord, Timișoara, 2000.
Leb, Pr. Prof. univ. Dr. Ioan Vasile, Biserică și implicare, Ed. Limes, Cluj, 2000.
Idem, Teologie și istorie, studii de patristică și istorie bisericească, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999.
Lemerle, Paul, Istoria Bizanțului, traducere Nicolae-Șerban Tanașoca, Ed. Universitas, București, 1998.
Lung, Ecaterina, Zbuchea Gheorghe, Istorie medie universală I: Europa medievală (secolele V-VX), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003.
Manolescu, Prof. Dr. Radu (coordonator), Costăchel, Conf. Dr. Valeria, Căzan, Lect. Dr. Florentina, Brezeanu, Lect. Dr. Stelian, Maxim, Lect. Dr. Mihai, Istoria medie universală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980.
Mantran, Robert (coordonator), Istoria Imperiului Otoman, traducere de Cristina Bîrsan, Ed. ALL, București, 2001.
Mehmed, Mustafa Ali, Istoria turcilor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă: ieri și azi, ediție nouă, revăzută și îndreptată de Jean Meyendorff și Nicholas Lossky, traducere de Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, 1996.
Michel De Grece, Teodora împărăteasa Bizanțului, traducere Diana Șerban, Ed. Lucman, București, 2004.
Mihălcescu, Irineu Ioan, Sinodul al III-lea Ecumenic ținut la Efes în 431, ediția a II-a, București, 1931.
Mălinaș, Ioan Marin, Bizanț, Roma, Viena și fenomenul unionist, Ed. „Mihai Eminescu”, Oradea, Viena, 1997.
Idem, De te voi uita Constantinopol! Sau privitor la evenimentele de la 10 august 626, 13 aprilie 1204 și 29 mai 1453, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2004.
Mărculeț, Vasile, Justinian I – caesar roman și suveran creștin, Ed. Samuel, Mediaș, 2007.
Mineiul lunii Mai, E.I.B.M.B.O.R., București, 1978.
Moris, Crăciun, Metropola de pe șapte coline, Ed. Junimea, Iași, 1985.
Morrison, Cecile, Cruciadele, tarducere de Răzvan Junescu, Ed. Meridiane, București, 1998.
Muntean, Pr. Prof. Dr. Vasile V., Bizantinologie, vol. I, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1999.
Idem, Istoria creștină generală (1054-până azi), vol. II, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002.
Idem, Istoria creștinătății de la Hristos până la reformă, Ed. Sofia, București, 2004.
Nicol, Donald M., Împăratul fără de moarte. Viața și legenda lui Constantin Paleologul, ultimul împărat al romanilor, traducere, note și comentarii de Maria Magdalena Szekely și Ștefan S. Gorovei, Ed. Polirom, Iași, 2003.
Odahl, Charles Matson, Constantine and the Christian Empire, London/New York, 2004; ediție românească: Constantin și imperiul creștin, traducere de Mihaiela Pop, Ed. ALL, București, 2006.
Origen, Scrieri alese, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. VI-IX, traducere Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981-1984.
Pall, Francisc, Curs de istorie universală: cruciadele (secolele XI-XIII), Cluj-Napoca, 1948.
Procopius din Caesarea, Istoria secretă, ediție critică, traducere și introducere de Haralambie Mihăiescu, Ed. Gramar, București 2006.
Rezuș, Petru, Despre Sfântul Duh – sinteză pnevmatologică, Sibiu, 1941.
Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusiei, traducere de Areta Voronic, ediție îngrijită, note și postfață de Mihai Cojocariu, Ed. Institutul European, Iași, 2001.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria bisericească universală, manual pentru Seminariile Teologice, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004.
Idem, Persecuția împăratului Iulian împotriva creștinismului, Ed. Anastasia, Sibiu, 2009.
Idem, Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Istoria bisericească universală,pentru Institutele Teologice, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., București, 1993.
Robert de Clari, Cei ce au cucerit Constantinopolul, traducere de Tatiana Ana Fluieraru, ediție îngijită de T. A. Fluieraru și Ovidiu Pecican, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005.
Rudeanu, Pr. Dr. Ioan Octavian, Cruciadele, Ed. Călăuza, Deva, 2003.
Idem, Istorie și spiritualitate în Bizanțul mijlociu și târziu, Ed. Călăuza, Deva , 2003.
Runciman, Steve, Căderea Constantinopolului 1453, traducere din limba engleză, note, postfată ți îngrijire științifică Alexandru Elian, Ed. Nemira, București, 2010.
Idem, Vecerniile Siciliene, traducere din limba engleză Mihai Moroiu, cuvânt înainte Tudor Teotoi, Ed. Nemira, București, 2011.
Schmemann, Alexandr, The historical road of Eastern Orthodoxy, tradusă din rusă de Lydia W. Keish, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 2003.
Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale. Tratate contra iconomahilor, traducere Ioan I. Ică Junior, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994.
Sfântul, Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XII, traducere, introducere, note și indici Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1988.
Sibiescu, V., Împăratul Iustinian I și ereziile, teză de doctorat, București, 1935.
Sphrantzes, Georgios, Memorii 1401-1477, în anexă Pseudo-Phrantzes: Macarie Melissenos, Cronica (1258-1481), în colecția „Scriptores Byzantini”, vol. V, ediție criticăde Vasile Grecu, Ed. Academiei Republicii Socialiste, București, 1966.
Stiles, Andrina, Imperiul Otoman 1450-1700, traducere Felicia Pavel, Ed. ALL, București, 2001.
Tatakis, Basile, Filosofia bizantină, traducere din limba franceză Eduard Florin Tudor, studiu introductiv și postfață Vasile Adrian Carabă, prefață Emile Brehier, Ed. Nemira, București, 2010.
Telea, Marius, Istoria și spiritualitatea Bizanțului, suport de curs, Universitatea „1 decembrie 1918”, Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Alba Iulia.
Idem, Un patriarh apologet – Ghenadie al II-lea Scholarios, ediția a II-a, Ed. Emia, Deva, 2006,
Teodoret Episcopul Cirului, Istoria bisericească, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XLIV, traducere de Pr. Prof.Vasile Sibiescu, E.I.B.M.B.O.R., București, 1995.
Treadgold, Warren, O istorie a statului și societății bizantine, vol. I-II, ediție îngrijită de Mihai-Eugen Avădanei, prefață de Victor Spinei, ediție îngrijită de Victor Spinei și Bogdan-Petru Maleon, Ed. Institutul European, Iași, 2004.
Idem, O scurtă istorie a Bizanțului, traducere de Mirella Acsente, Ed. Artemis, București, 2003.
Vakalopoulos, Apostolos E., Istoria Greciei Moderne (1204-1985), traducere din limba greacă, note și cuvânt din partea editorului Dumitru N. Nicolae, cu postfață de Prof. Dr. Nicolae Șerban Tanașoca, Ed. Euroatlantica, București, 2004.
Varona, Alexandr, Tragedia schismei ruse: reforma patriarhului Nikon și începuturile staroverilor, Ed. Kriterion, București, 2002.
Vasiliev, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, studiu introductiv de Ionuț-Alexandru Tudorie, Ed. Polirom, Iași, 2010.
Idem, Justin the First: an introduction to the Epoch of Justinian the Great, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1950.
Zweig Ștefan, Orele astrale ale omenirii: miniaturi istorice, traducere de I. M. Ștefan, Ed. Aldo Press, București, 1997.
Studii și articole
Anuichi, Silviu, Raporturile dintre Patriarhia sârbă de Ypek și Patriarhia greco-bulgară de Ohrida între secolele XIV-XVIII, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, 1962, pp. 570-581.
Baciu, Ioan Cristian, Biserica Ortodoxă în Imperiul Otoman după 1453, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, „Theologia Orthodoxa”, nr. 1, 2008, pp. 57-68.
Braniște, Pr. Marin M., Patriarhii de Constantinopol prin Țările Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1958, pp. 45-61.
Chifăr, Pr. Nicolae, Constantin cel Mare, primul împărat creștin, în „Revista Teologică”, nr. 3, 2006, pp. 19-35.
Idem, Răsăritul și Apusul creștin în apărarea dogmei Sfintei Treimi ăn secolul al IV-lea, în „Dialoguri Teologice”, nr. 5, 2000, pp. 89-106.
Gârdan, Pr. Lect. Univ. Dr. Gabriel-Viorel, Ziua care nu se uită: 13 aprilie 1204; 800 de ani de la cucerirea Constantinopolului de către cruciați, în „Renașterea”, anul XV, serie nouă, nr. 4, aprilie, 2004, p. 7.
Popescu, Teodor M. (traducere), Tratatul împăratului Justinian contra lui Origen, în „Studii Teologice”, nr. 4, 1933, pp. 17-66.
Pulpea, Ioan, Bisericile Ortodoxe cu specială privire asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1949, pp. 69-93.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan I., Mărturisirea de credință a Patriarhului Ecumenic Ghenadie II Scholarios, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1984, pp. 462-499.
Idem, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381); Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică. Simbolul constantinopolitan, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, 1969, pp. 327-386.
Stăniloae, Dumitru, Hristologie și iconologie în disputa din secolele VIII-IX, în „Studii Teologice”, nr. 1-4, 1979, pp. 12-53.
Șesan, Pr. Dr. Milan, Biserica Ortodoxă în veacurile XV-XVII, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1963, pp. 857-876.
Resurse online
dictionary.sensagent.com
Encyclopaedia Britannica 2009 Student and [anonimizat], Chicago, 2009.
en.wikipedia.org
ro.wikipedia.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Marirea Si Decaderea Unui Imperiu. Cadera Constantinopolului Si Consecintele In Viata Bisericii Rasaritene (ID: 151247)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.