Mariologia Ioaneică. Perspective Hiastice ale Episodului Cana Galileii și Cel de la Crucea Lui Iisus

Mariologia ioaneică. Perspective hiastice ale episodului Cana Galileii și cel de la Crucea lui Iisus

CUPRINS

INTRODUCERE

Maica Domnului este un personaj central în viața noastră religioasă, legătura noastră cu ea fiind una de mare intimitate. O simțim ca fiind foarte apropiată de noi, ca parte integrantă din familia noastră, numindu-o de aceea ”Maica noastră, a tuturor”.

În relația pe care o avem noi cu Dumnezeu ea este percepută ca fiind ”Ocrotitoarea noastră” și ”Mijlocitoarea noastră”. În cultul creștin s-a dezvoltat un întreg ansamblu de rugăciuni pe care le închinăm și le adresăm Fecioarei Maria. În formule liturgice, în imne și cântări duhovnicești, ea e numită ”Născătoare de Dumnezeu” și ”Pururea Fecioară” și aceasta nu numai din secolul al V-lea, când s-a stabilit ”doctrina mariologică”, ci de când a luat naștere Biserica lui Hristos.

Avem o legătură atât de strânsă și apropiată cu Maica Domnului pentru că o percepem nu numai ca fiind ”Mama Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos”, ci și ca ”Mamă a noastră”, care ne iubește și care ne ajută cu rugăciunile sale pentru că ”mult poate rugăciunea mamei spre îmblânzirea Stăpânului”. De aceea o numim în rugăciuni ”nădejdea noastră, întărirea cea tare a mucenicilor, lauda cea preamărită a Apostolilor, povățuitoarea cea tare a călugărilor, înfrânarea cea tare a postitorilor, curăția și mărirea fecioarelor, veselia cea lină a maicilor, înțelepciunea și învățătura pruncilor, cârmuitoarea săracilor și a văduvelor, îmbrăcăminte celor goi, sănătate celor bolnavi, izbăvirea celor robiți; liniște celor de pe mare, liman bun celor înviforați, povățuitoare neostenită celor rătăciți, mergere ușoară celor călători, odihnă bună celor osteniți, acoperământ și scăpare celor asupriți; celor săraci bogăție neîmpuținată, celor întristați de-a pururea mângâiere, celor pe care nu-i iubește nimeni iubire cu smerenie; celor păcătoși ajutor de mântuire către Dumnezeu; tuturor creștinilor îngrădire tare, ajutătoare nebiruită și folositoare.”

Cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat pe parcursul timpului. S-a pornit de la rugăciuni simple și s-a ajuns la unele mai complexe, precum Acatiste și Paraclise, toate acestea reliefând legătura noastră sufletească cu Maica Sfântă și încrederea noastră în ajutorul și mijlocirea ei către Dumnezeu. Aspectul negativ a fost că uneori au apărut exagerări în cultul și cinstirea Maicii Domnului. Reversul la aceste exagerări a fost negarea rolului Maicii Domnului în procesul de mântuire, și implicit anularea cultului închinat acesteia. Astfel, s-a creat o vastă literatură dedicată vieții și cinstirii Maicii Domnului.

Viața Maicii Domnului, fiind o viață comună cu Fiul ei dumnezeiesc, nu poate fi deci descrisă și analizată separat. Fecioara Maria trăind cu Fiul ei și pentru El, a trăit împreună cu El lucrarea Sa mântuitoare. A încercat mereu să-I fie de ajutor, slujindu-I.

Cinstirea Maicii Domnului în cult, în rugăciuni, în cântări comune și individuale, a fost modul în care Sfinții Părinți, credincioșii și Biserica întreagă au simțit și trăit legătura lor spirituală cu Maica Domnului. Frumusețea imnelor, și mai ales mesajul pe care îl transmit, relevă legătura de mare intimitate dintre noi și Maica Sfântă. Tocmai cinstind-o pe Fecioara Maria a apărut ca o necesitate instituirea unor sărbători religioase închinate anumitor evenimente din viața ei.

Cinstirea Maicii Domnului a îmbrăcat și o formă văzută, și anume, iconografia dedicată Maicii Sfinte. Începând cu Evanghelistul Luca, în picturi și icoane creștinii au încercat ca, în forme văzute, palpabile, să aibă în mijlocul lor, în biserici și case, pe Maica Sfântă, fie cu dumnezeiescul Prunc în brațe, fie în chip de ”Orantă”, rugându-se cu noi – dar sugerându-ne mereu că, prin ea și cu ea, Iisus Hristos este o prezență reală și permanentă în viața noastră.

Prin toate acestea se relevă dragostea creștinilor pentru Maica Domnului, recunoștiința noastră pentru că prin ea S-a coborât Dumnezeu pe pământ și ne-a mântuit, încrederea noastră că ”Ea” este mereu lângă noi, cu noi în rugăciuni, că ne ocrotește ca o ”Mamă bună”.

Atitudinea protestanților si mai ales neoprotestanților față de Maica Domnului și implicit față de cinstirea ei este una care aduce sminteală pentru credincioșii noștri. Nu vom înțelege niciodată ”ce rău” le-a făcut Maica Sfântă de simt și manifestă o atât de mare aversiune față de ea. Cum nu înțeleg că ”Ea” este ”Mama lui Iisus Hristos” și că dacă Îl cinstesc pe El, această cinstire trebuie să se extindă și asupra Mamei Sale? Că dacă n-o cinstesc pe ea nu-L cinstesc nici pe Fiul ei. Cum vor îndrăzni să se întâlnească cu ”Fiul Mariei” la dreapta judecată după ce I-au ponegrit și batjocorit mama? Ce rău le-a făcut Maica Sfântă? Căci prin ea S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, și fără Fiul ei nu putea să se înfăptuiască mântuirea lumii. ”Cine aude să înțeleagă!”

Cinstirea Maicii Domnului este o datorie esențială a viețíi de creștin. A cinstit-o Părintele ceresc, Dumnezeu Tatăl când a ales-o pentru vrednicia ei să devină Maică Fiului Său Întrupat. A cinstit-o Sfântul Duh care a coborât peste ea și a umbrit-o de la Buna Vestire până la Adormirea ei. A cinstit-o și a iubit-o Fiul său care și-a alcătuit trup din trupul și sufletul ei, și s-a hrănit la pieptul ei. Fiul Și-a iubit mama pentru că aceasta L-a iubit cu toată ființa ei, sărutându-L, purtându-L în brațe și ocrotindu-L. La o astfel de dragoste Iisus Hristos a răspuns cu o dragoste și mai mare. Au cinstit-o îngerii începând cu Arhanghelul Gavriil și cu toți sfinții îngeri care au ocrotit-o, care au întărit-o în momentele grele ale vieții, care s-au rugat și se roagă împreună cu ea pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.Au cionstit-o Apostolii care au considerat-o ”Maica lor ocrotitoare”. Au cinstit-o femeile mironosițe care îi slujeau ei și Fiului său și se rugau împreună cu ea. Au cinstit-o contemporanii, cinstire rezumată de o femeie din popor în cuvintele adresate lui Iisus: ”Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt”. La aceste cuvinte Mântuitorul a răspuns: ”Așa este!”(Luca 11, 27-28).

A cinstit-o și o cinstește Biserica lui Hristos ca pe o Maică și Fecioară, ca pe o ”Născătoare de Dumnezeu”, în imne și cântări duhovnicești, în rugăciuni și în iconografie, icoana Maicii Sfinte cu pruncul Iisus în brațe fiind prezentă în casa fiecărui creștin.

O iubim și o cinstim și noi cu toată căldura credinței sufletului nostru. O iubim pentru că este alături de noi ca o mare ocrotitoare. Îi adresăm rugăciuni și o cinstim pentru că ne ocrotește copiii și familia întreagă.

Capitolul I

MAICA DOMNULUI ÎN CONCEPȚIA CREȘTINISMULUI OCCIDENTAL

Învățătura despre locul și persoana Fecioarei Maria în Biserică se numește „mariologie”. Atât ortodoxia cât și catolicismul mărturisesc că ea este „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos, Deipare) și „Pururea Fecioara Maria”.

Dacă în învățătura despre Sfânta Fecioară Maria Biserica Ortodoxă a păstrat și a mărturisit totdeauna dreapta învățătură, după temeiurile ei revelaționale, celelalte Biserici creștine s-au abătut de la această învățătură, fie printr-o dezvoltare a acesteia care a dus la exagerări și devieri, fie printr-o îndepărtare sau renunțare ajunsă până la urmă la un refuz total de acceptare a preacinstirii Născătoarei de Dumnezeu.

În învățătura și practica cultului de preacinstire a Maicii Domnului, Biserica Romano-Catolică se deosebește de cea Ortodoxă, deoarece ea elementele comune ale mariologiei; Născătoare de Dumnezeu, pururi fecioria și preacinstirea, a venit cu noi elemente: a) învățătura despre imaculata concepție a Sfintei Fecioare, decretată dogmă la 8 decembrie 1854 prin bula papală „Ineffabilis Deus”, după care Sfănta Fecioară s-ar fi născut fără păcatul strămoșesc; b) Înălțarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare, decretată ca dogmă la 1 noiembrie 1950; c) Învățătura ca Sfânta Fecioară este „împreună – răscumpărătoare” a neamului omenesc cu Iisus Hristos, în prezent ca părere teologică, dar cu perspectiva de dogmatizare.

Cu toate acestea, ortodocșii resping dogma catolică despre „Imaculata concepție a Sfintei Fecioare”, care a fost promulgată ca aparținând „Credinței Bisericii” de către Papa Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1854. această dogmă afirmă că, din primul moment al concepției sale, Fecioara Maria a fost ferită de întinarea păcatului originar, prin lucrarea unui har deosebit și cinstei Atotputernicului Dumnezeu, având în vedere și meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul oamenilor. Această dogmă este descoperită de Dumnezeu și prin urmare toți credincioșii trebuie să-i dea crezare cu hotărâre și fermitate (din Bula Ineffabilis Deus).

O asemenea teorie nu are nici un temei nici în Sfânta Scriptură și nici la Sfinții Părinți. Ea conține multe idei (cum ar fi „meritele lui Hristos”), care de asemenea nu are nici o temelie apostolică. Aici este vorba că Hristos și Sfinții Săi, ar fi dobândit mai mult har decât aveau nevoie. Acest surplus poate fi dat altora, chiar și celor din purgatoriu.

Dat pentru a răspunde: Biserica nu admite ideea că Fecioara Maria s-a născut cu păcatul (moștenit) de la Adam, toți îl avem. Totuși, ea a moștenit moralitatea pe care o avem toți din cauza căderii lui Adam.

Prin urmare, nu este nevoie să facem ce au făcut teologii latini. Nu există nici un motiv să inventăm o teorie care să susțină dogma Imaculatei concepții. Nu este nevoie să învățăm că, datorită „meritelor lui Hristos”, Duhul Sfânt a păzit-o, ca să nu moștenească vina lui Adam.

De fapt, ea s-a născut ca și orice alt om. Duhul Sfânt a pregătit-o pe Fecioara Maria pentru misiunea ei de a fi Maica lui Dumnezeu. Ea a fost adumbrită de energia necreată a Duhului Sfânt pentru a putea fi un vas vrednic din care să se nască Hristos. Totuși, mai mulți Sfinții Părinți au observat că a păcătuit, înainte de Învierea Fiului ei. Sf. Ioan Hrisostom menționează nunta din Cana unde Fecioara Maria a crezut de cuviință să-I spună Fiului ei ce să facă (Ioan 2: 3-4). Acest fapt a fost dovada că era muritoare.

Biserica Ortodoxă n-a acceptat cele două dogme mariologice promulgate de magisteriul romano- catolic pe temeiul pietății mariale din Biserica Apuseană: zămislirea imaculată a Fecioarei (1854) și înalțarea cu trupul (1950). Cele două dogme strică raportul dintre om și Întruparea lui Dumnezeu, dar și dintre Iisus Hristos și iconomia mântuirii. După har „Născătoare de Dumnezeu”, Fecioara Maria este după naștere fiica lui Adam și numai astfel ea reprezintă umanitatea care așteaptă mântuirea:„Iată roaba Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău” (Luca 1,38). De aceea și îndumnezeirea ei este rodul Întrupării Cuvântului, care e unica sursă a nestricăciunii. Înălțarea cu trupul poate avea sensul de glorificare a firii omenești, dar ea nu anulează rolul de unic mijlocitor și răscumpărător al lui Iisus Hristos, căci Hristos este cel care îi înalță trupul la cer. Desigur, chipul Fecioarei neprihănite și pururea mijlocitoare pentru Biserică este adânc imprimat în pietatea ortodoxă.

Pentru continuarea expunerii privind doctrina despre Imaculata Concepție a Preasfintei Fecioare Maria este important să amintim că punctul de vedere al Sfântului Augustin nu a fost cunoscut în Apus în perioada Părinților și a marilor sinoade. Cât despre aprecierea păcatului, nu există diferență notabilă între concepția răsăriteană și ce susține Apusul: păcatul este în primul rând o greșeală care necesită iertarea divină, (peccatum actuale); dar păcatul este și o stare de decădere, o degradare a firii umane (peccatum habituale) care necesită o regenerare- adică mântuirea.

În Rusia, doctrina Imaculatei Concepții a Fecioarei Maria a fost admisă ți apărată de creștinii de rit vechi. Creștinii de rit vechi se opun anumitor puncte ale acestei lucrări, ostile Imaculatei Concepții. În ianuarie- februarie 1666, Nikita Dobrînin prezintă țarului Alexei Mihailovici o lungă jalbă împotriva acestei lucrări. În vreo zece pagini, el ia apărarea Imaculatei Concdere, o degradare a firii umane (peccatum habituale) care necesită o regenerare- adică mântuirea.

În Rusia, doctrina Imaculatei Concepții a Fecioarei Maria a fost admisă ți apărată de creștinii de rit vechi. Creștinii de rit vechi se opun anumitor puncte ale acestei lucrări, ostile Imaculatei Concepții. În ianuarie- februarie 1666, Nikita Dobrînin prezintă țarului Alexei Mihailovici o lungă jalbă împotriva acestei lucrări. În vreo zece pagini, el ia apărarea Imaculatei Concepții.

În jurul anului 1670, Moscova ia poziție oficială în problema Imaculatei Concepții a Fecioarei Maria. La propunerea patriarhului Metodie al III-lea al Constantinipolului (1668-1671), patriarhul Ioasaf al Moscovei adoptă poziția patriarhiei din Constantinipol.

Catolicismul mereu dispus la înnoiri și adăogiri, chiar dornic de ele în vremea din urmă, mai cu seamă în mariologie, a introdus în dogmatica sa doctrine noi, peste învățătura Bisericii ecumenice și nu în acord cu aceasta, prin ceea ce a deviat și în această privință de la dreapta linie de credință. Deviațiile catolice în mariologie s-au cristalizat în învățăturile greșite despre Imaculata Concepție a Fecioarei Maria și despre calitatea Fecioarei de împreună răscumpărătoare (nedogmatizată încă, dar foarte apreciată ca doctrină teologică, de unde se poate presupune că nu va aștepta prea multă vreme confirmarea oficială și dogmatizarea dată, fiind graba de dogmatizare în confesiunea romano-catolică, mai ales în ceea ce privește mariologia, adică tocmai într-un domeniu în care astăzi nu există motive reale de dogmatizare) și în neîntemeiata definire și proclamare ca dogmă a credinței despre Înălțarea Fecioarei cu trupul la cer (1950).

Ea este „maica Bisericii”, model (typus) Bisericii. După înălțarea cu trupul la cer, ea continuă rolul ei „matern”, adică cooperează la mântuirea lumii ca „ajutătoare” și ca „mijlocitoare”.

O mișcare romano- catolică recomandă magisterului să declare o nouă „dogmă marială”, anume Maica Domnului în calitate de co- redemptrix sau co- răscumpărătoare a umanității. Titlul acesta este folosit în documentele papale din secolul trecut. Aceasta ar însemna punerea Maicii Domnului pe picior de egalitate cu Iisus Hristos, unicul mijlocitor între Dumnezeu și om. Teologia soteriologică, ortodoxă a atribuit Fecioarei Maria titlul de mediatrix- mijlocitoare în opera răscumpărării. În rugăciunile liturgice, Biserica și creștinul se roagă lui Dumnezeu:„ Am solitoare vrednică de credință spre înduplecarea Ta pe preacurata Maică a Unuia- Născut Fiului Tău”.

Comentând dogma despre Imaculata Concepție și vrând să arate care sunt consecințele ei, un teolog catolic spune că „ grația imaculatei concepții o scutește pe Maria de concupiscență și o întoarce în întregime, fără echivoc, spre Dumnezeu; grația aceasta îi sfințește în același timp persoana și natura. În Fecioara Maria, printr-o anticipație, de care se vor bucura toți, spune acest teolog, mântuirea este totală «rădăcina însăși a răului este desființată și este readusă armonia anterioară». Vrând parcă să atenueze unele afirmații exagerate în mariologia catolică de până acum, care separă pe Sfânta Fecioară de restul lumi, autorul menționat spune că, deși « privilegiul Fecioarei este incomparabil, să nu uităm, cu toate acestea, că ea l-a primit de la Hristos, Care a murit pentru ca să i-l asigure, odată ce este răscumpărată prin El. ocupând un loc aparte de masa păcătoșilor, ea moștenește răscumpărarea la rând cu toți păcătoșii, fiind profund solidară cu noi cu toți, dar fiind, în același timp, martorul strălucit al milostivirii divine și semnul puterii sale asupra răului”.

Dogma catolică despre Imaculata Concepție pune pe Fecioara Maria aparte de restul lumii, o scoate de la destinul comun și arată posibilitatea unei eliberări de păcatul strămoșesc înainte de venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, adică o eliberarea de păcat doar prin intermediul harului divin. O astfel de influență a lui Dumnezeu, Care ar face din Adam un om îndreptat numai prin har, fără jertfa efectivă a Crucii, face ca însăși căderea în păcat să devină de neînțeles. În afară de aceasta, prin dogma despre Imaculata Concepție, catolicismul vrea să pună de la începutul existenței sale pe Fecioara Maria într-o paralelă, într-o egalitate cu Iisus, deși în ultimul timp această tendință este afirmată sub o formă mai atenuată.

Studiul atent al Scripturilor descoperă clar inconsistența obiecțiilor împotriva pururi fecioriei Mariei și îi face de râs pe toți cei care învață altceva.

Invocarea textului de către protestanți de la Matei 1, 25:„ Și fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul- Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”. Pentru a argumenta că Maria a fost fecioară doar până a născut pe Hristos este o eroare, deoarece în primul rând ei traduc greșit sintagma „fără să ” înlocuindu-l cu „până când”. Dar chiar și așa nu există un argument valabil în sprijinul lor.

Mai întâi trebuie să ne amintim că Biblia nu a fost scrisă în limbile moderne. Cuvântul tradus prin „până când” în acest verset este același cuvânt cu cel tradus prin „până la” la Matei 28,20:„…și iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” .

Urmând logica teologilor protestanți, ar trebui să presupunem că aici se învață că după sfârșitul veacurilor Hristos nu va mai fi cu noi. Chiar și în românește, când spunem „Ion nu s-a pocăit până când a murit”, e evident că nici după moarte nu s-a pocăit.

Locul din verset citat este clar. Nu lasă loc bănuielilor că Hristos ar fi fost rezultatul relațiilor dintre Fecioara Maria și Iosif, nu se afirmă nimic despre ce a urmat, nici într-un fel, nici într-altul. Fericitul Ieronim a scris un tratat foarte detaliat asupra subiectului acesta, tradus în mai multe limbi, se numește Pururea Fecioria Mariei.

Această abordare nu numai că a fost susținută universal în Biserica Primară, dar a fost susținută și de primii reformatori, cum a fost John Wesley.

Putem constata că nu scrie nicăieri în Noul Testament că Fecioara Maria și Iosif au depășit vreodată faza de logodnă? Biblia vorbește despre „logodnica” lui Iosif, dar nu menționează nimic peste aceasta.

Protestanții nu sunt familiarizați cu ceremonialul de logodnă, dar abordarea tradițională prevede că logodna acordă cuplului toate responsabilitățile căsătoriei, însă nici unul dintre privilegii. Odată logodiți, oricare poate rupe logodna printr-un divorț. Oricum, cuplul nu are voie să aibă relații măritale decât după ceremonialul de căsătorie.

Ca răspuns la întrebarea dacă nu cumva această învățătură dă slavă numai Fecioarei Maria și nu și lui Dumnezeu putem răspunde astfel:

Această învățătură nu este ținută pentru a întări sfințenia Fecioarei Maria, ci datorită unicității și sfințeniei Fiului ei. Să analizăm următorul verset:

„Domnul mi-a vorbit: Această poartă va fi închisă și nu se va deschide, nici un om nu va intra pe ea; căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea și apoi ea va fi închisă”. (Ezechiel 44, 2).

Aceasta a fost întotdeauna interpretat de Părinții Bisericii ca o trimitere la Fecioara Maria și la Întrupare. Atunci când ne gândim că Dumnezeu S-a întrupat din pîntecele Fecioarei, nu este greu să se închipuim că acest pântece va rămâne curat.

Concluzia la aceasta a fost învățătura consistentă și universală a Bisericii începând din vreme Apostolilor și până azi. Aceasta nu înseamnă că sexul este ceva murdar, deși Apostolii învață că este mai bine să rămâi în feciorie și că numai cei care pot accepta o astfel de viață sunt chemați la aceasta. Cu siguranță, unii sunt chemați la o astfel de viață care este binecuvântată de Dumnezeu.

De ce avea nevoie atunci Fecioara de Iosif? Această întrebare se poate pune și dacă cineva crede că ea a avut alții ulterior – de ce avea ea nevoie de Iosif pentru a da naștere lui Hristos. Răspunsul este evident; ca regulă, fecioarele nu pot naște pe nimeni, iar Hristos ar fi crescut ca orfan, dacă ar fost născut de o mamă singură.

Teologii protestanți se întreabă: „ Deci Iisus a fost născut în afara căsătoriei? De ce nu călătorit împreună pentru recensământ? De ce se scrie la Luca 2,48:„ Și când l-au văzut, au fost mirați, iar maica Lui i-a zis: Fiule, de ce ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și cu mine te căutam?”

Putem întreba la rândul nostru: De ce îl menționează Fecioara Maria pe Iosif ca tată a lui Hristos? Evident, nu pentru că era tatăl lui adevărat. De ce au călătorit împreună pentru recensământ, când ei erau numai logodiți:„Să fie numărat cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată?” (Luca 2, 5).

În Biserica Ortodoxă încă avem ceremonialul logodnei, însă, deoarece este foarte serios și este privit ca o căsătorie, deși nu s-a consumat niciodată, aproape întotdeauna se face în zilele dinaintea ceremoniei de căsătorie.

Protestanții susțin că Maria a avut și alți copii. Iacov este numit fratele Domnului. Frații și surorile care au venit după Iisus când El învață nu sunt veri, așa cum încearcă catolicii să arate, deoarece nu există nici un cuvânt în greacă pentru frate.

Dacă acești frați erau copiii lui Cleopa, fratele lui Iosif ( așa cum arată Egesipus, istoricul creștin din Palestina secolului al doilea) și dacă Sfântul Jerome neagă că Cleopa ar fi murit și că Iosif i-ar fi luat pe soția și pe copiii fratelui său în îngrijirea sa (așa cum era obiceiul evreiesc), atunci acești copii ar putea fi foarte bine numiți frații și surorile Domnului nostru.

De asemenea, voi sublinia iarăși că Biblia vorbește despre Fecioara Maria și Iosif numai ca fiind logodiți. Cu excepția cazului în care s-ar fi căsătorit ulterior, ei avea toate responsabilitățile unei căsătorii, însă ar fi păcătuit, dacă ar fi avut relații matrimoniale unul cu altul. Este clar din Evanghelii că ei erau numai logodiți atunci când au părăsit Nazaretul și când Fecioara era însărcinată.

Protestanții invocă mai multe locuri din Scriptură (Ioan 2, 12; Matei 12, 46; Marcu 3, 31; Luca 8, 19; în special Matei 13, 55, 56 și Marcu 6, 3,4, etc.) pentru că acolo s-ar vorbi de copiii Mariei și ai lui Iosif.

Ce se întâmplă atunci cu Maria care nu este mama lui Hristos, încă este sora Fecioarei Maria și pe deasupra mai are și copii cu aceleași nume ca frații lui Iisus? Este de luată în considerare de asemenea mărturia foarte timpurie a lui Egesipus care afirmă clar că frații Domnului erau copiii lui Cleopa, fratele lui Iosif, și ale soției acestuia, Maria.

Protestanții recunosc rolul biblic important al Mariei, care prin acel „să fie ” a acceptat harul ce i s-a acordat. Ei resping dogmele catolice amintite. Expresia – puterea lui Dumnezeu a acoperit-o pe Maica, cu umbra Sa (Luca 1, 35) nu descrie un proces biologic, ci arată doar că pruncul ce se va naște va fi Fiul lui Dumnezeu. Protestanții au opinii foarte diferite despre fecioria Mariei, unii susțin că Maria a fost fecioară în naștere și după aceea, alții cred că după nașterea lui Iisus, ea a avut copii cu Iosif (Cf. Mt. 13, 55-56), alții interpretează fecioria ca pe o virtute morală. În orice caz, protestanții nu admit ideea că Maria cooperează cu Iisus la mântuirea lumii.

Protestanții nu acceptă preacinstirea ei și nici rugăciunile de mijlocire ce îi sunt adresate, pe motivul că numai lui Dumnezeu I se cuvine adorare sau închinare și că nu există alt mijlocitor între Dumnezeu și oameni, decât Iisus Hristos (Luther, în Tezele sale (1517) a condamnat comerțul cu indulgențele în vederea mântuirii eterne).

Dar credința ortodoxă face o deosebire clară între adorarea lui Dumnezeu și preacinstirea Maicii Domnului. De altfel, ea este singura persoană umană care a participat la întruparea dumnezeiască a Cuvântului. Îngerul însuși o venerează:„ Bucură-te” (Luca 1, 28), fiind deja socotită „binecuvântată între femei” pentru că i-a făcut „mărire” Cel puternic (Luca 1,49). Într-adevăr, răscumpărarea s-a făcut o dată pentru totdeauna prin moartea și prin Învierea lui Iisus. Dar cine-L comemorează pe Iisus Hristos din Nazaret este ținut s-o comemoreze și pe Maica Sa, vas vrednic de a Sa Întrupare. Fecioara Maria stă în umbră totdeauna. Rugăciunea către Maica Domnului face parte din comemorarea Fiului său. În iconografia lor, este pictată împreună cu Iisus. Însuși faptul că S-a născut Fiul lui Dumnezeu din ea o situează mai presus de toate făpturile.

Teologii catolici aduc în sprijinul dogmei despre imaculata concepție a Fecioarei curățenia pe care mai ales din veacul V încoace i-a tribuie Părinții și scriitorii bisericești chiar de la nașterea ei, înainte de a se întrupa din ea Fiul lui Dumnezeu. Dar ei trec peste faptul că chiar scriitorii bisericești care descriu în cele mai categorice accente sfințenia, curăția Mariei, de la naștere, vorbesc de o altă curățire a ei, la zămislirea dumnezeiescului ei Fiu, sau o socotesc doar „un adaos de grație și de strălucire supranaturală”.

Despre Părinții dinainte de Niceea, chiar teologii din Apus, recunosc că deși atribuiau Mariei curăție și sfințenie, aceste idei „nu permit de-a le atribui o credință formală în concepția ei imaculată”.

Dintre Părinții de după Niceea, teologii catolici aduc ca pe primii martori ai concepției imaculate, făcând abstracție de Sf. Efrem Sirul, de care se va vorbi mai încolo pe Sf. Ambrosie și Fer. Augustin.

Sf. Ambrosie zice odată, adresându-se Cuvântului:„ Vino de caută oaia cea pierdută; nu trimite slugile Tale, nici năimiți, vino Tu însuți. Ia-mă pe mine, nu din Sara ci din Maria, pentru că ea e o Fecioară fără stricăciune, o Fecioară liberă, prin grație, de orice pată a păcatului”. Dar aceasta poate să însemne numai libertatea de păcatele actuale.

Fer. Augustin declară că Maria a fost concepută din concupiscența păcatului (de peccati progagine venit), ca ceilalți copii ai lui Adam. De aceea Maria, eșită din Adam, a murit din cauza păcatului (Maria ex. Adam mortua propter peccatum), în vreme ce Mântuitorul, eșit din Maria, a murit pentru a șterge păcatele.

Sf. Efrem Sirul, invocat de catolici ca cel mai prețios martor în sprijinul imaculatei concepții, alături de Ambrosie și Fer. Augustin, zice:„ Hristos s-a născut dintr-o natură supusă întinăciunilor, pe care Dumnezeu trebuia s-o curețe, cercetând-o…Astfel Hristos a curățit pe Fecioara și așa s-a născut, pentru a arăta că Hristos efectuează toată curăția acolo unde se găsește .El a curățit-o în Duhul Sfânt pentru a o pregăti (spre a fi Maica lui Dumnezeu) și așa a fost conceput dintr-un sân curățit”.

Alți Părinți declară apriat că Maria s-a născut cu păcatul strămoșesc. Așa, Chiril din Alexandria spune că, afară de Iisus, nici un om, nici Maria, n-a făcut excepție de la legea nașterii cu păcatul strămoșesc. Ce și Irineu, Origen, Tertulian, Sf. Vasile cel Mare, Ieronim, Ilarie, îi atribuia anumite slăbiciuni, neînșelegeri, etc.

În general, teologii catolici susțin că Înălțarea Fecioarei la cer rezultă din faptul că ea a fost „asociată” la opera mântuirii cu sămânța ei, adică cu Hristos, în baza Gen. 3,15.

Catolicii ar vrea să explice moartea Mariei ca pe cea a lui Hristos. Dar nu îndrăznesc să nege cu totul necesitatea ei fizică, ci împreună aceste sensuri ale ei în mod imposibil. Dar necesitatea fizică a morții ei o consideră deosebită de a celorlalți oamneni, întrucât la aceia moartea e o urmare a păcatului, dar la ea nu..

Moartea Mariei e deci ceva singular, nici ca a oamenilor, nici ca a lui Hristos. Fecioara apare în moarte ieșită din solidaritate cu neamul omenesc, precum în ridicarea din moarte ieșită din dependența lui Hristos.

Nicolae Cabasila pare să recunoască o ieșire a Fecioarei din păcatul strămoșesc, dar prin eforturile ei personale, nu printr-o concepere imaculată.

Un singur cuvânt trebuie spus însă și despre Maica Domnului și rolul ei în ecumenismul contemporan. Conciuliul Vatican II, după cum remarcă doi autori catolici, s-a ferit de a face din Maica Domnului ceea ce Jean Guitton numește „un obstacol în calea unității”, abordând mariologia în termeni mai ecumenici decât altă dată. Maica Domnului ca „Maică a Bisericii”, cum o numește Vatican II, trebuie să fie și este principiu de unitate. Nici o Maică nu dorește ca fiii ei să fie dezbinați.

Ambele Biserici cred în mijlocirile Fecioarei Maria și ale sfinților. Aceste mijlociri reflectă unitatea dintre Biserica triumfătoare din ceruri și cea luptătoare de pe pământ.

De asemenea, atât credincioșii ortodocși, cât și cei catolici cred că într-un anume fel, Maica Domnului reprezintă Biserica. Biserica este trupul lui Hristos. Cei care fac parte din Biserică se identifică cu El. Prin Botez, Biserica devine mama noastră. Prin urmare Biserica este Fecioara Maria.

Noi slăvim pe Maica Domnului chiar mai mult decât catolicismul, pentru că, după învățătura ortodoxă, ea nu se face subiectul unei grații creiate, ci subiectul plenititudinii Duhului Sfânt, al tuturor energiilor necreiate dumnezeiești ca și Hristos, fiind neasemănată mai cinstită decât Serafimii. Dar cu cât este mai slăvită, cu atât se află mai adânc în Hristos, cu atât se distinge mai puțin prin vreun oarecare paralelism, prin vreo oarecare autonomie de Hristos, în lucrarea ei. Ea e cea mai ridicată făptură, dar în Hristos, rămânând în legea făpturii, care numai în Hristos se slăvește. Slava Maicii Domnului mai presus de slava oricărei făpturi e o slavă din Hristos și în Hristos. Ea e tronul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu șade în ea; ea e scara luminii, pentru că lumina coboară prin ea. Ortodoxia împăcă această slavă a Maicii Domnului cu afirmarea celui mai categoric christocentrism.

Cu toate deosebirile sale specifice, mariologia catolică se întâlnește cu cea ortodoxă nu numai în învățătura despre „theotochie”, „aeiparthenie” și „hyperdulie” , ci și în problema raportului dintre Maica Domnului și Biserică.

Învățătura despre strânsa legătură dintre Preacurata Fecioară Maria – Maica Domnului și dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și Biserică, care este Trupul Lui, a apărut încă din epoca primară a creștinului. Maica Domnului, prin calitatea sa de Născătoare de Dumnezeu, calitate care o unește cu Fiul său, prin curăția vieții sale și prin toate celelalte daruri care decurg din această calitate, este unită în chip deosebit cu Biserica. Maica Domnului, având și ea în sine viața lui Hristos, este unită și ea cu el. Prin urmare, legătura dintre Hristos, Biserică și Maria, Maica Sa, are un înțeles duhovnicesc profund și permanent.

Meditând la sfințenia vieții Sfintei Fecioare, la calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu și pururi Fecioară, având în vedere legătura ei firească cu Mântuitorul Hristos, cu Biserica Lui, cu tot neamul omenesc răscumpărat și unit în Hristos, să rugăm pe Maica Domnului să ajute și să binecuvînteze eforturile Bisericii Ortodoxe și ale Bisericii Catolice, care o cinstesc atât de mult, și eforturile tuturor creștinilor, pentru unirea lor în Hristos și în aceeași una, sfântă, sobornicească și apostolică Biserică.

Capitolul II

DEZVOLTAREA ȘI ARGUMENTAREA SFINȚENIEI MAICII DOMNULUI

Aceasta prima parte mi-as dori din tot sufletul sa fie un suport sacramental pentru cele doua mari capitole ale licentei, care vor urma, respectiv Momentul Cana Galileii si Momentul Fecioarei de la Cruce, si sa ajute prin ideeile dezvoltate la elucidarea sfinteniei Maicutii Sfinte, a rolului ei sacramental si nu in ultimul rand la Pururea Fecioria ei.

Sfântul Ioan Damaschin a afirmat că ”nu era obiceiul la evrei și nici în dumnezeiasca Scriptură să se facă genealogia în linie feminină”, dar noi am considerat că este imperios necesar să încercăm alcătuirea unei genealogii a Maicii Domnului pentru a putea înțelege originea împărătească a Fecioarei Maria și implicit a Fiului său, Domnul nostru Iisus Hristos. Tot pe baza acestei genealogii vom înțelege și legătura de rudenie a Maicii Domnului cu dreptul Iosif, dar și cu celelalte personaje biblice din anturajul ei, ca Elisabeta și Ioan Botezătorul, Salomea și Zevedei – părinții Sfinților Apostoli Iacov și Ioan Evanghelistul – și nu în ultimul rând, cine erau ”frații Domnului”.

La baza alcătuirii acestei genealogii stau informațiile furnizate de Sfinții Evangheliști Matei și Luca, cele din Sfânta Tradiție, cărțile de slujbă și operele Sfinților Părinți.

Genealogia Evanghelistului Matei, cap. I, v. 15-16, consemnează: ”Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, care se cheamă Hristos”, ceea ce ar lăsa impresia că Mântuitorul Iisus Hristos ar avea legătură cu împăratul David pe cale genealogică prin Iosif Teslarul. Se știe însă că rolul acestuia în viața Fecioarei Maria și a pruncului Iisus a fost acela de ocrotitor, și nu cel de tată al lui Hristos. ”Și fără s-o fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul Său cel Întâi Născut, căruia i-a pus numele Iisus.” (Matei 1, 25) Se naște întrebarea dacă afirmația că ”Iisus este fiul lui David” e una reală, iar pentru a găsi un răspuns am apelat la informațiile oferite de cărțile de cult, unde am găsit următoarea relatare: ”Tatăl Sintei Fecioare, Ioachim, se trăgea din neam împărătesc…Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan, al douăzeci și treilea din neamul lui David și al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda și a născut pe Iacob, tatăl lui Iosif Teslarul și trei fete: pe Maria, Sovi și Ana. Maria a născut Salomi moașa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana pe Născătoarea de Dumnezeu. Deci Preasfânta este nepoata lui Matan și a Mariei, femeia sa. Iar Elisabeta și Salomi erau nepoate ale Anei de surori și verișoare cu Născătoarea de Dumnezeu.”

Înrudirea Fecioarei Maria cu Elisabeta este confirmată și de Evanghelia după Luca: ”și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețe.” (Luca 1, 36)

Pe baza acestor informații am alcătuit o schiță grafică din care se observă ușor originea comună a Fecioarei Maria cu Iosif, logodnicul ei, ei fiind de fapt veri primari. În plus, acest adevăr istoric este consemnat și de Eusebiu de Cezareea. ”Pornind de la această genealogie a lui Iosif urmează că și Maria apare din aceeași seminție ca și el, căci după legea lui Moise nu era îngăduit ca ea să se căsătorească cu cineva dintr-un neam străin, ci era rânduit să se mărite cu cineva din aceeași cetate și din aceeași seminție, pentru ca moștenirea familiei să nu treacă la altă seminție.”

Deși în genealogia Mântuitorului nu este trecut Ioachim, tatăl Fecioarei Maria, faptul că acesta era din neamul lui David nu poate fi contestat. Originea comună a lui Ioachim și a Anei este afirmată și de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Acesta a spus că ambii părinți erau din familia împăratului David și că erau respectați de întreaga comunitate. În plus, Ioachim și Ana făceau parte și din familia lui Levi. Faptul că atât Ioachim cât și Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, proveneau deopotrivă din familia lui Iuda (davidică) și din cea a lui Levi relevă că aceștia erau beneficiarii unei îndoite demnități: cea împărătească și cea preoțească. Din aceleași ramuri se trăgea și fericita Ana.

Informații complementare la cele de mai sus și care ne ajută să conturăm mai precis genealogia Maicii Domnului ne furnizează și Sfântul Ioan Damaschin, care a spus: ”Așadar, că Iosif se trage din seminția lui David au arătat precis preasfinții Evangheliști Matei și Luca. Matei coboară pe Iosif din David prin Solomon (Matei 1, 6-16), iar Luca prin Natan (3, 23-31). Amândoi însă au trecut sub tăcere genealogia Sfintei Fecioare. Trebuie însă să se știe că nu era obiceiul la evrei și nici în dumnezeiasca Scriptură să se facă genealogia în linie feminină; dar era Lege prin care se interziceau căsătoriile între seminții (Numeri 36, 6-9).

Iosif se cobora din seminția davidică și pentru că era drept (Matei 1, 19) nu s-ar fi logodit contra legii cu Sfânta Fecioară, afară numai de cazul în care nu se cobora din aceeași seminție. Așadar, Evangheliștii s-au mulțumit să arate numai linia descendentă a lui Iosif. Trebuie să se știe și aceasta, că era lege ca atunci când murea un bărbat fără moștenitor, să se căsătorească fratele cu femeia celui răposat (căsătoria de levirat). Cel care se năștea era după fire fiul celui de-al doilea, adică al celui care l-a născut; după lege însă, a celui răposat.

Din linia genealogică a lui Natan, fiul lui David, Levi a născut pe Melhi și Pantira (genealogia Evanghelistului Luca). Pantira a născut pe Barpantira, căci așa se numea. Acest Barpantira a născut pe Ioachim, Ioachim a născut pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Matan a avut femeie din linia genealogică a lui Solomon, fiul lui David din care s-a născut Iacov. Dar când a murit Matan, Melhi, cel din seminția lui Natan (fiul lui David), fiu al lui Levi, dar frate a lui Pantira, s-a căsătorit cu femeia lui Matan, mama lui Iacov și din ea a născut pe Ili (Eli). Așadar, Iacov și Ili au devenit frați din aceeași mamă: Iacov din seminția lui Solomon, iar Ili din seminția lui Natan. Ili, cel din seminția lui Natan, a murit fără copil, și Iacov, fratele lui cel din seminția lui Solomon, a luat pe femeia lui și a ridicat sămânță fratelui său și a născut pe Iosif. Așadar, Iosif prin fire este fiul lui Iacov, care se coboară din Solomon, dar după lege a lui Ili, care se coboară din Natan.”

Ompletând cu aceste informații prima reprezentare grafică a arborelui genealogic al Maicii Domnului, se poate constata că:

Iacob este fiul lui Matan și al Mariei;

Maria se recăsătorește cu Melhi și au copil pe Eli, deci Iacob și Eli sunt frați după mamă;

Iacob are un fiu pe Cleopa dintr-o primă căsătorie și din căsătoria a doua cu văduva lui Eli, fratele său, are fiu pe Iosif Teslarul; deci Cleopa și Iosif Teslarul sunt frați după tată;

Cleopa are dintr-o primă căsătorie fii pe Simon și pe Iuda, și din căsătoria cu Maria pe Iacob și Iosif, toți patru fiind cunoscuți ca ”frații Domnului”, fiind de fapt veri ai doilea cu Mântuitorul, pe linie maternă. Pe linie paternă ”frații Domnului” erau considerați veri primari cu Mântuitorul și, conform legilor familiei la evrei în vremea aceea, erau numiți frați, termenul de ”văr” nefiind cunoscut în legislația și tradiția matrimonială de atunci. Erau numiți frați pentru că Mântuitorul Iisus Hristos era considerat fiul lui Iosif Teslarul;

Iosif Teslarul nu poate fi tatăl ”fraților Domnului”, pentru că Maria lui Cleopa, mama acestora, era în viață la aceea dată și, în plus, făcea parte din grupul femeilor mironosițe, deci în nici un caz Iosif Teslarul nu putea fi tatăl acestora;

Mântuitorul era văr al doilea cu Ioan Botezătorul, cu Iacob și Ioan, fiii lui Zevedei, și cu cei patru frați: Simon, Iuda, Iacob și Iosif;

Este puțin probabil ca Salomea, soția lui Zevedei și mama apostolilor Ioan și Iacov, să fie una din ”surorile Domnului”, după cum susțin unii din Sfinții Părinți.

Din Sfintele Evanghelii constatăm că referirile evangheliștilor la Maica Domnului sunt puține, scurte și numai tangențiale, fiind de regulă legate de relatarea unor evenimente din viața Mântuitorului. Dar având în vedere scopul acestora, scop rezumat de Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor 1, 1-2: ”cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face și a învăța, până în ziua în care S-a înălțat la cer…” înțelegem de ce s-a procedat așa.

În consecință, pentru a alcătui o biografie a Maicii Sfinte, apelăm la cel de-al doilea izvor al revelației, Sfânta Tradiție, așa cum au procedat și Sfinții Părinți care au scris despre viața Maicii Domnului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens: ”Astfel, tot ceea ce vom scrie și vom însemna sunt lucruri vrednice de crezare, venind de la martori adevărați din adunările oamenilor iubiți de Dumnezeu. Mai întâi de la Sfinții Părinți cei de Dumnezeu purtători, ale căror cuvinte pline de toată înțelepciunea sunt scrise de harul Duhului Sfânt, iar faptele lor sunt frumoase și plăcute lui Dumnezeu. Aceștia sunt Grigorie al Neocezareii, Făcătorul de minuni, Marele Atanasie al Alexandriei, Fericitul Grigorie al Nyssei și Dionisie Areopagitul, și alții asemenea lor. Iar dacă vom spune unele lucruri care provin din cărți apocrife, chiar și aceste lucruri vor fi adevărate și lipsite de greșeală, fiind deja primite și întărite de Sfinții Părinți pomeniți mai sus.Căci așa grăiește Sfântul Grigorie al Nyssei: ”După cum am citit într-o carte apocrifă că era cineva care se distingea în purtarea sa potrivit Legii, și că părintele Preasfintei Fecioare Maria era renumit pentru milostenia sa.””

”Scrierea apocrifă” de care amintește Sfântul Părinte este Protoevanghelia lui Iacov. Aceasta este prima operă ce ne furnizează numele părinților Fecioarei Maria, dumnezeieștii părinți Ioachim și Ana.

Originea lor era princiară: ”Ioachim se trăgea din casa lui David, împăratul și proorocul, iar numele femeii sale era Ana…erau cunoscuți ca fiind din neamul lui Iuda și David și ca urmași ai împăraților lui Israel…Și fericita Ana era o ramură fericită a aceleaiași case.”

Protoevanghelia lui Iacov specifică că ”Ioachim era foarte bogat și se îngrijea să aducă darurile sale ”ca jertfă Domnului”, îndoite.” Dar ceilalți biografi ai lui nu vorbesc de o stare materială deosebită a familiei lui Ioachim și Ana. Marea lor supărare era faptul că nu aveau copii și erau înaintați în vârstă, deși toată viața s-au rugat lui Dumnezeu pentru ca să le dăruiască urmași. Sfântul Maxim Mărturisitorul le descrie starea sufletească astfel:”Dar lipsa copiilor întrista tare pe respectații și cinstiții părinți ai Fecioarei, din pricina Legii lui Moise, și a flecărerilor din partea oamenilor lipsiți de minte, pe când ei voiau să se nască din ei ceva nu numai pentru a șterge ocara lor, dar și cea a întregii lumi, pentru a o duce la o slavă mai înaltă. Atunci, fericita Ana, asemenea întâiei Ana, maica lui Samuel (I Regi 1, 9), a plecat la Templu și s-a rugat Ziditorului a toate să-i dea rodul nașterii, pentru ca la rândul său ea să-i închine în schimb darul primit de la El. De asemenea, vrednicul Ioachim n-a rămas mai prejos, ci cerea lui Dumnezeu să fie izbăvit de lipsa pruncilor.”

Protoevanghelia lui Iacov vorbește și de un incident ce s-a ivit în momentul în care Ioachim aducea la templu jertfă pentru păcate. ”Venise marea zi a Domnului și fiii lui Israel își aduceau darurile lor de jertfă. Rubin (preotul) veni în fața lui Ioachim și vorbi:”Nu ți se cuvine ca să aduci darurile tale întâi, pentru că tu n-ai lăsat urmaș lui Israel.” Și se întristă Ioachim și nu se arătă femeii sale, ci se duse în pustiu, își făcu acolo cort și posti patruzeci de zile și patruzeci de nopți. El își zicea: ”Nu voi coborînici pentru mâncare, nici pentru băutură, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-și va arunca privirea asupra mea; rugăciunea o să-mi fie mâncare și băutură…” Dar și soția sa Ana plângea cu boget îndoit și se jelea cu cântec de jale: ”Vreau să jelesc a mea însingurare / De asemeni să plâng a mea sterpiciune… / Vai, mie cine m-a născut / Și ce sân m-a adus pe lume? / Căci m-am născut ca un blestem în fața fiilor lui Israel / Am fost defăimată și m-au luat în batjocură cei de la templul Domnului.” ”

Atât Sfinții Părinți amintiți cât și Protoevanghelia vorbesc apoi de ”o vestire” pe care cei doi soți o primesc de la Dumnezeu prin înger. Îngerul se înfățișează Anei și îi spune că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile prin care ea îi ceruse să se milostivească de ea și să-i dăruiască bucuria nașterii de prunci. Domnulîi va dărui un copil ce va ajunge vestit în toată lumea. Reacția Anei a fost una de bucurie și recunoștiință profundă, ea făcând legământ în fața lui Dumnezeu că dacă va naște ”fie parte bărbătească, fie parte femeiească, vreau să o aduc în fața Domnului Dumnezeului meu și îi voi face Lui slujire sfântă toate zilele vieții mele”. Acelaș înger, purtător de veste bună, i se arată apoi și lui Ioachim când acesta se afla la rugăciune în munte și îi relevă că Dumnezeu s-a milostivit de ei, și soția sa Ana va zămisli și va naște un copil. Bucuria și recunoștiința lui Ioachim la primirea acestei vești se materializează în darurile pe care el le aduce ca jertfă de mulțumire Domnului: ”…Și Ioachim coborî și chemă pe păstori și le zise: ”Să-mi aduceți zece miei curați și fără pată și ei vor fi pentru Domnul Dumnezeul meu și să-mi aduceți doisprezece viței cruzi și aceștia vor fi pentru preoți și pentru bătrâni; și să-mi aduceți o sută de țapi pentru întregul popor.””

După primirea mesajului de la înger, Ioachim se întoarce acasă. Ana îl întâmpină cu mare fericire, îmbrățișându-l, și îi zise: ”Acum știu că Domnul Dumnezeul meu m-a binecuvântat din belșug. Căci iată, cea însingurantă nu mai e singură și eu care eram fără copii, voi fi însărcinată.”

Unii critici ai Protoevangheliei spun că ”vestirea” adusă de înger lui Ioachim și Anei, despre nașterea Fecioarei, ar fi o copiere a ”Bunei Vestiri” aduse de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria, și nu un fapt real. Trebuie însă să avem în vedere că și cu ocazia altor evenimente ”deosebite”, Dumnezeu și-a vestit voia Sa oamenilor prin intermediul unui înger (vezi vestirea adusă de înger lui Zaharia privind nașterea lui Ioan Botezătorul), deci e posibil ca acest eveniment să fi fost real.

Mai trebuie să facem o precizare privind ”vestirea îngerului” adusă lui Ioachim și Ana. După această veste Ana a rămas însărcinată, în urma legăturii ei naturale cu Ioachim, ca soț și soție – și nu precum afirmă învățătura romano-catolică a ”Imaculatei concepții”. Subliniez aceasta pentru a diferenția acest moment de cel al Bunei Vestiri, când Fecioara Maria a zămislit pe cale supranaturală (”Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”(Luca 1,35)).

Un alt biograf al Maicii Domnului, Vasilios Bacoianis, spune că la zămislirea Fecioarei Maria Ioachim avea șaptezeci de ani, iar Ana șaizeci de ani, și cei doi erau căsătoriți de patruzeci de ani. Zămislirea Sfintei Ana este sărbătorită în calendarul creștin în data de 9 decembrie.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vine cu amănunte suplimentare despre vestirea îngerului adusă Anei și perioada următoare: ”Îngerul a venit la ea (Ana) și i-a spus: ”Dumnezeu a auzit rugăciunea ta și vei naște pe vestitoarea bucuriei și vei pune numele ei Maria, căci prin ea se va face mântuirea întregii lumi!” Vestirii i-a urmat însărcinarea și Ana a născut pe Maria, luminătoarea a toate, căci așa se tălmăcește numele Mariam: luminătoarea (fotizousa). Atunci cinstiții părinți ai fericitului și sfântului prunc au avut mare bucurie și Ioachim a făcut ospăț și a chemat pe toți vecinii, știutori de carte sau nu, și toți au preamărit pe Dumnezeu care a făcut pentru ei o asemenea minune și astfel chinul Anei s-a prefăcut într-o slavă mai înaltă, adică ușa ușii lui Dumnezeu, ușă a viețiiși început al petrecerii sale slăvite.”

Sfântul Ioan Damaschin sintetizează momentul zămislirii și nașterii Fecioarei astfel: ”Ioachim s-a căsătorit cu cinstita și vrednica de laudă Ana. După cum Ana cea de altădată fiind fără rod a născut pe Samuel, prin rugăciuni și credință (I Regi 1, 10-11, 20-21), tot astfel și aceasta, prin rugăciune și făgăduință către Dumnezeu, primește pe Născătoarea de Dumnezeu, ca și aceasta să nu rămână cu nimic în urma femeilor slăvite. Așadar, harul – căci așa se tălmăcește Ana – naște pe Doamna – căci aceasta înseamnă numele Maria – și în adevăr a ajuns Doamna tuturor făpturilor, fiind Maica Creatorului. Se naște în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor, și este adusă la templu. Apoi în casa lui Dumnezeu, sădită și îmbogățită fiind de Duh, a ajuns ca un măslin încărcat de rod, locașul oricărei virtuți, depărtând mintea de orice dorință lumească și trupească, păstrându-și astfel feciorelnic sufletul împreună cu trupul, după cum trebuia, deoarece sânul ei avea să primească pe Dumnezeu. El sfânt fiind, întru sfinți se odihnește (Isaia 57, 11). Stăruie, deci în sfințenie și se arată templu sfânt, minunat și vrednic al preaînaltului Dumnezeu.”

Un alt sfânt părinte, Nicolae Cabasila, aduce un minunat elogiu lui Ioachim și Anei – pe care îi numește colaboratori ai lui Dumnezeu: ”Fericită pereche care v-ați învrednicit ca Dumnezeu să se folosească de voi lucrul cel mai înalt și cel mai mare, cel mai uimitor și mai de obștesc folos decât toate cele din veac: și anume ca, luându-Și de la voi pe mama Sa, Dumnezeu să îmbrace trup și să Se nască împreună cu oamenii”, și în final îi declară superiori lui Moise, Noe și Avraam, fiind împlinitori exacți ai Legii: ”Dar faptul că voi ați arătat-o pe Fecioara și ați închegat în voi cartea vie care a avut nu numai legea, ci pe Legiuitorul, era o dovadă limpede a virtuții voastre supranaturale.”

Sublimitatea evenimentului nașterii Fecioarei Maria și importanța lui în iconomia mântuirii noastre sunt magistral reflectate în cărțile de slujbă, din care cităm: ”Nașterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea. Că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru…” (troparul sărbătorii). Sau ”Aceasta este ziua Domnului; bucurați-vă popoare, că iată cămara luminii și cartea Cuvântului vieții din pântece sterp a ieșit. Și aceea care s-a născut ușa către răsărit este și așteaptă intrarea arhierului celui mare: Una este cea care aduce pe unul Hristos în lume spre mântuirea sufletelor noastre.” (Mărire.. la Hvalite)

La nouă luni se naște Fecioara Maria. Fericita Ana își cântă bucuria astfel: ”Înălțat este sufletul meu astăzi…Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul, înălțată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu și gura mea s-a deschis larg asupra dușmanilor mei, căci m-am bucurat de mântuirea ta”(I Regi 2, 1), cuvintele cântării fiind o paralelă la cântarea Anei, mama lui Samuel.

Traducerea armeană a Protoevangheliei lui iacov lasă să se întrevadă o undă de amărăciune a Anei și a celor din anturajul ei, că pruncul născut nu a fost băiat. Moașa zice Ana: ”E fată, dar drăguță și frumușică la înfățișare.”

O altă scriere apocrifă, ”Pseudo-Matei”, furnizează aceleași date ca și Protoevanghelia lui Iacov, privitor la nașterea Fecioarei Maria. Aceste informații au fost acceptate atât de Sfinții Părinți cât și de scriitorii imnografi. Bunăoară Roman Melodul imnoduce informații din Protoevanghelie în condacul Nașterii: ”Ioachim și Ana din defăimarea renașterii de fii, și Adam și Eva din stricăciunea morții au scăpat, Preacurată, întru sfântă nașterea ta…”

Pe parcursul timpului s-a încercat o armonizare între tradițiile provenite din scrierile apocrife cu privire la localitatea unde s-a născut Maica Domnului. Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Sofronie au spus că Fecioara Maria s-a născut la Ierusalim și indică și locul: ”… lângă Poarta Oilor unde ulterior s-a construit biserica Probatica.” Un alt grup, printre care amintim pe Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie din anul 396, susțin că s-ar fi născut la Nazaret.

În timpul sarcinii, când fericita Ana a pregătit camera pentru copilul ce-l va naște, ea a ridicat și un altar, un loc sfânt care să ocrotească copilul și apoi să devină loc de rugăciune pentru el. Referindu-se la acest aspect, Ioan G. Coman relevă că ”acel loc de rugăciune” va avea un rol deosebit de important în viața pruncei Maria. Sanctuarul era forma văzută a prezenței lui Dumnezeu în camera copilei, precum și a legăturii acesteia cu Dumnezeu. Din fragedă pruncie, Maria se ruga Părintelui ceresc, trăind experiența unirii tainice cu Creatorul ei, obișnuindu-se de pe acum cu ceea ce va fi viața ei – o viață de rugăciune.

Sanctuarul era și simbolul purității casei în care viețuia prunca, și a mediului în care a crescut, începând cu hrana pe care o primea, hrană ce trebuia să fie pură, până la prietenele de joacă ale Mariei, care trebuiau să fie curate, nepătate. Toată această puritate ce o înconjura pe Fecioara Maria o pregătea pentru marele moment al Întrupării, când trebuia să fie curată în gradul cel mai desăvârșit.

Nașterea Mariei a fost prilej de mare bucurie nu numai pentru dumnezeieștii părinți, ci și pentru rudele lor. Însă nu era obiceiul la evrei ca o astfel de bucurie să se manifeste într-un ”ospăț al veseliei”. Acest ospăț va fi organizat mai târziu, cu ocazia împlinirii vârstei de un an a copilei, vârstă la care se înțărca prunca. O astfel de festivitate, de pildă, a organizat și Avraam cu prilejul înțărcării lui Isaac (Facere 21, 8). La această sărbătoare, prunca Maria e binecuvântată de preoții participanți: ”Binecuvântarea pe care preoții o dau copilei prevestește viitorul ei, adică slăvirea ei de către toate neamurile prin Acela pe care-L va naște. Invitații: preoții, cărturarii, bătrânii și tot poporul lui Israel, arată participarea generală la acest praznic… Cântarea Anei din momentul înțărcării pruncei compensează formula ei scurtă din momentul nașterii. Ea înseamnă și faptul că pruncia Sfintei Fecioare se isprăvise și că acum începea o fază nouă, faza copilăriei.”

Protoevanghelia lui Iacov ne mai oferă câteva amănunte din această perioadă a vieții Fecioarei Maria: ”Copilul creștea cu vârstă din lună în lună. Când ea avu doi ani, Ioachim zise Anei, femeia sa: ”Să ducem copilul în templul Domnului, ca să împlinim făgăduința pe care am făcut-o, pentru ca nu cumva Atotputernicul să ne trimită ceva și darul nostru să nu mai fie primit.” Și Ana zice: ”Să așteptăm al treilea an, pentru ca prunca să nu dorească după tată sau după mamă.” Și Ioachim zise: ”Să așteptăm!””

Referindu-se la momentul ducerii la templu a Fecioarei Maria, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: ”Când cea care avea să hrănească pentru noi pe Hristos Dumnezeu ce urma să se nască din ea a trecut de vârsta prunciei și a avut trei ani, fericiții ei părinți au dus-o la templu, la Templul lui Dumnezeu. Și acolo au închinat-o lui Dumnezeu, așa cum făgăduiseră înainte de nașterea ei. Au adus-o cu slavă și cinste, după cum se cuvenea. Multe fecioare mergeau înainte însoțind-o cu făclii strălucitoare, după cum a vestit încă de la început împăratul și proorocul, strămoșul neprihănitei fecioare, spunând: ”Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce Ție” (Psalmul 44, 16), căci Proorocul a spus aceasta de mai înainte cu privire la aducerea ei la Templu și cu privire la fecioarele care mergeau înainte și o însoțeau.”

Cu mult mai multe amănunte despre acest eveniment vine Ilie Cleopa, care face și o paralelă între drumul spre templu al Fecioarei Maria însoțită de un mare alai, și aducerea chivotului legii la Ierusalim de regele David (II Regi 6, 5-17): ”Căci și Chivotul Legii Vechi, cum zice Sfânta Scriptură, i-au adus cu psalmi și cu cântări frumoase, iar înaintea chivotului mergea, cântând și dănțuind, împăratul David. Căci el era și prooroc și vedea că acest chivot, care poartă în sine mana, este preînchipuirea Preasintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta în sine mana cea dumnezeiască, pe purtătorul de mană, pe Iisus Hristos.”

Condacul sărbătorii Intrării în Biserică a Maicii Domnului rezumă mai multe ”semne”. În fața templului erau cincisprezece trepte. La ceremoniile religioase, urcarea treptelor era însoțită de ritualul citirilor din cartea Psalmilor, preoții și leviții rostiind și cântând cincisprezece psalmi numiți ”ai treptelor”. Ajungând aici Fecioara Maria însoțită de întregul alai, se înfăptuiește o primă minune. Părinții intenționau s-o ridice în brațe ca să urce treptele. Dar fiind întărită de harul Duhului Sfânt, ea s-a desprins din brațele lor și a început să urce ca într-o plutire, ca într-un zbor, ca o pasăre a cerului peste toate treptele. Ajungând la treapta de sus, ea era așteptată de preoții templului, având în frunte pe arhiereul Zaharia. ”Apoi luându-o în brațe marele prooroc Zaharia, care era și arhiereu și căruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este această dumnezeiască pruncă, a dus-o în biserică și, după ce a închinat-o, a făcut un lucru cu totul neobișnuit și cu totul neîngăduit de Legea Veche. A dus-o pe Fecioara nu în Sfânta unde intrau preoții, ci după a doua catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor.” Se înfăptuia a doua minune, iar irmosul praznicului o descrie astfel: ”Îngerii, intrarea celei preacurate văzând s-au mirat, cum Fecioara a intrat în Sfânta Sfintelor.”

Ilie Cleopa concentrează: ”Zaharia știa, ca prooroc, că această copilă este mai sfântă decât Sfânta Sfintelor, cea nefăcută de mână, în ceruri, pe Arhiereul bunătăților celor viitoare, cum zice Sfântul Apostol Pavel. De aceea au adus-o în Sfânta Sfintelor. Iar după ce s-a închinat, au luat-o și au dus-o în casa fecioarelor și a locuit împreună cu ele doisprezece ani. Numai rugăciunea o făcea în Sfânta Sfintelor.”

Ca să ne formăm o imagine despre modul cum se derula viața Fecioarei Maria la templu, facem următoarele precizări. Istoricul evreu Iosif Flaviu a spus că în jurul templului erau nouăzeci de camere dispuse pe trei nivele. La nivelul întâi, în treizeci de încăperi, locuiau văduvele care și închinau viața slujirii lui Dumnezeu în curățenie, post și rugăciune, fără să părăsească incinta templului. Între ele, la vremea respectivă, era și văduva ”Ana, fiica lui Fanuil, din neamul lui Așer” (Luca 2, 36). La nivelul al doilea, în alte treizeci de camere, locuiau nazireii, care nu se căsătoreau niciodată, slujind întreaga viață lui Dumnezeu la templu. Erau un fel de călugări ai Vechiului Testament. Nivelul al treilea era destinat viețuirii fecioarelor. Și aici erau treizeci de camere. În acest loc a fost adusă Fecioara Maria de arhiereul și proorocul Zaharia. Fiind atât de mică, ea a fost încredințată purtării de grijă fecioarelor mai mari. Aici a învățat Maica Domnului știința cititului și a scrisului, precum și lucrul de mână, meșteșugul țesutului și a cusutului în care a devenit neîntrecută, după cum mărturisește Sfântul Gherman al Constantinopolului.

Despre modul de viețuire al Fecioarei la templu vorbește și Sfântul Maxim Mărturisitorul. El spune că viața Fecioarei Maria se derula sub directa supraveghere și îngrijire a îngerului Domnului. El îi aducea hrana din cer, el o însoțea în rugăciune, el o ajuta să deprindă învățătura desăvârșirii.

Acelaș Sfânt Părinte descrie viața de zi cu zi a Maicii Domnului în Templu și însușirile sale alese, la ea totul fiind minunat, faimos și vestit. Era ascultătoare, dornică să învețe cât mai multe, îndemânatică la lucrul mâinilor, fiind o ucenică desăvârșită. Își petrecea mult timp ascultând cuvintele dumnezeieștilor Scripturi, și cugetând asupra înțelesului acestora. Deși se afla la o vârstă fragedă, comportamentul ei era desăvârșit. Întreaga ei viață se desfășura sub semnul echilibrului și al unei mari înțelepciuni ”căci urma să se facă Maică a Cuvântului și Înțelepciunii lui Dumnezeu”. Sfântul Maxim relevă faptul că în atitudinea ei se împlineau cuvintele Înțeleptului Solomon ”deschis-a gura sa cu înțelepciune și a pus rânduială limbii sale” (Pilde 29, 43) și că ”a îmbrăcat tăria și frumusețea ta” (Pilde 29, 44). Harul lui Dumnezeu ce se reversa necontenit asupra ei îi înfrumusețea chipul și mintea. Se întărea întru toate și sporea cu credința, având vedenii dumnezeiești. Erau departe de ea preocupările și gândirea unui om de rând, ca vorbăriile necuviincioase sau mânia. ”Era frumoasă la chip, la suflet și la trup, și potrivită la înălțimea staturii, plină de toate podoabele și de toate faptele bune.” Nu era tulburată de gânduri rele sau închipuiri nepotrivite. Cugetarea ei era mereu îndreptată spre cele sfinte. Străduința ei era să devină mai bine plăcută lui Dumnezeu. Sufletul ei sfânt era plin de iubire față de oameni. Suferea cumplit când îi vedea pe semenii săi bolnavi în chinuri și încercări și încerca să-i ajute prin fapta bună și prin rugăciune. Era ascultătoare față de preoți și leviți, căutând să fie de folos în toate lucrările de la templu atât cât îi permitea statutul, priceperea și puterea ei. Dumnezeu o împodobea cu toate darurile și veghea asupra ei necontenit. Oamenii o prețuiau pentru viața și purtarea ei aleasă, iar îngerii îi slujeau permanent. ”Cu astfel de rânduială și cu un astfel de chip petrecea ea înăuntrul Templului lui Dumnezeu ca o jertfă dumnezeiască și icoană duhovnicească și cu totul înțelegătoare, înfricoșătoare demonilor și datorită îngerilor, ba chiar încă și mai mult, minunată și înfricoșătoare îngerilor, dar plăcută și supusă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt.”

Ilie Cleopa, pe baza scrierilor Sfinților Părinți, vorbind de viața îngerească a Fecioarei Maria în templu, a spus că ea ”priveghea de seara până dimineața în Sfânta Sfintelor, cugetând adânc și rugându-se lui Dumnezeu, în răpire și în extazul minții. Acolo se ruga pentru mântuirea întregului neam omenesc. În zorii zilei adormea puțin, apoi iar se scula la rugăciune. Și era pururea în genunchi de la ceasul al treilea până la al nouălea când se ducea la locașul fecioarelor și începea lucrul mâinilor. Însă, cum spun Sfinții Părinți, pururea era în rugăciune și cugetare la legea lui Dumnezeu, ziua și noaptea. Seara, la ora șase, venea Arhanghelul Gavriil și-i aducea Fecioarei Maria hrană îngerească din cer în Sfânta Sfintelor. Așa s-a hrănit ea timp de doisprezece ani, nu cu hrană pământească, ci numai cu hrană cerească adusă de Arhanghelul Gavriil. Așa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria în Sfânta Sfintelor. Era ca un heruvim plin de înțelepciune. Era ca un serafim pentru că ardea cu dragoste necontenită pentru Dumnezeu, Ziditorul ei, care a zămislit-o în pântecele sterp al mamei sale. Inima ei era în cer, iar trupul ei curat era în Sfânta Sfintelor, ca un înger cuvântător și dumnezeiesc căruia îi slujea. Fecioara Maria petrecea neîncetat în rugăciunea inimii și Îl odihnea pe Dumnezeu în gândirea ei cu lacrimi și cu extaz. Pentru aceea arhanghelul o slujea, o hrănea și o păzea pentru că era biserică a Dumnezeului celui viu și se pregătea să fie sălaș Mântuitorului lumii, pe care nu-L încape cerul și pământul.”

Bacoianis a spus că în această perioadă de timp de doisprezece ani, cât a stat Fecioara la Templu, i-au murit părinții: ”Patru ani mai târziu, după închinarea ei la Templu, a murit tatăl copilei, Sfântul Ioachim. Micuța Maria a rămas orfană de tată. Avea șapte ani. Doi ani mai târziu a murit și mama ei, Ana. La vârsta de nouă ani a rămas orfană și de mamă, a rămas singură pe lume.”

Protoevanghelia lui Iacov, furnizează următoarele informații cu referire la cât timp a petrecut Maria la Templu: ”Maria rămăsese în Templul Domnului curată ca o porumbiță și primea hrană din palma unui înger, iar când a împlinit doisprezece ani s-au adunat preoții și au zis: ”Iată, Maria a petrecut doisprezece ani în Templul Domnului. Ce facem cu ea, ca nu cumva să ne pângărească locul de rugăciune?””

Această informație este însă contradictorie: pe de o parte se spune ”iar când a împlinit dosiprezece ani…”, iar pe de altă parte ”Maria a petrecut doisprezece ani în Templul Domnului”. Pornind de la această informație, s-au conturat două ipoteze: că Fecioara Maria ar fi ieșit din Templu la vârsta de doisprezece ani, vârstă la care se considera că poate începe ciclul menstrual, curgerea sângelui întinând Templul în viziunea preoților, și respectiv, că Fecioara Maria ar fi stat doisprezece ani în Templu.

Protoevanghelia relatează momentul ieșirii din Templu a Fecioarei Maria astfel: ”Văzând preoții că Sfânta copilă ducea o viață ascetică și cu frică de Dumnezeu, s-au sfătuit între ei și au hotărât așa: să căutăm un om de treabă și să o logodim cu el până i-a veni ceasul măritișului, ca nu cumva din delăsarea noastră să aibă prima scurgere în Templu. Căci am săvârși cu toții un mare păcat.”

Această ipoteză, în mod cu totul surprinzător, este îmbrățișată și de Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar este combătută de Sfântul Ioan Damaschin, care susține cea de-a doua ipoteză, și anume că Fecioara Maria a rămas în Templu până la vârsta de cincisprezece ani.

Am insistat asupra acestui aspect pentru că este foarte greu de acceptat opinia că Fecioara a născut la cincisprezece ani, copilă fiind, pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Pe baza mai multor studii, Petru Rezuș, prezintă situația Fecioarei Maria la ieșirea din Templu astfel: ”Ca și celelalte Fecioare, crescute cu frica în Dumnezeu în aceasta fără de seamă școală a Templului, Maria trebuia să se căsătorească. Preacurata însă, are o cu totul altă soartă în planurile lui Dumnezeirii decât să-și încheie viața sa ca oricare femeie din rândurile omenirii. Ea comunică preoților că este făgăduită de dinainte de zămislire de către părinții ei lui Dumnezeu, apoi mai adaugă că, îndrăgind slujba lui Dumnezeu, s-a închinat cu promisiune de feciorie neîntreruptă ea însăși lui Dumnezeu, pentru tot restul zilelor sale.”

Maica Domnului nu putea să se întoarcă la părinții ei la ieșirea din Templu, pentru că aceștia muriseră între timp – mama, când Maria avea șapte ani și tatăl, la nouă ani. Singura posibilitate ca Fecioara Maria să-și respecte legământul față de Dumnezeu, adică să nu se căsătorească după ieșirea din Templu, era încredințarea ei de către preoții Templului unui ocrotitor din familie, unei rude, căruia să-i fie atribuit titlu de logodnic.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, preluând informațiile referitoare la acest moment din Protoevanghelia lui Iacov, a spus că preoții au avut mari rețineri în a hotărî ieșirea din templu a Fecioarei Maria. Pe de o parte, datorită marii afinități sufletești ce îi lega de ea, nu se puteau decide spre un astfel de pas, pe de altă parte se confruntau însă cu rigorile legii Templului, lege care prevedea ca fecioarele la vârsta maturității să părăsească templul. Stăpâniți de aceste îndoieli, preoții în frunte cu arhiereul s-au adunat la sfat pentru a lua decizia cea mai bună. Împreună, au început să se roage lui Dumnezeu să le lumineze mintea.

În mijlocul lor, era marele Zaharia, ”tatăl lui Ioan Botezătorul, îmbrăcat cu sarcina arhieriei. El a fost martorul vieții dumnezeiești și al ostenelilor mai adânci decât cunoștința săvârșite de Preabinecuvântata Fecioară. În vremea petrecerii sale la Templu, Zaharia a ocrotit-o pe Sfânta Fecioară nu doar pentru că era din casa sa…ci și din pricina femeii sale Elisabeta, pentru că era învățat din alte Scripturi despre faptul că Maria și Elisabeta erau copiii a două surori.” În final, preoții au hotărât s-o logodească pe Fecioară cu un bărbat bătrân, care să nu-i mai fie potrivit pentru căsătorie și care să fie ”păzitorul fecioriei ei”.

Capitolul III

MAICA DOMNULUI ȘI MOMENTUL CANA GALILEII

Sfintele Evanghelii nu ne ofera prea multe amanunte despre viata Maicii Domnului din aceasta perioada. Sfantul Maxim Marturisitorul a spus ca Fecioara Maria il insotea pe Mantuitorul permanent: …iar Maica Sa era pretutindeni impreuna cu El, privind si ascultand minunile si invataturile marii Sale bunatati.” Dar tot El a spus si ca: „De aici (din Capernaum, dupa tamaduirea soacrei lui Petru) Domnul Iisus a plecat din nou in Nazaret impreuna cu Sfanta Sa Mama, pentru ca Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, coplesit de zile, atinsese varsta de o suta zece ani.” Rezulta ca Maica Domnului in aceasta perioada, ramanea si cu dreptul Iosif, ingrijindu-l.

Dupa Botez si ispitirea Sa in pustia Quarantaniei, Mantuitorul Si-a inceput activitatea Sa publica. In cuvantarile Sale isi expunea invatatura Sa dumnezeiasca („nicodata n-a vorbit cineva ca Omul acesta”), iar prin minunile ce le-a savarsit alina suferintele oamenilor, manifestandu-si puterea Sa dumnezeiasca. Totusi, Mantuitorul nu s-a departat de Mama Sa, dupa cum nu S-a rupt nici de famillia Sa. O exemplificare in acest sens este participareaMantuitorului, alaturi de Mama Sa si impreuna cu ucenicii Sai, la nunta din Cana Galileii.

Sfantul Evanghelist Ioan relateza acest eveniment in evanghelia sa cap. 2, 1 – 11. Aici, Mantuitorul a savarsit prima Sa minune, prefacerea apei in vin, la rugamintea Mamei Sale. Din dialogul Fecioarei Maria cu Fiul sau dumnezeiesc, legat de impasul in care se aflau mirii si parintii lor – li se terminase vinul la jumatatea nuntii – s-ar putea intelege ca pe Mantuitorul nu-L interesa acest lucru si chiar ca ar fi refuzat sa-i ajute, nescultandu-si Mama. In realitate insa, atitudinea Mantuitorului era una de temperare a elanului Mamei Sale, care dorea ca Fiul sau sa-i ajute pe cei in stramtorare. Desfasurarea ulterioara a evenimentelor arata ca de fapt Fiul isi asculta Mama cand aceasta Il ruga ceva. Formula cu care I se adreseaza Mamei Sale „Ce ne priveste pe tine si pe mine femeie?” (Ioan, 2, 4) este interpretata de unii exegeti biblici ca o detasare a Mantuitorului de Mama Sa si de problemele celor cu nunta. Se uita ca formula de dresare „Femeie” era una uzuala atat in familie, cat si intre cei apropiati, si ca o regasim si cu alte prilejuri: „Femeie, iata fiul tau” (Ioan 19, 26); sau „Femeie de ce plangi, pe cine cauti” (Ioan 20, 15) – adresandu-i-se Mariei Magdalena dupa Invierea Sa.

Sfantul Maxim Marturisitorul descrie Nunta din Cana Galileii si implicarea Fecioarei Maria in acest eveniment astfel: „Preacurata si Preasfanta Sa Maica a fost si ea acolo, martor al minunilor si ascultatoare a invataturilor Domnului. Mijlocitoarea tuturor celor bune s-a facut mijlocitoare si acestei minuni.” De aceea, cu evlavie si chibzuinta ea I-a atras luarea-aminte, si fara sa-L sileasca prin nici o porunca sa faca o minune, I-a facut doar cunoscut cu chibzuinta nevoia imprejurarii, si I-a spus: „Nu mai au vin” (Ioan 2, 3). Si dorina inimii sale descoperea ca dorea sa vada savarsirea minunilor, caci stia ca El era Ziditorul a toate si innoitorul si stramutatorul firilor dupa cum voia El, care se salasluise in pantecele sau mai inalt decat firile si pastrase fecioria ei nestricata, si iesise din pantecele sau dupa cum voise, si pastrase pantecele ei pecetluit si nedeschis. Ea invatase ca El putea sa faca tot ceea ce voia, si de aceea I-a atras cu chibzuinta luarea-aminte asupra imprejurarilor. Insa milostivul Domn si Fiul ei, pentru a o invata o smerenie inca si mai mare si chibzuinta Sa, pentru ca ar fi inceput sa-si decsopere prea mult puterea dumnezeirii Sale, a mustrat-o numai prin cuvant: <<Ce-ti este tie si mie, femeie? Ceasul Meu na sosit inca!>> (Ioan 2, 4). Dar de fapt, a consimtit si a implinit dorinta inimii ei. Insa Fericita si Preasfanta era constienta de bunatatea si purtarea Sa. <<Si a spus slugilor: Faceti tot ceea ce va va spune El!>> (Ioan 4, 5). Si astfel, puterea negraita a Domnului a preschimbat apa in vin ales.”

Indemnul Maicii Domnului adresat slugilor: „Sa fceti ce va va spune!” este perceput ca un indemn adresat nu numai slujitorilor de la nunta, ci tuturor crestinilor. Cuvintele: „Sa faceti ce va va spune!” sunt de fapt Predica Maicii Domnului, sau Evanghelia Maicii Domnului ,pentru ca ascultarea cuvintelor Fiului Sau si implinirea lor este viata noastra in Hristos si cheia intelegerii vietii vesnice.

V. Mihoc, comentantd episodul <<Nunta din Cana Galileii>>, a spus despre Maica Domnului: „Cand intuieste iincurcatura jenanta in care se afla cei ce-i invitasera la nunta, Sfanta Fecioara Maria pur si simplu il informeaza pe Mantuitorul: <<nu mai au vin>> (Ioan 2, 3). Stia, in primul rand, din lunga sa experienta de viata alaturi de Fiul ei, ca Acesta nu poate ramane indiferent la necazul cuiva, ca este oricand gta sa-si asume durerile si necazurile tuturor…De acea, desi Domnul raspunde ca problema nu este a Sa si a Maicii Sale, fara a astepta vreun alt cuvant din gura Lui – vreun <<totusi, sa vedem ce se poate face>> – zice slujitorilor: Faceti orice va va spune (Iisus) – (Ioan 2, 5). Maica Domnului dovedeste cu acest prilej o cunoastere adanca a tainei Fiului ei, o incredere absoluta in bunatatea Sa, in compasiunea Sa fata de suferintele altora, ca si in puterea Sa dumnezeiasca…

In Cana, Maica Domnului se poarta fata de Fiul ei cu increderea neclintita ce s-a deprins s-o aiba in El; apeleaza instinctiv la El, sigura ca El vrea sa prefaca necazul in bucurie. Putem spune ca, prin persoana Maicii Domnului, inainte de oricine altcineva, se manifesta cea dintai virtute crestina, credinta in Mantuitorul Hristos…

Am relevat din episodul de la Cana, compasiunea Mantuitorului pentru oameni. Compasiunea Sa este si a Maicii Preacurate. Ea nu poate ramane indiferenta fata de situatia neplacuta in care se afla gazdele lor din Cana. Ea isi asuma tulburarea lor. Putem spune, deci, ca Maica si Fiul se asamana. Astfel incat, episodul de la Cana Galileii este adanc graitor nu numai cu privire la anii <<tacuti>> (de la Nastere la Botez) ai lui Iisus, ci si cu privire la Maica Sa, infatisandu-ne-o suferind pentru durerile altora si rugandu-se Fiului ei pentru alinarea lor…

La Nunta din Cana a fost chemat nu numai Mantuitorul, ci si Maica Sa. Iar minunea de acolo a savarsit-o Iisus prin Maica Sa. Invatam din aceasta ca nu se cuviine a-L desparti pe Mantuitorul de Maica Sa, a-L chema pe El si a o respinge pe Maica Sa.”

Analizand Predica Maicii Domnului, C. Galeriu a spus: „Maica Domnului, martora a iconomiei taiinei lui Hristos, chiar inainte de a vedea alte <<semne>> ale mesianitatii Domnului – caci la Cana prin ruga ei s-a facut <<inceput minunilor>> (Ioan 2, 11) – in constiinta dumnezeirii Lui si stiind ca aceasta cerere a iubirii va fi ascultata, rosteste catre cei ce slujeau: <<Faceti tot ce va va spune>> (Ioan 2, 5). Era de fata Biserica in nucleu: Hristos, ucenicii, nuntasii. In aceasta comunitate, de acum ecleziala, Maica Domnului rosteste un cuvant, si cel dintai, care condenseaza intreaga cherigma Bisericii. Maica a cuvantului, cu incredintarea ei ferma, ne invata sa implinim intreg cuvantul dumnezeiesc al Fiului. Predica ei este El, calauzire spre El. Nici nu este propovaduire mai completa, desi atat de simpla, ca aceasta. Iar Iisus Hristos, desi <<nu-I sosise ceasul>>, dar Celui vesnic totdeauna ii sunt <<gata>> toate, si <<mult poate rugaciunea dreptului>>, cu cat mai mult a Sfintei Mame a Celui drept, asculta, primeste rugaciunea smerita a Maicii pentru lumea ce sta inainte, pentru Biserica…

Propovaduirea Preacurateai <<faceti ce va va spune!>> ne-o arata ca pe o mama povatuitoare a Bisericii ce se naste, ca pe o slujitoare a cuvantului.”

Capitolul IV

MAICA DOMNULUI ȘI PATIMILE MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Sfantul Maxim Marturisitorul sintetizeaza viata si preocuparile Maicii Sfinte in perioada vietii publice a Fiului sau astfel: „…pe cat i-a fost cu putinta, Preasfanta Fecioara si Maica Domnului a ramas nedespartita de Domnul ei milostiv si de Fiul ei dorit. Oriunde mergea Acesta, ea Il insotea si socotea ca pe mantuirea si lumina ochilor si sufletului ei a-I urma si a-I asculta cuvintele.”

Fecioara Maria isi insotea dumnezeiescul Fiu si in calatoriile la Ierusalim, cu prilejul marilor sarbatori: Pasti, Cincizecime si Sarbatoarea Corturilor. In situatia in care ramanea la Nazaret catre o perioada de timp, si Mantuitorul era in misiunea de propovaduire, Maica Domnului, cand se elibera de celelalte obligatii, Il cauta si revenea in grupul ce-L insotea. „Si au venit mama Lui si fratii Lui si stand afara, au trimis la El ca sa-L cheme. Iar multimea sedea imprejurul Lui. Si I-au zis unii: Iata mama ta si fratii Tai si surorile Tale sunt afara, Te cauta” (Marcu 3, 31 – 32).

In jurul Fecioarei Maria s-a constituit un grup de femei care Il insoteau pe Mantuitorul in calatoriile Sale si care Ii slujeau, impartasindu-se de cuvintele invaturii Sale si de minunile infaptuite de El, dupa cum marturisesc Sfintele Evanghelii: „Si erau multe femei, privind de departare, care urmasera din Galileia pe Iisus, slujindu-I” (Matei, 27, 55).

Cine erau aceste femei? Sfantul evanghelist Luca ne furnizeaza numele unora dintre ele, indicand si rolul lor in activitatea publica a Mantuitorului. „Si unele femei care fusesera vindecate de duhuri rele si de boli: Maria, numita Magdalena, din care iesisera sapte demoni, si Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, si Susana (sora lui Gamaliel?) si multe altele care le slujeau din avutul lor” (Luca 8, 2 -3). Cu alte cuvinte, contribuiau financiar la intretinerea grupului de ucenici si ucenite din preajma Mantuitorului. O alta parte din femeile ce insoteau pe Mantuitorul erau rude cu Maica Domnului. „Si stateau, langa Crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Ceopa si Maria Magdalena” (Ioan 19, 25).

Cine era „ora mamei Lui?”. Virgula asezata in fraza „sora mamei Lui, Maria lui Cleopa” i-a determinat pe unii exegeti sa spuna ca „Maria lui Cleopa” ar fi numita „sora” Maicii Domnului. Noi insa nu impartasim aceasta parere pentru ca Maria lui Cleopa era cumnata Maicii Dmnului, casatorita fiind cu Cleopa ce era frate cu Iosif, logodnicul Mariei. Cine era numita atunci „sora mamei Lui?” Noi credem ca este vorba de mama fiilor lui Zevedei, Salomea, care este verisoara primara cu Maica Domnului. Ca este vorba de doua persoane distincte reiese din urmatorul text evanghelic: „Si erau si femei care priveau de departe, intre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic si a lui Iosif (Maria lui Cleopa) si Salomea, care pe cand era El in Galileea, mergeau dupa El si Ii slujeau si multe altele care se suisera cu El la Ierusalim” (Marcu 15, 40 – 41). Daca evanghelistul Matei o numeste „mama fiilor lui Zevedei” (Matei 27, 56), evanghelistul Marcu ii mentioneaza numele, Salomea.

Sfantul Maxim Marturisitorul ofera urmatoarele informatii despre familia Zevedei. Dupa inceputul activitatii publice a Mantuitorului si alegerea celor 12 Apostoli, „Zevedei, tatal lui Ioan si Iacob, a murit, iar ei au cerut voie Domnului sa mearga sa-si ingroape tatal (Matei 8, 21 – 22), dar Milostivul nu le-a ingaduit, pentru ca ei sa nu socoteasca nimic mai de dorit decat sa ramana impreuna cu El. Iar dupa porunca Sa, ei si-au taiat voia proprie. Dupa aceasta, le-a dat porunca sa mearga sa poarte de grija de casa lor si de mama lor. Iar ei s-au dus si au facut tot felul de lucruri bune, si au atras-o pe mama lor, adaugand-o slujitoarelor Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, ca sa slujeasca Domnului impreuna cu ea totdeauna. Or, prin porunca Domnului, din averile insemnate tatalui si ale mamei, ei au impartit o parte saracilor, o parte au dat-o spre folosul ucenicilor, iar restul l-au vandut si au cumparat casa din Sion ce avea sa devina casa Maicii Domnului dupa rastignirea si inaltarea lui Hristos, acolo unde ucenicul cel iubit, cand a primit-o de la Domnul in clipa patimii, a du-so si i-a slujit dupa porunca blandului Imparat.”

Despre Ioana, Sfantul Maxim Marturisitorul a spus: „Dupa Galileea, si Iudeea a fost umpluta de minunile si semnele minunate ale lui Hristos, iar Maica Sa era pretutindei impreuna cu El, privind si ascultand minunile si invataturile marii Sale bunatati. Intr-o zi a fost de fata si Ioana, o femeie bogata si cinstita (Luca 8, 3). Si cand a auzit invatatura Domnului, caci cel ce vrea sa fie desavarsit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor, sa-si ia crucea sa si sa-I urmeze (Matei 19, 21), s-a lepadat de toate, si-a lasat sotul si copiii, casa, campurile si toate averile, si a urmat Domnului, ramanand tot timpul de atunci incolo impreuna cu Sfanta Sa Mama.”

Despre Maria Magdalena, acelasi Sfant Parinte ne transmite urmatoarele informatii: „Mantuitorul, dupa ce a propovaduit si a facut minuni in Iudeea, s-a intors iarasi in Galileea. S-a dus in orasul Magdala, de unde I-a urma Maria Magdalena, din care Domnul scosese sapte demoni (Luca 8, 2). Ea era deosebita prin bogatia si neamul bun al nasterii ei, iar la vederea Domnului a aratat ravna si I-a slujit lui Hristos cu credinta, ca si Maica Sa cea fara prihana. Si era semnul firii omenesti, caci fusese lovita de sapte duhuri rele, care se impotrivesc celor sapte daruri dumnezeiesti, si astfel firea omeneasca era chinuita de sapte neputinte. Magdalena La gasit pe Doctorul si Curatitorul firii noastre, pe Cel ce risipeste toata boala si toata neputinta. Si nu numai ca a fost izbavita de toti demonii prin harul lui Hristos, dar a fost umppluta de tot harul, si s-a arat deosebit de zeloasa in credinta, milostenie si ganduri bune. A urmat Domnului in toate zilele ce i-au ramas sederii ei pe pamant. Ucenita si slujitoare, ea a fost insotitoare supusa a Imparatesei, a Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, si a ramas impreuna cu ea. A fost facuta vrednica de harul ultim al apostoliei, mergand din tara in tara pentru Hristos, si s-a dus pana la Roma, primind cununa muceniciei, indurand incercarea cea buna, pana la varsarea sangelui.”

Toate aceste femei, si altele impreuna cu ele, ce au devenit ucenite ale Domnului, earu insotitoare si ascultatoare ale Maicii Sfinte, slujind deopotriva Domnului si comunitatii apostolilor, insotind pe Domnul, pe cat era cu putinta, intarindu-si credinta din vederea minunilor Sale si ascultandu-I invataturile Sale dumnezeiesti.

Dupa perioada de initiere in invatatura Sa dumnezeiasca a ucenicilor si a ucenitelor, Mantuitorul ii pregateste pe acestia si pentru o perioada finala a activitatii Sale publice, si anume perioada Patimilor, mortii, dar si a Invierii Sale din morti. In acest sens, Domnul nostru Iisus Hristos isi vesteste Patimile Sale mantuitoare in trei randuri: Matei 16, 21; 17, 12; 20, 18 – 19; Marcu 8, 31; 9, 31; 10, 33 – 34; Luca 9, 22; 18, 31 – 33. „ De atunci a inceput Iisus sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze” (Matei 16, 21). Constientizand ce se va intampla cu Invatatorul lor cu prilejul participarii la Ierusalim la sarbatoarea Evreilor, apostolul Pentru a incercat sa-l determine pe Mantuitorul sa nu faca aceasta calatorie (Matei 16, 22 – 23), fapt pentru care a fost mustrat de Acesta.

Dar oare Maica Sfanta stia ce se va intampla cu Fiul sau dumnezeiesc in aceasta calatorie la Ierusalim? Stia. Toata aceasta perioada, de la Nasterea Domnului la Rastignirea Sa, Fecioara Maria a petrecut-o cu sabia durerii in inima, dupa cum i-a profetit dreptul Simeon: „si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).

Desi Sfinetele Evanghelii nu fac mentiuni in acest sens, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a fost tot timpul foarte apropiat de Maica Sa, relatia Mama-Fiu fiind una reala, autentica. Fecioara Maria a privit intotdeauna activitatea publica a Fiului ei ca pe o lucrare dumnezeiasca, si L-a sustinut si ajutat in aceasta lucrare. Cu cata bucurie isi privea Fiul vorbindu-le multimilor, deschizandu-le mintea pentru primirea luminii invataturilor Sale, si cu cata multumire sufleteasca ii privea pe numerosii bolnavi ce se tamaduiau! Ii era plin sufletul de o bucurie sfanta. Insa cu trecerea timpului observa si atitudinea dusmanoasa a carturarilor si fariseilor fata de Fiul ei. Ea nu intelegea de ce neamul ei nu recunostea si nu-L marturisea pe Fiul ei ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Acest adevar pe care si l-a asumat Mantuitorul si l-a marturisit oamenilor avea sa-I aduca rastignirea pe Cruce (Luca 4, 18).

Intrarea in Ierusalim a Domnului a fost momentul in care oamenii L-au primit in orasul lor si L-au marturisit pe Iisus Hristos ca Mesia (Matei 21, 1 – 11; Marcu 11, 1 -10; Luca 19, 29 – 44; Ioan 12, 12 – 19). „Iar multimile care mergeau inainte Lui si care veneau dupa El strugau zicand: Osana, Fiul lui David; binecuvantat Cel Ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” (Matei 21, 9). Mai mult, evanghelistul Ioan completeaza aceasta marturisire a multimmilor – ca Hristos este Mesia – si cu aceea ca este „Imparatul lui Israel!” (Ioan 12, 13). Desi, „la intrarea triumfala in Ierusalim” era o bucurie generala, Mantuitorul si Sfanta Sa Maica erau tristi. Stiau ca o parte din cei ce-L aclama acum pe Domnul, peste cateva zile vor striga: „Rastigneste-L!”

Din alaiul Mantuitorului faceau parte, pe langa apostoli, si grupul de femei „care urmasera din Galileea pe Iisus, slujindu-L” (Matei 27, 55), grup care s-a constituit in jurul Fecioarei Maria, ea fiindu-le calauzitoare si povatuitoare.

Desi Sfintele Evanghelii nu fac nicio mentiune din care sa reiasa ca Maica Domnului ar fi participat la „Cina cea de Taina”, Sfantul Maxim Marturisitorul afirma ca erau de fata pentru slujire atat Fecioara Maria, cat si femeile ce o insoteau. „Domnul a incredintat Maicii Sale nelinistile si descurajarea femeilor care-L insoteau, ca ele saa o cinsteasca si sa o preamareasca, si ea sa le mangaie si sa fie pentru ele inclouitorul ostenelilor si slujirii lor.”

Prinderea Mantuitorului in gradina Ghetsimani, si judecarea Lui in sinedriu si apoi in pretoriu de catre Pilat, a insemnat nu numai inceputul patimirilor Domnului, dar si inceputul durerilor Maicii Sfinte. Aceste dureri sunt descrise de Sfantul Maxim Marturisitorul astfel: „Atunci Pilat a poruncit sa fie rastignit. Aceasta judecata a fost adusa la stirea Maicii fara prihana. Iintelegeti aici nepatrunsul sfinteniei si fecioriei sale, dar si cel al iubirii sale pentru fiul sau si deplina masura a sfinteniei sale, caci dintre toti ceialti ucenici si femei si prieteni si cunostinte care Il urmasera in suferinta, unii L-au parasit si au fugit in clipa in care a fost prins, altii s-au despartit de El dupa cum este scris: <<si toti cunoscutii Lui si femeile care-L insotisera din Galileea, stateau departe>> (Luc 23, 49), altii L-au insotit pana la o vreme, dupa care s-au lepadat de El cu juramant, ca apoi sa planga cu amar (Matei 26, 75). Insa slavita si binecuvantata si adevarata Sa Maica … a aratat maretia puterii si a intelepciunii sale, si a acoperit toata intelepciunea si puterea nu numai a barbatilor si a femeilor ce erau de fata, ci si a barbatilor si femeilor din toata firea, din trecut si viitor…

Desi nu era obisnuita cu zarva poporului… singura femeie fecioara, umbla insa pretutindeni fara teama si nu se despartea nici macar o clipa de Domnul preadorit si Fiul ei iubit, fiind legata trup si suflet de El. Astfel, ea I-a urmat Lui inca de la inceputul prinderii si pana la ispravirea Patimii. A vazut totul si a auzit Cuvintele Sale. De aceea cele mai multe din cuvintele rostite atunci si din faptele savarsite inainte si dupa Rastignire, Fericita si Preabinecuvantata le- povestit apostolilor si celorllati ucenici.” Intr-un lirism impresionant, folosind multe metafore, Sfantul Maxim incearca sa ilustreze modul in care Maica Domnului a trait alaturi de Fiul ei drama Patimirilor. Ea a cautat sa-i fie mereu alaturi, sa fie prezenta la toate etapele procesului la care a fost supus Fiul ei. Insa nu i s-a permis sa fie de fata nici cand Mantuitorul a fost judecat de Ana si Caiafa, si nici in fata lui Pontiu Pilat. „Dar cu mintea era inlantuita de dulcele sau Fiu si de tot ceea ce El suferea. Inima ei era impovarata de faptul ca toata lumea se intorcea intr-un gand de la El, si se facea nefolositoare. Cei ce savarseau nedreptatea nu cugetau, au osandit Viata a toate… Atunci Imparatul si Atotputernicul a fost socotit cu cei robiti, Cel neatins a fost prins in legaturi si din nou Maica Fecioara a ramas impreuna cu Fiul ei si Domnul Iisus, fiind chinuita si rastignita impreuna cu El in gandul ei. Cat de multe dureri si suferinte nu s-au abatut atunci in inima ta pentru Fiul tau, Maica a lui Hristos! Cate lacrimi n-au cazut din ochii tai cand L-ai vazut pe Mantuitorul a toate cu mainile legate la spate ca un raufacator, pe slobozitorul celor dusi iin robie… Si pentru toate acestea inima Preacuratei Maici era amarnis framantata de val, caci aa cum nasterea ei a fost mai presus de fire, asa si iubirea si suferinta ei erau negraite si nerostite.”

Sfantul Maxim Marturisitorul creioneaza tabloul Rastignirii Domnului, reliefand pe de o parte ca Cel rastignit era Fiul lui Dumnezeu, pe de alta parte reusind sa redea dimensiunile suferintei lui Iisus ca om. Aceste suferinte au uimit Puterile cerurilor, pe heruvimi, serafimi si pe toti ingerii, dar au aratat si rautatea oamenilor si ura lor nemarginita impotriva Celui ce a venit spre mantuirea noastra. „A sosit si ceasul chinului celui mare si s-a inaltat crucea pentru a rastigni pe Imparatul ingerilor ;i L-au rastgnit pe Ziditorul oamenilor si a toate, pe Stapanul ce tine cele vazute si cele nevazute. Ah! Cum de a suferit aceasta pamantul si nu s-a prabusit? Cum a vazut aceasta cerul si nu s-a rusinat, cand Cel ce sade pe scaunul heruvimilor si e preamarit de serafimi, si ale Carui maini sunt cerurile cerurilor, a fost spanzurat pe lemn intre facatorii de rele! Cel ce sade impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant a fost rastignit cu josnicie, Cel ce a imbracat lumina ca o haina a fost tintuit gol pe cruce, iar pentru vesmantul tesut de mainile Sfintei si Preacuratei Maici, ucigasii au aruncat sorti.”

Implicarea Maicii Domnului in drama Rastignirii, in suferintele Fiului sau, a fost una totala si e descrisa ca atare de Sfantul Maxim Marturisitorul. „Atunci, o Maica a Domnului, in inima ta a patruns sabia cum ti-a spus odinioara dreptul Simeon. Atunci au strabatut in inima ta piroanele batute in mainile Domnului, suferintele acestea te stapaneau chiar mai mult decat pe Fiul tau Cel preaputernic intre toti, caci El suferea de buna voie si vestise tot ceea ce se va intampla cu El, si dorea toate acestea tot ata de mult pe cat le voia atotputernicia Sa. El trebuia sa-si dea sufletul si puterea Sa ca sa le primeasca iarasi inapoi dupa cum spune Evanghelia (Ioan 10, 17), dar tu sufereai neasemanat, si nu erai instiintata neaparat de taina Patimii, si multimea suferintelor si ranilor treceau prin inima ta. Din ranile Sale nestricacioase coborau picaturi de sange, iar din ochii tai coborau izvoare de lacrimi. Cum ai putut suferi vederea unui lucru ata de ingrozitor, daca nu te-ar fi intarit harul si puterea domnului si Fiului tau, incredintandu-ti slava in milostivirea Sa…

Atunci toate fapturile uluite s-au cutremurat, dar Presfanta Maica se tanguia inca si mai mult decat toate acestea si nu se mangaia, ci ca in noaptea dintru incepututri era inconjurata de intristare si de jale si dorea apropierea cuvantului Domnului ei milostiv si smerit. Dar din pricina multimii gloatei care o inconjura, ea nu se putea apropia si statea de-o parte si se tanguia, isi intiindea mainile, isi lovea pieptul si suspina din adancul inimii si incerca chinuri si stropea pamantul cu lacrimile.”

Desi Sfinetele Evanghelii n-au incercat sa ne transmita sentimentee de durere ale Maicii Domnului, care suferea alaturi de Fiul sau, nu este greu sa intelegem trairile Maicii Sfiinte in momentele acelea. Maica indurereata plangea suferintele Fiului sau, asistand neputincioasa la toate incercarile prin care trecea Acesta: scuipari, batjocuri, loviri cu biciul, palmuiri, pironirea pe cruce si multe alte chinuri. Iar fiecare chin in parte era resimtit si de Maica Domnului. Intr-o forma crescanda, proportional cu durerile Mantuitorului, cresteau si durerile Maicii, pe care acelasi Sfant Parinte le descrie astfel: „iar cand cei ce L-au rastignit si au aratat toata rautatea tintuindu-L pe cruce si luptatorii impotriva lui Dumnezeu s-au risipit, atunci Maica Sa indoliata s-a apropiat de Fiul sau cel dorit, dar ce limba va putea rosti ceea ce a spus si cum anume a stat in fata Lui? Cuvintele ei erau inecate in lacrimi sin intelepciune, caci era Maica a Intelepciunii, si nu i-ar fi fost dat sa spuna sau sa arate vreun lucru nepotrivit, ci ea si-a pastrat in randuiala, calm si vrednicie, doliul ei atat de intemeiat. Se jelea cu amar pentru suferintele si ranile dulcelui ei Imparat si Fiu, si slavea indelunga rabdarea Celui ce a suferit pentru noi si S-a rastignit pentru noi, uimindu-se de toate acestea. Simtea nerecunostinta si indrazneala omoratorilor de Dumnezeu si as spune ca plangea pentru pierzania lor si spunea Domnului: <<Ce este acestea, Imparatul meu, Fiul meu si Dumnezeul meu, ce este aceasta indelunga rabdare a Ta? Cum Te-ai numarat Tu, Cel fara de pacat, printre cei faradelege? Cum porti pacatele lumii impreuna cu cei osanditi, Tu judecatorilor viilor si al mortilor? Care e adancul unei asemenea smerenii, al unei asemenea netineri de minte a raului si al unei asemenea iubiri de oameni ca a tale? N-a fost de ajuns ca Dumnezeu fiind, Te-ai facut om pentru noi? Atatea osteneli, necazuri, incercari, prigoniri, pizmuiri, vrajmasii, marturii mincinoase si ocari, pe care de la nasterea Ta si pana cum le-ai suferit, din partea evreilor spre izbavirea oamenilor, nu erau oare de ajuns! Dar acum iata ca Te-au pironit pe lemn!… O infricosatoare vedenie, cum pamantul tremura si nu le mai tine pe cele de jos, cum luminatorii se intuneca si nu mai ard, cum cerul se framanta si aproape a cazut, cum ingerii tremura si se supun si nu rastoarna lumea! Dar e vadit ca toate acestea se intampla din milostivirea si indelungata Ta rabdare, Fiul meu si Dumnezeul Meu, is ca totul e sub puterea Ta si ca Tu nu ingadui sa vina asupra lumii ceea ce a venit in timpul lui Noe (Facere 8, 21). Fiul meu, nu se poate sa sufar eu in locul Tau chinurile Tale? Vai, de s-ar putea ca ranile Tale sa fie asupra mea? Vai, ca in locul Tau sa primesc eu moartea?>>

Zbuciumul Fecioarei Maria era mare. Ea nu plangea deznadajduita ca Fiul sau murea in chinuri pe cruce, ci plangea durerile Lui cele mari. Ea stia mai dinainte ca toate acestea urma sa le patimeasca iubitul sau Fiu, fiindca Acesta ii prezise tot ce avea sa I se intampple. Ea nu plangea moartea Fiului sau ca pe o moarte obisnuita, fiindca stia ca Fiul ei va invia ca un Dumnezeu. E plangea pentru ca Fiul sau suferea si pe ea o durea sufletul de durerile iubitului sau Fiu.

In acest imens ocean de suferinta a venit si o mangaiere: purtarea de grija a Fiului pentru mama Sa, dup ce El va invia si se va inalta la ceruri. „in timp ce neprihanita si fericita Maica jelea in astfel de tanguiri, Domnul Cel milostiv si bogat in mila o privea cu blandete si, vazandu-l langa El pe ucenicul cel iubit si plin de iubire fata de Domnul si Invatatorul sau, El, Intelepciunea Insasi, Si-a deschis gura si El, milostivirea, a spus cateva cuvinte cum ii ingaduia clipa aceea, si a privit la ucenicul cel iubit, care mai mult decat toti ceilalti ucenici a aratat credinciosie si iubire pentru Imparatul si Domnul sau, si taria si duiosia inimii. Caci toti ceilalti fugisera, el singur statea langa cruce fara a se putea desparti de ea. De accea, Domnul a spus Maicii Sale binecuvantate: <<Femeie, iata fiul tau! Apoi a spus ucenicului Sau: Iata mama ta!>> (Ioan 19, 26 – 27). Maicii Sale fecioare ii da in dar din nou un fiu feciorelnic, si l-a dat in locul Sau, nu ca sa se lepede El Insusi de grija Maicii Sale preacurate – sa nu fie! -, ci ca sa o magaie pe mama Sa cu o mangaiere vazuta. Dar, in chip nevazut, El Insusi Se ingrijea de mama si de ucenicul Saau si de toti cei ce nadajduiau in El, si a dat-o pe aceasta ucenicului in schimbul iubirii si sinceritatii sale, pentru ca el era acolo in ceasul patimii Sale… si i-a asezat ca mama pe sfanta Sa Maica si Imparateasa. Cand ucenicul a auzit acesta, a dus-o in casa sa din Sion, despre care s-a scris aici, si o slujea dupa cuviinta cu harul lui Hristos.”

Desi chinurile si moartea Fiului sau i-au pricinuit atatea dureri, „caci acuma era si ea aproape moarta, vazandu-si Fiul mort”, Maica s-a intarit si s-a ocupat de cele de ingropare. „Si gemand putin, cum se cuvenea, a rostit cuvintele tanguirii sale. Si numaidecat intreaga sa grija a fost atunci ingroparea trupului Celui de viata Facator, caci nu putea suferi ca El sa ramana spanzurat astfel sub loviturile, ocarile si chinurile vrajmasilor Sai. Ea a dorit sa-I gaseasca un adapost potrivit, pentru trupul datator de viata. De aceeea, a strabatut tot locul Capatanii (Golgota), intarita de harul trupului mort al Celui de viata facator… Sub calauzirea haruluim a gasit, asadar, destul de aproape de cruce, un mormant frumos si in jurul sau, o gradina roditoare. <<Mormantul era gol si nou>>, si de curand sapat in stanca, dupa cum ne invata Sfanta Evanghelie, <<in care nu mai fusese nimeni ingropat>> (Ioan 19, 41), si astepta trupul nou, pe Domnul si Dumnezeul a toate…

Cand Sfanta Maica a Domnului a vazut locul apropiat si potrivit si mormantul frumos si nou in care se putea pastra in chip cuviincios trupul nestricacios, ea a intrebat si a aflat ca era al lui ”Iosif, el insusi ucenic al lui Iisus, dar in ascuns de frica iudeilor” (Ioan 19, 38).

Desi Sfantul Evanghelist Ioan a fost martor al acestor evenimente, el le relateaza foarte sumar: „Dupa acestea Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar intr-ascuns, de frica iudilor, a rugat pe Pilat ca sa ridice trupul lui Iisus. Si Pilat i-a dat voie. Deci a venit si a ridicat trupul Lui. Si a venit si Nicodim, cel care venise la El mai inainte noaptea, aducand ca la o suta de lire de amestec de smirna si aloe. Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme precum este obiceiul de inmormantare la iudei” (Ioan 19, 38 – 40).

Insa Sfantul Maxim Marturisitorul completeaza aceste informatii mentionand ca Maica Domnului i-a cerut lui Iosif din Arimateea mormantul pentru Fiul sau si tot ea l-a trimis pe Iosif la Pilat sa ceara trupul Domnului Iisus.

„Printr-un singur cuvant ea l-a facut pe Iosif sa afle cat de mult i se potrivea Maicii Cuvantului sa fie si Mama a Intelepciunii. Ea nu a cerut numai mormantul lui Iosif, pentru ca stia ca acest lucru ii era usor si chiar placut sa-si dea mormantul sau Invatatorului iubit, si sa-l tina ca pe o comoara, dar l-a instiintat sa mearga el insusi sa-L preia si sa-L pazeasca, fiindca acest lucru era cu anevoie atunci, si cerea mare indrazneala. Dar Iosif era un om bogat si cinstit, cunoscut al lui Pilat. Sfanta Nascatoare de Dumnezeu l-a chemat si i-a spus ”Prietene, iata ca ura si nebunia stransa a dusmanilor si iscoditorilor fata de Dumnezeu si Imparatul Hristos, Fiul meu, au ajuns la capatul lor!… Arata acum slujirea slujirea ta fata de Dumnezeu si iubirea si sinceritatea fata de Invatatorul si Imparatul tau, precum si mangaiere tanguirii si doliului meu! Intra la Pilat si cere trupul ce spanzura pe cruce si pazeste cu de la tine putere mormantul care este al tau, si cu putina indrazneala vei strange Comoara lumii!… Fii acum mai tare decat ceilalti ucenicii si mai adanc! Caci unii dintrei ei s-au rupt cu totul iar altii au fugit si stau departe. Numai eu, cea slaba si straina, cu un singur ucenic, am ramas stramtorata in mijlocul unor asemenea fiare…Fie ca Insusi Imparatul si Fiul meu sa-ti slujeasca drept calauza”.

Asa inteleapta si binecuvantata intre femei l-a intarit pe Iosif si l-a trimis la Pilat. El a intrat la Pilat, si indrazneala si intelegerea i-au fost date de catre Domnul, iar el a cerut trupul lui Hristos. Nu s-a mai temut nici de putere, nici de mania iudeilor. De aceea a dobandit dorirea inimii sale, a cerut si a primit.”

Sfantul Evanghelist Matei relateaza foarte sumar in Evanghelia sa (cap. 27, 59 – 61) cum Iosif din Arimateea a coborat trupul Domnului Iisus de pe cruce, l-a infasurat in giulgiu de in si l-a pus in mormant. Erau de fata, pe langa Maica Domnului si evanghelistul Ioan, si Maria Magdalena si cealalta Marie. Sfantul Evanghelist Marcu, in Evanghelia sa (15, 47), specifica ca „cealalta Marie” era „Maria, mama lui Iosif”, deci Maria lui Cleopa. Sfantul evanghelist Ioan, in Evanghelia sa (19, 38 – 42), in calitate de martor ocular, ne furnizeaza mai multe amanunte despre coborarea de pe cruce a Mantuitorului si punerea in mormant. El semnaleaza prezenta la aceste evenimente si a lui Nicodim „cel care venise la El mai inainte noaptea (Ioan 3,1u), aducand ca la o suta de litre de amestec de smirna si aloe”. Trupul Domnului Iisus a fost luat de pe cruce si asezat pe o piatra si uns cu miresme. Apoi a fost infasurat in giulgiu „precum este obiceiul de inmormantare la iudei” (Ioan 19, 40) si asezat in mormant.

Sfantul Maxim Marturisitorul intregeste tabloul Domnului redand si durerea si plangerea Maicii Sfinte. „Atunci Maica binecuvantata a suferit impreuna cu Iosif in clipa coborarii de pe cruce a Imparatului si Fiului ei. A umplut pamantul cu lacrimi si a primit in mainile sale pe Cel ce fusese coborat… a imbratisat madularele ranite cu mila, a varsat lacrimi si cu ele a spalat sangele de pe rani si a plans cu durere dulceata dorita a ingerilor si a oamenilor. De atunci cand a fost dat jos de pe lemn si trupul cel mai inalt decat cerurile a atins pamantul, atunci a cazut la pamant si L-a spalat cu lacrimile sale cele mai arzatoare, aratand in cuvinte dumnezeiesti lauda ingroparii. ”O, savarsire a tainei celei infricosatoare! O, descoperire a sfaturilor din veac ascunse! O, moarte mai minunata decat intruparea! Fara suflet zace Ziditorul sufletelor, ca un mort odihneste Daruitorul mantuirii tuturor, fara cuvant e Cuvantul Tatalui Care a zidit toata firea cuvantatoare, fara miscare sunt ochii stinsi ai Celui care prin cuvantul si mana Sa a pus in miscare tot ce se misca, la vederea caruia se topesc muntii… Vai, unde este frumusetea Ta, Fiul meu si Dumnezeul meu? Unde e infatisarea Ta mai frumoasa decat a tuturor fiilor oamenilor, Care ai asezat orice frumusete pe pamant, Tu Care esti dulceata dorita de toti… Arata acum puterea Ta, grabeste-Te si vino in ajutorul nostru! Stiu cu adevarat ca vei invia si vei avea mila intai de Maica Ta, apoi de acest Sion si Ierusalim, care a pacatuit atat de tare, in care vei chema toate neamurile pagane si vei zidi templul Bisericii celei vii, din pagani. Dar fericita va fi ziua in care ma vei face sa aud din nou glasul Tau dulce, in care voi vedea chipul Tau dumnezeiesc de frumos si in care ma voi umple de harul Tau dorit. Fericita va fi clipa in care Te voi vedea limpede, Dumnezeu adevarat si Domn l celor vii si al celor morti.”

Sfantul Maxim afirma apoi ca dupa ce „Iosif si Nicodim au implinit dupa cuviinta aceasta slujire, au parasit mormantul, ei si cu ceilalti ce erau impreuna cu ei. Insa Sfanta si Preacurata Maica a Domnului a ramas singura acolo, si ea vedea cu ochiul treaz al sufletului si al trupului, si-a plecat genunchii si se ruga neincetat, chemand si asteptand stralucirea cea dulce a luminii Invierii.”

In mod cu totul surprinzator, Sfintele evanghelii nu ne furnizeaza nicio informatie despre Maica Domnului din timpul Invierii, so nici din perioada imediat urmatoare. Dupa cum ne-a transmis Sfantul Maxim Marturisitorul, Fecioara Maria a ramas permanent alaturi de Fiul sau pe parcursul patimirilor, mortii si ingroparii Sale.

Ce-a facut Maica Sfanta dupa punerea in mormant a Mantuitorului? Raspunsul ni-l da acelasi Sfant Parinte: „Dar Maica fara prihana nu se despartea de mormant… a vazut marele cutremur care i-a trezit pe cei ce dormeu dintru inceput si a rostogolit piatra si mai apoi din nou trezirea strajilor si intrarea lor in cetate. Toate acestea n-au putut sa le vada femeile care s-au dus si care s-au intors mai apoi, dar Fericita Maica a Romnului, robita de dragostea Fiului ei, si care a ramas fara sa se desparta de mormant, a fost martor ocular la toate acestea si a vazut slavita Sa Inviere. Caci celelalte femei au vazut si ele piatra rostogolita si ingerul asezat pe ea, dar cand si cum anume a avut loc aceasta n-au stiut. Singura Maica preacurata a Domnului ce a stat acolo, a stiut toate. De aceea, inaintea tuturor, ea a primit vestea Invierii si a fost socotita vrednica sa vada inainte tuturor pe Domnul si Fiul ei, vedere dumnezeiesc de frumosa si inaltimea tuturor bunatatilor dorite, si a auzit vocea Sa dulce si a crezut tuturor tainelor providentei Sale, mai intai pe cele ale Intruparii Sale, iar acum pe cele ale Invierii Lui. Nu numai pentru ca a fost Maica Preacurata si Sfanta, ci si pentru ca a ramas cu sarguinta impreuna cu El in ceasul patimirii si a suferit alaturi de El si a primit apoi de la El puterea sufleteasca de a nu muri impreuna cu El. De aceea, ea este vie impreuna cu El si preamarita cu El. Astfel, deci, preasfanta Maica a Domnului a vazut inaintea tuturor Invierea Fiului Sau. Ea a facut-o cunoscuta ucenicilor Sai, vestindu-o mai intai mironositelor.”

Si atunci, ca si acum, o marturie venita din partea unei mame intr-un miracol de asemenea dimensiune – Invierea Fiului sau – ar fi privita cu neincredere si ar fi considerata mai mult decat partinitoare. Mai mult, s-ar fi creat si celorlalti ucenici ar fi fost influentate de Maica Domnului. De aceea, evanghelistii au pastrat sub tacere marturia Maicii Sfinte despre Invierea Fiului ei.

Capitolul V

PERSPECTIVE HIASTICE ÎNTRE CELE DOUĂ MOMENTE, CEL DIN CANA GALILEII ȘI CEL DE LA CRUCE, ALE MAICII DOMNULUI

Fara indoiala, intre cele doua momente sunt o multitudine de paralelisme, sau chiasme, care arată în primul rand uniformitatea insuflarii Duhului Sfant peste cei care le-au scris, mesajul dumnezeiesc universal si simplitatea cu care Maica Domnului, ne este relatata si definita de catre Logos. In virtutea acestor lucruri am hotarat sa prezint in Lucrarea de Licenta de fata ,aceste momente si perspective paralele sau chiastice, in doua feluri:

1. Dintr-o perspectiva teologica elevata, rezultata din scrierile unor mari teologi si exegeti, in care sa se evidentieze perspectivele chiastice ale celor doua momente. Scena Nunta din Cana Galileii (Ev Ioan) ne oferă un alt exemplu de formă retorică veche, cunoscută sub denumirea de chiasm sau paralelism concentric. Structura chiastică sau paralelă a acestui fragment, centrată pe afirmatia Sfintei Fecioare(“nu mai au vin”) și răspunsul Mantuitorului(“ce ma priveste pe mine si pe tine femeie, ceasul meu nu a venit inca”) demonstrează că aceste versete nu sunt interpolări ulterioare, așa cum au susținut anumiți comentatori, ci aparțin integral narațiunii și formează elemente centrale in mesajul Evanghelistului Ioan.

Ultimele imagini biblice ale Fecioarei pe care ar trebui să le luăm in considerare se găsesc in două scene, aflate in corelație, din Evanghelia lui loan: nunta din Cana (2, 1-11) și răstignirea lui lisus (19, 25-27). Mulți exegeți au găsit trimiteri la Maria și nașterea feciorelnică in fragmentele 1, 13; 7, 41-43 și 8, 41, dar acestea se bazează pe variante de lectură inacceptabile sau, pur și simplu, ințelese greșit.

Evanghelistul loan cunoaște tradiția preexistentei lui lisus ca Logos al lui Dumnezeu, dar această teologie a intrupării (1,14) pare a fi independentă de tradițiile reflectate in relatările despre nașterea Sa, la Matei și Luca.La nunta din Cana, mama lui lisus ii atrage atenția că vinul s-aterminat, sugerandu-1 că El poate și ar trebui să remedieze situația,lisus ii răspunde cu o aparentă dojana, redată de majoritateaversiunilor, „Femeie, ce ai tu de a face cu Mine?" (RSV; cf. NAB„Femeie, de ce să Mă preocupe ingrijorarea ta?"). Expresiagrecească fi emoi kai soi, gynai? nu presupune o dojana. „Femeie"este un mod reverențios de adresare, deși nu e atestat in ce privește adresarea către o mamă. Semnificația devine mai clară la o traducere literală: „Ce ne privește pe Mine și pe tine?". De ce, cu alte cuvinte, ar trebui ca noi să ne preocupăm de asemenea probleme lumești, devreme ce „incă η-a venit ceasul Meu?" Ceasul ce va veni este momentul patimilor lui lisus, iar intrebarea se referă la priorități.

Dar, deoarece nunta este o imagine a ospățului ceresc, este potrivit ca lisus să răspunda si răspunde cu un gest miraculos ce transformă apa Vechiului Legămant in vinul Noului Legămant.

Mai semnificativă in această scenă este atitudinea Măriei. Ea este mijlocitoare și apărătoare inaintea Fiului ei. Infățișandu-I situația cu deplină discreție, ea le poruncește servitorilor: „Faceți orice va spune El". Dintr-o perspectivă patristică, ea vindecă păcătoasa atitudine de revoltă a Evei, cerand supunere credincioasă și nu proferand un obiect al ispitei. Ea desăvarșește opoziția Eva-Ave fjoc de cuvinte posibil doar in limba latină), devenind Noua Evă, tot astfel precum Fiul ei a devenit Noul Adam.in analiza chiastică a Evangheliei după loan, Peter F. Ellis a demonstrat că elementul central din acest fragment se axează pe vasele folosite in riturile iudaice de purificare:

A (2, 1): Iisus este la nunta din Cana Galileii —►

A' (2, 11): Iisus iși arată slava la nunta din Cana.

Β (2, 3-5): Vinul vechi se termină —>

B' (2, 7-10): Vinul cel bun este din belșug.

C (2, 6): Vasele folosite in riturile de purificare.

Accentul subliniază ideea că in persoana și misiunea lui Iisus,Vechiul Legămant a fost inlocuit de Noul Legămant. In termeniilui Ellis, „apa pentru curățire are legătură cu vechea impărtășire,iar misiunea cu noua impărtășire, care o inlocuiește pe cea veche"7.Este un exemplu tipic pentru recurenta temă ioaneică a„inlocuirii". Aici vinul vechi este consumat de oaspeți (Israel) și este inlocuit cu „vinul cel bun" (v. 10) pe care doar Iisus il poate oferi. Să observăm incă o dată trăsăturile modelului chiastic: intărirea sau intensificarea de la A la A' și de la Β la B', cu focalizarea centrală asupra lui C. Această focalizare semnalează că, in gandirea evanghelistului, minunea nu oferă oaspeților doar vinul nou și mai bun, ea transformă apa din ritualul de curățire a lui Israel in vinul ce simbolizează Euharistia creștină.

La cererea Maicii Sale, Iisus face o minune ce prefigurează „ceasul" morții și invierii Lui, cat și șansa ucenicilor săi de a lua parte la biruința acelui ceas, prin consumarea „vinului cel bun" din comuniunea euharistică.

In final, la picioarele crucii, Fecioara Maria apare din nou ca ucenic desăvarșit. in momentul răstignirii, toți ucenicii lui Iisus fug, cu excepția maicii Sale și a Ucenicului iubit, martorul cel dintai, după Evanghelia de la loan. Iisus ii incredințează pe unul celuilalt: „Femeie, iată fiul tău!… iată maica ta!…" Astfel, Maria devine maica celui mai apropiat ucenic al lui Iisus, așa incat, de aici inainte, ucenicia lor se inrădăcinează in dragoste familială. Fecioara Maria ar putea reprezenta, după cum au sugerat unii exegeți, creștinătatea iudaică, in vreme ce ucenicii ar reprezenta creștinismul popoarelor păgane (Bultmann).

Și mai probabil, Evanghelistul vede in Fecioara Maria adevăratul Israel, primit intr-o legătură de dragoste de către Maria, cea care reprezintă Biserica, in perspectiva Sfinților Părinți, Maica lui Iisus a devenit, prin această atitudine, Maica tuturor creștinilor. In clipa morții, după mărturia Sfantului loan, Iisus și-a inclinat capul spre Fecioara Maria și Ucenicul iubit și apoi „și-a dat duhul". Este o afirmație lipsită de ambiguitate, că Logosul intrupat, din veci Fiul lui Dumnezeu, a murit cu moarte omenească tragică. Moartea Lui a fost reală și cu neputință de negat, infățișarea Lui nu a fost o apariție dochetică in trup.Această relatare conține un posibil mesaj secund pe care Evanghelistul incearcă să-1 transmită. in noaptea de Paști, Domnul inviat ii vizitează pe ucenici prin ușile inchise și revarsă asupra lor suflare dătătoare de viață, adică Duh Sfant (20, 22). Este așa numita„Cincizecime ioaneică". Acordand importanță Duhului Sfant in Cuvantarea de despărțire (loan 14-16) și rolului Său in renașterea duhovnicească de-a lungul Evangheliei (3, 5; 6, 63; 7, 37 și urm.), relatarea Evanghelistului despre moartea lui lisus pare să sugereze intenționat revărsarea Duhului intai, nu asupra Bisericii ca intreg, reprezentată ulterior de adunarea ucenicilor, ci asupra acelora care au rămas credincioși lui lisus in timpul judecății și al răstignirii.

Fiind incredințați unul celuilalt, Maria și Ucenicul iubit devin „pnevmatofori", purtători ai Duhului Sfant, tot așa cum a fost lisus incepand cu momentul botezului (1, 32 și urm). Și, prin urmare, legătura lor reciprocă, hotărată de insuși Hristos, devine arhetip al legăturii de dragoste mutuală ce ar trebui să caracterizeze comunitatea creștină in chiar esența ei (15, 12).

2. Si un paralelism duhovnicesc,al celor doua momente, cu o mai mare forta de penetrare in mediul laic, paralelism rezultat si cules din invatatura Marilor Duhovnici si Sfinti Parinti.

Elementele principale al paralelismului duhovnicesc dintre cele doua episoade sunt: a III-a zi, cuvantul “FEMEIE”, apoi cuvantul “UCENICI”, si nu in ultimul rand “VIN”. Cu siguranta mai sunt si alte cuvinte comune in semantica lor dar ne-ar fi foarte greu ca in intr-o simpla si umila lucrare de licenta sa le putem dezvolta pe toate.

A TREIA ZI- Daca ar fi sa urmarim scripturistic insemnatatea acestei expresii, am gasi foarte multe exemple, cum ar fi exemplul puternic cu Avraam care este încercat de Dumnezeu poruncindu-i-se să-l aducă jertfă pe fiul iubit, Isaac, pe un munte pe care i-l va arăta Dumnezeu. Patriarhul pornește la drum, iar după trei zile vede acel loc: "Iar a treia zi, ridicându-și Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela" (Facere 22, 4). Moise îi cere faraonului să-i lase pe israeliți cale de trei zile în pustiu să jertfească: "Dumnezeul Evreilor ne-a chemat; lasă-ne să mergem în pustie cale de trei zile, ca să aducem jertfă Domnului Dumnezeului nostru" (Ieșire 5, 3; cf. 3, 18; 8, 27). După izbăvirea de la Marea Roșie, israeliții găsesc abia a treia zi apă la Mara, unde se întâmplă minunea îndulcirii apei amare (cf. Ieșire 15, 22). Regele Iezechia, îmbolnăvit de moarte, primește de la profetul Isaia vestea vindecării în a treia zi: "Așa zice Domnul Dumnezeul lui David, strămoșul tău: Am auzit rugăciunea ta și am văzut lacrimile tale; te vei vindeca și a treia zi te vei duce în templul Domnului" (4 Regi 20, 5). De asemenea, pentru a-și salva poporul, regina Estera ține un post de trei zile, iar "după trei zile de rugăciune și-a dezbrăcat hainele cele de jale și s-a îmbrăcat în cele de regină" (Estera 5, 1).

Se observă că în toate aceste cazuri invocate a treia zi este asociată fie aducerii unei jertfe importante (în cazul lui Avraam sau al israeliților din Egipt), fie recăpătării vieții (minunea de la Mara, adică salvarea de la sete, însănătoșirea regelui Iezechia și, în sfârșit, izbăvirea poporului de la decretul de executare în masă). Dar toate acestea parca nu au un paralelism atat de frumos conturat ca paralelismul dintre cele trei zile din Cana Galileii si cele trei zile de dupa Cruce cand a Inviat Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

In Cana Galileii a trebuit sa curga trei zile vin de proasta calitate, oamenii sa se amageasca cu valoarea primului vin si sa creada cu desavarsire in plinatatea lui falsa, pana cand EL ,a venit si a aratat prin puterea exemplului, asa cum urma sa o faca in perioada urmatoare prin toate invataturile puternic argumentate de exemple pe care ni le-a lasat, ca de fapt acesta este vinul adevarat, asa cum urma sa ne-o spuna la Cina cea de Taina, „al Legii celei Noi”.Maica Sfanta , cu siguranta a stiut ce va urma in Cana Galileii, pentru ca asa cum a facut si la Cruce, a tacut si a avut rabdare multa, pentru ca ea stia inca de la nasterea Fiului Sau, ca EL, Opera dumnezeiasca a Tatalui Ceresc si Opera pamanteasca a ei,dupa trei zile v-a schimba Raul in Bine, Uratul in Frumos, Iadul in Rai iar pe noi din Cazuti in Alesi. Cu siguranta Maica Sfanta , si-a indreptat rugaciunile acestor trei zile , celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, cunoscand prin intruparea Fiului Sau, ca fara pecetea Sfintei Treimi nimic nu poate duce la desavarsire, nici chiar vinul, fie el al Legii celei Noi si nici macar jertfa Crucii . O rugaciune impreuna cu Maicuta noastra Sfanta, intr-o zi catre tatal, intr-o alta zi catre Fiul si in a treia zi catre Mangaietorul, poate sa faca din vinul rau un vin bun iar lumea din cazuta in rascumparata.

BIBLIOGRAFIE

EDIȚII SFÂNTA SCRIPTURA

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

IZVOARE PATRISTICE

Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005

Sfântul Maxim Mărturisitorul – Viața Maicii Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 1998

LUCRĂRI DE TEOLOGIE.COMENTARII BIBLICE

Bacoianis, Vasilios – Viața Maicii Domnului, editura Cartea Ortodoxă, București, 2007

Breck, John – Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, traducere Ioana Tămăian,editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Tratat De Teologie Dogmatică Și Ecumenică

Cleopa, Ilie – Predici la Praznice împărătești și la Sfinții de peste an, editura Episcopiei Romanului, 1996

Eusebiu de Cezareea – Istoria bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

Flaviu, Iosif – Antichitățile iudaice, editura Hasefer, București,1999

Flaviu, Iosif – Războiul iudaic, editura Hasefer, București,1997

Kniazev, Alexis – Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, București, 1998

Sfântul Ioan Maximovici – Venerarea Ortodoxă a Mariei, Năascătoarea de Dumnezeu, Platina, CA:Comunitatea Sfântul Gherman din Alaska, 1994

Mihoc, Vasile – Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Editura Christiana, București, 1996

Sărășan, Pr. Dr.Achim – Viața și cinstirea Maicii Domnului,editura Crisserv, Mediaș, 2012

Tofană, Pr. Prof.Univ. Dr. Stelian – Introducere în studiul Noului Testament. Vol. 2: Evangheliile după Matei și Marcu, documentul "Quelle", editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Tofană, Pr. Prof.Univ. Dr. Stelian – Intoducere în studiul Noului Testament. Vol. 3: Evangheliile după Luca și Ioan, problema sinoptică. editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

*** – Mineiul pe luna Septembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003

*** – Onomastica sacra, editura P. De Lagarde, Gottingen, 1870

*** – Octoihul Mic,. Sibiu, 1999

STUDII ȘI ARTICOLE

Chialda pr.prof.Mircea – Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului- Mariologia, în Rev. Studii Teologice, nr. 5-6/1981

Cabasila, Nicolae – Cuvânt la preaslăvita Naștere a Preaslăvitei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea, în ”Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV”, Editura Deisis, Sibiu, 2008

Constantin, Galeriu – Maica Domnului ”Povățuitoarea”, în revista Ortodoxia, nr. 3/1980

Gheorghescu, Drd. Ierom. Chesarie – Învățătura despre Maica Domnului în ortodoxie și catolicism, în Rev. Ortodoxia, nr. 3/1970

Plămădeală, Ep. Antonie – Maica Domnului în viața și teologia ortodoxă, în Rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1978

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru – Învățătura Despre Maica Domnului La Ortodocși Și Catolici, în Rev. Ortodoxia, nr. 4/1950

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor – Considerații Mariologice, în Rev. Mitropolia Ardealului, nr. 3-4/1958

BIBLIOGRAFIE

EDIȚII SFÂNTA SCRIPTURA

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

IZVOARE PATRISTICE

Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005

Sfântul Maxim Mărturisitorul – Viața Maicii Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 1998

LUCRĂRI DE TEOLOGIE.COMENTARII BIBLICE

Bacoianis, Vasilios – Viața Maicii Domnului, editura Cartea Ortodoxă, București, 2007

Breck, John – Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, traducere Ioana Tămăian,editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion – Tratat De Teologie Dogmatică Și Ecumenică

Cleopa, Ilie – Predici la Praznice împărătești și la Sfinții de peste an, editura Episcopiei Romanului, 1996

Eusebiu de Cezareea – Istoria bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

Flaviu, Iosif – Antichitățile iudaice, editura Hasefer, București,1999

Flaviu, Iosif – Războiul iudaic, editura Hasefer, București,1997

Kniazev, Alexis – Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, București, 1998

Sfântul Ioan Maximovici – Venerarea Ortodoxă a Mariei, Năascătoarea de Dumnezeu, Platina, CA:Comunitatea Sfântul Gherman din Alaska, 1994

Mihoc, Vasile – Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Editura Christiana, București, 1996

Sărășan, Pr. Dr.Achim – Viața și cinstirea Maicii Domnului,editura Crisserv, Mediaș, 2012

Tofană, Pr. Prof.Univ. Dr. Stelian – Introducere în studiul Noului Testament. Vol. 2: Evangheliile după Matei și Marcu, documentul "Quelle", editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Tofană, Pr. Prof.Univ. Dr. Stelian – Intoducere în studiul Noului Testament. Vol. 3: Evangheliile după Luca și Ioan, problema sinoptică. editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

*** – Mineiul pe luna Septembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003

*** – Onomastica sacra, editura P. De Lagarde, Gottingen, 1870

*** – Octoihul Mic,. Sibiu, 1999

STUDII ȘI ARTICOLE

Chialda pr.prof.Mircea – Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului- Mariologia, în Rev. Studii Teologice, nr. 5-6/1981

Cabasila, Nicolae – Cuvânt la preaslăvita Naștere a Preaslăvitei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea, în ”Ioan I. Ică Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV”, Editura Deisis, Sibiu, 2008

Constantin, Galeriu – Maica Domnului ”Povățuitoarea”, în revista Ortodoxia, nr. 3/1980

Gheorghescu, Drd. Ierom. Chesarie – Învățătura despre Maica Domnului în ortodoxie și catolicism, în Rev. Ortodoxia, nr. 3/1970

Plămădeală, Ep. Antonie – Maica Domnului în viața și teologia ortodoxă, în Rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10/1978

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru – Învățătura Despre Maica Domnului La Ortodocși Și Catolici, în Rev. Ortodoxia, nr. 4/1950

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor – Considerații Mariologice, în Rev. Mitropolia Ardealului, nr. 3-4/1958