Marile Sisteme de Drept Contemporan

=== e36b3e8f7c4a1351916e2d165d39be2e11be5997_458294_1 ===

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

BUCUREȘTI

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE

LICENȚĂ

Coordonator științific: Conf. univ. dr.

NUME: NIEMESCH

Prenume : MIHAIL

Absolvent:

NUME

Prenume

București , 2017

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

BUCUREȘTI

SPECIALIZAREA: DREPT

LUCRARE DE

LICENȚĂ

Mari sisteme de drept contemporan

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME: NIEMESCH

Prenume : MIHAIL

Absolvent:

NUME

Prenume

București , 2017

CUPRINS

3,6,9,9,11,11,11,12,15,18,19,20,22,24,26,27,30,37,38,41

Cuprins……………………………………………………………………………….3

Introducere………………………………………………………………………….6

Secțiunea I. Studiul sistemelor de drept din Europa în perioada contemporană………………………………………………………………………9

§1. Considerații istorice privitoare la organizarea statelor de drept……………………………………………………………………………………9

Sectiunea a II-a. Criterii de selecție pentru identificarea unor sisteme de Drept ca model de urmat pentru alte state ……………………………………………………………………………………………11

§1. Dezvoltarea juridică pe plan intern…………………………………11

1.1.Dreptul și valorile sociale………………………………………………….11

1.1.1.Noțiunile de cultură, civilizație,valori………………………………12

1.1.2.Legătura dintre drept și alte sisteme normative, religie, morala, drepturile omului………………………..………………..15

§2. Aplicarea modelului în alte state și evoluția sa…………………18

2.1.Statul ca noțiune………………………………………..……..19

2.1.2.Noțiunea sau categoria politico-juridică de“putere“……..…20

2.1.3.Puterea politică………………………………………………22

2.1.4.Instituțiile (organele) fundamentale ale statului……………………………………………………………..24

2.1.5.Forma statului……………………………………………….26

2.1.6.Legătura dintre stat și drept…………………………………27

2.1.7. Școlile dreptului…………………………………………….30

2.1.8. Legatura dintre drept, ,morală și drepturile omului…………………..37

Secțiunea a III-a Studiu de caz comparativ între sistemul de

drept romano-germanic și cel anglo-saxon……………………………30

Concluzii……………………………………………………………………………..37

Bibliografie………………………………………………………………………….38

Anexe………………………………………………………………………………….41

ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de publicații și acte normative

Alte abrevieri

Mari sisteme de drept contemporan

Răul inerent al capitalismului este împărțirea neechitabilă a bogățiilor. Bunul inerent al socialismului este împărțirea echitabilă a sărăciei.

Winston Churchill

INTRODUCERE

Prezenta lucrare urmărește să identifice avantajele juridice ale marilor sisteme de drept, asupra societăților, în decurs de un secol . Aplicarea atât a normelor interne, dat și colaborarea la nivel international înt-un secol al schimbărilor furnizează un izvor de inspirație atât pentru bazele și înființarea Teoriei Generale a Dreptului, cât și pentru meritele aplicării concluziilor științifice în practică.

Trebuie totuși să amintim că Europa reprezintă o realitate care refuză să se lase prinsă într-o definiție foarte precisă. Nici geografia, nici istoria, nici cultura, nici religia nu ne îngăduie să dăm un răspuns simplu și clar la întrebarea: Ce este Europa?

S-au făcut numeroase tentative de a răspunde aspirației milenare către o Europă unită, către paradisul pierdut pe care l-ar fi reprezentat Imperiul Roman. În orice caz, pentru Occidentul european acesta a fost obiectivul Carolingienilor . Sfântul Imperiu a reprezentat prelungirea lui firească. Eșecul acestuia a lăsat locul unor state care au încercat să domine Europa : spanoiolii, francezii, germanii au încercat să reconstituie unitatea Europei potrivit condițiilor impuse de ei. Nici unul din acești parteneri n-a reușit să-și impună legea în întreaga Europă. Pentru definirea Europei, politica nu reprezintă deci un îndreptar mai bun decât cultura.

Indiferent de varietatea tipurilor și formelor destate,ale mecanismului sau aparatului puterii constituite de-a lungul istoriei, „puterea de stat” prezintă, la rândul ei, câteva trăsături caracteristice, care îi delimitează atributele (puterea puterii) față de toate celelalte forme de autoritate socială (morală, părintească, religioasă. etc.)

Studiul de față se orientează asupra noțiunii de drept obiectiv. Prin drept obiectiv se înțelege totalitatea normelor juridice dintr-o societate, ansamblul de norme instituite, elaborate și aplicate de organe competente ale statului, a căror respectare este obligatorie fiind garantate la nevoie prin forța de constrângere a puterii de stat. În limbaj juridic, termenul „obiectiv” în asociere cu termenul „drept” exprimă doar faptul că ansamblul sau totalitatea de norme juridice din societate constituie o existent independent de voință sau dorința unora sau altora din subiecții sociali. Așadar, termenul „obiectiv” are în acest context un înțeles mai restrains decât cel utilizat în accepțiunea filosofică).

Din punct de vedere al apartenenței dreptului la un bazin de civilizație juridică, a fost realizată o clasificare a dreptului pe mari sisteme sau familii  de drept, în prezent fiind identificate :

– familia sau sistemul juridic de tradiție romanică – rezultat al receptării dreptului roman în Europa, și care  se clasifică în sisteme care cunosc o mai puternică influență franceză, sistemul germano- elvețiano- italian  și sistemul țărilor nordice:

– familia sau sistemul de anglo- saxon (common law) – Marea Britanie, SUA, Australia,  Canada (fără Quebec);

– sistemul bazat pe dreptul religios, tradițional, destul de răspândit în statele musulmane;

   – sistemul dualist– format din dreptul ebraic, hindus, chinez tradițional, japonez, care îmbină sistemul de norme tradiționale cu cele moderne scrise.

SECTIUNEA I. STUDIUL SISTEMELOR DE DREPT DIN EUROPA ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

§1. Considerații istorice privitoare la organizarea statelor de drept

Aproape ca într-o lege a firii, în fiecare secol pare a se ivi o țară cu puterea, voința și imboldul intelectual și moral de a modela întregul sistem international potrivit propriilor sale valori. În secolul al XVII-lea, Franța, sub cardinalul Richelieu, a introdus abordarea modernă a relațiilor international bazate pe statul – națiune și motivate de interesele naționale ca scop ultim. În secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a elaborat conceptual de echilibru al puterii, care a dominat diplomația europeană pentru următorii 200 de ani . În secolul al XIX-lea. Austria lui Matternich a reconstituit unitatea Europei, iar Germania lui Bismarck a demontat-o, dând o nouă formă diplomației europene- aceea a unui joc al politicii de forță, jucat cu sânge rece.

În secolul XX, nici o țară nu a influențat relațiile internationale atât de hotărâtor și în același timp ambivalent precum Statele Unite . Nici o societate nu a insistat cu mai multă fermitate asupra inadmisibilității intervenției în afacerile interne ale altor state și nu a susținut cu mai mult patos că propriile sale valori sunt universal aplicabile.

Factorii de configurare a dreptului sunt acele cauze care determină apariția, existența și evoluția dreptului. Ei pot fi grupați în următoarele categorii:

Cadrul natural – în toate componentele sale -mediul geografic, factori biologici, fiziologici, demografici .

-acest factor influentează dreptul. Manifestarea forței regulatoare a acestui fascicul de factori aparținînd cadrului natural, nu se prezintă însă ca o fatalitate, nu în mod automat prezența acestora se finalizează cu consecințe (efecte) juridice. Acțiunea lor este întotdeauna corelată unui interes social.

B. Cadrul social-politic

-asupra dreptului exercită influența și structurile organizatorice ale societății. Nu avem în vedere doar structurile politice oficiale

-statul în primul rînd – ci și grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice

-structuri sociale nestatale.

C. Factorul uman – reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor.

Dimensiunea umană a dreptului privește, înainte de orice, drepturile esențiale ale individului (drepturi fundamentale), drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnității și libertății, pentru că omul, dupa natura sa, este o ființă demnă și liberă.

Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la viața socială. Disciplinarea conduitei umane trebuie să pornească de la cunoasterea aptitudinilor și relațiilor existențiale, a comportamentului corelat al omului într-un sistem de relații dat. Acesta presupune cunoașterea factorului uman în dinamismul și

multitudinea însușirilor și aptitudinilor sale, luarea în considerare a nevoilor, intereselor și finalităților acțiunilor omului, în diversele sale ipostaze (cetățean, proprietar, alegător, funcționar, muncitor și altele ).

D. Factorul internațional – influența mediului internațional este vizibilă în condițiile evolutive ale dreptului din ultimii ani. Odată cu ratificarea convențiilor internaționale, semnarea unui șir de tratate, acorduri cu alte state, o multitudine de probleme au încetat să mai fie privite din perspectiva dreptului intern, ele devenind probleme internaționale. Mai mult ca atât, organismele internaționale ”recomandă” ca statele membre să intervină în racordarea dreptului intern la cel internațional.

SECȚIUNEA A II-A CRITERII DE SELECȚIE PENTRU IDENTIFICAREA UNOR SISTEME DE DREPT CA MODEL DE URMAT PENTRU ALTE STATE

§1. Dezvoltarea juridică pe plan intern

1.1.Dreptul și valorile sociale

Legiferarea este creația voită a a normelor implicând scopuri, valori și mijloace tehnice (proceduri, agenți etc.). Modul de apreciere și scara de valori a legiuitorului depind de facultățile mentale proprii, de concepțiile, credințele, ideologiile care determină criteriile de apreciere în grupul social respectiv. Funcția logică care prezidează la elaborarea sistematică a ordinii juridice , consecvența logică, este fondul ,, justului și a justiției’’. Numim

,, just’’ ceea ce este conform cu o normă, cu un model, cu un principiu adoptat. Dacă norma este aplicată la fel în tot cuprinsul acțiunii de măsurare , dacă măsurarea se face conform acestor date, ea va fi o măsurare justă. Just, în materie juridică înseamnă ,, conform cu anumite norme admise’’. Există o relativitate a justiției determinată de timp, loc sau grup social, dar există și unele fundamente universale ale justiției, precum convingerile normative apriorice care decurg din structura noastră mentală.

Viața socială este marcată de acțiuni, având ca finalitate posesiunea valorilor materiale. Interesul păcii sociale determină legiuitorul să aleagă dintre diversele interese ce pot intra în coliziune , selectând anumite acțiuni ca fiind favorabile și compatibile cu pacea socuală, iar altele distorsionate, primejdioase. Această operație este o decretare de valori. Legiuitorul va ierarhiza diversele interese particulare care pot interveni în relațiile sociale, stabilind prioritățile, obligațiile, toleranțele și interdicțiile. Această selecție și ierarhizare va restrânge acțiunea individuală. Orice reglementare implică obligații și interdicții, direcții de acțiune și limitări.

1.1.1. Noțiunile de cultură și civilizație

O definiție universală a culturii nu există. Sunt posibile diverse descrieri funcționale în domeniul culturii, formulate de fiecare dată în funcție de scopurile concrete ale cercetării, însă o definiție integrală, esențială a culturii, care ar căpăta o răspândire unanim recunoscută nu există, deși volumul semantic al acestei noțiuni este considerat ca fiind intuitiv clar.

Definirea conceptului de cultură se impune cu atât mai mult cu cât el circulă în limba cotidiană și chiar în cea științifică având sensuri variate.

Etimologic, cuvântul cultură era vechi în limba latină. Rădăcina din care a derivat e verbul colere , ce înseamnă în primul rând a cultiva anumite lucruri, cu înțelesul de a le îngriji spre a le ameliora calitatea sau a le spori productivitatea.

La început, noțiunea de cultură prevedea influența utilă a omului asupra naturii, la fel educația și instruirea omului. Horatius îl folosea cu sensul de cultivare a spiritului iar Cicero punea în discuție cultura agrorum și cultura animi, prin acesta din urmă înțelegând un efort educațional cu mare efect în rodirea sufletului, efort educațional ce însumează atât procesul de învățământ, cât și experiența personală a fiecărui individ.

Cuvântul civilizație – un neologism , apare târziu în Franța, în secolul al XVIII-lea și are la început o semnificație restrânsă. El a fost format pornind de la numele civilizat, a civiliza, care există deja de multă vreme și sunt uzuale. În secolul al XVI-lea civilizație nu este încă (pe la 1732) decât un termen de jurisprudență și desemnează un act de justiție sau o hotărâre care oferă caracter civil unui proces penal. Expresia modernă, în sensul de ,, trecere la o condiție civilizată„ , vine mai târziu, în 1752, sub pana lui Turgot, care pregătea atunci o lucrare de istorie universală, dar pe care nu o publică el. Intrarea oficială a cuvântului într-un text tipărit, este marcată fără îndoială de publicarea lucrării ,, Traité de la population„( Tratat despre populație), în anul 1756, de Mirabeau, părintele tribunului revoluționar : se pune problema ,, resorturilor civilizației„ și chiar a luxului unei civilizații false.

Acestea fiind zise, să ne amuzăm să constatăm că Voltaire însuși nu a folosit comod cuvântul civilizație ,, chiar dacă el este omul care concepuse noțiunea, în lucrarea sa: Eseu despre obiceiurile și spiritul națiunilor -1756 făcuse deja o primă schiță a unei istorii generale a civilizației. (J. Huizinga).

Ca și exemplu de reglementare legislative care au așezat fundația dreptului actual, odată cu civilizația, în epoca Evului Mediu timpuriu, din punctul de vedere al dreptului, se distinge în primul rând opera legislativă a împăratului Justinian, cunoscută sub numele: Corpus iuris civilis, și care cuprindea patru părți, și anume:

Codul

Digestele

Instituțiile

Novellele.

După cum prof. Vl. Hanga remarcă, Justinian a fost „omul marilor restituiri politice, religioase și legislative”. Opera legislativă a lui Justinian a debutat într-un context social extrem de sensibil. Astfel, în acea vreme legislația romană era aruncată într-un adevărat haos, actele normative erau adesea contradictorii și ele nu mai corespundeau cerințelor sociale. Evident că, în această situație, trebuia să se intervină, căci, altfel, lucrurile puteau scăpa de sub control, iar anarhia urma să se instaleze.

1.1.2.Legătura dintre drept și alte sisteme normative, religie, morala, drepturile omului

După unii autori, științele sociale alcătuiesc următorul tablou:

a). Stiințele de tip nomotetic, care au ca obiect activitățile umane și își propun să stabilească legile și relațiile funcționale corespunzătoare. În cadrul lor se utilizaeză observațiile sistematice, experimentale , studiile statistice etc. Aici intră: economia, politologia, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica etc.

b). Științele care-și propun reconstituirea și interpretarea trecutului – științele istorice.

c). Științele care delimitează lumea dominată de norme, obligații și atribuții, care studiază aspectele negative ale activității umane – științele juridice, etica etc.

d). Cercetarea epistemologică a științei, ca disciplină filosofică socio-umană. Aceasta abordează activitatea cognitive ca o activitate essential umană.

În tabloul științelor sociale, dreptul ocupă un loc distinct atât prin specificitatea obiectului său de cercetare- realitatea juridical, parte component a realității sociale- cât ți prin relative sa autonomie metodologică. Știință despre societate, dreptul este eo ipso știință social-umană. Știința dreptului studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar , în primul rând, ca o dimensiune inalienabilă a existenței umane în condiții social- istorice determinate.

Dimensiunea juridică a societății este o realitate asupra căreia se apleacă spre a- i cerceta legitățile, regularitățile, geneza și modalitățile de implicare.

Fiind determinat de scopuri care se impugn acțiunii, dreptul – ca fenomen normativ- reprezintă o tentative de disciplinare, de coordonare a relațiilor sociale, în vederea promovării unor valori larg receptate de societate .

Dacă marii legiuitori ai antichității despre unii cu foarte importante contribuții în materie, numai din motive care exced cercetării noastre, cu regret, nu am pomenit, și ne cerem îngăduința cititorului, păstrându-se în interiorul corpului doctrinar – mult mai riguros decât relațional – propun o viziune legislativă în care individul capătă rolul unui supus absolut, în interiorul creștinismului situația este cu totul alta. Creștinismul propune iubirea și păstrarea în perimetrul absolut al iubirii care, în esența ei absolută, este dumnezeiască. Judecătorul suprem este Dumnezeu care este, în același timp și Iubitorul Suprem. Situația creează o ruptură reală între sistemele religioase ale antichității și creștinism, pentru că juridicul se păstrează în interiorul iubirii, individul care, descoperindu-și calitatea de persoană, ajunge să respecte iubirea până la risc, ca pe o lege care face parte din el însuși . Creștinismul nu propune o subordonare a societății față de individ, deoarece este o religie și nu o utopie.

Valorile euro-atlantice se aseamănă adesea cu idealurile religioase ale păcii, ale reconcilierii, ale dreptății, ale unității și într-ajutorării frățești. Aceste valori trebuie susținute și promovate de biserică în general, mai ales că mulți cetățeni ai statelor europene și nord-atlantice sunt și membri ai bisericilor creștine, catolice, ortodoxe, anglicane, protestante și neoprotestante.

Dreptul, ca ansamblu al legilor, este apanajul statului, pentru că acesta din urmă are puterea să impună regulile și să sancționeze nerespectarea acestora. Dar și statul are nevoie de o limitare a puterii sale și de o legitimitate, ambele

realizându-se tot prin intermediul legii. Istoric, statul și dreptul s-au născut în Orientul Antic, în Mesopotamia,

unde, de altfel, s-a descoperit și cel mai vechi corp de legi –

Codul lui Hammurabi.Egiptul antic a cunoscut, de asemenea,

legi civile și penale, instanțe de judecată și forme de executare a hotărârilor. În privința evreilor există, de asemenea, surse istorice care atestă faptul că aceștia cunoșteau reguli, cărora le atribuiau surse divine (cele 10 porunci transmise prin Moise poporului). Regulile juridice erau cuprinse în

Talmud, care, după Vechiul Testament, reprezintă al doilea text fundamental iudaic.

În alte state ale lumii antice, India, Persia, China, existau, de asemenea, reguli impuse de stat, dar importanța legilor era redusă, oamenii preferând să trăiască după tradiții sau precepte religioase.

Statul nu poate crea un drept arbitrar, care să nu țină seama de drepturile individuale, dar și cetățenii sunt obligați să se supună legii, mai ales ca manifestare a respectului față de solidaritatea socială. Această ideea a solidarității sociale se regăsește în scrierile doctrinarilor începând cu Hugo Grotius și terminând cu instrumentele contemporane de protecție a drepturilor individuale. Chiar de la naștere, în virtutea calității de om, fiecare individ are anumite drepturi, pe care statul și ceilalți oameni trebuie să le respecte. Dar aceste drepturi fundamentale trebuie respectate și în relațiile între state, rădăcinile acestei concepții găsindu- se la Aristotel despre dreptul natural, trecând prin Sfinții Părinți și autorii Secolului Luminilor, până în zilele noastre. Declarația universală a drepturilor omului (1948), Convenția de la Roma (1950) și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România în anul 1994 sunt modalități de transpunere în dreptul pozitiv a conceptelor de drept natural și drepturi fundamentale ale omului, prin intermediul cărora ființa umană a devenit o valoare în sine, aflată în centrul vieții sociale.

Drepturile fundamentale ale omului au dobândit putere prin înscrierea în Constituție, astfel creându-se și garanții ale respectării și ocrotirii lor. Un aspect deosebit de important al analizei îl constituie modul în care drepturile omului au fost consacrate și apărate prin sistemele de drept ale statelor totalitare și apoi, ulterior, căderii acestor regimuri în Europa.

§2. Aplicarea modelului în alte state și evoluția sa

2.1. Statul, ca noțiune

Importanța studierii dreptului rezultă din necesitatea de ai determina orientările de dezvoltare, de a-i cunoaște normele și modalitățile de aplicare, asigurându-se respectarea lui, iar prin aceasta a drepturilor și libertăților fundamentale ale membrilor societății.

Conceptul care desemnează realizarea unui asemenea deziderat este dat de statul de drept apărut ca o replica la abuzul de putere manifestat în statul absolutist, ierarhizat pe privilegii de avere sau de grup social, transformare produsă ca urmare a unor revoluții politice, revoluții care au contribuit la evocarea a ceea ce numim azi Declarația Universală a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Conceptul de stat de drept urmărește să înlăture arbitrarul și fărădelegea, însă cu toată puterea sa, dreptul ar rămâne fără eficiență dacă nu ar fi însușit de organizarea societății pe temeiul statului de drept. El semnifică o reconsiderare fundamental atât a rolului dreptului cât și a statului în societate, căutând să impună siguranța juridical a cetățeanului, garanția domniei legii, astfel încât fiecare cetățean să fie conștient că demnitatea sa, drepturile și libertățile sale sunt asigurate prin lege, iar în caz de încălcare a acestor atribute de către o autoritate publică, de un funcționar sau de un alt cetățean, justiția va interveni, îl va apăra și repune în drepturi.

2.1.2. Puterea politică

Politologia, prin excelență, are ca obiect de studiu domeniul politic, acesta constituind cadrul în care se desfășoară viața oamenilor, într-un mod organizat, având ca finalitate satisfacerea unor interese: individuale, de grup social, general, naționale, economice sau, după caz, politice. Politica este inerentă materiei umane fiind o manifestare, o obiectivare a politicului. Această manifestare are un caracter istoric, fiind variabilă în timp.

Spre deosebire de politică, politicul este identic în sine și eteru fiind un element constitutiv al rezintenței umane și sociale. Cu alte cuvinte, politica constituie un aspect fenomenologic, variabil în raport cu politicul care constituie elementul invariabil. De aici rezultă că în relația dintre politic și politică intervine diferența dintre obiectiv și subiectiv. Din punct de vedere al relațiilor international conceptul de „putere” s-ar putea defini ca fiind influența unui subiect (X) asupra altui subiect (Y) sau mai sintetic reprezintă controlul exercitat într-un sistem de către un factor asupra altui factor. Sub aspect politic, guvernarea reprezintă un grup de bază teritorială, în care anumite organizații, instituții sau organe asigură managementul puterii în ansamblu și organizează relațiile de putere între subgrupuri. În relațiile internationale și în politologie (știința politică) suveranitatea reprezintă calitatea majoră a centrelor de putere care se manifestă pe scena globală.

2.1.3. Caracteristici ale puterii de stat.

Instituțiile (organele) fundamentale ale statului

Instituțiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate sau putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima voința suverană a poporului și de a acționa pentru realizarea și respectarea acesteia. Partidele politice parlamentare (reprezentante în parlament) participă la exercitarea puterii în mod nemijlocit prin intermediul parlamentului sau guvernului. Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu participă nemijlocit la exercitarea puterii, ci doar la influența acesteia prin intermediul presei, demonstrațiilor, etc. Instituțiile politice sunt organisme înființate expres prin lege. Atribuțiile și prerogativele – stabilite de forul legislativ. Pentru a fi în prezența unei instituții politice trebuie să fie îndeplinite două condiții de fond:

a) instituția să fie învestită în mod expres prin constituție sau prin lege cu prerogativa de a exercita puterea de stat;

b) instituția politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acțiune în exercitarea misiunii sale.

Instituția politică se formează ca rezultat al conlucrării mai multor factori:

a) instituționalizarea anumitor relații sociale din ansamblul general al relațiilor sociale;

b) specializarea organului prin care se exercită puterea;

c) conferirea unei haine juridice a întregului mecanism al instituțiilor politice.

Puterea centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de putere (instituțiile de guvernare), în special de puterea executivă.

Desconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorități publice locale, ai căror titulari sunt numiți de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Se renunță la repartizarea puterii de decizie a guvernului, în favoarea agenților locali (prefecți) repartizați (numiți de guvern în unitățile administrativ-teritoriale).

Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele primite de la guvern și ia el însuși anumite decizii, și care nu anulează autoritatea puterii centrale. Agenții locali care reprezintă puterea central în unitățile administrative sunt numiți de guvern și plasați sub controlul ierarhic al acestuia. Autoritățile centrale exercităun control ierarhic asupra agenților locali desconcentrați, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Pot să emită ordine, instrucțiuni obligatorii pentru autoritățile ierarhic inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate și oportunitate. Avantaj: agenții locali desemnați de guvern cunosc mai bine realitățile politice, economice și sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii operative și eficiente. Control ierarhic – dreptul autorităților superioare de a modifica sau anula actele emise de agentul local care îi e subordonat.

Separația puterilor în stat nu exclude așa după cum am menționat, colaborarea dintre ele în sensul că, deși fiecare are o funcție în principal, participă și la funcția exercitată de celelalte puteri.

a) Puterea legislativă, este puterea chemată să elaboreze, să dezbată și să adopte legi constituționale, organice și ordinare. Prin prerogativele pe care le are, puterea legislativă ocupă locul primordial în sistemul constituțional al României.

b) Puterea executivă, se exercită de către organele administrației de stat care au atribuții de aplicare a legilor și actelor normative bazate pe lege, de emitere de acte administrative pe baza și în executarea legilor. Conducerea generală a activității executive se exercită de către Guvern, ca organ suprem al Puterii executive. Guvernul participă la activitatea legislativă sub forma: inițiativei legislative, a participării la promulgarea legilor și a elaborării unor acte normative cum sunt: decrete, regulamente, ordine, ordonanțe etc.

c) Puterea judecătorească, se exercită de către toate instanțele de judecată: judecătorii, tribunale, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție, care au ca atribuții, aplicarea prevederilor actelor normative, conform principiilor și dispozițiilor prevăzute în Constituție și în celelalte legi ale țării.

2.1.5. Forma statului, noțiunea de ,, stat‘‘

Întrebarea care se pune este aceea de a ști dacă dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale forme primitive de organizare sau, dimpotrivă, dacă dreptul apare ca și statul, doar la un anumit moment al evoluției istorice a omului. Răspunsul la întrebare este legat de modul în care este conceput dreptul: este

el doar apanajul statului sau, în general, orice grup social este capabil să formuleze reguli juridice? Există, pe de altăparte, un drept natural, ideal, anterior fiecărei reguli pozitive și care este neschimbat în esența sa? Străvechile norme de conviețuire socială erau inspirate din și guvernate de morală, echitate, dreptate, dar apariția acestora are la bazăvoința omului. Mai exact, voința generală și interesul comun al societății.

Statul reprezintă principala instituție politică a societății. Cel care a fundamentat o teorie a statului este N. Machiavelli, părintele științei politice moderne. Statul reprezintă o necesitate exterioară față de societatea civilă, manifestată ca supremul instrument de conducere socială. Originea și apariția statului. G. Burdeau în lucrarea sa intitulată L’Etat susține că statul este o idee, o abstracție. Oamenii au inventat statul pentru a nu se supune oamenilor. Statul este o formă de putere care înnobilează supunerea. Relații de putere – autoritate au existat d intotdeauna.Statul, apărut ca răspuns la anumite cerințe într-un anumit moment al evoluției sociale, modifică aceste relații. Statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a indivizilor. Avem de a face aici cu o voință de asociere ca rezultat al unui efort reflexiv; el reprezintă o instituție menită să funcționeze în conformitate cu anumite norme și în virtutea unei finalități distincte; „este forma prin care grupul se unifică, supunându-se drepului”.

Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia de o putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.

În sens larg, statul este organizarea politică a societății, a unei populații în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internațională, în care puterea și libertatea se înfruntă și coexistă pentru apărarea valorilor umanității.

În sens restrâns, statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea, aparatul prin care se realizează direcționarea societății.

2.1.6. Legătura dintre stat și drept

Dreptul este strans legat de stat , neputând a fi seperat unul de celălalt . Etimologia cuvântului " stat " provine din latinescul " status " , care , fără să aibe o semnificație precisă , exprimă ideea de stabilitate . Apărut cu aproape 6 milenii în urmă , în Orientul Antic , statul continuă să fie și astăzi instrumentul conducerii și principala instituție politică a acesteia . Statul a dobândit o semnificație politică datorita faptului ca i s-au adăugat o serie de atribute , astfel : – în societatea română el a fost denumit " status rei romani " sau " status rei publice " ( statul lucrurilor romane sau statul lucrurilor publice ). Cu timpul , cuvantul " status " , fără alte adăugiri , scris cu majuscule a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare . Acest lucru s-a petrecut în special în secolul al – XVI – lea , odată cu apariția lucrării lui Machiaveli " Il Principe ". Abordarea locului și rolului statului în organizarea și conducerea societătii , a scos în relief natură istorică a statului , dependența formelor sale de transformările social – politice . Ca și în cazul dreptului , apariția statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei primitive , schimbări ce au facut ca în unele forme de organizare și conducere , ginta și tribul , să nu mai fie eficiente , impunându – se o forma nouă , cea politico – statală . Odată cu apariția statului , relațiile sociale se dezvoltă la adapostul unei forțe de constrângere pe care o deține statul și o poate asmuti impotriva celor care i se opun . Statul apare ca o modalitate social – istorică de organizare socială , prin care grupurile sociale și – au promovat interesele comune și în care și – a gasit expresia concentrată întreaga societate/ teritoriul. Față de societatea civilă , statul este o necesitate exterioară , puterea supremă pentru ca , totodată , statul este scopul iminent al societății , iar indivizii au drepturi și datorii în raporturile cu statul . Spre deosebire de organizarea socială prestatală , în care domina criteriul legăturilor de sânge , statul adopta criteriul teritorial , dar teritoriul capată o semnificație politică , reprezentând unul din elementele constitutive ale statului .Alături de teritoriu , un alt element constitutiv îl reprezintă populația (națiunea), care se raportează la stat prin legăturile de cetățenie , față de care se fixează autoritatea politică , exclusivă și suverană , denumită și putere sau forța coercitivă . În perioada actuală , cuvantul "stat " circulă mai ales în două sensuri :

A. istorico – geographic prin stat intelegand populația organizată de pe un anume teritoriu , delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internațional , precum și relațiile politice , economice și culturale ale acesteia . Astfel , cand spunem " Romania este un stat unitar , democratic , locuit în majoritate de români , asezat in sud – estul Europei " , termenul de " stat " este utilizat in sens de " țară " . În cadrul acestui sens distingem două laturi : a) organizarea politică de pe un anume teritoriu desemnat mai ales prin cele doua atribute adaugate termenului de stat : democratic și unitar ; b) teritoriul locuit în majoritate din populație românească , între care se realizează un sitem de relații economice , politice și culturale , delimitat prin frontiere și asezat în sud-estul României .

B. politico – juridic : acest sens este mai restrans ca sferă , dar mai profund și esențial prin conținut . În acest sens , prin stat înțelegem numai sensul istorico – geografic , adică numai organizarea politică de pe un anumit teritoriu , formată din totalitatea organelor de stat , ceea ce în limbaj juridic este desemnat prin putere politică . Între noțiunile : stat , putere de stat și aparat nu există deosebire de sfera , ci doar o deosebire de nuanță , de accentul ce se pune pe unul sau pe altul din aspectele acestui fenomem social complex. Scopul statului , ca instrument de organizare și conducera socială , este apararea intereselor generale ale societății si ale cetățenilor .

2.1.7. Școlile dreptului

Școala dreptului natural: Socrate. Germenii acestei teorii au apărut în antichitate, iar ca teorie cu pondere și o influență majoră ea s-a manifestat în gândirea filosofică și politico-juridică din evul mediu.Întemeietorul școlii dreptului natural este considerat filosoful grec Socrate (469-399 î.e.n.). În viziunea lui Socrate, unitatea conceptuală și rațională a omului presupune cunoașterea adevărului. Singura sursă a cunoștințelor necesar egale pentru toți este rațiunea umană. Îi simțurile omului predomină varietatea, arbitrul individual, nestabilitatea, întâmplarea. Aceste idei directoare au o valabilitate nu numai pentru cunoașterea în genere, ci și pentru cunoașterea juridică, deoarece de asupra lucrurilor particulare se află universalitatea. De asupra lumii empirice stă unitatea lumii inteligibile.

În Republica, Platon a fost preocupat, în mod deosebit, de problema făuririi unui stat ideal, adică desăvîrșit din toate punctele de vedere, în care ideile sunt realizate la maximum în toate sferele vieții.

Temeliile oricărei societăți, în accepția lui Platon, le formează trebuințele omenești care, după natura lor, sînt materiale, intelectuale și morale. Aceste trebuințe îi îndeamnă pe oameni să se adune laolaltă din neputința în care se află fiecare individ, de a le împăca și pentru ajutorul ei poate cere și da semenilor săi în scopul acesta. Spre deosebire de Platon, care deducea dreptul din ideea cea mai înaltă a binelui spre care oamenii tind să se apropie zi de zi, Aristotel caută dreptul în observarea rațională a naturii. In viziunea sa, omul este o parte integrantă a naturii în dubla accepțiune: ca parte a materiei, participând la procesul acesteia, și ca ființă rațională ce se deosebește de alte entități naturale. El, în perfecțiunea sa, este cea mai nobilă dintre toate ființele, însă, totodată, și cea mai lipsită de lege și dreptate, cea mai rea dintre toate, deoarece nu există nimic mai groaznic decît nedreptatea înzestrată cu arme firești prin naștere și anume, inteligența și voința fermă, care sunt foarte proprii de a fi folosite în scopuri contrare.

2.1.8. Legatura dintre drept, morală și drepturile omului

Starea de criză care se prefigurează tot mai mult în evoluția societății contemporane impune revenirea la problema drepturilor omului în societate. Situarea problemei drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pe prim-plan este o dovadă a marilor transformări spirituale , culturale și morale, dar și a celor politico-juridice, pe care le traversează comunitatea internațională. Cu alte cuvinte, problematica drepturilor omului rămane alaturi de cea a păcii, ale carei contururi promițătoare ne oferă până în prezent numai o imagine indepartată a unei lumi cu mai puține arme și mai multă securitate, una din temele dominante ale vieții politice și ale dezbaterii publice. Problemelor multiple și complexe legate de existența umană, de drepturile omului se încearcă se dă răspunsuri, atât pe plan intern cât și pe plan internațional, dar și în domeniul acțiunii politice de stat directe, în organizații și reuniuni internaționale și in mijloace de informare. Aceste probleme multiple și complexe pe plan intern sunt, asa cum afirma Ion Diaconu « parte integrantă a fenomenelor și evolutiilor vieții politice , economice, sociale și culturale ale fiecarei țări, iar problema realizării lor nu se poate pune decât intr-un context istoric, național, social și politic. Situația se prezintă diferit de la țară la țară si este in continuă evoluție, depinzând de imprejurarile istorice naționale și de direcția pe care o urmează procesul de dezvoltarea în fiecare țară .» (Ion Diaconu – Drepturile Omului,Institutul Roman pentru Drepturilre Omului , București, 1993, p.4)

Prin „Drept” nu avem în vedere dreptul pozitiv, ci un drept rațional (sau natural), imuabil și etern, același pentru toți oamenii din toate timpurile.

Modificările suferite de dreptul pozitiv de-a lungul existenței sale și diferențele care se regăsesc între o legislație și alta nu pot duce la concluzia că Dreptul este relativ, ci numai la aceea că dreptul pozitiv este imperfect, dar perfectibil, desăvârșirea sa realizându-se pe măsură ce, în evoluția sa, se apropie de idealul său, Dreptul rațional. Astfel, „față de idealul de dreptate înfățișat de dreptul natural, legile pozitive sunt așa cum e copia față de model, expresia față de idee, frumosul trecător față de idealul de frumusețe, sau așa cum este efectul față de cauză. În adevăr, cauza este idealul de dreptate, iar efectul este legea pozitivă.

A pretinde că nu există ideal de dreptate înainte ca legea pozitivă să o înfățișeze ar fi tot atât de absurd, după cum exemplifica însuși Montesquieu, ca a pretinde cineva că razele aceluia și cerc nu erau egale înainte ca circumferința să fi fost trasată!” Tocmai datorită acestui tip de raport existent între dreptul rațional și cel pozitiv, nu din legi trebuie dedus Dreptul, ci legile trebuie extrase din ceea ce este Drept: non ex regula jus sumatur, sed ex jure quod est, regula fiat.

Odată stabilit adevăratul înțeles al noțiunii de Drept, trebuie săspecificăm ceea ce înțelegem prin morală. Astfel, după părerea noastră, morala este acel set de norme de conduit prevăzut cu un astfel de mecanism încât încălcarea acestora atrage dezaprobarea individului, a grupului sau a unei întregi comunități față de cel care încalcă acea normă. Dar pentru că morala, asemănător dreptului, își

are originea în rațiunea umană, iar rațiunea este aceeași pentru fiecare om (așa cum nici logica nu poate fi relativă), rezultă că există o morală obiectivă, care este numitorul comun și esența tuturor moralelor individuale. Exempli gratia, o tâlhărie produce aceeași reacție de dezaprobare în cadrul oricărei epoci ar fi săvârșităși indiferent de trăsăturile personale ale celui care asistă (educație, naționalitate, etc.) .

SECȚIUNEA A III-A STUDIU DE CAZ COMPARATIV ÎNTRE SISTEMUL DE DREPT ROMANO-GERMANIC ȘI CEL ANGLO-SAXON

Pentru familia romano-germanică sunt caracteristice:

a). este un drept scris;

b). sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului;

c). divizarea dreptului în public și privat, precum și divizarea lui

pe ramuri;

d). codificarea normelor de drept;

e). adoptarea și funcționarea Constituției ca lege fundamentală a statului și a codurilor penale, civile, de procedură penală etc. Pentru această familie un rol important îl au și convențiile internaționale, care în țările – părți au o putere juridică mai mare decît legile interne, la fel și doctrina joacă un rol important atît în procesul de elaborare a legilor, cît și în activitatea de aplicare a lor (interpretarea juridică). Așadar, pentru familia romano-germanică este caracteristică schema unică a sistemului ierarhic al izvoarelor de drept. În toate țările familiei romano-germanice dreptul este divizat în public și privat. În general se poate spune că la dreptul public se referă acele ramuri și instituții, care determină orânduirea de stat, reglementează activitatea organelor statale și relațiile individului cu statul, iar la cel privat – ramurile și instituțiile ce normează relațiile reciproce dintre indivizi.

În țările familiei anglo-saxone ca izvor de bază al dreptului servește norma emisă de către judecători și exprimată în precedente judiciare. Dreptul comun englez, completat și perfecționat cu legile "dreptului de echitate", rămâne un drept de precedent.

Din cadrul familiei anglo-americane fac parte Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Australia, Noua Zeelandă, fostele colonii britanice, membre ale Commonealthului (în prezent 36 de state sunt membre ale Comunității. Dreptul SUA, inițial avînd drept sursă dreptul comun englez, în prezent este independent.

Excepție fac: statul Luisiana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez și statele cele mai sudice, pe al căror teritoriu este răspândit dreptul Spaniei.

În cadrul dreptului englez lipsește divizarea dreptului în public și privat, care este înlocuită aici cu divizarea în drept comun și dreptul echității.

Denumirea consacrată este aceea a familiei sistemelor de drept anglo-saxon sau anglo-american.Între sistemele aparținând acesteia, trebuie făcută însă o demarcație, întrucât, deși în linii mari ele sunt guvernate de aceleași reguli, există totuși note specifice, de natură să intereseze cercetarea, în întregul ei.

Astfel, dreptul englez, de factură consuetudinară, dar nu limitată la aceasta, plasează judecătorul în poziția creatorului de drept. Legea scrisă constituie aici excepția, forța juridică supremă fiind concentrată în ceea ce se cheamă practica judiciară. Soluția pe care o pronunță la speță judecătorul are meritul de a se impune pentru cauze aflate pe rolul unor instanțe inferioare și în cauze similare. În raport cu poziția sa de a aplica dreptul comun, acesta înțeles ca având existență obiectivă, indiferent dacă este sau nu exprimat în acte, legea apare într-o poziție auxiliară7. Dreptul provincial al Angliei se găsește – spune Hegel– în statute (ca atare raportarea nu este ferită de critici în doctrină; așa cum am mai arătat deja, nu există unanimitate în a arăta că este salutară o astfel de poziție a elementului judiciar în raport cu legea. Sunt dimpotrivă opinii care argumentează că există multe inconveniente ale unei asemenea proiecții, căci – se arată – „sunt multe precedente cu necorelări și contradicții, de natură să facă dificilă sau chiar să împiedice cunoașterea dreptului de către cei interesați”. Extrem de important este a se arăta că aici coexistă trei categorii de surse ale dreptului: Common-law, care cuprinde soluțiile date de Curțile regale din Westminster, equity (principiile justiției), care reprezintă un ansamblu de norme rezultat în sec. al XV-lea și al XVI-lea din jurisdicția Cancelarului, norme destinate să revizuiască dreptul comun și mai nou și Statute Law (Statutory Law)care reprezintă dreptul statutar, legile votate de parlament, legi a căror aplicare rămâne sub controlul puterii judecătorești) și într-o așa-numită lege nescrisă; și pentru că această lege nescrisă este cuprinsă în deciziile curților de justiție și ale judecătorilor, aceștia din urmă sunt chemați în continuu să legifereze, prin aceea că ei sunt deopotrivă ținuți să se refere la autoritatea predecesorilor lor.

Familia sistemelor de drept de factură romano-germanică sau continentală, denumită și latino-continentală include sistemele de drept din state ca Franța, Germania, Grecia, Italia, Spania. Ceea ce se promovează în aceste sisteme este o ordine juridică caracterizată de primatul procesului legislativ și a creației sale, aici izvorul de drept cu semnificația juridică cea mai înaltă fiind legea. Trebuie precizat că, illo tempore, sistemul de drept romano-germanic a parcurs câteva etape semnificative în evoluția sa: cea dintâi este calificată drept perioada adoptării Constituțiilor, etapă specifică secolului al XVIII-lea. Acesteia i-a urmat perioada codificărilor (codurile civile, comerciale), etapă specifică secolului al XIX-lea; o a treia etapă avea să fie aceea a adoptării Tratatelor Internaționale, specifică secolului al XX-lea, pentru ca, în prezent, sistemul să parcurgă perioada mondializării sub toate aspectele (spațial, juridic, economic).

Structura dreptului de proprietate din tarile common law nu poate fi inteleasa fara a cunoaste ceea ce doctrina numeste states, o alta importanta reminiscența feudală.

Si dacă în țările continentale coexistentența mai multe drepturi reale asupra unuia și aceluiasi bun este solutionată cu ajutorul asa-numitelor dezmembraminte ale proprietății (în cazul uzufructului, de pildă, dreptul de proprietate se dezmembrează în componențele sale, dreptul de dispoziție ramânând asupra nudului proprietar, în timp ce dreptul de folosință trece asupra uzufructuarului), apoi dreptul englez nu cunoaște tehnica dezmembrării, utilizand în locul ei posibilitatea coexistenței mai multor estatesuri asupra unuia și aceluiași bun. Rămășită a proprietății tipic feudale, ele presupun dreptul de proprietate completă a fiecarui titular asupra estatesului sau. Explicația consta în faptul ca estatesurile concurente sunt de natură diferită. Există, astfel, două mari categorii de estates: cele pe durata nedeterminată (de exemplu, pe viata), denumite estates of freehold, și cele in termen – leasehold estates. Existența acestuia din urmă, de exemplu, este absolut compatibilă cu cea a unui freehold, situația fiind foarte asemanatoare cu cea din cazul uzufructului. Se ajunge, astfel, la cunoscuta teorie a "soluțiilor identice pe cai diferite". Ar fi incomplet acest compartiment dedicat sistemului common law, dacă nu ne vom opri și la o tendință care își găsește un loc din ce în ce mai important nu numai în dreptul Marii Britanii, ci, mai ales, in cel al Statelor Unite, Canadei, Australiei sau Noii Zeelande. Aceasta tendință a fost numita de un savant din Canada "civilizatia common law".

În toate țările familiei romano-germanice știința juridică grupează face distincția în drept public și drept privat.

Raporturile ce se stabilesc între guvernanți și guvernați pun probleme caracteristice și de aceasta ele cer o reglementare diferită decât cea dintre persoanele private.Interesul general și interesele persoanelor private nu pot fi plasate pe același cântar. Noi perspective în dezvoltarea dreptului public au apărut odată cu apariția doctrinelor afirmând existența „drepturilor naturale” ale omului în secolul XIX aducând după sine instaurarea în aceste țări a unor regimuri democratice. În interiorul dreptului public ca și îndreptul privat regăsim în toate țările familiei romano-germanice aceleași ramuri fundamentale: drept constituțional, drept administrativ, drept internațional public, drept penal, drept de procedură, drept civil și drept comercial, dreptul muncii. Regăsim asemănări și în instituții și concepte, astfel încâtnu există dificultăți majore la traducerea din franceză în germană sau alte limbi a termenilor din vocabularul juridic. Această asemănare bineînțeles oferă o posibilitate de a înțelege drepturile diferitor țări. Chiar dacă unele noțiuni diferă noi putem foarte ușor să ne dăm seama despre ce merge vorba și să plasăm noua noțiune la locul ei, să-i înțelegem natura . Explicația acestei unități de noțiuni vine de la faptul că în toată Europa continentală știința dreptului s-a bazat mai multe secole pe aceleași concepte ce provin din dreptul roman și din dreptul canonic. Chiar dacă vorbim despre o asemănare în dreptul public și în dreptul privat, nu trebuie să uităm de existența unor categorii sau noțiuni diferite în cadrul acestui sistem. De exemplu, in alte țări, ca Germania, Elveția și Mexic există un drept federal și un drept cantonal. Anumite instituții sunt cunoscute doar în unele state, pe când în altele nu. De exemplu, Suedia cunoaște instituția de ombudsman, în ultimul timp această noțiune apare și în dreptul nostru. Pentru a înțelege factorul care aduce la unitatea familiei este necesar să atragem atenție și la un alt punct de vedere: felul în care este concepută regula de drept. Regula de drept se prezintă, este caracterizată, analizată în același mod în țările familiei romano-germanice ca o regulă de conduită, care permite legislatorului să intervină mai eficace pentru corectarea unor anumite comportamente sau să orienteze societatea la anumite scopuri puse. Un cod în concepția romano-germanică, nu trebuie să încerce să rezolve toate problemele concrete care se prezintă în practică: rolul său este de a prescrie reguli suficient de generale, care vor fi ușor cunoscute și descoperite. Autorul regulii de drept nu trebuie să se sforțeze în a reglementa detaliile deoarece el este incapabil să prevadă varietatea tuturor cazurilor concrete care se vor prezenta în practică. Structura dreptului în familia juridica anglo-saxona, conceptia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic –totul este diferit de cele din familia romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipseste divizarea dreptului în public si privat, care este înlocuita aici cu divizarea în drept comun sidreptulde echitate. Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronuntate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecatoriile au o jurisdictie comuna, adica pot examina diferite categorii de dosare –de drept public si privat.

Jurisdictia împărțită duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificata are efect Dreptul englez cunoaște în istoria sa 4 perioade importante de dezvoltare.

perioada- este cea anterioară cuceririi normande, adică până în anul 1066.

În prima perioadă dreptul folosit era cel numit anglo-saxon. Dreptul anglo-saxon din această perioadă este puțin cunoscut. În epoca anglo-saxonă au fost redactate anumite legi care reglementau doar domenii anume foarte reduse, de exemplu legile regelui Kent în anul 600 conțin doar 90 de fraze scurte. În această perioadă dominau cutumele locale și nu exista un drept comun pentru toată Anglia înainte de cuceririle normande. Cucerirea normandă constituie un eveniment deosebit în istoria dreptului englez deoarece ea aduce în Anglia odată cu ocupația străină o putere solidă, centralizată, bogată în experiența administrativă.

II- perioada -din 1066 până la instaurarea dinastiei Tudor 1485-crearea unui common –law pentru tot regatul care substituie cutumele locale.

III- perioada -din 1485-1832, marcată prin dezvoltarea alături de common-law a unui sistem rival „regulile de equity” . Persoanele care n-au obținut justiție mai aveau o ultimă șansă de a se adresa regelui pentru a împiedica efectuarea unei nedreptăți în regat. Regele, apoi cancelarul interveneau nu pentru a crea noi reguli de drept, dar în numele moralei pentru a evita nedreptatea.

IV. perioada din1832. -în prezent, perioada modernă în care are loc dezvoltarea deosebită a legii.Secolul XX a adus transformări grandioase în dreptul englez:

1)au fost adoptate texte legislative și regulamentare mai ales în domeniul economic și social .

Concluzii

Putem constata că, la o analiză sumară, gândirea juridică romană este prezentă astăzi la procesul de elaborare a dreptului pozitiv a multor popoare, îndeosebi a celor europene, fapt de natură să pună în lumină rafinamentul și subtilitatea unor figuri juridice create îndeosebi de către pretor ca principal magistrat judiciar, chemat să adapteze, să corecteze și chiar să modifice dreptul, e adevărat pe cale mediată, prin procedură, acolo unde interesele o impuneau, lucru care va contribui îndeosebi la perfecționarea limbajului juridic ce devine extrem de tehnic și specializat, el devenind, astfel, un bun ce a fost transmis de la o societate la alta intrând, așadar, practic în patrimoniul cultural universal.

Ele au constituit totodată suportul raționamentului juridic pentru rezolvarea unor spețe ulterioare, dar au constituit, pe de altă parte, un instrument conceptual, pentru teoreticienii dreptului, fiind acele argumente ce justifică viabilitatea și actualitatea pe care o prezintă în continuare dreptul român.

Bibliografie

Opere :

Berlingher Daniel, Andrei Sida, Teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiș” University Press , Arad 2007.

Fernand Braudel, Gramatica civilizațiilor, Editura meridiane, București, 1994, volum tradus de Dinu Moarcăș.

Grigore Socolov, coord., Istoria și filosofia culturii, Tipografia Principală, Chișinău, 1998.

Henry Kissinger, Dilomația, Editura Bic All, 1994.

Jean Marie le Breton, Măreția și destinul bătrânei Europe. Ed. Humanitas. București, 2006.

Oleg Pantea, Teoria generală a dreptului, curs on-line, Chișinău 2013.

Octavian Opriș, Libertate, morală și politică, Editura Ideea Europeană, București, 2015.

Mihail Niemesch , Izvoarele dreptului internațional și ale dreptului Uniunii Europene din perspectiva Teoriei Generale a Dreptului, Ed. Hamangiu, București, 2010.

Marian Bratiș, Introducere în drept- curs universitar, e-book.

Nicolae Popa , Teoria generală a dreptului, Ediția a treia, Editura C. H. Beck, 2009.

Mihail Niemesch, Teoria generală a dreptului, ediția a 2-a revizuită și adaugită, Editura Hamangiu, Colecția: Seria Titu Maiorescu , data apariției: Noiembrie 2016.

Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Lumina Lex, București, 1994.

Vasile Sorin Curpăn , Tratat de politică și drept, Vol.II, Ed. Studis, 2014, București .

Cristian Ionescu, Drept public, curs universitar, 2005, pagina 5 , 16 și urm.

Charles Montesquieu, Spiritul legilor, vol.I., pag.202 și urm.

Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie și practică parlamentară,

Lucreția Dogaru, Teoria generală a dreptului, curs universitar, e-book, pag.37.

J.J. Rousseau, Contractul social, Ed. Științifică, București, 1957.

Baran Nicolae, Teoria generală a dreptului, curs universitar, Universitatea din Craiova, 2004.

Al. Mariț, Sergiu Crăsulea, Drept penal comparat- note de curs, Chișinău, 2013.

Hegel, Principiile filosofiei dreptului, București, Edit. IRI, 1996.

Mădălin Irinel Niculeasa,Modernism și postmodernism în sistemul juridic român, Edit. Juridică Fokus, 2006.

H. Patric Glen, La civilisation de la common law, in Revue internationale de droit compare, nr. 4, 1995.

Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept comparat, ebook., p.78.

Igor Ursan, Principalele școli și curente de drept în gândirea juridică, Chișinău, 1998.

Resurse Internet :

https://dreptmd.wordpress.com

http://www.universuljuridic.ro/dreptul-roman-intre-traditie-si-actualitate/

Periodice:

Nicolaie Mănescu , Statul – Concept și elemente constitutive în Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2014.

Steluța Ionescu , Semnificația jurisprudenței și autoritatatea precedentului în marile familii de drept., articol Revista română de drept.nr.1-2009.

Mihnea Mihail Jidea, Despre aparenta contradicție dintre Drept și Morală sau O pledoarie în favoarea ideii că Dreptul izvorăște și trebuie sărezulte din Morală, Revista științifică, Universitatea din Bucrești, Nr. 3-2015.

Drepturile individuale și statul, teză de doctorat, coordonator Nicolae Popa, doctorand [anonimizat].

http://www.arduph.ro/domenii/diu-doctrina/religia-si-dreptul-international-umanitar/.

Anexa nr.1 Separarea puterilor în stat

Anexa nr. 2-aspect din Parlamentul Marii Britanii