Marii Virtuozi Ai Acordeonului de pe Scenele Locale pe Scenele Lumii

Cuprins

Argument

Scurtă incursiune în istoria acordeonului

Nume mari de acordeoniști români

Interviu cu acordeonistul Ionel Tudorache

Articol din publicația timpul.md, ”Concertino, zece acordeoniști pentru orice muzică

Mari virtuozi ai acordeonului și evoluția interpretării în repertoriul internațional

Concluzii

Bibliografie

Argument

Prezenta lucrare cu tema Mari virtuozi ai acordeonului de pe scenele locale pe scenele lumii este o investigație personală în scopul dobândirii de noi cunoștințe cu privire la utilizarea acordeonului ca instrument muzical universal. Am ales această temă datorită multitudinii de genuri muzicale abordabile din perspectiva posibilităților tehnice și sonore pe care le oferă acordeonul, și numărului impresionant de interpreți din întreaga lume.

Obiectivele urmărite au fost culegerea, selectarea, traducerea și expunerea de informații care să ofere, puse la un loc, o perspectivă unică în aprecierea istoriei, pe cât de mică, pe atât de bogată și concentrată a acordeonului. Materialele bibliografice m-au ajutat să înțeleg că această temă rămâne deschisă în continuare din două considerente: instrumentul și artiștii amintiți merită o atenție mult mai mare pentru eventuale publicații de recunoaștere națională și internațională, iar prezenții și viitorii acordeoniști se pare că reprezintă izvoare inepuizabile de artă ce sunt vrednici pentru considerația atât a specialiștilor, cât și a melomanilor.

Acest studiu le este închinat lor, celor care au făcut posibil ca acordeonul să își depășească condiția stereotipică în care de multe ori a fost încadrat pe nedrept de-a lungul timpului, atât datorită prezumției de instrument acompaniator, cât și a asocierii sale cu o gamă limitată de genuri muzicale. Avantajele pe care acest instrument le posedă sunt de o importanță formidabilă pentru instrumentiștii pasionați.

Acordeonul este unul dintre puținele instrumente portabile cu posibilități armonice, ceea ce pentru muzicieni este un real privilegiu, armonia făcând parte din elementele indispensabile muzicii de calitate. Inclusiv dispoziția acordică, înțeleasă adeseori limitat, oferă, în realitate, potențialități atât modale cât și tonale, care, dincolo de respectarea partiturilor compozițiilor consacrate, în funcție de fantezia și bunul plac al interpretului, impune datoria artistică și morală de a îmbogăți melodiile, în acele genuri muzicale unde se permite, cu un înveliș de înlănțuiri armonice libere, corespunzătoare, acest fapt din urmă stând la baza unei înțelegeri corecte a creației și improvizației muzicale onorabile.

De asemenea, atunci când vorbim de piano-acordeon, cel mai întâlnit instrument din această gamă, structura claviaturii este similară cu cea a pianului, folos abordabil din două direcții: instrumentul poate fi încercat oricând de către un cunoscător al pianului, iar unui acordeonist se poate, la rândul său, să-i fie ușurată munca în învățarea pianului, dacă se hotărăște să studieze acest instrument.

Un alt avantaj imens pe care îl posedă acordeonul este timbrul cald și plăcut prin care se transmite un sentiment de voie bună atât de necesar într-o lume atât de tulbure. Mângâierea muzicii este una dintre cele mai vechi și eficiente desfătări ale omului, iar sunetul acordeonului ocupă deja de atâtea decenii un loc de cinste printre timbrurile alese să însoțească drumurile a mii de oameni prin viață.

Prezenta lucrare este structurată după un plan care a inclus: un capitol introductiv despre instrument, un capitol despre acordeoniști români mari, un capitol dedicat acordeoniștilor străini consacrați, concluzii și bibliografie.

Capitolul I, numit Scurtă incursiune în istoria acordeonului, reliefează drumul parcurs de la începutul modest al instrumentului până la diversele tipuri create ulterior și valorificate de artiști prin bogăția exprimării în nenumăratele genuri muzicale. În acest capitol sunt prezentate date obiective despre istoria, construcția, genurile muzicale și locul pe care îl ocupă acest instrument în minunata lume a artei sonore.

Capitolul II vizează Nume mari de acordeoniști români, și prezintă câțiva reprezentanți ai secolului al XX-lea, dintre care unii sunt încă activi, și fac cinste acestui instrument, care se luptă să stea în picioare printre atâtea genuri muzicale din ce în ce mai distante de adevărata muzicalitate. Un exemplu este Ionică Minune, cu adevărat un miracol al muzicii lăutărești, care continuă să impresioneze prin calitățile sale, virtuozitate și imaginație muzicală, explorând frumusețile acordeonului.

Capitolul III, numit Mari virtuozi ai acordeonului și evoluția interpretării în repertoriul internațional, se ocupă în mod special de biografia și de activitatea muzicală a artiștilor internaționali pentru care acordeonul a fost ca o anexă a trupului lor, parte din ființa acestora, iar muzica lor a răsunat de la întrunirile locale ale tinereților lor până la cele mai distinse colaborări din lumea mare a muzicii, atât în expunerea evenimentelor la care au luat parte, cât și în activitățile neobosite de imprimare a muzicii, patrimoniu rămas în posesia umanității.

Proiectul conține în final o prezentare a concluziilor pe marginea temei alese și expunerii ei în această modestă încercare.

Capitolul 1. Scurtă incursiune în istoria acordeonului

Acordeonul poartă această denumire de la cuvântul german din secolul al XIX-lea, Akkordeon, care provine, la rândul său, de la Akkord, care înseamnă ‘acord muzical, armonie a sunetelor’. Totuși, cea mai veche denumire pentru această familie de instrumente este harmonika, din grecescul harmonikos, care înseamnă, de asemenea, ’armonic, muzical’. Aceste denumiri fac referire în mod special la tipul de instrument brevetat în 1829 de Cyrill Demian, care a realizat acorduri cuplate automat pe partea bașilor.

Formatul de bază al acordeonului se consideră că ar fi fost inventat în 1822, în Berlin, de către Christian Friedrich Ludwig Buschmann (1805 – 1864, creator german de instrumente), deși recent a fost descoperit un instrument care pare să fi fost construit mai devreme.

Cea mai veche atestare a acordeonului în Rusia este slab documentată. Cu toate acestea, conform cercetătorilor ruși, cele mai timpurii forme simple, cunoscute, ale acordeonului au fost fabricate în Tula, Rusia, de către Timofey Vorotsov, din 1820 și Ivan Sizov, din 1830. Până la sfârșitul anilor 1840, instrumentul era deja foarte răspândit; împreună, întreprinderile celor doi maeștri produceau peste 10.000 de instrumente pe an. Până în 1866, peste 50.000 de instrumente fuseseră produse în Tula și în împrejurimi, iar până în 1874, cifra a ajuns la 700.000. Până în anii 1860, guvernatorii din Novgorod, Vyatka și Saratov aveau producții semnificative, de asemenea, alături de cei din alte regiuni, întrucât multe dintre aceste locuri și-au creat propriile variante ale instrumentului.

Acordeonul este una dintre cele câteva invenții europene de la începutul secolului al XIX-lea care folosește arcuri lamelare libere acționate de burduf. Instrumentul lui Cyrill Demian se aseamănă foarte puțin cu instrumentele moderne. Avea o singură parte de butoane, pe stânga, în timp ce mâna dreaptă acționa burduful. Caracteristica cheie pentru care Demian a căutat patentarea a fost sonoritatea unui acord întreg prin apăsarea unei singure clape. Instrumentul său putea să emită și două acorduri prin acționarea aceleiași clape: un acord pentru fiecare direcție a burdufului.

Piano-acordeonul a fost abordat pentru prima oară în regiunile vorbitoare de limbă germană, și apoi s-au răspândit în restul Europei. Un oarecare instrument cu clapele sub forma celor de pian ar fi fost inventat în 1821, dar a fost utilizat mult mai târziu, și abia atunci și-a câștigat reputația.

La acea vreme, în Viena, armonicele de suflat erau deja disponibile de mulți ani, alături de instrumente mai mari, cu burdufuri acționate manual. Aranjamentul diatonic al clapelor era deja în folosință de către instrumentele respective de suflat. Brevetul lui Demian a acoperit, astfel, un instrument acompaniator: un acordeon la care se cânta cu mâna stângă, contrar felului în care armonicele cromatice manuale ale vremii erau folosite, de dimensiuni reduse și îndeajuns de ușor încât să poată fi purtat de călători și să se acompanieze în propriul cânt vocal.

Până în 1831, acordeonul a apărut și în Britania. Instrumentul a fost menționat în publicația The Times a anului respectiv ca unul nou pentru publicul britanic, criticat nefavorabil, dar, în orice caz, în scurt timp a devenit popular. A devenit popular și pentru locuitorii din New York până la mijlocul anilor 1840.

După invenția lui Demian, au apărut mai mulți acordeoniști, unii folosind doar claviatura mâinii drepte pentru cântarea melodiilor. A trebuit ca invenatorul englez, Charles Wheatstone să ‘îngrămădească’ ambele mecanisme, ale acordurilor și ale clapelor, într-o singură cutie. Brevetul său din 1844 pentru ceea ce el a denumit ”concertină” avea și caracteristica de a acorda cu ușurință arcurile lamelare, din afară, cu o simplă unealtă.

Muzicianul Adolph Müller a descris o mare varietate de instrumente în anul 1833, în cartea sa, Schule für Accordion. La acea vreme, Viena și Londra aveau o relație muzicală apropiată, cu muzicieni care cântau frecvent în ambele orașe în același an, deci este posibil ca Wheatstone era conștient de acest instrument, și l-a folosit pentru punerea în practică a ideilor sale de adaptare.

Au urmat nenumărate inovații ulterioare, care continuă până în prezent. Au fost dezvoltate diverse sisteme de butoane și de claviatură, cât și vocile (combinații a tonuri multiple din diferite octave), cu mecanisme care permit schimbarea între diferitele voci în timpul interpretării, și diferite metode de construcție internă care să îmbunătățească timbrul, stabilitatea și durabilitatea.

Din familia instrumentelor de vânt, acordeonul este rudă mai îndepărtată a orgii de biserică, supranumită ”regina instrumentelor”, care posedă un număr impresionant de registre, dar este limitată de propria dimensiune, așadar auzită doar în biserici sau săli de concerte.

Lăsând în urmă alte rude ale sale, precum armoniul, acordeonul a câștigat teren prin superioritatea vădită față de acestea, în orchestrele de salon și în orchestrele de dans, concurând chiar cu vioara și pianul, fiind folosit ca instrument solistic, datorită posibilităților sonore precum extinderea temporală a sunetului cu aceeași intensitate cât se dorește, dar și opusul, emiterea celor mai scurte sunete în staccatissimo, avantaj folosit de virtuozi într-un mod impresionant.

Utilizarea acordeonului s-a răspândit rapid, fiind îndrăgit de public imediat după inventarea lui. În mod tradițional este cunoscut pentru asocierea cu muzica folclorică de diverse tipuri și a numeroaselor etnii, muzica populară, dar și transcripțiile din muzica teatrală (arii și cântece din opere) și repertoriul mai ușor al muzicii clasice. Astăzi instrumentul poate fi auzit în tipuri contemporane de muzică pop chiar precum pop-rock și rock, uneori abordat în componența orchestrelor de muzică clasică, dar și în muzica de publicitate.

Pentru argumentarea importanței de care s-a menționat, vom oferi câteva exemple notabile ale folosirii acordeonului pe întregul mapamond, de la apariția acestuia până în zilele noastre.

În muzica tradițională, acordeonul este asociat cu oamenii de rând, și a fost răspândit de europenii care au emigrat pe celelalte continente. Atât acordeonul-pian cât și cel cu butoane au devenit favorite pentru interpreții de folclor, și au fost integrate în stilurile muzicale tradiționale în întreaga lume. În muzica populară ușoară a avut o perioadă de glorie între anii 1900 și 1960. Această jumătate de secol a fost supranumită ”epoca de aur a acordeonului”. Cinci interpreți, Pietro Frosini, frații Guido Deiro și Pietro Deiro și frații Vilko Osvenik și Slavko Avsenik, au fost cei mai influenți în acele timpuri. Cele mai multe teatre de vodevil au fost închise în timpul Marii crize economice (1929-1933), dar acordeoniștii anilor 1930-1950 au oferit lecții și au interpretat pentru radio. Între anii 1950 și 1980 acordeonul a avut parte de o expunere semnificativă la TV, cu reprezentările lui Myron Floren la The Lawrence Welk Show. Spre finalul anilor 1950 și începutul anilor 1960, a suferit un declin in popularitate.

În muzica populară ușoară este considerat astăzi un instrument exotic, iar de unii demodat, dar sunetele sale sunt căutate cu ardoare în unele situații, pentru timbralitatea sa unică și senzațiile pe care le transmite. Spre exemplu, parodistul american Alfred Matthew ”Weird Al” Yankovic, câștigător de premiu Grammy, interpretează la acordeon multe din temele sale, în mod special polci, el cunoscând acest instrument încă din copilărie.

În muzica clasică, deși considerat de mulți un instrument doar folcloric, a căpătat atenție din partea compozitorilor. Cea mai veche piesă de concert care a supraviețuit este Theme varie tres brillant pour accordeon methode Reisner, scrisă în 1836 de către Miss Louise Reisner de Paris. Alți compozitori, incluzându-i pe Piotr Ilici Ceaikovski, Umberto Giordano, Charles Ives, au folosit acest instrument în compozițiile lor (acordeonul diatonic).

Primul compozitor care a scris în mod special pentru acordeonul cromatic a fost Paul Hindemith. În 1922 austriacul Alban Berg a inclus acordeonul în Wozzeck, op. 7. Un alt compozitor remarcabil care a scris pentru acordeon, născut în prima parte a secolului al XX-lea, este americanul William P. Perry, oferindu-i un rol în suita sa orchestrală, Șase teme în căutarea unui film (2008). Compozitorul experimental Howard Skempton și-a început cariera ca acordeonist, și a scris numeroase lucrări dedicate instrumentului. De asemenea, compozitorul francez Henri Dutilleux a folosit acordeonul în ambele cicluri de compoziții de cântece ale sale, Correspondances (2003) și Le Temps l’Horloge (2009).

Din punct de vedere național, acordeonul este considerat instrument tradițional în Bosnia și Herțegovina. Este instrumentul principal folosit în genul folcloric sevdalinka.

În America de Sud, acordeonul este folosit foarte mult în Brazilia, atât în muzica tradițională, cât și în cea pop. Făcând comparația cu multe alte țări, instrumentul se bucură în Brazilia de o popularitate uriașă în muzica pop. În anumite zone ale țării, cum ar fi Nord-Estul, este cel mai popular instrument melodic. Acordionul-pian este folosit în aproape toate stilurile de Forro (în mod special subgenurile Xote și Baiao), ca instrument principal, cei mai notabili muzicieni în acest stil fiind Luiz Gonzaga (regele Baiao) și Jose Domingos de Morais (cunoscut ca Dominguinhos, și influențat de Gonzaga). În acest stil, combinația tipică este un trio alcătuit din acordeon, trianglu și zabumba (un fel de tobă). Stilul a câștigat popularitate recent, în mod special printre populația de studenți din Sud-Estul țării (în genul Forro Universitario, cu exponenți importanți fiind astăzi Falamansa, trio-uri precum Trio Dona Zefa, Trio Virgulino și Trio Alvorada). În plus, acordeonul este instrumentul principal în muzica Junina (muzica festivalului Sao Joao), cu Mario Zan fiind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestui tip de muzică. Este, de asemenea, un instrument important al genului muzical Sertanejo (și Caipira), care a luat ființă în Centru-Vestul și Sud-Estul Braziliei, căpătând apoi popularitate de-a lungul țării. În Sud (unde preponderența aparține acordeonului cu butoane), în mod special în Rio Grande do Sul, este folosit în stilul muzical brazilian Gaucho, avându-l ca reprezentant principal pe Renato Borghetti.

Tot în continentul Sud-American, în Columbia, acordeonul este, la fel, considerat instrument tradițional, prin genurile vallenato și cumbia. Instrumentul a fost folosit de muzicienii tropipop Carlos Vives, Andres Cabas, Fonseca și Bacilos, precum muzicianul de rock Juanes și cântăreața de muzică pop Shakira. Vallenato, genul care a apărut în prima parte a secolului XX în orașul cunoscut ca Valledupar, a ajuns să simbolizeze muzica folclorică a Columbiei. Legenda sosirii acordeonului în Columbia vine de la povestea unei nave naufragiate care venea din Germania în Argentina. Naufragiul s-a petrecut pe râul Magdalena, pe coasta Atlanticului. În fiecare an în Aprilie, în Columbia are loc unul dintre cele mai importante festivaluri din țară: Festivalul Legendei Vallenato. Festivalul organizează și un concurs pentru cel mai bun interpret la acordeon. Odată la fiecare zece ani are loc competiția e acordeon Regele Regilor, unde câștigătorii de la festivalurile precedente concurează pentru cea mai înaltă distincție acordată unui interpret la acordeon de vallenato: premiul Pilonera Mayor. Acesta este cel mai mare festival de competiție la acordeon.

Instrumentul este folosit inclusiv în muzica heavy metal, în cele mai extinse aspecte ale subgenului folk metal, altfel întâlnindu-se rar. Un exemplu notabil, trupa de folk-metal-simfonic Turisas a avut mereu în componența sa un acordeonist, incluzând sensibilități de tip clasic și stil de polkă alături de un violonist. O altă trupă de metal, Korpiklaani, invocă un tip de polkă finlandeză numit humppa, și au, de asemenea, un acordeonist full-time. Sarah Kiener, fost interpret de hurdy-gurdy pentru trupa melodic-death/folk metal Eluveitie, a cântat pe un acordeon helvetic (Republica Elvețiană dintre 1798 și 1803, precursorul Elveției moderne), denumit și zugerorgeli considerat o rudă îndepărtată a acordeonului elvețian schwyzerorgeli, ambele autohtone, și extrem de rar întâlnite în afara Elveției.

Iată doar câteva din exemplele care servesc drept motivație reală pentru a avea o considerație serioasă asupra acestui instrument pe cât de răspândit, pe atâta de iubit de interpreți și ascultători.

Capitolul 2. Nume mari de acordeoniști români

Nicolae Niculescu-Bela (cunoscut ca Nicu Bela, 1940 – 1993) a fost un acordeonist și un lăutar român faimos. Născut pe data de 31 decembrie 1940 în București, a fost fiul lui Stoiculeț Niculescu. Ei nu erau o familie de lăutari, dar timpul petrecut în mahala, alături de muzicanți, l-a făcut să îndrăgească muzica lăutărească. A început să studieze cu un acordeon mic, învățând de la muzicanții din cartier.

În anii ’60 s-a alăturat tarafului lui Ion Nămol, împreună cu Constantin Eftimiu (vioară și voce), Florică Calu (vioară), Mitică Ciuciu (țambal), Costache Florea (trompetă) și Titi Coadă (contrabas), unii dintre cei mai iubiți lăutari din acea vreme, pe lângă care Bela și-a perfecționat tehnica interpretativă.

În cel mai scurt timp a reușit să devină unul dintre cei mai îndrăgiți acordeoniști, dar și un solist vocal bun, în același timp. Având o voce deosebit de frumoasă, este descris cântând dulce și mângâietor. Avea o înclinație către piesele lăutărești de jale, cu care îi emoționa pe ce-i care-l ascultau, până la lacrimi.

În anii ’70 alcătuiește o nouă formație de taraf, alături de Toni Iordache (țambal), Costel Vasilescu (trompetă), Ion Babulea (vioară), Bebe Șerban (acordeon) și Grigore Ciuciu (contrabas).

Între anii 1975 și 1977 reușește să obțină aprobare pentru imprimarea primelor sale melodii la Societatea Română de Radiodifuziune, ca mai târziu să înregistreze și două discuri mici la Electrecord, în primul dintre ele ca solist, iar în al doilea, alături de violonistul Aurel Gore.

După anul 1980 își alcătuiește un alt taraf, alături de Leonard Iordache (țambal), Ghiță Coadă (contrabas), Nelu Bosoi (clarinet), Gheorghe Lambru (acordeon și voce) și Cornel Bosoi (vioară), cei alături de care va cânta până la sfârșitul vieții.

După un concert in Franța, în februarie 1993 se stinge din viață cel care a fost Nicu Bela.

Marcel Budală (1926 – 1989) a fost un acordeonist român faimos, cunoscut prin interpretare de muzică lăutărească, dar care a activat și ca instrumentist solist și cu rol de acompaniator în Orchestra de muzică populară Radio.

A fost născut pe 9 iulie 1926 în orașul Câmpina, de unde era mama sa, în condițiile în care nici ea, nici tatăl său (din Iași) nu aveau legături cu muzica lăutărească sau de alt fel. A început să învețe pianul în 1933, după care a trecut la acordeon, renunțând complet la pian în anul 1940, căutând perfecționarea la celălalt instrument. El a devenit unul dintre primii acordeoniști din București, pe lângă Gheorghe Trandafir.

În anul 1945 a debutat pe scena Teatrului ”Alhambra” din București alături de un ansamblu de muzică populară. În 1946 a terminat liceul și s-a înscris într-o orchestră de muzică populară a Direcției Generale a Serviciului Muncii, avându-l ca dirijor în acea vreme pe Iancsi Korossy. În anul 1949 a fost angajat ca solist în cadrul Orchestrei de muzică populară a Societății Române de Radiodifuziune.

Între anii 1960-1968 a colaborat cu diverși dirijori și conducători de ansambluri, printre care Victor Predescu, Constantin Mirea, Radu Voinescu și Nicu Stănescu. A avut nenumărate turnee în țară și în străinătate, în țări precum Bulgaria, Germania, Iugoslavia, Israel și Franța. În 1968 a primit medalia Ordinul Meritul Cultural, clasa a V-a.

La data de 6 ianuarie 1989 se stinge din viață la București.

Gică Cristea (1937 – 2004) a fost un acordeonist virtuoz și lăutar român. Și-a început existența în satul Mărgineanu, lângă comuna Mihăilești, Buzău, dintr-o familie de lăutari (bunicul violonist, iar un unchi de-al acestuia acordeonist și violonist). Împreună cu aceștia și-a început activitatea interpretativă încă de la vârsta de 9 ani, la nunți și la botezuri.

Primele înregistrări la Radiodifuziune datează din anul 1968, la pupitru cu dirijorul Constantin Mirea. Reușește să se angajeze, tot în același an, în Orchestra ”Slănicul”, Buzău. Colaborările cu Societatea de Radiodifuziune sunt continuate în această perioadă, isprăvind înregistrări cu dirijorii Ionel Banu și Radu Voinescu.

În anul 1975, împreună cu familia, se mută la București, an în care devine dirijor al Orchestrei de muzică populară a Ansamblului Trustului IV Construcții, București.

Între anii 1977 și 1985 imprimă două discuri de vinil LP la casa de discuri Electrecord, alături de orchestrele Paraschiv Oprea și Ion Albeșteanu.

Succesul său îi aduce solicitări să interpreteze și pentru TV, incluzând emisiunile ”Album duminical” și ”Viața satului”, invitații oferite de Tudor Vornicu. De asemenea, este solicitat să participe la realizarea unor imprimări în calitate de acordeonist solist și în acompaniament la Radio și Electrecord, de către interpreți cu care a colaborat în diverse ocazii, spectacole și concerte, cum ar fi Ileana Ciuculete, Elena Lefescu-Breazu, Nicolae Oprișan.

A decedat în anul 2004, la București.

Considerații:

„Despre Gică Cristea s-a scris mai puțin, cu toate că realizările artistului erau remarcabile: înregistrări la Radio, Casa de discuri Electrecord și apariții la Televiziunea Națională. (…) Prin întreaga sa activitate solistică și concertistică, în dubla ipostază de solist și dirijor, Gică Cristea își înscrie numele în primul eșalon al interpreților instrumentiști lăsându-ne câteva nestemate în marea moștenire a patrimoniului cultural românesc.” Gheorghe Palcu, cântăreț de muzică populară

„Maestrul Gică Cristea, rămâne, fără îndoială, unul dintre cei mai mari acordeoniști ai noștri. Dragostea lui Gică Cristea pentru acordeon și muzica de zi cu zi, l-au propulsat relativ devreme în rândul virtuozilor de mare clasă. «Harnic în meserie», așa cum îl creiona radiofonic pe Gică Cristea, nu demult, celebrul Radu Simion într-una dintre emisiunile muzicale de la «Antena Satelor», a evoluat rapid pe scena folclorică românească și cu prilejul numeroaselor spectacole și turnee memorabile pe care le-a susținut, atât în țară, cât și în străinătate. (…) Să nu uităm că acordeonistul Gică Cristea a fost și un remarcabil tălmăcitor al melodiilor lăutărești de ascultare… Înregistrările lui Gică Cristea rămân, peste timp, ca o mărturie vie a talentului său extraordinar. El punea mult suflet în execuție și avea acel farmec personal propriu doar marilor artiști” Mihai Hagiu, realizator de emisiuni folclorice Radio România

Benone Damian (1938 – 2012) a fost un muzician român faimos, ce a activat ca profesor, acordeonist și violonist virtuoz. Născut în comuna Întorsura Buzăului, Harghita, la data de 25 iulie 1938, a învățat să cânte la vioară încă din copilărie, de la învățătorul Sfetcu Oprea, pe care l-a cunoscut în comuna natală.

Între anii 1947 și 1951 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică ASTRA din Brașov, sub îndrumarea profesorului Corneliu Mereș (vioară), continuând cu studiile sale la Conservatorul din București, avându-i ca profesori pe Tudor Ciortea (armonie), Ion Dumitrescu (teorie-solfegiu), Zeno Vancea (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru (folclor).

Între anii 1951 și 1955 ia lecții de vioară de la profesorul Anton Adrian Sarvaș, fapt ce-l conduce către perfecționarea tehnicii la vioară. În perioada dintre anii 1955 și 1969 primește un post de violonist în Orchestra Filarmonicii George Enescu din București. Cu dirijorul Mircea Basarab la pupitru, debutează într-un concert popular al Filarmonicii George Enescu în anul 1958, în sala Ateneului Român, cu piesa Havanesa a lui Camille Saint-Saens. Devine violonist și șef de orchestră populară între anii 1970 și 1985 în Elveția, susținând din anul 1968 cursuri de perfecționare la Zurcher-Forum. A mai făcut parte și din Cvartetul de coarde a lui George Niculescu, București.

Turneele sale artistice au fost întreprinse în țări precum Franța, Elveția, Germania, Belgia, Canada, SUA, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia etc.

Atât ca violonist, cât și ca acordeonist, a întreprins o promovare serioasă a unui vast repertoriu popular românesc, dar și piese de virtuozitate specifice lăutărești, cum ar fi cele ale lui Grigoraș Dinicu, Nicolae Buică, Georges Boulanger, Ionel Budișteanu etc.

Nicolae Florian (1936 – 1990) a fost un acordeonist român de virtuozitate, care s-a remarcat ca instrumentist în Orchestra populară a Societății Române de Radiodifuziune.

Născut în satul Teiș, Dâmbovița, dintr-o familie de lăutari, văr al lui Georghe Lambru și Romica Puceanu, Nicolae Florian a urmat cele patru clase primare, după care s-a înscris la Liceul de muzică. Ulterior a absolvit și Conservatorul ”Ciprian Porumbescu” din București.

În 1958 a participat la Festivalul Internațional al Tinerilor Soliști organizat la Moscova, obținând medalia de aur. În acel eveniment a cântat alături de o orchestră alcătuită din cei mai buni instrumentiști din București, sub bagheta lui Ionel Budișteanu.

În 1959 a obținut Premiul I la Festivalul de la Viena, interpretând lucrarea de muzică clasică ”La Campanella” a lui Paganini, într-un aranjament pentru acordeon.

În anul 1962 a înregistrat primele sale piese pentru Electrecord alături de orchestra lui Nicu Stănescu, apoi la Radiodifuziune, de unde i-a apărut și primul disc LP.

Între anii 1963 și 1964 este angajat în Orchestra Ansamblului Sfatului Popular al Capitalei, cântând în mod special la multe nunți alături de formația lui Fane Vișan.

În anul 1980 ajunge să cânte în Japonia, într-un turneu care a durat șase luni. Ulterior a mai concertat timp de încă zece ani în Japonia, împreună cu fiica sa, Daniela, violonistă.

A avut colaborări și angajamente la Ansamblul ”Perinița” din București, ajungând apoi acordeonist permanent al Orchestrei de muzică populară Radio, unde a colaborat cu dirijori ca Victor Predescu și Radu Voinescu.

Numeroasele turnee întreprinse în țară se alătură celor din străinătate, în țări ca Austria, Italia, Franța, Germania, Suedia, Norvegia, Olanda, Turcia, Tunisia, Algeria, Maroc, Israel, Grecia și SUA.

În anul 1968 primește medalia Meritul Cultural, clasa I, pentru activitatea de solist la Ansamblul ”Perinița” din București. Se stinge din viață în 1994 la București, la doar 54 de ani.

Fărâmiță Lambru (1927 – 1974) a fost un lăutar faimos de etnie romă, cunoscut pentru activitatea de intrepretare la acordeon. S-a născut la data de 15 septembrie 1927 într-o familie cu o îndelungată tradiție a muzicii lăutărești, purtând numele de artist inversat față de cel real (Lambru era prenumele său), a învățat să cânte de la tatăl său încă din copilărie, violonistul Tudor Fărâmiță. Fiind înzestrat cu un auz muzical excepțional, reușește să rețină foarte repede repertoriul obișnuit lăutăresc, în special stilul vocal de interpretare.

A debutat în anul 1949, în cadrul unui ansamblu militar, în perioada stagiului său militar de la București. Din anul 1953 a devenit colaboratorul Mariei Tănase. Abia după moartea ei (1963) el întâmpină o bogată carieră de acordeonist virtuoz și dirijor al unor ansambluri muzicale profesionale.

Între anii 1952 și 1956 este instrumentist al formației de muzică populară a Teatrului de Estradă din București, și din 1956 se alătură formației Teatrului de revistă ”Constantin Tănase”. Primește un rol de actor în 1967, în musicalul Groapa, jucând rolul cântărețului Zavaidoc.

Primele sale materiale ale sale le înregistrează în anul 1962 la casa de discuri Electrecord, alături de orchestra lui Nicolae Băluță.

Între anii 1963 și 1970 are o activitate bogată de dirijor, solist vocal și instrumentist în formația de muzică populară la Teatrul regional ”Ion Vasilescu” din București.

Turneele sale artistice au fost întreprinse în Franța, Germania și Italia, dar și în capitala U.R.S.S, unde a făcut senzație, câștigându-și, astfel, o reputație internațională, după care a continuat activitatea de înregistrări la Electrecord.

Activitatea lui a mai inclus diverse concerte și spectacole de revistă, colaborări cu Orchestra de muzică populară a Societății de Radiodifuziune Română, participări frecvente la petreceri populare (nunți și botezuri), organismul fiindu-i afectat și cuprins de tuberculoză, posibil și din cauza faptului că interpreta cu vocea peste măsură. Încetează din viață la data de 12 decembrie 1974 în București.

Victor Gore (pe numele său real, Victor Dima, 1931 – 2008) a fost un lăutar acordeonist faimos din România. Născut la data de 17 martie 1931 în București, a fost fiul violonistului Gore Ionescu.

În anul 1937 s-a mutat cu familia la Târgoviște, iar din anul 1941 a început să cânte la acordeon. Din 1945 se alătură tarafului tatălui său în calitate de acordeonist, cântând la nunțile de argintari care aveau loc la marginea orașului Târgoviște.

Se întoarce în 1949 la București, mutându-se în cartierul Floreasca. Cântă la diverse nunți de români și țigani până în anul 1955, uneori alături de Maria Tănase sau Maria Lătărețu, după care alcătuiește Taraful Fraților Gore, în care îl are în companie pe fratele său, Aurel Gore. În același deceniu, în anul 1959, înregistrează primul său disc la Electrecord, interpretând piesa ”Hora lui Victor Gore”.

În anul 1961 se angajează la Teatrul Armatei, unde colaborează, într-o trupă de dansuri țigănești, cu coregraful Gigi Baciu. În 1966 cântă în concert alături de Gil Dobrică pe Stadionul 23 August, apoi, între anii 1967 și 1969, activează ca acordeonist secund în Ansamblul ”Ciocârlia”.

În 1971 cântă în colaborare cu fratele său pentru inaugurarea hotelului Intercontinental, aflându-se printre invitați și bine-cunoscutul violonist Ion Voicu. În perioada următoare, anii 1972 – 1975, cântă în Ansamblul Poștei Române. În anul 1993 este prezent la festivalul de folclor de la Paris, reprezentând România cu Ansamblul ”Alunelul”, ce îl avea la conducere în acea perioadă pe Ion Albeșteanu.

Pentru ultima dată cântă în anul 2005, la o petrecere privată din Galați. Se stinge din viață în anul 2007, la București.

Gheorghe Lambru s-a născut în anul 1935 în satul Teiș, Dâmbovița. El a fost un mare lăutar și acordeonist virtuoz român. S-a dovedit a fi unul dintre cei mai influenți interpreți ai muzicii lăutărești din București, inspirând pe mulți lăutari, cum ar fi Romica Puceanu, Gabi Luncă sau Nicu Bela.

Viața sa a început într-o familie de lăutari, la data de 27 aprilie 1935. Copilăria și-a petrecut-o la București, în cartierul Herăstrău, având conexiuni și cu alți lăutari influenți, precum Victor Gore, Aurel Gore, Nicolae Florian sau Nicu Pată.

În anul 1958 a fost invitat să se alăture tarafului lui Ion Nămol, ca acordeonist secund, ansamblu din care mai făceau parte și Florică Calu, Ilie Udilă (care era prim-acordeonist), Toni Iordache și Titi Coadă.

Între anii 1958 și 1962 are o activitate bogată în creație, compunând multe cântece lăutărești, devenite apoi foarte cunoscute în repertoriul lăutăresc urban (de mahala), cum ar fi: Bună seara, mamă dragă, Nici nu ninge, nici nu plouă, Uite mamă, cade-o stea, Tinerețe, tinerețe, Inima supărăcioasă, Mori, murgule de necaz etc. Din colecția sa de cântece a fost preluată o bună parte de către Romica Puceanu și Gabi Luncă, pentru înregistrare. Până la sfârșitul anilor ’80 rămâne puțin cunoscut pentru publicul larg, în afara comunităților țigănești de la marginea Bucureștiului.

Între anii 1992 și 1994 apare frecvent în transmisii televizate, alături de Ion Onoriu și Gabi Luncă, într-un ansamblu format din membrii George Udilă, Leonard Iordache, Ghiță Coadă, mulți dintre aceștia fiind fiii lăutarilor cu care Lambru interpretase la sfârșitul anilor ’50. În aceeași perioadă imprimă și o casetă la Electrecord. Se stinge din viață în anul 2002, la București.

Andrei Mihalache este un acordeonist și lăutar faimos din România. El s-a născut în anul 1944 în Micșunești, Ilfov. Tatăl său era violonistul și lăutarul Iancu Mihalache.

Din anul 1958 a început să cânte la acordeon și vocal la evenimente precum nunțile, iar în anul 1967, după ce a încheiat stagiul militar, a debutat la Teatrul de Revistă ”Barbu Delavrancea” din București, sub bagheta lui Stelian Ghiocel.

Între anii 1968 – 1971 se face cunoscut în restaurantele mari din București, alături de șeful de orchestră Grigore ”Capra” Nicolae, unde a cântat din mai multe genuri muzicale, cum ar fi folclor țărănesc, muzică lăutărească urbană și cafe-concert, dar și arii de opere și operete. Ulterior se angajează, în anul 1971, în orchestra Doina Ilfovului, dirijor Ion Albeșteanu.

În perioada 1972 – 1981 are colaborări cu Ansamblul ”Rapsodia Română” și Orchestra ”Mugurelul” din București, iar din 1982 devine conducătorul unui ansamblu folcloric care avea activitate în cadrul Ministerului Turismului. Alături de acest ansamblu are două turnee importante la Paris și la Londra.

Din 1989 până în prezent este activ într-un restaurant din Copenhaga. În acest loc a avut oportunitatea să cunoască și să interpreteze alături de mari personalități muzicale, cum ar fi naistul Gheorghe Zamfir și violonistul Yehudi Menuhin.

Ion Onoriu a trăit între anii 1937 și 1998, și a fost un acordeonist virtuoz, interpret de muzică lăutărească și șef de ansamblu folcloric românesc.

S-a născut în satul Fântânele, Dâmbovița. În anul 1944 a priit o armonică de la tatăl său, care avea 40 de bași, iar în anul 1953 și-a cumpărat primul acordeon al său.

Între anii 1968 și 1975 a făcut înregistrări la Societatea Radiodifuziunii și la Electrecord, apărând în multe emisiuni televizate (mai ales în emisiuni de revelion). În această perioadă întreprinde primele turnee internaționale (din care se remarcă cele din Ierusalim și Paris, dar și activitatea concertistică de la restaurantele românești din orașul New York).

În anul 1974 face înregistrări la Radiodifuziunea Română, alături de Orchestra de muzică populară Radio, sub bagheta lui Radu Voinescu. Printre piesele imprimate sunt: Jalea țiganului, Sârba de la Poenari, Brâu ca la Ologeni etc. În următorul an își înființează propria orchestră, alături de țambalistul Toni Iordache, trompetistul Costel Vasilescu și clarinetistul Mieluță Bibescu.

Între anii 1992 și 1994 apare frecvent în transmisiuni televizate alături de soția sa, Gabi Luncă, cu ansamblul format din George Udilă, Gheorghe Lambru, Carmen Piculeață, Leonard Iordache, Ghiță Coadă și Costel Vasilescu.

Din anul 1993 s-a retras de pe scena muzicală, activând doar în cadrul serviciilor religioase ale Bisericii Penticostale.

Bebe Șerban (1939 – 1990) a fost un acordeonist virtuoz, lăutar român. S-a născut în comuna Petrăchioaia, Ilfov. Din anul 1954 a început să cânte la nunțile din comună alături de frații săi (Costică și Zotu, și ei acordeoniști), și tatăl său (violonist).

Cu ocazia cununiei fratelui său, în anul 1961, Bebe îl cunoaște pe Iani Ciuciu (faimosul țambalist), și primește invitația să cânte alături de taraful dinc are acesta făcea parte, printre alții, cum ar fi Grigore Ciuciu (contrabas), Constantin Eftimiu (vioară și voce) și Costel Vasilescu (trompetă). În perioada anilor ’60 acesta a fost al doilea cel mai important taraf din București, în principal în zonele Iancului și Dudești, după banda lui Ion Nămol.

Bebe Șerban a devenit cunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni acordeoniști ai anilor ’50 și ’60. În perioada anilor 1973 – 1976 activitatea lui constă în înregistrări, realizând două discuri la Electrecord, și făcând nenumărate înregistrări alături de Romica Puceanu, cu care va cânta până la sfârșitul vieții. În anul 1990 se stinge din viață.

Ștefan Tudorache (1936 – 1998) a fost un alt acordeonist virtuoz cunoscut în România. Provenind din satul Mocești, Prahova, a fost cel de-al treilea fiu al țambalistului Valter Tudorache.

Se remarcă pentru prima oară în anul 1948, când cântă la acordeon la o nuntă. În 1954 se angajează la Orchestra ansamblului folcloric ”Flacăra” a Filarmonicii din Pitești, care-l avea ca dirijor pe Nicu Beliguță, timp în care a învățat notele muzicale.

Între anii 1956 și 1960 a cântat în numeroase ocazii prin restaurante din Ploiești, cu Constantin Văduva (nai), Ion Bolozan (contrabas) și Ionuț Vasilescu (pian). În următorul an își înființează propriul taraf, alături de Grigore Prican (vioară), Tache ”Oaie” (țambal) și Ștefan Alchirei (braci), cu care cântă la nunți.

În anul 1965 îl întâlnește pe Ilie Udilă, cu care începe o frumoasă colaborare. Acesta era deja cunoscut în perioada respectivă, așa că îl ajută să înregistreze câteva piese la Radiodifuziune. În anii 1970 și 1972 înregistrează două discuri la Electrecord.

Ștefan Tudorache a compus mai multe piese, printre care Sârba ca la nuntă, una dintre cele mai cunoscute piese orășenești de nuntă, fapt ce demonstrează impactul său pe care l-a avut asupra tradițiilor urbane lăutărești.

S-a stins din viață în 1998, la Ploiești.

Ilie Udilă (1930 – 2002) a fost un lăutar acordeonist virtuoz născut la București, moștenind talentul de la tatăl său, armonistul Stere Udilă.

În anul 1938 tatăl său i-a achiziționat un pian, la care începe să cânte. Împrejurările și timpurile l-au făcut ca în doi ani să treacă la acordeon, din necesități de trai și de afirmare, reușind să-l stăpânească bine și să obțină, prin multă muncă, o tehnică măiestrită.

În anul 1947 se remarcă la restaurantul ”Doi Cocoși” din cartierul Rahova, în ansamblul lui Pandele Dumitrescu. Din 1949 începe să cânte la restaurantul ”Bordei”. În anul 1951 se alătură orchestrei Ansamblului Artistic ”CFR Giulești”, care era sub conducerea lui Emanuel Elenescu.

Din anul 1953 cântă și alături de orchestra de muzică populară a lui Victor Predescu, care a fost apoi preluată de Traian Țârcolea. În același an întreprinde și un turneu la Moscova și Sofia, împreună cu ansamblul violonistului Nicu Stănescu. În următorul an a debutat la Radiodifuziune, iar în anul 1957 a înregistrat primul disc la Electrecord, sub conducerea muzicală a lui Ionel Budișteanu.

În anul 1959 se transferă la Orchestra de muzică populară a Ansamblului ”Ciocârlia”, în care cântă până în 1970, alături de dirijorii Victor Predescu, Tudor Pană și Constantin Arvinte. Cu aceștia are o activitate de turnee în locații precum Tirana, Budapesta, Praga și Varșovia.

Alte turnee artistice: URSS, Iugoslavia, RFG, RDG, Bulgaria, Austria, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Anglia, Grecia, Turcia, Canada, SUA, China, Brazilia etc.

S-a stins din viață în anul 2002, la București. Unul dintre fiii săi, George Udilă, continuă tradiția muzicală a familiei, și este clarinetist.

Ionică Minune, pe numele real, Ene Gheorghe, (născut în 1959) este un acordeonist român virtuoz de etnie romă. El este unul dintre cei mai respectați acordeoniști din lume și este considerat de către unii lăutari ca fiind cel mai mare acordeonist în viață.

Ionică Minune s-a născut în Costești, Buzău, într-o familie de lăutari. Membrii familiei sale cântau la diverse instrumente și se adunau adeseori într-un ansamblu de taraf pentru diverse evenimente din localitate. La vârsta de patru ani, Ionică i-a luat acordeonul fratelui său mai mare pentru a cânta un vals doar după auz, fără nicio pregătire în prealabil. De atunci a continuat să cânte și să studieze, cel mai mult din plăcere, nevrând în mod special să devină muzician profesionist.

Ca adolescent, Ionică și-a dorit să devină polițist de profesie, dar, când tatăl său a devenit bolnav, a început să cânte profesional, pentru a-și ajuta familia. A devenit rapid unul dintre cei mai faimoși acordeoniști, iar înainte de a împlini 20 de ani, cânta doar cu maeștri de muzică lăutărească. Din 1979 a început să întreprindă turnee în țări precum Italia, Franța, Spania, Germania, Japonia și Malaezia.

La începutul anilor ’90 s-a mutat în Franța, unde a devenit unul dintre cei mai apreciați acordeoniști. Acolo, pe lângă muzică lăutărească, a început să cânte și jazz, jazz manouche (jazz țigănesc originar din 1930), dar și alte tipuri de muzică. În ciuda traiului bun (a primit cetățenie franceză și un apartament), nu s-a simțit confortabil în Franța, și s-a întors în România în anul 2006. Aici a inițiat o școală de acordeon împreună cu acordeonistul Constantin ”Fulgerică”, și țambalistul Cristinel Turturică (fost membru al Tarafului Haiducilor).

De-a lungul carierei sale, pe lângă alți mari lăutari, Ionică Minune a cântat cu mulți artiști cunoscuți în întreaga lume cum ar fi Bobby McFerrin, Oscar Peterson, Michel Petrucciani, Richard Galliano, Marcel Azzola, Didier Lockwood și Florin Niculescu.

”Concertino, zece acordeoniști pentru orice muzică”

Trupa “Concertino” interpretează cu măiestrie atât muzică populară cât și clasică de aproape un deceniu, cu mare devotament, acest lucru fiind confirmat prin nenumăratele concerte reprezentate pe cele mai prestigioase scene, fapt ce le atestă valoarea artistică deosebită. Cei zece virtuozi au reușit de-a lungul timpului să adune o cantitate impresionantă de trofee în palmares, fiind numiți la un moment dat chiar “cel mai bun colectiv muzical din Europa”, datorită vitalității lor creatoare.

Ansamblul “Concertino” a fost format în anul 2003, în ziua de 18 octombrie. Componența este constituită din șapte acordeoniști, un basist, un pianist și un toboșar, aceștia fiind toți absolvenți ai Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova. Trupa a primit din anul 2007 sprijinul prestigioasei Săli cu Orgă din Chișinău. Printre numeroasele turnee susținute de-a lungul timpului, se numără țări precum Italia, Franța, Danemarca, Germania, Austria, Luxemburg, China, Belgia, Rusia etc. Printre mândriile binemeritate ale acestei trupe se numără paleta largă de stiluri și genuri muzicale, cu repertoriu ce cuprinde lucrări din muzica clasică, romantică, jazz, tango, muzică modernă, ușoară, populară, incluzând colaborări cu compozitori atât din țară cât și din străinătate.

Ideea “Concertino”, conceptul acesta original, aparține unor muzicieni care, în 2003, fiind proaspeți absolvenți ai Conservatorului, și-au propus o “investiție” a cunoștințelor muzicale într-un proiect inedit. “La acel moment nu aveam prea multe opțiuni: ori ne limitam să cântăm într-o orchestră de muzică populară, ori, mai rău, pe la nunți. Noi, însă, am vrut să facem ceva deosebit, să ne reprezentăm și țara, dar, în același timp, și noi să ne simțim împliniți. Așa a luat naștere Concertino.”, mărturisește Eugen Negruță. El consideră că, deocamdată, în Moldova nimeni nu le poate face concurență, deoarece nu mai există nicio trupă asemănătoare. Deși, de la fondare, componența “Concertino” a avut parte și de mici modificări, principalul obiectiv a rămas același – profesionalismul. Noutatea acestei trupe este constituită din formatul de zece instrumentiști, originalitatea pieselor, și calitatea interpretării, care este imperativul de bază.

Înzestrările naturale și munca depusă în vederea performanțelor i-au ajutat pe cei zece instrumentiști îndrăzneți să spulbere mitul prin care acordeonul ar fi un instrument doar pentru muzica de petrecere. “Personal, sunt fericit că am avut prilejul să trec prin această școală, deoarece ea ne-a învățat să interpretăm la acordeon toate genurile de muzică – de la cea clasică până la jazz. Acesta e, de fapt, și obiectivul “Concertino”, să prezinte potențialul muzical al acordeonului”, ne-a explicat Eugen, scoțând în evidență asemănările dintre capacitățile acestui instrument și… vioară. “De obicei lumea asociază acordeonul cu nunți și botezuri. La el însă se pot interpreta toate genurile, inclusiv muzică contemporană, care sună extrem de interesant la acordeon”, continuă conducătorul trupei.

Deși majoritatea evenimentelor unde este prezentată trupa se întâmplă în afara granițelor, aceasta nu duce, totuși, lipsă de admirație acasă. “Avem grijă ca, odată în jumătate de an, să susținem și la Chișinău concerte solo, cu programe noi – care, apropos, necesită cel puțin trei luni de muncă intensivă. În Europa cântăm mai des, căci avem mai mulți admiratori”, spun acordeoniștii. Unul dintre lucrurile pe care le regretă ei, și aici, și acolo, este faptul că tânăra generație este cam lipsită de educație muzicală, și nu participă foarte mult la concerte. “De aceea, melodiile mai complicate sunt la începutul programului, când publicul este încă fresh, după care urmează partituri mai ușor de digerat. Au fost cazuri când unii veneau să asculte un vals sau un tangou, dar acum vin și pentru ceva mai serios. Deci ascultătorul poate fi educat 100%”, afirmă cu încredere virtuozii.

Un concurs european de acordeon din anul 2008 le-a dat avântul membrilor trupei să concerteze cu intensitate în străinătate. Organizatorii italieni le propuseseră chiar să se mute definitiv în peninsulă. Cu toate acestea, tinerii nu au acceptat, dragostea lor pentru Moldova primând în această situație. “Acasă e acasă. Aici ne sunt familiile, și restul nu mai contează.”, spune liderul ansamblului, adăugând faptul că elvețienii au fost cei mai primitori și calzi dintre toți europenii.

În prezent, ansamblul deține două CD-uri active și o agendă de dimensiunile unui calendar anual, iar acum cei zece instrumentiști se pregătesc pentru lansarea celui de-al treilea disc. El a fost deja înregistrat în Italia și curând va apărea și în Moldova. La Chișinău va fi lansat cu surle și trâmbițe – adică, printr-un concert de zile mari. „CD-ul e aproape gata, materialul muzical a fost deja înregistrat, a rămas să tipărim discul și coperta. Va fi o muzică specială – piese foarte serioase, pentru muzicieni profesioniști. Ne-am propus să selectăm cele mai bune melodii din repertoriul nostru”, precizează Eugen Negruță.

În acest CD au fost înregistrate patru piese și două concerte – unul dintre ele format din trei părți, creat de compozitorul și acordeonistul francez Richard Galliano, iar celălalt, de asemenea, în trei părți, poartă semnătura ucraineanului Vladimir Zubițki. Una dintre piese aparține faimosului compozitor german Adolf Götz, alta este ultima parte a simfoniei a patra de Mendelson. CD-ul a fost sponsorizat de compania de fabricat acordeoane ”Victoria” din Italia, care le-a dat posibilitatea acordeoniștilor să folosească cele mai de calitate acordeoane. ”Astăzi acordeonul este cel mai scump din lume. Suntem foarte norocoși că aceste instrumente au fost procurate special pentru noi de către Sala cu orgă. Acest lucru i-l datorăm directoarei Larisa Zubcu, căreia îi suntem extrem de recunoscători”, au specificat acordeoniștii.

Capitolul 3. Mari virtuozi ai acordeonului și evoluția interpretării în repertoriul internațional

Lydie Auvray s-a născut în 1956 în Langrune-sur-Mer, Normandia, Franța. Ea este o faimoasă acordeonistă, compozitoare și cântăreață. După terminarea școlii, în anul 1974, s-a mutat în Germania, pentru perfecționarea limbii germane. A apărut pentru prima oară pe scenă în Berlin în anul 1976 și a cântat alături de Jürgen Slopianka. În următorul an început să meargă în turnee ca și acompaniator pentru diverși cântăreți din Germania de Vest, printre care Thommie Bayer și Klaus Hoffmann. Cu Hoffmann a înregistrat un album dublu live, Ein Konzert. Din 1980 a început să cânte și să meargă în turnee alături de Hannes Wader. În 1982 și-a format propriul ansamblu de backing, Auvrettes. A întregistrat câteva albume în prima parte a anilor 1980. Albumul din 1987, D’accord, a fost produs de prietenul său, Stefan Stoppok. Atunci a făcut câteva vizite în Martinique, acestea influențându-i munca. În 2003 și-a publicat autobiografia, Jubiläum.

Discografie: Premiere (1981), Paradiso (1983), Ensemble (1985), D’accord (1987), Live (1989), 3/4 (1991), 10 Ans (1992), Tango Terrible (1994), Octavons (1995), Bonjour Soleil, cu Hubert von Goisern, Haindling, Gerd Köster și Orchestra Pro Arte, Düsseldorf (1997), Instrumentals (1998), Best of (1998), En Concert (1999), Triangle, cu producătorul Markus Tiedemann, din 2002 chitarist la Auvrettes (2001), Tango Toujours (2003), Pure (2004), Regards (2006), Soiree (2008), Trio (2009), 3 Couleurs (2012).

Pedro Ayala (1911 – 1990) a fost un acordeonist și compozitor de cântece mexican din General Terán, Nuevo León, Mexic. Pedro Ayala a contribuit la nașterea muzicii conjunto (Mexic si Cuba), cu interpretarea sa excepțională la acordeon, primind și premiul National Heritage Fellowship din partea National Endowment for the Arts, pentru contribuția sa la muzica folk si conjunto. Ayala a început să cânte la acordeon încă de la vârsta de 5 ani. La vârsta de 14 ani, Pedro cânta la acordeon cu două rânduri de butoane și chitară alături de unul din acordeoniștii săi favoriți, Chon Alaniz. În 1957, fiii săi, Ramon Ayala și Pedro Ayala Jr. (Quito) s-au alăturat bandei Pedro Ayala y su Conjunto. În 1963 li s-a alăturat și fiul cel mic al lui Pedro, Emilio, grupul redenumindu-se Pedro Ayala El Monarca del Acordeón y Los Hermanos Ayala, având turnee peste tot în Statele Unite pentru următorii câțiva ani. De-a lungul carierei sale, Ayala a alcătuit 10 albume și numeroase înregistrări 78- și 45-rpm, care au inclus polci, chote, valsuri și redove. Pedro Ayala a primit de la guvernatorul Ann Richards un steag Texas care a zburat deasupra clădirii guvernamentale din Austin, Texas. Pedro Ayala y los Hermanos Ayala au fost invitați să cânte la Casa Albă în Washington, D.C. de către Institutul Smithsonian. Întregul eveniment a fost înregistrat video.

Ramon Ayala (născut 1928) este un interpret la bajo sexto și acordeon. Fiu al lui Pedro Ayala, a început să cânte la acordeon în 1951. A învățat să cânte la baterii în 1954. În 1955 a început să cânte la bajo sexto, după ce tatăl său i-a arătat primele două acorduri. Până în 1956, Ramon Ayala și fratele său, Pedro Ayala Jr., care cântase la acordeon, s-au alăturat trupei Pedro Ayala y su Conjunto. Din 1956, Ramon Ayala a înregistrat în studio, realizând 88 de înregistrări în album, single, casetă și format Compact-Disc. Ramon Ayala a făcut înregistrări alături de Freddy Fender, Paulino Bernal și Esteban Jordan, dar și alții. Până la această dată, el deține peste 100 de înregistrări.

Bratko Bibič este un acordeonist sloven născut în 1957. Bibič s-a evidențiat inițial ca muzician rock, cântând în ansamblurile Begnagrad și Nimal în anii ’80. Ambele trupe au fost de bază pentru scena muzicii slavice de folk cu subgenul art rock. Begnagrad a avut turnee în Iugoslavia și Elveția la începutul anilor ’80, scoțând un singur disc în 1982, înainte de destrămarea trupei. Bibič a continuat să producă coloane sonore până la crearea Nimal, în 1987. Nimal a scos două albume în finalul anilor ’80, înainte de destrămarea și acesteia din 1991. Întorcându-se spre muzică de film și dans, Bibič a resimțit dizolvarea Iugoslaviei, timp care a devenit extrem de dificil să trăiești proeminent ca muzician. Anul 1995 l-a prins publicând înregistrarea sa solo de debut, Bratko Bibič and the Madleys of Bridko Bebič, prin LabelUsineS. În anul care a urmat, Bibič a luat parte la Accordion Tribe, un grup de acordeoniști aclamat pe plan internațional. Bibič își continuă în prezent activitatea ca artist solo și în duet alături de Otto Lechner, Matjaž Sekne și Waedi Gysi.

Franko Božac s-a născut în anul 1974 și este un acordeonist de muzică clasică croat. El a interpretat în teatre de-a lungul lumii incluzând: Queen Elizabeth Hall din Londra, Liverpool Philharmonic Hall, Cornerstone – Hope at Everton, Cosmo Rodewald Concert Hall, Duke’s Hall, Oxford Playhouse, Nottingham Playhouse, City University London, Henry Wood Hall și altele. Recent a reprezentat The Rage, aparținând lui Jaques Brell, alături de Antony Cable și Stuart Barr la The New End Theatre din Londra. De asemenea, a interpretat la festivaluri precum Cornerstone Festival din Liverpool, London Virtuoso Festival, International Music Forums, Bloomsbury Festival, Histria Festival, Zetra Festival, și multe altele. A interpretat numeroase concerte în premieră pentru acordeonul cu butoane. Cel mai recent a fost The Hall of Horcum – concert pentru acordeon și orchestră dedicat lui – scris de compozitorul britanic James Williamson. Premiera a avut loc la Duke’s Hall a Academiei Regale de Muzică din Londra, și a fost acompaniat de Royal Academy of Music Symphony Orchestra, cu renumitul dirijor Patrick Bailey la pupitru. O altă premieră importantă a fost reprezentarea piesei Introducere, Coral și Final pentru acordeon (dedicată tot lui) a compozitorului rus Alexander Attarov. Alte premiere includ: Parafrază pentru acordeon și orchestră de coarde de Branko Okmaca, Aproksimato nr. 2 și Zujalica de Bashkim Shehu (scrisă pentru baian rusesc și orchestră simfonică) și multe altele. Cu ansamblul 10/10 (orchestră de cameră – parte a Royal Liverpool Philharmonic Orchestra) a înregistrat pentru BBC Radio 3 lucrările contemporane ale lui Gary Carpenter. Alături de asta, a înregistrat un mega-proiect pentru Scotland BBC: St Kilda Opera Hiort, dirijată în cinci țări simultan (Anglia, Franța, Belgia, Austria și Germania), lucrare instrumentată pentru cinci instrumente, trei coruri, și soliști.

Franko a colaborat cu orchestre internaționale renumite precum The London Sinfonietta (sub bagheta faimosului compozitor și dirijor George Benjamin), Royal Philharmonic Orchestra, University of Manchester Symphony Orchestra, Croatian Chamber Philharmonic Orchestra, Orchestra Simfonică a Universității ”Juraj Dobrila” și Royal College of Music Symphony Orchestra. Franko a absolvit Universitatea ”Juraj Dobrila” (Universitas studiorum Polensis Georgii Dobrila) din Croația, și a fost primul absolvent de acordeon al timpului său în țara sa natală. Mai departe a absolvit Masterul la Academia de Muzică Ino Mirkovich sub patronajul Conservatorul de Stat Moscova P. I. Ceaikovski în Lovran, sub îndrumarea profesorului Volodimir Balyk, urmând o diplomă postuniversitară la Royal Academy of Music – London, în clasa profesorului Owen Murray. În momentul de față este profesor la catedra de acordeon la Universitatea ”Juraj Dobrila”, Croația. Studenții săi au câștigat până în prezent peste 80 de premii în concursuri atât naționale cât și internaționale, incluzând: The Trophée Mondial de l’Accordéon, Coupe Mondiale, competiții de stat și naționale. Este membru al Societății Croate a Artiștilor Muzicali, al Uniunii Muzicale Croate și al Societății Croate pentru Acordeon. Este solicitat permanent pentru a prezenta masterclass-uri și seminarii în întreaga țară și în țările vecine. În 2009, Ministrul Educației din Croația i-a oferit o medalie pentru realizări muzicale deosebite.

Carmen Carrozza (1921 – 2013) a fost unul dintre acordeoniștii americani de concert de top, înainte de a se retrage, după ce a suferit o comoție cerebrală. Născut în Reggio, Calabria, Italia, a emigrat în America împreună cu familia sa pe când avea vârsta de 9 ani, stabilindu-se în Chappaqua, New York. A cântat la pian și vioară, dar a ajuns degrabă îndrăgostit de flexibilitatea acordeonului, încadrarea perfectă a acestuia în orchestră, sau felul cum imită o orchestră singur acest instrument. Carozza a studiat sub îndrumarea lui Pietro Deiro, unul dintre pionierii acordeonului din Statele Unite. A apărut ca solist alături de Boston Pops Orchestra, sub bagheta lui Arthur Fiedler, Cincinnati Symphony Orchestra, Bufflao Philharmonic Orchestra și National Symphony Orchestra a Statelor Unite, la Kennedy Center (Washington D. C.). A apărut, de asemenea, cu New York Philharmonic sub bagheta lui Andre Kostelanetz, interpretând în premieră ”Rubaiyat”, scrisă de Alan Hovhaness și narată de Douglas Fairbanks, Jr. în Washington D.C și fostul primar al NYC, John Lindsay, în New York. A concertat inclusiv de-a lungul Europei și a fost prezentat cu o medalie de aur în Italia, după o reprezentare ieșită din comun la Teatro di Pavia. Unul dintre punctele forte ale carierei lui Carrozza a fost un concert în The Town Hall din New York City, unde a interpretat toate lucrările originale pentru acordeon ale multor compozitori americani precum Robert Russell Bennett, Paul Creston, Virgil Thompson, și alții. Carrozza s-a retras din a mai oferi turnee în anii ’80, dar în vara lui 1994 a fost chemat din nou, cântând timp de trei săptămâni în festivaluri cu Jörgen Sundeqvist în Suedia. A fost surprins să vadă că ei știau atât de multe despre el. ”Aveau muzică scrisă de mine pe când eram foarte tânăr și înregistrări de-ale mele despre care uitasem.” Carrozza a fost președintele Asociației Acordeoniștilor Americani (AAA), o organizație națională dedicată evoluției acordeonului. A continuat să promoveze acordeonul ca instrument important în ateliere educaționale la școli, colegii și studiouri muzicale până la moartea sa. În plus, a fost și directorul școlii Northern Westchester din Yorktown.

Wilson Anthony ”Boozoo” Chavis a trăit între anii 1930 și 2001 a fost un acordeonist, interpret al genului muzical zydeco (o combinație de blues, rhythm and blues și muzică indigenă ce aparține populațiilor din Louisiana, SUA). A activat din anul 1954 până la moartea sa, timp în care, pe lângă interpretarea la acordeon, a cântat și vocal. A fost, de asemenea, și un creator prolific de cântece în genul zydeco. Multe dintre piesele sale au devenit standarde în repertoriul acestui gen, în pofida, sau poate datorită construcției ieșite din comun și considerate ciudate și subiectelor acestora. ”Dacă este greșit, făceți-o greșit cu mine”, obișnuia să spună trupei sale. ”Dacă eu greșesc, greșiți și voi!” Boozoo a fost denumit ”Regele Zydeco” în New Orleans în anii ’90. Fiul său, Charles, a făcut parte din trupa sa în acea perioadă.

Clifton Chenier (1925 – 1987) a fost un alt acordeonist, interpret al genului zydeco. El a fost un interpret excepțional care a susținut atât reprezentări publice cât și înregistrări. Genurile din care a fost influențat pentru genul zydeco au fost cele de Cajun, Creole music, R&B, jazz și blues. A câștigat un premiu Grammy în anul 1983. În anul 1984 a primit distincția de onoare National Heritage Fellowship. A fost inclus postum în Memorialul Blues în anul 1989 și în Memorialuul Louisiana Music în anul 2011. În anul 2014 a fost declarat beneficiar al distincției Grammy Lifetime Achievement Award. A fost cunoscut precum ”Regele Zydeco” și ”Regele din Sud”.

Și-a început cariera de înregistrări în anul 1954, când a semnat cu Elko Records, publicând Clifton’s Blues, un succes în zona sa. După prima înregistrare, devenită hit, a urmat ”Ay ‘Tite Fille” (un cover al piesei lui Professor Longhair – Henry Roeland ”Roy” Byrd). Aceasta a înregistrat un succes mare. Cu Zydeco Ramblers, Chenier a avut o activitate intensă de turnee. A avut turnee la începutul carierei și alături de Clarence Garlow, fiind cunoscuți precum ”The Two Crazy Frenchmen” (”Cei doi francezi nebuni”). Chenier a semnat cu Chess Recordings din Chicago, urmând Arhoolie Label.

În anul 1966 Chenier a apărut la festivalul Berkley Blues la campusul Universității din California și a fost descris ulterior de Ralph J. Gleason, critic de jazz din San Francisco Chronicle ca ”…unul dintre cei mai surprinzători muzicieni pe care i-am auzit în ultima vreme, cu un stil mișcător extraordinar al interpretării la acordeon… acordeon blues.”

Popularitatea lui Chenier și-a atins apogeul în anii ’80, și a fost recunoscut printr-un premiu Grammy în 1983 pentru albumul său I’m here. A fost primul Grammy pentru noua sa marcă de înregistrări, Alligator Records. Chenier este recunoscut și pentru reproiectarea plăcii zimțate de lemn washboard în vesta frottoir, instrumentul de percuție folosit cu precădere în muzica zydeco, format dintr-o placă de oțel care stă pe umeri, și este acționată prin răzuire cu degetare. Cleveland Chenier, fratele mai în vârstă al lui Chenier, a cântat, de asemenea, în trupa Red Hot Louisiana. A devenit popular pentru abilitățile sale de a produce sunete distincte ale vestei prin frecarea câtorva deschizătoare de capace ținute în fiecare mână.

Din anul 1987, C. J. Chenier (fiul lui Clifton) a purtat tradițiile zydeco dobândite făcând turnee cu trupa lui Clifton și înregistrând albume. Rory Gallagher i-a dedicat un cântec lui Chenier intitulat ”The King of Zydeco”. Paul Simon l-a menționat pe Chenier în piesa sa ”That Was Your Mother”, din albumul Graceland din 1986. John Mellecamp îl amintește pe Clifton în cântecul său ”Lafayette”, fiind vorba despre orașul din Louisiana, unde Chenier a cântat adesea. Piesa se află în albumul său, Trouble No More, din 2003. Zachary Richard l-a menționat și el pe Chenier în cântecul ”Clif’s Zydeco” (în albumul Le Fou din 2012). Trupa jam Phish cântă adesea coverul pentru piesa ”My Soul” a lui Chenier, în reprezentații live. Chenier a fost, de asemenea, subiectul din filmul documentar Hot Pepper din 1973, al lui Les Blank. În 2016, The Library of Congress, a declarat albumul lui Chenier, Bogalusa Boogie, ca fiind ”semnificativ din punct de vedere cultural, istoric sau artistic”, și a fost selectat pentru conservarea sa în National Recording Registry.

Discografie: Clifton’s Blues (Elko Records, 1954), Louisiana Blues & Zydeco (Arhoolie Records, 1965), Bon Ton Roulet! (Arhoolie Records, 1967), Bogalusa Boogie – Blues & Zydeco (Arhoolie Records, 1975), Frenchin’ the Boogie (Blue Star, 1976), Boogie in Black and White (alături de muzicianul de swamp pop, Rod Bernard, Jin Records, 1976), Red Hot Louisiana Band (Arhoolie Records, 1977), Boogie & Zydeco (Sonet Records, 1979), I’m here (Alligator Records, 1982).

Dick Contino (născut în 1930) este un acordeonist și cântăreț american. El s-a născut în California. A studiat acordeonul în primul rând cu Angelo Cognazzo și ocazional cu Guido Deiro. Înainte de aceasta a dat dovadă de o mare virtuozitate la instrument. Deși a absolvit liceul Fresno în 1947 și s-a înscris pentru studiile superioare la Fresno State College, nu a putut să se concentreze asupra studiilor. Contino a explicat: ”Mi-a plăcut la facultate, dar în timp ce participam la cursuri mă tot gândeam că dacă e să ajung să am succes, muzica va fi cea care mă va duce într-acolo.”

Contino a ieșit în evidență cu adevărat pe 7 decembrie 1947, când a interpretat piesa ”Lady of Spain” (piesa lui de referință) și a câștigat locul întâi în concursul de talente Horace Heidt/Philip Morris din Fresno, care a fost transmis la radio. Contino a câștigat, de asemenea, locul întâi și în competițiile la care a participat ulterior în Los Angeles, Omaha, Des Moines, Youngstown, Cleveland, Pittsburgh, Harrisburg și New York City. A câștigat locul întâi la runda finală din decembrie 1948 în Washington, D.C. Eddie Fisher a avut totuși un succes și mai mare cu același cântec în 1952. Piesa lui Contino, ”Yours”, a fost primul său hit single. A ajuns pe locul #27 în topul muzicii pop din Statele Unite din anul 1954. Al doilea și singurul celălalt hit single al său a fost ”Pledge My Love”. A atins locul #42 în același top, dar în anul 1957. Contino a avut turnee cu Horace Heidt Orchestra și a fost numit ”cel mai mare acordeonist al lumii”. A apărut în The Ed Sullivan Show de 48 de ori.

Succesul său a fost întrerupt când a fost recrutat în timpul Războiului Corean. Contino, câștigând la acea vreme aproximativ $4000 pe săptămână, a fugit de la cazarmele de instrucție de la Ford Ort, din cauza fobiilor și nevrozelor despre care nu s-a publicat. A devenit cunoscut ca unul care a fugit de recrutare și a fost închis pentru câteva luni înainte de a servi în forțele armate ale Statelor Unite, după care a devenit achitat onorabil ca sergent, primind iertarea prezidențială. Scandalul rezultat i-a cauzat carierei lui Contino un șoc puternic, dar el a continuat să interpreteze, chiar și să joace ca actor în câteva filme în anii 1950 și 1960.

James Ellroy i-a dedicat o nuvelă intitulată Dick Contino’s Blues, care este un mini-memorial și o poveste a nelegiuirilor, bazată pe experiențele lui Contino de artist zbuciumat după război. Este inclusă în colecția de povestiri scurte Hollywood Nocturnes, 1994.

Gianni Coscia este un acordeonist italian de jazz. La origine, de profesie avocat, Coscia a început să se concentreze full-time pe muzica jazz. Își exprimă un interes în dezvoltarea ”valorilor izolate ale tradițiilor culturale și populare prin limbajul jazzului.” El a susținut turnee răspândite de circuitul jazz internațional. Este notabil faptul că pe primul CD al său se găsesc cuvintele fostului său coleg, Umberto Eco, Coscia colaborând cu Luciano Berio în compunerea muzicii de spectacol scenic cu subiect împotriva antisemitismului. Din 1995 el colaborează cu muzicianul Gianluigi Trovesi în principal pentru marca ECM Records, iar din 2006 a devenit membru al consiliului Chigiana Music Academy din Siena.

Phil Cunningham, membru al The Most Excellent Order of British Empire, născut în 1960 în Edinburgh, Scoția, este un compozitor și interpret al acordeonului de muzică folk. Este cel mai cunoscut pentru interpretarea alături de Silly Wizard, dar și alte trupe, inclusiv în duete cu fratele său, Johnny. Când cântau împreună, Johnny și Phil se făceau adesea glume, doar cum frații le pot face, îndemnându-se unul pe celălalt să cânte din ce în ce mai repede, și încercând, cu amuzament, să se întreacă fiecare. Phil a cântat alături de mari muzicieni celtici, precum Aly Bain.

Phil a cântat la acordeon și vioară încă de la cele mai fragede vârste. A învățat în Portobello și a fost crescut în religia mormonă, mergând regulat la biserică, unde cânta la orgă. Oricum, până la vârsta de 15 ani, datorită nemulțumirilor față de confesiunea respectivă, a părăsit biserica și acum se declară ca fiind spiritualist.

La vârsta de 16 ani i s-a alăturat fratelui său mai mare, Johnny, în grupul Silly Wizard, unde a interpretat la acordeon, fluier, armoniu, chitară, sintetizator și voce. De asemenea, el a compus multe din cântecele trupei. După destrămarea formației Silly Wizard, Phil și Johnny au înregistrat două albume și au săvârșit turnee cu irlandezii Micheal O Domhnaill și Triona Ni Domhnaill sub forma cvartetului Relativity. Phil a avut de atunci o carieră de solo de succes, scoțând albumele Airs & Graces și The Palomino Waltz, alături de câteva colaborări cu muzicianul de folk și tovarășul său, Aly Bain. A produs, de asemenea, câteva albume cu cântăreața americană, Connie Dover. În ultimii ani, Phil a compus și muzică clasică, muzică pentru teatru și televiziune, anul 1997 văzând premiera compoziției sale, Highlands and Islands Suite, la Glasgow Royal Concert Hall. În 2002 Phil a primit distincția de membru al Most Excellent Order of British Empire pentru serviciile aduse muzicii scoțiene. A primit, de asemenea, titlul onorific de Doctor of Letters la Glasgow Caledonian University, la ceremonia de absolvire din 2007.

Discografie:

Albume solo: Airs & Graces (1984), Palomino Waltz (1989); cu Silly Wizard: Caledonia’s Hardy Sons (1987), So Many Partings (1980), Wild and Beautiful (1981), Kiss the Tears Away (1983), A Glint of Silver (1986), Live Wizardry (1988); cu Relativity: Relativity (1986), Gathering Pace (1987); cu Johnny Cunningham: Against the Storm (1980); cu Aly Bain: The Pearl (1995), The Ruby (1997), Another Gem (2000), Spring The Summer Long (2003), Best of Aly and Phil (2004), Roads Not Travelled (2006), Portrait (2010), Five and Twenty (2012); cu Connie Dover: Somebody (1991), The Wishing Well (1994), If Ever I Return (1997), The Border of Heaven (2000); cu Kris Drever: Mark the Hard Earth (2010).

Andy Cutting este un muzician de folk, compozitor și interpret la acordeon diatonic cu butoane, cântând pe instrumente create de Castagnari cu dedicație pentru el. Născut în 1969, a câștigat premiile Muzicianul de folk al anului la BBC Radio 2 Folk Awards în anii 2008, 2011 și 2016.

Începând să cânte la acordeon în primii ani ai adolescenței sale, Cutting a fost invitat să ia parte la o trupă ceilidh (formații din cadrul evenimentelor sociale scoțiene și irlandeze unde se cântă muzică folk, se dansează tradițional și se spun povestiri), numită Happenstance, el cântând la acordeon până atunci doar pentru câteva luni. În anul 1988 s-a alăturat influentei și inovatoarei trupe Blowzabella (din care a făcut parte și Nigel Eaton, cu care Cutting a colaborat de atunci). Cutting a realizat un album (Vanilla) cu Blowzabella înainte de a se destrăma trupa, în 1990. Repertoriul lor, incluzând muzică tradițională englezească, franțuzească și din estul Europei, influențându-l puternic pe Cutting. Blowzabella s-a reunit ulterior; și-au celebrat a 25-a aniversare în anul 2003, cu Cutting din nou ca membru oficial. Au produs albumul Octomento în anul 2007.

În anul 1989 Cutting a format un parteneriat cu Chris Wood, pe care-l întâlnise cu doi ani înainte, la Sidmouth Folk Festival. Ei realizează turnee cuprinzătoare, regăsindu-se peste ani, în 2010, pentru Towersey Village Festival, și scoțând cinci albume împreună. Wood i-a prezentat lui Cutting bogăția muzicii Quebecane și și-a arătat dragostea pentru muzica de dans englezească și franțuzească. Wood și Cutting, împreună cu Karen Tweed și Ian Carr, formează Two Duos Quartet, realizând albumul Half as happy as we. Tweed și Cutting au colaborat, de asemenea, și în duo, făcând un album împreună, și contribuind la un CD live, Across the Waters, înregistrat la Cork University în anul 1994.

Cutting are parte de cerere mare ca muzician de studio, și a lucrat cu diverși artiști faimoși precum Sting, June Tabor și Chumbawamba. A mai făcut parte din câteva trupe, incluzându-le pe Fernhill și Tanteeka. Precum duoul Wood & Cutting, face parte și din trioul 1651 (alături de Mark Emerson și Tim Harries), trupa John McCusker, trioul Kate Rusby și trupa Kate Rusby. Este, în același timp, invitat ca tutore faimos în workshopuri și a predat la școli de vară pentru Folkworks.

În martie 2011, Cutting făcea parte din Cecil Sharp Project, o organizație între Shrewsbury Folk Festival și EFDSS, care l-au cuprins pe el și pe încă alți șapte muzicieni pentru a lua parte la un proiect rezidențial de câteva săptămâni pentru producerea a noi lucrări legate de viața și activitatea culegătorului de folk Cecil Sharp.

Cutting a compus multe cântece, câteva dintre ele fiind înregistrate și de alți artiști. Compozițiile lui includ: Alltfechan, Flatworld, Heidi Hendy, In Continental Mood, I Like You, You’re Common, I Only Want a Snack, It’s a Square Word, Miss Lindsay Barker, New Pneus, Oliver’s, Round the Corner, St Michael’s Mount, Seven Years, Spaghetti Panic, The Abbess, The Bay Tree, The History Man, The RSB, The Walled Garden Waltz, There are Angels, To The Edges, Two Beers, Waltz Harry Lane, Waiting for Janet.

Jackie Daly s-a născut în anul 1945 în Irlanda. El este un interpret al acordeonului cu butoane și al concertinei. A fost membru al unor formații irlandeze de muzică tradițională, incluzând De Dannan, Patrick Street, Arcady și Buttons & Bows.

Născut și crescut în zona cunoscută ca Sliabh Luachra, Jackie Daly este unul dintre reprezentanții în viață a stilului muzical distinct al acelei zone. Printre influențele muzicale timpurii ale sale se numără tatăl său, un interpret al acordeonului de tip melodeon, dar și un violonist local de muzică tradițională pe nume Jim Keeffe, sub tutelajul cărora a început să cânte pentru evenimente precum ”crossroad dances”.

După ce a lucrat în domeniul marinei comerciale, Daly a decis să devină un muzician profesionist, întorcându-se în Irlanda la începutul anilor ’70. În 1974 a câștigat concursul All-Ireland Accordion Competition din Listowel, County Kerry. Pentru a se califica, a trebuit să cânte la un instrument acordat Si/Do, singurul sistem luat în considerare atunci de organizatorii competiției, dar imediat apoi s-a întors la sistemul ales de el, Do#/Re. În 1977 a fost scoasă prima înregistrare solo a sa de către Topic Records of London ca al șaselea volum al seriilor Music from Sliabh Luachra.

Cariera muzicală a lui Jackie Daly este notabilă pentru parteneriate cu un număr de lăutari violoniști, începând cu Seamus Creagh. Albumul lor din 1977, Jackie Daly agus Seamus Creagh a adus muzica Sliabh Luachra la o audiență mai cuprinzătoare, setând standarde pentru următoarele înregistrări de acordeon și vioară.

O altă colaborare influentă s-a dovedit a fi cea cu Kevin Burke, în a cărui înregistrare din 1978, If the Cap Fits, și-a făcut intrarea ca invitat, și cu care a mai scos încă un album de duet acordeon-vioară de mare succes, Eavesdropper, în anul 1981.

Jackie Daly a fost primul din seria acordeoniștilor cu De Dannan, apărând în patru dintre albumele lor dintre anii 1980 și 1985. A fost munca sa cu această trupă cea considerată de mulți ca pregătind calea pentru devenirea acordeonului în instrument scenic, mai degrabă decât un simplu instrument de trupă pentru acompanierea muzicii de dans irlandeze.

În 1986 Daly s-a alăturat trupei Patrick Street, alcătuită, alături de Kevin Burke, și din Andy Irvine și Arty McGlynn, cu care Daly a cântat până în 2007.

În anii care au urmat, Daly a înregistrat trei albume cu violoniștii Seamus și Manus McGuire, sub denumirea de Buttons & Bows. A colaborat, de asemenea, cu violonistul Maire O’Keeffe, în mod special pentru albumul Re-Joyce: Tunes and Songs from the Joyce Collection, din anul 2003.

În anul 2005 Jackie Daly a fost numit Ceoltoir na Bliana (muzicianul anului) în distincțiile Gradam Ceoil ale stației de televiziune TG4 de limbă irlandeză.

În 2009, Topic Records au inclus în setul pentru aniversarea a 70 de ani Three Score and Ten The Rising Sun/The Pope’s Toe din Jackie Daly – Music from Sliabh Luachra Vol. 6, ca piesa numărul unu pe al treilea CD.

În 2010, Daly și violonistul Matt Cranitch au scos înregistrarea The Living Stream, o producție în primul rând a muzicii Sliabh Luachra, urmând Rolling On, în 2014.

Începând din mijlocul anilor ’70, Jackie Daly a fost o figură de o influență puternică în muzica tradițională, larg socotit ca fiind cel care a reabilitat imaginea acordeonului, stabilindu-l ca un instrument acceptabil pentru includerea lui în ansamblurile de concert.

El a lansat ieșirea din acordajul de cimpoi al anilor 1950 și 1960 înspre un sunet mai dulce cu un tremolo mai fin. El a susținut și o perioadă de relansare semnificantă a popularității sistemului Do#/Re a acordeonului, în contrast cu acordeonul Si/Do, sistemul de acordaj predominant al acordeoniștilor din muzica tradițională irlandeză.

Discografie:

Solo: Jackie Daly: Music From Sliabh Luachra, Volume 6 (1977), Many's a Wild Night (1995) (With Maire O'Keeffe, Paul de Grae & Garry O'Briain.); în duet: Jackie Daly & Séamus Creagh(1977), Eavesdropper (Kevin Burke & Jackie Daly) (1981), The Living Stream (Matt Cranitch & Jackie Daly) (2010), Rolling On (Matt Cranitch & Jackie Daly) (2014); cu De Dannan: Mist-Covered Mountain (1980), The Star-Spangled Molly (1981), Song for Ireland (1983), Anthem (1985); cu Buttons & Bows: Buttons & Bows (1984), The First Month of Summer(1987), Grace Notes (1991); cu Arcady: After the Ball (1991).

Pietro Deiro (1888 – 1950) a fost unul dintre cei mai influenți acordeoniști ai primei jumătăți a secolului al XX-lea. Născut pe 28 august 1988 în Salto Canavese, Italia, frate mai mic al lui Guido Deiro, el a emigrat în Statele Unite ca pasager la clasa a treia pe vasul S/S La Savoie în anul 1907, și a mers să locuiască cu unchiul său Frederico, lucrând în mine de cărbune la Cle Elum, Washington.

Pietro a început să cânte în mod profesionist la acordeonul diatonic cu butoane într-o tavernă din Seattle în anul 1908. În câteva luni, fratele său Guido, deja un acordeonist împlinit în Europa, a ajuns în Seattle, și l-a învățat pe acesta să cânte la piano-acordeon. Amândoi frații au devenit celebrități mici în circuitul vodevilurilor; Guido în 1910, iar Pietro în 1912.

Pietro a înregistrat zeci de piese pentru compania Victor Talking Machine. După apusul vodevilurilor din timpul Marii Crize Economice (anii 1930), el și-a deschis un studio de acordeon de succes în Greenwich Village, New York City, și a realizat o companie de publicare a muzicii de acordeon: Accordion Music Publishing Company (AMPCO), cunoscută mai târziu mai simplu, ca Pietro Deiro Publications.

A fost primul președinte al Asociației Americane a Acordeoniștilor (1938), și s-a proclamat ca ”The Daddy of the Accordion” (Tăticul acordeonului), spre mâhnirea fratelui său, Guido. Pietro a decedat în anul 1954.

A avut loc o revenire la viață a interesului pentru muzica lui Pietro Deiro. În 1991 și 1992, compozitorul și acordeonistul William Schimmel și soția lui, dansatorul, coregraful și directorul Micki Goodman, au prezentat una dintre colaborările lor artistice majore: Opera Fisarmonica, o realizare sub forma unei opere extinse a vieții și lucrărilor lui Pietro Deiro. Este o operă în patru acte concepută și interpretată de Schimmel și Goodman, care au realizat tot cântul, interpretatul instrumental, mișcarea, scenografia și luminile. Au utilizat lucrările lui Pietro Deiro într-o manieră foarte dramatizată alături de muzica lui Schimmel și continuu combinată cu direcțiile de mișcare fizică bogată a lui Goodman. A fost reprezentată la Sofian Theatre din New York și au primid laudele și aprobarea lui Pietro Deiro Jr., care a fost prezent în sală, de asemenea și analiza favorabilă în New York Times a lui Bernard Holland, care a început cu titlul: ”Accordionists’ Patron Saint” (”Sfântul protector al acordeoniștilor”).

În 2002, Museo Internazionale della Fisarmonica (Muzeul internațional al acordeonului) din Castelfidardo, Italia, în colaborare cu Music-tech, au realizat un CD intitulat I Padri della Fisarmonica, vol. 1: Pietro Deiro, consistând în 23 de înregistrări originale ale lui Pietro Deiro din discurile 78 RPM. În 2004, Arhivele Pietro Deiro au fost donate The Center for the Study of Free-Reed Instruments la Graduate Center a City University of New York de către nepoatele lui Pietro, Sandra Cattani Deiro și Lynne C. Pancotti.

În 2005, autorul american și acordeonistul de concert Henry Doktorski a scris prima biografie a lui Pietro și Guido Deiro: The Brothers Deiro and Their Accordions (Frații Deiro și acordeoanele lor), The Classical Free-Reed, Inc., și în 2006, Doktorski a înregistrat pe CD primul volum al lucrărilor complete ale lui Pietro Deiro: The Complete Works of Pietro Deiro: Celebrated Polkas. În 2007, Bella Musica of Roma, Italia, a publicat un set de 6 CD-uri: L’abilita artistica di Pietro Deiro, pentru comemorarea a 100 de ani de când a ajuns Pietro în Statele Unite, în 1907.

Pe 24, 25 și 26 iulie 2009, Dr. William Schimmel a prezentat o instalație audio-video intitulată ‘Radiant Pietro’ (Strălucitorul Pietro), care a constat într-un ambient conținând fragmente din întreaga producție a lui Pietro Deiro. Spectatorii au fost încurajați să răsfoiască într-o carte mare și grea care conținea meditații filosofice, sloganuri și imagini, cele din urmă fiind decupări din vodeviluri atât în alb-negru cât și color, înfățișându-l pe Pietro Deiro cel lipsit de griji în diverse grade, sau imagini arătând doar chipul său, mâinile sale sau alte părți ale corpului cu acordeonul. Aspectul mistic al acestui eveniment conținea un sens al iluminării care vine prin martiriul sfânt, sau lăsând simplu muzica să intre în lume pentru totdeauna printr-un proces de ”destupare”. Ca rezultat se afla Strălucitorul Pietro, a cărui muzică va radia prin eter și prin lume pentru totdeauna. Acest sistem a fost parte din The American Accordionists’ Association Master Class and Concert Series, The Seminars – titlul din 2009 fiind ‘Welcome Home Skinny’ (Bun venit acasă, subțirelule), o anagramă pentru întoarcerea lui Pietro. Dr. Schimmel este moderatorul și custodele acestor serii cărora li s-au împlinit cincisprezece ani.

Pe 30, 31 iulie și 1 august 2010, Dr. William Schimmel a furnizat partitura pentru instalația audio-vizuală a lui Christine Speligene, intitulată Vesperae, consistând în șiruri de cești goale de cafea cu proiecții vizuale arătând familia sa și relația cu cafeaua și cofeina. Partitura, deși conține și muzică originală de Schimmel (At Least I Dropped Sorrow), și un citat din Charles Magnate (Accordiana), este în mare parte concepută din trei compoziții ale lui Pietro Deiro: Mancito, El Cabrito și Arnilla. O simplă casetă a fost așezată în ceștile de cafea, producând un sunet slab, dar rezonant. Instalația a fost parte a The American Accordionists’ Association Master Class and Concert Series, The Seminars – titlul din 2010 fiind ‘Don’t Like Opera’. Moderatorul și custodele acestui eveniment a rămas tot Dr. Schimmel.

Vladimir Denissenkov s-a născut în Chernovtsy, Ucraina, pe 30 martie 1956. A absolvit Conservatorul din Moscova în anul 1979. A câștigat titlul de cel mai bun acordeonist într-un concurs mondial de muzică etnică și tradițională ținut în 1981 în Caracas, Venezuela. Din 1981 până în 1990 a interpretat alături de Filarmonica din Moscova. El este, de asemenea, câștigătorul a două concursuri de muzică tradițională rusească.

Din 1986 până în 1989 a fost un invitat permanent al grupului ”Zvoni Ruskie” în cadrul programelor celor mai mari programe de TV sovietice. A interpretat aproape în toată Uniunea Sovietică. A fost, de asemenea, un muzician invitat frecvent al Radioului de Stat din Moscova.

A interpretat în peste 40 de țări din întreaga lume cuprinzând Statele Unite, Canada, Mexic, Venezuela, Brazilia, Argentina, Peru, Anglia, Norvegia, Finlanda, Germania, Spania, Italia, Austria, Elveția etc.

A lucrat din 1995 ca interpret, atât ca solist cât și în colaborări artistice cu muzicieni de top, incluzându-i pe cântărețul italian Fabrizio De Andre (Anime Salve), actorul idiș-italian Moni Ovadia (TheaterOrchestra), pianistul italian Ludovico Einaudi, și în capodopera sa din aunl 2000, ”Anastasia”, cu Gjermund Silset, Helge Andreas Norbakken și Giovanni Amighetti.

Vladimir Denissenkov a dezvoltat apoi un cvintet de concert numit ”Journey in the Carpathians” (Călătorie în Carpați), cu Denis Stern, chitarist, Bony Godoi, chitarist bas și Claudia Zannone și Irina Bistrova vocaliste. A colaborat cu comedianții italieni Ale e Franz de ”Zelig” în programul TV E’ tanto che aspetti? și cu mulți alți artiști, incluzându-i pe Licia Maglietta în piesa de teatru ”Manca solo la domenica” (Lipsește doar duminica), Ottavia Piccolo și Lella Costa.

A compus coloana sonoră a filmului ”Il Mondo Addosso” al lui Costanza Quatriglio, prezentat la primul Festival de Film Internațional din Roma în octombrie 2006. În septembrie 2007 a luat parte la festivalul MiTo (Milano-Torino Settembre Musica), unde s-a întors și în 2010.

În martie 2009 a fost invitat de președintele italian Giorgio Napolitano la Palatul Quirinal, unde a interpretat concertant în transmisiune live pe canalul național Rai Radio 3. Din 2012 este într-un show de teatru cu criticul muzical și jurnalistul Mario Luzzatto Fegiz în ”Io odio i talent”. A apărut ca invitat de câteva ori în programe italiene TV precum Rai 1, Rai 2, Rai3, Rai5 și LA7.

Discografie: Bayan (Felmay, 1997), Anastasia (Arvmusic, 2000), Guzulka (Felmay, 2004), Feeling and Passion (Felmay, 2014).

Orlando DiGirolamo (1924 – 1998) a fost un acordeonist, pianist, compozitor și profesor de jazz american. Este uneori denumit și ”Lanny DiJay”, în înregistrările de jazz. DiGirolamo a colaborat frecvent cu producătorul legendar de jazz Teo Macero și a cântat pentru prima producție comercială a lui Macero, Explorations, împreună cu Charles Mingus. A fost descris de revista Metronome ca un ”acordeonist extraordinar al convingerilor moderne”.

Părinții lui DiGirolamo au emigrat în Statele Unite din regiunea italiană Abruzzo și s-au stabilit în New Kensington, Pennsylvania, unde DiGirolamo s-a născut în 1924. Având înclinații muzicale de la o vârstă fragedă, i-a fost prezentat acordeonul pentru prima oară de către bunicul său și a început să studieze acordeonul și pianul. Scria compoziții originale deja de la vârsta de 10 ani, și s-a alăturat orchestrei locale la vârsta de 14 ani. După terminarea liceului, în 1942, a călătorit la New York, apucându-se serios de muzică, și a interpretat la Major Bowes Amateur Hour.

În începutul anului 1943, la vârsta de 18 ani, a fost recrutat în armată și a petrecut doi ani luptându-se în Al Doilea Război Mondial. A participat la atacul din Normandia, s-a luptat la Ofensiva din Ardeni, a dobândit cinci Battle Stars și i-a fost acordată Steaua de Bronz pentru că a ajutat la salvarea unui pluton din captura inamică. A fost, de asemenea, membru al bandei de jazz a armatei, The Four Sharps.

Când DiGirolamo s-a întors din Europa, s-a mutat în New York pentru a se înscrie la New York University (NYU). Acolo, DiGirolamo s-a alăturat fraternității Alpha Phi Delta, care l-a avut ca membru și pe Frank Sinatra. În 1951, DiGirolamo s-a transferat la Juilliard School, și mai târziu la Colombia University, unde a absolvit Masterul și un Doctorat în Improvizație Muzicală.

Cariera muzicală de jazz a lui DiGirolamo a început în Europa după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. A rămas în Franța până în anul 1946, interpretând live, și înregistrând pentru proaspăt eliberatul Radio Monte Carlo. În mijlocul anului 1946 s-a întors în Statele Unite și a petrecut următorii trei ani în turnee de-a lungul spectacolului de jazz Bebop. În această perioadă a primit pseudonimul de ”Lanny DiJay”, cu care s-a creditat uneori în înregistrările sale.

După câțiva ani de turnee, DiGirolamo a decis în 1949 să-și înceapă educația formală în New York. Deși s-a înscris la NYU, a fost transferul accidental la Juilliard cel care l-a condus mai târziu la întâlnirea cu Teo Macero. După ce s-au cunoscut la Juilliard, DiGirolamo și Macero au devenit prieteni și colaboratori, începând să lucreze la înregistrările experimentale de jazz ale lui Macero. Prima înregistrarea comercială a lor a fost în anul 1954, Explorations, Debut Records LP. Albumul conținea șase piese, incluzând ”Yesterday’s”, în aranjamentul lui DiGirolamo. Charles Mingus a cântat, de asemenea, în înregistrări, iar un critic a notat că, în ciuda naturii sale conceptuale, ”Mingus și DiGirolamo salvează muzica când devine prea impetuoasă.”

Înregistrarea Explorations a fost parte a Jazz Composers Workshop (Atelierul compozitorilor de jazz) a lui Mingus. La acea vreme, înregistrările Workshop erau considerate ”prea complexe” și ”abstracte”, dar acum sunt socotite ca deschizătoare ale ”tuturor ușilor muzicale.” În 1993, Explorations a fost inclusă în arhivele The Library of Congress ca parte a Charles Mingus Collection. A fost reeditată pe CD în anul 2006, cu piese adiționale.

De-a lungul întinderii de câteva decenii a carierei de înregistrări și reprezentări, DiGirolamo a lucrat cu câteva figuri respectate din lumea jazz, precum Macero, Mingus, Ed Shaughnessy, Maynard Ferguson, Art Farmer, Cecil McBee, Wendell Marshall, Mal Waldron, Peppers Adams, Carla Bley, Larry Coryell și Kip Hanrahan, printre mulți alții. A continuat să interpreteze prin New York City, incluzând reprezentări în localuri istorice precum The Hickory House, The Town Hall, Birdland și The Blue Note.

Prin interpretarea sa, și deschiderea de drumuri prin colaborările cu Macero, DiGirolamo a ajutat la ridicarea acordeonului ca instrument, în mare parte considerat nesemnificativ, neinteresant, și i-a construit o fundație ca parte respectabilă a ansamblurilor avant-gardiste de jazz.

DiGirolamo a fost ”determinat pătimaș să arate că acordeonul nu avea nevoie să fie abia un instrument imitativ”, și a dezvoltat un stil unic de interpretare. În timp ce la acordeon se cântă în mod tradițional cu o mână melodia și cu cealaltă acordurile ritmice, DiGirolamo a folosit și mâna acompaniatoare în sens melodic, creând o sonoritate diferită, înălțând potențialul instrumentului. Bill Coss, editorul revistei Metronome, a descris tehnica lui ca ”folosind și mâna dreaptă, și cea stângă, într-un stil linear.”

DiGirolamo a fost imortalizat de scriitorul și criticul de jazz Harvey Pekar într-o piesă ilustrată Teo Macero, publicată în Village Voice în 1994. În descrierea albumelor timpurii ale lui Macero cu DiGirolamo, Pekar a scris că interpretarea la acordeon a lui DiGirolamo era ”printre cele mai stridente aspecte ale acelor sesiuni.”

În 1961 DiGirolamo s-a căsătorit cu Diana Matano. Ei au locuit în nordul New Jersey și au avut trei copii, Olana, Christopher și Arland. DiGirolamo a predat muzică la Columbia University. A fost directorul bandei la Elmwood Park Memorial High School între anii 1960 și 1977 și a scris muzică pentru școala unde a absolvit. În 1977 a devenit directorul artistic al școlilor din Ossining, New York. Ca educator, a lucrat pentru a aduce apreciere muzicii și jazzului copiilor. În timp ce preda la Elmwood Park Memorial High School și-a completat studiile doctorale în Improvizație Muzicală, și a dezvoltat metode specifice pentru ajutarea tinerilor studenți muzicieni în aptitudini în improvizație.

DiGirolamo a decedat într-un accident de mașină în New Jersey în 1998. După moartea sa, Macero a compus și a înregistrat piesa ”Shifting Sands” (Nisipuri mișcătoare) în cinstea sa, și i-a dedicat albumul Whispering Gods ”prietenului meu drag Lanny Di Jay a.k.a. Lanny Di Girolamo, care nu mai este printre noi (mi-e dor de tine).”

The Orlando DiGirolamo Scholarship Fund for Children (Bursa școlară Orlando DiGirolamo pentru copii) este înființată în cinstea sa, și în fiecare an cunoaște noi studenți tineri învățând și urmând calea muzicii.

Wolfgang Dimetrik (născut în anul 1974) este un acordeonist austriac. La vârsta de șase ani a primit primele lecții de acordeon. Cinci ani mai târziu a devenit elevul lui Erwin Moder la Conservatorul Johann-Joseph-Fux din Graz. Având studiile de acordeon terminate la Școala de Muzică din Graz (din 1992), ca discipol al profesorilor invitați Mogens Ellegaard, James Crabb și Geir Draugsvoll, a primit aprobarea să-și continue studiile în clasa profesorului Stefan Hussong la Conservatorul Hermann-Zilcher din Wurzburg, unde și-a terminat studiile cu brio în 2001, înainte de a lua parte la master-classul inițiat la Școala de muzică din Wurzburg.

Wolfgang Dimetrik s-a alăturat unor ansambluri camerale de scena din Europa precum Musikfabrik Nordrhein-Westfalen, Neues Ensemble Hannover, Ensemble Recherche, Ensemble SurPlus și Ensemble Modern.

În plus, a participat la câteva producții contemporane de operă, incluzând Die Wande (Zidurile) de Adriana Holszky, sub bagheta lui Alfons Kontarsky (Frankfurt); și prima reprezentare a sa a Die gluckliche Hand a lui Arnold Schoenberg, într-un aranjament pentru orchestră de cameră cu United Ensemble Berlin, dirijată de Peter Hirsch.

Discografie: Johann Sebastian Bach, Variațiunile Goldberg (2001), Joseph Haydn, Sonate (2003).

Henry Doktorski al III-lea (născut în 1956) este unul dintre cei mai mari acordeoniști de concert americani. A interpretat alături de faimosul violoncelist Mstislav Rostropovici, îndrăgitul violonist Gil Shaham și marele Itzhak Perlman în concerte și sesiuni de înregistrări cu Pittsburgh Symphony Orchestra sub bagheta unora ca Lorin Maazel, John Williams, Mariss Jansons, Julius Rudel, David Del Tredici și Howard Shore.

Henry Doktorski III s-a născut în New Brunswick, New Jersey, din părinți americani de origine poloneză, Henry A. Doktorski și Theresa Maria Czartowicz, și a crescut în East Brunswick. Își menționează fondul polonez – acordeoanele fiind adesea abordate în muzica folclorică poloneză – ca un factor principal în decizia copilăriei sale de a alege acordeonul în favoarea celorlalte instrumente. La vârsta de șapte ani a început studiul acordeonului și la scurt timp a fost considerat un copil minune.

În perioada pre-adolescentină, la mijlocul anilor ’60 a interpretat muzică etnică și abordări de jazz obișnuit (inspirat de Myron Floren din show-ul telezivat, Lawrence Welk), dar ca și adolescent, în perioada finelor anilor ’60 și începutul anilor ’70, gusturile sale muzicale s-au schimbat, și a început să cânte la acordeon într-o trupă rock, care aborda muzica formației The Beatles, Grand Funk Railroad, Carlos Santana și Black Sabbath.

Oricum, după câteva reprezentări, a înțeles că instrumentul său nu se potrivea stilistic cu genurile electrice ale muzicii, așa că a abandonat acordeonul în favoarea orgii electronice Farfisa.

În iunie 1971 a fost distins cu gradul Eagle Scout din Scouts of America (Troop 28 in East Brunswick) și a primit și distincția de Bun Cetățean al Legiunii Americane.

La liceul Saint Peters din New Brunswick, Doctorski a descoperit muzica clasică după ce s-a alăturat corului școlii, și direcția vieții lui a devenit tot mai clară. A început să studieze pianul clasic la vârsta de 16 ani și a devenit îndeajuns de competent încât să câștige o bursă pentru specialitatea de pian la Park College (astăzi Park University) în Parkville, Missouri. Acolo Doktorski a studiat pianul cu Robert C. Anderson, a activat în această direcție și a îndeplinit și un rol de director muzical pentru câteva musicaluri. (The Good Woman of Setzuan, Godspell, Scarpino Bambino, Damn Yankees și Jacques Brel Is Alive and Well and Living in Paris), a cântat ca membru al corului în Kansas City Lyric Opera și Independence, Missouri Messian Choir, și a cântat la pian, clavecin și celestă cu Northland Symphony Orchestra.

A fost ales pentru Who’s Who Among Students at American Universities and Colleges din 1976 până în 1978, și a fost nominat pentru candidatura postului din 1977 al Harvest Festival King. Doktorski a absolvit cu distincția summa cum laude Park College în 1978 cu licență în arte, cu dublă specializare în interpretare muzicală și educație muzicală.

În august 1978, după trei ani de la terminarea facultății, viața lui Doktorski s-a schimbat dramatic atunci când s-a alăturat mișcării Hare Krishna la comunitatea rurală New Vrindaban din Marshall County, West Virginia. El a explicat că era nefericit cu viața lui și vroia să-și dezvolte latura spirituală: ”În colegiu am descoperit muzica; răspunsul căutărilor mele înspre fericire… dar eu eram mizerabil… dacă vroiam să compun, dirijez sau să interpretez muzică care să deștepte umanitatea din suferință pe estrada iubirii divine, mai întâi trebuia să devin dedicat în totalitate [lui Dumnezeu]. Doar atunci talentul meu ar fi căpătat o adevărată valoare.”

Doktorski a început să urmeze principiile și practicile Gaudiya Vaishnavismului, conturat de A. C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada (1896-1977), gurul indian și fondatorul Acharya al Societății Internaționale ale Conștiinței Krishna (ISKCON). A acceptat inițierea în martie 1979 făcută de Kirtanananda Swami Bhakipada, gurul ISKCON și fondatorul Noului Vrindaban, și a primit numele sanscrit de ”Hrishikesh dasa” (Servitorul lui Krishna, care este maestru al simțurilor).

În tot acest timp, al apartenenței la comunitatea New Vrindaban, Doktorski a ajutat la construcția Paladului de Aur Prabhupada și a predat puțin la Gurukula (școală elementară). În 1985 a susținut stabilirea primului birou de publicare și distribuire a cărților lui Bhakipada (Cărțile Bhakti, cunoscute mai târziu ca Palace Pubishing). A călătorit în India de patru ori, incluzând un drum la Mayapur, lângă Navadvipa, în Bengalul de Vest, pentru festivalul din 1986 comemorând cinci sute de ani de la apariția lui Chaitanya Mahaprabhu.

În întoarcerea sa către acordeon, mai târziu, Doktorski a activat ca Slujitor al Muzicii (organist, dirijor de cor, de orchestră și compozitor principal) în timpul erei interconfesionale New Vrindaban ”City of God”, din 1986 până în 1993. El a compus muzică și a interpretat pentru câte trei servicii zilnice în templu (la 5 dimineața, la prânz și la 7 seara). În tot acest timp, la cererea gurului său, el a reluat acordeonul, după mulți ani, și a început să cânte în timpul slujbelor de seară. Acordeonul a fost un succes, și câțiva călugări l-au rugat să îi învețe cum să cânte.

A alcătuit și a condus o orchestră de acordeoane care au susținut pentru debut la parada Wheeling City of Lights pe 17 noiembrie 1989. Acest ansamblu de acordeoane a câștigat trofee la convenția American Accordion Musicological Society (King of Prussia, Pennsylvania, martie 1990), la convenția American Accordionist Association (Washington D.C., iulie 1990) și la celebrarea Accordion Teacher’s Guild 50th Anniversary. (Kansas City, Missouri, august 1990). Doktorski însuși a câștigat priul loc la competiția de virtuozitate solo a American Accordion Musicological Society.

În anul 1990, compozitorul american, Alan Hovhaness a scris o lucrare scurtă întitulată Hymn pentru Doktorski, pe care acesta a înregistrat-o în 2005 pe CD-ul Classical Accordion Recital. Acest disc a fost selectat și admis în colecția The Alan Hovhaness International Research Centre din Yerevan, Armenia.

În octombrie 1993, Doktorski a abandonat serviciile sale din comunitatea New Vrindaban, când s-a convins despre afirmațiile ce priveau activitățile sexuale nepotrivite ale gurului său cu bărbați tineri. Doktorski a participat la mișcarea de nivel local care a supus la probă calificările de conducător ale lui Bhaktipada, și în cele din urmă a recomandat intoarcerea New Vrindaban la serviciile din templu în stilul susținut de fondatorul ISKCON și învățătorul Swami Prabhupada.

Doktorski a părăsit comunitatea în aprilie 1994 și s-a mutat în Pittsburgh, Pennsylvania, unde a primit titlul de Asistent Universitar la Duquesne University. A absolvit cursurile de master cu specializarea principală compoziție muzicală în anul 1997. De atunci a lucrat la facultatea City Music of Duquesne University Mary Pappert School of Music.

După mutarea în Pittsburgh, Doktorski a încercat să își perfecționeze abilitățile cu acordeonul clasic. Între anii 1995 și 2005 a interpretat alături de Pittsburgh Symphony Orchestra de 40 de ori (la acordeon, pian, clavecin, orgă și celesta) și a apărut ca acordeonist invitat cu numeroase ansambluri mari: Tanglewood Music Festival Orchestra, The Cleveland Chamber Symphony, The New Philharmonic Orchestra (Glen Ellyn, Illinois), The Northwest Indiana Symphony (Merrillville, Indiana), The Loudoun County Symphony (Leesburg, Virginia), The Butler County Symphony (Butler, Pennsylvania), The Wartburg Community Symphony (Waverly, Iowa), The McKeesport Symphony (McKeesport, Pennsylvania), The Carnegie Mellon Philharmonic, The Duquesne University Contemporary Ensemble, The River City Brass Band, The Pittsburgh Civic Light Opera Orchestra, The Westmont Philharmonia Accordion Orchestra (Haddon Township, New Jersey) și The Pittsburgh New Music Ensemble.

Din anul 1997 Doktorski a activat drept profesor de acordeon la facultatea The City Music Center la Duquesne University. De asemenea, a servit pentru două sezoane ca profesor de acordeon la Fairbanks Summer Arts Festival de la University of Alaska Fairbanks.

În 1997, Doktorski a fondat The Classical Free-Reed, Inc. – o organizație educațională non-profit dedicată muzicii de acordeon și muzicii clasice. El a mai prezentat concerte și workshopuri la convenții naționale și regionale de acordeon, incluzând Coupe Mondiale (Cupa mondială) pentru acordeoniști în august 2007 în Alexandria, Virginia. A concertat în Chicago, Cleveland, Dallas, Duluth, Fairbanks, Indianapolis, Milwaukee, New York City, Orlando, Pittsburgh, San Diego, San Francisco, San Jose și Waverly, Iowa.

Doktorski a fost optat ca solist de acordeon în șase compact-discuri: A Classical Christmas cu Pittsburgh Chamber Orchestra (Alanna Records, 1993), Music by George Gershwin cu Duquesne Chamber Players (Alanna Records, 1998 – acest CD a fost parte a tributului pentru împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui George Gershwin), Vaudeville Accordion Classics: The Complete Works of Guido Deiro (2003 album solo, Bridge Records), Classical Accordion Recital (2005 album solo, The Classical Free-Reed, Inc.), Celebrated Polkas by Pietro Deiro (2006 album solo, The Classical Free-Reed, Inc.), Ave Maria: Hymns to Mary (2007 album solo, The Classical Free-Reed, Inc.).

Josepoh McLella, The Washington Post, a descris discul lui Doktorski, A Classical Christmas, ca ”cea mai interesantă colecție instrumentală de muzică de Crăciun din anul acesta.”

Revista Gramophone a făcut remarci alese despre albumul său alcătuit din două discuri cu lucrări istorice originale pentru acordeon din anii 1910 și 1920, produs de Bridge Records – Vaudeville Accordion Classics: ”Durează doar câteva piese – impecabil interpretate de Henry Doktorski și, la fel de important, superb masterizate la standardele Bridge – ca să arate apetitul emoționant al audienței din ziua de azi.”

Doktorski a cântat la acordeon cu Itzhak Perlman și Pittsburgh Symphony Orchestra sub bagheta lui John Williams în 1997, pentru un CD Sony Classical Records, Cinema Serenade, care a apărut pe tabela Billboard Classical Crossover pentru 92 de săptămâni, unde a atins numărul unu.

Doktorski a avut articole și comunicări redactate în diverse publicații, variind de la jurnalul academic Music Theory – Explorations and Applications la Rolling Stone; de la jurnalul new-age Uzubuh la revista daneză de acordeon Harmonikacentret; de la Pittsburgh Catholic la Playboy și USA Today.

El a scris peste 130 de critici, de asemenea, și zeci de articole care pot fi citite pe site-ul web The Classical Free-Reed, Inc. Munca sa de cercetare de pionierat, The Classical Squeezebox – A Short History of the Accordion in Classical Music a fost publicată de către jurnalul britanic național Musical Performance. Cartea sa, The Brothers Deiro and Their Accordions, a fost prima biografie publicată a celor doi pionieri ai acordeonului (Guido și Pietro Deiro). Metoda sa How To Play Diatonic Button Accordion Method Book & CD a fost publicată de Santorella Publications. A făcut și înregistrări pentru Santorella Publications.

Doktorski a scris în broșurile pentru CD-uri pentru Bridge Records și Archeophone Records. Antologia sa, Complete Works of Guido Deiro a fost publicată de Mel Bay Publications în anul 2008. El este încă implicat cumva în mișcarea Hare Krishna, și a publicat articole în Brijabasi Spirit și Sampradaya Sun. Alături de E. Burke Rochford, Jr., este co-autor al unul capitol din ”Homegrown Gurus”, SUNY Press book, 2013.

Doktorski este membru al Pi Kappa Lambda, societatea de distincții din domeniul muzicii, și este un membru al comitetului consultativ și editorial al The Center for the Study of Free-Reed Instruments la Graduate School și University Center of the City of New York.

Compoziția sa, Serenade, pentru oboi și harpă a fost înregistrată de Pittsburgh Symphony Orchestra cu oboistul James Gorton și harpistul Gretchen Van Hoesen, în Boston Records CD, Pavanes, Pastorales and Serenades.

Astăzi Doktorski slujește ca organist pentru biserica luterană Grace din Rochester, Pennsylvania (a fost distins cu titlul Colleague de către American Guild of Organists), dirijează Alcoa Singers of Pittsburgh și este și instructor de șah și director de campionate la Silver Knights Chess.

Dominguinhos (José Domingos de Morais) a trăit între 1941 și 2013. El a fost un acordeonist, compozitor și cântăreț brazilian foarte iubit. Influențele muzicale principale ale lui au fost din partea lui Luiz Gonzaga, a muzicii Forro și, în general, a muzicii din regiunea Sertao, în nord-estul Braziliei.

El a dezvoltat mai departe stilul său specific de muzică braziliană, născută din cea europeană, africană și influențele indiene din nord-estul Braziliei, creând un stil unic al muzicii populare braziliene.

A interpretat alături de muzicieni renumiți precum Luiz Gonzaga, Caetano Veloso, Gilberto Gil, Gal Costa (cu care a avut turnee în Midem), Zé Ramalho și Maria Bethânia. Câteva dintre hiturile sale au fost înregistrate de către Bethâia, Gil, Chico Buarque, Elba Ramalho și Fagner. În 1997 Dominguinhos a scris coloana sonoră pentru filmul O Cangaceiro și a participat la crearea documentarului brazilian ”O Milagre de Santa Luiza” cu muzică braziliană de acordeon. A primit diverse premii și distincții, incluzând Grammy-ul latin în 2002 pentru albumul său, ”Chegando de masinho”.

José Domingos de Morais s-a născut în Sertao de Pernambuco, în localitatea Garanhuns, pe 12 februarie 1941. Provenit dintr-un mediu modest, tatăl său, Mestre Chicao, era un acordeonist cunoscut și un acordor de acordeoane. Dominguinhos a devenit interesat în muzică de la o vârstă timpurie, începând să cânte la acordeon la vârsta de 6 ani, când a primit un acordeon mic cu șase bași și a început să cânte la târguri și în fața hotelurilor, ca să câștige niște bani cu frații săi, formând trioul ”Cei trei pinguini”. A exersat la acordeon ore în șir și a devenit curând un virtuoz pe acordeoane cu 48, 80 și 120 de bași, începând să cânte profesional deja în perioada adolescenței.

În 1950, la vârsta de 9 ani, l-a întâlnit pe Luiz Gonzaga în timp ce cânta în fața hotelului unde Gonzaga era cazat, care a fost impresionat de talentul său. El l-a invitat pe tânărul Dominguinhos să vină cu el la Rio de Janeiro. Dominguinhos a mers abia în 1954, la vârsta de 13 ani, împreună cu tatăl său și cei doi frați, mutându-se în localitatea Nilopolis, lângă Rio de Janeiro. Când l-a întâlnit acolo pe Luiz Gonzaga, a primit de la acesta un acordeon cadou, și a început să cânte cu el în show-uri de-a lungul Braziliei, participând și la înregistrări în studiouri. În 1967, în timpul unuia dintre turnee, a întâlnit-o pe cântăreața de Forro, Anastacia (Lucinete Ferreira), cu care mai târziu s-a căsătorit, și a început un parteneriat artistic care a durat unsprezece ani. La acea vreme, Dominguinhos avea deja un fiu, Mauro, născut în 1960 din prima căsătorie. În 1976, Dominguinhos a întâlnit-o pe cântăreața Guadalupe Mendonca, cu care a avut a treia căsătorie, împreună cu care a avut o fiică, Liv. În cele din urmă s-au despărțit, dar au continuat prietenia până la moartea lui.

Odată ce a început să cânte alături de Luiz Gonzaga, și-a câștigat reputația ca acordeonist și cântăreț și a început să aibă contacte apropiate cu alți muzicieni din mișcarea Bossa Nova. A lucrat alături și de alți muzicieni cunoscuți, cum ar fi Gilberto Gil, Maria Bethânia, Elba Ramalho și Toquinho, și în cele din urmă și-a pus la punct propria carieră muzicală, dezvoltând mai târziu stiluri muzicale ale regiunii din nord-estul Braziliei și cuprinzând și influențe din genurile bossa nova, jazz și pop.

Discografie: 1964 – Fim de Festa, 1965 – Cheinho de Molho, 1966 – 13 de Dezembro, 1973 – Lamento de Caboclo, 1973 – Tudo Azul, 1973 – Festa no Sertão, 1974 – Dominguinhos e Seu Accordeon, 1975 – Forró de Dominguinhos (Velas Records), 1976 – Domingo, Menino Dominguinhos, 1977 – Oi, Lá Vou Eu, 1978 – Oxente Dominguinhos, 1979 – Após Tá Certo, 1980 – Quem me Levará Sou Eu, 1981 – Querubim, 1982 – A Maravilhosa Música Brasileira, 1982 – Simplicidade, 1982 – Dominguinhos e Sua Sanfona, 1983 – Festejo e Alegria, 1985 – Isso Aqui Tá Bom Demais, 1986 – Gostoso Demais, 1987 – Seu Domingos, 1988 – É Isso Aí! Simples Como a Vida, 1989 – Veredas Nordestinas, 1990 – Aqui Tá Ficando Bom, 1991 – Dominguinhos é Brasil, 1992 – Garanhuns, 1993 – O Trinado do Trovão, 1994 – Choro Chorado (Continental Records), 1994 – Nas Quebradas do Sertão, 1995 – Dominguinhos é Tradição (Continental Records), 1996 – Pé de Poeira, 1997 – Dominguinhos & Convidados Cantam Luiz Gonzaga (Velas Records), 1998 – Nas Costas do Brasil (Velas Records), 1999 – Você Vai Ver o Que é Bom (Universal Music), 2001 – Dominguinhos ao vivo (Caravelas Records), 2001 – Lembrando de Você (Sony Music), 2002 – Chegando de Mansinho (Caravelas Records), 2004 – Cada un Belisca un Pouco (with Sivuca and Oswaldinho do Acordeom, Biscoito Fino), 2005 – Elba Ramalho & Dominguinhos, 2006 – Conterrâneos (Eldorado Records), 2008 – Yamandu + Dominguinhos.

Mogens Ellegaard (1935 – 1995) din Danemarca este considerat adesea ca fiind părintele acordeonului clasic.

Ellegaard a fost fiul unui producător de mobilă și a început să studieze acordeonul la vârsta de opt ani. ”Când am început, nu exista aproape nicio cultură a acordeonului. Doar dacă definești cultura acordeonului precum ‘um-pa-pa’, sau Valsul cucului – ceva de genul. Acordeonul cu bași liberi nu exista – era complet necunosut pe vremea când eram copil. În acel timp, lumea acordeonului exista într-o izolare splendidă. Niciun contact cu muzica din afară. Concertele pentru noi constau în repertoriul lui Frosini și Deiro sau muzică folclorică. Posibilitățile primirii unei educații formale de calitate în ceea ce privește instrumentul erau nule. Acordeonul nu era acceptat la nicio instituție mare de muzică… Posibilitățile pentru un solist, pentru cei mai buni instrumentiști, erau muncile diverse în cluburi de noapte, show-uri de sâmbătă seara… Aceasta este ceea ce făceam când eram foarte tânăr.”

În 1952 Ellegaard a participat la Confederation Internationale des Accordeonistes Coupe Mondiale (Cupa mondială) în Olanda. La acea vreme a auzit un acordeon cu bași liberi și a decis că trebuie să intre în posesia unui astfel de instrument. Între timp a studiat literatura la Colegiul Schneekloth din Copenhaga și a absolvit cu brio. După serviciul militar i s-a oferit distincția American Embassy Literary pentru a studia în Statele Unite și s-a întreținut singur cântând la acordeon prin restaurante și concerte de muzică populară.

Ellegaard s-a întors în Danemarca în anul 1958 și pianistul și compozitorul danez, Vilfred Kjaer (1906-1969) a compus un concert dedicat lui, care a dus la crearea unui concert devenit foarte popular pentru acordeon de către compozitorul Ole Schmidt.

Ellegaard continuă: ”Dar în 1953 au fost introduși în Danemarca primii acordeoniști care cântau pe instrument cu bași liberi și, din întâmplare, eu am fost unul dintre primii studenți care să primească un astfel de instrument… În 1957, pianistul Vilfred Kjaer, care era foarte cunoscut în țara noastră ca și compozitor de muzică [clasică] de divertisment, a scris un concert pentru mine și, prin conexiunile lui favorabile, a reușit să organizeze o premieră mondială a Jubilesse infameuse. A fost o lucrare cu un caracter lejer, dar în orice caz, un început. La acel concert, de asemenea, tot din întâmplare, compozitorul Ole Schmidt se afla în auditoriu. Lui nu i-a plăcut compoziția lui Kjaer, dar i-a plăcut instrumentul, și mi-a spus treaba asta fără ocolișuri imediat după concert. Așa că l-am provocat să scrie ceva mai bun. În 1958 a scris Fantezia simfonică și Allegro, op. 20 pentru acordeon și orchestră, care a fost prima lucrare cu adevărat serioasă pentru acordeon scrisă de un compozitor bun.”

Fantezia simfonică și Allegro a avut premiera cu Orchestra Simfonică Daneză de Radio, sub bagheta compozitorului. Ole Schmidt a făcut următorul comentariu despre lucrare: ”Am urât acordeonul până l-am întâlnit pe Mogens Ellegaard. El m-a făcut să mă hotărăsc să scriu un concert pentru acordeon pentru el.”

Alți compozitori care au scris, de asemenea, pentru Ellegaard: Niels Viggo Bentzon a scris Concert pentru acordeon (1962–63), În grădina zoologică (1964) și Sinfonia concertante (1965) pentru șase acordeoane, orchestră de coarde și percuție; Per Nørgård a scris Safari Anatomic (1967) pentru acordeon solo și Rechemarea (1968) pentru acordeon și orchestră, care i-a fost dedicată lui Lars Dyremose, directorul Academiei Daneze de Acordoen; Karl Aage Rasmussen a scris Invențiune (1972); Hans Abrahansem a scris Canzone (1977-8) pentru acordeon solo. Steen Pade, discipol al lui Nørgård, a scris un concert pentru acordeon și trei lucrări solo: Excursii cu ocolișuri (1984), Aprilis (1987) și Cadenza (1987); Vagn Holmboe a scris Sonata, Op. 143A.

Ellegaard a interpretat această muzică contemporană în recitaluri solo și concerte de muzică de cameră în Moscova, New York City, Tel Aviv, Amsterdam, Roma, Paris, Dublin, Reykjavik, Zagreb și Toronto, acestea fiind doar câteva locații. A fost solist al London Royal Philharmonic, al Detroit Symphony, al Toronto Symphony, al Sudwestfunk Symphonie Orchester, al orchestrelor filarmonice din Stockholm, Oslo și Helsinki, al BBC Scottish Symphony și al tuturor orchestrelor daneze. A apărut la festivaluri internaționale precum Warsaw Autumn, I.S.C.M. și Bergen.

În prima parte a anilor ’60, Ellegaard a început să lucreze cu Lars Holm la Studiourile pentru Acordeon Malmo Sweden, unde a predat acordeonul cu bași liberi. El a scris ”Metoda comprehensivă pentru sistemul cromatic liber de bași”, care a fost publicată de către Hohner în New York City în anul 1964. În anul 1970 a înființat departamentul de acordeon la Academia Regală de Muzică Daneză din Copenhaga. În anul 1977 a atins statutul complet de profesor.

În anul 1989 a fost numit decanul facultății de acordeon a Hochschule fur Musik und Darstellende Kunst din Graz, Austria. El a ținut cursuri de masterclass și seminarii la Academia Chopin din Varșovia, la Academia Sibelius din Helsinki, la Trossingen Bundesakademie din Germania și la conservatoare din Olanda, Spania etc. Astăzi studenții săi predau la academiile de muzică din Peninsula Scandinavă, precum și la Royal Academy din Londra, multe conservatoare din Germania, Olanda și alte locații.

James Fearnley (născut în octombrie 1954, în Worsley, Anglia) este un muzician englez, interpret la acordeon în trupa folk/punk The Pogues.

În copilărie a fost sopran în cor înainte de a i se schimba vocea, la vârsta de 16 ani. A luat lecții de pian, dar nu i-au plăcut, așa că a ales să învețe și chitara. A interpretat alături de cântărețul Nik Wade, și mai târziu cu un grup numit The Mixers, o trupă din Teddington. Fearnley a devenit chitaristul în ultima ediție a trupei lui Shane MacGowan, The Nipple Erectors.

Trupa era alcătuită atunci din Shane MacGowan la voce, Shanne Bradley la bas și Jon Moss la baterii. Când trupa s-a destrămat, la sfârșitul anilor ’80, Fearnley s-a alăturat trupei soul, The Giants. Fearnley a fost solicitat de către Moss dacă dorește să devină un membru permanent a unei trupe în care el a mai cântat, Culture Club. În urma unei neînțelegeri, Fearnley nu s-a alăturat niciodată Culture Club, și la scurt timp după, trupa a devenit faimoasă.

Fearnley și-a vândut chitara și a petrecut un an scriind un roman. În 1982, MacGowan și Jem Finer căutau un acordeonist pentru cel mai recent proiect al lor. MacGowan știa că Fearnley luase lecții de pian, și credea că poate să cânte și la acordeon. Finer s-a întors la apartamentul lui Fearnley cu un acordeon într-un sac de rufe și a insistat ca să îl încerce. Fearnley a fost poreclit ‘maestro’, deoarece putea să acordeze instrumentele.

În anul 1989 s-a căsătorit cu actrița Danielle von Zerneck și s-a mutat în Los Angeles, California. Fearnley a părăsit The Pogues în anul 1994 din cauza turneelor intense pe care trupa le avea în program, ca să petreacă mai mult timp cu familia lui. S-a realăturat trupei în urma reuniunii acesteia din 2001.

El a mai fost și membru fondator al The Low And Sweet Orchestra, care a scos albumul de debut de balade în stil spaghetti-western, intitulat Goodbye To All That, în anul 1996. Grupul era format din fostul vocalist al trupei Thelonious Monster, Mike Martt, chitaristul trupei Circle Jerks, Zander Schloss, frații Kieran și Dermot Mulroney (viori, violoncel, chitară dobro), basistul Tom Barta și toboșarul Will Hughes.

Fearnley a apărut ca muzician invitat în albume cu formația Talking Heads (Naked), cu David Byrne, cu Julia Fordham, cu Steve Earle și cu Melissa Etheridge (Yes I Am), printre alții.

El a scris și coloana sonoră a filmului God’s Lonely Man, 1995.

Fearnley cântă la acordeon, chitară, baterii, și vocal cu Cranky George, alături de Dermot Mulroney (violoncel, chitară, mandolină, cinel acționat cu piciorul și hi-hat și voce), Kieran Mulroney (vioară, ukulele, chitară, clopot acționat cu piciorul), Brad Wood (bas, percuție hat-box și voce) și Sebastian Sheehan (percuție).

Pe 12 ianuarie 2012 a scos primul său single, ”Hey Ho”. A fost înregistrat cu John King de la Dust Brothers.

Primul volum al memoriilor sale, Here Comes Everybody: The Story of the Pogues, a fost publicat de către Faber and Faber în aprilie 2012, în Marea Britanie.

Myron Floren (1919 – 2005) a fost un muzician american, cel mai cunoscut precum acordeonistul din seria televizată The Lawrence Welk Show dintre anii 1950 și 1980. Floren a ieșit în evidență în primul rând datorită aparițiilor frecvente la show-ul TV săptămânal, unde Lawrence adesea îl numea ”the happy Norwegian” (norvegianul fericit).

El era foarte respectat de conducătorul trupei, Lawrence Welk, care era un interpret de acordeon împlinit. Floren a funcționat ca asistentul principal al lui Welk, și al doilea ca autoritate. În autobiografia lui Floren, Accordion Man, scrisă împreună cu fiica sa, Randee Floren, și-a amintit de datoriile de administrator pe parcursul călătoriilor cu trupa, incluzând aranjamente hoteliere și alte detalii de organizare.

Floren s-a născut pe 5 noiembrie 1919, avându-i ca părinți pe Ole și Tillie Floren. Dintr-o primă generație de părinți imigranți în America, el a crescut la o fermă lângă Roslyn, South Dakota. Floren a început să cânte la acordeon la vârsta de 6 ani, când fratele său i-a cumpărat printr-o comandă poștală o concertină care a costat $10. A învățat singur să cânte la instrument, adeseori petrecând câteva ore pe zi în care folosea metode proprii de studiu. În curând a început să cânte ca solist în preajma comunității locale la târguri și evenimente sociale. A fost bolnav de scarlatină în copilărie. Acordeonul i-a salvat viața, pentru că exercițiul i-a întărit inima la loc precum era înainte de a se îmbolnăvi.

Într-o reprezentare la Norsk Høstfest, în Minot, North Dakota, Myron Floren a menționat că a avut o valvă a inimii înlocuită cu doi ani înainte (de la o inimă de porc).

Și-a câștigat existența în timpul anilor de studiu la Augustana College din Sioux Falls, South Dakota, lucrând la stația radio KSOO precum ”The Melody Man” (Omul melodie), și predând acordon în toată zona. A încercat să se înroleze în armată când Statele Unite au intrat în Al Doilea Război Mondial, dar a fost scutit de eforturile fizice datorită unei inimi deteriorate pe care o avea în urma febrei din copilărie. Oricum, a insistat să-și slujească țara prin aderarea la USO (United Service Organizations – o organizație nonprofit care furniza programe, servicii și divertisment live soldaților și familiilor lor), interpretând în Europa cu staruri notabile precum Lily Pons și Marlene Dietrich. După război, s-a întors acasă în South Dakota, unde s-a căsătorit cu Berdyne Koerner, în 1945. Cuplul a avut în cele din urmă cinci fiice, a avut parte de trei gineri, și șapte nepoți.

În 1950, Floren, care interpreta alături de formația muzicală cunoscută ca The Buckeye Four, a mers la un eveniment de dans la Casa Loma Ballroom din St. Louis, Missouri, unde cânta Lawrence Welk Orchestra. Când maestrul a recunoscut virtuozul de acordeon în sală, l-a invitat să interpreteze un număr împreună cu banda sa. Reprezentarea s-a dovedit a fi Lady of Spain, și de la un răspuns copleșitor de pozitiv al audienței, Lawrence l-a angajat pe Myron să fie membru permanent din bandă. Lady of Spain a devenit, de asemenea, cântecul de referință al lui Floren, și l-a cântat de nenumărate ori în show-ul Welk.

Deși tehnica muzicală a lui Floren s-a dovedit a-l face un acordeonist mult mai bun decât pe Welk, cei doi bărbați au dezvoltat o relație apropiată de activitate, iar Welk nu a ezitat niciodată să îi permită lui Floren să-și demonstreze virtuozitatea; ocazional cei doi cântau chiar în duet.

În următorii 32 de ani, Floren a devenit unul dintre cei mai populari membri ai bandei și însăși a organizației. A început cu migrația bandei în California, alături de concertele susținute pe drum și expunerea la TV, la început în transmisiuni de la Aragon Ballroom din Santa Monica, California, și mai târziu la rețeaua ABC, în 1955. În timp ce The Lawrence Welk Show era difuzată la TV, Floren a avut rolul de interpret solist și de dirijor asistent. A preluat, de asemenea, și unele din sarcinile de prezentare ale maestrului.

La mijlocul anilor ’70, Floren a alcătuit o orchestră a lui, în timp ce era angajat de către organizația Welk. Cu sediul central în Fargo, North Dakota, Orchestra Myron Floren a cântat în timpul pauzelor dintre stagiunile show-ului Welk și în timpul vacanțelor, devenind un favorit regional.

După ce show-ul a încetat transmisiunea, la începutul anilor ’80, Floren a continuat să intrepreteze chiar și 200 de zile pe an, atât ca solist, cât și cu orchestra lui, sau cu alți membri ai echipajului Welk Show. Este înfățișat și cântând în videoclipul ‘Can’t Cry Anymore’ a trupei Kansas. Printre evenimentele anuale unde a fost cap de afiș se numără Wurstfest din New Braunfels, Texas, German Fest în Milwaukee, Wisconsin, Norsk Høstfest în Minot, North Dakota, Strawberry Festival în Plant City, Florida și PolkaFest la Welk Resort în Branson, Missouri.

Floren a fost printre primii muzicieni de top care au ajuns în Scandinavian-American Hall of Fame, în 1984, și introdus în International Polka Music Hall of Fame, în 1990. În 1992, la o întrunire generală din Trossingen, Germania, Confederația Internațională a Acordeoniștilor l-a premiat pe Myron Floren cu distincția Merit Award, în recunoașterea contribuțiilor lui extraordinare la mișcarea internațională a muzicii de acordeon. În iulie 1996, Asociația Americană a Acordeoniștilor l-a onorat pe Floren pentru realizările sale.

Compoziții: Skating Waltz in Swing, Swingin' in Vienna, Kavallo's Kapers, Windy River, Dakota Polka, Long Long Ago in Swing, Minute Waltz in Swing, Accordion Man Polka ș.a.

Pietro Frosini (1885 – 1951) a fost unul dintre starurile faimoase ale acordeonului. El s-a născut în Catania, Sicilia, în 1885, și a început să cânte la acordeonul cromatic cu butoane la vârsta de șase ani. În 1905 a emigrat în San Francisco și a fost descoperit de un vânător de talente al Orpheum Vaudeville Circuit.

Frosini a realizat una dintre primele înregistrări ale acordeonului pe un fonograf cu cilindru pentru Edison în 1907, și a făcut prima sa înregistrare pentru compania de înregistrări Victor în anul 1908. El a călătorit foarte mult în circuitul de vodevil în America și peste granițe, interpretând chiar și pentru Regele Angliei.

În circuitul de vodevil, Frosini l-a întâlnit și a devenit prieten alt mare acordeonist, Guido Deiro. După ce a văzut marele succes pe care Deiro îl avea cu audiențele sale, Frosini a adoptat și el unele din metodele lui Deiro: a început să cânte muzică populară alături de selecții de muzică clasică și de operă, și și-a lipit o machetă de claviatură de piano-acordeon peste butoanele sale, întrucât audiențele doreau să audă mai mult noul și neobișnuitul piano-acordeon.

Frosini a renunțat la vodeviluri în anul 1932, când primele filme cu sunet au închis cele mai multe companii de vodeviluri; atunci el a devenit un acordeonist din echipa radio WOR din New York, o poziție pe care a menținut-o până la moartea sa, în anul 1951. De-a lungul carierei sale el a interpretat, a predat, a compus și a aranjat muzică pentru acordeon. A scris peste 200 de compoziții originale pentru acest instrument. Astăzi există și o Societate Frosini cu baza în Suedia.

Anthony Galla-Rini (1904 – 2006) a fost un celebru acordeonist, aranjator, compozitor, dirijor, autor și profesor american, și este considerat de mulți ca fiind primul acordeonist american care să promoveze acordeonul ca instrument ”legitim” de concert.

Galla-Rini s-a născut în Manchester, Connecticut, al treilea din cei șapte copii ai lui John și Angela Galla-Rini, o familie de imigranți italieni. Tatăl său a început să îl învețe pe Anthony să cânte la cornet la vârsta de patru ani. În același an, și-a făcut debutul în circuitul de vodevil cu banda familiei, și o reprezentare-bis a piesei ”Casey Jones” la cornet. A fost în acea vreme perioada când Galla-Rini a învățat, de asemenea, să cânte la acordeonul cu butoane.

Galla-Rini a interpretat în circuitul de vodevil pentru 20 de ani, în acest timp învățând să cânte la 11 instrumente de suflat din lemn și din alamă în plus, față de acordeon, de asemenea, teorie muzicală, armonie și contrapunct, dar și dirijat de operă și simfonic. A avut turnee în Statele Unite împreună cu familia sa, cântând alături de staruri de vodevil precum Mae West, The Marx Brothers, Jack Benny, Jimmy Durante și Eddie Cantor.

După ce surorile lui au renunțat la această activitate familială, când el avea 12 ani, cântul său la acordeon a devenit mai important în manifestarea lor artistică, întrucât tatăl său a trebuit să cânte la o gamă mai diversă de instrumente. În acest timp Galla-Rini a realizat că acordeonul, el însuși, este un instrument muzical complet, dedicându-i mai mult și mai mult timp și atenție, în cele din urmă renunțând la celelalte instrumente în favoarea acordeonului.

În anul 1924 Galla-Rini a renunțat și el la manifestările artistice ale vodevilului familial, acțiune hotărâtă în urma unor dispute în ceea ce privea salariul, și s-a alăturat surorilor sale, formând un număr separat, care a durat până în 1932. Salariul lor a atins pragul maxim de $600 pe săptămână.

Cariera vodevilurilor a luat sfârșit odată cu avansarea industriei cinematografice cu sunet, forțând familia lui Galla-Rini să-și caute alte variante de lucru. Galla-Rini a decis să-și deschidă un studio de acordeon în San Francisco. S-a instituit pe el însuși ca profesor, scriind atât cărți de instrucție asupra acordeonului, cât și muzică variată pentru instrument.

În 1933, Galla-Rini s-a căsătorit cu Dina Petromilli, iar fiul lor, Ronald Pascal, s-a născut trei ani mai târziu. În cele din urmă, Galla-Rini s-a mutat din California în New York City, ca să fie mai aproape de diverși editori muzicali, scriind în cele din urmă muzică pentru peste 30 de case de editură.

Galla-Rini a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociației Americane a Acordeoniștilor (AAA) în 1938, în New York City, și este, de fapt, chiar primul membru. Tot el a înființat și International Accordion Teacher’s Guild – ATG (Breasla Internațională a Profesorilor de Acordeon), în 1941, în Chicago, slujind drept President Emeritus a acelei societăți de-a lungul carierei sale. În plus, Galla-Rini a fost și vice-președintele Confereration Internationale des Accordeonistes (CIA), membră a Consiliului Muzical Internațional al Națiunilor Unite (IMC).

În anul 1941 Galla-Rini a compus și Concertul pentru acordeon în Sol minor (nr. 1), și a susținut premiera acestuia cu Oklahoma City University Symphony Orchestra pe 15 noiembrie 1941. De atunci au avut loc peste 39 de reprezentări ale acestui concert atât în Statele Unite, cât și în Anglia, Finlanda, Norvegia și Canada.

Acest concert a fost înregistrat de către acordeonistul suedez și protejatul lui Galla-Rini, Jorgen Sundeqvist, cu organistul Hakan Dahlen, și publicat în 2005 pe un CD al Courthouse Music din Suedia.

Galla-Rini s-a întors în California în 1942, și a început să predea din nou acordeonul. S-a alăturat unei trupe de rumba, cântând la Trocadero pe Sunset Boulevard, acest lucru ducând la invitații pentru înregistrarea de coloane sonore pentru industria cinematografică a Hollywood, ajungând astfel să cânte pentru multe filme, incluzând Rhapsody in Blue, High Noon și The Gunfighter.

În timpul următoriului deceniu, a oferit reprezentații în turnee de concert în diverse teatre de-a lungul Statelor Unite. A susținut turnee, de asemenea, și în Anglia, Scoția, Norvegia și Suedia în 1950, luându-și și familia cu el.

În anul 1951 a reprezentat Breasla Internațională a Profesorilor de Acordeon (ATG) la întrunirea generală a Confederației Internaționale a Acordeoniștilor (CIA) și la Coupe Mondiale în Paris, rezultatul fiind ca CIA să accepte ATG ca o organizație membru. În 1958 și 1959 a interpretat ca artist invitat la Carnegie Hall.

În 1968 Dina Galla-Rini a decedat. Trei ani mai târziu, Anthony s-a căsătorit cu Dolly Cortella. A fost însurat cu ea până aceasta a decedat la vârsta de 101 ani.

În 1975, Președintele Italiei i-a oferit titlul de ”Cavalerul Stelei Solidarității”, în recunoașterea eforturilor sale în direcția întăririi legăturilor culturale dintre oamenii din Italia și America și pentru interesul arătat în evoluția acordeonului italian în America. Galla-Rini a fost prima persoană care să fie introdusă în ATG Hall of Fame, când a împlinit 99 de ani, în 2003.

În anul 1976 a compus ”Concertul pentru acordeon nr. 2 în Mi minor” (în trei mișcări) pentru sistemul de bași liberi. Iar în anul 1983 a compus ”Sonata în Re minor” pentru acordeon (tot în trei părți).

Galla-Rini a decedat în urma unui atac de cord într-un spital din Corona, CA, la vârsta de 102 ani, după constatarea unei asistente legată de problemele sale la un azil de bătrâni unde locuia. Cariera lui Galla-Rini s-a întins pe o perioadă de 98 de ani ca acordeonist profesionist, și peste 74 de ani ca profesor de acordeon. El a făcut literalmente sute de transcripții pentru ansambluri și orchestre de acordeoane și soliști. El a jucat, de asemenea, și un rol decisiv în pionieratul evoluției acordeonului modern, dezvoltând regiștrii de note înalte și joase, de asemenea, standardizând sistemul de bași stradella.

Richard Galliano (născut în 1950, Cannes, Alpes-Maritimes), este un acordeonist francez. El s-a apucat de muzică de la o vârstă timpurie, începând cu acordeonul la 4 ani, fiind influențat de tatăl său, Luciano, un acordeonist originar din Italia, care locuia în Nice.

După o perioadă lungă și intensă de studiu (a luat lecții de trombon, armonie și contrapunct la Academia de Muzică din Nice), la vârsta de 14 ani, în căutarea extinderii ideilor sale pentru acordeon, a început să asculte muzică jazz și a auzit înregistrări ale trompetistului Clifford Brown. ”Am copiat toate refrenurile lui Clifford Brown, impresionat fiind de tonul și impulsurile sale, felul său de frazare asupra interpretării fulgerătoare a muzicii lui Max Roach.” Fascinat de această nouă lume, Richard a fost uimit că acordeonul nu fusese niciodată parte a acestei aventuri muzicale stilistice. În această perioadă, Galliano a câștigat de două ori premiul întâi la competiția internațională de acordeon care a avut loc în Spania (1966) și Franța (1967). În competiția spaniolă, datoria participanților era să cânte ”Chaconne” compusă de acordeonistul israelian Yehuda Oppenheimer. Galliano și Oppenheimer au ținut strâns legătura în ceea ce privește colaborarea muzicală, dar și prietenia, până la moartea lui Oppenheimer, în 2012.

Alte colaborări le includ pe cele cu: Astor Piazolla, George Mraz, Brigitte Fontaine, Al Foster, Juliette Greco, Charles Aznavour, Ron Carter, Chet Baker, Enrico Rava, Martial Solal, Miroslav Vitous, Trilok Gurtu, Jan Garbarek, Michel Petrucciani, Michel Portal, Eddy Louiss, Bireli Lagrene, Sylvain Luc, Renaud Garcia-Fons, Ivan Paduart, Anouar Brahem, Wynton Marsalis și Toots Thielemans. El a fost un membru de bază al trupei lui Claude Nougaro pentru câțiva ani pe post de pianist și acordeonist.

Discografie:

Ca lider: 1985: Spleen (CY Records), 1991: Flyin' the Coop (52e Rue Est), cu Jimmy Gourley, 1991: New Musette (Label Bleu), R.G. Quartet incluzându-i pe Pierre Michelot, Phillip Catherine, Aldo Romano, 1992: Blues Sur Seine (La Lichère), cu Jean-Charles Capon, 1992: Coloriage (EGEA), cu Gabriele Mirabassi, 1993: Viaggio (Disques Dreyfus), cu Charles Bellonzi, Pierre Michelot și Bireli Lagrene, 1995: Laurita (Dreyfus Jazz), și Palle Danielsson și Joey Baron, și invitații Michel Portal, Toots Thielemans și Didier Lockwood, 1996: New York Tango (Dreyfus Jazz), cu Bireli Lagrene, George Mraz și Al Foster, 1997: Blow Up (Dreyfus Jazz), cu interpreta de clarinet, saxofon, bandoneon și soprana Michel Portal, 1998: French Touch (Dreyfus Jazz), cu Michel Portal, Jean-François, Jenny-Clark și Daniel Humair (prima versiune; May 1998), și André Ceccarelli, Remi Vignolo și Jean-Marie Ecay (a doua sesiune; June 1998), 1999: Passatori (Dreyfus Jazz), cu "I Solist Dell' Orchestra Della Toscana", 2003: Piazzolla Forever (2003), cu cvartet de coarde, pian și contrabas, 2005: Ruby, My Dear (Dreyfus Records), The New York Trio incluzându-i pe Larry Grenadier și Clarence Penn, 2006: Luz Negra (Milan Records), 2006: Solo (Milan Records), 2007: If You Love Me (L'Hymne a l'amour) (C.A.M. Jazz), R.G. Quartet incluzându-i pe George Mraz, Clarence Penn, împreună cu Gary Burton, 2008: Love Day – Los Angeles Sessions (Milan Records), 2008: Ten Years Ago (Milan Records), cu Brussels Jazz Orchestra, 2010: Bach (Deutsche Grammophon), 2011: Nino Rota (Deutsche Grammophon), 2013: Vivaldi (Deutsche Grammophon), 2016: Mozart (Deutsche Grammophon).

Frode Haltli (născut în 1975) este un acordeonist norvegian. El a început să cânte la acordeon la vârsta de 7 ani, iar în scurt timp, în anii care au urmat, a câștigat câteva competiții naționale și burse, și a fost distins cu premiul întâi de către transmisia Talentiaden 1991 a televiziunii norvegiene. El a studiat mai departe acordeonul la Academia Norvegiană de Muzică din Oslo din 1994, și la Conservatorul Regal Danez de Muzică din Copenhaga, unde a debutat cu un concert în anul 2000.

El a fost distins cu premiul ”Solistul tânăr al anului” de către Institutul de Concert Norvegian de la Festivalul Internațional Bergen din anul 2000, și a primit, de asemenea, și premiul secund la prestigioasa Competiție Internațională a Interpreților Gaudeamus, în Olanda.

Albumul său de debut, Looking on Darkness (2002) a fost distinsă cu Spellemannprisen (un Grammy norvegian), pentru cel mai bun album de muzică contemporană. A primit și franțuzescul Prix Gus Viseur în anul 2004, pentru același album. Albumul său următor, Passing Images (2007) a conținut interpretări ale sale din folk-ul norvegian. În acest album i s-au alăturat și muzicienii Arve Henriksen, Garth Knox și Maja Ratkje.

Haltli locuiește actualmente în Svartskog, aproape de Oslo, dar destul de frecvent are turnee în afara țării, în Europa, Rusia, America și Asia. De asemenea, predă acordeon la Academia Norvegiană de Muzică din Oslo. A interpretat ca solist cu orchestre mari în jurul lumii și este are activitate în continuare cu muzica de cameră – trioul POING ocupându-i mult din timp la această dată. Trioul, cu Rolf-Erik Nystrøm la saxofon și Håkon Thelin la contrabas, interpretează în mod special muzică contemporană.

El cântă actualmente, de asemenea, adeseori cu saxofonistul jazz Trygve Seim (cu care a publicat un CD, ‘Yeraz’, la ECM, în 2008), cu trupa norvegiană de folk, Rusk, cu cântăreața Unni Løvlid și violonistul Vegar Vårdal, dar și în duet, cu violonistul Gjermund Larsen, și în trio cu Ragnhild Furebotten și Emilia Amper.

Lars Gustav Gabriel Hollmer (1948 – 2008) a fost un acordeonist și un compozitor suedez, a cărui muncă varia de la cântece folk nordice până la rock progresiv. Cânta, de asemenea, și la alte instrumente cu clape. El a fost un membru fondator a peste șase trupe, cu cele mai multe având activitatea de înregistrare la The Chickenhouse, studioul său bine echipat din locuința sa din Uppsala. Activitatea lui cu trupa Samla Mammas Manna, din sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, și până în anul 2002, unde grupul reformat a cântat la festivalul de două zile ProgDay în North Carolina, a fost și este considerată de rock progresiv. Oricum, el era în mod principal un colaborator empatic și generos: ori ca membru al trupei Accordion Tribe, în timp ce lucra cu chitaristul experimental Fred Frith, ori petrecând câteva luni împreună cu intrepreți de jazz japonezi, se pare că a găsit întotdeauna un stil care să-și avantajeze partenerii, iar el, în tot acest timp, să rămână, ușor de identificat. A câștigat o distincție Grammy suedeză în anul 1991 pentru înregistrarea făcută pentru albumul Andetag. Este cunoscut și pentru faptul că a compus multă muzică de film pentru producții suedeze, de asemenea și pentru teatru și producții de dans.

Elementele consecvente din muzica lui, de-a lungul carierei, includ metrica eterogenă (de multe ori schimbându-se de câteva ori pe parcursul unei piese), un sens îndrăzneț pentru improvizație (în mod special improvizație vocală care folosește silabe fără vreun sens anume), și folosirea poliritmiilor complexe.

Hollmer a decedat în decembrie 2008 în urma luptei cu cancerul, la vârsta de 60 de ani.

Nihad Hrustanbegovic (născut în iunie 1973) este un compozitor, acordeonist și pianist bosniaco-olandez din Amsterdam. El este considerat ca fiind unul dintre cei mai proeminenți și de succes acordeoniști de concerto solo din Bosnia și Herțegovina și Olanda.

Nihad și-a început pregătirea muzicală la vârsta de 9 ani, la școala de muzică din Bijeljina, Bosnia și Herțegovina. La vârsta de 15 ani, s-a înscris la Colegiul de Muzică de la Universitatea din Tuzla. Între 1988 și 1991, Nihad a câștigat cinci premii ca acordeonist la Concursul pentru Studenții la Muzică din Bosnia și fosta Iugoslavie, printre care trei premii ca solist. În 1995 și-a continuat studiile muzicale în Olanda, la Colegiul pentru Arte din Arnhem la Academia Messiaen – un master în interpretare muzicală, unde i-a avut ca profesori pe Miny Dekkers și Gerie Daanen. A continuat aceste studii cu câteva masterclassuri, incluzându-l pe cel din Groningen cu Friederich Lips, Margit Kern, James Crab și în Tilburg, cu Joseph Maccerollo. A făcut parte din ‚Proiectul European pentru Muzică Nouă și Interpretare la Acordeon’, un program intensiv pentru studenții la acordeon cu muzică originală. Hrustanbegovic a fost licențiat în anul 2000, iar în 2002 a terminat masterul cu distincția Cum Laude.

Nihad Hrustanbregovic a avut activitate interpretativă intensă în Olanda: în 1998, la Centrul Muzical Vrendenburg din Utrecht, în timpul Jubileului de Aur a Fundației Studenților Refugiați UAF, în prezența Majestății Sale, Regina Beatrix; în 2005, la ”Knight Hal” din Den Haag, în timpul celui de-al cincilea Congres Van Heuven Goedhart și la Concertgebouw din Amsterdam.

El a colaborat cu artiști precum Al Di Meola, Grace Jones, Orchestra de Jazz din Concertgebouw, teatrul acrobatic al trupei de dans The Corpus, Flairck și Mozes Rosenberg.

Nihad Hrustanbegovic a publicat primul său album solo, The Best of Concert Accordion în anul 2007. CD-ul lor de debut a conținut programul național olandez TV De Wereld Draait Door. Înregistrările produse de el au inclus transcripții de muzică clasică (Bach, Scarlatti, Grieg, Paganini) și lucrări originale contemporane pentru acordeon solo (Gubaidulina, Schmidt) și muzică etnică – compoziții de world music (Semionov, Hrustanbregovic). În același an el a compus și a interpretat muzică pentru reclama TV la Heineken Extra Cold. În timpul primului său recital de acordeon, pe 6 iunie 2010, în Concertgebouw, Amsterdam, el și-a prezentat cel de-al doilea album solo, Opus 7 The Cross-over și a obținut aprecierea uriașă a Dutch News Paper Trouw prin jurnalistul Stan Rijven: ”Ceea ce Pablo Casals a făcut pentru emanciparea violoncelului și Astor Piazzola pentru cea a bandeonului, Nihad Hrustanbregovic a făcut pentru acordeon. El i-a oferit ‘pianului omului sărac’ un loc admirabil pe scena de concert.”

Gary Innes este un muzician scoțian, un fost jucător de shinty și un prezentator al transmisiunilor din Spean Bridge, Lochaber, Scoția. El este un interpret al acordeonului, și a fost inclusiv un pompier de la Scottish Fire & Rescue Service din 1999.

Innes este acvit în lumea muzicală datorită mișcării Feis (un festival cultural tradițional galic), și are o activitate profesională de interpretare la acordeon din anul 2003. În anul 2005 a înregistrat albumul său de debut How’s the Craic? la Skipinnish Records. El mai este implicat și în activitatea a două trupe, Manran și Box Club.

Innes este implicat în funcții pentru festivaluri, concerte și bresle, de la regalitate, teatre mari, până la sesiuni locale mici, cu tovarășii săi muzicieni. Împreună cu acordeonul său violet deosebit, a călătorit și interpretat în toate cele patru colțuri ale lumii, literal vorbind.

El s-a alăturat trupei Runrig pe scenă la concertul lor Beat the Drum din Drumnadrochit, pe 18 august 2007, unde a cântat în fața unei audiențe de peste 17500 de oameni, și a continuat să participe la multe dintre show-urile trupei în aer liber.

În anul 2010, Innes a alcătuit trupa Manran, care a sperat să devină prima trupă de la Ruring cu care să intre, printr-o piesă galic-scoțiană, în UK Top 40, când au publicat primul single al lor, ‘Latha Math’, pe 17 ianuarie 2011. Au reușit să ajungă în acea săptămână doar pe locul 61, oricum, au reușit să atingă locul 1 în topurile UK pentru vocalist/compozitor, locul 6 în topurile scoțiene și locul 6 la Radio 1 Indie Charts.

Innes, împreună cu tovarășii săi din trupa Manran și câștigătoarea Pop Idol, Michelle McManus, a creat single-ul oficial din 2012 pentru programul de caritate STV Appeal, intitulat ”Take You There”, și l-a interpretat live la show, strângând peste două milioane de lire pentru copiii cu posibilități limitate din Scoția.

Innes a fost, de asemenea, directorul muzical al BBC Alba New Year ‘Hogmanay show’ pentru ultimii trei ani consecutivi. În 2015, Innes a creat primul single folk scoțian de colaborare pentru caritate, cu o piesă muzicală compusă de el, numită ‘Our Heroes’. A făcut acest lucru comemorând, astfel, 100 de ani de la Bătălia de la Festubert din Primul Război Mondial, înregistrând chiar cu cimpoiul la care a cântat Lance Corporal Donald Patterson pe 18 may 1915, împlinindu-se chiar 100 de ani în acea zi, cu toate oficierile dedicate statutului veteran al localității Erskine.

Leonard ”Flaco” Jiménez (născut în martie 1939) este un acordeonist, interpret al genurilor conjunto, norteño și tejano, din San Antonio, Texas.

Jiménez a început să cânte de la vârsta de 7 ani alături de tatăl său, Santiago Jiménez Sr., care a fost un pionier al muzicii conjunto, și a început să înregistreze muzică de la vârsta de 15 ani, fiind membru al trupei Los Caporales. A cântat pentru o perioadă de câțiva ani în zona San Antonio și apoi a început să lucreze cu Doug Sahm, în anii 1960. Sahm, cunoscut pentru înființarea Cvintetului Sir Douglas, a cântat cu Jiménez pentru o perioadă. Flaco apoi s-a mutat în New York City și a colaborat cu Dr. John David Lindley, Peter Rowan, Ry Cooder și Bob Dylan. A apărut pe albumul de muzică etnică world-music al lui Cooder, Chicken Skin Music, și pe albumul formației Rolling Stones, Voodoo Lounge. Aceasta a dus la o mai mare reputație a lui în afara Americii, și, după turnee în Europa alături de Ry Cooder, s-a întors în America cu propria sa trupă, și cu o colaborare cu Peter Rowan. Jiménez, Peter Rowan și Wally Drogos au fost membrii originali ai unei trupe numite Free Mexican Airforce.

Jiménez a câștigat un premiu Grammy în 1986 pentru Ay Te Dejo en San Antonio, unul din cântecele tatălui său. El a fost, de asemenea, și membru al trupei Texas Tornados, cu Augie Meyers, Dough Sahm și Freddy Fender. Formația Texas Tornados a câștigat un premiu Grammy în anul 1990, și Jiménez a mai dobândit unul în dreptul său în 1996, când albumul său, Flaco Jiménez a primit distincția Grammy Award for Best Mexican-American Performance (Premiul Grammy pentru cea mai bună interpretare mexican-americană). În 1999 a mai câștigat un premiu Grammy pentru Cea mai bună interpretare tejano, pentru piesa Said and Done (publicată de Barbed Wire Records) și pentru o Cea mai bună interpretare mexican-americană, ca parte din super-grupul Los Super Seven.

În 2012 Jiménez a primit titlul onorariu National Heritage Fellowship oferit de National Endowment of the Arts.

În februarie 2015, Jiménez a câștigat un premiu Grammy Lifetime Achievement. A câștigat, de asemenea, o distincție Best Video la Tejano Music Awards și a mai primit și Lifetime Achievement Award de la revista Billboard Latin Magazine, pentru ”Streets of Bakersfield”, cu Dwight Yoakam și Buck Owens.

Jiménez a apărut în filmul Picking Up the Pieces, cu Woody Allen și Sharon Stone, și a fost implicat, de asemenea, și în coloana sonoră. Muzica lui a fost utilizată și în alte filme, precum Y Tu Mama Tambien, The Border, Tin Cup și Striptease. Compania Hohner a colaborat cu Jiménez pentru crearea seriei de acordeoane Flanco Jimenez Signature Series.

Fratele lui, Santiago Jiménez Jr., este și el un acordeonist realizat, și are o activitate bogată de înregistrare.

CD-ul lui Jiménez din anul 2014, Flaco & Max: Legends & Legacies, a fost publicat de Smithsonian Folkways Recordings. În anul 2015, ”Legends & Legacies” a câștigat pentru Flaco Jiménez și pentru Max Baca un premiu la categoria Album Latin la a 14-a ediție a Annual Independent Music Awards.

Discografie:

Albume de studio: Flaco Jimenez Y Su Conjunto, 1977, Arhoolie Records, Flaco's Amigos, 1988, Arhoolie Records, San Antonio Soul, 1991, Rounder Records, Partners, 1992, Warner Bros. Records, Flaco Jiménez, 1994, Arista Records, Buena Suerte Senorita, 1996, Arista Records, Said and Done, 1998, Virgin Records, Sleepytown, 2002, Back Porch Records, Squeeze Box King, 2003, Compadre Records, Ya Volvi De La Guerra, 2009, Fiesta Records, Arriba el Norte, 2009, Rounder Records, Entre Humo y Botellas, 2009, Rounder Records, Flaco & Max: Legends & Legacies, 2014, Smithsonian Folkways Recordings;

Albume live: One Night at Joey's (Live), 1999, Sony Records;

Compilații: El Rancho de la Ramalada, Joey Records, Ay Te Dejo En San Antonio Y Mas, 1993, Arhoolie Records, Un Mojado Sin Licencia and Other Hits From the 1960s, 1993, Arhoolie Records, Flaco's First! (with Las Caminantes), 1995, Arhoolie Records, 15 Exitos, 1995, Joey Records, Best of Flaco Jiménez, 1999, Arhoolie Records, Ultimo Tornado, 2001, Warner Bros. Records, 20 Golden Hits, 2001, Hacienda Records, Flaco's Favorites: 14 Fabulous Tracks, 2002, Fab14 Records, Contiene Exitos, Prieta Case Se Me Olvido Otra Vez, 2003, Discos Ranchito, Fiesta Del Rio, 2006, Fiesta Records, Melodias, 2010, Joey Records, Polkas y Mas…, 2010, Joey Records.

Beau Jocque (născut Andrus J. Espre, 1953-1999) a fost un muzician French Creole din Louisiana, interpret la acordeon în stilul zydeco, activ în anii ’90.

Beau Jocque este cunoscut pentru vocea sa răgușită, pentru fuziunea dintre multe stiluri muzicale în zydeco, și, mai presus de toate, pentru puternica energie a ritmului și tonului său. Avându-i ca backing pe Hi-Rollers, a devenit unul dintre cei mai activi și cunoscuți muzicieni pentru dance-hallurile din deceniul respectiv. El a înregistrat și a cântat multe cântece în ambele limbi, Louisiana French și Louisiana French Creole.

Beau Jocque mai este cunoscut pentru activitatea din domeniul literar al poeziei și pentru promovarea respectului față de natură. A petrecut nouă ani în Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii, după care s-a întors acasă, lucrând ca electrician și sudor. După un accident de muncă, care l-a ținut la pat pentru o perioadă de timp, a început să cânte la acordeon. Imediat a înființat o trupă, incluzând-o și pe soția sa, Shelly, la vestă de percuție rubboard. Până în 1989, la doar doi ani după accidentul petrecut, Espree a devenit unul dintre cele mai sonore nume în circuitul zydeco din Louisiana.

Andrus a crescut vorbind Louisiana French fluent. Un trup solid (122 kg), și-a luat numele de scenă ”Beau Jocque”, însemnând în Louisiana Creole, ”Tipul cel mare”. După doar câțiva ani, el a revoluționat scena zydeco, adăugând elemente de funk și rock cu trupa sa, The Hi-Rollers.

Beau Jocque a fost găsit căzut în duș de către soția sa, decedat în urma unui atac de cord la apogeul carierei sale.

Esteban ”Steve” Jordan (1939 – 2010) a fost un muzician american care a abordat genurile: jazz, rock, blues, conjunto și tejano. El a mai fost cunoscut și precum ”El Parche”, ”Jimi Hendrix al acordeonului” și ”vrăjitorul acordeonului”. Pe lângă acest instrument, ca un muzician împlinit, știa să mai cânte la 35 de instrumente muzicale.

Născut în Elsa, Texas, dintr-o familie de fermieri, parțial orb în copilărie, Jordan nu a putut face muncile pământului. Lăsat mereu acasă, el a găsit prietenie și îndrumare de la cei mai în vârstă. I-a fost prezentată muzica de la o vârstă foarte fragedă, în special cea de acordeon. La acea vreme, muzicianul Valerio Longoria urma comunitatea care se deplasa în scopul cultivării pământului, și cânta pentru lucrătorii din taberele de muncă. Aceste circumstanțe i-au adus pe cei doi împreună, iar tânărul Esteban a învățat să mânuiască instrumentul foarte repede. În timp ce el a rămas apropiat de rădăcinile tradiționale ale genului conjunto, nu s-a limitat niciodată din punct de vedere muzical. Mai mult decât oricare acordeonist, Jordan a împins cântul diatonic la acordeon până la limite, atât muzical cât și fizic, interpretând conjunto tradițional, rock, jazz, salsa, zydeco și multe altele.

Jordan ținut să fie aproape de evoluțiile tehnologice, folosind dispozitive precum modulul phase shift, amplificatorul de distorsiune, efectul de echoplex (de la care a denumit și un cântec – ”La Polka Plex”) și sintetizatoare, fiind unul dintre puținii muzicieni de conjunto care au îmbinat stiluri precum fusion jazz și rock în muzica sa. El a înregistrat, de asemenea, și muzică country, western și mambo. Membrii familiei sale făceau frecvent backingul, incluzându-i pe fiii săi, Esteban Jr., Esteban III și Ricardo. Esteban III (chitară) și Ricardo (bas) l-au acompaniat pe Esteban pe scenă și la înregistrări în studio. Esteban și-a stabilit propria marcă de înregistrare, ”Jordan Records, Inc.”, de ziua lui, în 23 februarie 2010. El a scos unul dintre cele nouă albume ale sale intitulate Carta Espiritual (o scrisoare spirituală), pentru care a petrecut peste 15 ani înregistrând muzică nouă, care încă așteaptă publicarea. Fiii săi, Esteban Jr., Esteban III și Ricardo continuă cu moștenirea muzicală. Fiii lui poartă titlul ”El Rio Jordan de Esteban Jordan”, numele trupei dat de tatăl său.

În 1988, în timp ce cânta la The Berlin Jazz Festival ’88, Hohner l-a invitat pe Esteban la fabrica Hohner din Trossingen. Compania Hohner și Esteban au colaborat întru fabricarea unui nou acordeon, cu specificațiile acestuia care includeau acordajul său, octavele și aranjamentul acordic cu schimbări în accidenți. Aceasta i-a oferit posibilitatea lui Esteban să producă tiparurile muzicale pentru care a devenit faimos. În 2009, Hohner USA, în recunoaștere pentru contribuțiile și realizările lui Esteban pentru muzica lumii, a lansat ”Rockerdonul” Steve Jordan (Steve = englezescul pentru Esteban).

Noul val al trupelor de polka, precum Brave Combo, au recunoscut influența lui Jordan. În 1987 a fost nominalizat pentru un Grammy, dar l-a pierdut în favoarea prietenului său vechi, Flaco Jimenez. Ofertele sale pentru trendul artistic au continuat în 1986, când a fost solicitat pentru a crea coloana sonoră pentru filmul lui Cheech Marin, Born in East L.A., unde apare și cu rolul de cântăreț de stradă la acordeon.

El a apărut în filmul Texas Conjunto: Musica de la gente, un documentar despre muzica conjunto din Texas, și în True Stories, un musical american, regizat de David Byrne.

Esteban a fost introdus în memorialul Hall of Fame a muzicii conjunto din sudul Texasului în mai 2001, dar și în cel al muzicii naționale hispanice.

S-a luptat cu cancerul pentru patru ani, și a decedat în urma complicațiilor la ficat, în august 2010, la vârsta de 71 de ani.

Boris Karlov (1942 – 1964) a fost un acordeonist bulgar născut în Sofia. El provenea dintr-o familie de etnie rromă. Tatăl lui dirija o orchestră care era frecvent auzită la radio.

De la o vârstă timpurie, Boris era deja pasionat de muzica folclorică, și a cântat în orchestra tatălui său, prima oară la ocarină, iar mai târziu la tambură (instrument bulgar sau macedonean cu un sunet asemănător cu cel al cobzei). În acest context el a dobândit un simț puternic al structurii armonice specifice muzicii bulgărești. La vârsta de 12 ani Karlov a început să cânte la acordeon, inițial cu un instrument Hohner simplu, cu 48 de bași, apoi progresând către unul cu 120 de bași. În cele din urmă a obținut un acordeon italian Scandalli, personalizat pentru el.

Din 1950 până în 1960 Karlov a devenit căutat nu doar în Bulgaria, ci și în Iugoslavia și Austria. El a avut o agendă încărcată de concerte și o serie de critici favorabile. Karlov a dezvoltat un stil de cântat la acordeon care era nou: bazat pe fraze muzicale, în general scurte, simple, dar rapide, adesea în măsuri eterogene (de obicei măsuri de 5 sau de 7, specifice muzicii bulgărești, cunoscute și în folclorul românesc printr-un termen tot bulgăresc, ”aksak”, care înseamnă ”șchiop”), care erau cântate la origini la instrumente bulgărești tradiționale precum gaida (cimpoi balcanic) și cavalul, el a inovat o formă de rondo, de unde a reușit totuși să păstreze caracterul muzicii bulgărești.

A decedat îm timpul turneelor, în Kraljevo, Serbia, în urma unei infecții renale.

James Keane s-a născut în anul 1948, și este un muzician tradițional irlandez și un interpret la acordeon. Compania italiană Castagnari a realizat, și continuă o linie a unor instrumente numite keanebox, în cinstea lui.

James Keane a fost născut în Drimnagh, sudul orașului Dublin. Conform relatărilor a început să cânte la vârsta de șase ani, și să intoneze de dinainte de a ști să vorbească. Casa lui Keane din Dublin a fost un punct de referință pentru scena muzicii tradiționale între anii ‘50 și ’60. Mama și tatăl lui Keane erau amândoi violoniști din comunitățile muzicale ale County Longford și County Clare, și cântau pentru a găzdui instrumentiști legendari care călătoreau de-a lungul Irlandei, pentru reprezentări în capitală. Acești oaspeți i-au marcat serios pe James și pe fratele său, Sean Keane, violonistul trupei Chieftains, făcându-și călătoriile de vacanță la Longford și Clare, unde au observat muzica în profunzimea ei.

Până la vârsta de 10 ani, James a devenit cunoscut pe scenele muzicii tradiționale din Dublin de la finalul anilor ’50, cântând alături de Seamus Ennis, Leo Rowsome, Sonny Brogan și Tommy Reck, perfecționându-și aptitudinile sub ghidajul lor. Încă din anii adolescenței timpurii, James a contribuit la fondarea a ceea ce urma să devină unul dintre cele mai vestite ansambluri muzicale irlandeze, The Castle Ceili Band, cu Mick O’Connor, fratele lui și alții. Trupa a câștigat numeroase competiții Oireachtas (parlamentul irlandez), și concursul All-Ireland Senior Ceili Band din Thurles, în anul 1965.

El a câștigat Campionatul de Acordeon la categoria seniori pe când era încă un junior, la campionatele deschise Dundalk din anii 1964, 1965 și 1966. A câștigat și campionatul All-Ireland junior (sub 18 ani) la Fleadh Cheoil na nÉireann din Mullingar, în anul 1963. În acea perioadă acordeonistul virtuoz James Keane din Dublin a devenit un membru de trupă și colaborator pentru muzica tradițională în ceea ce privește trioul îndreptat către balade. La scurt timp, însă, Keane părăsește trupa. El s-a mutat la New York City, unde a devenit parte din scena tradițională din anii ’80 până astăzi.

Keane a emigrat în Statele Unite, unde a interpretat alături de numeroase trupe, incluzându-i pe Ellis Island Ceili Band, care s-au format în urma Smithsonian Institution’s Centennial Celebration, în onoarea Statuii Libertății, New York Harbor. În anul 1991, Keane a fost numit Tradiționalistul Anului de către The Irish Echo, și albumul său, Sweeter as the Years Roll By a fost ales printre primele două zeci de albume tradiționale ai ultimilor două zeci de ani de către revista Irish America, în ediția lor aniversară.

El mai este și membru fondator al trupei Fingal, grup înalt apreciat, cu Randal Bays și Daithi Sproule, cu care are turnee în mod regulat, interpretând muzică și ținând lecturi în facultăți despre istoria muzicii tradiționale irlandeze. A zburat de mai multe ori înapoi, in Irlanda, pentru numeroase ocazii în care a primit premii și a concertat, incluzând o ocazie în care orașul Dublin a fost ales ca și Capitală Culturală a Uniunii Europene. În anul 2004, un eveniment în onoarea lui Keane a fost organizat de către biograful lui Luke Kelly, Des Geraghty, ținut la Liberty Hall, și la care au participat demnitari precum Taoiseach Bertie Ahern, primul ministru al Irlandei.

Discografie:

Albume solo: The Irish Accordion of James Keane (1972) Rex Heritage Disc 808, Roll Away the Reel World (1980) Green Linnet 1026, That's the Spirit (1994) Green Linnet 1138, Toss the Feathers (1996) Green Linnet – album nepublicat, With Friends Like These (1998) Shanachie 78015, Sweeter as the Years Roll By (1999) Shanachie 78031, James Keane & Friends – Live in Dublin (2002) Lavalla Records LA01 (înregistrat în noiembrie 1998), Heir of the Dog (2012) New Folk Records NFR1552;

Albume cu trupe (cu Randal Bays and Daithi Sproule): Fingal (2008) New Folk Records NFR0502;

Compilații: Live at the Embankment (1965) Keane acompaniat de către Donal Lunny, Sweet and Traditional Music of Ireland (1971) album clasic, împreună cu violonistul Paddy Reynolds și acordeonistul Charlie Mulvihill, Irish Traditional Instrumental Music (1997) Rounder Records, The Rights of Man (1991) Concert pentru Joe Doherty, Atlantic Wave (1997) Kells, The Boston College Gaelic Roots (1997) Kells Music, The Tocane Concerts (2000) cu Kieran Hanrahan;

Cărți și CD: Menus & Music, the Irish Isle (1996) aranjat și interpretat de James Keane cu Sharon O'Connor, Seamus Egan, Winifred Horan, Sue Richards (harpă).

John Kirkpatrick (născut în 1947) este un intrepret al mai multor tipuri de acordeoane, în special al melodeonului. El s-a născut în Chiswick, vestul Londrei. În copilărie a cântat în cor și a învățat pianul. În 1959 s-a alăturat trupei Hammersmith Morris Men, în a doua săptămână a existenței lor, începând astfel o dragoste de durata unei cariere pentru muzica folk. În anul 1970 a început să frecventeze regulat clubul folk din pub-ul Roebuck, Tottenham Court Road, și aceasta a condus la crearea trupei locale Dingle Chillybom Band. Clubul a găzduit un spectacol de film despre dansurile Morris (dansuri tradiționale englezești), unde l-a întâlnit pe Ashley Hutchings. Era începutul unei lungi relații muzicale. În 1972, Kirkpatrick a înregistrat primul său album solo, Jump at the Sun, care l-a inclus pe Richard Thompson la chitară acustică.

În anul 1973 Kirkpatrick s-a mutat în Shropshire și s-a căsătorit cu interpreta Sue Harris. După ce a văzut o echipă de dans numită Gloucestershire Old Spot Morris Dancers, el a alcătuit formația de dans Shropshire Bedlams, pentru a reprezenta dansuri locale, în stilul numit Border Morris (o colecție de dansuri rurale englezești). În primele săptămâni de activitate, câteva dintre fete s-au răzgândit, în loc de a face parte dintr-o echipă mixtă a stilului respectiv, Sue Harris le-a provocat la formarea Martha Rhoden’s Tuppenny Dish; ambele echipe sunt încă active. În tot acest timp, John Kirkpatrick devenise un expert al melodeonului, al concertinei englezești și al acordeonului cu butoane. Proiectul de album al lui Ashley Hutchings, Battle of the Field a fost forțat, când trupa Albion Country s-a destrămat. Ei nu înregistraseră destul material pentru crearea albumului. Kirkpatrick a apărut în câteva dintre piese cu Martin Carthy și s-a oferit să înregistreze încă două piese împreună cu soția sa în anul 1973. Albumul nu a fost publicat până în 1976, dar încă este bine cotat. Harris a cântat vocal, la oboi și la țambal, o combinație neobișnuită. În 1974 John Kirkpatrick și cu Ashley Hutchings au produs albumul tematic The Compleat Dancing Master, o istorie a dansului englezesc rural. În 1976 a făcut echipă cu Martin Carthy pentru Plain Capers, o colecție de piese de dans morris.

În anul 1977 trupa folk-rock Steeleye Span i-a recrutat pe Kirkpatrick și pe Carthy, cumva pentru înlocuirea violonistului Peter Knight, Kirkpatrick apărând astfel pe albumele Storm Force Ten și Live at Last; în concertele cu ei, el a interpretat dansuri morris solo. În aceeași perioadă, a mai publicat două albume în duet cu Sue Harris. Kirkpatrick a devenit parte a trupei de backing a lui Richard Thompson în anul 1978. Astfel a devenit cunoscut, și a ajuns să fie solicitat pentru multe alte înregistrări. Astfel a colaborat pentru înregistrări cu Pere Ubu, Viv Stanshall, Jack the Lad, Gerry Rafferty, Maddy Prior și alții. În 1980 a publicat singurul său single, Jogging Along with My Reindeer. Încă două albume alături de Sue Harris au apărut în 1981, dar turneele constante, atât cele de duet cât și cele în care era parte din celelalte grupuri, au creat o presiune asupra căsniciei. Ei au avut patru fii împreună, dar s-au despărțit la mijlocul anilor ’80. În 1988 el și Sue au publicat Opus Pocus, o colecție a multor compoziții proprii ale lor din cele două decenii precedente, și o selecție dintre câteva piese tradiționale englezești mai puțin cunoscute (pe atunci), care i-au influențat.

În anul 1979 Kirkpatrick a apărut pe scena National Theatre Company, în spectacolul Lark Rise to Candlefort, împreună cu Carthy și trompetistul Howard Evans. Înainte de aceasta, folosirea alămurilor în muzica folk englezească era o raritate, dar cei trei au găsit acest lucru senzațional, și doi ani mai târziu au format trupa Brass Monkey, împreună cu Martin Brinsford de la Old Swan Band. Trupa este o echipă mai degrabă ocazională decât o companie fixă. Roy Bailey, ca și Leon Rosselson au înregistrat frecvent cântece cu factură de mesaj social, în mod special cu tematică anti-război. Kirkpatrick a realizat câteva înregistrări alături de Roy Bailey, dar și cu trupa numită Band of Hope. El a înregistrat împreună cu Frankie Armstrong în anii 1996 și 1997. Ei împărtășesc o pasiune pentru balade vechi englezești.

În anul 1997 Kirkpatrick a decis să își înființeze propria trupă rock-folk, și a format un grup alcătuit din Graeme Taylor (chitară acustică/electrică, banjo, mandolină – fost membru al trupelor Gryphon, The Albion Band și Home Service), Mike Gregory (tobe, percuție – fost membru The Albion Band și Home Service), Dave Berry (chitară electrică bas, contrabas, tubă) și Paul Burgess (vioară, blockflote – din trupa Old Swan Band). Aceștia au realizat două albume: unul live, ”Force of Habit”, conținând mai multe aranjamente ale lui Kirkpatrick de cântece morris, plus alte materiale din colecțiile sale, plus un album de studio intitulat ”Welcome To Hell”, care conține și materiale noi.

Din anul 1993 Kirkpatric a înregistrat șapte albume solo. De multe ori readuce la viață noi cântece englezești necunoscute și piese de la ceremonii de folk. Recent a început să exploreze piese de dans balcanice și ungare. El a produs unul dintre singurele metode video de predare a melodeonului englezesc Re/Sol, acum și pe DVD. O altă resursă de învățare este cartea lui cu colecția de cântece tradiționale, English Choice, cu două CD-uri însoțitoare. A început recent să interpreteze alături de Chris Parkinson sub denumirea de ”Sultans of Squeeze”, iar până acum au publicat un album. Kirkpatrick este și într-o a doua căsnicie fericită. Unul dintre fiii săi, Benji Kirkpatrick, este membru al trupei de folk contemporan, Bellowhead, și fost membru al Magpie Lane și Dr. Faustus, și are înregistrări ca chitarist solo. Toți cei patru fii ai lui Kirkpatrick cunosc dansul morris. În calitate de compozitor, coregraf și dirijor, John Kirkpatrick a contribuit la peste 60 de piese de teatru și la radio.

Discografie:

Albume solo: Jump at the Sun (1972), Going Spare (1978), Three in a Row (1983), Blue Balloon (1987), Sheepskins (1988), Earthling (1994), One Man and His Box (1999), Mazurka Berzerker (2001), The Duck Race (2004), A Short History of John Kirkpatrick (antologie) (1994), Make No Bones (2 CD-uri) (2007), Dance of the Demon Daffodils (2009), God Speed the Plough (2011);

John Kirkpatrick și Sue Harris: The Rose of Britain's Isle (1974), Among The Many Attractions at the Show will be a Really High Class Band (1976), Shreds and Patches (1977), Facing the Music (1980), Ballad of the Black Country (1981), English Canals (1981), Stolen Ground (1989);

Ashley Hutchings cu John Kirkpatrick: Morris On (1972), The Compleat Dancing Master (1974);

John Kirkpatrick și Martin Carthy: Plain Capers (1976);

Cu trupa Albion: Battle of the Field (1976), Lark Rise To Candleford (1980);

Cu John Raven și Sue Harris: The English Canals (1977);

Cu Steeleye Span: Storm Force Ten (1977), Live at Last! (1978);

Cu Brass Monkey: Brass Monkey (1983), See How it Runs (1986), Sound and Rumour (1999), Going And Staying (2001), Flame of Fire (2004), The Complete Brass Monkey (antologie);

Trupa John Kirkpatrick: Force of Habit (1997), Welcome To Hell (1997);

Cu Umps and Dumps: The Moon's in a Fit (1980);

John Kirkpatrick, Maddy Prior și Sydney Carter: Lovely in the Dance (1981);

Kepa Junkera, Riccardo Tesi, John Kirkpatrick: Trans-Europe Diatonique (1993);

John Kirkpatrick, Rosie Cross, Georgina Le Faux, Michael Gregory, Jane Threlfall, Carl Hogsden: Wassail! (1997);

Maddy Prior, John Kirkpatrick, Frankie Armstrong, Nic Jones, Gordeanna McCulloch: Ballads (1997);

John Kirkpatrick și Chris Parkinson: Sultans of Squeeze (2005);

Ca muzician invitat pentru înregistrări: Henry The Human Fly (Richard Thompson) (1972), I Want To See The Bright Lights Tonight (Richard și Linda Thompson) (1974), Hokey Pokey (Richard și Linda Thompson) (1975), Pour Down Like Silver (Richard și Linda Thompson) (1975), First Light (Richard și Linda Thompson) (1977), Sunnyvista (Richard și Linda Thompson) (1978), Hand of Kindness (Richard Thompson) (1983), Daring Adventures (Richard Thompson) (1986), The Crab Wars: A Ballad of the Olden Times, As Remembered by Sid and Henry Kipper (The Kipper Family) (1986), Amnesia (Richard Thompson) (1988), Why Does It Have To Be Me? (Roy Bailey) (1989), Sweet Talker (Richard Thompson) (1991), Rumor and Sigh (Richard Thompson) (1991), The Happiness Counter (Leon Rosselson) (1992), Mirror Blue (Richard Thompson) (1994), More Guitar (Richard Thompson) (2003), Boomerang (Benji Kirkpatrick) (2007);

Coloane sonore: Rêve de Siam (cu Dan Ar Braz) (1992);

Albume de compilații: The Rough Guide to English Roots Music (1998, World Music Network), Three Score and Ten (2009, Topic).

Yasuhiro ”Coba” Kobayashi, născut în 1959 (Nagano, Japonia), este un muzician acordeonist și compozitor japonez. Muzica lui a vândut peste 1.000.000 de CD-uri. Yasuhiro a început să cânte la acordeon la vârsta de 9 ani. La 18 ani s-a mutat în Italia pentru a-și perfecționa aptitudinile muzicale într-o instituție educațională locală și a absolvit cu rezultate onorabile.

În aprilie 1979 Coba a câștigat un concurs de acordeon în Japonia, în septembrie al aceluiaș an a câștigat și în Italia un concurs similar, iar în octombrie 1980 a fost recunoscut ca fiind cel mai bun din Austria.

Coba își crează propria muzică și face aranjamente speciale pentru compoziții faimoase. În anii ’90 a colaborat cu cântăreața Björk, înregistrându-i albumul și apoi având turnee în peste 60 de țări. De-a lungul carierei sale, Coba a avut de-a face, de asemenea, cu grupurile Goldie, 808 State, Underworld, Plaid și Howie B.

În anul 1996, revista franțuzească Nova Magazine a numit Roots ca fiind cel mai bun album. În 2001 Coba a fost distins ca fiind ”Cel mai bun compozitor al anului”, pentru coloanele sale sonore, de către Japanese Award Academy. În anul 2002 a creat muzica pentru seria de desene animate Pokémon. În 2006 Coba a primit distincția ”Voce d’oro”, premiu pentru ”Cel mai activ acordeonist din lume”.

Yasuhiro ”Coba” Kobayashi a publicat peste 30 de albume. El consideră că muzica lui nu aparține niciunui gen muzical.

Charles Magnate (1905 – 1986, New York) a fost un piano-acordeonist, compozitor, autor și profesor american. Arta lui a contribuit la evoluția imaginii acordeonului de la instrument potrivit doar pentru muzică folk la un instrument acceptat în mult mai multe genuri muzicale.

Tatăl lui Magnate a fost un muzician amator cunoscut, care cânta la recepții italiene de nuntă, dar și la alte evenimente care implicau dans. Charles a cântat vocal alături de tatăl său începând de la vârsta de 5 ani, iar de la 7 ani a început să învețe pe ascuns să cânte la acordeonul tatălui său. La vârsta de 16 ani, reputația lui de acordeonist a crescut atât de mult, încât primea foarte multe oferte să se alăture trupelor de scenă în turneele efectuate de acestea, oferte pe care le-a refuzat însă, din motivul continuării studiilor.

Charles Magnate și-a început cariera profesională cântând în restaurante italiene și pe Staten Island Ferry (companie de nave de pasageri care circulă pe golful Upper New York Bay). Oricum, el a dorit să demonteze imaginea stereotipică de tip ”O sole mio” a acordeoniștilor italieni, pe care publicul dorea să o primească. În anii ’40, devenise liderul unui trio de succes, alături de chitaristul Tony Mottola și organistul George Wright, și cântau periodic în trasmisiunile de radio NBC. Lucra, de asemenea, și ca muzician în studiouri pentru prelucrarea și finisarea înregistrărilor. La apogeul carierei sale cânta la 30 de transmisiuni live (incluzând The Jack Berch Show) și la câte opt sesiuni de înregistrare în fiecare săptămână. El a dat reprezentații și ca instrumentist solist, iar într-una din ocazii a interpretat un concert solo la Civic Stadium din Buffalo, New York, pentru o audiență de peste 40.000 oameni.

Magnate a fost unul dintre cei 12 membri fondatori ai Asociației Acordeoniștilor Americani, căreia i-a slujit și ca președinte pentru trei mandate.

Magnate a scris și metode de acordeon, pe lângă numeroase aranjamente în conformitate cu standardele populare contemporane lui, șlagăre și piese clasice. Multe dintre aranjamentele sale încă pot fi găsite în repertoriul standard de acordeon din întreaga lume. Cea mai faimoasă compoziție originală a sa este probabil Accordiana, din genul novelty. Aranjamentele și compozițiile sale cuprind o serie de genuri muzicale precum easy-listening (muzica ușoară a anilor 1950-1970), jazz, boogie-woogie și piese clasice de factură ușoară.

Discografie:

Cook Records: Accordion Pops Concert (Cook #1013), "His & Hers" (Cook #1014);

Hollywood: Accordiana – Charles Magnante & Mullen Sisters (Hollywood #LPH 131, 1958);

Columbia Records: Accordiana (Columbia #C-53) [Set], Accordiana, Vol. II (Columbia #B-283);

Command Records: Fiesta! (Command #RS 869 SD), Carnival (Command #RS 907 SD), Roman Accordion (Command #RS 852 SD), Romantic Accordion (Command #RS 888 SD), Accordion Bellicosity (Command #RSSD 971-2);

Grand Award Records: Charles Magnante Plays the Accordion (Grand Award #AAS-707), Magnante…In Concert (Grand Award #GA 268 S), Polka Party (Grand Award #GA 33-323), Roman Spectacular (Grand Award #GA EP 20226), Roman Spectacular (Grand Award #GA 33-361), Roman Spectacular (Grand Award #GA 306 SD), Spanish Spectacular (Grand Award #GA 33-379), Roman Carnival (Grand Award #GA 33-429), Moods For Moderns (Grand Award #GA 33-413);

Waldorf Music Hall Records: Polka Party (Waldorf Music Hall #MH 45-155), Holiday in Paris (Waldorf Music Hall #MHK 33-1218);

Accordia Records: Accordion Variety Concert, Volume 1 (Accordia #V6490-10043);

Mercury Records: Accordion Encores (Mercury #MCR 1001) [casetă], Virtuoso Accordion (Mercury #MCR 1000) [casetă];

Companie necunoscută: 21 Favorites [casetă și carte];

Live – radio: Boston Radio Interview WGBH FM (WGBH FM Radio) [casetă];

The Charlie Magnante Trio: The Letter I Forgot to Mail/Kemo Kimo – 1949, cu Jack Berch (Regent 144), Bibbi-Di Bobba-Di Boo/Cinderella – 1950 cu Jack Berch și The Mullen Sisters (London 20012);

Ca invitat: Magnate a apărut, de asemenea, și ca interpret la acordeon invitat, alături de arți artiști, precum Marlene Dietrich: "Sonny Boy" – Annette Hanshaw (1928), "Lilli Marlene"/"Symphonie" – Marlene Dietrich (Decca #23456, 1945);

Alte apariții: cu Kenyon Hopkins, cu corul și orchestra sa, Cash On Delivery (Merrimac #751), cu The Henri René Orchestra, RCA Victor Presents Eartha Kitt (RCA, 1953), That Bad Eartha (EP) (RCA, 1954), Down To Eartha (RCA, 1955), That Bad Eartha (LP) (RCA, 1956), Thursday's Child (RCA, 1957).

Frank L. Marocco (1931 – 2012) a fost un piano-acordeonist, adaptator și compozitor american. El este cunoscut ca unul dintre cei mai înregistrați acordeoniști din lume.

Născut în Joliet, Illinois, Frank Marocco a crescut în Waukegan, lângă Chicago. La vârsta de 7 ani, părinții lui l-au înscris la un curs de începători de șase săptămâni pentru a învăța să cânte la acordeon.

Primul profesor al lui Marocco a fost George Stefani, care l-a supravegheat pe tânărul acordeonist pentru nouă ani. Deși au început studiul cu muzică clasică, Stefani l-a încurajat degrabă pe tânărul Frank să exploreze și alte genuri muzicale. În plus, pe lângă acordeon, Frank a studiat și pianul, clarinetul, de asemenea și teoria muzicii, armonie și compoziție muzicală. Mai târziu a studiat cu Andy Rizzo, un cunoscut acordeonist de concert și profesor american.

La vârsta de 17 ani Frank Marocco a câștigat premiul întâi, în anul 1948, la festivalul Chicago Musicland, și a fost răsplătit să dea o reprezentare ca invitat alături de Chicago Pops Orchestra, cu piesa Fantasie Impromptu a lui F. Chopin. Succesul său l-a încurajat să îmbrățișeze o carieră muzicală profesională. El a pus bazele unui trio, cu care a avut turnee în Vestul mijlociu al Statelor Unite. După ce a întâlnit-o pe cea care avea să-i fie soție, Anne, în Indiana, cuplul s-a mutat la Los Angeles, California, la începutul anilor ’50.

În vecinătatea Los Angeles, Marocco a creat o nouă trupă, cu care a avut activitate în hoteluri și cluburi din Las Vegas, Lake Tahoe și Palm Springs. Mai târziu, a început să lucreze la Hollywood, unde studiourile de televiziune și companiile producătoare de filme i-au asigurat o carieră de succes.

În anii ’60, Frank Marocco a înregistrat un album solo publicat de Verve, o marcă legendară de producții de jazz. În 1966 a lucrat alături de Brian Wilson și The Beach Boys, și au cântat pentru faimosul album Pet Sounds.

Marocco a dat reprezentații într-un turneu United Service Organizations în țări precum Japonia, Coreea de Sud, Vietnam, Tailanda, Filipine, Guam și alte teritorii din Pacific, apărând pe scenă alături de Bob Hope. A cântat, de asemenea, și în ansamblul de jazz Les Brown, în timpul a șase serii de TV a ABC Television Network, The Love Boat. Marocco a interpretat în colaborare cu sute de artiști faimoși pe plan internațional și dirijori, de-a lungul carierei sale, atât pe scenă cât și în studio. Ca muzician a contribuit la sute de coloane sonore pentru producții cinematografice, show-uri televizate și seriale TV. Organizația The National Academy of Recordings Arts & Sciences l-a nominalizat ca cel mai valoros interpret pentru opt ani la rând.

În plus, pe lângă cariera sa de muzician, Marocco a scris și aranjat muzică pentru solist, duet, și orchestră, într-o varietate largă de stiluri muzicale, incluzând jazz, standarde pop, muzică internațională, latină, religioasă și clasică. El a fost directorul muzical și dirijorul unei ”tabere muzicale” anuale, The Frank Marocco Accordion Event, care se ține în Mesa, Arizona, în luna ianuarie. Evenimentul a adus laolaltă peste 50 de acordeoniști din toate Statele Unite și din Canada, care, după trei zile de instrucție deplină, repetiție și activități recreaționale, prezintă un concert full de muzică de acordeon.

Frank Marocco a cântat, de asemenea, alături de unii dintre cei mai buni muzicieni de jazz din America și Europa: Ray Brown, Jeff Hamilton, Zoot Sims, Joe Pass, Joey Baron, Herb Ellis, Ray Pizzi, Ivor Malherbe, Calto Atti, Sam Most, Gian-Carlo Bianchetti, Jacob Fisher, Pekka Sarmanto, Martin Classen, Andy Martin, Tuomo Dahlblom, Ric Todd, Harold Jones, Gerry Gibbs, Mikko Hassinen, Conti Candoli, Philippe Cornaz, John Patitucci, Mats Vinding, Mogens Baekgaard Andersen, Marcel Papaux, Aage Tanggaard, Ron Feuer, Richard Galliano, Peter Erskine, Klaus Paier, Renzo Ruggieri, Massimo Tagliata, Pete Christlieb, Larry Koonse, Simone Zanchini, Andy Simpkins, Bob Shepard, Frank Rosolino, Jim Hall, Abraham Laboriel, Grant Geissman, Luis Conte și Stix Hooper, aceștia fiind doar câțiva.

Frank și Anne Marocco au avut trei fiice, Cynthia, Lisa și Venetia. Cynthia a urmat o carieră muzicală. Ea a studiat flautul, și la vârsta de 13 ani a primit distincția ca fiind cel mai tânăr instrumentist din American Youth Symphony, un ansamblu format din liceeni și studenți, dirijat de Mehli Mehta (tatăl dirijorului Zubin Mehta). Lisa, atrasă către dans, a devenit patinator artistic profesionist și a avut turnee pentru câteva sezoane alături de Ice Capades. Venetia a fost un instructor de terapie fizică, iar acum este profesor. De la cele trei fiice, Frank și Anne au avut opt nepoți.

Marocco a murit în martie 2012 în casa lui din San Fernando Valley, California, la vârsta de 81 de ani.

Discografie:

Jazz and Evergreens: "Two for the Road", Artist Signed Records 2011, together with Daniele di Bonaventura, "CHANGES", Artist Signed Records 2010, "Jazz on the Road", Karthause-Schmülling 2009, "Cammino dritto", con Marea 2008, "Be-bop buffet", 2006, together with Simone Zanchini, "Just Friends", 2006, "Back in Time", 2006, Frank Marocco "Beyond the Sea" 2004-1-CD (Acoustic accordion, including French and Italian music), Frank Marocco Group "Appassionato" 2003-1-CD, Frank Marocco Group "Made in Germany" CD, Frank Marocco Quartet "Freedom Flight" SAB-010-CD, "Brazilian Waltz" -Discovery-DS949-CD, "Ballad for Anne" – Discovery-DS950-CD, "A Nite in Marocco" AMNFM-03-CD, "Frank Marocco Quintet Live" CD, "Turn out the Stars" AMNFM 04 CD, "Evergreens" Frank Marocco-AMNFM 02-CD, 1992, "Like Frank Marocco", Verve;

În plus, pe lângă înregistrările sale ca solist, Frank Marocco a interpretat în numeroase studiouri, în rol de acompaniator pentru diverși artiști. Cele mai cunoscute contribuții ale sale includ Pet Sounds al lui Brian Wilson, 1966, și Crossroads, Tracy Chapman, 1989.

Muzică clasică: Recorded Kammermusic #1 (Hindemith) Los Angeles Chamber Orchestra, Gerard Schwarz conducting on Nonesuch #79077, American Ballet Company – "The Informer" cu Mikhail Baryshnikov, concert Pavorotti – Pacific Symphony, concert cu Los Angeles Chamber Orchestra, dirijor Gerard Schwarz, concert cu Los Angeles Philharmonic Orchestra – Maxim Shostakovitch, concert cu San Diego Symphony – Maxim Shostakovitch, Concerte cu Hollywood Bowl Orchestra – Johnny Green, dirijor John Mauceri, concerte cu Roger Wagner Chorale – Los Angeles Music Center, înregistrări pentru muzica Chekov plays – Amundson Theater Los Angeles Music center, înregistrări concerte Classical / Jazz Chamber Group – Chistopher Calliendo, Shoenberg Hall, University of California, Los Angeles, Three Penny Opera – Los Angeles Philharmonic – dirijor John Adams, La Scala Ballet Co. "Amarcord" Ballet – Orange county performing Arts Center, concert Kurt Weill – John Anson Ford Theater Hollywood cu Roger Kelloway și Robin Ford, concert PDQ Bach cu Pasadena Symphony – dirijor George Mester;

Videouri: Jazz Accordion in Concert, 1990, 1992, 1996, 2003, patru volume cu Ken Olendorf și Merle Allen Sanders.

Concluzii

În această încercare de a cuprinde cât mai mulți artiști dedicați acordeonului, interpreți care au modelat însăși istoria acestui instrument, aceasta nu se vrea a fi o lucrare nici pe departe definitivă, din simplul motiv că există și vor exista mereu acordeoniști mai puțin cunoscuți, în toate colțurile lumii, pe care paginile nescrise ale istoriei îi așteaptă. În același timp sunt conștientă de faptul că există și alți interpreți cunoscuți, dar pentru care nu am avut acces la material bibliografic.

Ajungând un instrument atât de universal, după cum am văzut în urma studiului, înțelegerea acestuia trebuie completată printr-o îmbogățire a repertoriului și o lărgire a cunoștințelor muzicale.

În urma acestui proiect am încercat să evidențiez acele aspecte ale interpretării la diverși maeștri prin mâna cărora a tercut (sau încă trece) acordeonul. Iată că avem dovada cum acesta face legături puternice între genuri muzicale, între oameni și culturi.

Materialul bibliografic m-a îndrumat către extinderea cunoașterii sonorităților genurilor mai puțin auzite la noi și particularităților stilurilor interpretative, fapt ce a contribuit la stimularea imaginației mele muzicale, ceea ce consider un real câștig, de aceea convingerea mea este în continuare că această arie de studiu rămâne deschisă atât interpreților profesioniști, cât și melomanilor care doresc să-și îmbogățească colecția de cunoștințe muzicale. Pentru iubitorii de artă, de frumos, este un privilegiu fantastic că există bunăvoința publicării în mediul online a atâtor lucrări pentru delectarea auzului.

Se pare că acordeonul este un instrument pe care îl așteaptă noi provocări, având în vedere popularizarea lui într-un mod atât de amplu a expunerii pe internet, pentru a-l auzi toate zonele de pe mapamond unde nu s-a afirmat, și cine știe câți interpreți și/sau compozitori de geniu îl așteaptă în anii ce urmează?