Marin Preda, Evocator al Lumii Rurale

CAPITOLUL I

PROFILUL SCRIITORULUI

Creator al unei tradiții și al unor inițiative literare decisive pentru evoluția literaturii noastre, Marin Preda este unul dintre cei mai de seamă prozatori români. Prozator, eseist, dramaturg, publicist, editor, traducător, scriitorul rămas, prin opera sa, nemuritor, a văzut lumina zilei la 5august 1922 în satul Siliștea-Gumești, județul Teleorman, in familia numeroasă a lui Tudor Călărașu și a Joiței Preda.

O familie grea ,,cu copii diferiți, o fată din prima căsătorie a mamei, o altă fată până la conviețuirea ei cu tata, și apoi alți trei copii făcuți împreună, o fată și doi băieți, unul din ei, cel mijlociu, fiind eu’’.*1

Copilăria și adolescența lui Marin Preda nu au fost deloc ușoare, așa cum aflăm din scrierile sale Intâlnirea din pământuri (1948), Moromeții (vol.I 1955, vol.II 1967), Delirul (1975), Viața ca o pradă (1977). O reconstituire a etapelor formării avem în Viața ca o pradă:

,, Aventura conștiinței mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înțeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, ființe mari așezate în cerc pe scaune mici și care se uitau la mine cu priviri de recunoaștere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, ești de-al nostru, dar ce faci ? Atunci am auzit o voce << Lăsați-l în pace ! Na, mă, și pe-asta ! >> Și cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare și rotundă și mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că țineam strâns în brațe, tot o pâine, și că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor și nu mai voiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toți, în loc să mi-o ia cu forța, cum furioși se pare că vroiau ceilalți făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: << Ia-o, mă și pe-asta ! >>.

Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toți liniștit și am pus încet și cuminte pâinea din brațe pe masă. Nimeni nu m-a mai luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea și să mănânce. Din această întâmplare ar reieși că instinctele de acaparare m-au dus departe de viață, ceea ce nu s-a dovedit. Totuși aventurile vieții noastre sunt ale conștiinței, deși viața ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte și nu o dată e neputincioasă în fața lor, în rău dar și în bine ”.*2

Este dat la școala din sat cu scopul mărturisit de tatăl său de a

învăța doar să se iscălească, și pe urmă, asemeni fraților săi, să are pământul și să îngrijească de vite, conform mentalității timpului. Neavând bani de cărți, mama îi făcuse rost de cinci lei pentru a-și cumpăra măcar Citirea și, mai ales, neavând încălțăminte, s-a dus la școală doar când a putut merge desculț. La sfârșitul anului, iese premiant. Deși ,, ai mei toți știau că sunt un bleg, totuși de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aș fi meritat-o ? ’’ *3

Elevul Marin Preda, încă din clasa a treia descoperise gustul lecturii. Si cum în casa părintească nu existau cărți, pentru a și le procura căuta pe la vecini sau colegi, foarte rar și destul de târziu, apelează și la învățătorul Teodorescu.

,, Când nu era de roboteală la câmp sau când n-avea de ce veni cu frații, citea înghemuit în colțul prispei, absent la orice se întâmpla. Nu ieșea cu alții la joacă. Se întâmpla însă ca uneori să lase volumul deoparte și singur, să bată o minge până obosea sau se plictisea, după care se întorcea la cartea lăsată deschisă ”*4

Din această perioadă datează fascinația cărților:

,, Când eram mic venea pe la noi unul Cârstache al lui Dumitrache cu câte-o carte sub braț, seara se așeza lângă lampă și ne citea la toți, și toată lumea îl asculta, și tata și mama și frații mei vitregi, care erau prieteni cu el…Nimeni nu mi-a stârnit mai târziu, în materie de carte, mai multă admirație decât Cârstache ăsta. Mi se părea un mare învățat, cum sta cu cojocul pe el lângă lampă și ne dezvăluia formidabile peripeții dintr-o lume fantastică în care caii aveau glas ca oamenii, și vulturul cerea viteazului pe care îl scăpa de pe tărâmul celălalt să-i dea carne așa cum se înțeleseseră, și cum ăsta nu mai avea, și-a scos sabia, și-a tăiat din pulpă și i-a dat. Dar stai să vezi că pe urmă Cârstache închidea cartea! Gata! Altă dată, ne spunea, cu toată că îl rugam toți să ne mai citească măcar una…Nu vrea deloc, al dracului, și mi-a rămas în minte ca un personaj ciudat, cu purtări inexplicabile pentru că , să vezi, când am început eu să citesc, mă duceam la el și-l rugam să-mi împrumute din cărțile lui”.*5

In această perioadă, Marin Preda citește, printre altele Mizerabilii de Victor Hugo, Biblia, Dialogurile lui Platon, Descartes:

,, Momentul apariției gândirii reflexive, care dă tânărului o neasemuită trufie (și la mine acest moment a survenit la 14 ani, după ce am citit Descartes, Discurs asupra metodei ”.*6

Copilul Marin Preda este uimit în fața violenței căreia nu-i va înțelege multă vreme sensul și rostul în armonia lumii, dar, față de care, mai ales, nu găsește forme de autoapărare și împotriviri, cu atât mai mult cu cât el însuși se simte adesea stăpânit de ea. Desprinderea din lumea satului nu este dramatică :

,,Soarta care mi-era rezervată ca țăran nu numai că nu mi-a plăcut, dar m-a neliniștit încă din copilărie. Nu împlineam zece ani, când doream din tot sufletul să nu mai fiu țăran. Și abia în momentul în care am izbutit prima mea ispravă pe care am făcut-o nu ca țăran, ci ca altceva (ceea ce devenisem), m-am simțit despovărat de un destin amenințător ”.*7

După terminarea cursurilor primare, Marin Preda se înscrie la examenul de bursă la școala normală din Abrud, avertizat fiind de tatăl său ,,trebuie să fii printre primii cei 7-8 cu bursă. Fără bursă nu pot să te țiu ”.*8

Experiența celor trei ani de viață transilvană va fi prezentată în Viața ca o pradă (1977) și în Cel mai iubit dintre pământeni (1980). În urma desființării școlii normale de la Abrud, este transferat la Cristur-Odorhei, mai apoi la școala normală din București.In această perioadă, Marin Preda se acomodează cu Bucureștiul, desprins fiind definitiv de sat ,,n-aveam ce mai căuta în sat, eram aruncat în viață și trebuia, ca orice viețuitoare, să aflu singur secretele pădurii.’’*9

Dar ceea ce-l impresiona cu totul deosebit era cuvântul rostit de oameni, care-l făcea să rămână ,,mut’’de fascinație ,,Am devenit scriitor, descoperind fața magică a cuvântului.’’*10

De acum datează și primele încercări literare: ,,Eram fericit că scrisesem un roman de la început până la sfârșit și această certitudine îmi ajungea.”*11

Scrie o nuvelă și o trimite la revista ,,Gândirea” dar nu primește răspuns. Nemaiavând bani, este silit să renunțe la școală.

,,Părăsirea gândului de a mai învăța mă arunca în prada unei exaltări neașteptate. Aveam senzația bizară că am câștigat, printr-un simplu act de voință,8 ani de viață, care îmi apăreau liberi, fără obstacole, ai mei singuri…Da, crezusem că sunt liber, dar abia atunci mă simțeam cu adevărat liber.’’*12

Trăind în condiții mai mult decât precare, Marin Preda citește mult, scrie, este hotărât să împărtășească altora, cu orice preț, surprizele pe care i le oferă contemplarea ,, spectacolului vieții. ”

Îl cunoaște pe Geo Dumitrescu, poet care-l ajută să ocupe o slujbă de corector la ziarul ,,Timpul”, lucrând în același timp și la Institutul de Statistică, fără răsuflare: ,, Statistica mă lăsa de obosit și corectura mă aștepta de odihnit ”.Dar Marin Preda câștigase mult mai mult decât atât, nu mai era singur, într-o lume necunoscută și străină:

,, Începusem să am în jur prieteni …Marele oraș în care rătăcisem până atunci atâta vreme căutându-mi un rost începea să fie și al meu. Blocurile, marile lui bulevarde, tramvaiele, restaurantele, cinematografele și teatrele îmi plăceau, ca altădată ulițele, gardurile salcâmii care acopereau satul.”*13

Marin Preda debutează în 1942 la ziarul ,,Timpul’’cu schița Pârlitu ,varianta inițială a unui episod din povestirea O adunare liniștită. Tot la,,Timpul’’mai publică Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea și La câmp iar la ,,Vremea”și ,,Evenimentul zilei”, povestiri care vor alcătui volumul de debut. În aceeași vreme frecventează cenaclul ,,Sburătorul” patronat de Eugen Lovinescu, unde citește lucrări în iarna anului 1942-1943. Colaborările de început și cele de mai târziu din ,,Lumea” vor forma culegerea Întâlnirea din pământuri (1948), care anunță teme, conflicte și tipuri umane inedite.Despre debutul său literar, Marin Preda mărturisește:

,,Nașul meu literar a fost poetul Miron Paraschivescu. Pe vremea când am debutat, prin 1941, poetul era redactorul paginii literare a ziarului ,,Timpul”.I-am prezentat o schiță intitulată Pârlitu care a fost publicată și a constituit, într-o primă formă, istoria unui țăran care în volumul meu de debut s-a intitulat O adunare liniștită.De fapt, dacă aș formula și mai precis, prin ce s-a deosebit debutul meu de alte debuturi, ar trebui să spun că prima schiță, primele încercări s-au concentrat în jurul unuia și aceluiași personaj.E vorba de eroul principal al romanului meu Moromeții. Deci, într-un anume sens, sfârșitul debutului meu literar aș putea să-l plasez în momentul în care acest personaj a căpătat autonomie.”*14

După debutul său la ,,Timpul”, unde urmează și alte povestiri ca Strigoaica, Noaptea, La câmp, Marin Preda colaborează cu schițe și nuvele la revistele ,,Vremea”, ,,Evenimentul zilei”, ,,Tinerețea”, ,,Studentul român”, ,,Contemporanul”, ,,Lumea”, ,,Revista literară”, iar după 1948 (anul debutului editorial cu volumul de nuvele Intâlnirea din pământuri) colaborează la principalele publicații literare ale vremii ,,Viața românească”, ,,Gazeta literară”, ,,Luceafărul”-revista în care jurnalistul teleormănean atinge apogeul publicistic, punct de plecare pentru Imposibila întoarcere (1971) prima carte de publicistică a lui Marin Preda. Volumul său de debut anunța o personalitate singulară în acel moment, cel dintâi prozator care oferea o altă perspectivă asupra satului, diferită de cea a lui Liviu Rebreanu, cu care a fost de atâtea ori comparat, dar și de a lui Mihail Sadoveanu cu umiliții și ofensații supuși patimilor năpraznice. Marin Preda participă la câteva ședințe ale cenaclului ,,Sburătorul” și Eugen Lovinescu îl remarcă:

,,Citisem în cenaclu o bucată intitulată Calul scrisă cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o.Lui Lovinescu nu i-a plăcut, dar avusesem noroc să-i citesc la altă ședință o nuvelă mai tradițională intitulată De capul ei. Lovinescu a exclamat de câteva ori în timpul lecturii, cu vocea lui subțire și senină: <<Are talent!…Are talent! >>.

Ei, mi-am zis eu atunci plin de trufie, păi dacă am talent, stați să vă citesc una care să justifice mai bine această apreciere. Și am venit cu Calul. Hm! A exclamat criticul la urmă, în tăcerea plină de nesiguranță care o lăsase. Descriptic……”*15

Din 1943 până în 1945, Marin Preda își satisface stagiul militar la Turnu-Măgurele, după terminarea acestuia se întoarce la București și devine corector la ziarul ,,România liberă” care ieșise din ilegalitate. In 1947 începe să lucreze la Societatea Scriitorilor Români, de unde va fi demis după scurtă vreme. Intrat în lumea scriitorilor și a ziariștilor, tânărul scriitor va îndeplini funcții gazetărești și la alte publicații ale vremii. Scrie, dar este nemulțumit de ce realizează. Însă începe să se înfiripe tot mai mult gândul că va birui în lupta pentru cucerirea literelor românești.

,,Starea mea de spirit se echilibra. Aveam 26 de ani, trecusem printr-un război în care nu murisem, debutasem în literault gândul că va birui în lupta pentru cucerirea literelor românești.

,,Starea mea de spirit se echilibra. Aveam 26 de ani, trecusem printr-un război în care nu murisem, debutasem în literatură chiar în toiul acestui război; aveam iluziile întregi.’’*16

Însă o multitudine de întrebări îl asediază pe veșnic nelinștitul Preda:

,,O întrebare. De ce nu inclusesem eu în volumul de debut Întâlnirea din pământuri schița Salcâmului? De ce o lăsasem deoparte când știam că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrisesem? Când se întâmplase asta? Chiar anul trecut, când predasem volumul la ,,Cartea Românească”.La ce mă gândisem? Da, îmi amintesc la ce. Schița asta era un secret care nu trebuia dezvăluit. De ce? Așa! Era secretul meu. Că apăruse la ,,Timpul” trebuia, debutasem, dar salcâmul acela trebuia ferit, era ceva de preț, intim, care putea fi ucis într-o carte de nuvele.”*17

La Sinaia, într-o febră extraodinară, elaborează primul volum al capodoperei: ,, am pus mâna pe stilou și am început să scriu: Ilie Moromete. Scriam liniștit, fără febră și fără ștersături.”*18

Țăran, având sentimentul că trăirile sufletești proprii trebuie apărate de ochi străini, că discreția asigură, într-o mare măsură, libertatea individuală, tânărul prozator începe să aibă ezitări:

,, Mă apropiam de sfârșit și îmi părea rău. Sfârșisem miracolul…Sfârșisem miracolul…Mă simțeam bătrân…Carte nu era întreagă, ceva lipsea din ea, eroul meu nu era fericit și nu eram nici eu.”*19

Epuizat, fără vreo încredere în valoarea cărții abia terminate, scriitorul își lasă manuscrisul să zacă în sertare mai bine de cinci ani. Are sentimentul că nu va mai scrie vreodată, preferând ,, să-și trăiască viața ”, nu să o povestească. In 1952, este redactor la ,,Viața românească” și devine redactor șef adjunct pentru un an (1957-1958).

Acum îi apare nuvela Desfășurarea mai întâi în ,,Viața românească ”(nr.8-9/1952), apoi în volum separat. Imprejurările scrierii nuvelei și caracteristicile generale ale acestei epoci sunt relatate în Imposibila întoarcere:

,, Prin 1952, mă aflam la Tușnad într-un prim concediu adevărat din viața mea. Un prieten foarte neliniștit în conștiința lui, neliniște pe care n-o înțeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiași an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii inventate de care mi se legase numele (naturalism!) și în care nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor și maladia literară se va transforma în una politică. Atunci va fi grav. Reușise să mă neliniștească și pe mine. M-am dus pe la țară, dar nu la mine în sat, ci undeva prin Moldova, în regiunea Huși, și acolo la primărie am văzut o scenă: un tânăr țăran rău îmbrăcat și cu o biată pălărie în mână este strigat să vie și să semneze actul prin care adera și el la o agricultură cooperatistă. Semnează și pe urmă are o clipă de derută cu tocul în aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toate întrebările; cum trăise nu fusese bine…Prin iscălitura asta, prin care el dădea tot, o să ducă și el altă viață?

N-a fost singurul lucru pe care l-am văzut atunci, dar întors la București și plecând spre Sinaia, am scris această schiță care avea vreo douăzeci de pagini și se numea Desfășurarea.”*20

Revelația acelei lumi în care omul devine un mecanism orb, manevrat de istorie, îl împinge să-și revadă romanul aruncat în sertar, care însă îl obseda, și să-l trimită la tipar. După apariția Moromeților vol.I (1955), Marin Preda ocupă diverse funcții importante în conducerea Uniunii Scriitorilor (vicepreședinte), director al editurii Cartea Românească (din 1970), funcție pe care o deține până la încetarea sa din viață, survenită la 16 mai 1980. Urmează câțiva ani destul de cenușii din punct de vedere al reușitei artistice. În 1956, apare în volum nuvela Ferestre întunecate (tipărită anterior în ,,Viața românească”,nr.4/1956), iar în 1959 publică în volum nuvela Îndrăzneala (tipărită anterior tot în ,,Viața românească”, nr. 4/1959). O serie de nuvele ulterioare, situate în mediul rural ilustrează eforturile unor personaje de a se emancipa în plan social. Desfășurarea (1952, Premiul de Stat) este una dintre operele fundamentale care au ca temă procesul de cooperativizare a agriculturii, conține toate motivele acestui tip conflictual mult exploatat ulterior. În construcția tipologică se operează disociația absolută pozitiv-negativ, oferindu-se unele din primele imagini ale unei chiaburimi criminale și tenebroase. Problematica emancipării este reluată dintr-o perspectivă psihologizantă în Ferestre întunecate (1956). Îndrăzneala (1959) acoperă tematic aceeași suprafață socială și epică, titlul fiind ca și în cazul Desfășurării simbolic pentru fenomenul de eliberare individuală și colectivă. Anul 1962 înseamnă un nou succes. În acest an apare romanul Risipitorii, după o lungă perioadă de gestație, în care scriitorul încearcă, prin eforturi chinuitoare, să-și schimbe stilul și domeniul de investigație literară, pentru a introduce tema obsesivă ,,tema autorului”.

,, Prin 1953, adică după terminarea Moromeților,vol.I, dar care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă și-o vară. Zilnic luptam cu o neputință de a scrie a cărei explicație îmi scăpa. Pur și simplu nu știam să scriu”.

,, Exasperat, am abandonat totul și mă gândeam chiar cu seninătate să mă las de scris. Și, într-o zi, îmi veni următoarea idee: foarte mulți oameni din vremea noastră pățesc ce-am pățit eu.Nu este oare exasperarea, provocată de neputința de a-ți atinge scopul dorit, o realitate a lumii noastre moderne?

Și așa am început să scriu romanul Risipitorii. Deodată neputința de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman în sinea mea, mai bun din tot ce reușisem până atunci. În ciuda acestor contrarieri și reveniri istovitoare, nu simțeam nici o oboseală, ceea ce ieșea îmi plăcea , aveam sentimentul că am biruit ceva, că am căpătat un stil al meu, al gândirii mele directe și nu cum era cel din Moromeții, în care gândirea mea se exprima indirect prin aceea a țăranilor.”*21

În acest roman prozatorul părăsește universul rural și investigheză mediul urban, o carte, care experimentează deci, o nouă formulă estetică, trecând prin trei variante (ediția a III-a, definitivă, 1969). Scriitorul sondează lumea intelectualilor , a medicilor, unde urmărește ,, politica, știința și tehnica, aventura sentimentală, ca și nevoia de ideal, rivalitatea și solidaritatea ”*22, cum constată Al. Piru.

Marin Preda explică de ce a scris Risipitorii de mai multe ori:

,, Era vorba de o luptă pe care o duceam pentru a-mi crea propriul meu stil, pe care să-l stăpânesc și care să nu fie stilul cu care se exprimă țăranul sau cu care scriitorul exprimă tema țăranului. Efortul acesta considerabil, care m-a costat mai mulți ani de trudă, s-a concretizat în roman, adică urmele lui sunt portretele și conflictele din Risipitorii. Aici se face trecerea de la stilul indirect liber, cu care a fost scris Moromeții la stilul direct. S-a produs o fuziune între cele două stiluri, și s-a născut stilul scriitorului.”*23

Risipitorii deschide seria de romane problematice, aici întâlnim toate temele ,,obsedantului” deceniu 60 abordate în epocă: alfabetizarea, cooperativizarea, activismul politic, relația omului cu puterea, cu autoritatea, dilemele intelectualului și ale creatorului. Opera analizează formele ,,risipirii”, toate ca reflex ale excesivei trăiri moromețiene în spirit, ea marchează continuitatea de esență cu Moromeții și cristalizează pentru mediul citadin reperele moromețianismului, observă Andreea Vlădescu.

,, Prin patosul explorării și al cunoașterii, al descifrării adevărului și al analizei culpabilității’’*24 prin care se disting personajele -intelectuali lucizi care trăiesc drama adaptării într-o lume ostilă valorilor spirituale, a gândirii libere, Risipitorii anticipează ultima mare creație a lui Marin Preda, romanul Cel mai iubit dintre pământeni.

În 1963 apare nuvela Friguri, ecou al unei călătorii făcute cu șase ani în urmă în Vietnam. Dincolo de particularitățile peisajului uman și natural, scriitorul descoperea prezența omenescului etern și chiar uimitoare coincidențe cu propria biografie.

,, Însoțitorii mei mi-au confirmat că fetița și băiatul sunt bolnavi. Dar știam.Aveau friguri.M-am așezat pe pat lângă ei și parcă-mi retrăiam propria copilărie. Îmi aminteam atacurile mele de friguri în timpul cărora deliram și mi se părea că văd cum copacii și podeaua și bătătura și vitele care treceau încep să se umfle, să capete forme monstruoase, să se strâmbe la mine, să se apropie, să dispară.”*25.

,, Am fost odată, prin 1950, într-un sat de pe lângă Buzău. Mă trimisese revista ,,Contemporanul”. Era într-o vară. Am stat acolo cam vreo lună și am văzut un seceriș și un treieriș. N-a fost nevoie să mă duc la mine în sat pentru asta, era în fond același sat, aceiași oameni, îmi erau familiari. Îmi aduc aminte că satul se numea Căldărești. Ei bine, vol.II din Moromeții are la bază această lună petrecută acolo. Am fost mulți ani și pe la mine prin sat, și prin alte sate, dar luna aceea, dintre toate, mi-a rămas în memorie cu un anume éclat. Când am scris Moromeții vol.II, a trebuit să arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întâmplările, de acolo vin. Atât de interesante mi s-au părut și atât de tare s-au contopit cu intențiile mele secrete…Dacă nu aș fi făcut acea călătorie, poate că nu scriam cartea.”*26

Prin Moromeții (1955,vol.I) Marin Preda a dat literaturii române capodopera sa inspirată din lumea satului, cu un personaj care domină universul psihologic al creației sale, ca și Rebreanu prin Ion (1920), o altă ,,dată” în literatura română. Volumul II al Moromeților, apărut în 1967, a fost început în 1953, în timp ce volumul întâi era încă neterminat, după mărturisirea autorului. Romanul Moromeții este un punct de reper în proza postbelică, dar și cea mai reprezentativă conturare a ,,universului moromețian” pe care l-a proiectat scriitorul.

,, Creație exemplară a ultimului sfert de veac, Moromeții se înscrie în sfera marii literaturi naționale în care Ion și Baltagul constituie inevitabile puncte de referință și comparație. Construind un univers rural personal, Marin Preda pornește de acolo de unde Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu s-au oprit cu încredințarea că au exprimat tot ce aveau de spus și ne înfățișează o țărănime esențial schimbată în raport direct cu evoluția generală a societății românești, care își pune alte probleme decât înaintașii și le rezolvă prin mijloace deosebite.”*27

În Moromeții, arta țărănească a disimulării este dezvăluită cu o putere de demitizare excepțională. Romanul își impune în același timp originalitatea printr-o adâncă dimensiune psihologică:

,, Practic, Marin Preda este primul autor român care izbutește să facă literatura țărănească analitică și încă de o putere sfredelitoare uimitoare, dostovskeiană.”*28

Materia epică a primului volum constă în prezentarea familiei Moromete, a neînțelegerilor din interiorul acesteia și a evoluției membrilor săi. În subtext, se constituie însă un alt conflict, mai important, dar și mai insidios, între întemeierile tradiționale ale satului românesc și modelul economic capitalist. Al doilea volum al Moromeților(1967), deși apărut la o distanță considerabilă de primul (12 ani), se articulează perfect cu acesta, într-un ansamblu coerent, cu semnificații unitare. Prozatorul pune în dezbatere procesul nefast al colectivizării care a condus la ,, cumplita realitate a dispariției clasei țărănești ”și deschide hotărât drumul unor creații cu o problematică similară, care vor domina literatura română a deceniului următor.

Moromeții reprezintă cucerirea dreptului la puritate a prozei românești.

,,Romanul lui Marin Preda este prima și cea mai completă carte a resurecției literaturii române ,,noi.”*29

Tot de la un caz real, semnalat din scrisorile pe care le primea de la cititori în vremea când susținea, la ,,Scânteia tineretului”, rubrica ,, Să discutăm despre tinerețe, educație, răspundere ”, pornește când elaborează Intrusul:

,, Intrusul a fost scris în vara anului 1967, imediat după Moromeții vol.II, și fără să se fi născut din vreun embrion mai vechi, cum mi s-a întâmplat întotdeauna. E o carte scrisă cu un sentiment acut, și în cele din urmă inexplicabil pentru mine însumi cu cât venea imediat după efortul considerabil depus pentru Moromeții vol.II. Ce este un intrus? Un om care se introduce fără să întrebe într-o adunare, într-o casă, sau într-un oraș. Cum în cazul nostru orașul e chiar al eroului, aici apare jocul dialectic între existență și idee. Existența eroului și a orașului, în relația care se creează, este imprevizibilă, iar în cazul nostru împinsă la limită. Descripția vieții zilnice dacă nu e împinsă undeva n-are sens în literatură.”*30

Intrusul este romanul unui destin, al omului ce trăiește o experiență tragică. Romanul expoatează tema omului revoltat al lui Camus, eroul parcurge o experiență tragică, păstrându-și în ciuda tuturor, integritatea morală.

Cu Intrusul (1968), Marin Preda continuă preocuparea pentru epica citadină, universul tematic fiind însă acela al lumii industriale privită printr-o optică aparte. Romanul este confesiunea electricianului Călin Surupceanu, care-și evocă într-o manieră discontinuă principalele momente ale vieții, până la un punct care marchează închiderea unui ciclu existențial. Romanul este una dintre cele mai profunde meditații asupra raportului dintre individ și societatea socialistă și o polemică directă cu falsa literatură consacrată constructorilor de pe șantierele industriale, fiecare eveniment din viața eroului fiind privit printr-o perspectivă exact contrară viziunii tradiționale convenționale. Romanul emană dorința de supraviețuire prin tristețe și inerție, specifică tuturor personajelor recente ale prozatorului. Tot în 1968 îi apare în volum piesa de teatru Martin Bormann. Marin Preda este ales vicepreședinte de onoare al Uniunii Scriitorilor , înființându-se editura ,,Cartea Românească”, în 1970, Marin Preda este numit primul ei director. Aici, în 1971 publică Imposibila întoarcere, culegere de articole, amintiri, eseuri, note, ale cărei nucleu l-au constituit colaborările scriitorului în anul precedent la revista Luceafărul, în cadrul rubricii ,,Săptămînal, Marin Preda răspunde la o întrebare”. Este un an rodnic, în urma căruia, în 1972 apare romanul Marele singuratic, pentru care va primi premiul de proză al Uniunii Scriitorilor.

Marele singuratic (1972) este cartea lui Niculae Moromete (continuare a volumului II al Moromeților, retras din tumultul vieții la o fermă de lângă București, în urma eșecului politic trăit, căutând în însingurare o formă de viață. Din această perspectivă, romanul aduce o temă modernă-raportul dintre personalitatea individului și determinismul istoriei.

Marele singuratic este ,,un roman ideologic, un roman al soluțiilor de viață, al ideii de istorie, de societate și al relațiilor dintre individ și aceste noțiuni, un roman de familie, în continuarea Moromeților, o scurtă povestire polițistă, roman de dragoste, roman despre condiția artistului și a creației.”*31

Pentru caracterul confesiv neascuns, Marele singuratic rămâne după Moromeții una dintre cărțile celei mai dragi romancierului. Substratul autobiografic este însemnat.

,, Cartea capătă o notă de distinctă actualitate și are o valoare filozofică implicită, deoarece Marin Preda propune prin intermediul unui erou exemplar o dezbatere asupra problemelor fundamentale ale istoriei contemporane.”*32

În ceea ce privește acest roman, autorul mărturisește:

,,L-am scris în după-amiezile lui ΄71, ambițios să-l termin înainte de a împlini 50 de ani, să apară adică în ΄72.”*33

La data apariției romanului, critica a observat în Marele singuratic, o încercare de sincronizare cu succesele literare ale momentului, numind, ca reper, Animale bolnave. Am adăuga și literatura voiculesciană și nuvelele lui Ștefan Bănulescu, în măsura în care acestea apelează la magic. Roman febril, Marele singuratic este un roman al problemelor creatorului, dar și al satului, văzut de data aceasta de la mari distanțe, prin lentilele ,,imposibilei întoarceri”.

Este ,, romanul teoretic ” al scriitorului, punctul de sus al seriei de romane problematice deschise de Risipitorii, continuate cu Intrusul, Moromeții (vol. II), Delirul. Este un roman explicativ, o meditație asupra contextului literaturii scriitorului. Personalitatea acaparantă a prozatorului Marin Preda, în a cărui operă etica depășește miza estetică va fi, parțial, descoperită în volumul ,,Convorbiri cu Marin Preda” de Florin Mugur (1973), cuprinzând o serie de interviuri care aduc prețioase informații legate de procesul de creație, amintiri, considerații generale despre istorie și despre rostul artei.

În 1974, Marin Preda este ales membru corespondent al Academiei R.S.R., secția de științe filologice, literare și artistice.

Consacrarea oficială va fi urmată, în 1975 de o capodoperă

Acum apare primul volum al romanului Delirul, întâia încercare de reconstituire literară ,,eliberată de poncife a unei epoci tragice din istoria poporului nostru”( Eugen Simion).

,, Voiam să scriu Delirul încă din anul 1949, dar pe atunci nu eram pregătit pentru o asemenea carte, deși evenimentele erau spectaculoase și ispititoare, unele trăite direct –afirmă prozatorul. În Viața ca o pradă am arătat starea de spirit care mă stăpânea în acei ani. Pasiunea mea pentru istorie mă făcea totuși să reflectez asupra istoriei prezente și a războiului din care de abia ieșisem. Ieșisem dar a trebuit să privesc în urmă, să văd ce se întâmplase înainte de a izbucni. Rodul acestei întoarceri a fost altă carte; ora Delirului se îndepărta. Ani întregi am stat în fața hârtiei punându-mi aceleași întrebări care frământau colectivitatea umană. Așa am scris MoromețiiII, Marele singuratic, Imposibila întoarcere. Și numai după ce le-am scris, ochiul amintirii a putut să revină la acele evenimente ce păreau atât de îndepărtate, adică la anul ΄40, la începutul și sfârșitul războiului.”*34

Cu romanul Delirul, căutarea temei povestitorului intră într-o fază nouă. Până acum o linie invizibilă despărțea proza lui Marin Preda în două compartimente distincte. De o parte, romanele și povestirile care înaintau până în preajma celui de-al doilea război mondial, de alta, romanele și nuvelele care urcau versantul unei lumi de reconstrucție. Crescută astfel în jurul unei falii istorice, proza scriitorului a format pe nesimțite o lacună interioară, a cărei acoperire trebuia să devină, era fatal, condiția reunirii întregii opere într-un ansamblu.

Marea ruptură istorică a celui de-al doilea război mondial nu constituie numai deznodământul epocii lui Ilie Moromete, ci și solul în care se adâncesc explicațiile epocii următoare și rădăcinile personajului mult căutat.

Incursiuni în anii celui de-al doilea război mondial nu au lipsit nici până acum din scrierile lui Marin Preda, în soarta personajelor sale s-au repercutat, era inevitabil, consecințele mai apropiate sau mai îndepărtate ale războiului. Noul roman pătrunde însă în miezul luptelor politice care au premers intrării în război a României, derulând filmul instaurării dictaturii legionare și apoi a dictaturii militaro-fasciste.

Marin Preda aruncă o lumină mai clară asupra arhitecturii ansamblului operei sale, care tinde să reunească îmtr-un sistem cronologic romane scrise independent. Destinul uman într-un moment de răscruce a istoriei mondiale, cursul acestui destin văzut în cumpănirea a două epoci, care se situează pe o parte și de alta a celui de-al doilea război mondial, iată suprasensul care se precizează odată cu apariția Delirului în înaintarea aparent neorganizată a prozei lui Marin Preda.

Aceeași pasiune pentru adevăr, pentru descoperirea chiar a propriei ființe,generează cartea ,,amintirilor” apărută în 1977 Viața ca o pradă ( premiul pentru publicistică a Uniunii Scriitorilor).

Despre geneza acesteia, Marin Preda va afirma:

,, Poate că a existat o întâmplare deosebită: o călătorie în Grecia, de unde m-am întors cu o stare de spirit ciudată, de exaltare, deși mai fusesem acolo, prin ΄57. Am simțit, sub imperiul acelei stări de spirit ciudate, că pot vorbi despre debutul meu, și anume, cu un sentiment de atunci și care trăia în mine netulburat de nimic. Nimeni nu poate să știe dacă așa-zisa vârstă a memoriilor ne va găsi neapărat în deplină forță creatoare și în deplină luciditate.”*35

Un roman al prozei sau un roman al vieții proiectate în opere este Viața ca o pradă, lucrare cu echivalențe în Confesiunile lui Darie, dar mai accentuat organizate ca o structură narativă propriu-zisă.

Găsim în acest ,,jurnal” momente de viață, pagini unde meditația la locul biografiei și detaliilor relevate scriitorului matur de reîntoarcerea în timp și întâlnim, de cele mai multe ori, un flux paralel al vieții și al operei, o mișcare perpetuă spre textele scriitorului, de unde impresia de organicitate, de subtilă și indisolubilă legătură între viață și literatură.

Cartea este biografie, periplu existențial, curs întortocheat de aduceri-aminte și de mărturii ale timpului ce tinde să devină spațiu al unei creații literare inaugurate prin povestirile și nuvelele din Intâlnirea din pământuri și continuate prin Moromeții și mai apoi prin alte romane. Realitatea este că Viața ca o pradă întrunește atributele unei opere epice, fiind aventura unui destin, relatarea formării unei personalități, de la ,,anii de ucenicie” la primele opere și la primele reflecții despre rațiunea creației.

Un periplu al cunoașterii, al întâlnirii cu viața, cu istoria, este cartea ale cărei motive derivă din această perpetuă confruntare a vieții cu ecourile ei transfigurate în creații.

Destinul scriitorului, pare s-o spună Marin Preda, depinde de resursele unui ins curajos, decis să parcurgă treptele cunoașterii, ale înțelegerii și descifrării semnelor esențiale ale lumii.

Ca și în Imposibila întoarcere, meditația scriitorului include observații numeroase despre cititor și despre vocația acestui participant la actul suprem al recreării operei.

Ca memorialist, scriitorul reface momente existențiale cu numeroase urme și nu cu puține ecouri în opera sa. Copilăria și adolescența, anii primelor încercări literare, impactul evenimentelor din preajma și din timpul celui de-al doilea război mondial cu frământările tânărului pot călăuzi în lectura romanelor, nuvelelor și povestirilor lui Marin Preda și avem să recunoaștem în Viața ca o pradă ,, jurnalul de creație” al romanelor de până la Marele singuratic și Delirul, chiar mai direct legate de memoria unui protagonist intrat în meandrele epice ale creației sale.

Memorialistul se situează, așadar, în preajma creației și evocă evenimente precum: Dictatul de laViena, agresiunea legionară, perioada dictaturii antonesciene, neliniștea provocată de război, întâlnirea sa cu replica sa antifascistă la evenimente.

Din acest unghi, se reliefează portretul unei conștiințe în stare de veghe, receptivă la demersul unor oameni călăuziți de idealuri înaintate, sprijinind istoria și întâmpinând-o astfel prin creație.

Marin Preda se adresează unui cititor avertizat, știind că actul transpunerii în planul creației a datelor realului este mult mai complex și că ,,masca” scriitorului, efigia autobiografică reprezintă un sistem de elemente convenționale specifice literaturii.

Marin Preda depune mărturie, se confesează, explică și rememorează un destin, nu este doar destinul său, ci și al colectivității de unde provine.

Până la un punct, Viața ca o pradă este compoziția care dezvăluie straturile operei și în consecință, este nucleul refăcut al planurilor celorlalte cărți, justificarea și substanța lor. Mai mult, avem, în această carte, una dintre cele mai elocvente demonstrații despre realism și despre viziunea realistă fundamentală a scriitorului contemporan. Acestui realism îi datorăm vibranta evocare a satului, topos fundamental, spațiu generator al creației, termen răscolitor al memoriei, loc al confesiunii și al reîntoarcerii afective a scriitorului.

Activitatea literară este încununată prin apariția, în 1980, a romanului în trei volume Cel mai iubit dintre pământeni, ultima operă a lui Marin Preda, care cunoaște un copleșitor succes de critică și de public. Acest roman este o mare proză realistă, evocare social-politică și reflecție asupra perioadei 1940-1960, un roman despre iubire și despre adevăr, principii supreme în existența omului.

Este un roman al unei epoci și al unui destin individual, este o confesiune, eroul fiind martor și narator, scris la persoana I, semn distinctiv al autenticității.

Cel mai iubit dintre pământeni se ocupă de anii deceniului al șaselea, extinzându-și evocarea social-politică pe o durată de două decenii, fiind astfel un roman-cronică. Este o sinteză a unor teme și motive disparate care cuprind existența în totalitatea ei, nașterea, dragostea, înstrăinarea de părinți, familia, bucuria scrisului, sublimul, Timpul-istorie sau destin individual, care este locul scriitorului în timp și spațiu, în noua lume, motive asupra cărora reflectează Marin Preda. Așa cum observă O.S.Crohmălniceanu în volumul Timpul n-a mai avut răbdare (Buc.,1981) totul la Marin Preda este relatat astfel încât să iasă la iveală implicațiile morale ale întâmplărilor banale, curente și a faptelor reprobabile ale epocii.

,, Obsesia morală în sensul cel mai larg al noțiunii, dar nu lipsit de culoarea spațiului și a timpului, i-a vegheat lui Marin Preda scrisul, gândirea și afectele pe tot parcursul dintre Întâlnirea din pământuri și Cel mai iubit dintre pământeni, când, din pământ s-a petrecut ființa lui.”*36

Cel mai iubit dintre pământeni este un elogiu adus iubirii și libertății spiritului, garanție a demnității umane, o caldă pledoarie pentru dreptul la puritate, la viața interioară, la inocență și adevăr al oamenilor.

Lumea lui Marin Preda este dincolo de individualitatea destinelor, de corespondențele și de conexiunile vieților create de prozator, istorie și implicit, um motiv de a medita despre spiritualitatea noastră atât de copleșitor și grav angajat în istorie.

Orice cultură națională sa continentală –observă Marin Preda în dialogul său cu Florin Mugur, sau care ocupă o mare parte geografică a lumii, trebuie să-și creeze niște mituri, niște notiuni de referință care să constituie o posibilitate de legătură între secolele care trec peste capetele oamenilor.

Mitologia românească, încifrând și descifrând semnificațiile multiple, nu poate ignora Timpul, trecerile pomenite de prozator, realitățile poporului român atât de încercat ,,de prea multe nenorociri” scrie creatorul.

Reprezentările epice nu pot supraviețui doar prin trimiteri la marile abstracțiuni ale Istoriei. Ele sunt înainte de toate destine individuale privite în interacțiunea unor fapte, trăind prin povestirea faptelor și prin uimitoarea memorie a oamenilor. Neîntrerupta regăsire a Timpului și a memoriei definește demersul romancierului.

Obsesia satului și a universului lui străbate în toate romanele chiar și în criteriile valorizatoare ale etosului din Risipitorii, din Intrusul sau din Cel mai iubit dintre pământeni iar confesiunea absolut memorabilă a unei cărți precum Viața ca o pradă provine din contrastele morale ale lumii țărănești.

Între 1942-1980 proza românească descoperă, în seria extraordinară a lui Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Hortensia Papadat Bengescu sau Gib Mihăescu, o nouă personalitate venită tot din lumea care crede în adevărurile și mesajul literaturii.

Explicația pentru autenticitatea prozei scrise de Marin Preda o aflăm în propriile sale reflecții. Sensul fundamental al literaturii este conferit de prezența omului, textual, ideea este asfel formulată în Imposibila întoarcere: ,, Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu oamenii”. Marin Preda pledează prin literatură pentru relieful uman al scrisului iar proiectele sale vin din estimarea exactă a destinului individual, preeminent pentru literatură și pentru conștiința scriitorului.

Este foarte lesnicios- scrie prozatorul în același volum de însemnări și reflecții ,pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesității istorice și să se eschiveze, în felul acesta, de a se întreba nu câtă necesitate conține istoria, ci care e soarta fiecărui om în parte.

Oamenii sunt substanța și istoria operei lui Marin Preda iar lecturile lui preferate (L.Rebreanu, Thomas Mann, I.L.Caragiale, M.Sadoveanu, Gogol, Dostoievski, Lev Tostoi) sunt ale unui spirit însetat de adevăr și nu de justificări.

,,Recursul” său la metoda cartesiană este revenirea la criteriile esențiale ale moralei istoriei iar lecturile dn filosofi ( Platon, Descartes) sunt un argument, așa cum Moartea lui Ivan Ilici, extraordinara nuvelă a lui Tolstoi pomenită în eseuri și în proză (Cel mai iubit dintre pământeni), este un avertisment pentru condiția omului.

Marin Preda este un moralist pasionat de spectacolul vieții, de aventurile ființei. Contemplația este o stare predilectă și ea declanșează reflecția morală, sistemul de referințe și de evaluare a comportamentului uman. Opera este astfel, o spune chiar Marin Preda în Viața ca o pradă-spectacolul aventurii umane și al cunoștiințelor.

Marin Preda are conștiința creatorului de valoare, de unde și sentimentul demnității scrisului, al încrederii în destinul culturii și al artei chiar și în momente potrivnice valorilor spiritului.

Prozatorul este conștient de sensul adevărat al scrisului, considerându-se pur și simplu prozatorul, autorul unor povestiri despre oameni. Destinul prozei este afirmat de un narator care trăiește de fiecare dată plăcerea nedisimulată, imensa voluptate a povestirii despre om și despre faptele acestuia.

Condiția și demnitatea scrisului, elogiul cuvântului și al mesajului său angajat precum și statuarea unei legături consubstanțiale (literatură-istorie) interesează în gradul cel mai înalt pe Marin Preda. Romanul, notează el, ,, este legat de istorie și fără ea se asfixiază ”, o istorie examinată lucid și privită cu o necesară detașară epică.

Istoria- scrie Marin Preda în Delirul- este pasionantă după ce faptele care o compun au trecut și este invocată de proza acestui creator numai în virtutea adevărului propriu creației și numai în funcție de magistratura operei și a comunicării sale specifice.

Marin Preda este unul dintre rarii scriitori ai literaturii române pentru care finalitatea scrisului are o valoare de-a dreptul dramatică, absolută chiar. Interogând și silind viața să răspundă și să dezlege înțelesuri, căutând să dea răspunsuri și să argumenteze prin reprezentările cele mai elocvente ale vieții, Marin Preda are vocația povestitorului în căutarea adevărului și a evenimentului povestit pilduitor. Într-un alt context, Marin Preda vorbea despre specificitatea comunicării literare, de unde și aserțiunea ,,opera de artă e seducție.”

Marin Preda concepe literatura în funcție de un număr de categorii fundamentale, organic legate de o definiție superioară, modernă a creației literare.

Primul termen este acela al miturilor și avem să înțelegem la autorul ciclului Moromeților , al romanelor Marele singuratic, Risipitorii, Intrusul, Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni, autor legat de marii creatori de mituri ale lumii, un atare deziderat estetic, sciitorul obsedat de Balzac și de Dostoievski de Gogol și de Tolstoi, de Thomas Mann și Rebreanu de Camus și Malraux sau de Faulkner crede în valoarea interpretativă a mitului.

Astfel înțelegem motivele unei creații înrudite cu cele mai de seamă ale literaturii lumii intrate în conștiința de cititor și de creator a lui Marin Preda.

Cel care scria în Cel mai iubit dintre pământeni că ,, o viață este totul și felul cum se desfășoară ea este adesea halucinant ” avea conștiința unei esențiale antinomii a literaturii, pentru care viața și moartea, familia, inexorabila disoluție a unor clase ( țărănimea și drama ei istorică ), degradarea unor raporturi și statuarea altora, comunicarea umană sunt dominantele unei opere memorabile.

NOTE :

*1-Marin Preda -Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p.11

*2- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p.5

*3- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p.11

*4- Marin Preda- Timpul n-a mai avut răbdare, București, Editura Cartea Românească, 1981, p. 214

*5- Marin Preda- Marele singuratic, vol. I-II, București, Editura revăzută Minerva, 1978, p.333-334

*6- Florin Mugur- Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973, p. 96

*7- Florin Mugur- Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973, p. 216

*8- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 12

*9- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p.32

*10- Marin Preda – Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 32

*11- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 100

*12- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 243

*13- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 295

*14- Marin Preda- Creație și morală, București, Editura Cartea Românească, 1989, p.318

*15- Marin Preda- Imposibila întoarcere, București, Editura Cartea Românească, 1971, p. 71-72

*16- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 61

*17- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 343-344

*18- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 345-346

*19- Marin Preda- Viața ca o pradă, București, Editura Albatros, 1977, p. 248-249

*20- Marin Preda- Imposibila întoarcere, București, Editura Cartea Românească, 1971, p.73-74

*21- Marin Preda- Imposibila întoarcere, București, Editura Cartea Românească, 1971, p.165-168

*22- Al. Piru- Istoria literaturii române de la început până astăzi, București, Editura Univers, 1981, p. 510

*23- Marin Preda- Imposibila întoarcere, București, Editura Cartea Românească, 1971, p.167-168

*24- Ion Vlad- Lectura romanului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p.73

*25- Florin Mugur- Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973, p.179-182

*26- Florin Mugur- Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973, p. 115

*27- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p.45

*28- Ovidiu Crohmălniceanu- Prefață la romanul Moromeții, București, Editura Albatros, 1987, p. 6

*29- Cornel Ungureanu – Proza românească de azi- Cucerirea tradiției, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1985, p. 263

*30- Marin Preda- Imposibila întoarcere,București, Editura Cartea Românească, 1971, p.183-185

*31- Eugen Simion- Scriitori români de azi, vol.II, București, Editura David Litera, 1998, p. 236

*32- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p. 98

*33- Florin Mugur- Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973, p.153-154

*34-Dinu Flamând- Interviu publicat în Amfiteatru, nr. 9/1977

*35- Sânziana Pop- Interviu publicat în România literară, nr. 25/1977

*36- Marin Preda- Timpul n-a mai avut răbdare, București, Editura Cartea Românească, 1981, p. 8

CAPITOLUL II

CHIPUL ȚĂRANULUI OGLINDIT ÎN NUVELE

Prima realitate scriitoricească, rămasă constantă în opera scriitorului este cea rurală, a satului din Câmpia Dunării, așa cum o dovedesc volumele sale de nuvele: Intâlnirea din pământuri (1948), Ana Roșculeț (1949), Desfășurarea (1952), Ferestre întunecate (1956), Îndrăzneala (1959), Friguri (1963), pentru ca, apoi, sfera interesului său să se extindă și asupra altor medii sociale, satul și universul acestuia rămânând însă mereu prezente. Creația lui Marin Preda sa desfășoară în sensul alcătuirii unei ample epopei a țărănimii muntene din Câmpia Dunării. Prozatorul a ținut să stabilească apartenența eroilor săi la un teritoriu geografic și social comun.

Modan, eroul său din Îndrăzneala este descendentul acelui Modan care apare în Întâlnirea din pământuri( De anul nou) ca o primă ipostază a pitorescului Cocoșilă din Moromeții. Chiaburul Miuleț, din Îndrăzneala, vehiculează glume acide, împrumutate mărturisit din patrimoniul nesecat al lui Ilie Moromete. De altfel, Miuleț apare fugar și în Desfășurarea și este amintit și în Ferestre întunecate. Pascu din Desfășurarea a fost ucenic la fierăria lui Iocan, de care amintește romanul Moromeții. În Ferestre întunecate apare un Udubeașcă, probabil același sau din aceeași spiță cu personajul episodic din Moromeții. În Desfășurarea sunt amintiți fugitiv urmașii lui Boțoghină și Țugurlan din Moromeții, iar în Îndrăzneala și Desfășurarea este numit un Briman, care nu apare în acțiune.

Prin urmare Marin Preda este interpretul vieții sociale a unui ținut limitat, în mod vizibil locul de baștină al scriitorului. În toate scrierile sale, inclusiv în cele inspirate din viața satului, Marin Preda se dovedește un atent descifrator al vieții interioare, al mișcărilor sufletești celor mai subtile. Adesea, eroii aflați în centrul atenției prozatorului au un fond psihic mai bogat decât rezultă din manifestările lor curente.

În Întâlnirea din pământuri autorul creează pe alocuri situații neverosimile prin prezentarea unor țărani încercați de crize morale, cuprinși de stări sufletești bolnăvicioase, ca personajul nuvelei Înainte de moarte. În timp ce în Moromeții scriitorul studiază un proces de depersonalizare, de detașare dramatică a unui personaj de sine însuși, substanța nuvelelor o formează procese inverse de regenerare morală. Prezențe de al doilea plan în Moromeții, asemenea personaje sunt aduse în nuvele sub alt nume, pe primul plan.

Țărani săraci, foști argați sau lucrători cu ziua la chiaburi, Ilie Barbu, Vasile Bodescu, Anton Modan, sunt oameni ce trec, asemenea lui Ilie Resteu din nuvela mai veche În ceată, drept niște neajutorați, niște naivi, față de care oricine își poate permite orice. Eroii nuvelelor lui Marin Preda au firea lui Moromete și voioșia lui. Constrânși de împrejurările în care își trăiseră o parte a vieții să-și reprime firea, să renunțe la personalitatea lor, ei ajung în noile condiții să-și valorifice capacitățile, dobândind astfel sentimentul propriei însemnătăți.

Transformarea acestor eroi este rodul ridicării lor la înțelegerea modului în care exploatații și nedreptățiții de altădată își pot croi o altă existență , devenind singurii lor stăpâni. Ilie Barbu trăiește o experiență capitală în ziua înființării în satul lor a gospodăriei agricole colective. Descătușarea sufletească a lui Vasile Bodescu se produce de asemenea în momentul trecerii satului la agricultura socialistă. În sufletul lui Anton Modan ,,îndrăzneala”de a fi el însuși triumfă în primele luni după Eliberare, când eroul se remarcă prin fapte de vitejie pe frontul antihitlerist. Înrudiți aproape, protagoniștii celor trei nuvele nu se confundă, fiecare își are individualitatea sa distinctă și fiecare ajunge pe un drum propriu la despovărarea de sentimentul penibil al neputinței de a fi ceea ce este și a deveni ceea ce năzuiește să devină.

,, Marin Preda redescoperea țăranul ca individualitate distinctă, posesor al unui univers incomplet și insuficient reliefat anterior în semnificațiile sale esențializate, țăranul mistuit de mișcări sufletești inedite, de drame umane nu lipsește sufletului rural.”*1

Volumul de povestiri Întâlnirea din pământuri începe printr-o scurtă nuvelă scrisă la persoana I intitulată În ceată.

Monologul În ceată, cu care se deschide volumul, îl fixează pe Marin Preda printre marii artiști ai autenticului vorbirii, pe linia lui Creangă și Caragiale. Existența de trudă, necazuri și mizerie a lui Ilie Resteu este reconstituită din strigătul său de disperare, în fața nedreptății care i se face. Un țăran Ilie Resteu, cel care este și naratorul are un moment de revoltă împotriva tuturor, generat de o nedreptate: nimeni nu observă că, sus pe batoză, acolo unde este cel mai greu de muncit, unul dintre oameni, țăranul cu pricina, nu a fost de mult schimbat. Ceata acestuia a terminat cu treieratul, dar nici acum ajutorul așteptat nu vine. În plus, șeful cetei, este chiar dușmanul lui , ales în mod inexplicabil de către ceilalți, deveniți dintr-o dată ,,orbi”. Strigătul, protestul și revolta se transformă, digresiv în narațiune și Ilie Resteu își împărtășește căsnicia cu o femeie care făptuise ,, un păcat de fată mare”, adoptarea cu dragoste simplă, profund umană a fetiței rezultate din păcatul nevestei, exploatarea fetei de către Beleagă ,, văr de-al doilea cu muierea asta” și moartea ei tragică.

,, Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea și care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înțelegeți. Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea și vine la noi după ce mă însurai cu ea ,,Eu n-am copii, îi zice muierii, dă-mi mie fetița ta de suflet, și după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea”. Muierea asta se cam codea. Zic: ,, Dă-i-o, de ce să nu i-o dai? Și i-am dat-o. Avea cinci-șase ani, săraca, și era așa, mititică.”*2

Moartea tragică a fetiței este redată de către autor.

,, S-a stins repede, își ridicase mâinile în sus și se zbătea cu ochii dați peste cap. Un pic s-a înroșit la obraji, s-a liniștit, râdea ca o floare…Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învinețit, a început să-și întindă gâtul și a murit biata fetiță.”*3

Toate acestea pentru a sublinia nedreptatea făcută de Beleagă, care l-a înlăturat de la treier, pentru că n-are căruță, deși Resteu muncise de istov la batoză, în locul altora pentru a înlocui golurile sărăciei lui.

,, N-am cai. N-am căruță. N-am copii. N-am ajutoare. N –am targă. Nici furci pentru mine și muiere n-am. Nici cel puțin de mâncare pentru mecanici. Am știut, am zis: am două mâini, dar gândiți-vă că am două mâini.”*4

Ilie Resteu, revoltatul, este răscolit de pasiuni incendiare și în limbajul său dur și îndurerat apar imagini grandioase, rezultate din alăturarea unor noțiuni cu totul contradictorii.

,, În În ceată totul este dominat de revolta lui Ilie Resteu. Miai și Beleagă sunt promotorii răului social. Amândoi sfidează sistematic un ansamblu de norme morale, pe baza unei deliberări conștient hotărâte, înaintea faptelor evocate. Și la acest nivel, antiteza persistă. În timp ce Miai face primii pași pe calea inechității, Beleagă încheie un ciclu al unei evoluții antisociale.”*5

Pentru a ilustra văpaia nedreptății care-i arde sufletul, el izbucnește ,, Cum viscolește soarele ăsta, ce jărăgai, ce vipie! Îmi scot sufletul din piept și-mi scot sufletul de-acolo, afară!”*6

Pentru a reda cu exactitate intensitatea efortului depus la batoză el spune: ,, A venit noaptea, cînd m-am dat jos, se învârteau șirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma și aici am murit până dimineața.”*7

Revolta, duritatea limbajului și exasperarea lui Resteu ascund nu numai un impresionant fond de omenie, dar și demnitate, modestie, imposibilitatea de a sublinia singur valoarea efortului depus.

,, Tu spui, Pațanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus…Mă vedeai de la o poștă, dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul și s-o fi luat la goană printre șiri, urlând: Băăă! Uitați-vă la mine. Uitați-vă că muncesc!”*8

Personajul Ilie Resteu, întâi de toate, cere să fie văzut. Ilie Resteu, țăranul, știe că, sub diferitele lui forme, limbajul impune o prezență, o aduce în lumea lucrurilor care există. Prezentul pașnic și netulburat de nimic ascunde în el o lume plină de tensiune, o lume clocotitoare și totuși nebănuită de nimeni. Chiar atunci când totul părea să fie normal, de undeva izbucnește un glas năpraznic ,, Uitați-vă la el”, iar glasul cere mulțimii să privească parcă pentru prima oară: ,, Ați crezut că Ilie Resteu e ca și când n-ar mai fi. Și acum tăceți toți din gură, nu vă uitați nici la mine, nici la voi. Uitați-vă la mine, care are curaj.”*9

Ilie Resteu este prefigurarea lui Țugurlan, țăranul sărac, revoltatul din Moromeții. Scena treierișului o vom regăsi, modificată în romanul lui Marin Preda.

,, Ilie Resteu, din În ceată, prefigurează pe omul ,,rău” Țugurlan” subliniază Eugen Simion.*10

Din sfera Moromeților, dar ceva mai periferic, face parte și Întâlnirea din pământuri, narațiune axată pe marele mister al erosului, în lumea satului. Dugu, fiul lui Pațanghel, a văzut-o pe Drina pe când se scălda. Ființa lui este supusă miracolului, pe care făptura fetei o degajă. Este pentru prima oară când Dugu admiră frumusețea femeii, în puritatea nudității ei. În el se trezește viitorul bărbat și înlăturându-l, cu energie și îndrăzneală brusc descoperită, pe Achim, un ,, măgădău”, pretendent al Drinei, o cucerește pe aceasta, în urma unei lupte cavalerești cu adversarul său. Trezirea lui Dugu, sub văpaia erosului, este împărtășită cu candoare prietenului său ,, al lui Teican” expert în materie și care primește confesiunea cu blazare

,, Era o fată, nu știu dacă o cunoști. Drina lui Palici. Ieșise din fundul grădinii și se uita la soare, pe marginea gârlei. O văz că își desface părul și începe să și-l strângă iar peste cap, să-l înoade. Mă, ce păr avea…Eu n-am mai văzut. Se scaldă, m-am gândit eu și nu știu de ce, să nu râzi, a început să-mi bată inima și am vrut să fug: mi-era nu știu cum, parcă frică…A?!!! Ce spui, al lui Teican? Bine mă, și pe urmă? Al lui Teican, continuă flăcăul vorbind rar. Eu, știi, n-am fost la nici o fată, știi…și…Bine, bine, răspunse repede tovarășul său. Nu e nimic. Și? Pe urmă?”*11

Iar mai departe: ,, Ce să vezi? Toată noaptea n-am visat decât Drina și iar Drina: așa cum o văzusem eu la gârlă…Al lui Teican, dar știi ce visam? Știu, mă, răspunse al lui Teican, râzând.

N-are nimic. Ei, ce-ai mai făcut ?”*12

Personajul suferă o acțiune de inițiere, de apariție a sentimentului erotic, eveniment ce dezvăluie parțial un mister, eternul mister feminin.

,, Răzvrătirea simțurilor pregătește ivirea maturității, trecerea de la visurile adolescenței la răspunderile majore ale bărbatului” afirmă Ion Bălu în Marin Preda.*13

Prozatorul urmărește cu minuțiozitate reacțiile psihice,, ale tânărului sub imperiul efervescenței fiziologice, halucinația vizuală care pune stăpânire pe Dugu, toropit de arșița interioară” subliniază Ion Vitner în Prozatori contemporani.*14

Dugu nu este fixat într-un portret fizic precis, profilul lui se destramă și se recompune din seria descripțiilor amănunțite, excelente ale reacțiilor sale organice și psihice, mobile, figurând o intensă dramă interioară. Pentru a-și înlătura posibilul rival, Dugu se luptă cu martori, conform ritualului moștenit din vechime, lângă bătrânul stejar din Pământuri. Dugu este așteptat de prietenul lui ,, în mijlocul drumului”. Flăcăul, după cum știm, este într-o permanentă stare de visare și somnolență. Într-un astfel de moment, după ce a învins, el are o clipă de încremenire în ograda părintească:

,, Simțea că se petrece cu el o schimbare. Îi veni în gând că el sta în mijlocul bătăturii, și alături de el sunt doi cai pe care îi ține de căpăstru.”*15

Atunci când personajele lui Marin Preda se află în mijlocul bătăturii sau drumului, vom ști că acesta este ,,un indiciu al unui mare dezechilibru interior care se manifestă tocmai printr-o bruscă înțepenire , prin incapacitatea dea mai lua o hotărâre și de a apuca o direcție” afirmă Vasile Popovici în Marin Preda-Timpul dialogului.*16

Același Vasile Popovici afirmă că personajele se abandonează unei forțe exterioare centripete și că mijlocul ar fi, într-o interpretare aproximativă, figura imposibilității de a hotărî. O singură dată, Dugu se află cu adevărat în mijloc și atunci, în acea clipă de nehotărâre, somnolența pare să-l fi părăsit pentru totdeauna, personajul are o revelație: descoperind iubirea, el a găsit un sens pentru toate câte sunt. Acum lumea devine deodată transparentă, deschisă citirii și interpretării:

,, Bătu încet pe spinare unul din cai și fața i se lumină deodată, ca și când ceva neînțeles, care fugea mereu de el, s-ar fi desfăcut și împrăștiat în toate părțile și vedea acum aceasta oriunde arunca ochii, sau se ducea cu gândul. ,,Drina, șopti el, și fața i se lumină și mai mult.”*17

Finalul este strălucitor, Dugu se întoarce victorios din lupta cu adversarul său. Duce caii în curte gândindu-se la Drina și cu compătimire la Achim, concurentul învins. Adolescentul, în care s-au trezit simțurile bărbatului, este brusc năpădit de răspunderea gospodarului: ,, Se întoarse și începu să meargă rar, ca un om plin de griji, spre poarta de la drum pe care o lăsase deschisă.”*18

Transformarea răzvrătirii simțurilor într-o nouă conștiință și ordine etică a tânărului îndrăgostit este surprinsă în infinite nuanțe, ceea ce face din Întâlnirea din pământuri ,, o impresionantă mărturie a erosului adolescent” afirmă Ion Vitner în Prozatori contemporani.

În Ana Roșculeț Marin Preda a încercat să fixeze meandrele unui caz de conștiință între socialism și sentimentul colectivității umane, evoluția între socialism și răspunderea față de colectivitate, a unei muncitoare înapoiate. Ana Roșculeț este o ființă pe care existența a lovit-o din greu ,, plecase de la țară și intrase la stăpân. Ieșise apoi în oraș și se plimbase toată ziua. Spre seară a cunoscut un tânăr care lucra la Filatura românească de bumbac. După un an, omul a plecat militar, apoi pe front, de unde s-a întors rănit greu și a murit la câteva săptămâni în spital.”

Psihologia Anei Roșculeț este un amestec de rudimentar și maladiv, prin totală instabilitate. Adevărul este că Ana Roșculeț nu are nimic dintr-o lucrătoare. Dincolo de eșec, în Ana Roșculeț este și o pasiune nerealizată pentru lumea industriei, a muncitorilor.

,, Personajul protagonist înfățișează tipul frecvent al femeii care, prin integrarea într-un circuit de activitate productivă, se eliberează de sclavajul familial și de prejudecățile sociale, de propria resemnare în fața vieții și de tutela unei iubiri epuizate”subliniază Marian Popa în Dicționar de literatură română contemporană.*19

Vasile Catrina, personajul principal din Colina,, a visat ceva rău”și se trezește din somn apăsat de o spaimă teribilă. Aparent își vede de treburi, ca în toate zilele, dar ființa lui continuă să fie dominată de neliniște și teamă. El își amintește într-un târziu de un gând al lui de cu seară și se duce să cerceteze niște grâu despre care cineva îi spusese că a răsărit prost. În timp ce se află afară din sat, cade ,, o ceață deasă, întunecând câmpia și vederea”. Flăcăul ,, se pomeni deodată singur călcând peste brazdele înmuiate de umezeală ale porumbiștilor, se opri neliniștit, ridică fruntea și se uită în jur.”

Tăcerea, de altfel foarte firească într-un asemenea loc și la o asemenea oră atât de matinală îl sperie și mai mult. Colina împădurită pa care trebuie s-o urce îi joacă, în ceață, dinaintea ochilor: ,, I se părea că păduricea se aprinde și piere cu iuțeală. Colina se ridica mereu, se umfla ca o bășică uriașă, se clătina, cumpănindu-se ca o înaltă balanță, se lăsa în jos, se scufunda.” Întâlnirea bruscă în pădurice ,, cu un moșneag gros, în cămașă albă de cânepă, cu capul gol și de asemenea cu părul lung și alb” îi exacerbează spaima. Face câțiva pași, dar se împiedică și se prăbușește. Spaima se transformă în violență și apucându-l pe bătrânul necunoscut de umăr îi face vânt.

Bătrânul se depărtează ,, clătinând din cap și pipăindu-și drumul” iar Vasile rămâne pradă unei stări anxioase de nesuportat ,,deodată o luă la goană, nemaiștiind încotro aleargă, cu tot trupul înmuiat de spaimă și gâfâind întruna…” Spaima eroului ne apare pur și simplu fără motiv. Ea poate avea unul, de ordin psihologic, după cum sugerează Eugen Simion în Scriitori români de azi ,,Totul pare un vis rău prelungit la lumina zilei și trăit în stare de luciditate.”*20

Ion Bălu afirmă în Marin Preda ,, Colina înecată în ceața densă și cenușie ce aleargă rostogolindu-se în goluri mari, peisajul rupt aidoma din altă eră geologică, întâlnirea cu moșneagul gros, în cămașă albă de cânepă, cu capul gol constituie un elocvent exemplu de ezitare între real și iluzoriu, ezitare duală a eroului și a cititorului.”*21

În Calul nu există nici un element nefiresc iar psihologia protagonistului nu e dezvăluită. Personajul Florea Gheorghe se teme parcă să recunoască de la început că-și va omorî calul, el se simte oarecum vinovat față de animal, și se amăgește ascunzându-și scopul drumului său matinal, amânând conștiința crimei. Omul scoate din grajd un cal, bătrân și slab ca un sac de oase.

Omul manifestă față de animal o infinită duioșie și grijă. Calul e bătrân, merge încet, se oprește la tot pasul, glasul blând al omului îi susține mersul anevoios. La un moment dat între om și animal are loc, în lentoarea narațiunii un transfer de substanță. Către Necunoscut nu mai merg un cal și un om, ci două ființe de aceeași natură.

,, În tăcerea dimineții, cei doi stăteau unul lângă altul, liniștiți și împăcați.”

După un drum lung, plin de opriri și ezitări, care îmbracă, fiecare, proporțiile unei aventuri sau a unui miracol, cei doi pătrund într-o văgăună tăcută al cărei pământ crăpat este presărat ,, cu oase înălbite de mortăciuni.” Într-un decor de purpură, soarele începuse să răsară, omul ,, ridică din iarba fragedă un picior alb de cal, gros și întărit de uscăciune și îl încearcă, mișcându-l în mână, să-și dea seama cât e de ager. Se alătură de cal și când ridică mâna, aerul vâjâi”

După ce ucide animalul, liniștit, Florea Gheorghe îl jupoaie de piele. Un fapt banal din viața satului capătă aspectul unui ritual sălbatic. Florea Gheorghe este un țăran , adică un om obișnuit cu violența rituală față de animalele domestice. Într-un fel, moartea calului se înscrie într-un proces de înlăturare a animalelor îmbătrânite, devenite inutile, care ar consuma mult și nu ar mai produce nimic. Cruzimea gestului lui Florea Gheorghe se înscrie într-o inocentă cruzime a naturii căreia omul nu i se supune în nici un fel.

Pentru Florea Gheorghe, gestul sacrificiului este normal și necesar. Florea Gheorghe se concentrează asupra aspectelor practice ale evenimentului, încearcă să ceară o unealtă fierarului satului, pe care nu-l găsește, și atunci se grăbește să ajungă la un loc sacrificial, înscriindu-se într-o gestică arhaică și apoi precipitându-se să omoare calul cu osul altui animal ce avusese aceeași soartă. Ion Bălu afirmă în Marin Preda faptul că ,, pentru întâia oară în literatura română, Marin Preda aducea în Calul o obiectivizare totală a personajului.”

Același Ion Bălu afirmă în aceeași lucrare ,, Trăirile omului au o puțin întâlnită acuitate: mila, teama, duioșia, repulsia în fața gestului decisiv se împletesc cu hotărârea de a dărui neantului o ființă ce nu mai poate viețui.”*22

Ion Vitner subliniază în Prozatori contemporani ,, Calul este un mit al asasinatului, împrăștiind reflexele greoaie ale tenebrelor, dar fără un sens, o direcție rațională precisă, fără finalitate.”*23

La câmp este un elogiu al instinctivului. Doi ciobani violează o ciobăniță. Între Întâlnirea din pământuri și La câmp este o distanță uriașă, de fapt distanța dintre realism și decadentism. Erosul lui Dugu este de o emoționantă umanitate, pe când Bâlea și Stroie, ciobanii din La câmp sunt două animale de pradă care își pândesc victima și o doboară. Miriștea goală din La câmp, pământul ,,greu și tăcut”, căldura ,,albă” a soarelui, preocupările stereotipe ce subsumează trăsăturile fizice ale eroilor, sugerând vidul sufletesc: Bâlea era un măgădău cu o față colțuroasă, pătrată ca un crăpător de țest. Când vorbea, făcea un zgomot ca și când i-ar fi căzut niște noduri. Stroie era mai subțire, întins și desnodat.

Ion Bălu afirmă în Marin Preda:

,, Imaginea fetei scăldate în sângele soarelui ce asfințea, stejarul simbolic din Pământuri conturează prin contrast complexitatea trăirilor sufletești ale adolescentului.”*24

În La câmp nu se petrec evenimente mai cumplite decât în alte nuvele sau romane țărănești de dinainte. Instinctualitatea, sufletul primar, violența și chiar bestialitatea sunt aceleași. Perspectiva însă diferă radical. Cei doi ciobani care violează o fată nu mai sunt raportați la nici o transcendență, morală sau religioasă. Iraționalitatea actului celor doi este iraționalitatea însăși a lumii. Și stupefiant este tocmai aerul atât de firesc. În final, parcă pentru a spori cruzimea, autorul îl înfățișează pe unul dintre ciobani, părăsind cu o măciucă pe umăr și fluierând nepăsător, scena pe care se consumase violul.

,, Bâlea își puse măciuca pe umăr, fluierând, și când porni încet înaintea oilor, o cruce mare se bălăngănea în urma lui.”

Aceași încordare sălbatică a instinctelor o găsim și în schița Înainte de moarte. Stancu lui Stăncilă este pe moarte, își dă seama că sfârșitul îi este apropiat, dar ar vrea să știe cu exactitate când se va produce inevitabilul. Data devine o obsesie. Cu șiretenie, îl face pe medicul curant să mărturisească data aproximativă: ,, toamna…Omul închise ochii, câteva clipe își mestecă mușchii feței, ca și când din el ar fi căzut o piuliță, brațele i se desfăcură, trupul i se îndoi ca un cerc…” În muribund, s-a trezit animalul, carnasierul, dornic să tragă după sine o ființă vie în lumea umbrelor. Ultimul lui strigăt, adresat medicului ,, De unde știi tu, mă…” nu mai este o răbufnire de vitalitate, este sentimentul morții, transformat într-o sălbatică angoasă. Cu eroul din O adunare liniștită apare în opera lui Marin Preda spiritul socratic, prețuirea valorilor libertății, încercarea de sustragere de sub fatalitatea determinărilor elementare, apare cuvântul, cultul pentru cuvântul inteligent și omenesc ca valoare supremă. Eroul de aici este un ,, filosof “ obsedat de adevăr și în egală măsură un ,, scriitor “ fascinat de cuvinte și de misterioasa lor putere de creație, de invenție și descoperire continuă a realității.

În felul unui scriitor latent el se întreabă ce este în sufletul și în mintea vecinului Miai, adică al ,, eroului “său. Pațanghel, personajul din O adunare liniștită nu mai este înfățișat ca un țăran care-și spune un necaz, ci ca un narator perfect conștient de tehnica lui. Pațanghel își construiește povestirea la fel de bine ca și Ilie Resteu monologul, cu deosebirea că folosește orice prilej de a se referi la povestirea însăși, la mijloacele și la scopurile ei. Esențialul pentru Pațanghel nu este de a descoperi ce fel de om este Miai, vecinul lui, ci de a regiza descoperirea spre folosul și bucuria celor patru ascultători. Lui Pațanghel nu-i place foamea de avere a lui Miai, vecinul său.

Pațanghel și Miai pleacă amândoi să vândă porumb și se ceartă din cauza merticului pe care Miai, din spirit de concurență, nu vrea să-l împrumute lui Pațanghel. Vecinii, veniți să afle cum a vândut Pațanghel porumbul, nu pot afla nimic altceva decât întâmplările cu haz ale unei aventuri cu vândutul porumbului la munte, de unde Pațanghel s-a întors cu o nedumerire obsesivă, mereu readusă în discuție, cu umor reținut, irezistibil. Pațanghel distribuie roluri și stabilește persoane gramaticale pentru ușurința istorisirii:

,, Uite mă, să zicem așa: Matei, tu ești Miai, înțelegi? Acum tu, Miai, mergi cu mine și, ascultă aici, să te superi tu că nu vreai să-mi dai și mie merticul tău? Știi mă? Adică eu, Pațanghel, îți cer ție, tu Miai, să-mi dai merticul tău, și tu să te superi că nu vreai.”*25

Pațanghel are o adevărată voluptate a narațiunii, pe care o complică și o încetinește pentru a ține cât mai mult. Atunci când un nou venit, ca Modan, vrea să știe despre ce este vorba, Pațanghel reia povestea de la capăt. Când toată lumea crede că aventura cu porumbul s-a terminat, Pațanghel introduce o nouă complicație, cu un porc al lui Miai, pe care o relatează cu plăcere care a crescut în intensitate și pe care o anunță cu solemnitate și cu un ușor aer de mister ,, Matei, Anghelache, mă Țugurlane și tu, ăsta, ce-am să vă spun acuma e chestie caldă, proaspătă.” Prin insistențe, reveniri, exclamații marcând o întreagă gamă de sentimente, Pațanghel poate umple cu o singură întâmplare o existență întreagă. El de fapt trăiește pentru a povesti și a avea sub ochi spectacolul oaspeților săi invadați de un râs exploziv pe care nimic nu-l poate opri. O adunare liniștită este de fapt o Poveste a vorbii în care Pațanghel apare ca un indiscutabil erou. Vecinul Miai este o ființă opacă, ciudată în elementara și impenetrabila rapacitate a omului care nu poate vorbi și care nu admite comunicarea. Pațanghel îl cunoaște pe Miai foarte bine, însă ascunde cu bună știință o parte din ceea ce cunoaște pentru a spune mai târziu: Pațanghel e povestitor și actor pregătind meticulos efectele istorisirii. Recunoaștem în acest personaj pe viitorul Moromete.

,, Pațanghel din O adunare liniștită prefigurează pe Moromete.

Plăcerea analizei e dublată de plăcerea de a povesti. Pațanghel e un moș Nichifor Coțcariul al câmpiei dunărene. Cu atribute de luciditate, capacitate de iluzionare și ușor caracter de comediograf ironic, se constituie psihologia sau natura moromețiană, proprie și eroilor din nuvele. Pațanghel e un exemplar tipic.”*26

Un loc aparte în creația lui Marin Preda ocupă nuvelele Defășurarea(1952), Ferestre întunecate(1956) și Îndrăzneala(1959).

Este vorba despre un triptic închinat existenței sociale, conștiinței de clasă și sensibilității țărănimii sărace. Fiecare nuvelă marchează, în alt fel, momente ale eliberării țăranului sărac din sistemul strivitor al exploatării, modul în care trecerea de la robie la libertate modifică universul interior al eroului respectiv. Ilie Barbu, Vasile Bodescu și Anton Modan sunt construiți în continuitatea caracterologică a lui Țugurlan, marcând în acest fel respectul prozatorului pentru elementul fundamental, de clasă, al psihologiei umane. În Țugurlan dar și în ceilalți eroi din nuvelele amintite, Marin Preda a realizat un tip uman caracterizat printr-o excepțională rezistență sufletească și morală. Faptul că jumătate din munca lui trebuie să o dea moșierului nu întunecă etosul lui Țugurlan. Există în el o bucurie elementară, instinctivă nealterată de vicisitudini și suferință. Aceeași stare elementară de bucurie, cu o nuanță de ingenuitate, o găsim la Ilie Barbu din Desfășurarea și la Anton Modan din Îndrăzneala. Experiența vieții va depune peste acest strat psihologic fundamental variate trăsături de caracter, dar bucuria, ca putere esențială a țăranului muncitor, ca manifestare a vitalității lui, va răzbate și se va ridica mereu la suprafață. Ilie Barbu pierde ingenuitatea și se transformă într-o forță revoluționară atunci când imensa lui bucuria de a participa la un început de viață nouă este întunecată prin jignirea demnității sale umane de către aceia care în trecut l-au exploatat. La fel, în Anton Modan, țăranul răzvrătit, apare atunci când beatitudinea sa în fața spectacolului muncii câmpenești este brusc curmată de sarcasmul chiaburului Miuleț.

Vasile Bodescu din Ferestre întunecate, nu reintră în circuitul de fericire al noii vieți sociale, pe care socialismul o creează, decât în momentul când foștii săi exploatatori, care continuă să-i amenințe existența, sunt demascați și făcuți inofensivi. Ca o netă diferențiere tipologică de chiabur sau de micul proprietar funciar, Marin Preda introduce în caracterologia țăranului sărac sentimentul familiei, bazat pe o comuniune, printr-un eros fin, delicat, generator de legături trainice. Erosul, afecțiunea familială, devin posibile numai atunci când ființa umană nu mai este înstrăinată de puterea deformatoare a banului. Florica și Vasile Bodescu din Ferestre întunecate, tineri țărani săraci, se iubesc cu o pasiune și puritate pe care prozatorul o subliniază cu finețe:

,, Între ea și bărbatul ei exista o astfel de apropiere, încât durerea unuia trecea la celălalt într-un fel prăpăstios, mărindu-se de zeci de ori, se iubeau atât de mult, încât între ei nu mai rămânea nici un spațiu gol, iar durerea circula între ei vie și întreagă ca un șarpe de foc.”

Drama interioară a lui Vasile Bodescu se declanșează atunci când Dan, vărul și exploatatorul său, o pălmuiește pe Florica.

,, Descătușarea morală a țăranului sărac, văzută ca o parte constitutivă a procesului de transformare a satului, formează obiectul zugrăvirii epice ” în nuvela amplă a lui Marin Preda, inspirată din realitatea actuală a satului: Ferestre întunecate.*27

Pentru ca Ilie Barbu să se ducă la ,,desfășurare” îmbrăcat cât de cât omenește, Gherghina își rupe ultima bluză bună, din care face un petec cămășii zdrențuite a bărbatului ei. Ilie Barbu este un țăran sărac, este eroul ,,care simbolizează destinul clasei sale și în nuvelistica contemporană, cu temă identică, personajul rămâne încă nepereche” afirmă Ion Bălu în Marin Preda.*28

Eroul central al Desfășurării este în momentul intrării în acțiune, membru de partid, înscris în gospodăria colectivă ce urmează să se constituie. El nu are de străbătut asemenea lui Modan, o cale sinuoasă.

,, Transformarea care se petrece în conștiința lui constă în trecerea de la o anumită pasivitate, de la atitudinea contemplativă, moromețiană la o atitudine activă. În realitate, Ilie Barbu își are personalitatea sa, bine precizată, deși acoperită sub valul stângăciei, al unei aparente timidități ” subliniază Dumitru Micu în prefața Desfășurării.*29

Asemenea lui Ilie Moromete, Ilie Barbu este un interiorizat. Vorbește mai mult cu el însuși decât cu alții, dialoghează mai mult în gând și uneori îi este frică ,, ca gândurile sale să nu iasă afară din cap, să umble prin tindă și muierea, văzându-le, să zică: Ia uite, ce-ți trece prin cap.”

Desfășurarea înregistrează marile mișcări ale conștiinței țăranului sărac în fața actului revoluționar al formării gospodăriei colective. Ilie Barbu vede în ea sfârșitul sărăciei și umilinței. Bucuria care stăpânește sufletul lui Ilie Barbu este legitimă. Fostul argat al chiaburilor din sat devine în această zi un om liber, stăpân pe destinul lui. Ilie Barbu este și el cineva în sfera largă a demnității umane, pentru a cărei apărare Ilie a luptat din greu împotriva oprimării, înjosirii, maltratărilor la care l-au supus chiaburii.

,, Simțul individual de proprietate rămâne foarte puternic pentru că susține utopia independenței. A avea un petec de pământ echivalează cu sentimentul tonic al unei existenței fără constrângeri” afirmă Aureliu Goci.*30

Pentru Ilie Barbu, principalul ,, era că aveau să înceapă o viață cum nu mai fusese vreodată ” și că ,, viața cea veche, în care el se simțise totdeauna asuprit și chinuit, era lovită acum chiar în temelia ei.” Ilie Barbu visează la noile norme etice pe care le va genera munca în comun. Ilie Barbu este însă trezit din beatitudinea sa de glasul poruncitor al lui Voicu Ghioceoaia care-l trimite după tutun.

Ilie Barbu a fost, până în preziua festivă a formării gospodăriei colective, argatul lui Ghioceoaia. Conflictul între lumea veche, exploatatoare, și viața socialistă se desfășoară mai întâi în forul interior al lui Ilie Barbu. Șocat de timbrul aspru al glasului, Ilie Barbu trece de la reveria optimistă la tristețe.

,, Șocul este nespus de jignitor și Ilie Barbu are senzația inutilității oricărui efort, subtil reliefat de două scene, identice prin semnificație ” subliniază Ion Bălu în Marin Preda.*31

În mintea lui Ion Barbu este confuzie, uimire, jignire a demnității umane. Glasul trecutului a răsunat de două ori, o dată prin comanda lui Ghioceoaia și a doua oară la înscrierile în listele oficiale, prin vocea jignitoare, plină de dispreț, a lui Bădârcea: ,, Ce faci bă, Ilie, înțepeniși acolo? Mișcă-te, ai prins rădăcini acolo? “

Umbrele trecutului, amenințărilor care se proliferează, le răspunde hotărât: ,, Ați fost tari și mari până acuma, și ați vrea să fiți și d-aici înainte. Ei nu! Asta nu se mai poate.”

Locul reveriei și a beatitudinii este luat de hotărâre și temeritate. Descoperirea bruscă, neașteptată a legăturii dintre Ghioceoaia și chiaburul Enache, crudul stăpân din trecut al lui Ilie, întărește convingerea sa că Voicu Ghioceoaia și stăpânul său, este dușman al vieții noi pe care gospodăria colectivă o pregătește.

Între timp, planurile narațiunii, acela al destinului și zbuciumului personal al lui Ilie Barbu și acela al destinului colectiv se apropie și se identifică prin descoperirile pe care le face Țurlea, al doilea secretar raional. Acesta descoperă că în Udupu nu țăranii sunt aceia care se află în primele rânduri ale muncii politice, ci chiaburii care se pregătesc să preia conducerea viitoarei gospodării. Cu mult tact și cu ajutorul lui Ilie Barbu care dezvăluie legăturile dintre Ghioceoaia și chiaburul Enache, Țurlea reușește să descopere firele unui subtil complot chiaburesc. Ilie Barbu devine eroul unei adevărate bătălii cu conclavul chiaburesc, din care scapă numai cu o ușoară rană.

,, Paginile în care Ilie Barbu are revelația propriei personalități și modestia nativă face loc cutezanței- revolta împotriva mentalității de stăpân a lui Bădârcea, înfruntarea lui Iancu Enache în propria lui casă, primejdia destrămării gospodăriei sunt tot atâtea trepte prin intermediul cărora eroul urcă spre avanscena satului ” subliniază Ion Bălu în Marin Preda.*32

În această zi, dintr-un ins trăind oarecum în rezervă și anonimat, Ilie Barbu devine un militant, un erou și un conducător. Când este supus socotitor al viitoarei gospodării, o dată emoția covârșitoare stăpânită, în forul său interior își face apariția sentimentul unei puteri deosebite pe care el o reprezintă. Devine grav și demn, ca purtător al unei mari răspunderi, înăbușindu-și emoția sub aparența indiferenței. Schimbarea survenită în forul său interior îi modifică comportarea. ,, Mersul îi era acum mai liniștit ” notează prozatorul, vorbește ,, cu importanță, îngroșând puțin glasul ” iar când încalță prima pereche de bocanci mai buni în viața lui ,, cu ei arăta mai înalt și mai sigur pe el.” Modul în care își manevrează pălăria, în diferite situații, marchează întreaga lui evoluție de la timiditate la îndrăzneală, încredere de sine, echilibru interior.

,, Ilie Barbu rămâne un personaj exemplar, conceput dintr-o răsuflare, un prototip uman superior, un animator al dialogului, liber de prejudecăți și constrângeri, înțelegând mai mult, trăind mai viu și mai intens o experiență fundamentală ” subliniază Lucian Raicu în Marin Preda.*33

Anton Modan din Îndrăzneala constituie o variație pe aceeași temă a bucuriei interzise și a recăpătării ei prin luptă și dură experiență a istoriei. Muncitor anonim al câmpului, surprins în febra pregătirilor primei zile de seceriș capătă în Îndrăzneala nume, dar mai ales definire exactă a unei stări de conștiință. ,, Anton Modan ducea o viață nepotrivită. Se simțea încă flăcău, deși se însurase de vreo cinci ani, era senin și bucuros, deși traiul începuse să-i apese umerii și se credea îndrăzneț, deși era multă vreme de când îndrăzneala lui nu mai fusese pusă la încercare. ”

Prima ciocnire cu vicisitudinile vieții Anton Modan o are chiar la seceriș. Voluptatea muncii câmpenești, deși el nu posedă decât un pogon de pământ, imensa lui bucurie în fața forfotei satului și a ritmului febril al secerișului, cu toate că rodul muncii lui nu va fi decât foarte sărac, sunt exacerbate de vestea că Voichița îi va dărui un urmaș. Cu ani în urmă, un prim copil ,, n-avusese vreme să se învețe, se îmbolnăvise și murise la trei ani.” Din universul bucuriei, Anton Modan coboară brusc ,, în armonia mai joasă a adevăratei lui vieți”, prin sarcasmul chiaburului Miuleț, care-i trimite un băiat să-l întrebe dacă vrea să-l învețe ,, cum se taie de lene.” Modan înțelege că nu se poate opune cu forța puterii sociale a chiaburului și se supune ,,blestemului neputinței.” Anton Modan își pierde beatitudinea, naivitatea și voioșia și devine taciturn. Furtuna războiului nu-l descumpănește, pentru că nu are ce pierde, dimpotrivă ,, aștepta ceva de la această furtună…El nu putea pieri, el avea rădăcină puternică, avea inima împietrită.” Prin urgia războiului trece cu o indiferență vecină cu apatia. Ca artilerist, pe frontul de răsărit ,, trăgea cu tunul în neștire, poate se va auzi undeva.” Descoperirea cumplitei realități a războiului antisovietic îi strecoară în suflet deznădejde ,, totul e zadarnic și fără rost pe lumea aceasta, tot ce faci se întoarce împotriva ta.” Răsturnarea frontului de răsărit, capitularea regimului antonescian, trecerea lui de la partea activă în rezervă îl frământă.

Anton Modan ca și Moromete sau Ilie Barbu, este un complicat prin însăși existența socială în universul rural. Modan nu are nici o încredere în viitor, care pentru el este o noțiune abstractă. Un eveniment îi zguduie însă conștiința: întâlnirea cu ostașii sovietici, el este impresionat de ospitalitatea soldaților ruși, sentimentele camaraderești, firea deschisă. Este pentru prima dată când Modan, țăranul dintr-un sat din Câmpia Dunării, ins fără un larg orizont social și fără o înțelegere a problemelor social-politice, în mijlocul cărora este el însuși obiect și victimă, simte trecând prin el suflul istoriei.

Anton Modan intuiește că bucuria comportă o latură de răspundere în fața istoriei și de satisfacere a exigențelor ei, profund utile oamenilor. O a doua chemare a istoriei o simte în timpul unui miting al Partidului Comunist. Anton Modan își dă seama că este de datoria lui să lupte. La întoarcere în sat, Voichița înregistrează în firea bărbatului ei o schimbare. Lui Anton Modan îi revenise îndrăzneala ,, era îndrăzneală , dar nu îndrăzneala de altădată, ci îndrăzneala rece, fără bătăi de inimă, necruțătoare și sigură de sine.”

Făptura eroică a lui Anton Modan prin salvarea vieții și onoarei tovarășilor de arme pe frontul de apus oferă amploare ideii că bucuria individualității nu poate fi deplină decât în lupta și apărarea destinului colectivității umane, a libertăților, și bucuriilor colective.

,, Războiul dă posibilitate personajelor lui Marin Preda să-și manifeste plenar nebănuite calități. Eroii săi sunt excepționali ostași. Puși în împrejurări adecvate, ei desfășoară cu neașteptată consecvență un cumul de însușiri multilateral interferate ce-i scot din anonimat și-i determină să acționeze independent, cu exemplară siguranță’ subliniază Ion Bălu în Marin Preda.*34

Un om care nu a făcut armata, gândesc eroii lui Marin Preda, rămâne pentru tot restul vieții un stigmatizat. Dorința lui Vintilă Gheorghe din Soldatul cel mititel de a fi recrutat, încăpățânarea cu care forțează aprobarea medicului-maior izvorăsc din convingerea că serviciul militar constituie o școală civică, prin care trebuie să treacă neapărat pentru a intra în rândul oamenilor. Pentru Vintilă Gheorghe, armata devine o instituție care legitimează social. În această povestire, a fi respins de la recrutare echivalează pentru erou cu a fi scos în afara normalității, colectivitatea însăși gândește în același chip, fiindcă pentru cei din sat respingerea eroului ar fi fost ,, o dovadă definitivă de infirmitate. ”

,, Vintilă Gheorghe era soldatul cel mai mic, nu numai din grupa sau din plutonul lui , ci din întreaga companie. Era atât de mic, încât abia reușise, la recrutare, să nu fie reformat. De fapt, la început îl și reformaseră, după ce mai întâi fusese amânat de două ori în doi ani, și dacă în satul lui acest lucru n-ar fi socotit o dovadă definitivă de infirmitate, Vintilă Gheorghe ar fi putut să ia imediat trenul de la centrul de recrutare și să plece în aceeași zi acasă. În aceeași zi însă, tot satul ar fi știut că nu e bun de armată.”*35

Războiul, oricum ar fi, este o experiență atât de absurdă, încât adevărul este sistematic înlocuit de ficțiuni, de ,,povestiri” trecute din gură în gură, de legende.

Albastra zare a morții strânge un conglomerat de distincte individualități: biografia sublocotenentului Roșu este recreată din perspectiva servanților bateriei, sergentul Ionescu relatează singur motivul transferării sale de la unitatea antiaeriană din Ploiești, viața obișnuită a ostașilor țărani este reconstituită prin optica unui soldat orășean. În Friguri(1963), autorul inspirându-se din lupta de eliberare dusă de patrioții din Vietnam, urmărește nu aspecte exterioare, decorative, ci probleme umane profunde, cruciale, care apar în conștiința eroilor. Eroul principal, Nang, prin forța lui morală, prin echilibrul sufletesc și liniștea înțeleaptă de care dă dovadă în împrejurări dificile, prin capacitatea de a replica cu umor, se înscrie firesc în galeria tipologică a scriitorului. Ofițerul Nang e un om de acțiune și bun organizator căruia îi revine greaua sarcină de a pregăti o bază pentru atacarea unui aerodrom inamic, amplasat în regiunea Hoa-Nghia. El trebuie să pătrundă în această regiune și să culeagă informații exacte despre sistemul de pază al inamicului. Eroii lui Marin Preda se regăsesc și se dezvăluie ca ființe umane cu un fond sufletesc bogat și nuanțat, nebănuit anterior. Povestea lui Nang e aparent simplă ,, pentru că era și el țăran de origine, dar demult uitase de amănuntele copilăriei lui țărănești. Erau dintre cele care trebuie uitate, fiindcă altfel nu se pot suporta.”*36

Rămas orfan la o vârstă fragedă, ajunge de timpuriu în armată, devenind un luptător devotat pentru independența națională.

Misiunea pe care trebuie să o îndeplinească presupune abilitate și eforturi supraomenești.

,, Eroii își subordonează viața timpului, indiferenți la curgerea lui nesfârșită. Luni întregi și adesea chiar ani, pregătesc cu minuție o acțiune diversionistă ale cărei șanse de reușită rămân, de cele mai multe ori, ipotetice” afirmă Ion Bălu în Marin Preda.*37

Nang rămâne o frumoasă figură de luptător patriot, un personaj de acțiune.

,, Ca structură psihologică, el nu e din spița meditativă a lui Moromete, ci mai sigur din aceea a lui Ilie Barbu și Anton Modan după momentul regăsirii conștiinței propriei demnități umane, când se ,, desfășoară” și ,, îndrăznesc” subliniază Ion Dodu Bălan în Marin Preda.*38

Critici literari ca Dumitru Micu și Eugen Simion apreciază nuvelistica lui Marin Preda. Nuvelele lui Marin Preda conțin, incontestabil ,, cea mai aprofundată, mai emoționantă analiză artistică a transformării psihologiei omului simplu de la ,,margine” în condițiile eliberării lui sociale, întreprinsă până acum în proza românească” afirmă Dumitru Micu în prefața la Desfășurarea iar Eugen Simion subliniază în Scriitori români de azi următoarele:*39

,, Nuvelistica lui Marin Preda mi se pare a se desprinde dintr-un principiu estetic superior. I se asociază o rară putere de observație și intuiție a metamorfozelor sufletului țărănesc. Disocierile pe planul analizei și intenția de a redescoperi psihologia rurală, în alternarea de forțe divergente, în filozofia omului simplu, refractar, ironic, neliniștit, candid și energetic până la izbucniri violente, conferă narațiunilor sale o originalitate de necontestat în cadrele mai largi ale prozei de analiză.”*40

Bibliografie

*1- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p.17 *2- Marin Preda- Intâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.21

*3- Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.23

*4- Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p. 20

*5- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p. 20

*6- Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p. 20

*7- Marin Preda- Intâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.25

*8- Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.27

*9- Marin Preda- Intâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.19

*10- Eugen Simion- Scriitori români de azi, vol.II, București, Editura David Litera, 1998, p.184

*11-Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.8

*12-Marin Preda- Intâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.9

*13- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p.21

*14- Ion Vitner- Prozatori contemporani, București,Editura Pentru Literatură, 1961, p.18

*15- Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.17

*16- Vasile Popovici- Marin Preda-Timpul dialogului,București, Editura Cartea Românească, 1983, p.24

*17- Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p.18

*18- Ion Vitner- Prozatori contemporani, București, Editura Pentru Literatură, 1961, p. 19

*19- Marian Popa- Dicționar de literatură română contemporană, București, Editura Albatros, 1971, p. 493

*20- Eugen Simion- Scriitori români de azi, vol. II., București, Editura David Litera, 1998, p. 183

*21- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p.23

*22- Ion Bălu-Marin Preda,București, Editura Albatros, 1976, p.25

*23- Ion Vitner- Prozatori contemporani,București, Editura Pentru Literatură, 1961, p.22

*24- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p. 22

*25-Marin Preda- Întâlnirea din pământuri, ed. a II-a, București, Editura Tineretului, 1961, p. 37

*26- Eugen Simion- Prozatori români de azi, vol.II, București, Editura David Litera, 1998, p.186

*27- Dumitru Micu- Prefață la Desfășurarea, București, Editura Tineretului, 1964, p. 12

*28- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p.34

*29- Dumitru Micu- Prefață la Desfășurarea, București, Editura Tineretului, 1964, p. 6

*30- Aureliu Goci- Răzbunarea lui Moromete sau onoarea de a fi contrazis de istorie, Casa Editorială Curierul Dunării, 1999, p. 71-72

*31- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p. 36

*32- Lucian Raicu- Marin Preda, București, Editura Eminescu, 1976, p.55

*33- Lucian Raicu- Marin Preda, București, Editura Eminescu, 1976, p.55

*34- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p.27-28

*35- Marin Preda- Albastra zare a morții, ed. a II-a, București, Editura Militară, 1990, p.36

*36- Marin Preda- Friguri, București, Editura Tineretului, 1963, p.11

*37- Ion Bălu- Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976, p.31

*38- Ion Dodu Bălan- Marin Preda, Biblioteca critică, București, Editura Eminescu, 1976, p.58

*39- Dumitru Micu- Prefață la Desfășurarea, București, Editura Tineretului, 1964, p.14

*40- Eugen Simion- Scriitori români de azi, București, Editura David Litera, 1998, p.188