Marin Preda Delirul

MARIN PREDA – DELIRUL

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL 1. VIATA SI OPERA LUI MARIN PREDA…………………………………………………..5

CAPITOLUL 2. MOROMETIANISMUL IN ROMANUL DELIRUL………………………………….34

CAPITOLUL 3. TEMA SI MPACTUL SOCIAL POLITIC AL ROMANULUI…………………….48

INDIVIDUL SI ISTORIA…………………………………………………………………………………….48

STRUCTURI INTELECTUALE IN DELIRUL………………………………………………………51

IMPACTUL SOCIAL POLITIC AL ROMANULUI DELIRUL……………………………….55

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………….67

INTRODUCERE

Motto: “Oamenii simpli, cine a spus ca

sunt frumosi la suflet si plini de cuviinta ?”

Marin Preda – Delirul

Prin activitatea sa de prozator, eseist, dramaturg, editor si traducator, Marin Preda a ramas pana in zilele noastre unul din cei mai importanti scriitori ai literaturii romane postbelice. Viata si opera lui Marin Preda este chiar si astazi tinta unor critici, care starnesc reactii, de multe ori contradictorii. „Multe isi au originea in ispitirea mereu vie cu care opera lui Marin Preda incearca profesionalismul si curiozitatea cercetatorului literar. Altele, destule si ele, au punctul de plecare – mai obscur, dar uneori cu atit mai patimas – in teritorii aflate inspre marginile literaturii, daca nu chiar dincolo de ele.”

Daca privim, din punct de vedere istoric, perioada in care a scris si s-a afirmat Marin Preda, este usor sa observam ca a fost o perioada in care spiritul creator era intimidat de ideologia politica. Sigur ca, in aceste conditii, literatura avea cel mai mult de suferit, ea fiind sortita disparitiei sau mutialatiei. Insa Marin Preda a stiut sa se adapteze, sa se „mutileze” pe sine pentru a salva scrisul. Uneori el „era de acord” cu afirmatiile „ilustrilor” promotori ai asa-zisului „realism socialist”. Adevaratul spirit predistil gasim, insa, in personajele sale: „Precum la multi dintre marii romancieri ai veacului nostru, si la Marin Preda, inainte de a fi un scop, personajul este mijlocul prin intermediul caruia autorul isi face cunoscuta conceptia asupra existentei”.

Prozator cu caracter realist, Preda a lasat faptele sa vorbeasca de la sine, el doar extragand semnificatiile morale cu nebanuite implicatii din perioada in care a trait.

Marin Preda se impune mai ales prin viziunea sa autentica asupra satului romanesc. Pana la Marin Preda, tematica rurala s-a aflat sub autoritatea literara a lui Liviu Rebreanu. Insa Marin Preda a considerat ca a venit timpul sa incerce o polemica cu autorul romanului Ion. „Prin Morometii, Marin Preda ne vorbeste de tarani cum nu se mai vorbise pana la el. Intr-o literatura saturata, aparent, de materia vietii taranesti, aceasta aparitie parea imposibila. Izvorul parea epuizat si o adevarata campanie pragmatica impotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise si ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descopera totusi o lume inedita, scaldata intr-o lumina solara care alunga tenebrele.”

O alta latura importanta a prozei prediste este cea psihologica. Interesul pentru analiza psihologica este simtit atat in romane, cat si in nuvelele si schitele lui Marin Preda, in special in cele din timpul tineretii scriitorului. „Practic vorbind, nici un scriitor cred ca nu ignora, indiferent de modalitatea inovatoare pe care o experimenteaza, optand de pilda pentru analiza psihologica, utilitatea fundamentarii ei pe fapte, sau dimpotriva, daca aglomereaza fapte numeroase, are grija sa le interpreteze de asa maniera, incat cauzalitatea psihologica sa nu lipseasca…”.

Marin Preda este un bun cunoscator al oamenilor, al naturii lor sufletesti – indiferent de mediul din care acestea provin, rural sau urban, ceea ce-l ajuta la construirea unor personaje unicat in literatura romaneasca. Astfel, Ilie Moromete si Victor Petrini sunt cele mai reusite exemple, structura intelectuala a acestor personaje tradand in spatele lor o mare capacitate creativa si de intuitie a comportamentului uman in situatii limita, in care isi regaseste personajele.

CAPITOLUL 1.

VIATA SI OPERA LUI MARIN PREDA

Marin Preda s-a nascut in data de 5 august 1922, in comuna Silistea-Gumesti, judetul Teleorman si a murit la data de 16 mai 1980, in comuna Mogosoaia, judetul Ilfov. Este prozator, romancier, nuvelist, eseist si traducator. Este fiul Joitei Preda si al lui Tudor Calarasu, din a doua casatorie, nelegalizata pentru a-si pastra, fiecare, lotul de pamant primit la sfarsitul razboiului (Joita Preda, ca vaduva de razboi). Tatal sau are din prima casatorie trei baieti: Ilie, Gheorghe si Ion (care au devenit mai apoi Paraschiv, Achim si Nila in romanul Morometii), iar mama sa are doua fete: Maria si Mita (devenite Ilinca si Tita in romanul Morometii). Din a doua casatorie a celor doi se nasc copiii Marin si Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei. Tatal sau este prototipul lui Ilie Moromete, Marin Preda despartindu-se astfel de mentalitatea secolului sau: proyatorul nu crede ca Jean-Paul Sartre, ca institutia paternitatii este putreda si ca regula este ca „toti tatii sunt rai".

Marin Preda face din Ilie Moromete o figura emblematica a lumii taranesti, un mit care l-a impiedicat sa dea prioritate violentei si abjectiei in literatura sa: „Scriind, totdeauna am urmarit ceva, o creatie preexistenta care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu; acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cat si josnicia, omorurile si spanzuratorile intalnite des la Rebreanu si Sadoveanu, si existente, de altfel, si in viata taranilor, nu si-au mai gasit loc in universul meu scaldat in lumina admiratiei."

Despre copilaria sa, proyatorul a scris in multe din operele sale (in opera de fictiune, in publicistica si in mod direct in proza confesiva). Nu-si idealizeaza copilaria, dar nici nu o ponegreste. „Se spune – remarca prozatorul in aceeasi convorbire – ca exista o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilaria; in realitate copilaria este locul de refugiu al problemelor insolubile." Copilul Marin Preda nu este rasfatat, nascandu-se si traind intr-o familie de tarani atat de numeroasa. Chiar este socotit „blegul" familiei, iar fratii mai mari isi bat joc de el, il trimit sa ia o grebla sau o lopata si el sta in fata uneltei si nu o gaseste sau, de-o gaseste, nu stie de unde sa o apuce. Sufera, dupa cum marturiseste Marin Preda mai tarziu, de un fel de „incetineala", o maladie ciudata de care, in copilarie, a fost atins si Gustave Flaubert, „idiotul familiei", cum il prezinta Sartre in celebru sau studiu.

Blegului din familia lui Tudor Calarasu ii place insa cartea si, cand invata sa citeasca, imprumuta carti de la un consatean pentru a le citi, insa familia nu il lasa sa leneveasca, considerand ca lectura nu este o ocupatie activa, folositoare, asa ca Marin Preda este trimis sa pasca oile. Si ca pastor acesta are probleme cu o oaie rea, Bisisica, opusa din toate punctele de vedere mitului mioritic.

Cand s-a imbolnavit de friguri, mama sa i-a pregatit camasa de inmormantare si a discutat cu sanitarul satului despre iminenta decesului, convorbire ascultata de Marin Preda, pe care o va nota, mai tarziu, intr-o schita memorabila.

In 1930 parintii il dau la scoala, la varsta de 8 ani. Intentia tatalui autoritar a fost ca, dupa ce invata sa citeasca si sa scrie, Marin Preda sa fie retras de la scoala si pus la munca. In clasele primare este un elev bun, dar nu inca un elev eminent. Sfarsitul clasei a IV-a (1933-1934) il regaseste al treilea, cu media 8. Are un invatator bun, Ionel Teodorescu, care vorbeste cu familia pentru a-i convinge sa-l lase sa-si continue studiile. O fotografie din aceasta perioada arata un baiat care, comenteaza scriitorul, „parca avea mintea undeva, pierduta in somn […] nu parea inca sa se fi trezit la o gandire mai vioaie, mai sprintena […] aveam intr-adevar aceasta stare de incetineala". Neavand mijloace materiale sa mearga la Scoala Normala, continua scoala in sat, clasele V-VII, pe care le termina primul dintre cei doisprezece elevi. Sustine examenul final la o scoala dintr-un sat vecin, Ciolanesti.

In vara anului 1937 merge cu tatal sau la Campulung Muscel pentru a da examen la Scoala Normala, calatorie descrisa de prozator mai tarziu in proza memorialistica, intr-o schita, ce cuprinde despartirea de sat. Nu a fost admis la examen din cauza miopiei, astfel ca incearca la Scoala de Arte si Meserii de la Mirosi (Teleorman), dar nici aici nu are succes. Sfatuit de un „fals librar", Constantin Paun, ajunge la Abrud si apoi la Cristur-Odorhei, in septembrie 1938. Aici il are ca profesor de romana pe Iustin Solantiu, un om inimos si priceput. Acesta remarca o parafraza dupa Calistrat Hogas pe care o face Marin Preda si ii prevede un mare destin: „Bravo! Ai sa ajungi un mare scriitor". Neincrezator, scolarul zice in gand: „Hodoronc, tronc".

In 1940, in urma Dictatului de la Viena, Scoala Normala din Cristur-Odorhei se desfiinteaza si Marin Preda ajunge la Scoala Normala din Bucuresti, dupa ce, in prealabil, trece pe la Silistea Gumesti. Urmeaza a doua calatorie cu tatal sau, de data aceasta vazuta prin prisma unui adolescent. Adolescentul Marin Preda are sentimentul ca tatal sau isi ia mana de pe umarul lui si il trimite, singur si neajutorat, in lume. La Bucuresti are profesor, intre altii, pe Vladimir Streinu, pe care nu il place, dar niciodata n-a precizat in marturisirile sale de ce. Incepe sa scrie un roman pe care il va abandona in scurt timp. Incepe saa citeasca Descartes, urmate de Balzac si Stendhal, Biblia, Mizerabilii, Dialogurile lui Platon. Putem observa ca lecturile lui Marin Preda sunt vaste, preferintele sale mergand spre domeniul filosofiei si, in special, al prozei. Citeste din „marii rusi" (Tolstoi si Dostoievski), iar mai tarziu, in tinerete, prozatorii americani si francezi. Citeste in felul lui profund, atent la nuante.

Valeriu Cristea a scris chiar un studiu despre lecturile lui Preda, rasturnand astfel prejudecata ca un scriitor venit de la tara nu poate avea acces la marea cultura. Marin Preda isi face o cultura solida si este unul dintre scriitorii cei mai culti din generatia sa, prin cunostintele sale putand oricand sa-i surclaseze pe partenerii de dialog. Constantin Noica a dovedit, dupa moartea prozatorului, ca Preda l-a citit pe Nietzsche si l-a inteles foarte bine. Era un spirit profund, iar lecturile au mers de la Biblie la Cartea tibetana a mortilor.

La inceputul anilor '40 asista la miscarile politice ale momentului si le va fixa, peste cateva decenii, in Delirul (1975), romanul unei epoci tragice si, totodata, romanul generatiei sale. „Inainte sa ajung s-o fac eu, istoria tulbure si amenintatoare dadea buzna peste noi", scrie acesta in romanul autobiografic Viata ca o prada (1977). Tot in acest an ii apare prima oara numele la posta redactiei a revistei „Albatros", publicatie studenteasca condusa de Geo Dumitrescu. „Scrieti mai explicit, pastram De capul ei" a fost raspunsul primit de Marin Preda de la redactorul publicatiei. Incearca sa-si gaseasca o slujba, insa nu prea reuseste. Cei care l-au cunoscut in aceasta perioada, printre care Al. Cerna-Radulescu, George Macovescu, Geo Dumitrescu, il prezinta pe Marin Preda ca pe un tanar firav, famelic, cu fata intunecata, tacut. In aceasta perioada frecventeaza cercul de la Tiparul Universitar si pe cel de la ziarul „Timpul".

Este aproape sa publice, in 1942, in „Albatros", poemul Intoarcerea Fiului ratacit, pregatit pentru „caietul" colectiv Sarma ghimpata, dar aparitia acestuia este oprita de cenzura vrremii. Un vers din aceasta poezie anunta: „nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame". In primavara aceluiasi an intra corector la „Timpul", ziar ce are o pagina literara, „Popasuri", coordonata de Miron Radu Paraschivescu. In martie 1942 i se tipareste schita Parlitu'. Amintindu-si de acest debut, Miron Radu Paraschivescu va spune ca numai faptul de a-l fi publicat pe Preda i-ar da dreptul de a intra in istoria literaturii romane. Tanarul Marin Preda mai semneaza in revista „Popasuri" povestirile Strigoaica, Calul, Salcamul, Noaptea, La camp. Cele mai multe povestiri vor intra in volumul sau de debut Intalnirea din Pamanturi (1948). Citeste intr-unul din cenaclurile timpului, Sburatorul, si ceea ce citeste ii place lui E. Lovinescu, in una din marturisirile sale, Marin Preda spune: „Citisem in cenaclu o bucata intitulata Calul, scrisa cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a placut, dar avusesem noroc sa-i citesc la alta sedinta o alta nuvela mai traditionala, intitulata De capul ei, si pe care Geo Dumitrescu o retine s-o publice (…) Lovinescu a exclamat de cateva ori in timpul lecturii, cu vocea lui subtire si senina: „Are talent!… Are talent!”

Incurajat de critica pozitiva a lui Lovinescu, Marin Preda revine cu o proza dura, Calul, care il descumpaneste pe Lovinescu: „Descriptiv, descriptiv". Un apropiat al cenaclului, prozatorul Dinu Nicodin, cumpara, la indemnul lui Lovinescu, manuscrisul nuvelei Calul. O forma delicata de a-l ajuta. Scriitorul, incoltit de saracie, accepta oferta: „reprezentau cam doua salarii ale mele de proaspat secretar de redactie", noteaza el.

Tot in 1942 Marin Preda publica o serie intreaga de schite care se dovedesc a fi nu doar simple exercitii de antrenare a scrisului pentru viitoarele romane, ci sunt adevarate miniaturi artistice, in care spiritul creator al autorului capata un invelis original. In schitele: Calul, Strigoaica, Salcamul, Noaptea, La camp si Coliba se observa interesul lui Marin Preda pentru spatiul rural, pe de o parte, si pentru analizele psihologice, pe de alta parte.

Pentru tanarul prozator, varsta de douazeci de ani a fost „varsta lecturilor flamande”, scriitorii sai preferati de atunci fiind Dostoevski, Tolstoi, Stendhal si Balzac. Citindu-i, Marin Preda isi simte eul atins: „Mi-amintesc ca o prima zguduire de ordin moral am avut-o citindu-l pe Tolstoi si Dostoevski, scriitori care nu-l pot lasa indiferent pe cititor si-l acapareaza”.

In 1943, in primavara, este incorporat in armata la Turnu Magurele, apoi intr-o localitate de langa Cernauti, in Regimentul 3 Graniceri. In aprilie-mai 1944 merge la Barlad, iar in aprilie 1945 este lasat la vatra si redevine corector si colaborator la „Timpul", pana la sfarsitul anului 1946. In aceasta perioada cunoaste o femeie, N.S., sotia altui gazetar, cu care are o legatura de aproximativ 10 ani, din timpul careia s-au pastrat aproximativ saptezeci de scrisori, foarte importante. In aceste scrisori gasim, notata cu o sinceritate maxima, psihologia unui tanar creator indragostit si speriat ca poate rata in ambitia lui de a face o mare opera literara.

In 1945 colaboreaza la revista „Tineretea" si la „Lumea" lui G. Calinescu. In perioada de toamna-iarna a anului 1946 este corector, pentru putina vreme, la „Romania libera", apoi functionar la Societatea Scriitorilor Romani. Tot in acest an participa la un concurs deschis de Editura Cultura Nationala, dar nu castiga, Premiul revenindu-i Cellei Delavrancea pentru volumul Vraja. Marin Preda isi reevalueaza si corecteaza prozele si, in 1948, castiga concursul de la Cultura Nationala, in juriu caruia se afla si unul dintre prietenii sai, poetul Ion Caraion.

Critica literara, din ce in ce mai politizata, ramane reticenta la opera lui Marin Preda. Cum arata scriitorul la 25 de ani? Iata un portret facut de Paul Georgescu: „La 25 de ani, dupa cum se stie, era slabut, foarte brunet – pirpiriu; semana leit cu Panait Istrati, braileanul fiind mai nasos. Ceea ce izbea la el era fixitatea privirii, atentia nemaipomenita a privirii, care nu se indrepta totdeauna catre convorbitor sau spre ceea ce vedea; era o privire atenta, intoarsa asupra lui insusi, asupra senzatiilor lui, poate. Pare ciudat, si probabil ca acest lucru s-a mai corectat cu timpul, dar lui Marin ii era foarte greu sa inteleaga punctul de vedere al altuia, nu vorbesc neaparat de mine, care ii eram atat de diferit, ci in general punctul de vedere al celuilalt. Avea impresia ca acela spune niste enormitati, nu ceva gresit, ci ceva nespus de bizar. Asta il facea fie sa se enerveze, fie sa rada, fie sa alterneze enervarea cu rasul, fiindca impresia ii provoca o anume perplexitate. Punctul de vedere al altcuiva, mai ales daca era scriitor sau un critic, il urmarea multa vreme. Uneori mi s-a intamplat ca, dupa trecerea vremii, sa ma intrebe ce-a vrut sa spuna cutare acum 15 ani sau ce-am vrut sa spun eu cu 15 ani mai inainte, fraze pe care le si uitasem. Un gest infinitezimal, nazareala poate, devenea – dupa un gol de timp – ceva enorm si esential. Lui, lumea ii aparea plina de semne ciudate, foarte semnificative, dar greu de descifrat. Era un tip obsesiv, de o gravitate adanca, atent sa nu treaca pe langa el o esenta sau formula cosmosului, poate. Anumite pareri il frapau, il perplexau, il faceau sa se gandeasca multa vreme la un comportament sau la un punct de vedere, sa sfredeleasca adanc. Era eminamente serios."

Anul 1948 este anul de debut in volum a lui Marin Preda. Intalnirea din pamanturi este „ultima creatie prestigioasa pe care spiritul literaturii interbelice o da la iveala inainte de a-si pierde libertatile sub apasarea unui regim politic nefast”. Gasindu-se inramate in aceeasi carte, schitele si nuvelele din Intalnirea din pamanturi par sa spuna in acest mod mai multe despre esenta lor si despre capacitatea artistica si intelectuala a scriitorului. Aparitia volumului a fost bine intampinata de o mare parte a oamenilor de cultura a vremii, nu insa si fara rezerve si critici din partea altora.

La sfarsitul anului 1948, Marin Preda incepe sa scrie pe un roman despre lumea taraneasca, avand temele si personajele din Morometii, dar pentru ca nu e multumit il abandoneaza. Trece astfel printr-un moment de criza, se imbolnaveste si nu poate sa scrie, iar cand poate, nu ii place ce scrie.

In 1949 publica nuvela Ana Rosculet, o proza cu tema proletara, in spiritul realismului socialist, metoda recomandata de ideologii epocii. In acest fel, Marin Preda raspunde recomandarilor sociale, dar ce iese este o catastrofa, de care se va rusina mai tarziu, considerandu-l un esec si le va cere prietenilor sai literari sa-l elimine din bibliografia scrierilor sale. Unii comentatori, printre care si vechiul sau prieten Geo Dumitrescu, alaturi de Mihai Novicov (critic partinic), il acuza de naturalism, deviatiuni ideologice etc.

In 1950 incearca un nou roman, Matei Dimir, dar nu reuseste nici cu acesta sa impresioneze critica vremii. Calatoreste in Moldova, prin zona Husilor, si asista la inaugurarea unei gospodarii collective, observind astfel un tanar taran tacut si ignorat de ceilalti, „un om de la marginea adunarilor", dupa cum va spune intr-una din memoriile sale, si este atras de gesturile lui. Scrie in urma acestei vizite nuvela Desfasurarea, in anul 1952, care va fi bine primita de critica. Desfasurarea este o proza de actualitate, cu un mesaj politic formulat explicit, dar care este amenintata de cliseele realismului socialist, nu lipsita, totusi, de calitati estetice. Marin Preda reuseste, chiar si in aceste conditii ideologice precare, sa creeze un personaj notabil: omul de la marginea adunarilor. „Prin 1952, ma aflam la Tusnad intr-un prim concediu adevarat din viata mea. Un prieten foarte nelinistit in constiinta lui, neliniste pe care n-o inteleg nici azi, ma avertizase prin luna mai a aceluiasi an ca daca nu scriu imediat ceva prin care sa fac sa dispara norii unei maladii literare inventate de care mi se legase numele (naturalism!) si in care nepasator pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor si maladia literara se va transforma in una politica. Atunci va fi grav.

(…) Reusise sa ma nelinisteasca si pe mine. M-am dus pe la tara, dar nu la mine in sat, ci pe undeva prin Moldova, in regiunea Husi, si acolo la primarie am vazut o scena (…), … si plecand spre Sinaia, am scris aceasta schita, care avea vre-o douazeci de pagini si sa numea Desfasurarea”.

La o analiza mai amanuntita nuvela isi dezvaluie structura compozitionala „salvatoare” si febrila in acelasi timp, scopul fiind pastrarea demnitatii spiritului creator liber prin camuflare pe toata perioada crizei literaturii, altfel existand pericolul inmultirii scriitorilor de genul lui Marin Preda. Mijlocul prin care a realizat aceasta camuflare este tehnica povestirii in rama, rama fiind schema ,,propusa”  de autoritatile ideologiei politice, iar rezultatul a fost unul pozitiv: inlaturarea „norilor de naturalism” si pregatirea unui teren propice romanului Morometilor. Observatia de „poveste in cadru”, facuta pentru prima oara de Vasile Popovici, a fost mai tarziu completata de Andrei Grigor, care ne indeamna sa nu neglijam prea tare cadrul, fiindca si acesta isi „are importanta lui, el insusi construindu-se in parametrii verosimilului si in factor de dinamism epic”.

Marin Preda revine, in 1953, la romanul pe care l-a abandonat, iar in 1954 incepe o idila cu tanara poeta Aurora Cornu. Se casatoreste cu aceasta, casatoria durand pana in 1959. In urma acestei casatorii s-au pastrat scrisorile pe care Marin Preda i le trimitea sotiei.

Astfel, prin capacitatea de a se adapta la noile conditii, Marin Preda a reusit sa publice in anul 1955 primul volum al romanului Morometii, roman ce a sfidat tiparele vremii atat prin indrazneala acestuia de a nu adopta modelul proletcultist, cat si prin viziunea noua pe care a adus-o Preda vietii taranesti. Eroul principal al romanului, Ilie Moromete este un taran, care intruchipeaza intreaga miscare taraneasca, incapabila sa se adapteze la noile schimbari socio-politice impuse.

Morometii este urmat in anul 1956 de povestirea Ferestre intunecate. In decembrie 1957 calatoreste in Vietnam iar, in 1959, in Uniunea Sovietica, unde se imbolnaveste grav de nevroza. S-a pastrat un jurnal intim din timpul bolii, in care este consemnata despartirea de Aurora Cornu care, dupa cum va marturisi mai tarziu, a dorit sa-si regaseasca identitatea artistica si sa faca o cariera internationala. Marin Preda, realist prin definitie, primeste cu motivatii mult mai intime si mai profunde aceasta ruptura care, in mod sigur, il afecteaza si il impiedica sa scrie.

Dupa succesul pe care l-a avut cu romanul Morometii, incearca sa evadeze din universul taranesc si sa devina un scriitor profesionist, ca Balzac, un scriitor care poate ataca orice subiect, nu doar ceea ce a trait nemijlocit, mai exact vrea sa devina si un scriitor citadin.

Incepe astfel romanul Risipitorii, in care schimba nu doar tipologia, dar si tehnica epica, dorind sa aduca in prim-plan individul care se lupta cu cruzimile istoriei. Din numeroasele variante scrise, niciuna nu il satisface, reusind pana la urma sa publice romanul in 1962, care este primit cu rezerve de critica literara. Autorul revine asupra cartii, face mai multe incercari de-a o rescrie, acest roman experimental aducandu-i vindecarea de nevroza, acesta fiind adevaratul castig a lui Marin Preda si literaturii romane. Romanul Risipitorii impune o noua viziune asupra relatiei dintre individ si istorie, prin faptul ca scriitorul ia apararea omului, nu a istoriei, care se dovedeste a nu fi o zeita nepatata. S-au pastrat carnetele de atelier si din ele se vede clar ce chin (este termenul ce se repeta) presupune scrisul predist. „Chinul" este amplificat in acest caz de vointa de a depasi ceea ce in alta parte el numeste „tema naratorului" si, bineinteles, viziunea asupra ei. Autorul scrie o condica a numelor, face fisa personajelor, stabileste scenariul, apoi il schimba si o ia de la capat. Este clar, ii este greu sa scrie, nu are inspiratie, gandeste mult si noteaza esentialul, dar cand reuseste, este foarte bucuros. „Deodata neputinta de a scrie a disparut. Eram atat de entuziasmat incat socoteam acest roman, in sinea mea, mai bun decat ce scrisesem pana atunci, in 2 ani l-am terminat si abia peste opt sute de pagini […] mi-am recitit romanul si nu l-am mai regasit bun", noteaza el.

In anul 1963 editeaza romanul Friguri si, in vara aceluiasi an, moare tatal sau, simbolul acelei calme lumini din Campia Dunarii („s-a stins ca o lumanare, incepand din primavara si pana in toamna"). Tot in acest an traduce, impreuna cu Eta Vexler (cu care s-a casatorit in 1959 si a divortat in 1966) Ciuma de Albert Camus, un scriitor pe care Preda il admira.

In anul 1967 publica, dupa 12 ani, al doilea volum din Morometii, care este atacat dur de publicatia „Luceafarul" condusa de Eugen Barbu. In schimb, criticii de la „Gazeta literara", la care se asociaza si Serban Cioculescu, apara romanul ce infatiseaza o lume taraneasca peste care navaleste brutal istoria. Concluzia unanima este ca volumul al doilea al Morometilor nu are stralucirea stilistica din primul volum, dar are ceea ce-i trebuie unui roman: substanta epica, o tipologie ce se retine si, in special, sugereaza cu pregnanta estetica destramarea lumii rurale, in care moartea lui Ilie Moromete este simbolica.

Marin Preda incearca sa scrie si o piesa de teatru, Martin Bormann, cu premiera la 29 decembrie 1967, dar fara succes.

In 1968, scrie romanul Intrusul, care inregistreaza, in schimb, un mare ecou. Actiunea romanului pleaca de la un accident de munca in care un tanar muncitor de la Savinesti care face o fapta eroica, este mutilat si parasit de toti, inclusiv de femeia pe care o scosese din conditia ei lamentabila de existenta. Motivul pentru care muncitorul este parasit de apropiati este si tema autorului, o tema camusiana.

In 1968 Marin Preda se casatoreste cu Elena Mitev, iar in 1970 i se naste primul copil, Nicolae, urmat in 1971 de Alexandru.

In martie 1970 se infiinteaza Editura Cartea Romaneasca, unde Marin Preda este numit director. Ramane in aceasta functie, singura pe care a avut-o, pana la moarte. Din aceasta postura, ii publica pe toti scriitori buni, inclusiv pe adversari. Cele mai bune carti din anii ‘80 apar la aceasta editura. Tot atunci, Adrian Paunescu il provoaca sa raspunda saptamanal la o intrebare in publicatia „Luceafarul", in urma careia a fost scrisa Imposibila intoarcere (1971), o carte exceptionala de mici eseuri, reflectii literare si morale. Traduce, impreuna cu Nicolae Gane, romanul Demonii de Dostoievski, unul dintre marile lui modele literare. Cand afla ca Nicolae Ceausescu are de gand sa reintroduca in literatura realismul socialist, dupa aparitia „tezelor" din iulie 1971, scriitorul se duce, incurajat si de Adrian Paunescu, sa ii spuna lui Ceausescu: „daca introduceti realismul socialist, eu ma sinucid". Acest dialog este relatatat sub semnatura lui Adrian Paunescu in volumul Timpul n-a mai avut rabdare.

In 1972 Marin Preda revine la ciclul Morometilor si public romanul Marele singuratic. In aprilie-octombrie 1972 au loc „convorbirile" cu Florin Mugur, poet si redactor la Cartea Romaneasca, din care rezulta o carte extraordinara de confesiuni, reflectii morale, filosofice, aparuta in 1973. Tot in acelasi an face o antologie din scrierile lui I.L. Caragiale (Opere alese, I-II), cu o prefata in care defineste personajele marelui comediograf ca niste indivizi „buimaciti de vorbe". Deduce in urma acestei antologii ca I.L. Caragiale e modelul lui stilistic.

In toamna anului 1972 calatoreste in Franta. „Daca as sti ca efortul pentru scrierea unui roman ma poate costa viata, mi-as lua toate masurile de siguranta pentru a inlatura o eventualitate cum ar fi boala din care sa mi se traga moartea. Dar unica masura hotaratoare, acea de a renunta la scris, nu as lua-o" – declara prozatorul in romanul autobiografic Viata ca o prada.

O confesiune care spune esentialul despre destinul lui Preda incepe sa pregateasca romanul Delirul. Preda analizeaza la Biblioteca Academiei Romane ziarele din vremea razboiului, seriozitatea acestei documentari fiind aratata in carnetele ramase (carnetele de atelier). Romanul apare in 1975. Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu inca de la inceputul carierei mele literare […] nu este o opera a carei gestatie sa fie scurta", comenteaza autorul intr-un interviu luat de Dinu Flamand. Cartea are succes fulminant asupra publicului, sentimentul general fiind ca in acest roman se demistifica istoriografia oficiala si se incearca sa se spuna adevarul despre o istorie complexa, tragica. Apar reactii violente, in special in unele publicatii sovietice, datorita convingerilor ca scriitorul incearca sa il reabiliteze pe maresalul Ion Antonescu, contestand politiceste romanul. Contestatiile continua si azi, cu argumente mai mult sau mai putin estetice. Ca sa echilibreze putin lucrurile, scriitorul introduce, intr-o rescriere a romanului, istoria unui tanar revolutionar ucis la Jilava, identificat de comentatorii de la Europa Libera in persoana tanarului Nicolae Ceausescu, urmand astfel repudierea lui Marin Preda. Suspiciunea nu poate fi sustinuta, deoarece personajul lui Preda are un nume si, in roman, el este deja mort. Iritat si hartuit din toate partile, Preda se gandeste sa scrie alta carte.

Pana la aparitia Delirului niciun istoric nu a scris atat de mult despre generalul Ion Antonescu, nici n-a descris asa amanuntit principalele evenimente din Europa in momente de grea cumpana pentru batranul continent, al II-lea razboi mondial. Marin Preda nu doreste sa-i fie catalogata cartea ca fiind un document istoric, pretinde doar ca este o exceptionala realizare artistica bazata pe creativitatea si intuitia lui si, desigur, pe dovezi istorice incontestabile.

Romanul Delirul a impresionat atat de mult critica literara incat, dupa publicarea sa, jurnalistii il „asaltau” intruna pe Marin Preda cu aceeasi intrebare: cand va scrie volumul II. Scriitorul le raspundea ca deja lucreaza la alte carti si asa au aparut pe rand Viata ca o prada si Cel mai iubit dintre pamanteni. Nici in ziua de astazi nu putem stii daca a fost Marin Preda in stare sa abandoneze o carte care era atat de mult asteptata, un roman in care, asa cum insusi autorul marturisea, se implinise „tema povestitorului”, sau a fost obligat de politica vremii sa faca acest lucru. Pentru a gasi un raspuns potrivit, trebuie sa privim putin peste subiectul primului volum, unde cititorul ia parte la o serie intreaga de evenimente ce ingrozesc. Legionarii, aflati intr-o perioada relativ scurta (patru luni) in fruntea statului, reusesc sa comita atrocitati si crime care socheaza. Romanul se incheie brusc, cand evenimentele istorice erau in plin delir, lasand loc evenimentelor de dupa 23 august 1944, data schimabarii orientarii politice a Romaniei, care ar fi trebuit sa inceapa a doua parte a delirului. Dar Marin Preda a fost un scriitor prin excelenta realist, a fost constient ca partea a doua a romanului Delirul ar fi insemnat partea a doua a delirului. Cum ar fi putut publica prozatorul un astfel de roman, cand imediat dupa aparitia primului volum, s-a starnit un scandal pana si la Moscova? Si asta fara sa tinem cont ca in text sunt prezente doua scene „partinitoare” spiritului comunist si ca Paul Stefan se arata ingrozit de razboiul antisovietic (articolele sale trimise de pe front sunt relevante in acest sens). Intelegem astfel ca Marin Preda astepta timpul potrivit pentru a scrie volumul al doilea al romanului Delirul, cu care dorea sa dea lovitura de gratie comunismului.

Desi critica literara si cititorii asteptau cu nerabdare volumul al doilea al Delirului, Marin Preda scrie in 1977 romanul autobiografic Viata ca o prada. Din pacate, Marin Preda se stinge din viata inainte de a-si duce planul sau la bun sfarsit. Referindu-se la aceasta carte a romancierului, Mihai Ungheanu va spune: „Unicul proiect cu adevarat esuat al lui Marin Preda ramane cel legat de romanul Delirul”. Despre romanul autobiografic Viata ca o prada, Andrei Grigor spune: „Chiar daca are caracter autobiografic, Viata ca o prada poate fi considerat un roman indirect. Este de fapt romanul scrierii unui roman, caci ampla confesiune este determinata de cautarea dramatica a unui subiect pentru o viitoare carte”.

Cel mai iubit dintre pamanteni este ultimul roman scris de Marin Preda si reprezinta, fara nicio exagerare, apogeul creatiei sale artistice. Eugen Simion numeste romanul „total”: „Nu roman – fluviu (…), nici roman – ciclic (…), ci roman total: romanul unui destin care asuma o istorie, romanul unei istorii care traieste printr-un destin.” Marin Preda nu doreste sa vorbeasca despre tema romanului, dand raspunsuri vagi cand este intrebat de prieteni. Tot in aceasta perioada trece printr-o drama familial si este preocupat de soarta copiilor sai si de destinul creatiei sale, uneori chiar disperat, scrisul acaparandu-l si epuizandu-l. Are presentimentul mortii, fiind ingrijorat de soarta manuscrisului sau.

In ultima perioada a vietii traieste la Mogosoaia, camera lui fiind plina de carti, asezate peste tot, jumatate din pat fiind acoperit de un maldar de volume. Ferestrele se deschid spre Parcul Bibestilor, cu o pajiste splendida si copaci mari, seculari, pe unde scriitorul se plimba, ritualic seara, cu un bat sculptat in mana pentru a se apara de caini, plimbanddu-se doar pe asfalt. „Am mers prea mult, cand eram copil, descult pe pamantul gol", replica el curiosilor. In plimbarile sale vorbeste cu oameni simpli, asculta povestile lor, ii trage de limba, retine cate o expresie interesanta, regasita, apoi, in cartile sale. Cand calatoreste de la Bucuresti cu taxiul, ii provoaca la discutii pe soferi si, de la unii, afla istorii de viata crude si pitoresti, pe care le trece in carnetele sale. Asa descopera pedagogia unui tanar sofer care potoleste gura rea a soacrei intr-un mod iesit din comun.

In viata literara este stimat, criticii literari il numesc „un clasic in viata", scriitorii buni ii cauta prietenia, unii confrati il urasc si il injuriaza sistematic (in „Saptamana", de exemplu), criticii tineri sunt, in majoritate, alaturi de el si ii sustin cartile. Cand nu e provocat, Marin Preda este un om apreciabil, caruia ii plac mesele bune la Capsa, care spune istorii amuzante si savureaza vorbe de spirit, asculta cu interes intamplari cu miez si rade cu pofta, rasul lui fiind celebru. Uneori este tacut si se uita la individul din fata lui cu o privire albita, absent, privirea marcand lipsa de interes asupra discutiei si a interlocutorului. Romanul la care a lucrat in secret apare la inceputul anului 1980, in trei volume. Cu putin timp inainte de aparitie fusese propus candidat pentru Marea Adunare Nationala in judetul sau natal, avandu-l contracandidat pe Laurentiu Fulga si este ales deputat.

Aparitia romanului Cel mai iubit dintre pamanteni reprezinta un succes fulminant pentru Marin Preda, fiind citit si comentat de mii de oameni, criticii vorbind de un „roman total" si laudand curajul moral si esthetic; filosoful Constantin Noica o gaseste autentica si original, o discutie care nu s-a incheiat inca. In schimb, alti critici ii reproseaza inapetenta filosofica si stilul prea crud al naratiunii, opiniile lor nu tulbura insa receptarea, cu adevarat nemaipomenita, a trilogiei.

In noaptea de 15 spre 16 mai 1980, Marin Preda moare in conditii care nici pana azi n-au fost elucidate. Unii vorbesc de un asasinat bine executat, adica fara urme, altii cred ca a fost un accident tragic. Publicul sau percepe disparitia prozatorului ca o tragedie nationala si o primeste cu mare emotie: „Va trebui sa invatam sa traim, de acum inainte, fara Marin Preda", spune la capataiul scriitorului unul dintre prietenii sai. La un an de la moartea sa apare, sub ingrijirea lui Eugen Simion, volumul Timpul n-a mai avut rabdare, care cuprinde marturii, documente, eseuri scrise de cei care l-au cunoscut si i-au admirat opera. Adversarii lui Marin Preda nu intarzie sa il atace, contestandu-i intai etica, apoi opera, neacceptand ca un prozator sa aiba un talent mai mare decat ei. Posteritatea nu a fost usoara pentru Preda.

Chiar si in zilele noastre, Marin Preda este inca demonizat, contestat, marginalizat, socotit „o dejectie a lumii rurale", cum zice un scriitor (Alexandru George) despre el, si trecut in categoria scriitorilor „nomenclaturisti". Din punctul meu de vedere, este un portret fals, acuzatii nedrepte, Marin Preda fiind un scriitor moral, care a trait si scris intr-o dictatura, a cautat sa nu spuna neadevarul si sa-si salveze, totodata, opera. Era convins ca este posibila o rezistenta prin cultura: „Trebuie sa facem in asa fel incat sa rezistam 100 de ani." A disparut, ca si Liviu Rebreanu, inainte de a implini 58 de ani.

Intalnirea din Pamanturi, prima carte a lui Preda, reprezinta un moment decisiv in evolutia prozei rurale romanesti. Mitizata, idilizata si, de cele mai multe ori, falsificata de samanatoristi si de alte curente traditionaliste, lumea taraneasca nu este, pentru criticii modernisti, un subiect atractiv. Eugen Lovinescu recomanda evolutia de la rural la urban ca premisa a sincronizarii literaturii romane, iar Camil Petrescu avertizeaza ca nu se poate face un roman de analiza cu psihologii elementare. George Calinescu este insa mai receptiv si mai obiectiv, afirmand ca un mare filosof si un taran sunt pentru literatura subiecte egal de indreptatite. Liviu Rebreanu parea ca epuizase, prin realismul lui complex, posibilitatile prozei rurale, Mihail Sadoveanu continua, imperturbabil, sa faca o proza lirica, fastuoasa, privind taranul roman dinspre partea mitului. Cel care incearca sa schimbe aceste modele si sa invinga astfel prejudecata ca modernitatea epicii depinde de temele alese este chiar Marin Preda. Ideologia sa, exprimata in nenumarate randuri, este ca pentru un prozator autentic, un filosof de profesie si un taietor de lemne au o egala valoare deoarece scriitorul nu analizeaza complexitatile si subtilitatile profesiunii, ci conditia umana a individului.

Tot noua este si viziunea asupra taranului, care apare prima data in povestirile din Intalnirea din Pamanturi si, mai apoi, in Morometii. Deosebirea fata de taranul lui Rebreanu este esentiala. Pentru Marin Preda taranul este un individ complex, cu parti intunecate in fiinta lui, dar si cu un spirit capabil sa ajunga la contemplatie. Se prefigureaza, inca de pe acum, ceea ce s-ar putea numi natura moromefiana: ironica, subtila, imaginativa, in stare de o reprezentare complexa despre lume, Patanghel din O adunare linistita fiind un exemplu in acest sens. Observam apoi stilul epic a lui Preda, construit dupa modelul lui I.L. Caragiale, prozator al lumii urbane, stil care se evidentiaza prin subtilitatile limbajului oral.

Sunt cel putin trei categorii de povestiri in Intalnirea din Pamanturi, in functie de tema dominanta si viziunea asupra ei. Prima este aceea a naratiunilor scrise in modul unui realism dur (Calul, La camp, inainte de moarte). In Calul, un taran hotaraste sa-si ucida calul batran, devenit o povara in curte, iar in drum spre locul de sacrificiu dialogheaza omeneste cu el, apoi il omoara si-l jupoaie de piele, supunandu-se, astfel, pragmatismului lumii rurale. Nota lirica este total absenta, in opera lui Marin Preda remarcandu-se doar prezentarea rece, concentrata, a faptelor (Calul). In opera La camp, doi tineri ciobani, Stroe si Balea, surprind pe camp o fata dormind si o violeaza, exemplificand astfel o replica brutala la vechile scrieri despre amorul campenesc. Aceasta scena pare filmata cu incetinitorul, lasand cititorul sa inteleaga evenimentele acestei psihologii abisale. Naratiunea Inainte de moarte ne prezinta manifestarea salbatica a unui taran bolnav impotriva doctorului care ii stabilise sorocul, cand afla ca va muri in curand. Si in Inainte de moarte faptele sunt inregistrate metodic si rece, fara alunecari sentimentale.

A doua categorie de povestiri este aceea a povestirilor in care intervine o nota fantastica. In Colina, de exemplu, fantasticul e o proiectie a spaimei, a fricii. Personajul principal, Vasile Catrina, merge la camp si acolo, inconjurat de o ceata densa, ameteste si observa ca paduricea se aprinde si dispare, colina se umfla si plesneste ca o basica uriasa, iar in final apare si un mosneag care apoi dispare. Personajul lui Marin Preda, un spirit lucid, nu poate sa spuna, in fata atator semne de irealitate, decat „Ei?, ce, m-au gasit dracii?!"

Mai subtila, de un fantastic poesc este povestirea Amiaza de vara, scrisa mai tarziu si inclusa de autor in editia definitiva a nuvelelor sale. Intr-o zi de vara caniculara, o taranca aude masina de cusut mergand singura, e inspaimantata si nu intelege nimic. Vocea aspra a barbatului sosit de la camp, reprezentand vocea luciditatii, destrama aceasta vraja plina de teama.

A treia categorie este reprezentata de povestirile in care Marin Preda inregistreaza subtilitatile sufletului rural (Intalnirea din Pamanturi, O adunare linistita). In Intalnirea din Pamanturi, adolescentul Dugu o vede goala pe Drina si se indragosteste de aceasta, dar pentru a o cuceri, se bate cu Achim, un magadau care isi revendica prioritatea asupra fetei. Lupta pentru inima Drinei sugereaza nu doar initierea in dragoste, potrivit canoanelor lumii rurale, dar si trecerea adolescentului in varsta barbatiei. Dupa ce castiga batalia cu Achim, Dugu are alt comportament, calca altfel, lucru observant si de parintii acestuia. Toate aceste evenimente sunt bine prinse intr-un text strans, de o finete remarcabila.

O adunare linistita indica deja faptul ca Marin Preda este un mare prozator. Tehnica narativa a acestei povestiri este mai complexa si mai profunda, iar stiinta de a povesti este vizibila. Nuvela, care este o capodopera a stilului predist, prefigureaza stilul ironic pe care il vom regasi mai tarziu in Morometii. Personajul Patanghel face o calatorie la munte si le povesteste apoi prietenilor sai ce a patit cu vecinul sau, Miai, un om rau si lacom. Povestirea este o imbinare de vorbe, cu treceri de la stilul direct la stilul indirect liber, o suita de scene amuzante in tonuri taranesti. Petru Dumitriu are dreptate sa spuna despre aceasta carte de debut ca „e de indeajuns spre a-l clasa pe autor ca mare mester al povestirii, al retoricii rurale […] de asemenea, ca scormonitor incapatanat si indraznet al sufletului omenesc".

„Puterile mari" pe care i le prevedea Petru Dumitriu in 1948 se verifica dupa cativa ani in Morometii, o capodopera cu stil, unul dintre cele mai puternice romane din literatura romana. Romanul prezinta istoria unei familii de tarani din Campia Dunarii, din satul Silistea Gumesti (ca si satul natal al autorului), din primavara pana in toamna. Satul natal al prozatorului este reluat si in alte carti, ca Marele singuratic sau Delirul, devinind astfel un fel de imago mundi. Alungate de istorie in alte locuri, personajele lui Marin Preda revin mereu cu gandul sau cu pasul la Silistea Gumesti, drumurile lor trecand totdeauna prin acest spatiu privilegiat, individualizat literar in chipul in care alte spatii reale (Salinas – marea vale din romanele lui John Steinbeck sau comitatul Yoknapatawpha in romanele lui William Faulkner) au devenit puncte de reper intr-o geografie a imaginarului. Satul se concentreaza in Morometii la viata unei singure familii si doar trecator este prezentata viata unei comunitati mai largi, dar sonda, fixata pe un spatiu restrans, intra adanc in straturile unei spiritualitati vechi. Romanul cuprinde fazele tipice ale vietii de familie, cum ar fi trezirea dimineata sub glasul aspru al tatalui, plecarea la camp, masa, intoarcerea de la camp, din nou masa, la care participa intreaga familie etc., iesind astfel la iveala un cod al existentei taranesti. Nu se intampla nimic deosebit in acest prim nivel in romanului, ne este prezentat un taran care se intoarce de la camp si mananca asezat pe prag, „parca deasupra tuturor", inconjurat de intreaga familie. Aceasta cina taraneasca, prezentata pe mai multe pagini, nu are nimic deosebit, dimpotriva, solemnitatea si modestia culinara ii dau un caracter aproape sacru. In prima parte, lumina naratiunii cade pe chipul parintelui care vegheaza asupra copiilor inghesuiti in jurul unei mese joase: „Cand ieseau din iarna si pana aproape de Sfantul Niculae, Morometii mancau in tinda la o masa joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaunele cat palma. Fara sa stie cand, copiii se asezara cu vremea unul langa altul, dupa fire si neam. Cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim, stateau spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. De cealalta parte a mesei, langa vatra, jumatate intoarsa spre strachinile si oalele cu mancare de pe foc, statea intotdeauna Catrina Moromete, mama vitrega a celor trei frati, iar langa ea ii avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca si Tita, copii facuti cu Moromete. Moromete statea parca deasupra tuturor. Locul era pragul celei de-a doua odai, de pe care el stapanea cu privirea pe fiecare. Toti ceilalti stateau umar langa umar, inghesuiti, masa fiind prea mica. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui casatorii, desi numarul copiilor crescuse. El sedea bine pe pragul lui, putea sa se miste in voie si de altfel nimanui nu-i trecuse prin cap ca ar fi bine sa se schimbe masa aceea joasa si plina de arsurile de la tigaie."

Ilie Moromete stapaneste cu autoritate peste o familie formata din sase copii (trei baieti ai tatalui din prima casatorie, doua fete si un baiat al celor doi impreuna) copii invrajbiti intre ei din cauza pamantului. Descrierea mesei este lenta si ritualul ei dezvaluie relatiile adevarate din cadrul familiei. Copiii din prima casatorie nu se inteleg bine cu cei din a doua, iar Ilie Moromete, pentru a pastra unitatea si linistea familiei, este dur si justitiar. Cand cel mai mic dintre copii, Niculae, face mofturi la masa, mana tatalui il loveste necrutator.

Din primele pagini cititorul cunoaste toate problemele familiei: existenta a doua loturi de pamant si lupta tatalui pentru a le pastra neatinse, neintelegerile dintre fratii vitregi, planul de a fugi la Bucuresti al lui Paraschiv, Achim si Nila, fanatismul religios al mamei, primejdia „foncierii" si a datoriei la banca, dorinta mezinului Niculae de a merge la scoala si inversunarea celorlalti copii fata de aceasta dorinta etc. Marin Preda se foloseste de aceste scene expozitive pentru a studia in liniste raurile ce se vor desface apoi in numeroase ramificatii.

Romanul Morometii are trei parti si toate incep cu o prezentare de ansamblu: in prima parte masa, in partea a doua prispa pe care sunt insirati la adapost de ploaie toti membrii familiei, iar in ultima secerisul, succedat de o pregatire meditativa, sub puterea entuziasmului plecarii la camp. personajele se diferentiaza prin mici detalii de comportament: astfel Nila are o frunte „lata si groasa" si de fiecare data cand apare acest personaj greoi si ezitant, apare cu fruntea incordata, marcand chinul unei gandiri incete. Paraschiv in schimb are un ras ciudat, „parca ar fi parat ceva", iar fizionomia lui distinctiva este satisfactia rea, vulgara, exprimata de impletirea buzelor lungi („intinzandu-si cu placere buzele lui impletite"). Insa modificarea vietii interioare in Morometii este marcata mai ales de glasuri; glasul arata caracterul si pozitia personajului in ierarhia sociala. Catrina este supusa sotului, tematoare de copiii vitregi, are un glas „indepartat si imbulzit de ganduri". Ilie Moromete este autoritar si are mai multe glasuri, in functie de evenimentele petrecute, cand „puternic si amenintator, facandu-i pe toti sa tresara de teama", cand un glas „schimbat si necunoscut", fals, ironic. Victor Balosu, voiajorul, are un glas „spalat", Tugurlan un glas „neprietenos si strain", Guica, care este spioana satului, are un glas inecat de curiozitate si placere. Cuvantul exprima asadar o relatie, iar glasul marcheaza natura acestei relatii. Botoghina, taranul bolnav care a fost nevoit sa-si vanda o parte din pamant, discuta cu Tudor Balosu si cu fiul acestuia, Victor, intr-un fel care indica o instrainare totala: „Fiecare cuvant scos de cei trei oameni scartaia, nu se lipea de celalalt, nimerea alaturi, nu se putea rotunji si incalzi, atat Botoghina, cat si Balosu se uitau in laturi, intorceau capetele in alta parte cand unul din ei deschidea gura."

Tema centrala in Morometii este, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei. Aceasta este anuntata de Marin Preda intr-o fraza liminara, programatica, de care s-a facut in interpretarea critica mult caz: „in campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari." Ceea ce urmeaza in roman contravene insa cu aceasta imagine, timpul este viclean, rabdarea nu e decat o forma de acumulare pentru o noua criza. In finalul romanului, cand drama Morometilor este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite spulberata, Marin Preda revine asupra notatiei de inceput: „Timpul nu mai avea rabdare." Este una din multele imagini ale simetriei in literatura lui Preda, plina de o dezvoltare inchisa, de ample miscari in cerc, si doreste sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Chiar demersul epic se inscrie in fatalitatea acestei repetitii, Marin Preda revenind in cartea noua la simbolurile pe care le-a parasit in cartea anterioara, iar proza lui traieste sub puterea unei obsesii a intoarcerii intr-un punct de origine. Lui Ilie Moromete nu ii place negustoria, iar banii ii pricinuiesc o furie neputincioasa, de unde vine si dispretul lui fata de Balosu. In opinia lui, pamantul este facut sa dea produse, iar produsele sa ii hraneasca pe membrii familiei si sa acopere cheltuielile casei, nu pentru a face comert.

Cei trei fii din prima casatorie, Paraschiv, Achim si Nila au o pofta nemarginita de profit si prima lor forma de razvratire fata de autoritatea tatalui este nemultumirea fata de imobilitatea lui sociala. Ei susotesc si il vorbesc de rau in sat pe tatal lor ca a vandut porumbul ieftin si ca „nu face nimic", „sta toata ziua". A face ceva in viziunea acestora este a face bani, iar tinerii Moromete au simtul acumularii capitaliste, dorind sa transforme graul, lana, laptele in bani. Modelul lor de viata este Tudor Balosu, evidentiind semnul noilor relatii in economia satului si momentul in care incepe declinul protagonistului principal, Ilie Moromete. Pana in acel moment el rezistase presiunilor perceptorului, jandarmului, lui Tudor Balosu, traise senin, cu un sentiment inalt al independentei, dar spargerea familiei duce la prabusirea lui morala, iar semnalul acestui fenomen este, ca si inainte, glasul: „Baietii mei! exclama Moromete cu un glas de parca n-ar fi stiut ca avea baieti. Baietii mei, Scamosule, sunt bolnavi. Sa fuga de acasa! De ce asta? Nu i-am lasat eu sa faca ce vor? Absoluta, absoluta libertate le-am dat! Daca veneau si-mi spuneau:«Ma, noi vrem sa fugim de acasa» – crezi ca i-as fi impiedicat eu, Scamosule!?. «De ce sa fugiti, fratioare? le-as fi spus. Incet nu puteti merge?»". Schimbarea glasului in „tulbure si insingurat" anunta o modificare interioara profunda, lumina pe care Moromete o descopera in intamplarile si in faptele vietii se stinge, linistea il paraseste, iar fara liniste existenta nu mai este o bucurie, ci o povara: „Cum sa traiesti, daca nu esti linistit?". Astfel relatiile de prietenie dispar, Moromete si Dumitru lui Nae, prieteni vechi, nu se mai vad, ei, care se vedeau de departe si totdeauna cu o mare bucurie. Ideea romanului este ca omul creator e invins de circumstantele istoriei. Din Moromete, om inteligent si cu o fantezie bogata, comentator subtil al moravurilor taranesti, nu mai ramane decat capul de huma facut de Dinu Vasilescu in timpul unei adunari in Poiana lui Iocan. Astfel, se evidentiaza ideea ca existenta dainuie prin arta.

In al doilea volum din Morometii, drama idealismului taranesc este tema prioritara. La inceput ideea cartii este disparitia unei civilizatii stravechi si a unui mod de existenta sub presiunea schimbarilor rapide prin care trece satul romanesc, dar nu este foarte clara. Stilul este mai eseistic decat stilul primului volum, iar cititorul, obisnuit cu personajele din primul volum, accepta cu greu ipostaza lor mediocra din punct de vedere social de acum. Cand in carte reapare Ilie Moromete, lucrurile se schimba, pentru ca acesta reuseste prin actiunile sale sa fie personajul unei proze superioare. Indata ce isi recapata placerea de a medita, de a ironiza, dupa ce a iesit mediocra amorteala provocata de plecarea celor trei fii la Bucuresti, statura lui ia proportii fabuloase, care sta insa sub semnul tragismului. In spatele replicilor formulate cu aceeasi dezinvoltura, se simte ca multumirea eroului nu mai e aceeasi, si ca nu mai are siguranta ce o avea inainte de impartirea loturilor, chiar daca in mare parte acestea au fost refacute.

Prin plecarea celor trei fii la Bucuresti, care nu se mai intorc, rolul lui Ilie Moromete de stapan absolut al familiei este stirbit, iar cand se decide sa refaca unitatea pierduta a familiei si ii cheama cu o duiosie nefireasca pentru el, refuzul lor ia forme neasteptate. Moromete incearca, atunci, sa-si recastige fiul ce ii mai ramasese (Niculae), care a fost si el nedreptatit in urma plecarii fratilor mai mari. Ilie Moromete are constiinta incarcata din cauza faptului ca il impiedicase pe Niculae sa invete. Constrans de „fonciere", de cotele impovaratoare, Moromete ii solicita, acum, bani, speriat ca intr-o zi si acestia ii vor fi refuzati. Este evident ca autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita, si in iluzia ca mai poate reface ceva, ca mai poate trai ocolit de evenimente, sta maretia tragica a acestui batran taran idealist. Nici un copil nu il mai asculta si observatiile lui spirituale se intorc impotriva sa. Ilinca ii raspunde: „vorbim duminica", adica alta data, cand n-avem de lucru; Niculae ii respinge cu agresivitate ideile.

Discutiile dintre tata si fiu capata, in acest al doilea volum, sensul unei confruntari intre doua modalitati de a vedea viata, intre doua civilizatii. Tanarul Moromete crede intr-o noua imagine a binelui si a raului si devine partizan incoruptibil al acestor ideologii. Insa ideile de innoire radicala a satului pe care Nicolae le promoveaza intampina protestul tatalui, care nu se poate impaca cu gandul ca tot ceea ce a facut el a fost gresit si ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Niciodata pana la Morometii nu s-a pus in discutie in proza postbelica cu asa mare mare curaj destinul civilizatiei taranesti si nu a primit, pana la Marin Preda, o motivare literara mai pregnanta.

Ce se impune inainte de orice e iluzia lui Ilie Moromete, pe care Marin Preda o prezinta sub toate formele, mentinandu-se aproape peste tot in linia fina si inalta a vocatiei sale epice. Sunt, in acest sens, cateva scene antologice: aceea in care batranul taran, udat pana la piele de o ploaie repede si calda de vara, sapa cu o hotarare ce vine din adancurile fiintei lui santul care sa apere sura de paie, in timp ce, in alta parte a satului, se pregatesc rasturnari spectaculoase, in indarjirea cu care el vrea sa apere nenorocitele de paie se citeste o disperare fara margini, formulata si altfel, in frazele pe care le adreseaza cuiva, un personaj nevazut. Vorbele capata, deodata, alta rezonanta decat cea obisnuita, si Moromete pare profetul unei cauze iremediabil pierdute: „Pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el! […] Ca tu vii sa-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi tu ca n-ai fi ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu? […] Asa ca vezi […] eu te las pe tine sa traiesti! Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta… Si ce-o sa mananci, ma Biznac? Ce-o sa mananci, ma, tampitule?".

Moromete se vede, in continuare, cu vechii sai prieteni liberali (Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joichii, Giugurdel), dar adunarile lor nu mai au fastul si hazul celor de altadata. Figurile centrale ale satului sunt acum Bila, Isosica, Manta-rosie, Ouabei, Adam Fantana, actori ai puterii comuniste. Isosica, fiul unei femei care il vazuse pe Dumnezeu, este secretar de partid. Inteligent, inventiv, el pune la cale intrigi pentru a-si indeparta adversarii politici. Instrumentul este Ciulea, nevasta, femeie rea de gura, spioana satului. Isosica vrea sa il compromita pe Adam Fantana, responsabilul morii din sat, insa operatiunea esueaza prin tradare.

Invingator in cele din urma iese Vasile al Moasii, om dur, simbol al violentei politice care patrunde in viata traditionala a satului. Satul autentic, satul adunarilor linistite si al dialogurilor socratice, pe scurt – civilizatia morometiana nu mai poate supravietui. Simbolul acestei civilizatii apuse, Ilie Moromete, are dupa un moment de revitalizare marcat prin dragostea pentru Fica, o lunga agonie, lipsita de maretie. Acesta este purtat in roaba de nepotul Sande si, dupa un timp, moare spunand doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta." Dupa moartea lui Ilie Moromete, copiii s-au imprastiat demult, casa Morometilor a trecut sub conducerea Titei, unicul copil care a ramas alaturi de batranul taran. Odata ce praporii flutura la poarta Morometilor, dispare si satul ca imagine a lumii statornice, arhetipale. Moromete tragic, omul unei civilizatii care piere, traieste de aici inainte in inchipuirea fiului. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai profund, in legatura cu aceasta tema grava, in literatura romana. Romanul, in ansamblu, este substantial, rastoarna conventiile literare ale momentului, sugerand reala tragedie a lumii taranesti in perioada comunista.

Intre primul si al doilea volum din Morometii, Preda a incercat sa evalueze si lumea urbana. Sunt doua cicluri romanesti in opera lui: ciclul morometian (Morometii, I-II, Marele singuratic, partial Delirul si, tot partial, romanul autobiografic Viata ca o prada) si ciclul care ar fi nimerit sa fie numit, dupa o definitie memorabila data de prozator, ciclul omului care este o divinitate incoltita de circumstante, unde cadrul este lumea citadina, iar temele se refera la relatia dintre individ si istorie (Risipitorii, Intrusul, Delirul, buna parte din Viata ca o prada, Cel mai iubit dintre pamanteni). Ar trebui, poate, sa fie distinsa si a treia categorie, aceea a romanelor ce fac legatura intre cele doua medii (sat-oras) si dintre cele doua cicluri (Delirul, Viata ca o prada, in parte Marele singuratic). Satul nu dispare complet in aceste romane orasenesti. Scriitorul are mereu un ochi atent la ceea ce se petrece acolo. Spionii lui se duc sau se intorc din satul romanesc postbelic si ii dau de veste. Nu toate romanele pe teme urbane au aceeasi valoare estetica.

Risipitorii este un experiment in care faptul important este ca Preda nu mai accepta ratiunile superioare ale istoriei in raport cu destinul individului. Din roman al spatiului social, Risipitorii devine un roman al timpului psihologic, accentul cazand pe functiile morale ale individului, urmarite in existenta (sau existentialitatea) lor. Constanta, doctorul Munteanu, Gabi Sterian rateaza in viata sentimentala, si esecul lor provoaca esecul altora. Explicatiile difera, intr-un caz e vorba de conformism moral, in altul de incapacitatea de a vedea si accepta eroarea. Prozatorul descopera o relatie coerenta, secreta, care leaga viata individului de ceea ce el numeste, in alta parte, „subdestin". Epoca, destinul pot justifica multe, dar nu totul, in triumful sau in esecul individului intra si o vointa bine sau rau dirijata, o ezitare, o lipsa de angajare morala, complicitatea, pe scurt, a fortelor subiective langa complicitatea existentei obiective. Doctorul Munteanu rateaza in dragoste si profesiune pentru ca vrea cariera sociala. Este un risipitor. Voind sa slujeasca adevarul, el accepta compromisul. Esecul lui este existential, dar nici o cauza nu il poate explica pana la capat. Prietenul sau, doctorul Sarbu, este personajul socratic al cartii, un doctor Munteanu mai putin orgolios si mai intransigent moral. Viciul lui este viciul reflectiei. Constanta, tanara pe care o paraseste Munteanu pentru a se recasatori profitabil cu fiica unui demnitar comunist, reprezinta esecul prin ricoseu. Este tipul femeii buimace, femeia „cu doua maini stangi", de o anumita profunzime psihologica. Risipitoriinu e un mare roman, dar este unul care schimba ceva (important) in proza romaneasca. Readuce in prim-plan conditia existentiala a individului in lupta cu fatalitatile istoriei si cu alte fatalitati, greu de prevazut si greu de definit. De ce rateaza acesti tineri facuti sa fie triumfatori si fericiti in viata?

Intrusul reia tema intr-un roman mai substantial. O istorie simpla: un tanar, Calin Surupaceanu, ucenic vopsitor intr-o mahala bucuresteana, ajunge pe un santier. La indemnul inginerului Dan, se califica, devine electrician, ajuta la ridicarea unui oras nou si se pregateste, dupa o complicata poveste sentimentala, sa se stabileasca in mijlocul unei lumi venite de peste tot. Omul este sociabil, se imprieteneste repede, are ceea ce se cheama vocatia adaptarii, se pare ca nimic nu o sa il impiedice sa traiasca multumit in orasul unde el a pus prima piatra. Nimic nu anunta in el un Meursault, o victima a complicitatii vietii si a istoriei. Nu e totusi asa, ceva neprevazut se intampla si curma firul unei existente fara traumatisme. Cartea incepe in momentul in care neprevazutul apare si impinge destinul acestui marunt electrician spre o zona tragica de existenta. Calin Surupaceanu savarseste un act curajos, avand pentru el consecintele cele mai dureroase. Ars pe fata si pe maini, mutilat, el incearca sa duca viata dinainte, dar nu mai e posibil. Accidentul pune intre el si lumea in care pana atunci se integrase o bariera de netrecut. Cartea se deschide in clipa in care personajul se hotaraste sa paraseasca orasul in care isi lasa sotia, copilul si prietenii, pentru a merge in alta parte, intr-un loc necunoscut, fara sa se stie daca acolo unde se duce, alungat de nelinisti, va gasi liniste si intelegere. Ca Meursault, eroul lui Camus, Calin Surupaceanu este victima unei conjuratii de forte pe care nu le pricepe. Exista o culpabilitate a omului, a istoriei, a lumii, un complot al indiferentei generale? Cine este vinovat de esecul unui individ care facuse un act de eroism?

Exista un capitol in Intrusul in care protagonistul incearca sa-si explice aceasta trista inlantuire pe deasupra vointei si intelegerii oamenilor. E un fel de parabola a posibilitatilor de existenta. Ca un nou Candide (un Candide al epocii industriale), Calin Surupaceanu reface in fantezie istoria societatii omenesti si in aceasta utopica derulare vrea sa afle care este cea mai buna dintre existente si in ce chip trebuie sa traiasca omul pentru ca fratele sa nu isi omoare fratele, pentru ca ura si violenta sa nu triumfe in lume, impiedicand sa se manifeste vocatia spre fericire a omului. El incearca puterea religiei, verifica efectele fortei, ale intelepciunii, se intreaba, apoi, daca omul nu ar trebui readus in starea lui paradisiaca, adica la starea inocentei. Totul e insa zadarnic, pentru ca in insula utopica unde Calin si Maria se retrag, pentru a pune bazele unei lumi fara tragedii, incoltesc ura si indoiala, violenta si complicitatea. Incheierea e ca nu se poate iesi din propria conditie si ca o fatala complicitate impinge individul spre zone abisale de existenta. „Omul – spune prozatorul – e o divinitate inlantuita de puterea conditiilor." Ce sugereaza aici este ca nu exista totdeauna o potrivire intre logica destinului individual si logica existentei, ca individul poate deveni, impotriva vointei si calitatilor sale, victima istoriei, manat de o forta oarba, careia prozatorul ii spune subdestin.

Cu Marele singuratic Preda revine la romanul traditional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, intriga sentimentala etc.). Cu o experienta noua, totusi, in ceea ce priveste tehnica epica (introduce masiv eseul romanesc). Tema mai intima este incercarea de a iesi din istorie. Esuand in incercarea de a impune o „noua religie", Niculae Moromete incearca acum sa traiasca in umbra istoriei. Istoria patrunde insa si in acest refugiu. Intai sub forma unei fatalitati existentiale: dragostea pentru Simina, o pictorita care isi arata talentul numai cand este indragostita; ea il scoate pe Niculae Moromete din izolare si il aduce in istorie. Dar Simina moare si Niculae cunoaste o noua deceptie. Circumstantele se dovedesc mai puternice decat divinitatea din omul tare, inteligent, obsedat de o noua morala in lume. Epilogul nu e reusit in acest roman al Fiului, in care apare si tanarul Moromete, tatal autoritar, personajul fabulos al literaturii lui Preda.

Cu Delirul scriitorul continua, dar pe o linie colaterala, istoria Morometilor, eludand cronologia reala in favoarea unei cronologii stricte de creatie. El procedeaza in felul unui pictor mural care, fixand scenele esentiale, observa ca nu a mai ramas spatiu gol si il acopera tragand din tema centrala un fir ce duce in cele din urma la o creatie noua, autonoma si, in acelasi timp, solidara prin simbolurile fundamentale cu celelalte secvente ale compozitiei. Punctul de plecare este si aici Silistea Gumesti, centrul universului romanesc al lui Preda, insa dupa cincizeci de pagini pregatitoare, exceptionale sub raport literar (scena de dragoste dintre Paul Stefan – „al lui Parizianu" – si tanara taranca Ioana), actiunea se muta la oras (Bucuresti), si de aici, pe urmele evenimentelor, in alte centre europene. O scena se petrece in cabinetul lui Hitler, alta la cartierul general al armatei engleze, un personaj ajunge pe frontul de Rasarit si nareaza ce vede acolo etc. Romanul are structura unui evantai si imbratiseaza, racordand totul la un punct fix de observatie, un numar enorm de fapte si destine. Ideea care sta in spatele acestor evaziuni, neobisnuite in proza romaneasca, este simpla: istoria timpurilor moderne este contagioasa, un fenomen aparut intr-un punct geografic tinde sa se universalizeze, faptele izolate se leaga intre ele ca lichidul in vasele comunicante. Totul este interdependent, si a trai in afara acestor determinari este imposibil.

Delirul ar putea fi definit ca istoria a trei tineri care iubesc aceeasi femeie in niste timpuri grele. Unul este un intelectual de provenienta rurala, cu studii neincheiate, dar cu o inteligenta patrunzatoare si un mare instinct de adaptare (Paul Stefan), al doilea, un medic tacut si dur (Spurcaciu), iar ultimul, un jurnalist inteligent si intrigant (Adrian Popescu). Femeia pe care si-o disputa tinerii este Luchi, o medicinista orgolioasa si imprevizibila, ca toate femeile din proza lui Preda. Studiul acestor pasiuni va ocupa un loc important in roman, insa, inainte de a defini psihologia individuala, prozatorul incearca sa fixeze, potrivit metodelor sale, psihologia sociala a momentului si, astfel, prezinta un numar de documente, face istorie pura, copiaza articole din presa timpului, rezuma in chip personal conflictul dintre Garda de Fier si maresalul Antonescu, descrie scene de razboi si da, dupa Shirer, o versiune pitoreasca si sugestiva a bataliei pentru Anglia. Toate acestea se citesc cu interes, iar cei care ii reproseaza prozatorului excesul de informatii cad intr-un suspect purism estetic. Totdeauna romancierul realist a pus psihologiei o rama istorica si, intalnind un eveniment capital (razboiul), l-a descris in chip documentat pentru a justifica o stare de spirit mai generala. Un exemplu, pe care il citeaza si Preda, e Lev Tolstoi, altul, mai aproape de noi, e Camil Petrescu. Ideea ce sta in centrul cartii este ca nu numai istoria isi selecteaza exponentii, ci si indivizii superior dotati (in bine sau in rau) pot orienta intr-un sens sau altul istoria. Istoria, in orice caz, nu este o zeita inocenta, indivizi abjecti fac uneori ceea ce vor cu ea.

Romancierul marturiseste a fi interesat de latura umana a acestui complicat determinism, respingand ideea fatalitatii, despre care Tolstoi credea ca actioneaza si in istorie. Ca personaj literar, Paul Stefan se defineste mai ales prin viata lui sentimentala. Cariera sociala este un pretext pentru prozator de a infatisa un mediu si a pune cu acuitate probleme de ordin istoric. Iubirea pentru Luchi ii dezvaluie complexitatea morala. Invitat de secretarul de redactie, proaspatul jurnalist intra in familia Dumitrescu, unde o cunoaste pe Luchi, femeie voluntara si capricioasa, anturata de alti doi tineri intelectuali. O veche rivalitate si totodata o veche prietenie ii leaga pe cei doi, sub supravegherea si incurajarea medicinistei care, in ciuda aparentelor, se dovedeste o fiinta inocenta. Luchi fusese la un pas de casatoria cu doctorul Spurcaciu, preferat pentru sentimentul de stabilitate pe care il inspira. Logodna s-a stricat din cauza intrigii celuilalt concurent, Adrian Popescu (el marturiseste a fi avut legaturi intime cu Luchi), scuzat in interventia lui neloiala de pasiunea pe care o are pentru fata. Conflictul este pe cale de a se aplana, cei doi o frecventeaza din nou pe Luchi si cauta, separat, sa ii obtina deciziunea. Medicinista se simte fericita in compania acestor barbati inteligenti si evita sa ia o hotarare. Li se alatura Paul Stefan care, mai norocos decat ceilalti, castiga repede simpatia fetei si chiar mai mult decat atat. Inteligenta, imprevizibila Luchi este, erotic, o nestiutoare si, din motive ce se vor lamuri mai tarziu, se daruie tanarului ziarist, dupa care, jignita si inspaimantata de fapta ei, evita sa il mai vada. Fericirea lui Paul Stefan a fost, si pe un plan, si pe celalalt, scurta, istoria, care se aratase binevoitoare cu el, se dovedeste a fi necrutatoare.

Preda voia sa continue aceasta cronica si a lasat in manuscris un numar de pagini care urmaresc destinul personajului central, Paul Stefan. Acesta e arestat, intai, pentru actiuni antifasciste, apoi din nou, dupa 23 august 1944, din cauza banuielii ca, sub un nume de imprumut, a atacat Uniunea Sovietica. O confuzie de nume care il duce in inchisoare. Prozatorul intentiona sa se intoarca la destinul protagonistului din Delirul dupa publicarea romanului Cel mai iubit dintre pamanteni. Nu a mai avut timp. A scris, intre timp, Viata ca o prada, roman cu o formula complexa: autofictiune, portrete de scriitori cunoscuti, experiente de lectura, reflectii morale, mici naratiuni ce pot fi citite independent. Tema prioritara este nasterea si criza vocatiei literare, tema care il preocupa si pe Jean-Paul Sartre inCuvintele.

Preda vorbeste despre personajele din cartile sale anterioare (Nila, Ilie, Paraschiv, Gheorghe, „omul chemat" din Delirul, Megherel etc.) ca de niste indivizi cu o stare civila precisa si reia la persoana intai scene pe care le-a narat inainte, indirect, in opera de fictiune. Trecerea de la universul livresc la cel existential se face fara nici o pregatire speciala. Prozatorul este sigur de complicitatea si de puterea de intelegere a cititorului sau; fratele Nila, portarul unui bloc de pe strada C.A. Rosetti, nu este altul decat personajul din Morometii si Delirul. Greoi, cu fruntea groasa si pururi incruntata, ca si cand destinul intregii lumi s-ar sprijini pe ea, omul se plimba cu aceleasi gesturi si trece prin aceleasi evenimente si in confesiunea autobiografica de acum. Preda nu spune in nici un loc: fiti atenti ca Nila de aici, fratele meu, este prototipul personajelor din cartile mele! Nu simte nevoia unei justificari. Aceasta confuzie voita de planuri ii da cititorului sentimentul ca faptele s-au petrecut intocmai in creatia literara si in viata. Rar caz de identificare intre literatura si existenta biografica a creatorului.

Viata ca o prada s-ar putea numi, din toate aceste pricini, un roman indirect (ca Santier al lui Mircea Eliade), unde personajele, dupa ce au trait o data ca fictiuni, vin a doua oara in fata ochilor nostri ca indivizi reali, identificabili, intr-o noua naratiune, ce isi propune sa de-conspire literatura in umbra careia a crescut. Cartea a avut succes (de public si de critica). Asemenea scrieri plac din motive diferite. Unii sunt interesati de biografia autorului, altii vor sa afle lucruri noi despre opera lui. Preda vine, prin structura speciala a cartii, in intampinarea tuturor. Romanul incepe cu faptele petrecute in planul existentei (desteptarea constiintei individuale in mijlocul familiei) si dezbate in primele capitole o tema ce a intrat si in epica propriu-zisa: despartirea de familie, evadarea din lumea taraneasca. Despartirea de familie este, in primul rand, despartirea de parintele autoritar. Mitul paternitatii este reluat aici din alt unghi. Tatal mai apare o data miscandu-se, stangaci, in hainele unui mare personaj. Morometianismul a devenit, ca si donquijotismul, bovarismul, o atitudine umana, determinabila, un stil de existenta. Dupa ce a creat un concept moral prin opera lui literara, prozatorul il identifica, acum, in sfera vietii obisnuite. Viata incepe sa imite literatura.

Cel mai iubit dintre pamanteni poate fi definit ca fiind romanul unui destin care indeplineste o istorie, dar si romanul unei istorii care traieste printr-un destin. Romanul este rodul unei lecturi vaste si profunde, iar prin numarul de idei prezentate in carte scoate in evidenta un roman intelectual, mai ales ca meditatia devine o forma a epicului (un epic al ideilor), notiunile de fericire, iubire, existenta, autoritate, putere, familie trec prin mintea unor personaje care exercita profesiuni intelectuale (filosofi, scriitori, istorici) si fac din speculatie bucuria existentei lor. Aceasta latura este puternica si seducatoare, totusi romanul tinde sa fie mai mult decat atat. Cel mai iubit dintre pamanteni isi asuma problemele mari ale unei istorii complicate, personajul central trece prin mai multe medii sociale si, direct sau indirect, traieste evenimentele importante ale epocii, ceea ce face din carte un roman politic.

Cel mai iubit dintre pamanteni este, negresit, si un roman politic, cel mai substantial, cel mai curajos (un curaj al esteticului) ce s-a scris la noi pe o tema grava, cercetata in ultimul deceniu de multi prozatori. Nota dominanta a cartii nu este insa data de manifestarea politicului in existenta individului, tema privilegiata nu e puterea. Preda scrie, in esenta, istoria unui sentiment (iubirea) si ii analizeaza degradarea progresiva pana ce iubirea coboara aproape de abjectie. Destinele personajelor sunt luate de valul unei pasiuni obscure, dementiale si duse spre limita de jos a existentei lor (limita insuportabilului). Luciditatea mareste forta pasiunii, dar nu o apara de suferinta si cadere.

Cel mai iubit dintre pamanteni este un roman de dragoste si un roman despre mitul fericirii. Fericirea prin iubire, cum zice naratorul (eroul) la sfarsit, parafrazandu-l pe Sfantul Pavel: „daca dragoste nu e, nimic nu e!". Asta vrea sa sugereze ca existenta omului nu are sens in afara acestui mit, chiar daca mitul imprima destinului – cum se intampla cu Victor Petrini – un curs tragic. E un punct esential al cartii, insa epicul evadeaza mereu din el, meditatia impinge romanul spre alt cerc de probleme, erosul nu este pur, izolat, ci angajeaza toti factorii existentei. A imbratisa totalitatea unei existente este ambitia romancierului. Ambitie veche in literatura. Balzac nu gandea altfel cand studia viata unui sentiment in raport cu banii si puterea. Stendhal vede in iubire un mod de a fi, orgoliul este motorul care pune in miscare, in cartile lui, marile pasiuni. Si orgoliul duce deseori spre moarte. Dostoievski a dovedit ca iubirea poate fi o poarta ce da spre infernul uman. Exista un sublim in abjectie, exista totdeauna putina abjectie in sublimul pasiunilor. De ce cad atat de jos unele suflete, de ce sentimentele cele mai curate coboara, cu trufie, in subteran? – se intreaba el.

Roman total (prin premise, formula epica si deschidere sociala si spirituala), vast, arborescent si, prin realismul fundamental, profund, iesit dintr-o gandire matura, decisa sa infatiseze fara crutare adevarurile unei epoci. Fapt esential intr-o opera unde fictiunea se insoteste cu o istorie relativ recenta si, in consecinta, verificabila. Iar Preda castiga acest dificil pariu. Impresia de autenticitate in confesiune este, de la inceput, izbitoare. Istoria nu e nici infrumusetata, nici inutil coborata, cum se intampla adesea in cartile proaste. Printr-un efort de analiza, e inteleasa si infatisata din unghiul unui destin uman. Se regasesc, in fond, mai toate temele prozei lui Preda. Scriitorul le mai convoaca o data, intr-o ceremonie finala. Ceremonia se intampla sa fie dominata de o mare drama sociala. Iubirile, urile, carierele, tradarile si suferintele sunt, toate, prinse intr-un sistem numit „era ticalosilor". Cea dintai tema este de ordin sentimental. Un intelectual, Victor Petrini, se vede inchis pentru o fapta pe care cititorul nu o afla decat la sfarsit, dupa ce biografia personajului este povestita de el insusi. Un roman, asadar, de 1.100 de pagini narat la persoana intai. Motivul detentiei este politic, insa tema politica se pierde si se regaseste in raul unei istorii vaste.

O istorie care incepe cu o intriga sentimentala, ca toate marile romane din secolul al XIX-lea. Petrini o cunoaste pe Matilda, sotia prietenului sau, poetul Petrica Nicolau. E o femeie voluntara si imprevizibila. Casnicia cuplului Nicolau este un infern. Poetul are o fire sucita, tenebros de banuitoare. Casatorit, este dominat de tatal sau, autoritar si absurd. Matilda nu e insa o inocenta, umorile ei sunt teribile, inventivitatea ei in rau nu are masura. Petrica este, in varianta data de el insusi, un martir, iubirea nu e libertatea, ci servitutea lui cea mai injositoare. Avertizat, Victor Petrini intra in viata acestui cuplu in destramare si, trecand peste prietenie, incurajeaza un sentiment care va fi si pentru el fatal. Cronica acestei iubiri nefericite cuprinde o buna parte din roman. Matilda este primul caracter puternic al cartii, greu de definit ca tip de sensibilitate feminina. Nu seamana cu nici una din femeile din cartile anterioare ale lui Preda. Acelea erau buimace si intransigente, iar lumina era semnul frumusetii lor interioare. Matilda este o fiinta abisala, imprevizibila, jucarie a unei forte obscure. Faptul ca ea are sange rusesc ar explica, printr-o prejudecata literara, complicatia psihologiei, caderile si inaltarile ei.

Prozatorul nu vrea sa dea o explicatie a psihologiei, construieste numai un caracter si introduce un numar de situatii in care caracterul se verifica. Matilda are in interiorul ei „dusmani bizari [.,.] care ii chinuiau puternica ei forta vitala", insa care sunt acesti dusmani nici naratorul (victima) nu stie. Femeie instruita (este arhitecta), Matilda cade periodic sub puterea acestui rau incontrolabil si atunci femeia tandra si atragatoare devine de nerecunoscut: da un spectacol lamentabil in fata familiei reunite cu ocazia unui botez, isi loveste sotul si sparge, spumegand de furie, niste frumoase vitralii. „Stiu – justifica ea in stilul eroilor dostoievskieni – eu am in mine si ceva grosolan", insa cainta e scurta si, dupa oarecare timp, violenta si grosolania pun din nou stapanire pe ea. Femeia intratabila il iubise insa pe Petrini 2 ani (cat durase despartirea de Petrica Nicolau), fusese extraordinara, si Petrini, barbatul indragostit, nu intelege ce s-a petrecut cu femeia pe fata careia aparuse, atat de promitator, lumina simbolica. Matilda are o forta de mistificare neistovita, in ea renaste, periodic, „blestemata chestiune insolubila", o ura naprasnica incolteste contra barbatului cu care a facut un copil.

Romanul aduna probele, dar refuza sa dea un verdict. Cand Petrini se indragosteste de alta femeie, Suzy Culala, se intampla ca Matilda, disponibila, sa apara la momentul potrivit, tulburand inca o data existenta filosofului. Suzy reprezinta alt tip de feminitate, opus Matildei, insa nu mai putin fatal pentru Petrini. Feminitatea ei se bazeaza pe o continua fuga de identitate. Traieste mereu in alt registru, inventeaza disponibilitati, stari ce il fascineaza pe filosof. Nu e trufasa si nu are crize de demnitate, existenta ei luneca la suprafata evenimentelor, fara mari traume. A trecut, totusi, prin situatii grele (eliminata din facultate, a muncit ca zidarita pe un santier), dar sufletul ei nu s-a inasprit. Indragostita de Petrini, ii marturiseste, cu o panica pe jumatate jucata: „Te iubesc! Aoleo…", ca si cand o tandra tragedie ar fi atins-o. Suzy isi ascunde insa adevaratul statut conjugal (e casatorita cu un inginer dipsoman, Pencea), si lipsa ei de curaj, explicabila altfel, provoaca un deznodamant grav. Atacat in timpul unei excursii la munte de voinicul, bestialul dipsoman, Petrini este nevoit sa se apere si, in incaierarea ce urmeaza (batalia are loc in cabina unui teleferic), il impinge pe Pencea in prapastie. O crima involuntara, a doua (Petrini omorase, in detentie, un tortionar care isi pusese in gand sa il extermine) in viata filosofului.

Romanul tinde, aici, spre senzational (o situatie asemanatoare se intalneste in Intrusul), dar senzationalul este scurt si, ca in literatura lui Dostoievski, nu are alt rol decat sa radicalizeze pozitiile si caracterele in naratiune. Petrini ajunge la inchisoare si, in asteptarea procesului, isi scrie romanul vietii, cu sentimentul ca o carte este un fenomen tot atat de miraculos si fatal ca si celelalte mari fenomene ale existentei: nasterea, iubirea, moartea. Infrant in viata sociala, infrant de mai multe ori in iubire, filosoful, care nu inceteaza sa se gandeasca la gnoza si la noua lui religie, afla in scriitura o bucurie recuperatoare. Realizarea in spirit, sugereaza naratorul, poate fi sansa noastra. Despartirea de Suzy este fatala, chiar atunci cand Petrini, dupa 2 ani de detentie, o regaseste si ii afla adevarata identitate. Femeia isi pierduse fascinatia. Sincera, fixata intr-o structura determinabila, Suzy devine o femeie comuna. Fara fantezie, feminitatea ei e mediocra. Filosoful o paraseste si se dedica, de aici inainte, micii zeitati ocrotitoare Silvia, fiica lui.

Langa romanul sentimental exista si un roman politic. Victor Petrini este un caracter tare, un om „care isi asuma totul", incapabil de compromis. O suspiciune a Securitatii ii provoaca detentia la Canal si apoi intr-o mina de plumb timp de 3 ani. Prilej pentru autor de a inregistra fapte abominabile, intr-o naratiune bine articulata estetic. Confesiunile, portretele, reflectiile morale (foarte serioase, foarte profunde) alcatuiesc un dens roman de moravuri, scris de un moralist de forta. Putini au remarcat aceasta dimensiune (exceptionala) a epicii lui Preda.

Prozatorul este un moralist autentic, aforismele lui (in sfera existentiala) sunt memorabile. A scris, in fond, un roman puternic, care nu s-ar putea numi altfel decat romanul unei constiinte reflexive in timpul unei dictaturi odioase.

Preda a publicat si un numar important de insemnari despre literatura, articole, portrete, adunate in 1989 in Creatie si morala. Acestea, asociate cu Imposibila intoarcere, pot da o idee despre opiniile estetice ale prozatorului si despre capacitatea lui de reflectie. Reiese limpede, la lectura, ca realismul lui psihologic se bizuie pe valorile clasice ale omului. Familia, prietenia, iubirea, relatiile dintre parinti si copii, morala comunitara, respectarea rosturilor si a regulilor de convietuire – sunt lucruri esentiale pentru el. Nu ii plac oamenii „nesabuiti", fiintele intunecate, naturile abjecte, si, intr-un articol celebru din facut un portret memorabil al „spiritului primar agresiv", manifestat in toate compartimentele vietii sociale. Tanar, propune patru modele epice (Tolstoi, Dostoievski, Hugo si Balzac), mai tarziu largeste aria lecturii. Il citise pe Proust si admira, pentru cruzimea realismului, pe Celine. Nu ii iubea pe „noii romancieri" si, in genere, pe cei care nu tin seama de conditia umana a individului. Pretuieste, din literatura romana, inainte de orice, pe I.L. Caragiale si nu ii plac „facatorii de cuvinte".

La moartea lui s-a vorbit mult de existenta unui jurnal intim care a disparut in chip misterios. O parte s-a gasit dupa cateva decenii si fragmente s-au publicat in „Ziua" (2002). Au fost recuperate, de asemenea, ceea ce s-ar putea numi carnetele de atelier ale romanelor Risipitorii, Delirul si cateva note privitoare la Cel mai iubit dintre pamanteni. Preda nu crede ca jurnalul intim poate avea valoare literara si e de parerea lui G. Calinescu ca a-l da publicitatii este un nonsens. Nu ii place diaristica lui Andre Gide („opera inteligibila"). Accepta, totusi, ca jurnalul poate insoti opera „pe dedasupt, luminand-o de aproape cu o lumina cruda".

CAPITOLUL 2.

MOROMETIANISMUL IN ROMANUL DELIRUL

Pe Ilie Moromete il gasim aevea in cele patru romane ale lui Marin Preda: in Morometii, volumul I si II, in Delirul si in Marele singuratic. Dar spiritul morometian poate fi simtit in intreaga creatie predista. Citind operele lui Preda il putem „suspecta” pe Moromete in felul de a fi al lui Ilie Barbu din Desfasurarea, in tatal lui Vasile Catrina din Colina, in Florea Gheorghe din Calul, in Patanghel din O adunare linistita, in Niculae din Marele singuratic, etc.

Prin morometianism trebuie sa intelegem, pe de o parte, felul de viata specific al lui Ilie Moromete si al taranilor din mediul satului romanesc si, pe de alta parte, trebuie sa intelegem un stil propriu al lui Marin Preda de a scrie despre tarani si nu doar despre ei.

Moromete este personajul care trebuie vazut, asa cum remarca Andrei Grigor, „… nu atat ca o individualitate, oricat de puternic ar fi el conturat in acest plan, cat ca o intruchipare a unei spiritualitati, a unui mod de viata si a unei mentalitati proprii unui cod de existenta.” Astfel stand lucrurile, reportul dintre Ilie Moromete si Niculae este un raport dintre traditionalism si constructivismul revolutionar. Moromete, reprezentant al traditionalismului, prefera intrebarile cu caracter decisiv, mergand cu ele in inima lucrurilor. „El nu se discuta pe sine, ci discuta <<probleme>> cu incapatanarea unui rationalist care vrea sa inghesuie viata in tiparele logicii.” Moromete stie ca nu poate gresi. El undeva exclama: „Domnule, eu am avut intotdeauna dreptate!”

Cu toate acestea, personajul principal din Morometii se remarca mai ales prin trasaturile sale definitorii care ies in evidenta: inteligenta, umorul, capacitatea disimulativa, calmul mucalit, placerea de a contempla oamenii.

Marin Preda si-a iubit mult acest personaj si de aceea pedeapsa finala este mai severa. Morometianismul se impune deci si prin moralitatea care rezulta din intentiile autorului. Mihai Ungheanu sublinia ca: „Marin Preda nu-i poate ierta eroului sau intrarea in automatism, transformarea acestuia, pentru un timp, in mecanism esential al vietii, tradarea de fapt a structurii care, superioara fiind, trebuie, si poate, sa se adapteze. Scriitorul nu accepta la Ilie Moromete starea de inadaptibilitate. Pentru aceasta trebuie facut saltul. Odata efectuat, eroul va continua sa existe la etajul istoric, cu o si mai mare stralucire. Insa structura lui Moromete, apta cu atat mai mult altui climat, nu admite saltul. Scriitorul ii reinsceneaza atunci eroului un proces istoric, semnalizandu-i erorile si necesitatea de a accepta metamorfoza. Singurul scop al intransigentei scriitorului este de a-si face eroul sa supravietuiasca. Si pentru ca socialmente era imposibil, i-a dat cea mai durabila longevitate, aceea a artei.”

“Voiam sa scriu Delirul inca din anul 1949, dar pe atunci nu eram pregatit pentru o asemenea carte, desi evenimentele erau spectaculoase si ispititoare, unele traite direct – afirma prozatorul. In Viata ca o prada am aratat starea de spirit care ma stapanea in acei ani. Pasiunea mea pentru istorie ma facea totusi sa reflectez asupra istoriei prezente si a razboiului din care abia iesisem. Iesisem dar…a trebuit sa privesc in urma, sa vad ce se intamplase inainte de a izbucni. Rodul acestei intoarceri a fost alta carte, ora Delirului se indeparta (…).

Cred ca exista la multi scriitori o presiune care determina sa scrie sau sa nu scrie o anumita carte. Dupa Morometii mi s-a parut imperios sa scriu in continuare nu numai despre soarta acelor eroi, dar si despre satul in care traiau, despre aceasta colectivitate umana care se confrunta cu evenimente acute. Aceste evenimente lasau in urma istoria tulbure si fatala a anilor `40-44. E drept ca si eroii mei, oamenii in general, toti romanii mai pastrau in memorie faptele petrecute in acel rastimp. Dar iata ca alte evenimente il solicitau. Istoria le intra acum in ograda. Oamenii se intrebau acum ce fac cu carul, cu caii, cu pamantul si aceste intrebari nu mai puteau fi ocolite. Nu mai era vorba acum de o furtuna pornita din inima Germaniei, esuata in inima Rusiei, si intoarsa apoi sa devasteze insasi Germania. Povestea accea cu Hitler si Antonescu parea acum foarte indepartata si aproape fara nicio importanta fata de somatia noilor evenimente. Presat si de aceste noi evenimente a trebuit sa raspund, ca scriitor, la aceste intrebari reale. Ani intregi am stat in fata hartiei, punandu-mi aceleasi intrebari care framantau colectivitatea umana. Asa am scris Morometii II, Marele Singuratic, Imposibila intoarcere. Si numai dupa ce le-am scris, ochiul amintirii a putut sa revina la acele evenimente ce pareau atat de indepartate, adica la anul `40, la inceputul si sfarsitul razboiului. Eliberat de obsesia evenimentelor contemporane, am putut astfel sa reiau in liniste istoria Morometilor din punctual unde o lasasem in primul volum. Am putut acum sa ma intreb ce s-a intamplat cu cei trei baieti fugiti de acasa la Bucuresti si am putut sa-mi pun ispititoarea intrebare: ce a facut naratorul insusi? Naratorul nu putea fi Nicolae Moromete, care ramanea in sat, ci Paul Stefan, tot un Moromete, care parasea satul. Prin destinul lui, prin mica lui viata, in cautarea fericirii, cum ar spune Stendhal, Paul Stefan putea juca in carte rolul de martor. Naratorul il urmareste, dar stie mai multe. Revelatia acestor posibilitati de constructie m-a determinat sa incep de indata scrierea romanului. In ciuda aparentelor, documentatia nu a fost enorma. Nu doream sa scriu un roman istoric de reconstructive a epocii, ci numai sad au glas intrebarilor cu privire la istoria contemporana, a noastra si a omului, in general, intr-o epoca in care vremurile, asa cum spune Shakespeare, isi iesisera din tatani”.

Delirul, de Marin Preda, este un roman. Cunoaste in total patru editii, dintre care numai doua identice (editiile II si III), tocmai aceasta versiune, ultima autorizata de autor, fiind, insa, cea mai putin creditabila. Aproximativ o jumatate de an desparte intre ele primele doua editii, aparute, amandoua, in spatiul calendaristic al unui singur an, 1975. In acest interval, cedand probabil unor presiuni a caror forta de constrangere mai poate fi azi doar banuita, autorul consimte la interventii majore in text.

Desi luase din capul locului si din proprie initiativa unele masuri de precautie, „lipind” artificial un capitol (capitolul XI, partea I) dedicat unui „tanar revolutionar” nenominalizat, arestat si purtat de jandarmi din post in post – deghizare transparenta sub care „tineretea revolutionara” a lui Nicolae Ceausescu sa se poata recunoaste – precautia s-a dovedit a nu fi de ajuns pentru a pune la adapost romanul de reactii violente venite „atat din partea conservatorilor din partid, cat si dinspre Moscova”.

Ca urmare, in editia a II-a „revazuta si adaugita”, care apare tot in anul 1975, autorul mai adauga inca doi „luptatori comunisti in ilegalitate”: un „strungar la Atelierele Grivita” care sfarseste impuscat de legionari, pe care criticii considera ca a fost botezat ostentativ Niculae Masa (cap. VII, partea a III-a), si pe un Titus Diaconescu, reporter al ziarului „Tempo” pe frontul de Rasarit (cap. VII, partea a V-a); in plus, intreg finalul partii a III-a era refacut ideologic, iar o scena mai „deocheata” ce incheia aceasta parte a treia in prima editie (un fel de ritual spontan de masturbatie colectiva in redactia cotidianului „Ziua”, la prabusirea „rebeliunii” legionare) era tacit suprimata in editia a II-a. Editia a III-a, aparuta in 1987, reia fara alte modificari textul editiei a II-a.

In 1991 apare o „editie necenzurata”, dupa „manuscrisul initial al romanului”, ingrijita si prefatata de Ion Cristoiu, care elimina din text toate „lipiturile” amintite, reintegrand totodata in text pasajele „scoase” in editiile a II-a si a III-a; dar evenimentul major este „restituirea” in premiera a inceputului partii a V-a (aproximativ 23 de pagini, acoperind sfarsitul capitolului I si capitolul II in intregime), unde apare ca protagonist Iosif Stalin, conceput de Marin Preda in simetrie ideatica si compozitionala cu Adolf Hitler, lipsa impusa de cenzura vremii si care in primele trei editii dezechilibreaza economia de ansamblu a cartii si amputa din amploarea viziunii scriitorului roman asupra istoriei.

Structurat in cinci parti, scris cu intentia de a complete ciclul Morometilor, Delirul ne poarta in Partea intai din nou in universal momometian, satul, familia si destinul ei. Primele episoade ale romanului nareaza intamplari dramatice petrecute in Silistea-Gumesti: inmormantea lui Dumitru lui Nae, ucis de rebelii legionari ai satului. Cei trei fii ai lui Moromete (Achim, Nila si Paraschiv) au parasit satul si se afla la Bucuresti, ii reintalnim pe Iocan, Marmorosblanc, Cocosila, Tugurlan si Ilie Moromete.

Apoi derularea epica se muta in capital, in valtoarea evenimentelor politice ale timpului, in sferele inalte ale puterii si ale lumii “bune” a Bucurestiului. Asistam la nunta lui Achim, dar si la a printesei Ileana Ghica, devenita Sturza, impreuna cu Stefan si Luchi (simetrie compozitionala, “roman al vietilor paralele” – cum observa Cornel Ungureanu).

Partea a cincea, si ultima a cartii, semnaleaza evenimentele de soc – atacarea Rusiei sovietice de catre Hitler si implicatiile sale, frontal romanesc pana la caderea Odessei (Stefan ajunge correspondent de front al ziarului), confruntarea dintre Antonescu si legionari.

Romanul se incheie cu mentiunea „Sfarsitul volumului I”, anuntand astfel o continuare, pe care insa Preda n-a mai apucat s-o scrie. Intrerupand lucrul la acest roman – sau, poate, proiectat ciclu romanesc – sub o presiune interioara mai ultimativa, aceea a scrierii si ducerii la bun sfarsit a altui roman, Cel mai iubit dintre pamanteni (“pentru ca mi-am dat seama ca daca nu scriu acum aceasta carte, adica trilogia care a iesit, s-ar putea sa n-o mai scriu niciodata”), scriitorul, prin moartea sa prematura, a lasat aparent „neterminat” romanul Delirul; spunem ca doar in aparenta pentru ca chiar si asa, cu un singur volum, cand lecturam romanul este „intreg” si pe deplin coerent ca opera, prin forta imprejurarilor, „deschisa”.

Reflectia asupra destinului poporului nostru, rememorarea si intrebarile asupra istoriei contemporane, asupra competentelor contrare oricarei ratiuni ce declanseaza brusc izbucnirile turbulente si violente din viata unor popoare, izbucnirea violent a raului in istorie („delirul” fascist si cel comunist, vinovate de provocarea ultimei conflagratii mondiale, cu conducatorii de terifianta amintire, Adolf Hitler si Iosif Stalin) reactualizeaza, la un alt nivel, optiunea spirituala necrutatoare a scriitorului, exprimata constant si in operele sale anterioare: aversiunea si frica in fata demonismului miscarii ca negatie a starii, in fata devenirii „bezmetice” a lumii, o lume „traind in orbire si nepasare” (Imposibila intoarcere), o lume haotica, galagioasa si nesupusa, o lume sortita pieirii prin propriile sale stihii.

Chiar daca in cartile sale anterioare, Marin Preda s-a facut cunoscut prin faptul ca a prezentat doar personaje individuale, cupluri sau colectivitati restranse (satul), iata ca in Delirul a demonstrat ca poate sa scrie si pentru colectivitati umane, pentru popoare, tari si continente intregi, pentru istorie. Exista, in acest sens, in roman, o memorabila „parabola”: „Ornitologii romani au descoperit in Delta Dunarii o pasare cu penaj rosu si cu comportament bizar: vulpea ii manca in fiecare an ouale si ii punea, in lipsa ei, pietre in cuib, pe care ea, apoi, le clocea toata vara fara sa simta ca sunt pietre. Ca sa salveze pasarea, ornitologii au gonit vulpea. Atunci pasarea, spre uluirea acestor specialisti care o supravegheau de departe cu binoclurile, a inceput sa tipe cuprinsa de o stranie isterie si si-a spart ouale cu ciocul, batand din aripi si dansand demential. Ce era cu ea? Ce instinct obscur o impingea astfel spre disparitie? De ce vroia ea sa nu-si mai supravietuiasca? Cine putea sa stie? Natura voia sa nu se infaptuiasca… In viata poporului german, Hitler, inca de la bun inceput, semana cu aceasta pasare…”.

Roman politic, roman al legaturii dintre individ si istorie, dintre istorie si cei care fac istoria, pronuntarea unei „filosofii a istoriei” sui generis, in care-si gaseste expresia Marin Preda, in ciuda simplificarilor si restrangerilor la contradictiile dintre bine si rau – si tocmai prin ele – ingaduitoarea constiinta morala ce vegheaza in permanenta in subtextul tuturor cartilor lui (chiar daca, in celelalte, mai putin explicit si mai putin deconspirat de catre autor decat in Delirul).

Aceeasi vigilenta instanta morala intampina neincrezator si sanctioneaza fara echivoc orice atentat la valorile traditional verificate ale existentei, orice atac impotriva structurilor de stabilitate ale lumii si a sectoarelor sale imanente de autoreglare organica, chiar daca acest atentat si aceasta subminare se prezinta ascunse si disimulate sub aparentele innoirii, sub masca unor ideologii ale unor persoane care cauta sa-si creeze popularitate prin promisiuni mincinoase, cum este nu doar cazul nazismului si al comunismului, nu doar „teroarea bruna” si „teroarea rosie”, ci si „teroarea verde” instaurata in Romania de „miscarea” legionara, miscare a carei necrutatoare analize il readuce pe Marin Preda in paginile Delirului la complexitatea raportului dintre individ si istorie.

In acest context istoric si uman, maresalul Ion Antonescu apare, pentru prima data in literatura romana, ca un personaj complex si plin de tragism, iar critica vremii a putut vedea, o „reabilitare”, dupa atatea decenii de interdictii, cenzura si excomunicare comunista, nu mai putin simplista: astfel Ion Antonescu parea si chiar se credea el insusi un om providential, si a ajuns sa intre printre criminalii de razboi ai Europei, ca fost aliat credincios al lui Hitler. A cerceta o asemenea constiinta nu inseamna sa o reabilitezi istoric, ci doar ca incerci sa citesti in ea „determinarile fatale ale unor timpuri bolnave”, asa cum arata autorul Delirului. Luand singur asupra sa responsabilitati si obligatii nu intru totul onorate la acea vreme de catre istoricii de profesie, Marin Preda isi asuma, cu teama si cu sacrificiu, nu doar riscurile extraliterare, de la sine intelese, dar si riscurile literare, un substantial plus de dificultate adaugandu-se problemelor pe care le avea de rezolvat in plan literar.

Solutia experimentata de Marin Preda in romanul Delirul este insertia non-fictiva si eseistica in roman, o experienta bogata in opera lui Preda, ca si in contextul mai larg al prozei romanesti recente, in contextul „sincronizarii” cu tendinte actuale si active si in alte literaturi. Din aceste experimente rezulta inevitabil o alternare a unor planuri epice disparate, aflate la distanta considerabila intre ele si greu de stabilit o legatura compozitionala, stilistica, ideatica etc.: fictionalitatea marcata a izvorului de bogatie „morometian”, „silistean”, care apare greu compatibila cu expunerea epica non-fictiva a evenimentelor istorice care au zguduit tara si continentul European in anii 1940-1941 („rebeliunea” legionara si reprimarea ei de catre armata romana, condusa de generalul Antonescu, intrevederile dintre acesta si Adolf Hitler, declansarea razboiului pe frontul de Est si angajarea obligata a Romaniei in acest razboi pentru a-si redobandi teritoriile pierdute prin pactul Ribbentrop-Molotov etc.).

Cu toate acestea, Marin Preda reuseste sa dea acestor probleme de constructie romanesca dificile o rezolvare capabila sa reduca la minim riscul alipirii hibride inerente, prin insasi natura lucrurilor, in aceasta tentativa de fuzionare a unor elemente atat de disparate.

Semanand si nesemanand, totodata, cu ceea ce Marin Preda a scris anterior, romanul Delirul reafirma o identitate aparte precis afirmata, inca de la debutul sau, dar mai ales de la aparitia primului volum din Morometii, in anul 1955, identitate pe care scriitorul a continuat sa si-o caute si sa si-o intareasca pe parcursul carierei sale, cu fiecare carte nou aparuta.

In aceasta continua cautare a propriei identitati literare, Delirul marcheaza un moment de implinire, de dezlegare a unei tensiuni, un moment de varf, in felul lui, aici gasindu-si expresia deplina atat tema povestitorului, cat si stilul scriitorului, obiective pe care Preda si le-a fixat cu mult inainte de aparitia cartii, spre care a aspirat mereu cu curaj si incredere si care dau masura profesionalitatii sale si a autoexigentei sale scriitoricesti.

„A lu’ Parizianu” (pe numele sau de familie – Paul, numele de botez fiind Stefan) este inzestrat din capul locului cu date care-l fac apt sa sustina compozitional „tema povestitorului”, prin temperament mobil, dar deloc labil sau versatil, precum si datorita faptului ca nu se lasa marcat ireversibil de socuri si nici imobilizat definitiv in situatii critice sau in ipostaze succesive, reusind astfel sa depaseasca si sa asimileze experiente foarte interesante, sa se transpuna in psihologii, situatii si medii sociale variate, ramanand insa in permanenta el insusi.

Chiar daca a fost silit, ca si varul sau, Niculae Moromete, sa-si abandoneze studiile inainte de terminarea liceului datorita saraciei, acesta a descins in Capitala in caruta cu cai a lui Ilie Moromete, unchiul sau, si a fost angajat, printr-o inspiratie de moment, de catre Grigore Patriciu, „patronul” marelui cotidian bucurestean „Ziua” (sub care pare a se ascunde „Curentul” lui Pamfil Seicaru). In aceasta calitate asista la evenimentele confuze din zilele rebeliunii si din primele luni ale razboiului din Rasarit, dar nu-si piede, ca ruda si consatean, contactul cu „mica istorie” fictionala a Morometilor (Achim, Nila, Paraschiv) si a celorlalti silisteni stramutati la Bucuresti. Calitatea de ziarist la un mare cotidian ii deschide usile unor privilegii special bucurestene, cu acces la informatia de prima mana din culisele marilor evenimente „reale”, interne si internationale, astfel Stefan Paul dobandeste atat profesional si situational, cat si temperamental, atribute credibile pentru a deveni personajul-martor de care scriitorul avea nevoie pentru a asigura legatura compozitionala a „constructiei” romanesti si intrepatrunderea planurilor epice, orientate astfel convergent in dezacordul si deosebirea lor aparenta.

In plus, asertiunea non-fictiva si auctorial-eseistica in roman adauga nu numai o atractie pentru cititor – atractie ce poate ramane, din pacate, si brut extraliterara – dar, mai ales, ii ofera cititorului ocazia de a se familiariza cu codul, de lectura specific al acestui modern tip de proza care este romanul non-fictiv, cu aceasta noua conventie artistica prin care literatura zilelor noastre isi reinnoieste tentativa de „epuizare” a realului, de captare a „greutatii”, autoritatii si fascinatiei native a „faptului implinit”, spre a intoarce impotriva lui insusi la fel de nativul reflex al spiritului uman conform caruia „singurul posibil e realul”.

Lupta cu sine a lui Marin Preda nu inseamna o mereu reinnoita tentativa de citadinizare a problematicii, de inlocuire a literaturii cu tarani. In realitate, este vorba despre un efort constant de a depasi hotarele unei viziuni comice asupra lumii. Este adevarat, de la carte la carte, romancierul se arata tot mai interesat de medii sociale unde taranii nu au decat roluri neinsemnate. Subteran dominanta este dorinta de depasire a posturii de ironist-umorist. Practicantul ironiei si al umorului este la marginea lucrurilor, in chip de spectator moralist si detasat. Marea literatura presupune o mai adanca implicare. Autorul ei, pare a sugera opera lui Marin Preda, trebuie sa paraseasca loja ironistului si sa se amestece printre personajele de pe scena, sau, cel putin, sa se patrunda, prin empatie, de problemele lor. Emanciparea treptata a naratorului, urmarita de noi, semnifica tocmai un proces de transformare a autorului dintr-un spectator curios, amuzat, sau ironic, intr-un participant implicat, doritor sa-si exprime parerile si apartenentele.

Delirul confirma. In demersul sau de largire a ariei tematice si de amplificare a interpretarii nemijlocite, autorul alege una dintre cele mai contradictorii perioade din istoria Romaniei moderne, cuprinsa intre toamna lui 1940 si vara lui 1941.

Istoria a fost prezenta, in diferite grade de mediere, in toate scrierile precedente. Implinirea ei violenta, razboiul, apare pentru prima data. Cautand sa depaseasca anumite dificultati tehnice potentiale, romancierul n-a apelat la o arhitectura prea elaborata, intuind ca mai importanta decat perfectiunea constructiei este unitatea de ton. El a reluat o schema narativa clasicizata de romanul modern: venirea la oras a unui copil de la tara, pentru a-si face o situatie. Fundalul este razboiul si rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941. Implicatiile politice si sociale ale acestor doua evenimente sunt interpretate cu pasiune de catre narator. Structura romanului poate fi reprezentata printr-o sinusoida intre nivelul unor existente individuale si cel al catastrofelor colective. Legatura dintre cele doua planuri este realizata prin scene unde istoria se infiltreaza in constiinte, fortand aparitia unor optiuni politice si morale. Baiatul de la tara este Paul Stefan, „al lu’ Parizianu”, din Silistea-Gumesti, ruda prin alianta cu Ilie Moromete. La inceputul romanului, el are optsprezece ani si a terminat patru clase de liceu. Stefan, un spirit ironic, ii intriga pe cei din jurul sau prin neobisnuita sa nonsalanta fata de locurile comune ale convietuirii. Nerespectand modul de comportare al unui taran obisnuit, el se singularizeaza fara ostentatie, intr-un mod natural. Veselia lui genuina, rasul sau de om detasat sunt semne ale unei firi de spectator introvertit. El urmareste cu atentie evolutiile celorlalti, distrandu-se, dar fiind atent mai ales la miscarile din propria constiinta: „Avea o veselie ciudata, inexplicabila, din care nu razbatea in afara, pe intelesul celorlalti, decat cate un cuvant sau cate o expresie pe care o repeta pana te scotea din sarite. […] Alteori insa era tacut si aproape orb; trecea pe drum, intorcea capul si te vedea, dar nu-ti dadea buna ziua, oricine ai fi fost.” Stefan apartine familiei de spirite a morometienilor. El este obsedat de sine, arunca priviri curios-ironice asupra oamenilor, cauta resorturile intamplarilor, are naivitatea si orgoliul unui intelectual predestinat sa sufere din lipsa de simt practic.

„Al lu’ Parizianu” apare, pana la un punct, ca un favorizat al intamplarii, in afara unui incert talent de ziarist, el nefiind prin nimic superior altor tineri dotati intelectual, de varsta lui. Inainte de a pleca din sat, o fata i se ofera, ajuns la oras este repede angajat la un ziar important, unde devine repede mana dreapta a directorului. Apoi, obtine cu usurinta dragostea frumoasei surori a altui sef de la ziar. Sunt rezolvari narative ieftine. Corespondent de razboi al ziarului sau, Paul sufera un soc pe front, intorcandu-se la Bucuresti cu un tic urat. Aici gaseste si alte motive pentru a-si pierde iluziile, amintindu-ne de un cunoscut roman al lui Cezar Petrescu.

Neverosimil ca evolutie sociala, „al lu’ Parizianu” este plauzibil ca psihologie. Impresia de inautenticitate a parcursului sau social este creata de o contradictie. O structura ironica cu greu obtine un succes social atat de net. Dimpotriva, acest fel de-a fi duce la esec practic si la compensare in fictiune. Cu Paul Stefan lucrurile se petrec tocmai invers, aratandu-ni-l pe prozator intr-o eclipsa de intuitie artistica, incheiata, ce-i drept, prin imaginarea unui final punitiv. Asa fiind, evolutia plina de succese (in stil de roman comercial) a lui Paul Stefan apare mai degraba ca un roman in roman, ca un posibil scenariu himeric visat. Cum aratam, comportamentul personajului este realist.

Reactia mediului social este lipsita de autenticitate, tributara unor clisee ale literaturii senzationale. Aceasta inadecvare este totusi o scadere scuzabila. Interesant in sine, personajul leaga in mod ingenios episoade altfel eterogene, propunand si consideratii eseistice atragatoare. Putin reusit ca pivot al unui roman de moravuri, Paul Stefan se dizolva util in masa eseistica a cartii.

La personajul central din Delirul, morometianismul apare colorat cu o nuanta oarecum originala de orgoliu. Morometienii din celelalte romane, dupa cum s-a vazut, sunt mai contemplativi, le lipseste trufia fatisa si resentimentul surd, traite de Paul Stefan. Atitudinea personajului din Delirul este usor de inteles. Intelectualitatea sa de taran trufas este superficiala; incapabil sa se apropie de sufletul proteic al orasului, el il priveste cu dispret. „Al lu’ Parizianu” reactioneaza in acest fel nu numai din vocatie, dar si datorita imprejurarilor. El a nimerit intr-o lume antipatizata, unde nu reuseste sa se implice pe deplin.

Dintre figurile de bucuresteni ale romanului, cea mai interesanta este Luchi Dumitrescu, studenta in medicina, mai in varsta cu cativa ani decat Stefan. Ea este o cerebrala versatila si isi ascunde lipsa de intuitie si de decizie in spatele unor rationamente prelungite. Fire tipic demonstrativa, ea are inhibitii rapide si profunde. Astfel se explica atitudinea ei de puerila si fascinant-poetica nehotarare fata de cei trei tineri pretendenti la dragostea ei. Ea este frivola din sinceritate. Alegerea lui Stefan, desi ratificata printr-o noapte de iubire, este la fel de provizorie. Luchi etaleaza intreaga artificialitate expresiva a comportamentului citadin. In aparenta, este o inteleapta, cumpaneste bine totul, inainte de-a lua o hotarare; in fapt, dovedeste o aproape morbida lipsa de soliditate psihica.

Ioana, fata din Silistea-Gumesti, arata o mistica a alegerii ireversibile si este in mod evident preferata de narator. In aceasta comparatie implicita, ironia naratorului se contopeste cu a personajului.

Interesanti sunt si cei doi pretendenti citadini ai lui Luchi. Ei reprezinta, in moduri difuze, doua forme de inferioritate umana. Primul, ziarist de profesie, este un dedublat. Amoralitatea lui ia formele rafinate ale simularii estetice. Ins cu pareri exprimate diametral opuse adevaratelor lui convingeri, el face parte din categoria retorilor innascuti, bun pentru meseria de avocat. Este gata oricand sa sustina teza contrara celei tocmai exprimate ceva mai inainte de el insusi. Firea lui seamana cu a lui Luchi. O lipsa cronica de angajament moral ii defineste comportamentul, ajutandu-l sa para intotdeauna un om de spirit, capabil sa adopte automat atitudinea ceruta de moment. El are capacitatea mimetica a unui monden cu vocatie.

In schimb, celalalt pretendent la mana fetei este un greoi. Chirurg dotat si serios, el atrage printr-o impresie de soliditate. Aratand o persistenta exagerata a gandului si a afectului, se situeaza la antipodul celuilalt. El este in stare sa persevereze intr-o reactie pana dincolo de marginile normalului.

Preferinta naratorului se indreapta vizibil spre baiatul venit de la tara. Prin aberatii psihice personalizate, ceilalti doi pretendenti reprezinta doua defecte ale orasenilor. Primul este prea neserios, al doilea este prea serios. Apar si alte personaje din lumea pestrita a Capitalei: Grigore Patriciu, director si proprietar de ziar, pitoresc si inteligent, editorialist de forta; cativa jurnalisti ciudati de la „Ziua”, jurnalul lui Paul Stefan; un cuplu de literati, stabil in ciuda nepotrivirilor evidente dintre cei doi; ofiteri de pe front, blazati sau inraiti; figuri din protipendada aristocratica, absorbite de ritualurile mondenitatii; mahalagii cu proiecte si moduri de viata asemanatoare celor ale taranilor; legionari dogmatici, brutali si primitivi. Asemenea personaje sugereaza mentalitati dominante in epoca. Pentru a surprinde fundalul politic al timpului, romancierul insceneaza, cu anumite stangacii, cateva aparitii fizice ale lui Hitler si Antonescu.

Situatia din lumea satelor este sugerata prin cateva scene din Silistea-Gumesti, dominate de razbunarea criminala a legionarilor locali impotriva unui personaj cunoscut din Morometii. Reapare Ilie Moromete, infatisat in timpul calatoriei sale spre Bucuresti, facuta impreuna cu „al lu` Parizianu”, precum si in timpul intalnirii cu fiii sai, zadarnic rugati sa se intoarca in sat. Romancierul opereaza astfel o racordare a Delirului la ciclul Morometilor. Evolutiile celor trei fii, Paraschiv, Achim si Nila, sunt relatate cu o vizibila placere. Cateva zeci de pagini reconstituie atmosfera comica din Morometii. Paraschiv intra intr-un conflict ciudat cu Stefan, alimentat de invidia celui nemultumit de sine; Achim, fire lipsita de complicatii, avand vocatia fericirii elementare, traieste ca si cand razboiul si primejdiile nici n-ar exista; Nila, om sarac cu duhul, dar cumsecade, provoaca mici neintelegeri, avand aerul buimac al unui oligofren.

Scenele construiesc un mozaic uman al epocii. O sumara clasificare a lor ar incepe cu secventele de viata privata si s-ar incheia prin aparitiile, in carne si oase, ale conducatorilor politici. Intre acesti doi poli ar putea figura numeroase episoade intermediare, cu grupuri umane angrenate de vartejurile istoriei. De exemplu, Paul Stefan vorbeste despre legionari, relatarea sa fiind asumata de catre narator. Aflam amanunte despre spiritul delirant si antiuman al miscarii. Un profesor legionar i-a reprosat lui Stefan refuzul dogmei: „Profesorul se uita la mine cu ochii mariti: ”

Privita din alt unghi, intalnirea lui Moromete cu fiii sai (existenta si in volumul al doilea al Morometilor) are de asemenea apasate tente comice. Comic este si conflictul dintre Stefan si Paraschiv. Pitoresc-comici sunt mai toti oamenii de presa. In redactia de comedie a lui Paul Stefan misuna indivizi ciudati. Ceva din imprevizibilul profesiei lor le-a trecut si in fiinte. In fiecare jurnalist zace un demon al desuchelii, gata oricand sa explodeze in bufonerii. Unul dintre redactori, Bajenaru, om bland, afabil, ofera din senin spectacole al dedublarii: „…pagina umoristica de Revelion, Bajenaru… sarise Bajenaru din amorteala lui. Si cuprins de o indignare uriasa incepuse sa-i injure pe toti de mamele lor, de muieri, de copii… Si se ridicase si parasise sedinta, in rasetele generale. Stiau ca totusi isi va face pagina, erau toti niste actori care isi ascundeau parca viata adevarata prin violente de acest fel…”

Un personaj comic, din lumea vesela si nevoiasa a mahalalei bucurestene, este Moroianu, zis Gica Uratu. El este socrul lui Achim Moromete. Gica, urat si foarte cumsecade, este un personaj ideal pentru observatorul ironic. Spirit baroc, ironistul nu gusta in mod special decat aspectele contradictorii, neobisnuite, ciudate. Acestea ii satisfac curiozitatea si ii inculca un brusc sentiment de superioritate, desi sunt in fond analoge felului sau de-a fi.

Nunta lui Achim cu Angela are si ea destule secvente de umor involuntar. Mahalaua, hibrid intre oras si sat, nu duce lipsa de asa ceva. Nunta este o comedie, oamenii fac gesturi exagerate, indeplinesc ritualuri alterate si caricaturale. Infatisand-o, naratorul are o ironie aproape duioasa. Mireasa gravida izbucneste in plansul clasic al despartirii de candoare. Sotul sau, Achim, are o mica tirada trufasa: „Achim se holba; se uita la ea incremenit si in tacerea care se lasa, izbucni: – Cum? Tu? Plangi, ma?!! Si avu o miscare de rastignire si isi lovi genunchii cu palmele. La nunta mea! A mea ma?! A lui Achim Moromete, din Silistea?! A!…”

Si personaje din alte medii sociale se comporta uneori cu totul intempestiv, ca si cum ar avea de deversat un potential comic crescut dincolo de un nivel admisibil. Cel mai adesea, cotitura se manifesta prin rostirea unor anecdote sau a unor istorioare cu haz. Acestea dau curs unui apetit pentru comic si starnesc un rapid consens, facilitand apropierea intre oameni si tocind contradictiile.

Nici cei doi pretendenti ai lui Luchi nu sunt lipsiti de simtul umorului. Cu destule prilejuri ei arata ca au tinut minte episoade comice si le relateaz a cu placere. Ei practica si bufoneriile de comportament.

Note de stranietate, uneori abia perceptibile, au si existentele altor personaje. Parintii lui Luchi se comporta ca niste tineri indragostiti; mama Angelei, o fost a frumusete a mahalalei, l-a luat de barbat pe Gica Uratu dintr-o pornire neasteptata spre inlocuirea frumosului cu interesantul; Cora Petrasincu, o femeie foarte aratoasa, isi alege un amant insignifiant; Achim Moromete, altfel nu prea bine mobilat la cap, are izbucniri nesteptate de umor, ce amintesc de batranul cabotin din Silistea; Angela, tiitoarea lui Achim nu arata prin nimic ca ar dori sa se marite. Exista si alte exemple posibile. Ca si in alte carti ale lui Marin Preda, multe personaje sunt legate intre ele printr-o rudenie de spirit, intemeiata pe un dezvoltat simt al umorului.

Daca alte personaje au comportamente si afirmatii comice, lui Paul Stefan ii este atribuita mai ales ironia. El este situat intr-un spatiu privilegiat, deasupra celorlalti participanti la evenimente. Doar in finalul romanului postura sa tinde sa se modifice. De aici relativa artificialitate a evolutiei sale, dar si ivirea unei relatii narator-personaj privilegiat, aparuta prima data in Morometii, volumul intai, unde Ilie Moromete tinde sa se transforme in autor potential al propriului sau roman. Practic, aceasta relatie se implineste printr-o permanenta solidaritate (consolidata de complicitatea ironica) intre personajul privilegiat (Ilie Moromete, in cazul romanului amintit) si narator.

In Delirul, in cu totul alte conditii si determinari epice, situatia este analoga. Intre spusele vocii auctoriale si cele ale lui Paul Stefan nu se poate face aproape nicio deosebire. Efectele sunt, insa, cu totul altele. In Morometii, personajul privilegiat are vitalitate artistica, astfel incat interventiile naratorului raman pe un plan secundar, fara a se impune. Naratorul este cu totul subordonat personajului.

In Delirul, personajul nu reuseste sa se emancipeze, ramanand un alter ego al naratorului, fiind in ultima instanta o voce relativ impersonala, asemanatoare celor din romanele filozofice. Este o situatie justificata de evolutia operei spre o proza unde interventiile vocii auctoriale sunt putin stingherite de strategia narativa. Paul Stefan si naratorul se arata a fi spirite de tip morometian, cu un dezvoltat simt al umorului si al ironiei, inclinate spre detectarea si numirea relativitatilor comice ale naturii umane. Partitura vocii auctoriale este coloana vertebrala a romanului. Delirul este un mozaic inegal ca valoare literara, oferind desfasurarea unui spirit absorbit de sugerarea moralista a imperfectiunilor si amuzamentelor lumii.

CAPITOLUL 3.

TEMA SI MPACTUL SOCIAL POLITIC AL ROMANULUI

INDIVIDUL SI ISTORIA

Tema cea mai importanta a creatiei lui Marin Preda este raportul dintre individ si istorie. In interviurile care i se luau, scriitorul nu ezita sa aminteasca uneori de pasiunea sa pentru istorie. Astfel, in interviul din 28 noiembrie 1969, Marin Preda ii spunea lui Ion Draganoiu urmatoarele: „(…) istoria este una din obsesiile mele si probabil si a altor scriitori.” Si in acelasi interviu mai adauga: „Eu n-as zice ca obsesia fundamentala a scriitorilor romani a fost istoria, ci soarta, ideea de destin…”

In articolul Individul si istoria care a aparut in Romania literara in acelasi an, Marin Preda scria: „Scriitorul a fost intotdeauna interesat de relatiile sociale, de destinul individului, de faptul cum istoria si individul se atrag sau se resping”.

In majoritatea romanelor sale Marin Preda a incercat sa raspunda la cateva intrebari fundamentale: Ce este omul in raport cu istoria? In ce masura poate individul sa tina piept istoriei si care sunt urmarile tendintei individului de a se sustrage din mersul istoriei? Raspunsurile le putem gasi cu usurinta urmarind firul epic al romanelor. Concluziile generale sunt dramatice: nimeni nu poate depasi conditia umana care e supusa in mod fatal circumstantelor; capacitatile omului de a lua masuri pentru a-si schimba destinul sunt limitate si incercarile in aceste sens sunt inutile; istoria e necrutatoare si nepartinitoare.

Istoria apare, in ipostaza ei politica, precum o fort ace agreseaza eroul, fiind opusa spiitului. “Teza mea care a stat la baza interpretarii istorice in Delirul – spunea Marin Preda – este ca istoria poate fi si bolnava, si fireste aduce in fruntea evenimentelor indivizi bolnavi, care dau nastere la evenimente sangeroase. Judecate pe fragmente si tot din punct de vedere al morale umane, marile personaje istorice nu mai pot fi absolvite de vinovatie.”

Problematica romanului, esenta lui ideatica este dezvaluita de prozator. “Delirul este implinirea “temei povestitorului”, care ma preocupa de multa vreme. Eroul principal, un tanar ziarist, descinde in capital Romaniei in anul 1940 si este urmarit pana in 1941, toamna. Razboaiele si evenimentele din istoria Romaniei ocupa un loc important. Dar eu nu am vrut sa scriu un roman istoric, ci sa descifrez pe acest fundal tragic sensul vietii eroului principal. Care e soarta unui tanar in timpul unei istorii dezlantuite si necrutatoare? Poate fi el fericit? Poate iubi? Se poate afirma ca fiinta umana, cu idealurile si aspiratiile sale?”

Acesta este unul in principiile fundamentale exprimate de Marin Preda pentru ca, sustine scriitorul, “este foarte lesnicios pentru omul de litere sa se adaposteasca in spatele necesitatii istorice si sa se eschiveze, in felul acesta, de a se intreba nu cata necessitate contine istoria, ci care e soarta fiecarui om in parte, stiind ca omul nu are decat o singura viata de trait, in timp ce istoria este inceata si nepasatoare”.

Deci, in Delirul, motivul fundamental al scriitorului este Istoria, raportul omului cu Timpul, cu evenimentele grave si consecintele lor. Personajul central, Paul Stefan, fiul lu` Parizianu, tanar de douazeci de ani, pleaca din sat spre implinirea intelectuala, in Bucuresti. Convins ca menirea unui ziarist este de a spune adevarul, Paul Stefan (alter-ego al lui Preda) face eforturi sustinute de a ramane el insusi, dincolo de presiunile istorice. Intruchipand ziaristul onest – intelegem ca istoria se manifesta aberrant, ca un delir al luptei pentru putere – in roman sunt incluse numeroase stiri din viata politica a vremii, care ii confera un character de cronica. Sunt conturate mari personalitati ale epocii: Antonescu, Hitler, Stalin (ultimul, intr-un capitol special din ultima parte a cartii, capitolul 11). Autorul mediteaza pe marginea evenimentelor, a unor momente decisive pentru destinul Romaniei, incercand sa descifreze sensul, conexiunile si ratiunea celor petrecute, cu gravitate si sobrietate. Sunt inregistrate formulary memorabile, unele cu character aforistic, care definesc o situatie sau, spre exemplu, profilul conducatorului militar de exceptie, al generalului Antonescu. “Puterea nu e un obiect, pe care pui mana si-l bagi in buzunar, ea apartine natiunii si trebuie s-o faci in numele ei si al unui ideal de cinste si dreptate. Altfel unde ajungi?”

La acestea se adauga, mai in tot locul, reflectiile prozatorului pe marginea celor relatate:

“Pentru noi si in general totdeauna pentru urmasi, ramane o perpetua enigma faptul ca fiecare ora cheama pe scena omul ei, care adesea e menit unul tragic, chiar daca lupta lui in timpul acelei ore este dusa si pentru a micsora raul timpului istoric.

De ce vine acel om pe scena cand nenumarate ii spun ca ar trebui sa se fereasca?”

Personalitatea generalului, compplexa si controversata, capata relief tragic pe fundalulu evenimentelor necrutatoare, scriitorul aducand in discutie notiuni grave ca demnitate nationala, responsabilitate, putere, constiinta, cultura si civilizatie.

In romanul Delirul evenimentele istorice sunt in plina efervescenta. In fata lor individul ramane demoralizat: „Ori, ce actiune putea fi intreprinsa impotriva acestui vartej satanic care incepuse din mijlocul Europei si in fata caruia marile puteri ori se prabusisera, ori cazusera la intelegere cu tartorul in care unii credeau ca l-au descoperit, pe Anticrist, si care purta denumirea falsa de Adolf Hitler?”

Conceptiile lui Marin Preda referitoare la tema sa predilecta pornesc din convingerea scriitorului ca individul nu a reusit niciodata sa cunoasca bine si mai ales sa dirijeze istoria. In unul din eseurile sale publicate in volumul Imposibila Intoarcere Marin Preda nota:

„In ceea ce ne priveste pe noi, romanii, am cunoscut odata un ganditor care mi-a spus urmatoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria.

Sa presupunem ca exista un astfel de badea Gheorghe. E nevoie doar sa presupunem, pentru ca, in realitate, unde a boicotat badea Gheorghe istoria? La Rovine? La Podul-Inalt? La Calugareni? La Plevna? In Muntii Tatra?

Mai degraba putem spune ca istoria l-a dus de nas pe badea Gheorghe si ca el a invatat din vicleniile ei, viclenii si mai mari si a stiut in felul acesta sa i le dejoace, uimind pe foarte multi din acest continent, care nu odata se trezesc intrebandu-se: cum existam noi, romanii? Cine suntem? Ce e cu noi? Ce este asta Romania?”

STRUCTURI INTELECTUALE IN DELIRUL

Inca de la romanului Risipitorii, Marin Preda va dezvalui si predilectia sa pentru o literatura citadina. Aceasta noua orientare, insa, nu va face ca intentiile scriitorului sa fie de acum incolo potrivnice spatiului rural. Din contra, Marin Preda a ramas pana astazi cunoscut ca fiind unul din cei mai insemnati „duhovnici” ai spiritului taranesc din literatura romana. Multi critici literari au incercat sa puna la indoiala capacitatea lui Marin Preda de a crea personaje cu o structura intelectuala complexa. Afirmatia ca aceasta s-ar datora lipsei unor studii superioare a scriitorului, pare de-a dreptul ridicola. Marin Preda nu este primul scriitor roman cu studiile nedefinitivate.

O alta origine a conceptiilor eronate la adresa prozatorului – ce vizeaza in special personajele – este intelegerea gresita a termenului „intelectual”. Micul Dictionar al Limbii Romane al lui Vasile Breban, editat in anul 1997, trateaza termenul „intelectual” in felul urmator: „1. adj. Care se refera la intelect, care apartine intelectului. 2. sm. sit. Persoana care poseda pregatire superioara de specialitate si lucreaza in domeniul stiintei, artei, etc., a carei principala ocupatie este munca intelectuala (1).” In dreptul cuvantului „intelect” sunt trecute urmatoarele: „S. n. Capacitatea omului de a gandi, de a cunoaste; minte, gandire.” Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, din 1998 trateaza termenul „intelect” ca fiind „capacitatea de a gandi, de a cunoaste, de a avea o activitate rationala, de a opera cu notiuni; gandire, ratiune.” Deci, pentru a fi intelectual nu e neaparat nevoie de a fi in posesia unor acte care sa justifice o pregatire superioara, ci de a  lucra in domeniul stiintei sau a artei. Se vede bine ca primul sens al cuvantului se refera la „minte”, la „gandire”. Toti oamenii sunt inzestrati cu minte si cu capacitatea de a gandi, prin urmare intelectul tine de grad.

Paul Stefan – mai numit si a lu’ Parizianu – este protagonistul romanului Delirul. Plecat din Silistea-Gumesti la Bucuresti, fiul lui Parizianu are norocul sa faca o impresie destul de buna directorului cotidianului Ziua, unde devine ucenicul lui Niki Dumitrescu, un ziarist experimentat. Ceva mai tarziu Stefan o va cunoaste pe Luchi, sora lui Niki, cu care va avea o relatie amoroasa.

Evenimentele tumultuoase ale timpului – cel de-al doilea razboi mondial, abdicarea lui Carol al II-lea, instalarea in fruntea statului a generalului Ion Antonescu si rebeliunea legionarilor – nu-l lasa indiferent pe silistean. Mai mult decat atat, el se arata a fi un tanar indraznet, cu spiritul treaz, patriot adevarat si un iubitor al dreptatii si al libertatii.

In cele mai periculoase momente, cand putea fi oricand omorat de legionari, Paul Stefan culegea informatii pentru eventuale articole, strecurandu-se pe strazile unde „camasile verzi” luasera pozitii strategice. In timpul rebeliunii, printr-o imprejurare norocoasa, reuseste sa-i salveze viata chiar sefului sau, Grigore Patriciu.

Despre formarea personalitatii lui Paul Stefan, Andrei Grigor nota: „Prins in vartejul acestor intamplari agitate si ultimative, atat in viata sociala cat si in cea afectiva, personajul se formeaza, treptat, in spiritul unei individualitati puternice, pentru ca, desi aparent nu are simtul competitiei si o refuza, superior, fara prea multe deliberari, tradeaza in toate actiunile sale spiritul luptatorului.”

Paul Stefan contempla atat de absorbit lumea in care traieste, incat uneori i se intampla sa uite si de sine: „Mie mi se intampla sa uit de mine ceasuri intregi. Ca si cand nici n-as fi eu, ci un altul. Pe urma ma trezesc ca dintr-o buimaceala si imi dau seama ca viata mea s-a intrerupt, timpul meu a fost mort…”

In vartejul evenimentelor din Europa, sarbii se impotrivisera nemtilor si rezultatul a fost distrugerea Belgradului. Luand atitudine fata de caderea Iugoslaviei, directorul ziarului a scris un articol din care reiesea ca sarbii au facut o mare greseala nealiindu-se cu Hitler (Grigore Patriciu simpatiza acordul dintre Ion Antonescu si liderul nazist). Daca nimeni din subalternii lui Patriciu nu indraznea sa-si contrazica seful, Paul Stefan a indraznit sa-i ceara acestuia chiar reanalizarea articolului despre Iugoslavia inainte de a-l fi publicat: „- Nu, patroane, eu asi vrea sa va spun ceva… Mi se pare ca impotrivirea, chiar dezastruoasa, a sarbilor, e sublima; prietenia cu forta cu cineva care vrea sa-si aduca trupele in tara ta, prin faptul ca tu iti dai acordul, asta nu inseamna ca esti cu adevarat prieten cu el. Ori, dumneavoastra sugerati opiniei publice ca noi am facut bine ce-am facut. Ori opinia noastra publica stie ca nemtii ne-au smuls jumatate din Ardeal si l-au dat ungurilor si ca prezenta lor la noi nu este dorita. Asteptam vanturi istorice mai favorabile, dar sa nu ne laudam cu prudenta si realismul nostru si sa facem o enigma din revolta altora, care are in ea ceva maret, tragic…”

Daca la inceput pentru Paul Stefan generalul Ion Antonescu a insemnat un simbol al natiunii si al dreptatii, la intoarcerea sa de pe front – unde a fost trimis ca jurnalist de razboi – constata cu dezamagire ca din ordinul generalului articolele sale trimise au fost in permanenta cenzurate. Din acest moment imaginea pozitiva a idolului sau se diminueaza considerabil.

Nu cu mai putina mirare, constata mai apoi ca prietenul sau Niki nu mai gandeste liber:

„Stefan il asculta (pe Niki – nota mea) si in mod bizar ii venea sa rada. Da, iata se tampise Niki, parca era si el socat, desi pe langa urechile lui nu paraise nici-un glont. Vorbea ca un papagal… (…)

– Mai e timp zise Niki. Sa vezi adauga el parca amenintat, ti-o spun o singura data: fii atent ce vorbesti si cu cine.

– Da ce dracu e cu tine, nici de vorbit intre noi nu mai putem vorbi? (…)

Luchi se uita la Stefan cu o privire care confirma spusele fratelui ei.

– Da, Stefane, zise ea, asa este, fii atent ce vorbesti. Ai sa vezi pe zidurile orasului afise pe care scrie:

Cine limba lunga are

Cinci ani va spala sare.

<<Da, parca ii raspunse si el din priviri, dar asta nu inseamna sa renunti in tine insuti sa gandesti. Sa te feresti dar nu sa te supui in sinea ta, cum vad ca s-a intamplat cu Niki>>”.

Despre Delirul, referitor la Paul Stefan, s-ar mai putea spune ca – asa cum a afirmat insusi prozatorul – este romanul in care s-a implinit „tema povestitorului”. Dintre numerosii critici care au incercat sa clarifice adevarul misterioasei „teme a povestitorului” cum ar fi Eugen Simion, Valeriu Cristea, Livius Ciocarlie, Mihai Ungheanu si Mircea Iorgulescu, cel mai aproape de esenta si cele mai profunde explicatii,  argumentate cu exemple din opera predista, pare a le aduce Andrei Grigor in lucrarea sa Marin Preda – Incomodul. Concluzia criticului este urmatoarea: „Efortul scriitorului de a se desprinde, tematic si stilistic, de Morometii este evident si el se datoreaza nemultumirii de a nu-si gasi locul printre personaje, de a gandi mereu cu mintea lor si de a vorbi cu vocea lor. <<Subiectele morometiene>> sunt rezultatul <<unor tasniri inconstiente>>, iar personajele se dovedesc mai puternice decat el, il domina, am putea spune chiar ca il <<ignora>>, impunandu-se si chiar rezervand scriitorului simpla postura de cronicar care scrie dupa dictare.”; „Dupa ce-si <<deturnase>> destinul in Morometii, vol. II, si in Marele singuratic, romancierul isi <<transfera>> existenta intr-un personaj nou si anume plamadit: Paul Stefan. El paraseste ipostaza fiului, iar abandonul marcheaza si eliberarea, in planul creatiei, de sub dominatia tatalui si a personajului intruchipat de el. <<Povestitorul>> se reda siesi pentru a-si implini propria tema. Citite astfel, primele capitole ale Delirului vadesc grija romancierului pentru relevarea procesului de dedublare, de despartire a destinului sau (real) intruchipat de Paul Stefan, de acela al lui Niculae. Nici un amanunt dotat cu semnificatie in evidentierea acestui proces nu este lasat deoparte.”

Prezenta si insistenta scriitorului asupra unui personaj ca Ion Antonescu in romanul Delirul este neasteptata si impresionanta in acelasi timp. Generalul – o figura controversata pana si in zilele noastre – e pus de Marin Preda intr-o lumina menita sa elucideze adevarul istoric. Personajul insa prezinta interes mai ales prin dimensiunea sa artistica. Latura psihologica a omului politic in mainile caruia sta, la un moment dat, soarta unei natiuni, este foarte abil conturata.

In contextul actiunilor delirante ale lui Hitler in partea de sud-est a Europei, Ion Antonescu accepta un acord cu Berlinul pentru a evita un razboi ce ar fi fost catastrofal pentru romani. La intalnirea sa cu liderul nazist, generalul da dovada de verticalitate si surprinde intreg cabinetul führerului prin indrazneala cu care il confrunta pe Hitler. Prin contrast, dictatorul roman are si momente grele care il descumpanesc si il fac nevoit sa ceara sfaturi de la mama sa.

Rebeliunea „camasilor verzi” il pune pe „le Conducator” in situatia de a medita si a nu lua o hotarare ferma imediat, contrar asteptarii majoritatii locuitoare a capitalei. In timp ce legionarii desfasoara actiuni violente, Antonescu se arata rezervat si taciturn, aparent fara reactie fata de evenimentele care perturba ordinea publica. Mihai Ungheanu observa ca: „(…) generalul tace, dar tace expresiv, lasandu-i pe fostii lui camarazi sa se expuna in fata opiniei publice”. Dupa ce agresivitatea legionarilor depaseste orice limita, Ion Antonescu ordona represiunea.

O imagine clara a psihologiei dictatorului roman ne ofera Andrei Grigor: „Ion Antonescu este, fara indoiala, cel mai dramatic prins in clestele circumstantelor. Meritul prozatorului este ca a reusit sa transforme o personalitate a istoriei intr-un personaj literar asupra caruia proiecteaza o alta intelegere. Situat in imprejurari epice firesti, generalul ilustreaza tragismul fiintei umane aflat in puterea fatalitatii. (…) in acest tulbure context, generalul trebuie sa pastreze cumpana dreapta si sa duca o politica a aliantelor lucida si favorabila intereselor nationale, sa ia decizia cea mai putin rea intr-o circumstanta in care aproape toate sunt perdante. Lucru aproape imposibil.”

Prin drama interioara pe care o traieste, Ion Antonescu este un personaj memorabil si ocupa astfel un loc important in vasta creatie a lui Marin Preda.

IMPACTUL SOCIAL POLITIC AL ROMANULUI DELIRUL

Romanul care a avut probabil cel mai exploziv succes din istoria literaturii romane moderne este Delirul de Marin Preda. Aparut in ianuarie 1975, Delirul a ajuns repede, fara nici o reclama, la un tiraj record de peste 100 000 de exemplare si ar fi dublat aceasta cifra daca, la 14 mai 1975, n-ar fi fost recenzat agresiv la Moscova, din motive politice. Recenzia sovietica a marit interesul pentru carte, dar i-a fost si fatal.

Partidul comunist de la Bucuresti i-a impus autorului sa dea o noua editie, in care sa revina asupra tratarii evenimentelor incluse in roman, anii intrarii Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial, si aceasta a doua editie a aparut, in luna august a aceluiasi an, cu precizarea Editia a II-a revazuta si adaugita. Volumul doi, anuntat de scriitor si asteptat intens de cititori, n-a mai aparut niciodata. In locul lui, Marin Preda a tiparit, in 1977, un volum cu aspect memorialistic, Viata ca o prada, si peste trei ani (1980) trilogia Cel mai iubit dintre pamanteni. Succesul celor doua carti a fost mare si se explica si prin tensiunea asteptarii partii a doua din Delirul. Marin Preda moare accidental, in vara anului 1980. Cartea si-a avut ecourile ei postume, intre care si doua editii: una in 1987, identica cu cea de a doua (cea revizuita), si alta in 1991, scoasa de ziaristul Ion Cristoiu, care a scris pe coperta: „editie necenzurata“, introducand capitolul scos de cenzura despre Stalin, si scotand un altul, pe motiv ca n-ar fi facut sau n-ar fi trebuit sa faca parte niciodata din editia prima. Dupa cum se vede, cartea are o istorie accidentata.

Aventura romanului Delirul, succesul lui neobisnuit la cititori, vine atat din prestigiul autorului, cat si din tematica partial inedita, mai exact din optica noua pe care Marin Preda o dovedea in romanul sau. Pana atunci, Marin Preda se ilustrase ca un prozator realist, sobru, impresionant prin profunzimea cu care scrisese despre lumea taranilor romani (Intalnirea din pamanturi, Morometii, I-II) si despre lumea profesiilor intelectuale (medici, pictori, ingineri, scriitori – Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic), fiind iubit pentru autenticitatea scrisului sau si felul deliberativ al prozei lui (vizibil si intr-o carte de articole, si ea cu mare ecou: Imposibila intoarcere, 1971).

Marin Preda a fost socotit, alaturi de Eugen Barbu, spuma prozei romanesti si a literaturii romane, iar cartile lor se citeau cu mare interes. Stimulat, de altfel, de succesul Delirului, Eugen Barbu a lansat in acelasi an seria de romane Incognito, ajunsa la patru volume, inspirata si ea din aceleasi evenimente. Delirul a starnit, deci, o emulatie plina de urmari.

Romanul Delirul urmareste in primul rand un tanar plecat de la tara si aruncat de valurile vietii in imprevizibila viata a Bucurestilor, unde calitatile lui de ordin intelectual, in primul rand, ii deschid portile unei redactii. Este angajat la Timpul de un patron binevoitor, Grigore Patriciu, gasind colegi la fel de binevoitori, care-l introduc repede in viata redactionala si gazetareasca a Bucurestilor. Cartea este, ca si Intrusul si mai ales Marele singuratic, un roman de dragoste, relatia dintre tanarul descins la Bucuresti, Paul Stefan, si frumoasa si volitionala Luchi, sora medicinista a unui coleg. In jurul fetei se mai invartesc doi candidati la iubire, acest cadril oferind centrul de interes uman al cartii. Dar suntem in preajma intrarii Romaniei in razboiul mondial, in etapa marilor dezastre: sfasierile teritoriale din 1940, detronarea regelui, inlocuirea lui cu regele Mihai, dar si cu generalul Ion Antonescu, in chip de conducator al statului, reprimarea rebeliunii legionare, intrarea Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial. Romanul nu cuprinde toate aceste evenimente, ci doar acea parte din ele care se rasfrange asupra tinerilor eroi ai romanului, ca si asupra altora, cum sunt Morometii fugiti la oras.

Data fiind interdictia, ca si tabu-ul, instalat de indrumarea de partid si cenzura oficiala asupra literaturii romane, cand se vorbea de aceste teme, tratate mereu sablonard si contra adevarului istoric, Delirul a fost o carte citita cu aviditate. Marin Preda se infatisa cititorilor ca prozatorul care restituie contururile adevarate ale evenimentelor. Lucru explicabil daca adaugam ca aceste evenimente au fost traumatizante pentru romani si ca interdictia asupra publicitatii lor reale a produs o refulare plina de urmari. O urmare elocventa a fost si succesul Delirului, carte imbratisata cu emotie de cei care avusesera legatura cu epoca, cu rebeliunea legionara, cu reprimarea ei, cu demonstratiile si drama legionarilor, cu alungarea regelui, cu angajarea militara in Est, toate acestea dupa ce parti ale Romaniei fusesera ocupate de U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria. Ceva mai inainte (1974) aparuse romanul Labirintul de Francisc Pacurariu, dedicat ocuparii Transilvaniei in 1940 de catre armatele ungare, care nu se bucurase de o audienta neobisnuita. A fost meritul cartii lui Marin Preda de a prezenta epoca si evenimentele in mod concentrat, fiind atent la destinele umane si nu la ceea ce ofera arhiva.

Romanul Delirul ramane o carte vie si atractiva, prin eroii ei si prin stiinta scriitorului de a intretine suspansul. Paul Stefan si colegii lui ca gazetari sunt la curent cu evenimentele politice, cu rebeliunea legionara, cu reactiile generalului Antonescu, conducatorul statului, care pe aceasta cale patrund in roman. Delirul cuprinde scene stradale ale rebeliunii legionare, prigoana evreilor, asediul conducatorului statului, decizia reprimarii legionare, ca si reprimarea propriu-zisa. Trebuie spus ca ele nu inunda neaparat cartea. Delirul nu este totusi un roman istoric si nici macar un roman politic, cum s-a zis la aparitie. Marile evenimente ofera doar rama unui tablou in care intra figurile civile, tanarul ziarist, studentii, oamenii periferiei, fugitiv si lumea buna a orasului.

Receptarea cartii a fost influentata insa de socul emotional si politic pe care cartea l-a produs, falsificandu-i evaluarea strict literara si cariera. In 2015, romanul Delirul se citeste ca un roman bun, fara parti-pri-uri speciale pentru planul politic. In 1975, Delirul a avut aspectul de roman subversiv prin numarul mare de interdictii invinse, la care cititorii, publicul cititor, s-a simtit participant si complice. Iesim, deci, din sfera simpla a lecturii individuale si constatam un fenomen social, emotional, care se datoreaza interdictiei si cenzurii. Refularile impuse se razbuna, profitand si de pretexte. Delirul era mai mult decat un pretext.

Nici autorul, foarte precaut, n-a putut evita componenta emotionala in cazul acestei carti. Traise evenimentele in direct, la venirea sa, tanar de 18-19 ani, in Bucuresti, si meditase asupra lor. Deschisese, altfel spus, ochii asupra vietii orasenesti in vartejul lor si nu incetase sa se gandeasca la ele, purtand in gand ideea de a transforma aceasta experienta sufleteasca in literatura, cum ne-o arata multe declaratii ale autorului facute in legatura cu Delirul.

Marin Preda lanseaza in romanul sau si o teorie privitoare la istorie, in polemica cu Tolstoi din Razboi si pace, sustinand ca istoria nu e facuta de mase, cum afirmase marele prozator rus, ci ca uneori in mod evident ea este facuta de unii conducatori, care ei decid, de unii singuri, soarta unor popoare, a unor natiuni, a unor state, tarandu-le in razboi, ducandu-le la macel. El face in acest sens un portret lui Hitler si formuleaza teoria „delirului“. Sunt epoci care produc „delirul“, sunt persoane care intra in „delir“, cazul Hitler, inducand delirul si societatii. Altfel zis, razboiul a fost provocat de Hitler, Romania a fost obligata sa intre in el, Antonescu n-a facut decat sa accepte conditia „delirului“, incercand sa faca fata situatiei. Pe langa iesirea din matca temelor interzise, Marin Preda mai venea si cu o teorie contrara pozitiilor oficiale ale marxism-leninismului in cazul interpretarii istoriei si in mod expres al ultimului razboi mondial. El sustine, contra pozitiei oficiale, ca nu masele fac istoria, ci personalitatile, si ca razboiul mondial de la mijlocul secolului XX a fost determinat in buna masura de Hitler si nu de alte conditii, alt sacrilegiu fata de dogma. Dogma sustinea ca interesul marilor capitalisti, marilor producatori de armament, spre exemplu, au determinat razboiul si l-au determinat si pe Hitler sa-l duca.

Exista in romanul Delirul o atitudine polemica evidenta, pe care vrem s-o subliniem si s-o precizam. Romanul in intregul lui e polemic, pentru ca se intereseaza de experiente individuale, de eroi ca Paul Stefan, Luchi, Achim Moromete, Paraschiv Moromete, si abia in al doilea rand de factorul politic, intr-o epoca foarte politizata! Iar acest plan politic este prezentat uneori lateral si intotdeauna in raspar cu interpretarea istoriei moderne produsa in laboratoarele Cominternului.

Marin Preda are o reactie de artist, de literat, dar si de constiinta activa, care desfide sabloanele. Exact aceasta dubla conditie a fost contestata autorului si romanului, dar ea este evidenta si a devenit si mai evidenta prin atacul politic la care a fost supusa cartea in U.R.S.S., in Germania si la postul de radio Europa Libera. Toate aceste atacuri au fost strict politice si identic orientate si formulate. Marul discordiei a fost miza tematica a cartii, care s-a rasfrant si asupra romanului si asupra autorului lui.

Marin Preda a avut o reactie de satisfactie, de autor cu audienta, atunci cand a aflat ca romanul sau e prezentat sau comentat peste hotare, in Germania sau aiurea. Dar nu era vorba de traducerea romanului Delirul, ci de comentarii in legatura cu romanul si mai ales de interpretari politice. La 14 mai 1975, un publicist, K. Savin, a tiparit in Literaturnaia Gazeta, la Moscova, un articol in care l-a tratat cu superioritate pe Marin Preda ca nestiutor in ale istoriei. De fapt, ii reprosa iesirea din dogma istorica moscovita, privind razboiul antisovietic, privind interpretarea ultimului razboi mondial si, evident, atentia pe care o acordase lui Antonescu si legionarilor. K. Savin critica ceea ce considera o schimbare de optica in Romania in legatura cu toate aceste evenimente si cu atitudinea fata de U.R.S.S. Cartea nu era tratata ca un roman, ci ca un document istoric si politic. Era evident ca Moscova voia conservarea falsurilor de imagine folosite curent in istoriografia sovietica si in cea a tarilor satelit. Urmarea imediata a fost si cererea care s-a facut autorului la Bucuresti de a alcatui o a doua editie a cartii, care sa faca rabat acestor pareri. Comentariul din Der Spiegel, ca si cel de la Europa Libera, au mers in acelasi sens, cautandu-se o echivalare politica intre Conducatorul Antonescu, pe de o parte, si conducerea politica de la Bucuresti, pe de alta. Cu alte cuvinte, scriind despre trecut, Marin Preda ar fi scris despre prezent, gandurile autorului fiind ganduri oficiale. Mai mult, se sugera sau se afirma direct ca Delirul a fost scris de Marin Preda la o comanda politica, la cererea partidului comunist din Romania, la cererea conducatorului acestui partid. Suntem datori sa observam similitudinea celor trei reactii: sovietica, germana si americana si sa tragem concluzia ca autorii articolelor nu erau deloc interesati de critica literara, ci de interpretari politice, pornind de la un roman care li se parea simptomatic. Delirul era scris de un mare si reprezentativ scriitor roman, iar cartea facea furori. Nici una din parti n-a observat discrepanta: o carte oficiala nu poate produce un astfel de succes. In Romania, rezerva fata de cartea-lozinca, cartea de inspiratie politica a starnit mari rezerve. Abia Delirul a starnit o reactie de unanima incredere in literatura postbelica. Gloria romanului Delirul a venit tocmai din opozitia fata de sabloanele politice impuse, care erau considerate ostile, cu un cuvant de astazi, falsificatoare de imagine sau de identitate. De fapt, Marin Preda aruncase la gunoi schemele rolleriste din istoria romanilor, iar rollerismul a insemnat adaptarea la istoria romanilor a modelului istoriografic sovietic. Un act de independenta cum era cel al lui Marin Preda era tratat, de comentatorii straini, pe dos, ca un act de supunere politica.

S-a vorbit si s-a glosat mult, mai ales dupa 1989, in legatura cu prezenta generalului Ion Antonescu in Delirul. In Romania, dupa atacul sovietic la Delirul au inceput sa apara articole critice in acelasi sens. Antonescu este vazut de Paul Stefan la o ceremonie legionara, alaturi de Horia Sima, cu care merge impreuna pe cheiul Dambovitei. Generalul are in Delirul o lunga convorbire cu mama sa, unde cauta intelegere si sfat, in legatura cu tovarasii sai de drum: legionarii, care se poarta intr-un fel pe care Antonescu l-a admis, dar nu-l mai poate admite. Generalul Antonescu este prezentat si la o intalnire cu Hitler, unde isi permite sa replice energic dictatorului german, atitudine pusa de romancier in contrast cu aceea a lui Hacha, reprezentantul Cehoslovaciei. In sfarsit, Antonescu din timpul rebeliunii are o atitudine tacuta, misterioasa, vorbeste putin, demonstrativ, pentru ca sa se invioreze si sa fie decis abia cand rebeliunea legionara vizeaza sediul puterii.

Dincolo de asta, generalul Antonescu nu mai este prezentat nicaieri direct, ci doar in comentariile unor personaje, care-l pun sub semnul intrebarii sau il comenteaza de-a dreptul negativ. Declansarea Razboiului din Est si climatul pe care-l instaureaza in spatele frontului nu-i aduc laude. Un general este, spre exemplu, nedumerit ca Antonescu n-a oprit armata pe Nistru si a mers mai departe contra armatei sovietice.

Generalul Antonescu nu ocupa mult loc in roman, dar ceea ce i s-a reprosat prozatorului este optica. Tratandu-l cu neutralitate de observator, Marin Preda i-a acordat generalului sansa unui personaj ca atatea altele, cu dreptul la existenta. Pozitia lui scriitoriceasca, fireasca, a intrat in conflict cu viziunea propagandistica asupra istoriei contemporane, in viziunea Cominternului, care proslavea brigazile internationale din Spania, pe eroii comunisti din ultimul razboi mondial, partidele comuniste, si condamna partidele burgheze, formatiile de dreapta si de extrema dreapta, ca si pe toti cei care au luptat impotriva U.R.S.S. Pe scurt, lui Marin Preda i s-a imputat sever prin comentariile externe (Literaturnaia Gazeta, Der Spiegel, Europa Libera) ca nu s-a mentinut in cadrele opticii propagandistice, ceea ce nici un scriitor care se respecta, un scriitor modern, nu putea face.

Marin Preda a infatisat scene vazute, cea de pe chei, scene stiute de la altii, scene aflate din presa, scene scoase din documentare. Marin Preda nu inventeaza si nu infrumuseteaza personajul sau romanesc. Omul de langa Horia Sima nu are nimic deosebit. Generalul care merge la mama sa intra, desigur, intr-o mai buna lumina, pentru ca merge sa-si recunoasca vina, sa ceara un sfat, dar si o izbavire. Mama nu-l cruta, ceea ce-l intareste pe general in ideea unei delimitari. Vina lui Marin Preda rezida deci in vointa de a-l fi prezentat ca om. O alta eroare de imagine, reprosata la aparitie, dar mai ales postum, este cea legata de reactia lui Antonescu fata de Hitler. Criticii romanului l-ar fi vrut pe Antonescu obedient, conform desenului si caricaturii propagandistice. Marin Preda s-a luat dupa informatiile orale existente, la care a avut acces. El il arata vertical, ceea ce cenzorii cartii, de dupa aparitie, n-au admis.

In chestiunea rebeliunii, generalul are o faza de mutism si de expectativa, pentru ca apoi sa se manifeste militaros si hotarat. Ce poate fi aici eronat? De fapt, si aici i se reproseaza prozatorului o inclinatie de a-l prezenta pozitiv. Unde sunt, au zis criticii Delirului, megalomania si vanitatea maresalului? Marin Preda nu le-a vazut. In realitate, lui Marin Preda i se reproseaza ca a iesit dintr-o schema politica. Furia a fost insa prea mare pentru a fi fost vorba numai de atat. Marin Preda a intrat intr-un teritoriu interzis profanilor si si-a permis sa ridice un capac de pe Cutia Pandorei. Cat despre simpatia sau antipatia autorului fata de un personaj al sau, aceasta este o chestiune care nu priveste pe politicieni, decat daca au dogme si sunt inchizitori. Un scriitor este liber sa-si construiasca personajul sau asa cum crede de cuviinta. Marin Preda a procedat ca un scriitor, iar a-i interzice atitudinea sau sentimentele tine de o mentalitate politista si dictatoriala. Scriitorul a avut parte de ea, in Romania anilor 70.

In literatura romana dupa razboi, prin anii 50, un gazetar prolific si energic, I. Ludo, a tiparit un ciclu romanesc, Paravanul de aur, in care toti oamenii politici romani, incepand de la primul razboi mondial pana la cel de-al doilea, sunt infatisati in portrete simplificate, caricaturale, grotesti, scarboase, fara a scapa pe vreunul. Acest ciclu a fost tiparit in tiraje mari si raspandit sistematic intr-o vreme in care nu erau alte surse de informare. Delirul lui Marin Preda respingea aceasta tendinta de a politiza maniacal literatura si de a rapi orice forma de umanitate oamenilor politici, pentru ca au facut parte din alta tabara politica decat autorul. Caricatura facuta de I. Ludo lui Ion Antonescu este, se pare, desenul de la care au plecat toti criticii interni si externi ai Delirului, care i-au reprosat lui Marin Preda ca-l reabilita pe generalul Antonescu. Fondul chestiunii ramane politic: generalul Antonescu a fost si om politic nu numai militar, iar cei care-l vestejesc, si odata cu el si pe Marin Preda, au facut-o neindoios de pe pozitii politice, atat in anii ‘50, cat si in anii ‘70.

Documentarea lui Marin Preda a fost o documentare simpla si redusa ca volum. Pana vor apare paginile de jurnal, care vorbesc despre laboratorul Delirului, putem spune, din sursa Marin Preda, ca izvorul principal au fost propriile amintiri ale autorului, care se afla atunci la Bucuresti (1940-1941) si traia cu aviditate evenimentele, si ca al doilea izvor au fost ziarele de atunci, pe care Marin Preda le-a recitit pentru reamintire. Putine carti de istorie privitoare la Hitler si cel de-al doilea razboi mondial, scrise in Occident, patrundeau atunci in Romania, dar au patruns cateva si Marin Preda a avut acces la cel putin una. Importante au fost pentru scriitor si amintirile unor martori oculari ai intamplarilor de la Bucuresti, din 1941, sau de pe frontul de Rasarit. Marin Preda n-a voit sa faca o documentatie oficioasa pentru ca s-a condus dupa propriile impresii si dupa cele pe care le-a cautat la oamenii propriei generatii.

Teoria ca Delirul este o carte comandata a aparut tot din necesitati politice. Au facut-o ziaristi straini, dar si scriitori romani, unii emigrati. Ea este brutala si jignitoare pentru orice scriitor adevarat. Marin Preda a fost profund jignit de ea. El traise evenimentele si avea parerea lui despre ele. A cautat documentele care sa i-o confirme, iar in saracia bibliografica privitoare la Antonescu n-a gasit argumente ale infirmarii propriei opinii. I s-a reprosat de fapt ca a fost personal, independent in scrierea romanului. Ce poate fi oficial in Delirul? Nimeni n-a facut aceasta demonstratie si nici nu este posibila. Linia oficiala a istoriografiei romane era propagandistica in cazul acestor evenimente, identica cu cea sovietica. Tocmai aceasta linie a sfidat-o romanul lui Marin Preda, producand prin romanul sau o bresa in zidul interdictiilor mostenite. Una din intentii este de a face o legatura prea putin probanta: regimul de la Bucuresti cauta in istorie imagini care sa-i corespunda, romanul oferind o astfel de imagine. Dar regimul de la Bucuresti era prezent in imagini conventionale, atat in propaganda Moscovei, cat si in aceea a Occidentului, si astazi (dupa 2000) este greu de spus ca regimul de la Bucuresti a fost cu adevarat cunoscut. A fost o competitie de imagini false. Marin Preda a scris ceea ce a crezut ca scriitor ca trebuie scris despre etapa Antonescu, intr-un roman care nu era inchinat generalului. Alta intentie era de a sustine indirect ca nici un scriitor roman nu era liber sa scrie ce vrea si ca socul Delirului nu putea fi creat decat cu aprobare „de sus“. Analiza peisajului literar de dupa 1970 infirma aceasta pozitie, multe carti aparute dupa aceasta data fiind supuse interdictiei, imediat dupa aparitie, pentru ca nu raspundeau canonului oficial. (Sa ne gandim la Bunavestire a lui Breban, la Ademenirea lui Romulus Zaharia.) N-a razbit nici una in presa externa, n-a facut ecoul Delirului, dar erau carti nedezirabile, tiparite si interzise.

Comenzile politice sunt tipice literaturii sovietice si uneori au avut si succes in literatura rusa, dar improprii literaturii romane, unde astfel de comenzi au produs numai esecuri, unele carti fiind de-a dreptul rebuturi, ca Drum fara pulbere. Delirul nu e un esec literar, ci un roman valid, care nu vrea sa fie nici istoric, nici politic. A fost transformat si in eveniment extern, datorita contextului de interdictii si de monitorizare sovietica represiva. Romancierul a trait insa toata viata cu obsesia experientei sale de tinerete si a „temei povestitorului“, care este in cele din urma tema din Delirul. Cine-i urmareste declaratiile, interviurile, isi da seama cat de proprie i-a fost tema Delirului si cat de mult a dorit s-o scrie. Inca o data: miza acestei carti este experienta unui tanar intelectual nimerit la Bucuresti intr-o valtoare. Este totodata experienta unei generatii. Pentru a face inteles acest lucru, Marin Preda a scris, in 1977, Viata ca o prada. Aceasta carte de memorii si confesiuni este nu numai o carte despre cum a aparut ideea Morometilor, ci si o carte despre cum a fost posibil Delirul. 

Prin Delirul, Marin Preda a voit sa scrie cartea unei generatii, care este chiar generatia lui. Gandul nu l-a parasit nici dupa ce nu si-a mai putut scrie cartea numita Delirul, trecand in Cel mai iubit dintre pamanteni. Chestiunea cu comanda politica nu poate fi sustinuta decat de persoane care confunda viata creatorului, literat si artist mai ales, cu o viata functionareasca, fara demnitate. Marin Preda era insa o constiinta literara, un scriitor adevarat.

Moscova nici n-a facut o polemica cu Marin Preda, ci cu puterea comunista de la Bucuresti, cerandu-le politicienilor de la Bucuresti sa faca o temenea fata de fostul stapan. Raspunsul lui Ov. S. Crohmalniceanu, dat lui K. Savin in Romania literara, e scurt si concesiv, si-l preda, practic, pe Marin Preda adversarului. Dupa aceea, in Romania, Delirul a fost atacat in termenii propusi de Literaturnaia Gazeta, mai ales in Romania literara, oficiosul Uniunii Scriitorilor, dar si in alte publicatii. Un studiu lung al Georgetei Horodinca (in Studii literare, 1977) este parca o sinteza a modului abuziv de a scrie despre Delirul. Semnalul il daduse un text samizdat, semnat de Mircea Bratucu, fost universitar dogmatic, imprastiat la toate cabinetele importante de partid si la toate publicatiile culturale si literare de seama, in care autorul il acuza fatis, politic, pe Marin Preda de a fi indraznit in Delirul reabilitarea lui Ion Antonescu. Campania politica impotriva lui Marin Preda si aDelirului, din 1975, l-a gasit destul de expus pe scriitor. Partidul i-a cerut sa-si revizuiasca romanul. Marin Preda a fost obligat sa faca o a doua editie. Despre aceasta editie s-au spus multe, dar mai nimeni n-a examinat-o atent. Scriitorului i s-a reprosat prezenta in expansiune in roman a fortelor de dreapta si extrema dreapta si absenta celor de stanga. Fusese o realitate istorica si Marin Preda o descrisese ca atare. I se cerea sa introduca prezenta fortelor de stanga si sa revizuiasca punctul de vedere asupra razboiului antisovietic. Marin Preda – o constiinta! – a procedat cum l-a taiat capul, fara sa-si revizuiasca romanul. A lasat textul din prima editie intact, cu exceptia unui pasaj indecent, pe care si prietenii i-au cerut sa-l scoata.

Acest lucru e de retinut: n-a umblat la imaginea legionarilor, nici la aceea a lui Antonescu, nici la scenele de pe frontul de Rasarit. Delirul in editia a II-a este tot cel din editia I, dar cu doua adaosuri. Este vorba de un muncitor omorat de legionari in 1940, in realitate Constantin David, personaj istoric, real, intr-un capitol extras, in parte, din editia prima a Risipitorilor si dezvoltat in Delirul editia a II-a, si de o discutie a lui Paul Stefan cu un gazetar comunist. Gazetari comunisti au existat, iar cel de la Tempo, care-i vorbeste despre nedreptul razboi antisovietic, are un model real: este vorba despre Miron Radu Paraschivescu, scriitor cunoscut in epoca drept un comunist fervent, prieten cu Marin Preda. Miron Radu Paraschivescu lucrase in timpul razboiului la Timpul (de unde Tempo), unde-l tiparise pe Marin Preda, cu care avusese nenumarate discutii literare si politice. Si aceste doua adaosuri au un temei de realitate. Subliniem ca, in afara acestor doua completari, romanul Delirul este cel din editia prima. Marin Preda n-a renuntat la punctul sau de vedere scriitoricesc fata de evenimente, fata de legionari, fata de Antonescu, fata de Razboiul din Est. Una din declaratiile repetate ale lui Marin Preda, ca scriitor, era aceea ca nu poate scrie decat ceea ce a vazut si ceea ce a trait, iar opera lui confirma acest lucru.

Multe din afirmatiile privind aceasta noua editie a Delirului nu sunt controlate. Intr-un dictionar se afirma ca textul ar fi revizuit serios, in editia a II-a, dar paginile nu conforma, romanul Delirul e cel de la prima editie. Interesanta este editia lui Ion Cristoiu, care a relansat cazul Delirului, in 1991, prin pretentia prefatatorului de a oferi o editie necenzurata. Din pacate editia lui Ion Cristoiu este cenzurata, deoarece elimina un capitol pe care autorul l-a introdus cu buna stiinta in romanul sau: e vorba de tanarul revolutionar purtat de jandarm din post in post. Manuscrisul in forma lui buna de tipar continea insa acest text si exprima vointa autorului de a fi plasat acolo unde era in roman. Corespundea de altfel unei realitati a vremii, procedeul era cunoscut. Mai continea si capitolul cu Stalin, inspirat lui Marin Preda de memoriile Aliluevei.

In editia din 1991, Ion Cristoiu introduce capitolul cu Stalin, dar il exclude pe cel privitor la tanarul escortat de jandarmi, pe motiv ca i-a fost impus prozatorului. Nu i l-a impus nimeni, ramane un act de vointa auctoriala, iar regula este sa respectam vointa autorului. Capitolul cu Stalin era gandit si ca un capitol capcana pentru cenzura: scotandu-l – si acest lucru a fost prevazut de Marin Preda si colaboratorii lui – se salva restul cartii. Asa a fost.

Editia din ianuarie 1975 ramane o editie scrisa si gandita de Marin Preda, nimeni nu i-a introdus in ea texte pe care nu le-a dorit. Psihoza politica postdecembrista, rea conducatoare de judecati literare cu care nu avea nici o legatura, a produs destule fantasme. Un critic cunoscut credea si el ca episodul tanarului insotit de jandarm n-a fost in prima editie, ci a aparut in a doua editie. Nu, se afla in prima editie si a fost pus acolo de autor.

Regula vointei auctoriale este clara: autorul isi face editia. Rectificarea din editia din 1991 este o eroare. E un fapt public ca Marin Preda a fost obligat la o a doua editie, dar modul in care a rezolvat-o, fara a se atinge de textul celei dintai, este elocvent. Editia de autor este aceea din ianuarie 1975, editia completata este cea pe care scrie „Bun de tipar, 30.7.1975“, are coperta alba si a fost tiparita in 100 000 de exemplare. Cea de a II-a editie o repeta pe prima. Editia Cristoiu intervine in textul stabilit de autor, dar restituie un capitol, cel despre Stalin, sacrificat cu buna stiinta de scriitor.

Desi i s-a cerut, Marin Preda n-a mai vrut sa continue Delirul. A lasat pe multi, si in primul rand pe oficiali, dar si pe cititorii simpli, sa creada ca o va face, dar n-a facut-o. Era clar pentru Marin Preda ca un al doilea volum al Delirului ar fi suportat ingerinte politice mari si n-a mai voit sa-l scrie. Proiectul sau anuntat in presa mergea pana la impuscarea lui Antonescu. Mai apoi au razbatut stiri ca voia sa mearga totusi pana in 1953, ceea ce devenea foarte interesant. Aceasta stire, venita din familie, ne arata ca Marin Preda era interesat de drama intelectualilor romani de dupa razboi si ca voia sa faca din Delirul un roman al generatiei sale, generatie de scriitori trecuti prin arest si puscarii politice (Ion Caraion, Constant Tonegaru, St. Aug. Doinas, Balota si altii). Este inca un argument ca Delirul nu putea fi continuat si nu putea fi pentru ca nu era o comanda oficiala. Drama intelectualului de tip Caraion, contorsionatul, nu era pe placul politicienilor de la Bucuresti.

Drama lui Marin Preda legata de acest roman n-a fost facuta niciodata publica decat in mod indirect. Scriitorul a cunoscut cu Delirul o culminatie a carierei, dar si o sufocare. Cartea vietii lui, „tema povestitorului“, a fost interzisa practic. Scriitorului i s-a interzis s-o continue in forma dorita, singura voita de autor. A trait cu aceasta inadmisibila obstructie, dupa care a inceput declinul. Viata ca o prada este expresia acestei interdictii. Marin Preda se intoarce la tema Delirului pe alte cai. La ea se intoarce si in Cel mai iubit dintre pamanteni, prin cazul intelectualului inchis la Cavnic.

Anii dintre 1975-1980 sunt dominati interior de esecul Delirului, influentandu-i decisiv viata si creatia. Marin Preda a murit ca scriitor caruia i s-a interzis sa scrie o carte esentiala pentru el. Era Delirul lui, si nu cel dorit de Literaturnaia Gazeta si de oficialitatile politice de la Bucuresti. Cercurile cominterniste nu i-au iertat lui Marin Preda decizia de a scrie in mod liber un roman pe care l-ar fi vrut subordonat ideologiei exprimata de I. Ludo.

Si-a permis sa scrie ca un general roman a racnit la Hitler, ceea ce nu intra in setul de imagini propagandistice ale Cominternului, privitor la Romania, desi era adevarat, dupa cum si-a permis sa-l arate in postura de lichidator al Miscarii Legionare, ceea ce era un act sangeros, pe care stanga nu-l putea face, dar era inadmisibila si aceasta imagine in setul de caricaturi preparat de Comintern pentru istoria romanilor. Cazul Delirul si cazul Marin Preda sunt mai complicate si au reverberatii mai multe decat se crede.

Ceea ce nu i s-a iertat autorului roman a fost o incercare de terapie prin roman, incercarea de dezinhibare si de deculpabilizare a societatii romanesti, intr-o etapa in care suferea inca de traumele razboiului si ale ocupatiei, de refularile impuse care imbolnavesc oamenii, de interdictiile care te impiedica sa-ti recunosti si sa proclami propria imagine. Romanul Delirul a fost si ramane cartea unei identitati recuperate, ceea ce nu i se va ierta niciodata lui Marin Preda, de catre adversarii identitatii romanesti. O accepta insa cititorii care au fost alaturi de Marin Preda la lansarea Delirului.

BIBLIOGRAFIE

Andrei Grigor, Marin Preda Incomodul, Ed. Porto Franco, Galati, 1996

Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Brasov, 2003

Nicolae Ciobanu, in volumul Scriitori romani comentati. Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Ed. Recif, Bucuresti, 1995

Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocatie si Aspiratie, Editia a II-a revazuta si adaugita, Ed. Amarcord, Timisoara, 2002

Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros,Buc., 1973

Dinu Flamand, Cu Marin Preda (interviu)/ Amfiteatru Nr. 9, 1977

Petru Dumitriu, „Note de cititor despre povestirile lui Marin Preda“, „Viata romaneascã“, nr. 12, 1953

Marin Preda, Morometii, vol. I, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003

Marin Preda, Morometii, vol. II, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003

Marin Preda, Cel mai iubit dintre pamanteni, vol. I, Ed. Literatura artistica, Chisinau, 1990

Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea romaneasca, Bucuresti, 1975

Marin Preda – Incomodul

Marin Preda, Creatie si Morala, Ed. Cartea Romaneasca, 1989

Marin Preda, Viata ca o prada,

Marin Preda, Imposibila Intoarcere, Ed. Cartea Romaneasca, Editia a II-a, Bucuresti 1972

Marin Preda, Imposibila Intoarcere, Un semn de intrebare, Ed. Cartea Romaneasca, Editia a II-a, Bucuresti, 1972