Mariana Cornea este o foc șăneancă mutată în Italia, a debutat ca liceană în Revista n oastră , cunoscută (și importantă ) publicație a liceului… [631049]

Mariana Cornea
neomenesc de a lb

(Caseta tehnică)

Mariana Cornea

neomenesc de alb

5
Cuvânt înainte

Mariana Cornea este o foc șăneancă mutată în
Italia, a debutat ca liceană în Revista n oastră , cunoscută
(și importantă ) publicație a liceului „Unirea”, care a
pregătit pentru viața culturală mulți intelectuali moldavi,
activează în cenaclul românilor din Roma și publică, în
român ă și italiană, în multe reviste culturale; recent a
câștigat un premiu aici, în țară, cu volumul de față – pe
care, avându -l spre lectură, mă grăbesc să -l prezint
publicului.
Prima observație care se impune este că nu scrie
o poezie ocazională, întâm plătoare ca să zic așa, ci
rotunjește cu mare grijă un ghem ideatic, gândind
îndelung pragurile de trecere, legăturile între trepte;
construiește, nu întinde materiale de construcție pentru
a-și etala dexteritățile în amănunte. Fiind o demonstrație
pe o i dee dată (dar dată din sine, ca un dat, adică
aparținându -i după ce și -a descoperit -o), cred că a doua
observație se cuvine să privească această idee, întrucât
se lasă întrezărită și descrisă.
Aș zice, așadar, că poezia este, pentru Maria
Cornea, trăire a trupului în sine însuși, în toate părțile lui
și în întreg; celebrare a acestei trăiri, tristețe și/ori bucurie
a ei. „ Înlăuntru ochi deschis / privește ninsori prin propriul
sânge ” – acestea par versurile definitorii ale întregului
volum intitulat „Neo menesc de alb” – titlu care ar fi putut fi
scris dezlegat: ne-omenesc pentru că are în vedere ceva
din afara omului, a omenescului , pe care se imprimă
viața din interiorul său ca pe o peliculă a altcuiva decât a
ta însuți, în care te miri când o privești p entru că tu, ca
om, ești numai în interior, nu știi cum ești privit din afară:
„Tot ce ține de carne / Curge -n propria -mi vină / sunt

6
coala albă / cuvintele așteaptă / să fie scrise”. Avem,
așadar, în față un volum cu temă dată, o „artă poetică”,
pentru a zice așa, ce urmărește în toate împrejurările
trăirii această relație a interiorului văzut de un ochi mereu
deschis – cu exteriorul care nu se limitează la om, care
nu se știe ce este – dar se amprentează cu omenesc.
Poeta reține, din așa -zisa experiență lumească, mai
ales nașterile, pe care le consideră căderi, sau mai
degrabă captări ale îngerilor, prin sentimentul oame –
nilor, în valea plângerii. Iubim, ne iubim, și trupurile
noastre devin un fel de poartă a intrării îngerilor în lume.
Ei vin, parcă, din albul ne -omenesc pe care -l intuim
mai degrabă decât să -l vedem în afara noastră. Autoarea
explică, oarecum demonstrativ, cu o situație -limită, în
această rugă antirăzboinică intitulată „și nu ne da nouă,
coșmarul cel de toate zilele…”:
…acei prunci mortali / coborâtori din cer / și -au
părăsit aripile / cputând vocea brațelor / prin ploi prin foc
/ uniforme prea largi sfârteca pântec și uter / când nici o
mamă nu mai naște soldați / poduri mobile ating țărmul /
îngerii se scurg prin nașteri / scânc ete / și bocanci târăsc
blestem / și luna arde pocnind gura -i de tun / si carnea
fragedă cenușă rămâne / când clipele nu mai așteaptă să
curgă / când Ares pretinde sânge / ascult ecouri / mare
moartă in marea străină / nu suntem străini / suntem
azilul lumii / șoptesc cruci și cimitire / / orice prunc
prezumtiv este un sfânt / strigând la cer strivesc /
pământul crucii / ce mă sufocă / o Golgotă a nebuniei /
nici o mamă nu naște soldați / visez urât și sunt
amărăciune. Femininul receptează, are parte d e această
grație – dar și pune în lume rodul, participă la păcatul larg
lumesc.

7
Lucrurile se verifică, însă, și în situații de viață
tihnită: omul este atrăgător de sfințenie pe care, adu –
când -o în lume, riscă la tot pasul s -o întineze.
Mariana Cornea pune poezia în această poziție de
muchie între om și absolut, pe această muchie găsește
iubirea, o cântă și o plânge totodată. În fond, îndemnul ei
umanist este către înălțarea sufletului și păstrarea lui în
poziții înalte, către efortul de a nu strica sfi nțenia de care
este capabil. Este un îndemn omenesc, mai mult către
sine, cu accente psihologice în care, însă, așteptarea
devine stare de veghe, răbdarea este căutare de armonii,
chiar stresul e bun la ceva pentru că înseriază trecerile
făcându -le, prin s imilitudine, stare pe loc:
zi de zi încalț alți pași
să / plimb stânca aia grea / crescută ca o ironie /
străfundurile mele clocotesc / de prea multa beznă / de
prea multe nefericiri / mi-e greu / mai ales serile / ascult
verzi si uscate / visarea -mi e tot mai albă / si mai
singură stingere într -o noapte
când mai cred luna / uneori moartea alege așteptarea din
mine (Doar niște pași care).
Verbul poetei este viu, geometria viziunilor vine,
probabil, din admirația pentru cultura mediteraneeană –
pe când suferința se păstrează din jalea carpatică; scrie
ca și cum ar răsturna cu amândouă palmele cuvintele
prefirându -le, alegându -le, mângâindu -le. Un suflet poetic
în alertă, căutând metafora în care se strâng dilemele
lumii; o asemenea poezie fixată în idei directoare are,
desigur, nevoie, din partea autoarei, și de ieșiri în câmpul
teoretic prin eseu, poate studiu, dialoguri în orice caz –
ceea ce este de crezut că se află în sertarele sau măcar
în intențiile ei – pentru ca atâta coagulare de sensuri să
nu se dividă în nesfârșite părți insignifiante, adică în

8
întâmplare. Repet, Mariana Cornea nu scrie ocazional,
întâmplător, ci face parte din tagma aleasă a celor pentru
care cuvântul este un dat al cunoașterii prin care se văd
ideile – iar acestea au rot undul lor, jumătatea lor divină și
jumătatea lor omenească. Pășește, după părerea mea,
cu dreptul în cetatea literelor – care așteaptă de mult
poeți înzestrați cu arte poetice proprii, pregătiți să refor –
muleze realul dându -i suflet.

N.Georgescu

9
Recenzie la o carte de poezie

Mă numesc Erza
motto: " nu suntem străini , suntem azilul lumii " –
Mariana Cornea

Cu siguranță nu mi se va lua în nume de rău dacă
recunosc că în fiecare din noi există "aripa", acea dulce
vibrație, acel dor de zbor ancestral care nu ține cont de
întinderi sau de profunzimea cuvenită doar acestei țări
bogate în spiritualitate – România. Poeta Mariana Cornea
nu poate fi considerată o excepție. Sunt convins că un
studiu aprofundat al căutării "sentimentelor vii" d in
diaspora va scoate în evidență un singur fapt – există un
mozaic surprinzător de stări, un mozaic plin de culoare.
Și pe bună dreptate mă întreb: ce aș putea să ofer
eu cititorului/iubitorului de poezie obișnuit cu atâta
diversitate? Poezia scrisă de M ariana Cornea reprezintă
pentru mine un motiv special. Temele propuse (și remarc
originalitatea titlurilor de poezie), aprofundate de poetă
nu sunt rostite doar cu sobrietatea acelei clipe de
supremă indignare, rupere de ritm și conotații adverbiale.
Poeta ne arată că lumea este de mult un spațiu
locuit și nu un mare semn de întrebare. Gândul de a
așterne pe hârtie câteva considerații cu privire la cartea
de poezie propusă de autoare m -a făcut să scot în
evidență o listă de afecte, convins fiind că oricât de mult
aș dori să fie completă, nu poate include nici pe departe
toate conceptele despre realitate așa cum sunt
prezentate (rămâne la latitudinea cititorului să le cuprindă
pe toate). Poeta Mariana Cornea gândește și simte
românește. Dorul de casă " mai cu răț un măr / picătură cu
picătură dorul mușcă adânc " – (sunt copia infidelă a

10
imaginii din oglindă) este tratat în plan afectiv, firesc, mai
mult decât personal (gândul la origine și păcatul
primordial, gândul permanent la "acasă"). Despre stări "e
o stare de fapt" – (n-ai cum să mă găsești), poeta
reușește să pună în valoare, în mod justificat, caracterul
autoritativ, fără confuzie, într -o manieră mai mult decât
elegantă. Astfel spus, stările (la modul general, așa cum
sunt prezentate de autoare și nu doar particular cum am
scos în evidrnță) se sustrag oricărei puneri în discuție.
Ele se simt, se "rumegă". Povestea propusă " nici
povestea nu mai știe de vreme / nu mai visează / e doar
ceva ce se miș că-n sertare " – (înainte de prima zăpadă)
nu face altceva d ecât să dovedească faptul că viața nu
este doar o axiomă, o tribulație unică al cărui bun simț nu
se poate estompa de gesturile mărunt e ce alcătuiesc
legile (uni)vers ului. Despre naștere " la nașterea mea am
râs" – (debut cu dreptul), înțelegere " poate așa voi
ințelege / oceanul " – (căutând izvorul), trăire " mai bine
ți-ai trăi poemul / du -te desenează / tencuiește vopsește /
fă-ți pieptul ceas oprește -te în aer " – (mai lasa naibii
registrul ăla) nu îndrăznesc să emit o părere convins fiind
că poeta și -a găsit propriul stil. Am să mă opresc, succint,
asupra închipuirilor " în fiecare zi de miercuri / îmi strâng
gândurile / le pun în strană / și -mi rostesc un amin" //
"fiecăruia îi rămâne totuși din mine un mers /:o câmpie ce
se satură de sângele ei" // "fum ez ultimele ninsori
împrumutate / de la călugări " – (cu toate închipuirile).
Dacă privim și acceptăm credința ca un factor care
pătrunde tot mai adânc în viața de zi cu zi, atașamentul
pentru ludic, frumos, pentru cuvântul concis, poate părea
transferat s ub auspiciile unei "pedagogii" demult expirate.
Într-o lume a discrepanțelor dominate de lupta
dintre masculin feminin , poetă reușește să -și stabilizeze

11
emoțiile desprinzându -se de real, sinergetic, într -o stare
monobloc, în raporturi suficient de retrogr ade. Învățarea
nerăbdării însă " pe partea aceea plina / in care -ți înmoi
trupul / exaltând lumina / e doar nerăbdarea păsărilor / în
spatele cărora / amândoi î mpingem încă o dată /
atingerea muntelui / uitaseși chiar tu să te găsești / cu
fiecare amurg / m ă pie rzi definitiv / am ramas doar să pot
povesti ferestrelor / să nu se topească -n nisipul zilelor /
și-n inima mea știu că moartea / nu va mântui pe nimeni"
– (ușa se trânti deodată) nu face parte din anturajul său.
Ea aparține păsărilor și fiecărui amu rg. Singurătatea
în schimb " nu pot vorbi unei umbre nu pot să -mi păstrez
surâsul și încrederea / înclinare perfectă spre insomnie
culcată în adâncul unei singurătăți înmănușate " –
(descoperită și adevărată) este preschimbată într -un șnur
petrecut în jurul încheieturii mâinii fiecăruia dintre cei doi
ca și cum în fiecare cameră goală trebuie mereu să
doarmă câte un servitor, iar frigul (aluzie la singurătatea
înmănușată) îi determină pe fiecare să -și caute, într -un
final, reciproc compania. O temă care iarăș i îmi place
este zborul " nu e zbor ci doar aniversarea mamei " –
(ninge prin poeme cu déjà -vu) prin intermediul căruia
poeta își exercită influența pătrunzând tot mai adânc în
apanajul unui timp onest, modest, secvențial (deja -vu), o
stare de (i)regularitat e a chemării " prea tare nu -mi cere
să chem nopțile / se vor înnoda î ntre ele rânduri " –
(pumnul meu lumina suprafețele lumii) instinctuale.
Crezul poetei " cred în atingerea vântului în erosul
soarelui / în încrețirea apelor și -n sfințenia lor " – (reflexe
intr-un ochi așa și pe pământ) este ca mersul pe sârmă
"crezi că îmi place să devin umbră / de colo – colo în
lungul fluviului / cioplită grosolan întinsă peste oase /
când miez când pulbere printre ierburi / ușurată de

12
conținut distracție înaintea morții " – (pe ziduri tot mai
graffiti învăț mersul pe sârmă) omniprezent, prompt, o
chestiune estetică, jucată primordial cu mare efect, cu o
ieșirea la final " sunt femeia care nu știe de ce moare /
compun doar finalul / printre polii lunii " – (pășind prin
mine) c e neapărat reclamă o nouă ieșire la rampă.
Felicitări poetei pentru curajul de a scrie, în forță,
această carte. Ca cititor am resimțit nevoia unei lecturi
autentice.
Succes cu lansarea cărții!

Adrian Mondea – o altfel de recenzie.

13
Golem

ne autodefinim prin iubire
prin ură ne schimbăm imediat mersul
primind titlul de ticălos al poveștii
ne-au dat voie să avem puterea
într-un film al sufocării, al focului, al neodihnei
cel mai repede scăpăm pe jos,
pe cărări secundare
azi nu ne vor ucide, vor stabili doar echilibrul

tatuată pe asfalturi străină ca niciodată
nu cred în salvare –
cred în bine și rău
între o umbră și o stană de piatră
filmul amăgirii noastre tresare auzindu -mi vocea
și Dumnezeu
care ne -a lăsat să ne jucăm puterea cuiv a
sublim se desenează .

a nu știu câta oară
tristețile Lui cu fețe de sfinți
nu au obiceiul să ceară permisiunea
și până la moarte , banala întoarcere , marea spaimă
stă sfințită la locul ei pe înghesuiala sângelui nostru
ne adună constrângerile cu o săruta re
ritualul implorării îți consumă somnul
când un mucegai sub formă de infinit
își schimbă poziția nervos
în patul moale

14
și nu ne da nouă, coșmarul cel de toate zilele…

acei prunci mortali
coborâtori di n cer
și-au părăsit aripile
căutând vocea brațelo r
prin ploi , prin foc
uniforme prea largi sfârtecă pântec și uter
când nici o mamă nu mai naște soldați
poduri mobile ating țărmul
îngerii se scurg prin nașteri
scâncete și bocanci târăsc blestem
și luna arde pocnind gura -i de tun
si carnea fragedă cenuș a rămâne
când clipele nu mai așteaptă să curgă
când Ares pretinde sânge
ascult ecouri
mare moartă în marea străină
nu suntem străini
suntem azilul lumii
șoptesc cruci si cimitire
orice prunc , prezumtiv , este un sfânt

strigând la cer strivesc pământul cr ucii
ce mă sufocă / o Golgotă a nebuniei
nici o mamă nu naște soldați
visez urât și sunt
amărăciune

15
jocul cu tine

nehotărârea – așteptare
pe marginea sinelui
șovăiala unei porți
cu mai multe intrări dar nicio ieșire
când ți se golește privirea
cauți bastonul orbilor
și târâșul întâmplării
ceva tras de bolovani
până la rămășițele visului
degetele -ți sângerează
coapsele -ți sunt de sticlă
între două lumi
pe margini ceață alburie
despre care nu știi nimic
rațiunea se î ndoaie de la mijloc
trage de tin e și de uimirea ta
când ploaia și luna
cad peste noi
poate chiar mâine
urmele se vor șterge singure
iar tu vei vinde nebunia
continuând să șopteșt i cailor
vise neîntâmplate și așteptă ri
scuipate printre dinț i

16
aștepți ca un fel de vitraliu, fără să -mi cunoști numele

mă întreb dacă pot intra în tabloul acesta
când de întuneric, când de lumină
alerg singură și abstract
te-am găsit printre măruntaiele asfaltului
întins ca un viciu ai despicat timpurile
când ne -am întâlnit am simțit totul
ceva care -mi spunea
fără emoții fără sânge
femeie, așteaptă -ți umbra !
cât de ușor e când nu ai murit măcar o dată !
ieșind în valuri din camera aceea
unde numai imaginile se pot mișca
conștient sau nu
ca un regret lipsit de memorie
pleci mai grăbit decât e necesar
la urma urmei , venisem aici să meditez până dimineață
nu mai trăisem nici una la fel

17
la jumătatea condiției de luptător

încă dormeam pierdută -n coșmaruri
și-n vise de iubire
într-un fel ieșire din moarte
alergam pentru că nu mă potriveam
nici pământului , nici pietrelor
și nici una dintre ele cuprindea scrierea aceea
transversală
până când , peste pagini întregi
astăzi și poate mâine ,
printre genele tale fiecare undă albastră
neiubită și neurâtă de cineva
va lua toate formele pulberii și drum ului
pentru ca apoi să nască un moment
al meu , al tău ,
nu dureros ci magic
întorci scena ca pe -o icoană vie .
nu știu cât ai priceput din atâtea cuvinte
în tot atâta spațiu , tot atâtea apusuri
să dai putere calului slab
e ciudat să nu fii obosit
dar mereu epuizat de aceleași lucruri
s-a întunecat repede
am supărat niște cuiburi de viespi
cu fruntea plină de vise lungi
ceva ritualic sub aceeași carne
mă subțiază

18
dacă lucrurile ar fi mereu așa, cerșetorii ar umbla
călare

cu aripi ca de gheață
au bău t și s-au relaxat
citiseră prin manuale că schimbarea face bine
adică cu capul pe masa,fiecare ucide ce se poate ucide
nimeni nu știe ce e în spatele ferestrei roșii
un nou loc, pentru noi timp de câteva cuvinte
aș deveni din ce în ce mai palidă
până -mi vei înțelege iarna
destul de simpatică
ce zici?
ar fi nevoie de un glonț
pe care să -l înfingem în inimi
ca o sursă a îmbătrânirii împreună?
iubirea nu e determinată numai de sânge
ci de cel pentru care lupți
și de cel ce luptă pentru tine!
mă întreb cât e ști de intangibil
eu sunt cea care te -am așteptat
cu decența compasiunii din minciună
ascult tăcerea din spatele strigătului tău
nu-mi ajunge carnea să mai am îngeri pe retină
compact și înalt
acest cuvânt rămâne într -o altă singurătate

19
gânduri

de unde am rămas
nu-mi văd palmele
decât seara curg printre aceleași luni
mi se pare același psalm
aceeași cădere
aceeași răsfrângere .
unde -mi sunt diminețile
unele stăteau cumpănind
să vină sau nu !
văzute clar se odihneau
gândind doar prăvălirea
plină de se mn
spune -mi
apele,apele acelea
ce mă așteptau pe mine
mai curg din încheieturi
pe marile bulevarde și
cerul,cerul se scurge la fel
fără umbre
se mai preface că doarme
când î l cauți și
descompunerea aceea
ce a înspăimântat părinții noș trii
se mai mișcă
la fel ca ie ri?!

știi

când nu sunt moartă
te caut

20
unde am rămas
nu-mi văd palmele

așa m -au găsit
cu o mușcată -n mâini cu
șapte me tri de țărână
prin buzunare

uită-mă!

uită că moartea se ridică
și că plouă cu cenușă

21
confidențial

ceva bizar fără sens
mi-a penetrat cerul
mi-a scurtat viața
cu încă o iubire
mă desfaceam aripi
alături de râ sul lumii
trebuia să cobor
să mă topesc milimetru cu
milimetru
de ce nimeni nu mai moare
într-o zi de luni ?

apele nu -mi aduc ape
întamplarea ninsoa re
același sfârș it
aceeaș i supravieț uire
aceeași naș tere aidoma fugilor
tiparite
pe un colț de ziar
Zighi …
de ce sunt o afurisită unitate
și într-o zi de luni
doar stră mutare citită ?

Zighi …
nimeni nu va muri azi
nu te mai las să mori!
întâmplatul s -a oprit
prea devreme
aparț in timpului dinainte
schimbâ ndu-mi forma

22
înnoptarea m -a luat prin surprindere

mă sufoca precum o apă
nu puteam cuprinde
mișcarea muntelui turnată în cupe
ce piatră porți?
câte ape s -au lipit de tine
câte încuietori ai descuiat?
prin câte ierni
ai livrat la domiciliu
iluzii înaintea căderilor?
nu-mi pricep închinarea
nici icoanele nu -ți rostesc numele
unde îngeri recompun adevăruri
nu-mi plâng falimentul
ci doar lumina și crezul!
mi s-au năruit vederile
pleoape definite pieziș
aștea ptă un ochi din ogl indă
numără muritul spre nimic
plang și
nu-mi plâng
plimbarea c u viața
de fapt ninge năprasnic

23
totul despre un portret

involuntar am închis ochii
dincolo de fereastră un cântec înalt
nu consumă aer , nici întuneric
când o mâng âiere îmi răsfiră genele
lumina străbăte înălțimile
și inimile noastre se refugiază
ca o singură ființă prezentă și trează
ca o formă de crez , dăruită umbrelor noastre
cu palmele fierbinți , rostești rar și apăsat o prăbușire
strânsă tot mai strânsă
cum să nu te iubesc , șoptindu -ți încet :
dezbracă -mă ore întregi
stăpân să fii în căutarea lucrurilor
te iubesc mărturisit , așteptând desfășurarea
parcă toate mările se adunaseră acolo
între mine și aer
el este sincer
cât răsucirea unui cuțit în rană
aproape alb , așteaptă cât o durere
să rămân cu el citindu -mă
undeva departe femeie
totul capătă valoarea unor frământări atât de firești
o desprindere calmă și neagră
e mai mult decât atât

24
sacrificiu

gol pe măsură cândva refugiu
prin cele mai bizare minciuni
ca și aerul ce ne -apasă
nu-i destulă moartea
pentru că nici un idol nu s -a murdărit vreodată
să putem spune că -i aparținem deja
ne ticsim cu obiecte
fără ca el să copuleze cu viii
se leagă de copilărie
singurul concept
pe undeva muzică mută
când am ieșit

25
în fiecare moment, este o alegere

ieșind de sub ape
de unde sosește timpul
nici n -ar putea să existe
același tren, același Dumnezeu
adâncind sigurătatea
ne sfârtecă intim înspre margini
suntem legați de trecut
sau putem îmbrațișa inev itabilul schimbării
între frig și cald monștri în piei de oameni
își scriu biografiile după cuvinte aplecate
ca o mutilare genitală
își dezgolesc gâturile să se inventeze unul pe altul
consumându -se hotărât
își fac complimente , până la oasele oricărui si criu
se conving de ceva măreț
mâine va sosi într -un giulgiu sumya
la cineva anume întrerupând lumina
întristarea și ninsorile vor aștepta
o altă noapte de decembrie
un alt nume , nu vor avea la îndemână
când pe acest drum
prea mult cer , prea mult pământ
prea multe ape călcate
iubesc cu privirea pășind în șoaptă

26
te-am prefăcut în mii de chipuri

prin corpul t ău de pește putrezești
de fapt ț i-atârnă un solz pe -o parte
exiști , ba nu exiști
cu pași deformați minți fierbinte și rafinat
câte păduri , câte nisipuri, câte buze de îngeri
încă mai sfârteci ?
pentru un plictis ce ține cât noaptea de lungă
prin coapsa -ți tristă și frântă pe maluri de fluviu
nici cald , nici rece , rogi ținta să nu te -asemene cu altul
lângă o stâncă , te joci în lut și târziu
lumina lunii își găsește sfârșitul
ar fi trebuit atunci să jubilez la vederea ta
să respir sacadat , să mă părăsesc , să nu mă urmez
să mă deschid iarăși prin puținul rămas
dar nimic din toate acestea mai purtau bătălii !
a fost odată , un soare printre tomberoane ș i flori
se uscaseră pe umeri
pietrele și -ascundeau semnele astrologice
când prin cercuri
rămân în viață cu cineva mai mult decât imagine
în carne și oas e șterg apăsat forma ta pustiită

27
fără semne de punctuație

se vrea un fluviu într -o enumerare digitală
stai înghesuit într -un carnaval roșu
sfârșitul ți -e istovit pe coperta a patra
tot cauți sărbătoarea clopotelor
niciun gând pentru singura ta proiecție
mai sigură ca moartea

altundeva lipsesc pietrele
când moare clipa
nu-i decât un pas
s-a năs cut
că nu există
umblet fără brațe
așteptându -te cu simțurile treze
nu pricep îndoirea -n propriile umbre
care vor să urce
spre o noapte

negru pe alb

apele vor bate la geam
sărutându -ți anotimpul
vindecată voi muri
o clipă

28
convingător o răsucire rece

mi-a scrijelit retina
un glas strain, un ciob înaripat
mă lovește de fiecare dată
cu palmele adunate în poală
n-ar fi fost de acord ca altcineva
chiar și teatral
să mă simtă , să mă observe , bătându -mi în ușă
pe o bucată de idee , mai hrănește un demon
suficient de brutal și prefăcut
citește despre iubire și moarte
între teama dureroasă și lipirea de mine
pe sub pleoape
o lacrimă nescrisă încă
îi plac semnele în urma luptei , nici frumoasă , nici urâtă
aproape fericită strecoară degetele peste tot
pentru puț ină duioșie în plus

29
flash

pe mâna cu care te -am desenat
nălucă printre ruine
atâtea colțuri de ziduri
fară ochi .
ninsorile -și spun rugăciuni
să-și continue drumul
răpuse de oboseala
puținului ce am
permite doar
un vers anorexic
printre al te înțelesuri
ritual al privirilor înapoi
umblet
printre alte nașteri și
frica somnului la drum

30
flash (2)

precum dopul unei șampanii
inima mea țâșnește
în locul cu ape adânci
închid ochii o clipă
pierzându -mă în vârtejuri
visul meu atâtea candori
pe marginea mesei
nimic mai rău decât memoria
pe piatră sau pe lemn
din ploaia măruntă
sângele meu

31
sunt copia infidelă a imaginii din oglindă

nu mă recuno sc
poate sunt aer sau apă.
să mă adun de pe asfalt mi -e greu
mă doare
și cu toate astea mai curăț un măr
picătură cu picătură dorul mușcă adânc
cad ochi din lemnul crucii
unde vrei să nu mă doară
când încălzim acelaș i cer?
totuși mi -e rece
în cercuri lente
inima nu mai are pereți
salvează ce a mai rămas
un suflet așteaptă al tundeva
prea mulți îngeri spală străzile
dincolo plină de semne
nu mai râd
doar tremur
așezându -mă înlăuntru
mă dor brațele
înainte de a mă prelinge

32
nu am cum să plec

sunt legată în lanțur i
apasă prea tare pe cearcăne
așez pietre , ascund ploi și
ochii ce au plâns respiră resturi de lumină
când îmi vine să uit
mai ales serile scandalos de triste
așteptând copilul
ce-și purta morții prin cimitire
să vină dincolo în afara timpului
în trup de om
în dimineața unei duminici fără liturghie
oare e pre a târziu
să-mi regă sesc zborul
să nu mai mor
când se termină vis?
tot ce ține de carne
curge -n propria -mi vină
sunt coala albă
cuvintele așteaptă
să fie scrise

33
erotica

să vii iubite î n miez de noapte
să ne descoperim precum o taină
în dansul u nduit contur să scrii
cu degetele să -mi mângâi trupul
să fim văpăi
pântecul să -mi ardă mocnind
cu geamăt surd , să iau ploaia toată
când coapsa -și uită numele
să curg, să curgi , să-ți gust respirul
mai aprig decâ t marea
sub mângâierea ta
dorința -mi este um edă
mă frâng , mă vărs , ape despic
îmbrățișaț i cunoaștem prăbușiri
cu zâmbet pe buze
mă preling în ritm de blues
vie

34
erotica reload

cu degetul mare de la
piciorul drept îți mângâi talpa
cu susur obraznic te gâdili
râzi ușor
coapsa -mi ciupeș ti
te chem gemând
să vii să -mi astâmperi setea
fântână -mi ești atunci
iubitule
botează -mi păcatele
cu numele tău
sfințește -mă
hai să mai murim de câteva ori
în patul nopții

35
n-ai cum să mă găsești

între scândurile salcâmului
încă mă plim b cu viața
mă o dihnesc acum
minute insolente mă î mping
înspre linia nimicurilor
(viitorul le va folosi energia )
margini lucioase întrepătrunderi
aceleași cercuri – ecou
când ceasul mă lovește repetat
(e o stare de fapt )
și nu am nici o vină !
sunt doar o bu cată de carne inventată
cine va vedea dincolo de ea
pulsu -mi răsucit , gramadă de albastru
printre găuri , e o mare de asfalt
pe cine vreau să păcălesc
tălpile -mi gustă din bitum
brațele prea uscate

36
înainte de prima zăpadă

am urcat o zi-două
o săptămână muntele
să fiu î n fiecare martor
să pot zbura printre stații izolate
de strigătele trunchiurilor
treceri spre alte lumi
mi-am adăpat setea cu stelele
până -n negura dimineții
am ajuns ninsoare
sub așternut nu mai plutește
nici degetul argintat a l îngerului
nu ajută apele să curgă
nici povestea nu mai știe de vreme
nu mai visează
e doar ceva ce se miș că-n sertare

37
amnezie

un mesaj pierdut
un ieri
floare de colț
între coperțile unei cărți
nescrise
lipsesc din an
zile
mușcă amarul ci reșelor

hotărâri

din viață în moarte, un șarpe uriaș
inevitabila atingere a celor două capete
mușcă –
consecvența promisiunii

debut cu dreptul

la nașterea mea am râs
moartea își scria numele
râdeam pă trunderea mai adâncă a lucrurilor
hohote de frunz e mi-au doinit pe suflet
forme ce stăteau la coadă
să le placă lumea
să mă descopere ca pe o bucată de cocă
am râs la nașterea mea
curgând în nemărginirea tăcerilor
doar ochii sticleau moarte și cenușă

38
căutând izvorul

mi-aș întoarce pe dos
fiecare petec de piele
să caut măcar o monedă
șiroind
poate așa voi ințelege
oceanul

uneori femeie, uneori bărbat

fâșiei acesteia, ultima
chipu -i dispăruse prin pulbere
și pulberea fâlfâit printre oameni
vrăbii curgând pe -o lespede

flash (3)

muzica devenise din ce în ce mai lentă
incoerent ne ciocnim unul de celălalt
prin strângerea oricărei fibre, fulger
dintr-o tâmplă în cealaltă
elimini selectiv lumina întunecându -mi stelele
când somn, când trezire
când cald, când rece
nu voi învăța niciodată
strângerea genu nchilor la piept
sub atâtea picioare

39
coșmar

ca primă amintire m -am lăsat î ntr-o noapte cu sânii goi
în semn de curaj
veneau clienții la o țuică
cu ocazia asta
cărau două , ceasuri, câteva zile
în hohotele lor se strânseseră câțiva bani
m-am așezat pe jos lângă celelalte păcate
pe holul spitalului și crucile străpungeau
mama , tata
de parcă trebuia să mă nasc
(nu-mi ajungea patul ocupat de contracțiile facerii)

m-am închis acolo între ziduri coșcovite

și mi-am zis: să ri în piscina ajunsă cameră
doar o apă călcată din când în când

40
doar niște pași către…

zi de zi încalț alți pași
să plimb stânca aia grea
crescută ca o ironie
străfundurile mele clocotesc
de prea multa beznă
de prea multe nefericiri
mi-e greu
mai ales serile
ascu lt verzi ș i uscate

visarea -mi e tot mai albă
și mai singură stingere într -o noapte
când mai cred luna
uneori moartea alege așteptarea din mine

41
mai lasă naibii registrul ăla

mai bine ți -ai trăi poemul
du-te desenează
tencuiește , vopseșt e
fă-ți pieptul ceas , oprește -te în aer
sparge pungi cu apă
revarsă -te ploaie , mușcă -ți mâna dreaptă
stânga sprijin -o pe pământ
strânge -ți mizeria , cerșește vămilor
cel puțin cu o moarte
priveș te-ți copacul !

ți se vor întoarce ochii pe dos
ca într-un or gasm al pereților
fără geamuri și vizitatori
fumează -ți țărâna pâ nă la degete
pe dinăuntru și pe dinafară
still waiting

42
e o zi de murit iarăși

unde să fug?
sunt la capăt de drum
uit abisul
unde nimeni nu plânge
ascunderea de mine

într-o clipă rămân descoperită
fără case
doar străzi colțuroase
în urcușul spre tine
de ce nu pot scrie cuminte
precum nasturele reîntors în
ziua adjectivelor
îmi aleg numele Ezra
de vrei să mă ucizi încet
vino, Gerard!

43
semne

fuga ac eea
(cerul und e se termina ziua )
nu e a mea
o tragi încet
să doară mai puțin
strângere de ochi
mai largă , mai adâ ncă
punte peste munți
printre nimicuri
sub semnul nenorocului
miezul nopții
singura amintire
mecanica mâ inii
într-un ochi gol

m-am schimbat mult
devenisem u reche

44
eram singură dincolo

tu pe cealaltă parte
erai ca toți ceilalți
ți-am vorbit
pe drumul cel mai sigur
nu m -ai auzit
și nu aveai cum să vezi
un punct cât o parte din mine
mă simt coastă –
una singură
direcția pe care ai luat -o
înlăuntrul tău
curg către puțin destin
ce seamănă izbitor
cu o ațipire

de stat prea mult î n apă
eram dincolo și … nu-i mare scofală !

45
cu toate închipuirile

în fiecare zi de miercuri
îmi strâng gândurile
le pun în strană
și-mi rostesc un amin
mi se face iarnă
când ninsoare
mi se face uitare
când ploaie
e ca și cum te -ai dărui revărsâ ndu-te
să te afli acolo unde stau
de o bucata de vreme avataruri

fiecăruia îi rămâne totuși
din mine un mers
o câmpie ce se satură de sângele ei
fumez ultimele ninsori împr umutate
de la călugări
și o întreagă mănăstire se -așează
să-mi decidă sensul femeii
economia de piață
mă bagă î ntr-o ladă cu mere
se scrie doar soft –
Galsworthy printre poeme
doar coji aruncate cu sfânta blazare
sunt cum culoarea cidrului
figuranții își caută chipurile
printr -un tablou de Picasso
eu mai scriu un amin
și mai ucid
numai pentru mine
pășind prin mine

46

de iezerul acela
răsărit fără rușine în mine
m-aș fi sfărâmat
fără să țin cont că îmi vei fi
până la dezgroparea sânului
și dezvelirea pătrund erii
înlăuntru ochi deschis
privește ninsori prin propriul sânge
a spus tot –
summum cu mine însumi
însetat mai departe de țărmuri
curgând din î ncheituri ecou
nepriceput al cuvântului
mă aleargă
îndoitură dintre surâsuri
de unde am rămas
sar neauzit
și-n viața mea
abia dacă mai ninge
sunt femeia care nu știe de ce moare
compun doar finalul
printre polii lunii
atingere dincolo de ceruri
până cand vom înceta să ne mai răsfoim

47
ușa se trânti deodată

pe partea aceea plină
în care -ți înmoi trupul
exaltând lumina
e doar nerăbdarea păsărilor
în spatele cărora
amândoi î mpingem încă o dată
atingerea muntelui
uitaseși chiar tu
să te găsești
cu fiecare amurg
mă pierzi definitiv
am ră mas doar
să pot povesti ferestrelor
să nu se topească -n nisipul zilelor
și-n inima mea știu că moartea
nu va mântui pe nimeni

48
pe cruce -mi umblă iepuri mecanici

neliniștea îndoielilor
nu-ți va ușura umbletul pe cruce
precum un iepure mecanic
te zdrobești de propria -ți gură
cu jumătate blestemi limba și pe limba ta
cu cealaltă jumătate te apleci
după o lungă și obscură materie
golul din noi
lucrul prin definiție populat de animale vii
ipotetic vorbind , golul e
limbajul ideogramelor
Turnul Babel al verbelor și zbaterilor inutile
opinia mea nu contează
am gura pecetluită
singura certitudine

49
trăiește tu în locul meu

penetram cuvintele
cu febra căderii fără zgomot
mă parăseam și mă citeam
doar la diverse curiozități
cu ochii închiși încercam să -ți fac o cas ă
unde câțiva ciudați creșteau cot la cot
aș fi ți pat
nu-mi plăceau feț ele pătrate
îmi eram străină
prea anxios curgeam prin stomac
sunt doar găzduirea și
cămașa pă ianjenului
altele -s sforile ce nu mă vor dintr -o stană de piatră
nu te -am așezat niciodată -n inimă
de teamă că voi rămâne același colț de str adă
secvență dezgolită
uitasem bucuria de a nu ieși vie
odihneș te-te mai palid și
tot mai sus
nu e decât un pas

50
modelarea sângelui după forma pietrei

fundul mării cu obscurul ei
e cuvânt mult prea mare să -l cuprind
totuși intră în străfundul me u
filamenti de cer sau cântec , de oameni -pasări
mă desfac mușcându -mi lobul urechii
minciuna urcă î ncet mână
murmurându -mi numele , aruncându -mi în brațe
povara vieții tale
cine să creadă un crist nebun
ce invocă cele mai frumoase cuvinte
se nasc durere și din durerea palmelor
din dă ltuirea pietrelor până la sânge
acolo și de acolo sunt so ră cu Iona
pe lângă zidurile Ierihonului
cu fiecare clipă îmi blestem pelinul din
ape și sânge
nebunie strigată

51
oglindire în orb

în seara asta
zeul desprinde rii are culoarea golului
muțenia mi -e inimă
și nu plâng
privesc oglinzi ce nu râd niciodată
materie săpată -n mine însă mi
vas al tă cerii m -agăț de tine
să dau sens nopților în care -mi dispar goală
de văzul și -atingerea noastră
nelecuite sufletele noastre
nu mai visează

se culcă doar sau fumează scurgând -se la mijloc
rotund
va mai fi acolo
învingerea mea
atât de repede foamea strigătului
sub o silabă și -o umbră potrivnică

52
o altă poveste a jidovului rătăcitor

jumătate împrăștiere prin mări d e nisip
ideea mo rții mere u pe drumuri
umedă și îngenunche ată
un întors în nerăbdarea păsărilor
ochi căzut prin canale
în toate duminicile
numai spre mine infernul decupează ape străine
dispar aici și
nu mai contează î ntr-atât
nici ploi nici câmpuri
nici m unți nici râuri
nu vor putea ridica apăsarea brutala a cerului
mâinile a celuiaș i dumnezeu
vor merge doar sfârșindu -se într-un singur comun
jumătate din celălalt nezărit
împrăștiere prin mări de nisip

53
la marginea timpului

prea multe lucruri grămezi pe pieptul meu
când mi se va sfârși timpul
marginea drumului se va lipi de mine
vom fi un trup –
al tău va plânge ținerea de mână
ploi așternute prin gânduri
același om singur ținându -și bolovanii
rămâne o fugă mereu dureroasă , prelungită -n nesfâ rșire
când vechi , când nou
coloană frântă până la alb
ștearsă apăsat în numele fricii
la începutul zorilor
voi inventa alte lumini
voi trăi ce am trăit
neștiind de ce trebuie să uit

54
e doar o chestiune de timp

timp și foarte multă tăcere
ploaia asta interminabilă
devine cuvântul oamenilor
pierduți prin haine prea largi
să cuprindă împărțirea nopț ilor
a frigului din oase
tocmai dăltuit, prin dedesubturi cuvinte dezgropate
le voi scrie pe coapsă sunet al ploii
mai devreme sau mai târziu râ uri se vor așeza straturi
și se vor lega – eu
căutând același – tu
e doar o chestiune de timp
mersul pe ape ș i împărțirea peștilor

55
închid o ușă, se deschide aripă

te-ai așezat absolut întâmplător
estompând cerul pe mână
ridicai o frunz ă ținând -o între noi
te rezemai de -un arbore și
căutai un nume

nu știai că -l pusesem pe mine în oglindă
înfășurată î ntr-o foaie de cort
izbucneam un ceva fierbinte
oripilată -mi mușcam buza
mă încreț eam apă sub atingerea ta

era ușor să intru în ceva fără să ies niciodată
poate asta voiai sau poate așteptai
străpungându -mi somnul , să șoptesc multe și
multe haine sunt î ntre noi
sângele prea mult zvâcnește
găsise două căi trecute de umeri
arcuiri deasupra ochilor
închiderea ușilor sau legănarea prin colțuri

56
căzusem ca un om pe stradă la primul îngheț .

dintr-un motiv sau altul
știam deja toate lucrurile astea
închisesem doar o parte din mine
unica certitudine dintr -o luni dimineață
de parcă nimic umpluse camera
unde nici măcar nu intrase nimeni

57
transparentă și roșie

ia malul rămas reflectă -te-n apă și umblă !
teribil de înspăimântat
piciorul mi -alunecă pe colțul lunii
răsuflare tăiată
parcă hotărâse să mă înghită de vie
printre mâini deschise
cine știe pe unde voi trece ne auzită
nu calc străzi adâncite
mi le -am săpat pe -ale mele
micșorându -mă cu fiecare
nu e nevoie să elimin dorința
doar să reduc consumul

continui să -mi spui că așteptarea -i rotunda
o înfingere a picioarelor
din când în când
doar apropierea vămilor ,inve ntarea religiilor , rotirea spre
adâncuri , încolacirea coapselor, sunetul cerului
deschide pieptul pietrei

unde -s cei care nu m -au iubit ?

îti sunt undeva tă cere și
un cui în tâmplă

58
rondoul cu cearcăne

tragerea obloanelor face parte din coșmar
topește până și imaginile
desfășurându -se manipulează lumina
cu accente ciudate -mi macină forțele
până și umbra -mi scurge același timp
de ieri
printre acei ași copaci
trupul nu mai contează doar mintea
tremură de frig
serpentinele de hârtie prin coridoare
nu țin de cald
să ies din coșmarul ăsta
poate e îndeajuns să le număr capetele
schimbându -mi unghiul schițez o schelă
până la miezul nopții mă traduc
mâini ascuțite pe tabela unei legi
poate n -am știut descifrarea verbului
prin țăcănitul întâmplării

59
revelatie

nici un înger nu se mai rostogolește prin noroi
pentru mine
rămăsese drept cu verticala între coaste
gândind să -și vândă îngenunchierea
din creștet îi creșteau intenții
să convingă strivirea prin tandrețe
ceva huruie prin lutul acesta îmb ibat
palme obsesiv aleg o cruce

oare ce s -ar mai putea întâmpla
când adâncurile nasc mereu alții și
alte verticale î ntre coaste
de ce să plâng în locul tău sau al altora ?
îmi ajung golurile de aer
unde dacă ne vom întâlni vii
vom trăi cu moartea la gur ă

dorință

să ne putem ascunde
m-am îndepărtat atât de mult
replică
în propria -mi mamă
mă închipui orbire

60
iubire rece

nu e mult de povestit
un simplu mormânt
câteva flori și mult noroi

disperați în fața legii

începusem cu puțin abur gri prin a lveole
să ne rotim
nu născuți, nici chemați
ci atinși de febră, ne scurgem pe străzi
prin canale ne imaginăm trupuri
din când în când aer și nemișcare
dintre scânduri atât de tare
încât cineva ridică placenta
de unde recităm viața năvălește în mine
fără n ici o grijă pentru ziua de mâine
ca un rest aruncat într -o haită de lupi

61
mă așternusem praf pe aceeași treaptă

te imaginam pe malul apei , ca vechii greci
statuie cu voce răsunătoare
în jurul tău puncte atinse de răsăritul de soare
sunt primel e ce se văd la orizont
țărmul de jos s -a dezgolit de păsări
de cântecele vechi și lungi
un soi de bucurie întrezăream în ele
un testament fixat să crape de foame și arșiță
ca torsul unei femei
grămadă perfect rotundă –
păsări
veneau din toate părțile
și mă izbeau cu forța glonțului tâșnit înspre vârful lui
și nu se vedeau nicăieri
dar nici dincolo de ele nu mai erau
mă puteam gândi doar la ele
unde eu de una singură
veneam de un veac de pretutindeni
aveai grația și gingășia unei pietre
și fără să clinteșt i unghiuri și laturi
greutatea ta mi -ai azvîrlit -o în ochi
pentru că măinile tale mă indepărtaseră atat de mult
nu credeam să vorbească apa și luciul ei despre tine
poate gândise că i -ai uitat ființa

62
narcis

două lucruri definesc oglinda
umbrele și norii
cine va înțelege vreodată ce vor să spună
când aduc ploile din creștet de cer
bătându -și piepturile de fiecare înviere
despicându -se într -un cântec vânăt
ne izbesc oasele și timpanele
până sângele devine dragoste
însoțitoarea umbrei
întinsă cu mâinil e nu-i ține nimeni de urât
se lipește de ziduri
privind viețile de la capete
aproape hipnotic
lumină fără catarg și țărm

63
pentru că după e vineri

înclin capul printre cei deopotrivă
și strict confidențial
în formă naturală
în trupul tău

nimic nu ți se mai potrivește
nici măcar lătratul acela
obosit de călătorie
așezat cu spatele gata să adoarmă
timpul pentru amândoi
coborând pe cel născut
în apa care te -a botezat
cât de precis stă
așteaptă
ochii tăi albaștri și sufletul meu
prin sana toriile lumii

parcă ne strâng pantofii!
crescuserăm ritmic într -o vreme
de risipri minunate, din noi
șerpuitoarea stradă fierbinte și sălbatică
descrie culorile deșertului
așteptat necesar
chiar obligatoriu
pentru că vineri poartă pe deget sfințenia albă
prin spații separate
suntem plăsmuiri pe di năuntru
partituri deschise și aprinse pineal
unde pot să viseze toate tărâmurile iubirii noastre
un secret suflat în pungi

64

și cât de plastic va mai ridica păcatul nostru

ce nu se lasă conjugat
în golul verb ului
un mâine continuă să fie un vineri
și nu ești tu așteptând
un Godot

65
alb desenat pe muchii

puneam mâna pe tot ce puteam mângâia
pentru că îmi plăcea să mângâi
în locurile cele mai calde nașterea nu are formă
ne întoarcem toate părțile
până când
prelins printre aceiași nimeni
semeni până -n măduvă cu locul spre care te îndrepți
alb desenat pe muchii
de prea mult cer
pământu -i orizont î ntre mine și
mersul pe vârfuri
lumea se vede altfel
la ce î mi folosesc opt perechi de pantofi
când am doar două picioare
privesc pielea mea goală încrețită de ape

și nu de pielea ta
tace
trece peste noapte pe umărul meu gol
un fluture
doar pentru mine plânge -n somn la fel de frumos
poate va pieri odată cu mine !
printr -o singură mișcare de î ncheitură
nimic după mine nu va mai coborî
nici măcar o atingere caldă
din când în când afară
doar fumul de țigară
va mai încălzi iarna asta !
lasă-mă să te mai admir pentru cel puț in o toamnă
cu ochii unei femei obișnuite

66
împinge -mă înspre marginile cerului

e atât de umedă dragostea asta
întinsă dincolo peste cuvinte nespuse
transpiră sub piele
trăiește prin propriul sânge , mai vinovată
decât toate nopțile și
drumul , drumul acela acum ia forme ciudate
mă gustă nefiresc
mai lung și mai profund
decât legarea cerului
atât de lung desfășurându -mi căderea în tăcere

dacă î ntr-o zi mă vei uita voi rămâne cu cerul
imens itate î ntr-o palmă
în cealaltă regatul iluziei

67
sărutul nu mi l -ai dat

însă lumina mi -a uns picioarele
căci mult am iubit
ar fi f ost mai potrivit
să-mi cadă din mâini povara aceea
nevoia de brațe
stă în toamna asta
înțelesul așezării se scrie greu
ai văzut și tu prin goluri de aer
deasupra î ntre două bătăi , dinspre sânul stâng
țâșneau sângele și vinul
apele s -ar fi întors în cer trist
te sprijineai de unde vine lumina , aripi
ar fi unit prezentul cu veșnicia !
în mod sigur nu ne -am lăsat prea mult dezgoliți și
ne regăsim prin destinele noastre schimbate
punerea în genunchi mi -a luat chipul
părând că pricepi
păstrează -mă doar pentru tine

numai cu timpul ne vom scutura degetele de zăpadă

68
vezi femeia a sta la tine a intrat

ți-a udat picioarele, le -a șters cu buzele
nici tremuratul care -și făcea cuib
înainte de alergarea piezișă, până la crestarea aerului
nu mai contează
nici ușile trântite
nici căderea pe gânduri cu propriile noastre străzi
schimbarea pașilor
nașterile ce nu au așteptat certitudini
puse una peste alta
nu am fost lângă tine când ai murit
dinspre destin copite, un galop
așa mi -am închipuit căderea ta
nu calu l să devină plutire
împrăștiată pe colțul mesei într -un loc părăsit
mi-a nins pietre
din stânca de care ești în stare

mereu cândva pe la capete din neatenție
se moare

69
tata a plâns și după trei zile a înviat

de ce să fi tăcut ?
nu o făcuse niciodată până atunci
șiroind spunea :
tace până și sângele meu !
numai pietrele de pe marginea drumului
își mai aduc aminte
partea dreaptă am vândut -o tăcerii
să mai pot fi cu voi !
așa tata -și plângea nașterea
doar pe ea
căci morții nu -i scapă nimic
cu Dumnezeu își împărțea durerea
și El prindea forma mamei
o mamă tăcută prezentă și -n piatră
iubire
tăcea pământul
tăcută și via prin mâinile lui așteptau
undeva dimineți de toamnă
voiau toate ploile , în brațe
nașterile noastre , chipurile noastre
plângea dep ărtarea și
lumina nu poate fi pictată
îi explica moartea în ochii tuturor
a plâns încă mai plânge acolo țărână
o revedere și o înviere
de ce sa fi tăcut
plângea și plânge
unde foșnetul ajunge aripi

nici o tăcere nu va mai fi ca liniștea voastră

70
nici o d efiniție despre cei ce umblă cu ochii închiși

să mă desfac bătaie de aripi
fără să -mi închipui bătăile acelea
gâfâitul țărânei și strigătul pădurii
e ca și cum aș fi stat î ngenunch iată și
o întreagă mănăstire ar fi hotărât
unde mâinile tale s -atingă
nevoi a de brațe , zvârcolire de trupuri
rupturi de ape
săruturi impudic de lunecoase
foșnet de aș ternuturi , goliciuni rotunde
ies cu fiecare spaimă de iubire
sâni respirând libertatea , sfidarea inerției
vocile noastre ajungere și rămânere
demult nu se mai putea
nimeni nu știa cum de îmbătrânisem
în prima zi de toamnă
trebuia să închid imaginea ca un fel de iubire
asemănată cu altele , nu mă voi isprăvi niciodată
statuie de -alungul culoarului

71
nemaiputând fugi încarc memoria cu oameni

crâmpeie de viață prin toate pustiurile
urmă goală
ceva oval de culoarea răsuflarii mele
mă îngroapă -n cuvinte , resturi și aparențe
mi-au ținut de sete până acum
mereu ceva , mereu amânat
înainte și înapoi , la un capăt mai puțin adânc
anotimpuri în trup urlă și
urlu destrăm ării
prin pleoapele -mi întinse ca un nume negru cernit
stă foamea –
foamea mea slăbiciune și lut
fără umbră
destin î ntre o fugă și o ajungere
nu e decât disperare fără importanț ă-n
acvariul ăsta plin de animale vii
pentru că nici sensul î ngenuncherii
nici sensul î ndoirii pe margini
pot să -mi dea plânsul tălpilor
unde dispar materie , apari tu
așezându-te-n dragostea mea
te trezești amânare
cu toate anotimpurile -n trup
mă rup trecut
unde se termină ziua

72
umblă

leagănă -ți copilul obosit
și lăsă -ți morții odihnă
prea singură , prea plâns odihna asta crestată ad ânc
prin banalul nimic , un tâ rziu
un aștept pe nimeni
e toamnă în sângele meu țâșnire de sunete
poate unul din noi vrea sa audă
să ne audă căderile noastre iubite
străpunse ostenite aripi iau aer și fug
foșnet rece unde nimeni niciodată a rătăcit
geamuri triste tăcute învață să fie amurg
poți să intri nu ai voie să bați
știi cum se scrie cuvântul
ploaie desfacută ploaie
pietre întoarse frunze , mers singuratic
pernă încinsă , ochi plânși , coapse nu de
azi nu vor mai î ntreba ce mai strâng în brațe
dormi iubite !
copilul din mine ține sub limbă greutatea cuvintelor și
țârâitul morț ilor prin cimitire ne -au traversat culoarele
vor mai rămâne nopți de aruncare -n păcat
în toamna asta
dormi iubite
mă întreb –
te întreb

73
așa ar fi fost neliniștea străzii și intrarea nopții

e legămâ ntul mării cu zarea și
credeți -mă!
de unde începe căderea
e marea trecere
noroi și sânge .
de câtă carne mai au nevoie abatoarele cerului ?
de cât sânge mai e nevoie ?
flux și re flux
se prind din înrudirea cu azvâ rlirea aceea
lipicios călcată , moarte , pământ
un cer pe care niciodată nu l -ai văzut
ți-e mândria nemorții .
cum s -a născut
nu te -a căutat nimeni să te întrebe
de ce să tăinuiești o anatomie mai vinovată
decât ruperea a pelor î nsetate de propriul înțeles ?
crede -mă!
nu reprezentăm nimic
zgomot și
un zoom al străzii

pacea albastră o ciugulisera păsările
înspăimântând suflarea nimicului

74
tot ai ieșit, tot ai trecut

ți-ai numărat atent mărunțișul și
te-ai trecut mai gol decât mine
orice cuvânt al meu
devine noapte nesfârșită gheață
prin care împart ceaiul fierbinte
celor rătăciți camera asta mă strânge
mă doare!
cât ger o să mai vină nu înțeleg
caldarâmurile
ploile -mi strâng gleznele
rostogolire dintr -o parte în al ta
mulțime de fugi se descompun
într-un rece obscen.
cum să mă alint?
nu am nici un drept și dacă o voi face
va fi ca atunci când zidurile astea
vor face dragoste duios acolo pe la colțuri
cât ger o să mai vină, nu înțeleg nici
mirarea unei goliciuni

nu vezi că murim în doi
iubite, nu mai avem oxigen!

75
probabil ză pada s -ar fi prăbușit , între noi rămâneau
imagini

de fiecare dată ne umplem întoarcere
la aceeași oră , un fel de lumină
în spațiul acela provizoriu , holograme dinspre viciu
înșiruire
maree înainte , înapoi orgasme răsuflate
se du c să moară printre coapse răsfrânte
mai adanc nu ar fi murit
dacă număram semințele merelor mâncate
până acum păs ările ciuguliseră cu nădejdea că se vor
umple cu secretele noastre –
ochi de fereastră
singura muz ică
sună -n camera asta , umbre lipite de podea
vorbesc o limbă moartă
cum naiba să le traduc
să le cioplesc tâmple din aerul morții
când iluzia făcâ ndu-se nisip
ninge năprasnic ?
așa ne căutăm viețile prin buzunare

până acum am plâns doar moartea cuiva
cu o ridicare de umăr vrea sa mănânce dincolo
cât pute m să ne ascundem

76
pregătește -te, e doar începutul străzilor fără trotuare

atât de departe se -ntinde orizontul
că nu știu unde să mă așez
fără să pătez , pământ mă citesc , sânge
hoinăresc, pentru toa te clipele pierdute
cu vederea î ntre ele
închid ochii , mai inventez o formă
să curgă toate ploile .
incredibil înspăimântate nu vin de la sine
tragi de un fir , la capăt turla bisericii
nu-și aduce aminte nimic
mai puțin respirul și
descălecarea frunții
îți ia oxigenul , și-ți bate electronic clopotul
pentru că acolo totul e posibil

77
ca tu să mă privești , am sfârtecat ce pot să imaginez

am îngustat cuvintele
le-am subțiat trupul
le-am ieșit prin piele gât înnodat
atârnat î ntre masă și canapea
luptă cu tragerea aceea dinspre mine
sprijinirea pereț ilor, crestarea aerului
nădăjduiesc lapte și miere .
între buruieni bolovani pe unde merg
trăiesc câte puțin
cresc umeri
ca plânsul ajuns sub semnul apelor
giulgiu semit –
sufocarea tragerii după mine
dintr-o plictiseală frigidă
am înțeles cazna sclavului și
nu contează cuvintele
ci sfâșâierea lor
neglijența cu c are le îndoim de șale și
le frâ ngem gleznele
dacă ne amintim căderile
când ne crește schimbarea pasului
va durea cufundarea tâmplei în palme
dacă poți priveș te-mă apr opiere
unde nici ochiul meu nu -și ține respirația
dau peste tine semn

78
băusem vântul ca un om trudit

nu mă vedea nimeni
printre coapse
între picioare geamăt sunet curg
ne auzim vocile
nu știau că pot scrie clipa frivolă
viciul ăla duios
Nirvana palmelor, perne răsucite, șolduri
rămase -n noapte, întindere de vene
ne rămâne, să ne rămânem
vrei
să vreau subsolul sângelui tău
găsirea mea, a ta
cruce amânată
scris puternic din mine greșește primul

de unde dorința asta vers și ploai e
din ce în ce mai apropiați
e prea târziu sau prea devreme

79
nu am niciun dubiu că trebuie să fac ce mi s -a cerut

văzusem colțurile lumii risipindu -se zecimale -n straturi
trăseseră clopotele sincer și serios
trăiesc soluție condensată
în min e spun o rugăciune
când pe față , când pe dos , patru coaste
joacă rolul unui târziu tăcut în fața irosirii unei nașteri
se lăfăie în formele cele mai negre , până la
rădăcina răului
cu piatra se poate tăia , poate fi ocolită
așa cum se dezmoștenește sângele prin părul meu
de s-ar privi în oglinzi palid și duios ca un mort
nu ar mai dormi
ar da ceva de băut să mă trezesc la viață
timp în care mii de păcate legate în coadă de cal
pășind agale enervant de liniar , e rana singura pe care
am iubit -o

tortură și ge amăt orgasm în memoria cuvintelor
între un sincer și un clopot , mă satur de carnea mea
când se duce mă întăresc ca să aflu ce -am cerșit
ca o descreierată șuviță cu șuviță

80
știind cum este , începusem cu sfârșitul

să-ți întinzi mâinile să te așezi pe ele
să nu le mai recunoști nici biciul , nici ușa subțire
membrană pe creier
e ca și cum ți -ai bate singur lemnul mort ului
până la sânge
să te izbești de nume cu numere cu tot
și să nu le mai recunoști
să-ți treacă spaima , te deșerți vag surâs până la os
din când în când târâit prin negrul perfect ca o înviere
care de va fi
nu mai este decât un hău învățat să devină
întindere de piept până la gât
sunt cea care înalță capul , să țâșnească din frunte
îmbucături pentru un zeu
întors din lumile lui direct și diabolic
pe la colțuri
să nu mă mai recunosc pe un cântar cinstit
arăt milă dar nu îndeajuns
acolo unde pășesc prin foc să am răbdare

81
descoperită și adevărată

încetul cu încetul pereții se albiseră
să-mi reprezinte chipul golit de memorie
împrăștiată pe pat trăiam într -o continuă amânare
nu pot vorbi unei umbre
nu pot să -mi păstrez surâsul și încrederea
înclinare perfectă spre insomnie culcată în adâncul
unei singurătăți înmănușate
să mă mângâie , să mă apese cu greutatea ei de carne
să mor tragic fiindcă animalul din ea e doar reclama
zgomotului metalic pe un cer de talie joasă vibrează
să mă înghită cu tristețea ei .
e liniște și tac să -mi părăsesc fruntea rezemată de sticlă
să mișun formă alungită pe străzi
până la acoperișuri trăiesc tra versare răsucită
mă rostogolesc pe tâmplă , gest cu dinții încleștați
să mă scutur de rușine , mă leg cu umbra ta
să-mi curgă sângele strâns în timpul verii și
cresc spre final agățată în gol
pricep câtă răzbunare e în numele meu de alint

decor

sângerez pentru că
a fost să mai exist
din cauza asta
mai ales
exist ca o scuză

82
sângele prin carnea lui durează cât un aleluia

mai există oare
o stare asemenea vânt ului ce -ți biciuie obrajii
sigilându -ți cuvintele într -o aritmie ce -așteaptă acolo

unde inima se lasă deasupra norilor
pentru fiecare anotimp
unde vocea caută cenușa din foc ?
mai există oare un orizont de așteptare
o stare asemenea unui fluture de noapte
devorat de gânduri
până la vierme , cutremurat de voluptate , aproape
umilință ?
mai exista oare acel gol în stomac ?
o stare asemeni unui albastru fără nici un motiv
plăsmuire inundată de apusuri
acolo unde acest puțin somnoros rămâne ascuns
de cât frig a îndurat cândva îngerul meu
anevoie îmi dau seama că e imposibil să intru acolo
construcție și c arne

sunt fluid cu o etichetă albă pe frunte și
cine știe de ce ne întoarcem în poziție verticală
cât putem de mult
purtăm braț ele-n extazul grotesc al fricii , al dorinței
acolo unde mai există
doar suprafațe limpezi rostite de ceilalți

83
să-mi aduc alinare mă concentrez doar asupra
mersului

cu ochiul din frunte vin de departe fluid domol și fecund
nici o vamă nu mărginește în mine înfățișarea lui
din când în când iese praf subțire și
mă sufocă politicos

cu o precizie letală în ropot de palme mă tri mite cochilie
adunată în piele , să port moartea transparent picur
fir cu fir

ar fi trebuit să mor încântător de repede sub ploaia
de scânduri negeluite
buzele mele își văd liniștite de lungile plimbări
nici un înger , nici o pasăre , nici un nor lucitor
nu mai moare

dinlăuntru trage de mine trecutul țintuit în șorțul mamei
poate va mai muri cineva nepermis de impudic
nepermis de pineal

84
când miez , când margine

numele tău îmi sărise ca un pumnal în inimă
nu puteam fugi , mă consumam ca un rug
crește am și învățam sorbirea până -n plăsele
știai să -mi găsești subsolul trupului înfrigurat
în colțul din stânga , alunec deschidere
rugă î ntre rugi sublim așezi pe masa din bucătărie
refugiul plin de curbe
insinuând răstignirea pe cruce de femeie

85
voi rămâne topită să aud cum plâng

oricât aș zvâcni prin pântecul vântului
continuu semăn cu interiorul
oricât aș căpăta chipul dezghețului împietrit în ceară
trupuri goale pietre rugoase , ape aspre
mi-acoperă ochii , să nu mai simt jocul acela cretin
truc al răsucirii din piept te clădești câmp și nisip
nesfârșită înnoptare într -o declarație de amor
sunt mortul tău drag uitat liber

țipam de durere , să fiu fericită mă pomenesc fir de plumb
subțire surâd nu port haine doar patru pereți
ce vor fugi deja mari nonsensuri mă cuprind între talpi
și craniu
moarte atât de curată, pe hârtie lumina din tine
e întuneric adânc
că nu ne vorbim niciodată
sprijinim doar traversarea fluturilor să nu ne doară

86
să nu mă pierd irosire

deget ele tale î nebuniseră iarăși
forme și culori atârnate pe umerașe
cu trei picioare subțiri precum nopțile printre grinzi
nu mai contau aripile strivite din neglijență
nici sensul apei
doar fântâna aceea veghere din coasta ta
trupul ei ceață alburie
trasă în piept umbră din propria voastră lume
ca o cădere de nuci , grămadă de coji î ntre umeri
un soare opac mă coace zăpadă î ntre oase
mai stau o vreme î ntre rece și alb
veșmânt de ducă

87
trec de toate formalitățile moebius spiralat

c-am deve nit marionetă într -un cot geluit , țărână
parcă înfiptă -n creier cu șapte buze locuiesc acolo
adulții fac șiraguri din alveolele cutremurate
de câte ori mă strâng nod , în capul pieptului
viața curge din mine, os într -un păr năclăit de sânge
mai puțin înăunt ru strămoșii mei pe brânci
aruncă falange în stânga și -n dreapta
dansatoare din buric
mă mușcă de -a dreptul existențial
fiecare -mi urlă în urechi
cocoașă pe jos cu o monedă în buzunar
mă urăsc pe pântec , pe pleoape , printre sâni
prin măduvă
într-un tub de perfuzie , cu degetul mai departe
trag la sorți
lăsându -mă doar pe mine plecată din lemnul crucii

vină din iubire aparțin de atâta timp numelui meu
continuu –
continuu închiriat cu ora , coboară tocmai
când îți convine să fii

88
nu ucid nebunii , fac parte din viața lor

pribeag pe drumuri neștiute
ce pot să las și ce să iau din ce -a rămas
prin amintiri pustiu și vânt prea mici cătușe
sub ochii tăi m -alint să vezi cât de fierbinte m -am topit
întindere de sclav înlănțuit, de pe un mal pe altul
falnică explozie prin bezna tare voi mai rămâne o noapte
întorc o vină atât de firesc
să mă regăsesc în mărunțișul lumii
mă trezesc fără vise prin locuri diferite
voi avea nevoie curând de daruri prin toți porii
cu fiecare sărut pierdut, viața -i mai scurtă
fără să trec un prag

89
ninge prin poeme cu déjà -vu

cu pielea trasă peste ochi n -ar mai avea nici un sens
să-mi ling rănile
gesturi gratuite , lichid uimitor de roșu cu mai multe finaluri
surprinde capcane pentru păsări
iau câteva să le în treb
ce simt când sunt în vizită înfipte lespezi de marmură
din podea limbi de piatră se potrivesc distanțe
acolo de unde termin mă recunosc organ în corpul meu
pereții se prefac că nu vin niciodată în cămăși de îngeri
mereu trebuie să -i port până la creie r liturghie albă și
nu e nimeni să -mi culeagă masca funerară

doar un chip ce aduce cu mine așază pe degete
lepădarea
născută fără aripi
nu e zbor ci doar aniversarea mamei și
închiderea ochilor nu -mi ajunge
să înțeleg dreapta de stânga
ruga de aleluia , oasele de orgasmul somnului
îmi cade în palme
să înțeleg de ce sfârâi și nu mai mor

90
pumnul meu lumina suprafețele lumii

auzisem fâșâitul prea târziu prin multele ghivece cu flori
sprijinindu -mi mâinile de ziua ca de sticlă
toată viața mea muris e cincizeci și patru ani mai târziu
la capăt culcată pe spate mă aflam î ntr-un ulcior
cu capul deasupra ploaia ieșise din matcă
născută și învățată pe de rost
sânge până la coapse cu 21 grame de î nvieri
am cunoscut zidurile Ierihonului

pasăre pe ape miro seam prea mult a tămâie
așa că am făcut ce am făcut și am murit
să te privesc , pe la colțuri , câine de plasti c te înfiori
precum telegraful î nvechit
prea tare nu -mi cere să chem nopțile
se vor înnoda î ntre ele rânduri mărunte
pe sub temelii nu te mai pot i ubi
când din nou murisem unde nu mă căutase nimeni

91
îmi țin capul î ntre mâini , să văd dacă tubulaturile sunt
în regulă

de ore întregi , încerc să mă conving sânge
în numele unui chip , fără pleoape
rug pe sternul meu , așternut
între sâni, pe sub cearceafuri apasă tare
cioturi de aripi rânjesc , jucându -mi capul
mâini balerine fac semnul iadului
atât de tăcut , păsări rotesc câteva litere , pe piatră
aceeași demență scrisă , pe ziduri
pe dinăuntru , zile mărșăluiesc să se adune pe -acasă
pe dinafară ochiul tău vine să mă vadă
când țeapăn, când albastru lipicios
între masă și pat , la un lat de palmă
morții trăiesc , pietrele durere gârbovită
nu-și aleg sângele , în camera asta
voi muri ca o vrabie de frig
diferența între mine și așezarea în genunchi
vine și pleacă

92
așa se întâmplă când mă scurg cenușie

palmă cu palmă dădusem ortul popii
într-o zi de noiembrie
ondulată de mâini caraghios de moi, la marginea mesei
sângele -mi sleit de sudoare, crescut pe muchie
nu mai mergea nicăieri, punea l inguri de lemn și
mă-ntindea peste ele cadavru o arecare
părea că dorm prea mult
nu mai aruncați cu coji de pâine
ci cu pietre, cu stânci, cu smocuri de iarbă
la un loc pe pieptu -mi de ceară
nici o naștere, nici un cântec, nici un clopot
să mă trezească di n groapa înaltă
vierme, înconjurat de păsări de pradă
măsurându -mi ochiul tâmpl ei profund adânc
cândva în mine

93
coincidențe se retrag făcând semne cuiva dinăuntru

tocmai stingerea aceea , peste lacul înecaților
necunoscut măsurat de o mână sub așternut
cărnii mele îi stătea bine împingere a cu picioarele
uneori cu bărbia toți crinii îmi închideau ochii
unul după altul, crestare în aer , în lemn
într-un colț de calcar
coridoare sfâșietor de nesfârșite , decoruri prea strâmte
prin mine umezeală atât de elastică
sub oglinda din tavan
o iau la goană dezordine vânătă, cât cele zece degete
fluide confuze , pâlpâire de -a valma
umbră și umbră tot mai jos
speram să nu mai fie nimeni element
de nicăieri
printre ridurile feței mele vino pasăre a morții și
suflă dinspre toamnă ultimul ei secret
printre rânduri a înțeles
ea nu e singură

94
unde îmi pierd viața și -mi uit numărabilul

prin podurile palmelor aproape că ne zdrobim
ca într -un bol de sticlă pe jos sau călare
hoinărim îndelung
degetele tale nu mai ajung ci trec prin mine
printre coapse impudică întărire
din ce în ce mai înecată în propria -i sevă
îmi numără frunzele, mi -admiră valurile
și-o mică parte din acel loc alunecă în lung și -n lat
prin stupoarea aceea sfârșită pe ruguri
mai dă -mi uragane nimici toare
spune -mi iubite, cum vrei?

95
descifrările au aterizat în aplauzele călătorilor

din locul în care a stat
lasă-l să plece , încheiat la toți nasturii
ciudat de inutil , se umfla , se deforma
cu trei capete striga
lasă-l să plece !
dintre ochi sânge prin casă
să te cutremure sublim tren lung și leneș
despicare amară
eu însămi monumentală , între ochii aproape
negri prădători

cine să arunc e primul piatra î ntr-o roată ?

mergeam rău și mușcam toată ziua , să-mi deschid
sutienul pe întuneric
eu însumi subsolul unei nopți , parcurgere moale
cer concentric , cu încheieturile pe marginea drumului
îți vorbesc la ureche , până la orgasm
de aceea trăiești gură de apă între o cruce și o punte

crescuseră șir de renunțări
când izbitura aceleiași mâini de olar
mă umflă , mă deformează murdar de misterios
îmi amorțește gâtul

96
am sângele oprit de sindromul neîntoarcerii

surorile mele urcă movila
nu știau ce îngropaseră acolo, mama și tata
rădăcini deschise , niciodată aproape de cuvâ nt,
pe streașina nopții vânt și nămeți , în loc de obraji
cunoșteam pe de rost fiecare cărare , fiecare odaie
biblie de animal taciturn , trăgeam genele peste față
venea frigul

prin oraș câinii dau sceptic din cap
aceleași plante iau probe de aer și apă
un altfel de murmur peste visul meu
un continuu geometric , într-un tablou căldare de culoare
fără nici o înfățișare , le dau răgaz să mă jelească
în sunetul cel mai frumos , cu pletele pline de morți
întotdeauna produc efect de oarbă voluptate

oriunde , jos pe m argini, dinții mei sparți
atât cât trebuie să î ntre înapoi și
de-acolo să plângă

către maluri ochii Lui făcând din doi unul sprijină cerul

97
pe hârtie , vei mai face lungi plimbări , trecându -te pe
curat

până când cel mai fierbinte nepătruns mă va mistui ?
până la ultima bucată absentă sau prezentă , până -n
plăsele le lutului
letargie putred de importantă , nu mă voi vindeca
prin subterane negeluite îndoite sub cap
liturghii trag din răsputeri literele de tipar
într-o crâșmă , într-un ora ș, într-o tiparn iță, curgând
din încheituri necrolog

încă în viață părul îmi crește , adunată în piele
nelăsându -mă îngenunchiată
deschid atâtea uși să fie lumină , peste prânzul
bărbaților mei
cu cât mai multă , cu atât pereții indiferent de îndepărtați
se-apropie
să-mi descopere trupul înfășat în zăpadă
te privesc cu iluzia că suntem o fisură
prin care curgem atât de fierbinte traversare
o altă fereastră să picur din ea ceva roșu

98
reflexe î ntr-un ochi așa și pe pământ

cred în atingerea vântului , în erosul soa relui
în încrețirea apelor și -n sfințenia lor
picioarele aduc buzunare doldora de bani
mă strâng pantofii , să fiu cuminte
mă despic masă de brad și un scaun
să m -arunc în foc , să facem noapte iarăși
cred –
cum n -am crezut , c-am să fiu o ploșnită îndrăgosti tă
dilemă și angoasă î ntr-un psalm
însăși moartea

dar nu cred că tu în spatele pereților
cobori doar în bucătăria mea, să-ți alinți peștișorii roșii
îmi ronțăie umerii cu mult calm și
viața mea pe role

de ce sa cred presimțirea rănii ?

99
fixat de pat , ridici un deget drept motivație

nu-mi aduc aminte să mă fi născut într -un plan î nchipuit
dinspre partea unde vorbeam unui bărbat despre
culesul râsului
cu brațele , cu ochii , cu pântecul
prea schizo animalul ăsta
să-l împingem pe străzi să mearg ă
să se rotească până se mușcă loc de veci

mască închegată din spuma cuvintelor
urlet, vârât sub pernă nu durea

mă durea lucrul cel mai rău
buzele tale reci, arabescuri , ciocuri de fier pe o stradă
dosnică
și-ascut zilele , unde mă opresc din visat
nu voi aprinde opaițul să te desprinzi din timpul tău

mai bine privesc de la fereastră , cum te despici
pe caldarâmuri
plimbări pe jos sau călare , ca să pot uita
trebuie să -mi amintesc numele tău
giulgiu semit , pumn în rana larg deschisă
ucigașul meu , ultimul tău chip

100
topită sub unghiile tale învăț să mor piatră

încăperea nu mă mai tulbura
își ridica doar brațele, cu aer cunoscător

nu-i casa ei, prob lema era unde să -mi așez umerii

ochii-mi stăteau cu un pahar de votcă dinainte
toate femeile tale, te fericeau după multă abstinență

conversai cu ele vreo câteva ceasuri
cu ochii închiși, tehnică și numai mușchi
împerecherea unei păsări, dincolo
puhoi de ape, colibe negre și putrede
două scaune cu privirea -n jos
hohoteam pe -ascuns, sânge și carne
transpar entă, durere până ac um
bornă înfiptă acolo și -atât

când te gândești că am cumpărat atâtea icoane
să-mi părăsesc pornirea scrisă de tine

101
fiecare odihnă , prin oraș mă izbea , ca pe cel mai
mare dușman al trupului

păsări cu ochii deschiși așteapt ă
în mijlocul unei propoziții , spiritul viermelui
fărâmă la final de vers , seducătoare ale morții
dispreț și mâhnire ciugulesc ceva ascuns
golindu -mă, timp de un cântec
cu sunet înăbușit , îndreaptă așternutul , nu-i nici o ființă
acolo
doar picioarele mele asigură odaia de miezul nopții

dacă ți -aș spune că dimineața
trag salteaua -n formă de carne , te-aș minți !

nu m -am născut pasăre sub pătura din capul pietrei
nici animal rar cu o pâlnie în frunte

îmi ies doar din trup tăiere de ape
neîncetate răsuciri în așternut , beție răgușită
în pielea goală , acolo pe glaful ferestrei
care să amintească nopțile geroase , întoarse pe dos
și-n declinul câmpiilor, carnea ta râde și dinții tăi
s-ar iubi lin și blând î ntr-un cot
ce facem mai departe ?

102
teama vine pe de-a-ntregul colind prin suflet

uneori sălbatică , alteori coborâre concavă
tocită de mersul mamei , pe fruntea -mi așezată -n cerc
copil al morții , de șapte ori rictus amar prin cornee
de acolo mă construisem , turn ticsit de umbre
prin toate neamurile spaime i
îi place sângele cald , mă suge
mă suge cu melancolie , prin ochiu -i versat
un dus -întors înfipt în gâtul meu îngerul morț ii
spune că voi fi bătută -n cuie de fier
mă va rupe cu dinții de hienă
mă va răsfăța tandru pe -o parte

tocmai de aceea mă scrie usca t din buza călcâielor
și m-apleacă sub tălpi bucată din tata

103
singur te naști , singur mori neomenesc de alb

scribule
unii ți -ar spune
roade cu dinții
cel mai frumos sunet , spații fără sfinți
taie subțire carnea -ți de taftă

strălucește sc ribule , firidă –n țărână

în poală rez onanță până la vierme
acoperă -ți chipul , cu cine te -a părăsit
și-n dosul pleoapelor șterge oglinzile
atât cât trebuie , să coși piatra de scoică
frângându -ți mâinile , lemne de foc pentru ierni
vânturi ascunse -n piele de îngeri , suflă tăișuri

negustori de piele , colecționari de colivii
aleargă mai strâmbi , aleargă mai drepți
la fel ca nașterea nopților , dinainte
dumnezeul tău stă nemișcat , pe marginea mesei

te-ai nimerit acolo mai alb decât liniștea
doua -trei minute și pleci șoaptă printre dinți

104
diferența dintre rai și iad , depinde de niște chestii
pornografice

nici o lumină , sfârâit umezit de ploi
nu-și pune degetul mereu în sobă
să te poți respira scriere în aer
prin ceasurile nopții , cu atâtea finaluri
sunt în stare să coboare din mine și
în mod sigur vor cădea enervant de liniar
cu osul sângelui după o ușă
îngerii și -au rupt aripile cu unghiile
fum după fum , cu fața la pământ
pentru câteva condamnări , cu plămânii înșurubati
în orgasme controlate științific curg destulă
murmur prelung

undeva , verb întors pe toate părțile
pentru restul zilelor abreviat
ca într-un ritual al morții , mă șterg apă tulbure
pe muchii albe

105
o fericire cumplită , mă urmărește de o bucată de
vreme

cu care ochi mă vei cupri nde șiroire perfidă ?
de când mi -ai vorbit de moartea ta
nu mai pot saruta pe nimeni
de vreme ce -i totuna sub care lespede mă vei așeza
într-o gaură mocirloasă
nu voi mai avea nimic de spus , la fel de strâmtă
rămân în urma lumii
nici imagine , nici lumină pâ nă-n tavan
cranii epileptic de sincere , scutură pulpele de picioare
umbre î nalte , păianjeni ironici la colțuri de uși

ce altă cauză să fie încremenirea în sânge
și pinteni i de piatră prin tâ mple

am căscat gura , de la mijloc în jos
să aibă grijă de un mo rt
frecându -ne prin bezne , ne-am spus totul la o votcă
trăgând din țigară

106
…

când Enormul te va trece dincolo
încheitură sonoră ieșind prin piele
te vei coase păcat pe umăru -ți drept
epileptic de sincer –
concept numeric

…

,,Nu gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați
la cele vechi" – Isaia 43:18
nici măcar un dig unde să -mi plimb cadavrul
așteptându -l

107
pe ziduri tot mai graffiti învăț mersul pe sârmă

crezi că îmi place să devin umbră
de colo – colo în lungul fluvi ului
cioplită grosolan întinsă peste oase
când miez , când pulbere printre ierburi
ușurată de conținut , distracție înaintea morții
nu mă întreba cum mă doboară oglindirea în pahare
trei sferturi din ele , nu-și amintesc rarii trecători
irișii biciuiți pe s pate și pe oase de -o lună prea mare

cum poți chema propria -ți umbră -piele
când te răstorni peste ea ?!
legată de scaun aștept să vezi
cum î mi iau rămas bun de la nimeni
când apa mă va transforma în braț de om
nu mă vor mai durea degetele tale
acoperite de iarbă

108
ca o pasăre ascunsă î ntre zero și un ospiciu eliberez
gânduri

la ce bun părul alb cu căldurile și î nghețurile lui
rămas în pântecul meu mai mult de zece minute
să-mi fie frică de marele nimic ?

foșnet de păsări anorexice , cu învelitor i lucioase
până la cenușă
trăge au cu urechea și ochiul veșniciei solemne
cu acte în regulă , așteaptă s -adorm două trei clipe
prin viață
să trec strada , grămadă de mizerii
pentru prima dată erau doritori să vadă spectacolul
cu un bolovan greu înăuntru , mai dau pe gât un înger

109
trec pe deasupra noastră

încet, chiar foarte încet
palidă , tot mai palidă
și nu-mi amintesc decât lucirea unei ape
unui lac
ce-atinge pământul când e privit

unei păsări
care nu se mai întoarce niciodată
încet , chiar foarte încet
mai mult decât merit
sângele citind u-mă și răscitind u-mă
pâna își pierduse mirosul
ca o gustare rece
coboară să -și facă un viito r
trei garoafe , într-o cană de ceai
o îmbrățișare pusă la uscat
începe pădurea
să închidem mai întâi ferestrele
iar ieșirile să hotărască ruperea
lovindu -mă cu umerii fără încetare
știe cum mă cheamă !
ah!
de ce intrată la apă
și nu doar răsucită
câtă risipă de lut pe partea asta !
sub o stâncă
între mine și tine
sting albastrul prea umed să ardă
nespus de îngust
sub un clopot
nu voi mai coborî încă o dată în aceeași apă

110
cine poate privi poet și iubită

dezbinare și însângerare
generator de conflicte
când intru undeva tremur obraznic
daimon cu șapte păcate
într-un cadran plictisit
prin nemaiîntâlnite fantezii
port o singură neîncredere
văzusem prea multe, am să dorm
așa mă va durea mai puțin greul
tot mai greu trece, prin noi în urlet de sânge
călătorim, neașteptând priceperea
cum că l -am avea prin vene
răsucind nepăsarea
plângem atât de mult, că ne naștem
pe-o frunză mamă, tată
o ajungere programată
înaintea primului strigăt
obligat pentru totdeauna să rămâi jucător
mușcându -ti mâna dreapta
cu stânga -ți rostuiesti un nume
și-o piatră
ce va sângera prin trupurile noastre

111
compunere nouă

unde erai când pasări cu aripi de fier
mi-au scos ochii orbindu -mă
și îmi lăsaseră ficatul la vedere
alături de pat o înfrângere sugrumată
ce-ar putea să răspundă ?
că mă urâsem
lacrimă între pleoape ?
că mă pedepsisem la o ultimă îmbrațișare ?
era ziua ei de naștere
fără să întrebe
nici o cărămidă nu va înflori
să văd puțin din tine
într-un lemn subțiat în noapte
sprijin capul de ziduri
trecuse prea mult timp
îmbătrânisem lumina
pe unde mintea mea ieșind
între delir și o fereastră
văzusem destul
ultim cuvânt
copa c ce se închide

112
stări și metafore

tremur pentru mine
o lege ciudată
o poveste din cinci rânduri
pământ târât alene
până într -o dimineață
când cineva aprinde o lumânare
apetisantă rană
pe-o margine de pagină
prea multă sare în gură
hașurare vorb itoare
inima ta avatar pionier al morții
un munte și un oraș
semnalează scrisul de azi
pentru mâine
ne-am iubit în cel mai păcătos bloc al omenirii
numărându -ne cu o sărutare
găsisem spațiu l, desființând pierderea în gol

113
copacul îndrăgostit d e apă

își scufundase sfințenia în beția moliciunii ei
într-o surescitare a plăcerii
închisese ochii, prin lacrimi decente
pentru tine
închid ochii!
nu sunt decât palmele cu care te mângâi
vreau să te surprind
pe coasta unei mări de cutremure
pe munți de cuvinte
să te văd cât de fragilă ești
și cât de frumoasă!
pentru că mă prinzi de fiecare dată
ca o lucire, să întâlnesc zidurile acelea
le călătoresc către centr u
să simt toate posibilitățile
cum mă vezi
înainte să alunec
să ne închidem
să ne convingem
salt în gol ?!
orice rămânere ne sufocă subtil
până când, singurul sânge pe care nu îl deținem
coboară din turlă

114
înghițisem o pasăre

înainte să întind mâna
vina ta șase zile a vopsit ferestre
atât de neliniștite, deve niseră întrebarea aceea stupid ă
de ce atârn de la al șaptelea etaj?
nisipurile începuseră să curgă împotriva mea
din urmă
am să te ajung
am să te ating
cu revolta , cu vidul tuturor lucrurilor
dintre tăcere și destul de tărziu
crescuse iarba înaltă cât ziua a șaptea
de cum fusese făc ută un trunchi al adevărului
mi-apasă gâtul
atât de mare , un drum spre undeva
înghițise o pasăre dintr -o suflare
drumuri și oameni
au loc sub pielea noastră să se desfășoare și în afara ei
o femeie gigant înconjurată de ape
mustește teribil de frumos
două , trei clipe
unde nu e soare este provocarea acestei plimbări

115
pleoapele se închiseseră încordate

nu făcuseră nimic
stând peste un puț adânc
privind în jos , prin pâclă
sunt de câteva nopți
atât de întunecate !
genele crescuseră enorm
în spat e luna ardea
mai săvârșită de data asta
un fel de rotire obosită
un ochi comun cu mințile pierdute
întindea mâna
surdă și mută
avea o rochie roșie urmată de ea însăși
până când
câinele din pântecele ei
trebuia să mănânce
să dea vina pe cineva
pe stele sa u pe mama
că nu -și alungise destul părul
ca un fir ploios
se urca pe casă , din neatenție
rochița prea scurtă și leagănul
nu se opreau să fie o pasăre

cu același zâmbet
din clipa în care ne cunoscusem .
o alarmă în mine și în ea
privindu -mă
atâta tăcere !

116

fără soare
în același pat , două cătușe confortabile
și o femeie șoptită lumii
au spart clipa imediat următoare
cea mai nenorocită din viața mea

117
coridoare , coridoare

dansează pentr u mine
și pietrele de lângă dig
e chiar frumo s
veneam aici
când era mareea
tu afară
imaginează -ți cum e ea
sutană neagră
statornicie în cameră
foc în șemineu
înțelegi?!
tu vei găsi
mă vei găsi!
o pereche de pantofi
purtați de ape
acolo –
dincolo!
pietrele mele:
tu ești
eu sunt
după
ieșire
și plânset
unde e crucea mea
cum arată
boala care împiedică adevărul?
restul sunt vorbe goale

118
Cuprins

Cuvânt înainte – 5
Recenzie… – 9

Golem – 13
și nu ne da nouă… – 14
jocul cu tine – 15
aștepți ca un fel de… – 16
la jumătatea condiției… – 17
dacă lucrurile ar fi… – 18
gânduri – 19
confidențial – 21
înnoptarea m -a luat… – 22
totul despre… – 23
sacrificiu – 24
în fiecare moment… – 25
te-am prefăcut… – 26
fără semne de… – 27
altundeva… – 27
negru pe alb – 27
convingăt or… – 28
flash – 29
flash (2) – 30
sunt copia… – 31
nu am cum… – 32
erotica – 33
eroica reload – 34
n-ai cum… – 35
înainte de… – 36
amnezie – 37
hotărâri – 37
debut cu… – 37
căutând izvorul – 38
uneori femeie… – 38 flash (3) – 38
coșmar – 39
doar niște paș i – 40
mai lasă naibii… – 41
e o zi de murit… – 42
semne – 43
eram singură… – 44
cu toate închipuirile – 45
ușa se trânti deodată – 47
pe cruce -mi umblă… – 48
trăiește tu în locul meu – 49
modelarea sângelui… – 50
oglindire în orb – 51
o altă poveste… – 52
la marginea timpului – 53
e dor o chestiune de… – 54
închid o ușă… – 55
căzusem ca un om… – 56
transparentă și roșie – 57
rondoul cu cearcăne – 58
revelație – 59
dorință – 59
iubire rece – 60
disperți în fața legii – 60
mă așternusem praf pe… 61
narcis – 62
pentru că după e vineri – 63
alb desenat pe muchii – 65
împinge -mă înspre… – 66
sărutul nu mi l -ai dat – 67
vezi femeia asta… – 68
tata a plâns și… – 69
nici o definiție despre… – 70

119
nemaiputând fugi încarc – 71
umblă – 72
așa ar fi fost neliniștea… – 73
tot ai ieșit, tot ai trecut – 74
probabil zăpada s -ar fi… – 75
pregătește -te, e doar… – 76
ca tu să mă privești, am – 77
băusem vântul ca … – 78
nu am niciun dubiu că… – 79
știind cum este… – 80
descoperită și adevărată – 81
decor – 81
sângele prin carnea lu i – 82
să-mi aduc alinare mă… – 83
când miez, când… – 84
voi rămâne topită să… – 85
să nu mă pierd irosire – 86
trec de toate formalitățile – 87
nu ucid nebunii, fac parte
din… – 88
ninge prin poeme cu… – 89
pumnul meu lumina… – 90
îmi țin capul între mâin i, să
văd… – 91
așa se întâmplă când… – 92
coincidențe se retrag
făcând… – 93 unde îmi pierd viața… – 94
descifrările au aterizat… – 95
am sângele oprit de… – 96
pe hârtie, vei mai face… – 97
reflexe î ntr-un ochi așa… – 98
fixat de pat, ridici un… – 99
topită sub unghiile… – 100
fiecare odihnă, prin oraș
mă… – 101
teama vine pe de -a… – 102
singur te naști, singer… – 103
diferența dintre rai și… – 104
o fericire cumplită … – 105
… – 106
… – 106
pe ziduri tot mai… – 107
ca o pasăre ascunsă … – 108
trec pe deasupra… – 109
cine poate privi… – 110
compunere nouă – 111
stări și metafore – 112
copacul îndrăgostit de – 113
înghițisem o pasăre – 114
pleoapele se … – 115
coridoare, coridoare – 116

120