Mariajul Si Maternitatea

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………..…1

Capitolul I.Delimitări conceptuale……………………………………………………………..3

1.1.Definirea prinicipalelor concepte utilizate: cuplu, căsătorie, familie, maternitate…………3

1.2 Familia în societățile tradiționale și moderne.Scurst istoric al evoluției familiei…………..9

1.3.Tipuri de familii în comunism și postcomunism……………………………………………………….15

1.3.1 .Concubinajul (Uniune Consensuala)……………………………………….16

1.3.2. Familiile monoparentale…………………………………………………….18

1.3.3. Căsătoria…………………………………………………………………….19

1.3.4 .Familiile formate din persoane de același sex ……………………………..20

1.4.Maternitatea-evoluție communism-postcomunism; Statistici ; Analiză demografică – vârsta,aria demografica………………………………………………………………………….21

1.5.Efectele globarizării asupra structurii familiilor- divorțul și impactul psiho-social al

acestuia………………………………………………………………………………………………………………………..24

Capitolul II.Mișcarea de emancipare a femeii…………………………………………………………………..27

2.1.Apariția termenului de feminism………………………………………………………………………….28

2.2.Tipuri de feminism cunoscute în istorie…………………………………………………………………29

2.1.1. Feminismul academic………………………………………………………………………..30

2.1.2. Feminismul liberal……………………………………………………………………………..31

2.2.3.Feminismul socialist……………………………………………………………………………33

2.2.4 Feminismul marxist……………………………………………………………………………34

. 2.2.5 Feminismul radical……………………………………………………………………………..35

2.2.6 Ecofeminismul…………………………………………………………………………………….37

2.2.7 Feminismul comunitarian……………………………………………………………………38

2.2.8. Feminismul comunist – de ce nu a existat feminism în comunism?!…………40

2.3.Feminismul comunist și feminismul contemporan…………………………………………………42

2.4.Roluri, așteptări de rol și modificarea sarcinilor în familie………………………………………48

Capitolul III. Cercetare sociologică ,,Mariajul si maternitatea.Analiză comparativă communism-postcomunism” Studiu de caz in Jud Dolj……………………………………………………….53

3.1.Metodologia cercetării :Statistici în domeniu și generalități despre cercetare;

Operaționalizarea conceptelor……………………………………………………………………53

3.2.Obiective și ipoteze…………………………………………………………………….56

3.3.Ipoteze…………………………….……………………………………………………57

3.4.Metode și tehnici utilizate………………………………………………………………57

3.5.Eșantionul de aplicare……………………………..……………………………………58

3.6.Analiza și interpretarea datelor – Raport de cercetare…….…………………………….59

3.6.1.Interpretarea rezultatelor chestionarului aplicate la persoanele

peste 50 ani………………………………………………………………………59

3.6.2.Interpretarea rezultatelor chestionarului aplicat femeilor cu vârsta cuprinsă între

30-40 ani…………………………………………………………………………………………………..69

Concluzii………………………………………………………………………………………..79

Mariajul si maternitatea. Analiză comparativă comunism- post comunism Introducere

Tema lucrării mele de licență este “ Mariajul și maternitatea. Analiză comparativă comunism- postcomunism”. Am ales această tema de licență, în special, pentru a studia poziția femeii în relația de cuplu, cum administrează îndeplinirea sarcinilor familiale, precum și pe cele de la locul de muncă, din prezent în comparație cu poziția femeii de acum cațiva ani, înainte de a aparea revoluția democrației. Nu mă voi opri doar asupra poziției femeii vis a vis de aceste schimbări ce au apărut în relațiile familiale, ci voi analiza și poziția bărbatului în relația de cuplu, dacă au existat sau nu schimbări și în comportametul acestuia vis a vis de viața de familie.

Motivul pentru care vreau să studiez această problematică pornește de la schimbările majore ce au avut loc în ultimii ani în relațiile de cuplu. Dacă bunicii noștrii au trăit fericiți până la adânci bătrâneți împreună, deși au început o relație de cuplu înainte de a fi majori, în zilele noastre orice relație de cuplu se destramă după primii ani de conviețuire. Potrivit studiilor, în România, o căsnicie dureză 13, 2 ani, iar femeile cu facultate și bărbații fără facultate divorțează cel mai rapid. Aici apare exact problematica pe care eu vreau să o studiez. Suntem conștienți că mediul urban este în plină dezvoltare, pierdându-se încet, încet tradițiile pe care strămoșii noștrii le respectau cu îndârzenie. Tocmai majoritatea cuplurilor care se despart oficial se află în mediul urban. Numai ce am prezentat câteva dintre schimbările ce au avut loc în ultimii ani în viața de cuplu: femeile au început să–și dorească să-și dezvolte o carieră profesională și încet, încet au lăsat în urmă munca de la sat îndreptându-se spre viața de la oraș. Așa cum susține și Cristian Ciupercă „ apariția și proliferarea carierei profesionale și a traiectoriei sociale feminine au complicat destul de mult relațiile interpersonale, în general, cu partenerul de viață, în special”.

Cum am menționat și mai sus, nu o să ma opresc doar asupra evoluției femeii în relația de cuplu, ci o să analizez și evoluția bărbatului și schimbarea comportamentului său odată cu evoluția femeii casnice. Așa cum susține și Cristian Ciupercă “majoritatea bărbaților privesc cariera profesională a femeii ca find o sursă de conflict”. Pe seama acestei afirmații voi prezenta motivele pentru care barbații se tem de dezvoltarea profesională a femeii, precum și consecințele acestor schimbări din relația de cuplu. Să fie aceasta principala cauză pentru care, odată cu trecerea timpului, observăm la nivelul cuplului modificări majore în ceea ce privește interacțiunea dintre parteneri? Relațiile de cuplu se leagă mai ușor, dar și divorțul apare cu o frecvență mai mare. În multe căsnicii, unul sau chiar ambii parteneri au trecut deja printr-un divorț în majoritatea cazurilor sunt implicați și copii ai acestora. Prezența copiilor într-o relație de cuplu care se află în pragul divorțului este o problemă mai delicată deoarece implică și afecțiunile emoționale ale copiilor. Voi atinge și acest punct la finalul celui de al doilea capitol.

În primul capitol al lucrării mele de licență, Delimitări conceptuale, voi face o introducere teoretică în problematica pe care o studiez, oferind definiții ale cercetătorilor pentru termenii în jurul cărora se învârte întreaga mea lucrare de licență. De asemenea, voi menționa dacă există diferențe sau asemănări între acești termeni, stabilind și nivelul ierarhic pe care se situează aceștia. Voi face o analiză mai detaliată a ultimului termen și anume familia pentru a evidenția care este structura sistemului familial și rolurile familiale așa cum le definesc cercetătorii. Odată definite și detaliate, am amintit de evoluția familiei și a căsătoriei de-a lungul timpului, foarte pe scurt, cu exemple de forme de organizare a familiei, tipuri, reguli.

De asemenea, tot în partea teoretică voi vorbi și despre noile tipuri de familie acceptate de societate, precum și efectele pe care le au aceste schimbări asupra structurii familiei. Voi aduce în discuție și divorțul, ca o consecință a restructurărilor familiale, menționând și impactul acestuia asupra copiilor.

În cel de al doilea capitol mă voi opri asupra carierei profesionale a femeii și cum a influențat dezvoltarea acesteia atât relația dintre cupluri, cât și relația mamă-copil.

Cel de al treilea capitol se bazează pe un studiu de caz al cărui eșantion e reprezentat de femeile din Jud. Dolj.Studiul realizat are ca principal scop compararea femeilor si au o căsnicie încă din perioada comunisului și femeile ce au o căsnicie sau conviețuire cu partenerul în perioada contemporană

Capitolul I. Delimitări conceptuale

1.1 Definirea principalelor concepte utilizate: cuplu, căsătorie, familie, maternitate

Înainte de a începe să tratez tema lucrării mele de licență și anume „ Mariajul și maternitatea. Analiză comparativă comunism- postcomunism”, mă găsesc nevoită să dau câteva definiții ale termenilor pe care se bazează întreaga lucrare pentru ca în ipotezele pe care le voi formula să nu existe neînțelegeri legate de definirea termenilor. Ordinea termenilor din titlul capitolului este și ordinea în care o relație dintre doi indivizi evoluează. Aceștia se cunosc, formează un cuplu și dacă aceștia trec peste impedimentele întampinate pe durata relației lor, aceștia evoluează și progresează spre următorii pași și anume căsătorie și familie. Problemele însă apar atunci când apar impedimente sau schimbări pe durata căsătoriei, când deja intervine termenul de familie. Practic, odată cu evoluția și atingerea urmatorului pas crește și numărul problemelor pe care indivizii din relația de cuplu trebuie să le depășească. Așa cum susțin Iolanfa Mitrofan și Nicolae Mitrofan „ căsătoria ne apare astfel ca o experiență fundamentală de maturizare psihosocială, desfășurată la interesecția atât de neliniștitoare dintre tendințele și nevoile ( contrare, dar indisociabile) de fuziune și autonomie. Interacțiunea conjugală naște și renaște iubirea dintre soți , care ea însăși are forța de a metamorfoza comportamente, atitudini, motivații, disponibilități de rol nebănuite , aspirații și idei, îmbogățing și maturizând continuu profilul afectiv-spiritual al bărbatului și femeii. Dar tot interacțiunea maritală, atunci când se structurează astfel încât nu permite dezvoltarea și „creația mutuală” a personalităților consorților, este cea care „ucide” și „alienează” iubirea sau nici măcar nu îi permite să se constituie ”. Am dat direct o definție a căsătoriei, sărind peste primul termen și anume cuplul, deoarece această definiție este esențială atât pentru întreaga mea lucrare de licență, cât și pentru idea pe care am formulat-o mai devreme, susținând faptul că întreținerea unei căsătorii este complicată. Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan definesc căsătoria ca o complementaritate între fuziune și autonomie. Putem spune că aceasta este o definiție contemporană a căsătoriei deoarece menționează și termenul de “autonomie”. Practic acesta este mariajul ideal: complementaritatea dintre fuziune și autonomie. De asemenea, Iolanda Mitrofan oferă și o altă definție căsătoriei susținând că ea este „ un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității”. Din persectivă psihologică,căsătoria înseamnă o "relație psihologică" între doi oameni conștienți, ea fiind "o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă" (C.G. Jung).

Deși am deviat puțin de la ideea capitolului meu, accentuând ideea întregii mele lucrări de licenm și efectele pe care le au aceste schimbări asupra structurii familiei. Voi aduce în discuție și divorțul, ca o consecință a restructurărilor familiale, menționând și impactul acestuia asupra copiilor.

În cel de al doilea capitol mă voi opri asupra carierei profesionale a femeii și cum a influențat dezvoltarea acesteia atât relația dintre cupluri, cât și relația mamă-copil.

Cel de al treilea capitol se bazează pe un studiu de caz al cărui eșantion e reprezentat de femeile din Jud. Dolj.Studiul realizat are ca principal scop compararea femeilor si au o căsnicie încă din perioada comunisului și femeile ce au o căsnicie sau conviețuire cu partenerul în perioada contemporană

Capitolul I. Delimitări conceptuale

1.1 Definirea principalelor concepte utilizate: cuplu, căsătorie, familie, maternitate

Înainte de a începe să tratez tema lucrării mele de licență și anume „ Mariajul și maternitatea. Analiză comparativă comunism- postcomunism”, mă găsesc nevoită să dau câteva definiții ale termenilor pe care se bazează întreaga lucrare pentru ca în ipotezele pe care le voi formula să nu existe neînțelegeri legate de definirea termenilor. Ordinea termenilor din titlul capitolului este și ordinea în care o relație dintre doi indivizi evoluează. Aceștia se cunosc, formează un cuplu și dacă aceștia trec peste impedimentele întampinate pe durata relației lor, aceștia evoluează și progresează spre următorii pași și anume căsătorie și familie. Problemele însă apar atunci când apar impedimente sau schimbări pe durata căsătoriei, când deja intervine termenul de familie. Practic, odată cu evoluția și atingerea urmatorului pas crește și numărul problemelor pe care indivizii din relația de cuplu trebuie să le depășească. Așa cum susțin Iolanfa Mitrofan și Nicolae Mitrofan „ căsătoria ne apare astfel ca o experiență fundamentală de maturizare psihosocială, desfășurată la interesecția atât de neliniștitoare dintre tendințele și nevoile ( contrare, dar indisociabile) de fuziune și autonomie. Interacțiunea conjugală naște și renaște iubirea dintre soți , care ea însăși are forța de a metamorfoza comportamente, atitudini, motivații, disponibilități de rol nebănuite , aspirații și idei, îmbogățing și maturizând continuu profilul afectiv-spiritual al bărbatului și femeii. Dar tot interacțiunea maritală, atunci când se structurează astfel încât nu permite dezvoltarea și „creația mutuală” a personalităților consorților, este cea care „ucide” și „alienează” iubirea sau nici măcar nu îi permite să se constituie ”. Am dat direct o definție a căsătoriei, sărind peste primul termen și anume cuplul, deoarece această definiție este esențială atât pentru întreaga mea lucrare de licență, cât și pentru idea pe care am formulat-o mai devreme, susținând faptul că întreținerea unei căsătorii este complicată. Iolanda Mitrofan și Nicolae Mitrofan definesc căsătoria ca o complementaritate între fuziune și autonomie. Putem spune că aceasta este o definiție contemporană a căsătoriei deoarece menționează și termenul de “autonomie”. Practic acesta este mariajul ideal: complementaritatea dintre fuziune și autonomie. De asemenea, Iolanda Mitrofan oferă și o altă definție căsătoriei susținând că ea este „ un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității”. Din persectivă psihologică,căsătoria înseamnă o "relație psihologică" între doi oameni conștienți, ea fiind "o construcție complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective și obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă" (C.G. Jung).

Deși am deviat puțin de la ideea capitolului meu, accentuând ideea întregii mele lucrări de licență, este momentul să revin la a da o definiție termenului de cuplu. Iolanda Mitrofan definește cuplul ca fiind „o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual( partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt ”. Observăm aici o diferență între prima definiție a căsătoriei și cea a cuplului. În relația de cuplu, indivizii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează unul prin intermedul celuilalt și nu se mai pune problema nedezvoltării sau a “uciderii” iubirii. În relația de cuplu, separarea indivizilor nu implică foarte multe elemente. Deși în prima definiție a căsătoriei nu găsim nici o asemănare cu definiția cuplului, în ce de a doua definiție, dată de Iolanda Mitrofan se găsesc elemente comune. Căsătoria este un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, iar relația de cuplu se bazează pe dezvoltarea partenerilor individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt. Ca o concluzie, există cercetători ce întrevăd căsătoria ca fiind o relație de cuplu, o relație între doi indivizi ce are ca scop dezvoltarea personalităților celor doi, dar, pe de altă parte, există și cercetători ce văd în căsătorie un fenomen mult mai complex, un proces ce implică mai mulți factori, cu o mai mare responsabilitate, în special când apar copii.

Ca noțiune, căsătoria înseamnă legalizarea unei familii, este mijlocul prin care aceasta din urmă este recunoscută oficial de către societate și celebrată. Din punct de vedere juridic, căsătoria ar însemna respectarea tuturor condițiilor și formalităților impuse de prevederile legale pentru a înregistra o “uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie”. Chiar și prin Constituția României, în cadrul art.48, se precizează că “familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Se pune un semn al aproximației între familie și căsătorie, ele fiind interdependente, iar prevederile legale în vigoare încearcă să le ocrotească integritatea, pentru că aceste două instituții constituie fundamentul oricărei societăți.

Fiecare societate își face propriile reguli cu privire la încheierea căsătoriilor, dintre cele mai cunoscute forme de căsătorie sunt: endogamia și exogamia. Prin endogamie înțelegem un sistem de reguli, în ceea ce privește căsătoria, care se practică între membrii aceleiași societăți/comunități/grup/rase; principalul argument fiind neamestecarea sângelui cu străinii. Iar exogamia este caracterizată prin regula de a-și alege partenerul din afara grupului sau comunității, incestul fiind considerat un tabu.

Asemănător familiei și căsătoria poate fi monogamă, adică uniunea între un bărbat și o femeie, în care se pune preț pe fidelitate; poligamă – căsătoria unui bărbat cu mai multe femei; poliandră – situația inversă, o femeie este căsătorită cu mai mulți bărbați; și căsătoria de grup – căsătoria mai multor membri, deopotrivă bărbați și femei.

Când deja există stabilitate în căsătorie, în relația de cuplu putem vorbi atunci de termenul de familie. Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin latura biologic și/sau cea psihosocială”. Una dintre cele mai cunoscute definiții a familiei, din punct de vedere sociologic, este cea dată de G.P. Murdock, în 1949, și anume: înțelesul acestei noțiuni în sens larg, ca “a unui grup social al cărui membri au legături de căsătorie, adopție sau descendență, care conviețuiesc având raporturi economice comune și crescându-și copii”. Cu alte cuvinte prin termenul de familie am putea înțelege totalitatea membrilor unui grup care au descendenți comuni, care trăiesc împreuna, nu neapărat în aceeași locuință (deși la unele etnii se practică și conviețuirea a 3-4 generații), dar apropiați ca distanță, și care se bazează pe ajutorarea reciprocă în viața socio-economică de zi cu zi.

Astăzi este utilizat un sens mai restrâns al familiei – cel de un grup format de un cuplu căsătorit și copii acestuia, dat de „Dicționarul de Sociologie”. Chiar din această definiție scurtă putem deduce principalele caracteristici ale noțiunii din discuție: în primul rând familia este o continuare a căsătoriei, deși în zilele noastre nu mai este o regulă (de multe ori căsătoria este o consecință a unei familii formate deja, chiar și cu copii); în al doilea rând familia este definită prin prezentarea scopului principal al acesteia – nașterea și creșterea copiilor cuplului, dar nici aceasta nu mai este o condiție eliminatorie, foarte multe familii decid să nu aibă copii, motivele fiind dintre cele mai variate: de la cele socio-economice până la cele de independență personală și dorința de a avea o viață neîngrădită în vreun fel.

Din cele mai vechi timpuri, se poate observa prezența a cel puțin unei forme de familie, nu așa cum o cunoaștem în zilele noastre, ci una primitivă, fără a fi nevoie de vreo oficialiazare a căsătoriei sau de vreo formalitate prin care se celebra întemeierea unei noi familii. Familia era reglementată de obiceiuri și sancțiuni înrădăcinate în cultura societății respective.

Sistemul de reguli prin care se reglementează raporturile între bărbați și femei din cadrul familiei a fost denumit de sociologi, sistem familial, care poate avea mai multe clasificări. Din punct de vedere al autorității exercitate, familia poate fi: matriarhală, patriarhală sau egalitară. Familia matriarhală se bazează pe autoritatea femeii, de obicei, celei mai bâtrâne, ea este cea care ia decizii importante în viața grupului, își asumă responsabilitatea pentru un bun mers al lucrurilor. În cazul celei patriarhale, bărbatul este cel care răspunde de familie, de asigurarea condițiilor optime de naștere, crestere și dezvoltare a tuturor membrilor unei familii. Aceste două tipuri de sistem familial, au fost menționate de izvoarele pictate sau scrise, de-a lungul istoriei. Cea egalitară, prezentă astăzi în relațiile dintre cupluri, se bazează pe împărțirea și asumarea egală a responsabilității pentru viața familiei atât de către bărbați, cât și de către femeii.

Asemănător celor două definiții de mai sus a familiei, ca și grad de cuprindere, aceasta poate fi extinsă sau familia în sens larg, cuprinzând toate rudele cu strămoși comuni; și nucleară, în sens restrâns, cuprinzând barbatul, femeia și copii lor. Pe de altă parte, tot familia nucleară este denumită și familia de unde provine individul, cea de origine; iar familia prin care o formează căsătorindu-se se numește familia de procreație.

În ceea ce privește stabilirea unei noi familii, „Dicționarul de sociologie” precizează că poate fi vorba de familie patrilocală, matrilocala sau neolocală, în funcție de faptul dacă localitatea este una nativă, de origine pentru soț, soție sau respectiv, una complet nouă pentru amândoi. După același model este clasificată familia și ca transmiterea moștenirii de la o generație la alta: patrilineară, matrilineară sau bilineară.

Edmond Demolins, studiind formele și tipurile de familie, în dependență de spațiul în care aceasta trăiește, delimitează patru tipuri de familii: patriarhală – caracteristică populațiilor staționare, de stepă sau câmpie, a căror principala ocupație este agricultura și creșterea animalelor, iar autoritatea este cea a bărbatului; familia tulpină – este acea familie patriarhală care a fost influențată de urbanizare, copii nu mai stau cu părinții, iar spațiul caracteristic acesteia este teritoriul necultivat; familia particularistă – ca așezământ folosește spațiul între munți și mare, ocupația principală fiind, prin urmare, agricultura și pescuitul, în cadrul unor ferme izolate (ex: populații anglo-saxone și scandinave) unde stau doar părinții cu copii mici; și familia instabilă – care folosește pădurea ca spațiu de trai, iar caracteristica ei este inexistența unei autorități ferme, educația este liberă și neinfluențată, copii fiind lăsați să-și aleagă singuri drumul în viață.

Fiind cercetată de mulți sociologi de concepții diferite, se observă conturarea a trei mari perspective de abordare a familiei: funcționalistă, conflictualistă și interacționistă. Perspectiva funcționalistă, după cum ne sugerează și numele ei, presupune faptul că familia, indiferent de forma ei, există datorită funcțiilor pe care aceasta le are și anume:

reproducere, considerată cea mai importantă funcție, pentru că prin ea societatea rezistă și se dezvoltă dacă-i sunt asigurați permanent noi membri;

socializare, prin care se transmit cunoștințe, stereotipuri, chiar și meserii, de la părinți la copii;

îngrijire, ocrotire și susținere a copiilor și a vârstnicilor din familie;

reglementarea comportamentului sexual, pentru că cei doi soți își dau jurământul de fidelitate.

Perspectiva conflictualistă susține că familia este un câmp de bătălie, generator de conflicte și negocieri dintre membrii acesteia (Randall Collins, Jetsey Sprey). Iar cea interacționistă, susținută de Peter Berger și H.Kellner, se bazează pe înțelegerea familii ca o instituție în perpetuă schimbare a relațiilor dintre membrii ei.

Noțiune de familie nu include doar relația de cuplu între parteneri, ci și relația dintre părinți și copii. Cu toate aceste schimbări ale societății contemporane legate de poziția femeii în societate și noua viziune a societății asupra termenului de famile și conceptul de maternitate a luat cu totul o altă întorsătură. Dacă până acum câțiva ani partenerii se căsătoreau și principala lor dorință era să dea naștere unui urmaș, acum a intevenit și noțiunea de carieră, care impiedică ,într-o oarecare măsură, îndeplinirea dorinței familiilor de acum câțiva ani. Acum sunt în plină dezvoltare famillile monoparentale, concept pe care îl voi detalia în capitolele următoare, tocmai datorită dorinței familiilor de a combina noțiunea de materniate cu noțiunea de carieră. Am putea spune că aceasta este o caracteristică a familiilor moderne: combinarea celor două concepte. La baza acestei schimbări se află femeia și dorința ei de dezvoltare. Încă din perioada comunismului femeia a început să muncească pentru asigurarea unui trai optim familiei. Femeia trebuia să asigure un venit familiei și în același timp să aibă grijă de copii și să gospodărească treburile casei. Diferența dintre femeia de astăzi și femeia din comunism, legat de maternitate, este faptul că femeia dorește să și dezvolte cariera, nu doar să asigure un venit. Așa cum susține și Ciupercă Cristian “femeile nu sunt la fel de peocupate să-și construiasca o carieră profesională. Însă, așa cum am prezentat anterior, cel puțin pentru o perioadă lungă, ele sunt chiar foarte motivate să dovedească celorlalți că sunt competente la locurile de muncă, ceea ce le impulsionează să creadă în existența unei cariere profesionale”. Cum am zis și mai sus, maternitatea a luat cu totul o altă întorsătură. Dorința de a arăta celorlalți competențele profesionale duce la scăderea timpului cu proprii copii deoarece, așa cum spune și autorul, “femeia care își întrerupe cariera pentru a crește copii, când se întoarce la locul de muncă, nu mai este la curent cu toate noutățile din domeniu. Din acest motiv, femeile își întrerup din ce în ce mai rar sau reiau din ce în ce mai repede exercitarea meseriei.”.

1.2 Familia în societățile tradiționale si moderne. Scurt istoric al evoluției familiei

Pentru o înțelegere cât mai completă și complexă a formelor de familie și pentru a accentua diferențele între familiile de astăzi și familiile din perioada comunistă este util să urmărim evoluția, pe scurt, a familei de-a lungul întregii istoriei ale omenirii.

Fiecare civilizație are și un tip dominant, specific, de familie. Civilizația agrară (tradițională) era bazată în mod esențial pe legături de rudenie (neam, clan). Familia avea un rol privilegiat în toate domeniile societatii: productie, comunicare, distributie, protectie, socializare, control social. Procesele de schimbare socială erau foarte lente, practic insesizabile.

Apariția industrializării a fost văzută ca o promovare a cererii de mână de lucru reprezentată de femei. În secolul al XVIII-lea,munca femeilor nu se limita decât la textile sau la micile industrii domestice, ci femeile munceau și în domeniul meșteșugurilor sau făceau negustorie, pe cont propriu sau ca femei măritate, lucrând alături de soții lor. În perioada revoluției industriale există tendințe ca activitatea femeii în sfera afacerilor să scadă. Multe femei au fost obligate să se ridice sau să coboare excusiv la muncile de pe lângă casă, concentrându-se asupre creșterii copiilor și a suprevegherii educației primite de aceștia în scoală .

La prosperitatea gospodăriei, în cultivarea pământului dar și în alte circumstanțe „tradiționale” participau soțul, dar și soția. Pentru ca o familie să se poată întreține era nevoie de aportul tuturor membrilor familiei. Noua structură agrară capitalistă oferea oportunități limitate pentru femeile care lucrau cu ziua. Salariile femeilor erau pe jumătate cât cele ale bărbaților, iar rareori primeau salariul separat, acesta intrând în cadrul familiei sub forma produselor.

Neoliticul este caracterizat de perioada matriarhatului, familia este condusă de femeia cea mai în vârstă care deține controlul pe plan familial, dar și social. Tatăl copiilor are principala funcție de apărare a acestora de animale sau calamități naturale și este recunoscut ca părintele social, pentru că din punct de vedere biologic se considera că femeia poate procrea fără contribuția bărbatului, ci datorită unor ritualiri, spirite, a atingerii unor obiecte de cult. Căsătoria, într-un sens foarte primitiv, era bazată pe obiceiuri și tabuuri, și de obicei era endogenă.

Familia în antichitate, după Fustel de Coulanges, însemna “grupul de indivizi adunați în jurul vetrei sau a mormintelor neamului”, adică adunați în jurul unor locuri considerate sacre, așa cum erau percepute cele două amintite: vatra și mormintele. La romani sistemul familial era patrilinear, moștenirea fiind transmisă în principal pe linia tatălui. Ca organizare familială este aceeași din antichitate, dar lărgintă – denumită ginta, un fel de trib cu altar și ritualuri proprii, care avea drept conducător un pater familias cu funcții combinate: de conducere, de judecare, de comandant militar, dar și de preot. De la început puterea lui era aproape nelimitată, el putând să decidă cine cu cine să se căsătorească sau să se despartă, fără măcar a le cere consimțământul soților. Copii născuți, trebuie mai întâi primiți și recunoscuți de către pater familias, dacă nu erau primiți de acesta sfârșeau prin a fi luați de oricine și vânduți ca sclavi. Apar primele forme de căsătorie și divorț, însoțite de ritualuri specifice și solemne, deși încă nereglementate de prevederi legale. Apare și noțiunea de adopție, chiar părinții își dădeau fii spre adopție pentru a-i asigura o viață mai bună, șanse mai mari de a primi o educație bună.

Atât la greci cât și la romani, căsătoria era văzută drept “o modalitate de a face o legătură legitimă între ascendenți și descendenți”. Se poate observa păstrarea legăturii sacre cu strămoșii care erau îngropați în apropriere pentru a veghea familia, în sensul extins al acesteia, pentru că depășea cu mult dimensiunile familiei tradiționale de astăzi. Astfel putem concluziona, că în perioada antichității și chiar la începuturile Evului Mediu, familia era patriarhală extinsă, iar autoritatea tatălui se exercita nu doar asupra copiilor săi biologici, ci asupra tuturor membrilor acestei familii, care erau legați prin rudenie.

În aceeași perioadă, societatea chineză era dominată de pietate și de respectul necondiționat al autorității paterne. După Marcel Granet, organizarea familială chineză era bazată mai mult pe legături spirituale decât cele biologice, iar rudenia avea ca fundament descendența mitică: fii adoptivi erau egali cu fii biologici, nascuți din căsătorii. Rudenia era reglementată social, religios și spiritual, și nu pe baza afecțiunii. Astfel familia era considerată doar o parte a cetății, perfect integrată social și spiritual în viața socială a acesteia. Moștenirea în familie este reglementată de principiul întâiului născut, fără a mai împărți cu cineva, iar morții erau sacralizați și venerați, fiind pregătiți chiar din timpul vieții, după 70 de ani, în vederea devenirii unui strămoș sacru. Diviziunea muncii era făcută între cele două sexe astfel: femeile erau țesătoarele, iar bărbații – agricultori. Căsătoria se baza pe principiul exogamiei, dar între anumite clanuri între care deja existau legături de rudenie formate prin căsătorii (de exemplu: fiul putea să-și ia soție din familia de origine a mamei sale, nefiind considerat un incest). Ca formă, căsătoria, în Evul Mediu chinez, este una poliginică: un bărbat se căsătorește cu două sau mai multe surori. Rolul femeii era de a fi o bună mamă și fiică, dar și o bună diplomată în ceea ce privește interesele familiei ei, iar tutela asupra ei era transferată fiului mai mare, în cazul morții tatălui. În cadrul grupului femeilor unei familii, autoritatea este exercitată de prima soție a fratelui celui mai mare.

În timpul Evului Mediu, caracterizat de ducerea războaielor pentru ocuparea teritoriilor sau pentru unificarea cetățiilor, populația bărbătească era cu mult mai mică față de cea a femeilor și a copiilor. Acest fapt duce la răspândirea modelului de organizare familială mai extinsă, unde văduve, copii orfani, vârstnicii sunt conduși și apărați de un barbat de cel mai înalt rang. Astfel ia naștere familia-neam (stirpea) care este “o formațiune cu interese politice și militare commune”. Autoritatea este transmisă, asemănător societății chineze, primului născut. Căsătoria se baza pe exogamie – căutarea unei soții din alte familii tocmai pentru a-și întări puterea sau pentru a crea alianțe folositoare. Se manifesta și o tendință de hipergamie, adică tinerii nobili își cautau și luau soții de un rang mai înalt decât al lor, astfel crescând și rangul familiei nou formate. Originea nobilimii era dată de nașterea din părinții nobili, adică din descendență, dar dat fiind că nobilimea era cea care purta în mare parte războaiele, ea nu putea supraviețui ca o clasă închisă, atunci a fost alăturată cavalerilor, împreună formând o nouă clasă subordonată regelui sau a suveranului.

În Evul Mediu târziu, odată cu creșterea puterii Bisericii creștine și a promovării valorilor acesteia, familia-neam își pierde funcția sa politică și se restrânge doar la cuplul căsătorit și copii acestuia, iar apartenența la clasele sociale nu mai este dată de origine, ci de talentele și meritele personale deosebite. Asfel familia își capătă intimitatea, pe care a păstrat-o până în zilele noastre, referindu-se doar la membri ei, puțini la număr, și nefiind expusă în viața publică a societății. Putem menționa decăderea și restrângerea importanței pe care o avea capul familiei, dacă pater familias trebuia să asigure buna funcționare, conviețuirea și apărarea unui neam întreg, permițănd ascensiunea pe baza capacităților individuale ale mebrilor cetății sale; capul unei familii obișnuite putea doar să asigure mijloace de trai și să-și apere copii, în eventualitatea unor situații periculoase. Un rol important l-au avut femeile în răspândirea creștinismului și a pietății promovate de acesta, precum și în mutarea familiei din spațiul public în cel privat, femeia devenind principala răspunzătoare pentru păstrarea stabilitățiinunei familii, nașterea și educarea copiilor.

În concluzie, în mare parte, datorită eforturilor Bisericii, familia își pierde funcția socială și politică, puternicile grupuri de rudenie pe care se baza familia în antichitate nu-și mai au rostul, familia devenind celula de bază a societății medievale. Monogamia devine omniprezentă, făcând să dispără celelalte forme de căsătorie și crescându-se importanța legăturii conjugale, a fidelității, a respectului reciproc al soților, dar și a consimțământului reciproc dat la oficierea căsătoriei (apărând pentru prima dată în istoria familiei). Accentul pus de către religie, în cadrul căsătoriei, este pe afecțiune și nu pe interesele politico-sociale, deși nici acestea nu dispar de tot. Barbatul având rolul susținerii materiale a familiei, rolul femeii este considerat unul foarte important, pentru că se credea că prin nașterea descendenților, ea poate controla destinele omenești. Pe lângă acesta, femeia se ocupa de menținerea familiei, de îngrijirea bolnavilor sau a vârstnicilor, de țesut sau de brodat. În sec al IX-lea apare o lege care precizează că ritualul bisericesc de oficiere a căsătoriei este singura modalitate suficientă pentru a celebra acesta din urmă. Astfel Biserica își câștigă dreptul exclusiv de oficiere sau refuzare a căsătoriilor, astfel reusind să-și impună controlul asupra formării alianțelor sau a destrămării celor existente deja, a marilor dinastii. Iar caracterul laic al căsătoriei este înlocuit de cel sacru, chiar și logodna trebuia oficiată de preot, iar odată celebrată, căsătoria nu putea fi dizolvată decât dacă se demonstra existeța unei legături de rudenie între soți – apare interdicția incestului.

Putem sistematiza condițiile cerute de Biserică, la încheierea unei căsătorii între doi tineri, în felul următor:

uniunea unui bărbat cu o femeie, nu se permiteau alte forme de căsătorie;

consimțământul liber exprimat și voit, nu mai aveau un cuvânt de spus nici părinții tinerilor;

lipsa unei legături de rudenie;

abstinența sexuală înainte de căsătorie ;

prezența unui preot care va legaliza căsnicia.

Iar căsătoria, pentru a fi valabilă trebuia să fie bazată pe nașterea copiilor, iar în afară de această funcție, trebuia să fie bazată pe un trai asexual, ca a unui frate cu o soră.

De-a lungul timpului, se poate observa că rolul femeii în familie, oricare ar fi forma ei, era redus la funcția de reproducere și creștere a copiilor, divorțul fiind permis doar bărbatului, iar femeia prinsă în adulter sau care își părăsea soțul, era omorâtă. Chiar dacă în antichitate familia era reglementată de cutume și obiceiuri, erau totuși mai clare și percepute ca o normă a comunității; în Evul Mediu, deși apar primele reglementări scrise, erau destul de confuze, ducând la răzbunări între familii și între moștenitori.

Ca excepție de la regulă, putem aminti familiile extinse din Peninsula Balcanică, care s-au păstrat chiar pănă la sec.XVIII-lea, datorită legăturii de rudenie și a coeziunii lor au rezistat oricăror încercări de a le dizolva. Autoritatea este exercitată de barbatul care este capul familiei, starșina, până poate să conducă și să-și apere membrii familiei. În cazul morții acestuia sau a invalidității, puterea era dată fiului celui mai mare, sau în absența acestuia, bărbatului celui mai în vârstă care-și putea îndeplini îndatoririle. Astfel se considera că o familie rezistă până cănd se nasc băieți, odată ce dispare toată populația masculină (ex: boală sau crime) și nici nu sunt fii care să le preia rolul, femeile se întorceau în casele taților. Bărbatul conducător este conducătorul militar, răspunzând de apărarea familiei; este preotul, oficiind ritualuri, hotărând căsătorirea tinerilor; este magistratul, pedepsindu-i pe cei vinovați; este organizatorul vieții gospodărești, vânzând și cumpărând produse, repartizând sarcinile, etc. El este ajutat de o domașnița, însemnând din slava veche de-a casei, de fapt soția lui care avea dreptul de a le conduce pe celelalte femei, de a împromuta alimentele, de a supraveghea creșterea și educarea copiilor, de a vinde alimentele, dar cu acordul lui starșina. Ceilalți membri participă la muncile grele, la apărarea grupului, iar proprietatea și răspunderea nu sunt individuale, ci comune. Căsătoria, după cum am menționat, era hotărâtă de conducătorul familiei, ținându-se cont de interesele întregii comunități și realizând alianțe puternice. În ceea ce privește sancțiunile, în cazul unor greșeli grave sau a divorțului, inițiat de femeie, soțul avea drept de viață și de moarte asupra acesteia. Izvoarele scrise atestă că, pe lângă femei-soții, exista și o categorie de femei războinice, care depuneau jurământul castității, nu se căsătoreau niciodată, iar ca drepturi erau aproape egale bărbaților.

Epoca modernă aduce scăderea rolului Bisericii în viața socială, apariția statului ca formă de organizare a unei societăți sau populații, care, la rândul lui, preia controlul asupra familiei.

Revoluția industrială aduce cu ea dispariția familiei patriarhale extinse și apariția unei familii industrializate. O parte din funcțiile familiei sunt preluate și asigurate de către serviciile sociale, de genul: asigurărilor sociale, pensiilor, alocațiilor, ajutoarelor, școlilor și a taberelor pentru copii. Iluminismul nu mai judecă oameni după apartenența la o familie, ci din perspectiva calităților individuale, considerându-se că viața familială îi reduce individului din libertatea și independența lui și de aceea trebuie să fie controlată de acesta din urmă. Are loc desacralizarea și prin urmare, laicizarea căsătoriei, care trebuie oficiată în fața funcționarului public și nu a preotului (cum era în cazul Evului Mediu). Caracteristica sec. al XIX-lea este devenirea copilului drept elementul de bază a unei familii, făcându-se tot ce este posibil pentru a-i asigura condiții optime de dezvoltare și educare, tendința prezentă până azi, dar evident nu în aceeași măsură.

Revoluția sexuală care a urmat după cea industrială, aduce cu ea recunoașterea sexualității, egalității în drepturi, relații sexuale înainte de căsătorie permise atât femeilor, cât și bărbaților, ascultarea instinctelor, emanciparea femeilor, desacralizarea și dispariția constrângerilor create de familie de-a lungul timpului. Se pune preț pe dorințele individului și nu ale societății. Studiind individul în raport cu familia, G.Simmel menționează ambiguitatea sociologică a familiei: “este o unitate, având un caracter individual, dar e și un grup”.

Caracteristic familiei tradiționale este faptul că barbații adulți făceau munca cea mai grea și epuizantă, pe când femeile și tinerii – cea mai puțin solicitantă, astfel ei lucrează ca un tot unitar, executând activități complementare, dar necesare în viața de zi cu zi. În familia modernă diviziunea muncii este dată de diferența ocupațiilor, potrivite cu capacitățile și posibilitățile diferite ale sexelor. Astfel familia tradițională se bazează pe munca în comun și pe efectuarea tuturor celorlalte activități împreună, pe când în familia modernă locurile de muncă sunt de obicei diferite, ocupațiile diferite, chiar și activitățile din familie sunt diferite (barbatul este răspunzător de gospodăria de afară, iar femeia de treburile din casă și creșterea copiiilor).

1.3 Tipuri de familii in comunism si postcomunism

Schimbările ce au intervenit în cadrul familiilor privind structura acestora, au dus și la crearea și la acceptarea de către societate a unor noi tipuri de familie. Maria Bulgaru spune că familia “reprezintă , în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin căsătorie și/sau descendență , legați între ei prin relații biologice, economice, moral-afective, spirituale și juridice, care au anumite drepturi și obligații reciproce, legiferate sau nu, și care desfășoară o serie de activități, îndeplinește o serie de funcții specifice atât în folosul său ca grup  și al membrilor acestuia, cât și al societății.”.Această definiție cuprinde toate tipurile de familie: căsătoria ca”formă de comunitate umană alcatuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin căsătoria..”, concubinajul ca “ formă de comunitate umană alcatuită din cel puțin doi indivizi legați între ei prin relații moral afective”, familiile monoparentale ca “formă de comunitate umană alcatuită din cel puțin doi indivizi, legați între ei prin relații biologice…” și familiile între personae de același sex ca “formă de comunitate umană alcatuită din cel puțin doi indivizi, legați între ei prin relații moral afective”. Între toate aceste tipuri de familii se stabilesc relații pe care fiecare individ, în parte, alege cum le exercită.

Printre factorii care au influențat și au schimbat familia nucleară clasică, precizate de literatura de specialitate, putem aminti:

mobilitatea spațială a populației, în căutarea unei vieți mai bune;

schimbarea concepțiilor în ceea ce privește munca, aceasta fiind retribuită cu salariu,

sunt pauze de odihnă, un anumit număr de ore muncite..;

diversificarea populației, ca urmare a mobilității;

emanciparea femeii, care a obținut posibilitatea de a învăța, crescându-se nivelul de calificare profesională și de cultură;

atragerea femeilor în câmpul muncii, ca urmare a crizei economice, fiind nevoie de un venit suplimentar celui asigurat de bărbat, aceasta ducând la independența economică a femeii dar și la micșorarea numărului de copii;

schimbarea percepțiilor asupra timpului, care duce la apariția maternității întârziate, școlarizarea este prelungită, perioada fertilității este micșorată;

Toți acești factori duc la decăderea valorilor familiei clasice, la răspândirea altor forme de conviețuire, precizate de I. Mihăilescu, cum ar fi: concubinajul, coabitarea, legături homosexuale, menajul neparental, monoparental sau grandoparental (nepoții sunt crescute de bunici, în cazul plecării la muncă din străinătate de exemplu). Rata căsătoriilor scade dramatic, crește numărul de persoane ce aleg celibatul ca forma de trai, crește vârsta la care se căsătoresc indivizii, scade numărul de copii per familie, scade vârsta medie de începere a relațiilor sexuale, crește dramatic rata divorțurilor. Iar familia ca instituție nu mai este ceea ce a fost, nu mai este percepută ca o responsabilitate importantă, fiind luată decizia pe o viață întreagă, ci căsătoria este de impuls, pe moment, iar divorțul perceput un mijloc foarte lejer de desfacere a acesteia – odată cu creșterea toleranței societății față de aceste fenomene și dispariția sancțiunii referitor la aceste fenomene, altădată marginale, dar devenite un fel de normalitate.

1.3.1.Concubinajul (Uniune consensuală)

Conform dicționarului explicativ al limbii române, concubinajul reprezintă conviețuirea unui bărbat și a unei femei nefiind căsătoriți legal; căsătorie nelegitimă. Concubinajul mai este numit și uniune consensuală, iar din această denumire putem să dăm o definiție clară a termenului, fără a face o cercetare profundă a acestuia. Concubinajul reprezintă uniunea dinte un bărbat și o femeie, uniune care este bazată pe o formă mai liberă de conviețuire decât casătoria și , de asemenea, uniune întocmită pe baza înțelegerii dintre cele două personaje și nu pe baza unor acte.

În ultimii ani concubinajul este forma modernă de conviețuire preferată față de forma clasică a căsătoriei, adesea invocându-se motivele economice, dar nu numai. Concubinajul pare să fie în majoritatea cazurilor o etapă experimentală înaintea căsătoriei. Tinerii ajung să locuiască împreună de regulă aflându-se în această situație fără ca aceasta să fi fost planificată. Un cuplu care are deja o relație sexuală petrece tot mai mult timp împreună, renunțând până la urmă la una dintre locuințele individuale. Tinerii care locuiesc împreună aproape întotdeauna anticipează că se vor căsători cândva, dar nu în mod necesar cu partenerii din momentul respectiv. Doar o mică parte dintre aceștia își folosesc resursele financiare în comun.   Deși relația de concubinaj nu este recunoscută de lege, nimic nu mai împiedică un cuplu necăsătorit să locuiască împreună și să dobândească bunuri împreună, să contracteze datorii sau să dea naștere copiilor.  Un avantaj al acestor tipuri de relații îl reprezintă dezvoltarea carierei profesionale fără impedimente, iar un dezavantaj îl reprezină instabilitatea.

În perioada comunismului uniunea consensuală nu era o opțiune nici pentru bărbat, nici pentru femeie. Din momentul în care un tânăr sau tânără termina studiile, se angaja, iar următorul pas era să găsească o persoană cu care să petreacă tot restul vieții. Nu era o lege care să interzică concubinajul, ci doar mentalitatea oamenilor din acea perioadă nu accepta idea de uniune consensuală. Nu era întâlnită încă democrația care va schimba orice mentalitate și va deschide noi oportunități fie de devalorizare, fie de largirea unor noi orizonturi.

În perioada contemporană, conviețuirea fără obligații, unde fiecare concubin poate intra sau ieși pe usa locuinței oricând dorește fără a avea vreo obligație față de celalalt este foarte întâlnită. Bărbatul nu a suferit mari schimbări din perioada comunismului, însă femeia, putem spune ca a suferit schimbări radicale. Acum dorește o carieră profesională, lucru care în perioada comunismului nu era posibil deoarece domina idea că datoria femeii este una casnică. Să fie oare schimbarea femeii motivul pentru care concubinajul este o variantă tot mai folosită în zilele noastre? Răspunsul la acestă întrebare îl vom găsi în cel de al doilea capitol, unde voi trata dezvoltarea femeii mai amănunțit.

1.3.2.Familiile monoparentale

Familiile monoparentale sunt considerate o consecință a noilor modificări ce au avut loc în cadrul familiilor. Familia monoparentalã poate rezulta ca urmare a unor experiențe diferite: divorț; decesul unuia dintre parteneri; cupluri de necãsãtoriți, cu copii; nașterea precoce a unui copil înainte de cãsãtoria pãrinților (fertilitate precoce, mame adolescente); decizia unor femei (de regulã, trecute de30 de ani) de a avea un copil în afara unei cãsãtorii legale etc.

În majoritatea cazurilor, familiile monoparentale se formeazã în urma divorțului sau a separãrii. Atunci când se despart, mamele continuã sã îngrijeascã de copii, iar rolul taților se rezumã adesea la plata unei pensii alimentare. Observăm ca una din cauzele în care rezultă familii monoparentale este reprezentată de noile tipuri de familii acceptate: concubinaj, cupluri de necăsătoriți.

Maria Voinea definește familia monoparentală ca fiind “familia alcãtuitã numai dintr-un singur pãrinte împreunã cu copilul (copiii) acestuia și e consideratã tot mai mult o alternativã la familia nuclear clasicã. Este important de subliniat caracterul alternativ al acestui tip de familie, nefiind un tip „deviant” sau „anormal. Monoparentalitatea devine normalã, în sens sociologic, în condițiile în care înregistreazã o creștere a frecvenței și devine o conduitã comunã în societãțile actuale”.

Familiile monoparentale întâlnesc mult mai multe probleme decât familiile în care există ambii părinți. În primul rând apare o problemă pe plan financiar deoarece există un singur venit și apar și probleme în plan emoțional deoarece copii simt lipsa celui de al doilea părinte.

Sunt multe motivele din care pot rezulta familiile monoparentale. O clasificare a acestora constituia alegerea premeditară a indivizilor și familiile rezultate din deces sau divorț. Alegerea premeditară este influențată de experiențe diferite. Există cazuri de naștere precoce a unui copil înainte de căsătoria părinților sau există femei care hotărăsc să aibă un copil înafara căsătoriei legale. Motivele pentru care familiile monoparentale iau naștere sunt multiple, dar cele mai întâlnite sunt decesul și divorțul. În țările europene copiii sunt încredințați, după divorț, mamelor într-un procent de 75-90%. Familiile monoparentale, deși apar ca o rezolvare a problemelor părinților deoarece există situații în care aceștia nu se mai înțeleg și conviețuirea devine, practic, imposibilă, copiii crescuți în familii monoparentale au mult de suferit. Dezvoltarea personalității copilului în lipsa unuia dinte părinte poate conduce la mari lipsuri în personalitatea acestuia. Bawin-Legros(1988) susțin că în familiile monoparentale crește probabilitatea de a identifica nașteri nelegitime, abandonări ale copiilor, tulburări de comportament, abandon/eșec școlar sau chiar delincvență. Maria Voinea susține că „ părintele singur este suprasolicitat atât din punct de vedere emoțional, cât și material și relațional și e mai puțin disponibil pentru copii exact când acesta are mai mare nevoie de atenție și eforturi sporite”.

1.3.3.Căsătoria

Căsătoria reprezintă tipul de familie cu care omul a fost obișnuit dintotdeauna. Și înainte și după perioada comunismului, căsătoria a reprezentat o modalitate prin care doi indivizi își uneau destinele. Despre căsătorie am vorbit și în primul subcapitol definind-o ca „ o experiență fundamentală de maturizare psihosocială, desfășurată la interesecția atât de neliniștitoare dintre tendințele și nevoile ( contrare, dar indisociabile) de fuziune si autonomie. Interacțiunea conjugală naște și renaște iubirea dintre soți , care ea însăși are forța de a metamorfoza comportamente, atitudini, motivații, disponibilități de rol nebănuite , aspirații și idei, îmbogățing și maturizând continuu profilul afectiv-spiritual al bărbatului și femeii. Dar tot interacțiunea maritală, atunci când se structurează astfel încât nu permite dezvoltarea și „creația mutuală” a personalităților consorților, este cea care „ucide” și „alienează” iubirea sau nici măcar nu îi permite să se constituie ”. În capitolul următor vom observa că atunci când iubirea este “ucisă” apare divorțul, ce în societatea contemporană este considerat ca o rezolvare a problemelor din căsnicie. Căsătoria este cea mai veche formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi.

1.3.4.Familiile între persoane de același sex

Reprezintă cel mai nou timp de familie, dar și cel mai controversat. Acest subiect este foarte controversat deoarece apar și problema de cultură. Sunt religii care împiedică căsătoria între persoanele de același sex și, de asemenea, sunt și foarte puține țările care admit asemenea căsătorii. Până acum câțiva ani deși foarte mulți cercetători susțineau că o căsătorie între persoane de același sex ar trebui legalizată deoarece nu este vina lor ca s-au născut așa și au nevoie de înțelegere din partea semenilor, lucrul acesta era de neacceptat în rândul populației, iar acest lucru reiesea din totalitatea protestelor împotriva legalizării acestor căsătorii, precum și din faptul că și pentru persoanele publice acest subiect este încă un tabu și deseori persoanele publice ,care au alte orientări sexuale decât cele acceptate, ascundeau lucrul acesta, în cele mai multe cazuri pentru a nu afecta notorietatea. Desigur că și problema notorietății este destul de controversată. În zilele noastre există persoane care susțin că sunt homosexuali sau lesbiene doar pentru notorietate. Dar acum familiile între persoanele de același sex nu mai reprezintă un tabu. Subiectul a fost atât de discutat încât a ajuns pentru populație o normalitate, aceasta împărțindu-se în două categorii: cei care acceptă căsătoriile între persoanele de același sex și cei care sunt împotrivă. Până și persoanele publice recunosc cu nonșalanță faptul că au orientări sexuale diferite așteptându-se ca fanii lor să fie înțelegători. Un bun exemplu este Elton John care a avut curajul de a recunoaște că este homosexual și că se va căsători cu un bărbat în anul 2005, când subiectul căsătoriilor între persoane de același sex era încă un tabu. În aceeași situație este și Ricky Martin care s-a căsătorit cu o persoană de același sex în anul 2012. O dovadă a faptului că uniunea între persoanele de același sex a fost acceptată de populație este faptul că Ricky Martin, deși a recunoscut că este homosexual, încă este asaltat de femei. Deci subiectul acesta nu mai este tabu și următorul pas este ca toate țările să accepte căsătoriile între persoanele de același sex.

În zilele noastre persoanele publice care își recunosc orientarea sexuală devin susținători ale acestor tipuri de căsătorii. Ba chiar Elton John a declarat că “ Iisus era gay” declarație ce a trezit furia credincioșilor. Aceștia nu reprezintă susținători ai căsătoriilor între persoane de același sex deoarece, în viziunea lor, aceasta reprezintă o profanare, căsătoria având ca scop reproducerea. Familiile între persoanele de același sex repezintă o consecință a revoluției democratice și nicidecum nu are susținători credincioși. Faptul că nu toate țările au legalizat căsătoriile între persoane de același sex a avut ca și consecință conviețuirea persoanelor de același sex în concubinaj.

1.4.Maternitatea-evoluție communism-postcomunism

Statistici ; Analiză demografică – vârsta, aria demografica

Revoluția democratică a adus mari schimbări privind maternitatea. Au intervenit schimbări în viața de mamă, iar dacă până acum câțiva ani viața de mamă era un stereotip, femeia trebuia să se ocupe de creșterea copiilor și de educarea acestora, încă din perioada comunismului femeia a început să contribuie la situația financiară a familiei împreună cu bărbatul. Dacă până acum câțiva ani partenerii se căsătoreau și principala lor dorință era să dea naștere unui urmaș, acum a intevenit și noțiunea de carieră, care impiedică ,într-o oarecare măsură, îndeplinirea dorinței familiilor de acum câțiva ani. Cum am zis și mai sus, încă din perioada comunismului femeia a început să muncească pentru asigurarea unui trai optim familiei. Femeia trebuia să asigure un venit familiei și în același timp să aibă grijă de copii și să gospodărească treburile casei. Diferența dintre femeia de astăzi și femeia din comunism, legat de maternitate, este faptul că femeia dorește să și dezvolte cariera, nu doar să asigure un venit. Așa cum susține și Ciupercă Cristian “femeile nu sunt la fel de peocupate să-și construiasca o carieră profesională… cel puțin pentru o perioadă lungă, ele sunt chiar foarte motivate să dovedească celorlalți că sunt competente la locurile de muncă, ceea ce le impulsionează să creadă în existența unei cariere profesionale”. Dorința de a arăta celorlalți competențele profesionale duce la scăderea timpului cu proprii copii deoarece, așa cum spune și autorul, “femeia care își întrerupe cariera pentru a crește copii, când se întoarce la locul de muncă, nu mai este la curent cu toate noutățile din domeniu. Din acest motiv, femeile își întrerup din ce în ce mai rar sau reiau din ce în ce mai repede exercitarea meseriei.”. Deci o diferență între viața de mamă din perioada comunistă și perioada contemporană este aceea ca astăzi femeia este mult este mult mai liberă și poate lua decizii asupra modului în care va gestiona datoria sa de mamă. În perioada comunismului femeia participa la întreținerea familiei, dar era răspunzătoare și de educația copilului său.

Astăzi dezvoltarea profesională a femeii ocupă un loc foarte important la care aceasta nu este disponibilă să renunțe, iar din acest motiv instituțiile care se ocupă de creșterea și îngrijirea copiilor sunt din ca în ce mai populate. Practic, în perioada comunismului, mama avea mai mult timp pentru copilul său. În mediul socio-profesional, așa cum prevede și Constituția “ maternitatea nu constituie un motiv de discriminare” vis a vis de cariera profesională a bărbatului și a femeii. În perioada contemporană, lucru care nu se întâmpla în communism, femeii atunci când naște i se oferă un concediu de maternitate, concediu care îi permite să- și crească copilul, dar pentru o perioadă determinată. Dar cum am zis și mai sus, femeile nu stau foarte mult în concediul de maternitate fie datorită situației financiare, fie pentru a nu pierde din activitățile profesionale ce se derulează la locul de muncă în timpul concediului de maternitate.

Dacă ar fi să facem o comparație între rata natalității din perioada comunismului și rata natalității din perioada contemporană observăm că indicele din perioada contemporană se află sub nivelul minim acceptat la căderea comunismului. În anul 2012, în România acest indice a ajuns la 1,428 spre deosebire de 1967 și 1968 unde acest indice atingea 3,66, respective 3,63. În următorul grafic o să surprind rata natalității din comunism și după căderea comunismului pentru a observa diferența.

Această diferență enormă se datorează faptului că în perioada comunistă avortul era interzis prin lege. Această lege a scăzut numărul de avorturi și a mărit numărul nou născuților, dar a dus la creșterea numărului de avorturi clandestine. Dar și în acest caz numărul de avorturi din acea perioadă este mult mai mic decât numărul de avorturi de astăzi. În ultimii 11 ani s-au înregistrat aproape 11 milioane de avorturi, aproape jumătate făcute de femei tinere, până în 30 ani, ba chiar, după perioada comunismului, în intervalul 1990-1992 avortul, în România, a atins cele mai înalte cote din Europa.

O altă problemă foarte controversată din zilele noastre este vârsta femeilor care fac avort. În anul 2008, în România s-au făcut aproape 128.000 de avorturi, dintre care 10% la categoria de vârstă 15-20 ani. Acest număr este unul scandalos, în special că este vorba de fete tinere care nu au avut parte de nicio educație sexual privind metodele de contracepție.

Ca o concluzie, în perioada comunismului mamele aveau mai mult timp pentru copii lor, iar cariera nu ocupa un loc atât de important, iar această revoluție democratică a dus la creșterea numărului de avorturi.

1.5. Efectele globalizarii asupra structurii familiilor – divortul si impactul psiho-social al acestuia

Toate aceste modificări intervenite la nivel familial în epoca contemporană au condus si la crearea unor schimbări la nivel structural. În epoca modernă vorbim despre tipurile de familie patriarhală, unde femeia muncește, există autoorganizare, familia conjugală, unde femeia muncește din exterior pentru un salar suplimentar, organizarea este bazată pe munca salarizată a femeii și familia cu doi salariați, unde femeile muncesc, organizare fondată pe împărțirea muncii.

În subcapitolele anterioare am discutat despre termenul “dezvoltare” fără a da o definiție exactă a acestuia. Dezvoltarea a fost concepută ca “un tip anume de schimbare socială, în care noi idei sunt introduce într-un sistem social, cu scopul de a genera creșterea nivelului de trai prin implementarea de metode de producție moderne și prin îmbunătățirea organizării sociale”, după cum afirmă F.F Schoemaker.

A.Portes și J.Walton (1976) susțin că dezvoltarea se referă constant la “câteva teme majore: 1. transformarea economică, în direcția creșterii susținute și rapide a producției; 2. Transformarea socială, în direcția unei distribuții mai echilibrate a veniturilor și a unui acces egal al populației la bunuri sociale precum educația, serviciile sanitare, condițiile de locuit; 3.transformarea culturală, în direcția reafirmării identității și a tradițiilor naționale”.

În continuare o să fac o caracterizare a familiilor contemporane evidențiind principalele motive ce au dus la o restructurare a familiei. Este necesară această caracterizare pentru a observa efectele globalizării, mai exact efectele transformării economice, sociale și culturale.

Dimensiunea familiei s-a redus datorită modificării funcțiilor – acesteia, în special a decăderii funcției de producție. Modelul de producție familială a fost puternic marginalizat în urma proceselor de urbanizare, industrializare, de desființare a proprietății țărănești și artizanale.

Copiii încep să nu mai aibă importanță ca forță de muncă, în schimb capătă o valoare în sine. Tot mai multe familii tind să fie centrate pe copil, ca exponent al ambițiilor de transcendere a propriului statut, către un statut social și cultural superior. Valorizarea copilului a fost accentuată de contextul socialismului real-existent, când familiile nu dispuneau de alt mijloc de investiție (proprietatea și mijloacele economice fiind în posesia statului).

Decăderea funcției de producție a dus și la slăbirea controlului legăturilor de rudenie asupra individului. Noua generație părăsește căminul parental – de care nu o mai leagă forța relațiilor economice – pentru a-și crea propria viață. De cele mai multe ori, în această perioadă (primele decenii postbelice), ruperea de căminul și de autoritatea parentală a însemnat și părăsirea comunității rurale natale și migrația către orașe. Transplantul, în acest nou mediu, al comportamentelor, rolurilor, funcțiilor familiei rurale tradiționale, nu s-a dovedit viabil.

O altă trăsătură a familiei românești este statutul specific al femeii – egalitatea în drepturi cu bărbatul este recunoscută juridic iar decalajul între nivelurile de scolaritate și participare la forța de muncă ale celor două sexe nu este mare

Toate aceste schimbări au dus la o dezorganizare a familiei clasice, unde barbatul reprezenta autoritatea, iar femeia și copii cei care ascultau și îndeplineau cerințele băbatului. Acum, de când femeia are independență atât materială, cât și spiritual, iar copii pot să devină independenți financiar de la o vârstă fragedă, rata divorțurilor este din ce în ce mai mare.

“ Divorțialitatea este un fenomen demografic ce exprima intensitatea divorțurilor într-o populație sau în anumite subdiviziuni ale ei” . În prezent există o tendința de sporire a divorțialității, fapt pentru care se cere studierea atentă a acestui fenomen și a factorilor care o produc ( urbanizarea , modificări în funcțiile familiei, creșterea gradului de emancipare a femeii, scăderea influenței religiei și a altor elemente legate de tradiție, schimbări în atitudinea oamenilor față de căsătorie, creșterea duratei căsătoriei ca urmare a sporirii speranței de viață etc.). Deși concepția despre divorț s-a schimbat mult în societatea contemporană, divorțul nemai apărând ca un eșec, ci ca o soluție si un început pentru o viață mai bună (consecințe pozitive). realitatea dovedește că acesta are și multe consecințe negative.

Consecințele negative pot fi atât la nivelor celor doi parteneri , cât și asupra copiilor. Am zis mai devreme că în societatea contemporană divorțul nu mai apare ca un eșec, ci ca o soluție. Diferența dintre societatea contemporană și societatea comunistă, vis a vis de concepția despre divorț este legată de mentalitatea cetățenilor. În perioada comunistă, divorțul nu era acceptat, din punct de vedere moral, deoarece căsătoria era un legământ pe viață, iar concubinajul nu era acceptat. Cetățenii țineau cont de datoriile morale și luptau pentru căsniciile lor. În ziua de azi, divorțul este acceptat ușor ca o rezolvare a problemelor din căsnicie, copiii fiind cei mai afectați în aceste cazuri. Copiii fac față divorțului mult mai greu decât părinții. La început copiii nu vor ca părinții sa divorțeze; conflictul este mai mult al părinților decât al copiilor. În timp ce părinții au motive reale pentru separare, copiii (în special cei mici) înțeleg rareori aceste motive, însă nu dețin nici un control asupra divorțului. Decizii ca acelea referitoare la persoana cu care vor locui sau cât de des își pot vedea celalalt părinte nu sunt în mâinile lor. În sfârșit, copiii, în special cei mici, nu au suficientă maturitate emoțională pentru a putea trece printr-o asemenea experiență care s-ar putea dovedi copleșitoare.

Cele mai importante consecințe s-ar putea sintetiza în :
– tendința de stigmatizare a copilului cu părinți divorțați (mai mare in societățile tradiționale);
– efecte psihologice în legătura cu identificarea de rol de sex și formarea unor atitudini fata de familie și muncă ;
– fenomenul de supraprotectie maternă la băiatul rămas cu mama.

Făcând însă comparație între copii biparentali si monoparentali se observă că ultimii au performante școlare mai slabe, în cazul lor existând și cazuri mai multe de devianță.

Impactul negativ al divorțului asupra copilului depinde de mai mulți factori:
– gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat :
– sănătatea mintala a părinților ;
– densitatea rețelei sociale a actualei familii a copilului ;
– vârsta pe care a avut-o copilul la divorț; .

II. Mișcarea de emanicipare a femeii

Mult timp, femeile au fost excluse din viața publică. Erau văzute doar ca obiecte în mâinile bărbaților. Se consideră că femeile sunt mai aproape de natură și, prin urmare sunt mai iraționale, iar scopul lor principal se dorea a fi, așadar, procrearea și îngrijirea de familie, de copii și de casă. Se inoculase ideea că dacă o femei tinde să facă parte din viața politică sau chiar publică, și-ar fi abandonat rolul pe care îl avea în cadrul familiei. Aceasta a fost principala preocupare a bărbaților în comunism.

Ideea că femeia ar putea prelua rolul bărbatului era pentru acesta o absurditate. Acum vremurile s-au schimbat, însă femeile au luptat mult timp pentru drepturile lor legitime și, într-un final le-au și obținut, însă drumul a fost lung și anevoios. Mulți li s-au împotrivit și puțini au fost cei care le-au susținut. Dar au reușit. Au obținut “dreptul la vot, la a fi parte contractantă deplină, la proprietate, legalizarea avorturilor, legislația pentru egalitatea de șanse în angajare și în acces la protecție socială (…)drepturile pe care le-au cîștigat femeile trec drept “achiziții naturale” ale evoluției democrației, și nu drept rezultat al mișcărilor feministe”.

Ca femeie, “trăiești după ideile, teoriile, legile și politicile pe care le fac exclusive sau aproape exclusiv bărbații, după interesele și stilul lor. Și astfel, perpetuezi o lume a dependenței femeilor în locul unei lumi a autonomiei și interdependenței”.

Iată, așadar, de ce s-a născut feminismul: femeile s-au săturat a mai fi desconsiderate. O definiție a acestui termen o dă Mihaela Miroiu: “feminismul este o reacție defensivă și ofensivă față de misoginism și sexism, ambele universal răspândite în timp și spațiu (…) feminismul urmărește ca experiențele femeiești și feminine să fie valoric tratate la fel ca și cele bărbătești și masculine. Scopurile politice ale feminismului sunt legate de egalitatea de tratament în fața normelor, instituțiilor și practicilor publice și private, indiferent de gen, de șanse egale la exercitarea autonomiei și în autoafirmarea persoanei”.

Mișcarea feministă continuă să fie o luptă acerbă a femeilor pentru dreptate socială, justiție, dar și “o importantă alternativă la gândirea modernă, logocentrică și instrumentală”.

2.1. Apariția termenului de feminism

Aparent, feminismul își începe “cariera” în timpul perioadei renascentiste și apoi iluministe, în Franța. Acest fenomen a avut un puternic impact asupra lumii moderne, pe fondul discursurilor despre egalitatea și universalizarea drepturilor. Potrivit Danielei Rovența Frumușani în studiul „Identitatea feminină și discursul mediatic în România post-comunistă”, publicat în lucrarea Brădeanu, Alina, Dragomir, Otilia (coord.), Rovența-Frumușani, Daniela, Surugiu, Romina, „Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe”, Editura Polirom, Iași, 2002, apariția termenului de „feminism” îi este atribuit gândirii lui Fourier, ulterior fiind regăsit în scrierile lui Dumas fiul și în numeroase articole feministe publicate în Franța și străinătate. Cu toate acestea, mult timp, acest termen a fost respins, spre exemplu, de multe feministe indiene, considerândul „imperialist”, pentru că evidențiază viața femeilor albe, din clasa de mijloc, americane și europene.

Cu toate acestea, Mihaela Miroiu are o altă părere cu privire la apariția și utilizarea pentru prima dată a acestui concept. Aceasta consideră că termenul de „feminism”, a fost utilizat, pentru prima dată în istorie, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Marea Britanie, considerată a fi ținutul originar al feminismului modern.

Feminismul este, de fapt, nu numai o luptă nu numai împotriva inegalității femeii cu bărbatul, ci una îndreptată contra multiplelor inegalități care se regăsesc într-o societate: de clasă, rasă, statut social, educație, de gen etc. Așadar, feminismul este o mișcare ce poate fi privită atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic. Din punct de vedere politic, feminismul are ca scop schimbarea relațiilor de putere între bărbați și femei la toate nivelurile: fie că este vorba de relațiile de putere din cadrul familiei, fie la locul de muncă.

Și în România, folosirea termenului a întâmpinat foarte multe dificultăți, dat fiind faptul că, pe primul loc erau puse conotațiile negative ale acestuia. Feminismul și-a făcut debutul în spațiul românesc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, respectiv în 1815, „înflorind” odată cu cel din țările europene, dar ținând totuși cont de realitățile politice și sociale din țara noastră. În perioada comunistă, adoptându-se un „egalitarism oficial”, prin adoptarea faimoasei zile de muncă duble și a altor strategii prin care femeilor li se implementa ideea că sunt egale cu bărbații, feminismul nu a putut evolua rapid. Însă, o dată cu prăbușirea regimului comunist, feminismul și.a recâștigat locul în domeniul cercetării și în cel cultural.

„Ideologie integrativă – a societății, a eului și a culturii – , feminismul promovează revoluția socială, dar și revoluția limbajului și a codurilor estetice, pe acest din urmă front obținând succese notabile (cf. Și Fr. Ricard, 1994, p. 206)”.

2.2. Tipurile de feminism cunoscute în istorie

La scară largă, putem vorbi de mai multe tipuri de feminism: academic, liberal (clasic și contemporan), socialist, marxist, radical, ecofeminism, comunitar, comunist, postfeminism etc. în cele ce urmează, voi realiza o succintă caracterizare a acestor tipuri de feminism, pentru a înțelege diferențele dintre ele și „armele” cu care operează fiecare grupă de feminism.

2.1.1. Feminismul academic

Feminismul academic apare ca o „reacție la sexismul din mediile universitare (marginalizare, lipsa accesului la conducerea universitară, poziții scăzute ale femeilor care predau în universități)”, dat fiind faptul că mediul universitar era considerat unul dominant masculin, în care femeilor le era foarte greu să intre ca profesoare, dar mai ales pe funcții de conducere. Mediul academic este unul mai putin amical, dată fiind structura sa organizatorică, caracterizată prin autoritarism, ierarhism, competitivitate excesivă.

După părearea Mihaelei Miroiu, nu este de ajuns ca femeile să aibă capacitatea de a se integra în acest mediu „rece”. Ele trebuie să riposteze împotriva acestor principii, valori și practici, tocmai pentru a evita ca acest mediu să devină unul mitic.

Cu toate acestea, la adresa feminismului academic au apărut, de-a lungul vremii, și unele critici. Prima dintre aceasta descrie feminismul academic ca fiind unul elitist, dat fiind faptul că avem de-a face cu un limbaj abstract, specializat, o cunoaștere ezoterică și se adresează unei anumite elite culturale. Cea de-a doua critică este aceea că „feminismul academic are o doză de alienare față de problemele reale, pământești ale femeilor, față de mișcarea femeilor, față de feministele angrenate în acțiuni practice profemeiești. Nu este corelat cu mișcarea feministă și se interesează prea puțin de femeile din grupuri marginale”.

În România, „feminismul academic influențează cercetarea relațiilor de gen, cooperează cu organizații interne și internaționale pentru crearea unei cunoașteri adecvate a situției economice, politice, culturale și familiare a femeilor, sprijinind configurarea politicilor de gen”.

2.1.2. Feminismul liberal

Mihaela Miroiu prezintă liberalismul ca o doctrină a „emancipării individuale, a detașării de prejudecăți în favoarea libertății și autoafirmării (…) Liberalismul este orientarea politică specifică societăților capitaliste democratice”. Această ideologie se fundamentează pe drepturile omului, cele mai importante dintre acestea fiind libertatea, dreptul la proprietate și la fericire. Statul nu are dreptul de a interveni asupra proprietății private a fiecărui cetățean. Într-un sistem liberal, nimeni nu este mai presus de lege, aceasta având capacitatea de a reglementa norme pentru apărarea drepturilor și pedepsirea nerespectării obligațiilor de către fiecare individ în parte.

Feminismul liberal s-a dezvoltat începând cu secolul al XIX-lea, evoluție datorată greutăților pe care le întâmpină femeile în timpul procesului de industrializare. Practic, acestea nu au putut accede la un statut egal în domeniul muncii pentru a putea obține o sumă de bani decentă. Procesul de industrializare a fost creatorul unui tip de femeie inexistent anterior: femeia casnică, preocupată de menaj, de educația copiilor și de fericirea bărbatului.

Feminismul liberal apără și militează pentru egalitatea în drepturi pentru femei și bărbați, pentru recunoașterea drepturilor ce li se cuvin femeilor ca făcând parte din sfera drepturilor omului, dar și pentru posibilitatea de exercitare a acestor drepturi de către femei și în spațiul privat.

Promotoarea acestui tip de feminism a fost Mary Wollstonecraft, de origine britanică. Cea mai cunoscută lucrare a sa și „piatra de temelie” a teoriilor politice feministe este „A Vindication of the Rights of Woman” (în traducere, „O revendicare a drepturilor femeii”). „Ideile cuprinse în A Vindication se înscriu în tradiția liberală inaugurată de John Locke, accentuând egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații la educație și în fața legii. Femeile trebuie tratate ca ființe deplin umane și educate ca viitoare cetățene”.

Potrivit „hienei în fustă”, așa cum au numit-o parlamentarii conservatori pe Mary Wollstonecraft, femeile burgeheze sunt asemenea unor „păsări închise în colivie”, acestea neavând putere de decizie, având o capacitate limitate de exercițiu și de folosință și o emoționalitate sporită datorată educației primite. Aceasta îndemna femeile la raționalitate și independență, și nu la sclavie și supunere doar de dragul bărbaților care le marchează viața.

Alte influențe importante asupra feminismului liberal au venit din partea lui John Stuart Mill (lucrările de notorietate: „Despre libertate”, „Bubjection of Women” – Aservirea femeilor, 1869) și Harriet Taylor Mill, soția acestuia („Enfranchisment of Woman” – Emanciparea politică a femeii, 1851). Ce aduc în plus acești autori față de Mary Wollstonecraft? Ei solicită adăugarea drepturilor politice și civile egale pentru femei, considerate capabile de autoguvernare, de atingerea propriilor interese, dar și ființe autonome. Aceștia încurajează femeile să urmeze o carieră, chiar și în sfera politică și să pună capat dependenței de bărbați pentru supraviețuire.

H.Taylor și Stuart Mill văd egalitatea drept: „a) accesul egal la toate nivelurile și la toate formele de educație; b) parteneriatul între femei și bărbați, la muncă, la câștiguri, pierderi, riscuri; c) împărțirea egală a responsabilităților în crearea și administrarea legilor, în guvernare la toate nivelurile”.

Cu toate acestea, la adresa feminismului liberal, au fost aduce și anumite critici, ca și în cazul celui academic. Cea mai mare contestatară a acestui tip de feminism este Jean Betke Elshtain, prin lucrarea „Public Man, Private Woman” (Bărbatul Public, Femeia Privată), din 1981.

Ea ripostează la trei mari idei ale feminismului liberal:

„Ideea că femeile pot să fie ca bărbații dacă își formează mintea în acest sens” – Jean Betke este de părere că natura fiecăruia nu poate fi schimbată și că există diferențe de mentalitate la fiecare femeie în parte. După părerea ei, nu toate femeile pot să fie asemenea bărbaților, dată fiind educația primită acasă.

„Ideea că cele mai multe femei vor să fie ca bărbații” – Acestă autoare aduce argumentul că sunt foarte multe femei care se mulțumesc și chiar își doresc să fie casnice , să dețină roluri tradiționale. De asemenea, este de părere Jean Betke, că nu se poate susține că toată munca și anii depuși în postura de mamă și soție nu au ajutat la formarea identității personale a respectivelor femei.

„Ideea că femeile ar trebui ca bărbați și să aspire la valorile masculine, să se arate mai puțin emoționale, mai competitive, mai individualiste” (Miroiu, Mihaela, 2004, p.121) – autoarea consideră că dacă femeile ar accede la această idee, acest lucru ar duce la diminuarea capacității femeilor de „a crea și menține comunități”.

2.2.3.Feminismul socialist

Socialismul, ca ideologie, se caracterizează prin: proprietate publică, folosirea banilor publici astfel încât să fie ajutate și persoanele defavorizate, egalitate, prosperitate. Socialismul cuprinde două ramuri: socialism științific (Lenin, Engels, Marx) și socialismul umanitar (revizionist, fabian, utopic). „Feminismul socialist își are originea în socialismul utopic al lui Saint Simon, Charles Fourier și Robert Owen (începutul secolului al XIX-lea)”.

Pentru ce a militat, însă, feminismul socialist contemporan? Acesta a încercat să pună bazele unor cadre legale și instituționale benefice pentru obținerea de oportunități egale în domeniul educației și al muncii; a încercat obținerea unei remunerații egale pentru muncă egală depusă; legalizarea avorturilor și liberalizarea procedurii de încetare a căsătoriilor; obținerea unor poziții de conducere pentru femei și a ajutprului statului pentru educarea și creșterea copiilor. De asemenea, se dorea „îmbunătățirea condiției mamelor, concedii de maternitate și de îngrijire a copiilor, concedii parentale”, dar și diminuarea ratei șomajului.

Feminismul socialist s-a axat mai mult pe ideea de egalitate între bărbat și femeie și, mai puțin pe obținerea unor soluții pentru problemele unor grupuri rasiale, etnice, sexuale defavorizate.

Acest tip de feminism este unul care critică foarte vehement patriarhatul, care poate fi definit ca „un set de relații sociale care au o bază materială și conduc la o relație de interdependență și solidaritate între bărbați, relații care le permit sa domine femeile. Control asupra femeilor înseamnă control asupra facultăților lor productive (inclusiv restrângerea accesului acestora la controlul resurselor) și reproductive (prin căsătoria monogamă heterosexuală, naștere, creșterea copiilor, munca domestică). Femeile depind (economic) de bărbați, de stat și de mulțimea instituțiilor bazate pe relațiile dintre bărbați”.

2.2.4 Feminismul marxist

Feminismul marxist “se bazează pe marxismul clasic, care face critica capitalismului ca societate de clasă marcată de adânci inegalități sociale, și, chiar dacă, astfel, se situază critic față de feminismul liberal, rămâne tot un feminism al egalității. Precum știm, marxismul "original" tratează problematica femeii doar în contextul familiei (spre exemplu Engels în "Originile familiei, proprietății private și statului" (1884), iar munca și clasa muncitoare sunt analizate ca fenomene gen-neutre (spre exemplu în "Capital"ul lui Marx (1877), astfel încât problematica sexualității și a inegalității de gen rămân în afara interesului”.

Pune accentul pe revoluția proletară și pe conceptul de clasă, mai mult decât pe cel de gen, așa cum face cel socialist. Problema pe care se centrează feminismul marxist este cea legată obligarea femeii să-și accepte rolul de casnică și atât. Conturează ideea ca munca domestică întreprinsă de femei în gospodărie și efortul depus pentru educarea copiilor să fie plătite ca orice alt timp de slujbă.

Un rol important în cadrul acestui tip de feminism i se conferă teoriei alienării a lui Hegel, conform căreia “alienarea este o stare de nonsens. Persoana alienată se simte fără rost și, adesea, fără valoare. După Marx, alienarea se datorează faptului că proletarul este înstrăinat de produsul muncii sale, că munca este resimțită ca ceva neplăcut și dezumanizant (…)”. Potrivit lui Ann Foreman, această teorie este mai potrivită în cazul femeilor, care sunt obligate să trăiască într-o singură lume, cea de gospodină, pe când bărbații trăiesc în mai multe lumi paralele (indistrială, socială, casnică). De aceea, femeile tind să considere că depind de bărbați, iar în momentul în care observă că respectivii nu mai au nevoie de ele, se simt pierdute.

Teoria marxistă este una a eliberării de sub “sclavie”. Feminismul marxist a elaborate doua mari teorii importante, care încearcă să ofere o explicație asupra remunerării diferite dintre bărbați și femei: teoria “dezbină și asuprește” și, respectiv, teoria “forței de muncă de rezervă”. Prima teorie, “dezbină și asuprește”, face referire la faptul că patronilor le convine să mențină o “ruptură” între bărbați și femei, pentru a putea preveni o mișcare compactă a acestora. Cea de-a doua teorie, “forță de muncă de rezervă”, explică faptul că femeilesunt un grup de angajați de rezervă, temporali, care sunt mai ușor de manevrat de către patroni, datorită faptului că își doresc să muncească.

Din punctul de vedere al lui Engels, supunerea femeilor începe o data cu existența familiei monogame, a cărei apariție și dezvoltare se datorează multitudinii de produse existente , dar și proprietății private. Se pune accentul pe o „diviziune sexuală naturală a muncii” , sensul că bărbații se caracterizează prin producerea de activități productive, iar femeile, în schimb, pe producerea de activități preponderent reproductive. În acest context, ceea ce produce bărbatul este considerat net superior și acceptat ca mult mai important decât producția realizată de către consoartele lor. Femeile sunt văzute ca obiecte sexuale în mâinile bărbaților.

Potrivit lui Engels, emanciparea femeilor trebuie să țină cont de: „a) independența economică a femeilor prin participarea lor directă la munca productivă; b) preluarea publică (de către stat) a creșterii copiilor; c) industrializarea muncii casnice”.

2.2.5 Feminismul radical

Feminismul radical este cel care “face trecerea de la mișcarea pentru drepturile femeilor la mișcarea pentru eliberarea lor și militează pentru diferență (pentru mândria de a fi femeie)”.  Nu este parte a nici unei ideologii clasice, ci apare ca un produs al mișcării civice a anilor ’60 ce a avut loc în America de Nord. Este produsul celui de al doilea val de feminism.Dezvoltă un dicurs radical împotriva misoginismului, sexismului și patriarhatului.

Pe agenda feminismului radical, se disting următoarele idei principale pe care dorește să le combată:

ideea de patriarhat (femeile se află sunt dominația bărbaților; ele sunt sclavele acestora);

femeile sunt cele „însărcinate” cu reproducerea și, prin urmare sunt vîzute de către bărbați doar ca „jucării sexuale”. Acest lucru, în opinia feminismului radical, trebuie să înceteze, deoarece, chiar dacă femeile sunt mai aproape de natură, prin funcția lor de procreare, acest lucru nu înseamnă că nu sunt înzestrate cu inteligență și că nu au dreptul ca autonomie.

„Oprimarea de tip patriarhal este primară în raport cu celelalte forme de dominație și hegemonie, iar toate aceste forme de dominație se vor perpetua atâta vreme cât cea patriarhală nu este abolită”.

Sfera privată este dominată de relații de putere și astfel, ceea ce ține de domeniul personal, ar trebui să devină politic. Mai precis, probleme precum: violul marital, violența în familie, abuzul, hărțuirea sexuală, ar trebui să devină probleme de interes politic, din moment ce relațiile private sunt dominate de putere. Astfel, aceste cazuri ar trebui reglementate prin lege, acordându-se sancțiuni penale în cazul comiterii lor. Astfel, în timp, s-ar ajunge la eliminarea lor.

Pentru rezolvarea unor astfel de probleme, feministele radicale, propun: „construirea unor centre de criză și a unor refugii pentru femeile bătute, mișcări pentru asigurarea libertății de circulație pentru femei, desfășurate sub lozinca „reclaiming the night” („dați-ne noaptea înapoi” – în virtutea lipsei de siguranță prin frecvența atacurilor și violurilor), mișcarea „our bodies, ourselves” („trupurile noatre ne aparțin”) pentru sănătatea femeilor, dezvoltarea grupurilor de „trezire a conștiinței”.”

Feminismul radical a întâmpinat foarte multe critici venite din partea radicalelor culturale, a feministelor postmoderne, a feministelor de culoare, a celor al valului al III-lea, dar și din partea bărbaților feminiști și a feministelor reformiste. Acest tip de feminism este acuzat de esențialism, de „colonizarea discursului despre femei, inclusiv despre cele de culoare” (Miroiu, Mihaela, 2004, p. 167), precum și de diminuarea consecințelor rarismului în comparație cu cele ale patriarhatului, de rigiditatea de care dă dovadă în ceea ce privește prostituția, pornografia, hărțuirea sexuală. De asemenea se critică „poziția prea tranșant negativă a radicalelor în privința caracterului forțat al heterosexualității” .

2.2.6 Ecofeminismul

Ecofeminismul a apărut și s-a dezvoltat ca o „alianță” între feminism și ecologie. Acest tip de feminism își propune „revalorizarea experiențelor exclusiv femeiești”, revalorizarea naturii. Cupă cum afirmă Mihaela Miroiu, în lucrarea „Convenio. Despre natură, femei și morală”, „de la feminismul radical ecofeminismul a luat ideea stimei de sine pentru faptul de a fi femeie, iar de la orientările ecologiste, lipsa de reținere pentru statutul de făptură în rând cu alte făpturi”.

Problema „naturalizării femeilor și feminizării” la care face referire ecofeminismul a fost îndelung chestionată, deoarece, de-a lungul timpului, femeile au fost văzute ca fiind mai aproape de natură, iar acest lucru a fost o piedică în considerarea lor drept cetățeni de prim rang, cum sunt considerați bărbați, și nu de rang secundar așa cum erau considerate femeile. „asocierea femeilor cu natura (naturalizarea femeilor) a fost cel mai adesea înțeleasă ca o așezare a lor în afara culturii (mai ales sub aspectul capacității de a crea)”.

Așadar, ecofeminismul încearcă să facă înțeleasă ideea că femeile pot fi incluse din punct de vedere cultural, chiar dacă își asumă ceea ce sunt, ceea ce reprezintă – mai aproape de natură. Ecofeminismul vine să combată ideea potrivit căreia, dacă femeile au mai multe experiențe animalice, naturale decât bărbații, atunci ele se află pe o treaptă mai jos în societate decât aceștia.

Germaine Greer, în „Femeia eunuc”, realizează o caracterizare femeii ce se potrivește cu acest tip de feminism: „Femeia este mai mult suflet decât trup, mai mult suflet decât minte. Ei îi aparține tot ce e frumos, chiar și cuvântul frumusețe. Totul există ca să o înfrumusețeze pe ea”.

Ecofeminiștii se implică, deseori, în discuții referitoare la problemele stringente ale omenirii din ziua de astăzi: fertilizarea in vitro, clonarea, poluarea, globalizarea, încălzirea globală etc.

Nici ecofeminismul nu a scăpat de criticile aduse de alte „ramuri” ale feminismului. Ca și feminismul radical, și ecofeminismul a fost acuzat de esențialism, deoarece femeile au, prin capacitatea lor reproductivă, o natură diferită de cea a bărbaților. Altfel spus, ecofeminismul susține relația femeie-natură, situație combătută, datorită faptului că tocmai această asociere este cea care a dus la considerarea femeilor drept oameni de rang secundar din punct de vedere sistemic și, drept non-cetățeni din punct de vedere politic.

2.2.7 Feminismul comunitarian

Comunitarismul are în centrul său comunitatea umană. Cel care dezvoltă acest concept este John Rawls („A Theory of Justice”). Comunitarismul afirmă faptul că individul, fiind născut într-o cumunitate, într-un anumit context social și cultural și fiind caracterizat de raționalitate, ar trebui privit din prisma politică diferit și, „mult mai puțin ca un atom singular”. Oamenii trebuie tratați ca membri cu drepturi și obligații ai unei comunități.

Cea mai notorie feministă comunitaristă este Jean Bethke Elshtain („Public Man, Private Woman” – 1981, „Democracy on Trial”-1993). Aceasta este de părere că „drepturile individuale nu pot fi considerate singular, fiindcă multe dintre actele noastre nu sunt derivate din interese, ci pur și simplu din grijă, compasiune, dintr-o anumită înclinație față de un bine public, față de un trai între semeni”.

Aceeași autoare consideră că „puterea” are două laturi:

„puterea asupra”, care este apanajul bărbaților, este legată de stat, de birocrație, de un mediu formal, de domeniul politic și juridic, și

„puterea să”, care este tipică femeilor, fiind legată de un mediu privat, informal.

Astfel, femeile au două opțiuni: fie se lasă manipulate de puterea bărbaților asupra lor, fie au putearea să se masculinizeze și să participe la lupta pentru putere.

O problemă prioritară pentru acest tip de feminism este introducerea îngrijirii, cel puțin parțial, în spațiul public. În mod normal, de-a lungul timpului, aceasta a fost plasată în sfera privată. Ceea ce doresc că obțină feministele comunitariene este ca această problemă să devină una publică, fiind recunoscută și tratată ca atare. Acest lucru ar permite căderea de pe umerii femeilor a acestei poveri, de a-și petrece tot timpul îngrijind bătrâni, persoane cu handicap. Jean Bethke Elshtain consideră că absența serviciilor de îngrijire duce la o mai slabă capacitate de afirmare a femeilor în sfera publică, deoarece ele sunt obligate să se ocupe de aceste persoane defavorizate în mod constant, spre deosebire de bărbați, care nu obișnuiesc să practice astfel de activități.

2.2.8. Feminismul comunist – de ce nu a existat feminism în comunism?!

Când vine vorba despre feminismul comunist, întrebarea care se ivește este următoarea: „a existat sau nu un feminism comunist?”. Mihaela Miroiu, în lucrarea „Drumul către autonomie. Teorii politice feministe”, susține ideea unei inexistențe a acestui fenomen în perioada regimului comunist. Argumentul pe care acesta îl oferă, derivă din însăși natura feminismului: „toate teoriile feministe și ideologiile abordate (…) au ceva în comun: anume faptul că promovează drepturile femeilor ca indivizi și aspiră să contribuie la autonomia femeilor. Cum drepturile individuale și autonomia personală nu sunt valori ale ideologiei comuniste, nu cred că este posibil un feminism comunist, oricâte exemple de politici în favoarea femeilor vom găsi”.

Cu toate acestea, putem vorbi despre o gândire feministă în această perioadă, chiar dacă ea a fost foarte puțin studiată. Comunismul, din punctul de vedere al teoriilor feministe, trebuie analizat nu doar privind critic asupra politicilor referitoare la economie, relații de clasă și cultură, ci și asupra politicilor care au vizat viața particulară, relațiile de gen și femeile.

Acest regim încearcă crearea „omului nou” (în România) sau a „omului sovietic” (în regimurile de acest gen din lume), care „așa cum spune Sheila Fitzpatrick (…) era „un trăgător de sfori, un manipulator, un slujbaș al vremii sale, un gurist de lozinci și chiar mai mult decât atât. Dar mai presus de toate, el a fost un supraviețuitor”.”. Însă, restul oamenilor normali din Europa de Est, Asia și America Latină din acea perioadă, vedeau comunismul ca pe un regim ce le oferea o poartă spre educație, industrializare, muncă salariată și urbanizare. Comunismul se adresa oamenilor din clasa de mijloc, defavoriuată, reușind să le ofere acestora sprijinul de care aveau nevoie (pe plan educațional, profesional).

Din punctul de vedere al politicilor feministe, comunismul tindea către o emancipare realizată prin muncă și independență financiară a femeilor față de bărbați. Nu se putea dezvolta o mișcare sau teorie feministă în cadrul acestui regim, dat fiind faptul că nu era acceptată o altă ideologie, mișcare decât cea proprie, a partidului, care punea, într-o oarecare măsură, accentul pe rezolvarea tuturor inegalităților prezente în societate (de rasă, sex, naționalitate, religie etc).

Însăși M. Miroiu ne oferă o imagine a ideologiei din acea perioadă: „Ideologia oficială era cea a egalitarismului de gen: nu există bărbați sau femei, ci oameni ai muncii. Practicile erau cele ale patriarhatului de stat la nivel macrosocial și ale patriarhatului tradițional (dar fără „tați” ca unici câștigători ai pâinii) în familie”. „Emancipată“, femeia comunistă obține „dreptul“ dublei zile de muncă, sclavia domestică se completează cu sclavia în cadrul atelierului, al fabricii etc. Atributele Tatălui le preia statul, infantilizând și controlând populația de ambe sexe prin politica sa protecționistă și autoritară. Feminismul este, în comunism, un simplu moft burghez. Legatură cu tradiția mișcărilor revendicative ale femeilor din perioada interbelică e suprimata.

Stalin a istituit modelul, pe care Mihaela Miroiu îl numește o „Shiva stahanovistă”. Ce implica acest model? Femeia era fruntașă în producție „cu o mână pe trung, una pe steag (…) alta pe copil, alta la cratiță, alta pe cârpa de spălat podele și alta la cules recolte în sistemul de muncă patriotică. A decretat ideologia multiplelor datorii pentru femei”. Ceaușescu a preluat acest model în România.

Comunismul susținea creșterea copiilor și dependența atât a bărbaților, cât și a femeilor de partidul-stat. Societatea comunistă era una în care se mima „egalitatea de gen, politic vorbind, dar a ierarhizat toate industriile în chip patriarhal. Comunismul nu a clintit nici o dată patriarhatul din familie și ne-a pricopsit cu dubla zi de muncă a femeilor”.

Se impunea, ca generală, ideologia autosacrificiului. Viața privată devenea publică prin deviza „Nu am nimic de ascuns în fața colectivului”, care implica transparență și care, de asemenea, ducea la trădări, demascări ale rudelor și apropiaților, în care aveai informații că respectivele persoane aveau o atitudine neconformă cu partidul. Era o perioadă în care părinții își denunțau copii și viceversa.

Cea mai mare problemă cu care s-au confruntat femeile în perioada comunistă, a fost politica pronatalistă, avorturile fiind interzise. În situația în care, femeile nu doreau sa aibă mai mulți copii sau urmau să aducă pe lume copii nedoriți, apelau la avorturi clandestine, care se realizau în medii pline de focare de infecție, putând ajunge chiar la moartea sau la închisoare, dacă erau prinse. De asemenea, medicii care se prestau la un astfel de demers ginecologic erau foarte puțini, deoarece nu doreau să sfârșească în pușcărie. Despre această problemă am discutat în primul capitol.

Astfel, comunismul a dus, așadar, la o emancipare a femeilor prin muncă, „în sensul în care profesia era o componentă identitară fundamentală”. În prima decadă a comunismului, femeile nu au mai fost denumite ca mame, soții, fiice, ci au fost identificate cu profesiile în care activau: tractoriste, ceferiste, profesoare, medici, juriste, deputate etc. Ocupația de mamă, soție, fiică era așezată pe un loc secund, după profesie, care ocupa primul loc. Ce toate acestea, această independență a dat naștere la o nouă dependență: cea față de stat, de partid, de conducător. Abia în a doua etapă a comunismului, femeia ca mamă, soție fiică a ocupat primul loc, profesia ajungând din nou pe un loc secundar.

2.3.Feminismul comunist și feminismul contemporan

Printre principalii factori care au influențat schimbarea familiei nucleară clasică, literatura de specialitatea enumeră trei elemente care sunt esențiale pentru lucrarea mea. Literatura de specialiatate susține că emanciparea femeii, care a obținut posibilitatea de a învăța, crescându-se nivelul de calificare profesională și de cultură, atragerea femeilor în câmpul muncii, ca urmare a crizei economice, fiind nevoie de un venit suplimentar celui asigurat de bărbat, aceasta ducând la independența economică a femeii, dar și la micșorarea numărului de copii și schimbarea percepțiilor asupra timpului, care duce la apariția maternității întârziate, școlarizarea este prelungită, perioada fertilității este micșorată au fost câteva dintre motivele pentru care s-au produs schimbări în structura familială în ultimii ani. Practic, dorința femeii de dezvoltare profesională și neexistarea unor reguli care să impună întemeierea unei familii de la o vârstă fragedă au condus la schimbarea atitudinii femeii vis a vis de familie. Acesta este și motivul pentru care dedic un subcapitol pentru a analiza poziția femeii din perioada comunistă și cea din perioada contemporană. La nivelul bărbatului nu s-au produs multe modificări. El este, în continuare, cel care trebuie să asigure un venit familiei. Este adevărat că, în zilele noastre, există posibilitatea de a întâlni un bărbat care să se ocupe de gospodăria familiei, în timp ce femeia muncește, dar această posibilitate nu este îmbrățișată de barbat așa cum a îmbrățișat femeia posibilitatea unei cariere. Deci, producerea unor schimbări la nivelul statutului de femeie au produs și schimbări la nivel familial, atât în relația de cuplu cu partenerul, cât și vis a vis de nașterea copiilor.

Când vine vorba despre feminismul comunist, întrebarea care se ivește este următoarea: „a existat sau nu un feminism comunist?”. Mihaela Miroiu, în lucrarea „Drumul către autonomie. Teorii politice feministe”, susține ideea unei inexistențe a acestui fenomen în perioada regimului comunist. Argumentul pe care acesta îl oferă, derivă din însăși natura feminismului: „toate teoriile feministe și ideologiile abordate (…) au ceva în comun: anume faptul că promovează drepturile femeilor ca indivizi și aspiră să contribuie la autonomia femeilor. Cum drepturile individuale și autonomia personală nu sunt valori ale ideologiei comuniste, nu cred că este posibil un feminism comunist, oricâte exemple de politici în favoarea femeilor vom găsi”.

Din punctul de vedere al politicilor feministe, comunismul tindea către o emancipare realizată prin muncă și independență financiară a femeilor față de bărbați. Nu se putea dezvolta o mișcare sau teorie feministă în cadrul acestui regim, dat fiind faptul că nu era acceptată o altă ideologie, mișcare decât cea proprie, a partidului, care punea, într-o oarecare măsură, accentul pe rezolvarea tuturor inegalităților prezente în societate (de rasă, sex, naționalitate, religie etc).

Însăși M. Miroiu ne oferă o imagine a ideologiei din acea perioadă: „Ideologia oficială era cea a egalitarismului de gen: nu există bărbați sau femei, ci oameni ai muncii. Practicile erau cele ale patriarhatului de stat la nivel macrosocial și ale patriarhatului tradițional (dar fără „tați” ca unici câștigători ai pâinii) în familie”. „Emancipată“, femeia comunistă obține „dreptul“ dublei zile de muncă, sclavia domestică se completează cu sclavia în cadrul atelierului, al fabricii etc. Atributele Tatălui le preia statul, infantilizând și controlând populația de ambe sexe prin politica sa protecționistă și autoritară. Feminismul este, în comunism, un simplu moft burghez. Legatură cu tradiția mișcărilor revendicative ale femeilor din perioada interbelică e suprimata.

Rolul femeii în comunism a fost asemănător cu rolul femeii de a lungul întregii istorii. Statutul femeii nu a evoluat foarte mult, rolul principal al femeii fiind cel de mama, de aducere pe lume a copiilor; pentru aceasta femeia trebuia să-și păstreze castitatea înainte de căsătorie, fidelitatea și fertilitatea în timpul căsătoriei, altfel era repudiată de familia ei (drept comparație, soțul dacă era steril era înlocuit temporar de un alt membru al familiei extinse care va fi tatăl biologic). Astfel femeia era considerată inferioară bărbatului, deși era importantă datorită capacității sale de a naște. Chiar și în Biblie, femeia este creată din coasta unui bărbat, deci trebuie să i se supună și să-l ajute în toate. Semnele inferiorității sunt întâlnite peste tot în cultura religioasă, de exemplu la ortodocși – femeia nu poate intra în altar, trebuie să intre în biserică îmbrobodită și în fustă, nu poate intra în biserică în anumite perioade ale luni, etc, toate sunt consecințe ale păcatului primar inițiat de femeie.

Rolul de mamă a fost foarte mult timp principal și singur, ulterior a fost complementar cu altele cum ar fi îngrijirea bolnavilor, țesut pentru a asigura hainele membrilor familiei; dar rolul de mamă s-a păstrat până în zilele noastre devenind unul mai puțin important și secundar, cu mult mai rar întâlnit.

Interesantă este concepția lui Otto Weininger, care în tratatul său Sex și caracter susține că în realitate nu pot fi întâlnite tipuri pure ale indivizilor: în totalitate masculine și în totalitate feminine, el înțelege genurile ca fiind complementare, fiecare având o latură caracteristică celuilalt într-o măsură sau alta. Astfel după această concepție, emanciparea femeii este de fapt răscularea laturii ei masculine, iar acceptarea emancipării de către bărbați – o caracteristică a laturii lor feminine. De alfel astăzi se vorbește tot mai mult de feminizarea bărbaților, dar asta ar constitui obiectul unui alt studiu în acest sens.

Abordarea psihologică integralistă înțelege “familia ca un tot întreg al cărui membri interacționează între ei prin intermediilor imaginilor, a percepțiilor reciproce referitoare la ei și în raport cu lumea exterioară familiei”.

T.Parsons pune bazele Teoriei presiunii de rețea, susținând că diviziunea rolurilor în familie: a bărbatului pe funcția economică, iar a femeii pe cea emotiv-expresivă are lor datorită industrializarii și modernizării familiei. E.Bott dezvoltă ideea și susține că cu cât cuplul are o legătură mai strânsă cu societatea apropiată familiei (de exemplu, colegi, vecini, prieteni), cu atât rolurile vor fi mai ierarhizate și discriminative. Explicația acestui fapt poate consta în presiunea culturală și socială, societatea vrea indivizii care se conformează fără discuții, regulilor și normelor ei, care nu se răscoală și nu agită spiritele în jurul lor.

Abordarea macroeconomică a familiei explică împărțirea și ierarhizarea rolurilor în familie prin funcția economică și aportul material al fiecărui soț (B.Lemennicier, 1978), ecuația fiind simplă: cine aduce resurse financiare mai multe are o autoritate mai mare. Dat fiind că majoritatea cercetărilor din domeniu demonstrează faptul că o femeie ia un salariu mai mic decât un bărbat, în condițiile similare (aceeași funcție, experiență, domeniu, companie), dintr-o discriminare rezultă altă – din cea profesională decurge cea familială.

Ulterior apare și Teoria echității care explică familia ca o afacere și, prin urmare, o continuă negociere de roluri între bărbat și femeie. Această negociere este în primul rând bazată pe egalitate în drepturi și obligații, echitate a celor două sexe în ceea ce privește oferirea familiei și primirea din partea ei.

Societatea de astăzi nu mai pune preț pe căsătorie, considerată mult timp unul din principalele evenimente din viața omului, alături de naștere și moarte. Cuplurile aleg să conviețuiască împreună fără a încheia vreo formalitate în acest sens, chiar au și copii (unii aleg să se căsătorească la apariția lor, alții – nici în acest caz), societatea fiind deja obișnuită cu fenomenul tot mai amplu, nereacționând ca altădată prin sancțiune morală și marginalizare.

Femeia zilelor noastre nu mai este „veriga slabă”, este o persoană puternică și hotărâtă care „luptă” cot la cot cu bărbatul sau singură pentru a supraviețui și a reuși să-și contureze viața pe care și-o dorește. Femeia de astăzi vrea educație aleasă, vrea perfecționare, vrea carieră profesională, vrea resurse materiale cel puțin suficiente pentru un trai decent, vrea apreciere din partea bărbaților mai ales, abia după aceea vrea o familie (nu neapărat căsătorie!) și se mai gândește dacă vrea copii sau nu. Prin toate aceste dorințe și aspirații ale femeii putem observa o modalitate de refulare a constrângerii și dependenței de bărbat (tată sau soț) prezente de atâtea secole.

În cadrul familiei, diviziunea muncii nu mai este împărțită ca altădată: femeia era răspunzătoare de toate treburile gospodărești, de creșterea și educarea copiilor, de menținerea stabilității familiei, etc; iar bărbatul răspundea de confortul material al familiei asigurat prin munca sa în afara familiei. Astăzi, în cazul în care femeia se hotărește să-și facă o familie ea pretinde ajutorul bărbatului în treburile gospodărești, în creșterea copiilor, în orice altă activitate legată de familie, datorită faptului că și ea are o viață profesională care îi ocupă o bună parte din timp, adică ajută și ea la stabilitatea financiară a familiei. Egalitatea în drepturi și obligații familiale a devenit esențială în luarea deciziei de a se căsători sau de a avea copii. Cred că și prezența concubinajului, tot mai des întâlnit, își are explicația în dorința femeii de a vedea cum este bărbatul ales în viața de zi cu zi, ce pretenții are (cele reale, nu cele zise), cum participa la viața comună, ce idei și concepții are despre viața de familie.

Odată lămurită problema percepției bărbatului asupra vieții de cuplu, femeia se poate hotărî sau nu să se căsătorească, pentru că societatea nu mai influențează în niciun fel decizia, decizia este a femeii, în funcție de dorințele ei, eventual influențat de rudele mai în vârsta, crescute în alte timpuri și conform altor mentalități, care vor să o vadă „la casa ei” (presiunea de rețea).

Femeia de azi, de obicei cu o calificare înaltă și din mediul urban, vrea carieră și familie, probabil în această ordine, rămâne de văzut la tragerea concluziilor în urma cercetării propriu-zise. Cu alte cuvinte nu vrea ca familia să-i influențeze cariera, din cauza aceasta pretinde ajutorul barbatului în cadrul activităților pentru și în familie, dar nu vrea nici influențe în sens invers: adică cariera profesională să aibe impact negativ asupra familiei, relației de cuplu sau a copiilor. Cred ca asistăm astăzi la faptul că, pentru majoritatea femeilor, ambele sunt la fel de importante și ele încearcă din răsputeri să le împace, fără a le afecta, dar demulte ori sunt prinse în capcană între ele, ajungând ca, într-un final, balanța să se încline fie într-o parte fie în alta.

Dacă ar fi să facem o comparație între feminismul communist și feminismul contemporan, am putea spune că la nivelul femeii democrația și-a pus, în mod serios, amprenta.

Femeia de acum câțiva ani punea căsnicia pe primul plan și mai ales îngrijirea bărbatului de lângă ea. Așa cum susține și Cristian Ciupecă, bărbatul “ venea acasă, citeau ziarul, li se punea masa, li se strângea masa , se odihneau și apoi plecau din nou la muncă”. Femeia din ziua de azi alege ce viață vrea să aibă. Maternitatea este o opțiune a femeii, nu mai este o impunere. În zilele noastre, este tot mai dezvoltată idea de monoparentalitate, dar despre asta o să vorbesc în capitolele următoare.

O să mă opresc și asupra atitudinii bărbatului vis a vis de dezvoltarea profesională a femeii . Cristian Ciupercă spune că sunt trei motive pentru care bărbații consideră cariera profesională a femeii ca fiind o sursă de conflict :

Ei sunt puși în situația de a întelege și de a accepta stările emoționale prin care trec femeile, stări generate de cariera profesională a acestora, de unde, până mai ieri doar bărbații erau îndeptățiți să fie înțeleși și acceptați.

Ieșirea femeii din carapacea familiei înseamnă emanciparea ei socială și culturală, dobândirea unor atribute considerate, în trecut, doar aparținând bărbaților (reflecție, cunoaștere, activitate), fapt carei implică modificarea raportului de autoritat și putere dintre cele două sexe, deteriorarea imaginii bărbatului ca fiind <capul familiei>, sintagmă cauzată de idea că el ar fi singurul aducător de venit și singurul capabil (datorită acelor atribute) să organizeze și să conducă celula familială.

Ieșirea femeii din carapacea familiei implică și întrecere cu bărbații, întrecere pe care aceștia nu sunt atât de siguri că o vor câștiga în ciuda prejudecăților și stereotipurilor care atacă cariera femeii.

Acestea sunt principalele motive pentru care bărbații se simt atacați de dezvoltarea profesională a femeii. Am adus, în acest subcapitol, o serie de argument ca există diferențe între feminismul communist și feminiismul contemporan această ipoteză având ca și consecință faptul că există deosebiri mariajul din perioada comunistă și mariajul contemporan. Civilizația industrială (modernă) consideră schimbarea ca ceva normal. Față de societatea tradiționala, societatea modernă reprezintă o treapta superioară de complexitate și de diferențiere structurala și are ca trăsătura dominantă raționalizarea.

2.4.Roluri, așteptări de rol și modificarea

sarcinilor în familie

Statusul, în genere, se referă la poziția pe care un individ o deține într-un grup sau societate, și prețuirea atașată acesteia. Statusul se împarte în două categorii, și anume status dobândit (statusurile pe care oamenii le obțin cel puțin parțial ca rezultat a ceva ce fac ei) și status atribuit (status-ul cu care se naște omul). Fiecărui status i se atribuie roluri sociale, acestea fiind norme, comportamente așteptate ale unei persoane care ocupă un anumit status. Pentru a îndeplini rolurile lor variate, oamenii sunt ghidați de așteptările de rol, care sunt norme bazate pe obiceiuri și tradiții care arată cum un anumit rol particular trebuie îndeplinit.

În cele mai multe societăți stereotipiile de sex sunt foarte pronunțate și, cu extrem de puține excepții, ele sunt pozitive în favoarea bărbatului și mai puțin pozitive pentru femeie.

Așteptările de rol creează diferențe reale dintre comportamentele bărbaților și ale femeilor în special prin socializare.

Cele mai multe caracteristici de personalitate și acționale atribuite prin stereotipii nu sunt naturale, pio-psihologice, ci induse prin diverse mecanisme.

Așteptările și etichetările ce privesc rolurile de sex au numeroase consecințe directe și indirecte asupra vieții de familie. Fiind caracterizată tot mai afectivă, înțelegătoare, mama -indiferent dacă lucrează sau nu în câmpul muncii –va trebui să se ocupe în principal de copii; bărbatul având „natural” o înclinație mult mai pronunțată față de știință, cunoaștere, va aloca timp mare cititului, televizorului, iar nevasta treburilor casnice. În comunism această idée era foarte promovată. Femeie se adapta în a se împărți între treburile casei și muncă, pe când, în zilele noastre, bărbatul poate înlocui oricând femeia la treburile casei.

S-a constatat că în mariajul tradițional (în care bărbatul creează, iar femeia nu) face bărbații căsătoriți mai sănătoși fizic și mintal decât cei necăsătoriți, în timp ce la femeie situația este inversă. Diferențele prin stereotipizare afectează și indirect viața de familie, mai ales în ceea ce privește puterea în cuplul conjugal, aceasta fiind direct legată de câștigul financiar pe care femeia îl aduce în bugetul familiei (Iluț, 1995).

Schaefer reține că societatea are grijă de modul în care puterea este distribuită în interiorul familiei. Dacă așteptările societății sunt ca bărbatul să domine în luarea tuturor deciziilor această societate se numește patriarhală.

La români, capul gospodăriei este, de asemenea, soțul. Autoritatea lui este reală, dar mult mai redusă decât în cazul celorlalte populații balcanice. Ca șef al gospodăriei, el dirijează viața și organizează munca tuturor celor de sub comanda sa, la nevoie apelând chiar la forță. Rolul său în gospodărie nu se reduce însă la supravegherea celorlalți, ci constă și în participarea efectivă la activitatea desfășurată aici. Având în vedere ceea ce se spune în carte și ceea ce știm dinainte despre șeful român de gospodărie, am spune că poziția lui este o combinație de paternalism și autoritate. Poziția femeii este una de inferioritate în raport cu bărbatul (www.unibuc.com).

Această idée este una comună și poate că acesta este și motivul pentru care femeile din ziua de azi aleg concubinajul, teama de a nu fi dependente de bărbatul de lângă ele. Deși este o idée comună, în zilele noastre, a fost întâlnită destul de des situația în care bărbatul trăiește din ce câștigă femeia.

Concepția funcționalistă asupra rolurilor între genuri, consideră că diviziunea muncii este încă eficientă. Funcționaliștii susțin că familia are nevoie de specialiști: un lider expresiv, care se preocupă de relațiile interne, și un lider instrumental care pune familia în legătură cu lumea exterioară. Astfel, bărbaților care au un rol instrumental li se acordă mai mult prestigiu și autoritate decât femeilor care joacă rolul expresiv.

Pentru teoreticienii conflictului argumentul funcționalist este o modalitate de a justifica puterea grupului dominant. Indiferent cum au început deosebirile între bărbați și femei în privința puterii, ele au fost menținute deoarece cei care beneficiază de aceste deosebiri au puține motive să-și schimbe situația.

Teoreticienii conflictului susțin că sursa deosebirilor între rolurile genurilor se găsește în inegalitatea economică. Întrucât se consideră că bărbații, în rolurile lor tradiționale, au o mai mare contribuție economică în societate decât femeile, lor li se acordă mai mult prestigiu și mai multă putere.

Indivizii dintr-o cultură, de multe ori confundă așteptările pe care le au de la un bărbat sau de la o femeie cu diverse aspecte ale stereotipiilor acesteia. Stereotipurile sunt, în general, afirmații false dar, ca nivel al conștiinței comune circulă cu valoare de adevăr.

În multe societăți stereotipurile sunt pozitive în favoarea bărbatului și mai puțin pozitive pentru femeie. În majoritatea culturilor, de la femeie se așteaptă să fie mai pasive, mai dependente, mai ascultătoare, mai emoționale, și cu o atenție mai mare pe casă și familie, pe când de la bărbați se așteaptă să fie mai independenți, mai competitivi, mai raționali și mai controlați emoțional. Există o mare discrepanță între ceea ce se așteaptă de la persoane în general și care este realitatea, de fapt. Multe dintre aceste diferențe între bărbat și femeie nu au acoperire, așteptările de rol creează diferențe reale între comportamentul celor două categorii prin socializare, iar aceste etichetări au numeroase consecințe directe ți indirecte asupra vieții de familie.

În ceea ce privește capacitățile intelectuale s-a demonstrat faptul că femeile dețin superioritatea în abilitățile lingvistice, pe când bărbații dețin superioritatea în abilitățile de calcule matematice și reprezentare matematică, neexistând nici un fel de diferențe între sexe legat de coeficientul de inteligență și creativitate. Cele mai multe caracteristici de personalitate și acționale atribuite prin stereotipii nu sunt naturale, bio – psihologice ci induse prin mecanisme psihosociale. Diferențele prin stereotipizare afectează indirect viața de familie, cuplul conjugal fiind direct legat de câștigul financiar pe care femeia îl aduce bugetului familial. În cazurile în care femeia nu este angajată (mariajul de tip tradițional), bărbații căsătoriți sunt mai sănătoși fizic și mintal decât cei necăsătoriți, pe când la femei situația este inversă. În societatea tradițională, stabilitatea și buna înțelegere în grupul domestic este dată de complementaritatea rolurilor de bărbat și de femei. În societățile rurale, bărbatul are rolul de producție și dominant, iar femeii, cu toate că și participă la activitățile productive, îi revin și sarcinile menajere. Rolurile sunt complementare dar puternic diferențiate.

Funcționarea familiei poate fi descrisă, în special, în termeni de roluri ale membrilor. În familiile bine organizate, membrii au roluri acceptate si bine definite, care sunt complementare și prin care contribuie la viața de familie, la realizarea obiectivelor, scopurilor familiei. O familie bine organizată se autoconcepe ca având un anumit statut în raport cu prietenii, rudele, cu întreaga comunitate (www.unibuc.com).

O supraâncărcare de rol domestic al femeii o reprezintă îngrijirea copiilor, mai ales pentru femeile cu carieră, indiferent care ar fi aceasta. Acestor tipuri de sarcini bărbatul nu alocă un timp considerabil.

De obicei, grupul domestic urmărește atingerea și menținerea bunăstării, fiind necesară luarea deciziilor în legătură cu variantele optime de realizare a acesteia. Trebuie remarcat faptul că, cu toate că unele decizii și comportamente sunt strict individuale, acestea pot afecta pe toți membrii grupului. Deciziile cunosc două forme: decizii democratice (colective), și decizii ale autorității (sunt asociate cu puterea tatălui în familie, el deținând și puterea economică în general). Emanciparea economică și culturală a femeii dezvoltă problemele deciziilor democratice în cuplul conjugal.

În luarea deciziilor colective intervine o altă problemă, și anume armonizarea preferințelor (cu referire la consumul alimentar, cultural, educația copiilor și altele). Nu este nici un fel de problemă dacă preferințele sunt aceleași sau asemănătoare. Adevăratele probleme intervin atunci când există discrepanțe în armonizarea intereselor, în familie fiind nevoie de o negociere a preferințelor și de a găsi modalități de a le satisface la maxim. Decizia optimă o reprezintă delegarea tacită unul altuia a autorității decizionale, sau împărțite deciziile pe timp școlar și timp liber, acest tip de delegare variind în funcție de sarcinile de rezolvat.

Există și o a treia variantă de atingere a bunăstării, și anume când are membrii altruiști (un membru este altruist atunci când funcția lui de utilitate depinde de bunăstarea altui membru al familiei). Becker susține faptul că prezența în familie a unei persoane altruiste incită și pe alți membrii, chiar dacă sunt egoiști, să maximizeze bunăstarea întregului grup familial. Un alt domeniu foarte important în luarea deciziilor al unui cuplu conjugal îl reprezintă numărul copiilor, sexul, intervalul protogenic și intergenic, adică planificarea familială (Iluț, 2002).

Există foarte multe tipuri de familii în zilele noastre, tipuri ce nu erau acceptate în comunism. În zilele noastre, bărbatul se poate ocupa de treburile casnice, femeia să contribuie la situația financiară a familiei sau să întrețină familia. Totul se bazează pe gradul de libertate de care se bucură populația. Practic,

Asta este diferența dintre comunism și postcomunism. Populația conteporană poate lua orice decizie, în funcție de avantajele pe care le obține sau dezavantajele ce le întâmpină.

Cap III: Cercetare sociologică ,,Mariajul si maternitatea.Analiză comparativă comunism-postcomunism” Studiu de caz in Jud Dolj

Metodologia cercetării :Statistici în domeniu și generalități despre cercetare; Operaționalizarea conceptelor

După definirea termenilor principali utilizați pe parcursul cercetării, urmărirea evoluției familiei de-a lungul istoriei, prezentarea caracteristicilor importante pe care le-a avut ea în anumite etape, prezentarea factorilor care au dus la schimbarea familiei în general, și a rolurilor bărbatului și a femeii, în special, precizării impactului emancipării femeii și a angajării ei în activități economice extrafamiliale urmează partea concretă a lucrării, unde vom vedea exact schimbările produse la nivelul femei din perioada comunistă până în prezent; dar înainte de formularea ipotezelor cercetării și prezentarea metodologiei utilizate, se impune menționarea câtorva cercetări asemănătoare sau apropiate temei demersului prezent.

Deși nu sunt foarte multe cercetări în domeniu, putem găsi și menționa câteva dintre statistici și studii comparative apropiate ca temă.

Astfel, Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București împreună cu Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională, în anul 2001, au realizat studiul denumit Femei de Afaceri din Romănia în mileniul III care ne prezintă informații interesante. S-a concluzionat că în România, doar 31,8% din populația de femei sunt implicate în afaceri, fie ca asociat unic, administrator, prestator de activități independente sau persoane fizice autorizate. Zonal, partea de Nord-Est a țării conduce clasamentul cu 34,5% din femei, din totalul populației țării noastre, sunt prinse în afaceri, iar București-Ilfof se află pe ultimul loc, cu 29,2%. Dar din totalul de femei implicate în afaceri, bineînțeles că lider este municipiul București, cu 20,2% din femei. Ca și funcție ocupată: 71% sunt asociate sau acționare în societăți comerciale, 8,4% au o activitate economică independentă și 8,3% fac parte din asociațiile familiale. În ceea ce privește vârsta femeilor care au afaceri, pe primul loc – cu 17% se situează categoria 40-44 de ani, urmată de 15,6% aferente vârstei de 45-49 de ani, 15,5% – 30-34 de ani; astfel femeile cu vârsta împlinită de 30-49 de ani, considerată cea mai prolifică, ocupă 61,5% din totalul celor care au inițiate și dezvoltă niște afaceri.

Datele ultimilor 50 de ani ne arată că a crescut procentul de femei angajate din totalul populației femenine, ca sectoare de activitate există unele unde femeile dețin majoritatea, de ex:

sănătate și asistență socială – 78,8%

activitate bancară, financiară și asigurări – 71,3%

învățământ – 69,5%

hoteluri și restaurante – 66%

comerț – 55,4%

telecomunicații – 53,9%

Dar în ceea ce privește salariul mediu brut, femeile iau cu 7,2-9% mai puțin decât bărbații, în aceleași condiții, același nivel de educație, experiență, funcție, domeniu de activitate… În ceea ce privește accesul la carieră, același raport preizează că în cazul conducătorilor și a funcționarilor cu grad superior din administrația publică, numărul femeilor este de 3 ori mai mic decât numărul bărbaților. Astfel femeile se confruntă cu multe greutăți și prejudecăți în clădirea propriei cariere, chiar și în zilele noastre, deși semnificativ mai puțin ca acum 30 sau 20 de ani.

Institutul Național de Statistică ne oferă câteva date recente ale proporției populației din România. La 01.07.2009, din totalul populației 51,3% sunt femei și 48,7% – bărbați. Ca spor natural, după 1991, acesta este negativ, adică rata mortalității este mai mare ca rata natalității, explicația putând să fie în insecuritatea economică care a evoluat în criză economică, amânarea fertilității, scăderea ratei căsătoriilor și a creșterii ratei divorțurilor, înrăutâțirea stării de sănătate a populației, și multe altele. Dar totuși în 2009, față de 2004 se observă o creștere a ratei fertilității la majoritatea categoriilor de vărstă a femeilor (excepție făcând categoria de 20-24 de ani, unde se observă o scădere), vârful fiind dat de vârsta de 25-29 de ani. După statutul profesional ocupat a populației care desfășoară vreo activitate economică:

salariați: 67,5% din femei și 67% din bărbați

lucrător familial neremunerat: 19,2% din femei, față de 6,1% bărbați

lucrător pe cont propriu: 12,5% din femei și 24,9% din bărbați

iar patroni, administratori: 0,8% față de 2,0%.

Se poate observa că femeile prevalează doar ca angajate și ca lucrători familiali fără o retribuție bănească și sunt la jumătate față de procentul bărbaților, pe ocupații mai prestigioase și bănoase – patroni și lucrători pe cont propriu.

În urma acestor statistici putem observa emanciparea profesională a femeii din ultimii ani, statisticile arătând că dezvoltarea femeii a început de la sfârșitul perioadei comunistă, încet, încet contribuind cât mai însemnat la situația financiară a familiei.

Legat de altă problematică pe care am discutat-o în lucrarea mea și anume avortul, urmărind statisticile putem deduce că legea ce interzicea avorturile din perioada comuistă a scăzut numărul de avorturi și a mărit numărul nou născuților, dar a dus la creșterea numărului de avorturi clandestine. Dar și în acest caz numărul de avorturi din acea perioadă este mult mai mic decât numărul de avorturi de astăzi. În ultimii 11 ani s-au înregistrat aproape 11 milioane de avorturi, aproape jumătate făcute de femei tinere, până în 30 ani, ba chiar, după perioada comunismului, în intervalul 1990-1992 avortul, în România, a atins cele mai înalte cote din Europa.

O altă problemă foarte controversată din zilele noastre este vârsta femeilor care fac avort. În anul 2008, în România s-au făcut aproape 128.000 de avorturi, dintre care 10% la categoria de vârstă 15-20 ani. Acest număr ese unul scandalos, în special că este vorba de fete tinere care nu au avut parte de nicio educație sexual privind metodele de contracepție.

Ca o concluzie, în perioada comunismului, mamele aveau mai mult timp pentru copii lor, iar cariera nu ocupa un loc atât de important, iar această revoluție democratică a dus la creșterea numărului de avorturi.

Studiul „ Mariajul si maternitatea.Analiză comparativă comunism-postcomunism” este unul pluridisciplinar, fiind la interferența mai multor ramuri ale sociologiei și anume: sociologia familiei, sociologia muncii, sociologia timpului liber și sociologia generală.

Principalele scopuri ale acestei cercetări sunt:

a observa diferențe ale mentalității unei femei din perioada contemporană și a unei femei din perioada comunistă

a reflecta valorile reprezentative pe care femeia din comunism le promovează;

a evidenția ierarhia acestor valori;

a observa cunoștiințele femeii contemporane vis a vis de valorile reprezentative ale femeii din perioda comunistă;

a identifica care este impactul realizării unei cariere profesionale a femeii asupra familiei;

3.2. Obiective și ipoteze

Ca principalele obiective ale prezentei cercetări, amintite în mare în subcapitolul referitor la generalități despre cercetare, putem preciza:

Delimitarea principalelor diferențe între femeia contemporană și femeia comunistă.

Obținerea unei ierarhii de valori în ordinea importanței lor pentru o femeie de carieră.

Identificarea principalelor criterii de care ține cont o femeie în dezvoltarea profesională. Dacă aceste criterii țin cont de interesele ei personale sau ale familiei ei.

Determinarea posibilelor efecte, negative sau pozitive, ale realizării unei cariere profesionale asupra familiei unei femei de carieră.

Observarea atitudinii femeilor comuniste vis a vis de valorile femeii contemporane.

3.3.Ipotezele cercetării

Ipoteza generală: femeia contemporană pune mai mult accent pe dezvoltarea profesională decât femeia comunistă lucru ce are ca efect scăderea timpului petrecut cu familia.

Ipoteze de lucru:

Rata divorțurilor este mult mai mare în ziua de astăzi decât în perioada contemporană.

Numărul familiilor monoparentale este în creștere în perioada contemporană, familii rezultate fie în urma decesului unui părinte, fie în urma divorțului

Locul de muncă și cariera ocupă primul loc în ierarhizarea valorilor de bază a unei femei de carieră, ierarhizare ce nu exista în perioada comunistă.

3.4.Metode și tehnici utilizate

O metodă nu este o simplă culegere de date, prin ea se încearcă să se aducă invizibilul la stadiul de vizibilitate, iar datele culese se confruntă cu realitatea pentru realizarea unui studiu cât mai obiectiv și cuprinzător.

Metodele utilizate pe parcursul cercetării sunt:

de culegere a datelor:

a) în etapa de documentare:

– analiza literaturii de specialitate;

– analiza articolelor de pe Internet;

– analiza și sinteza statisticilor folositoare cercetării.

b) în etapa de culegere a răspunsurilor: chestionarul

2. de prelucrare și analiză a datelor

Pentru cercetarea mea am folosit ca și metodă chestionarul. „Utilitatea chestionarelor este dată de diferite categorii de informații furnizate: ierarhizarea nevoilor, preferințelor, atitudinilor, obiceiurilor de consum sau de cumpărare, motivațiilor consumatorilor și așa mai departe”. Am utilizat chestionarul în cercetarea mea pentru a surprinde un număr cât mai mare de chestionate, în primul rând, și în al doilea rând, pentru a face o paralelă între răspunsurile chestionatelor.

3.5.Eșantionul de aplicare

În ceea ce privește universul studiului prezent, îl reprezintă femeile în general, fie din mediul urban, fie din mediul rural. Ceea ce vreau să urmăresc în cercetarea mea este dacă încă se păstrează modelul de familie tradițională unde rolul principal al femeii este nașterea și creșterea copiilor . Ca și ipoteză susțin că femeile care nu mai acceptă această situație și vor mai mult de la viață, lucru ce produce schimbări la nivel familial.

Vom aplica tehnica chestionarului asupra eșantionului cuprins din 30 femei care sunt de acord să răspundă, însă voi construi două tipuri de chestionare. Unul aplicat femeilor cu vârsta cuprinsă între 30-40 ani pentru a observa mediul familial din perioada contemporană și unul aplicat persoanelor cu vârsta de 50 de ani pentru a evidenția obiceiurile familiale din perioada comunistă. Eviidențiind caracteristicile fiecărui tip de feminism vom putea apoi să facem și o comparație.

Astfel, am folosit eșantionarea în analiza noastră cantitativă, pentru a reflecta opiiniile femeilor în legătură cu percepția lor subiectivă asupra temei cercetării și pentru a valida sau nu, într-un final, ipotezele formulate.

3.6.Analiza și interpretarea datelor – Raport de cercetare

3.6.1.Interpretarea rezultatelor chestionarului aplicate la persoanele peste 50 ani

La chestionarul aplicat femeilor peste 50 de ani au fost chestionate 15 femei, fiecare răspunzând după propriile valori la fiecare întrebare. O să fac o interpretare a ambelor chestionare, iar apoi o să fac o comparație pentru observa diferențele între femeia comunistă și femeia contemporană.

La prima întrebare, cea referitoare la starea civilă a chestioatelor 54% sunt căsătorite, 43% văduve și doar 3 % divorțate. Observăm că un număr foarte mare de chestionate încă păstrează tradiția de a fi căsătorit cu acte cu partenerul. Folosesc termenul tradiție deoarece o să observăm că dacă în cazul acesta nu avem nici un procentaj al concubinajului, în chestionarul aplicat persoanelor între 30-40 ani, numărul este foarte mare.

La cea de-a doua intrebare, si anume, ,,de când aveți această stare civila?”, 88 % din persoanele chestionate au raspuns cu peste 20 de ani și 12 % 11-15 ani. Observăm ca nu avem nici un caz în care căsătoria durează mai puțin de 11 ani, semn că femeile din perioada comunistă țineau la căsnicia lor și putem deduce faptul că au făcut compromisuri legate de carieră pentru a avea o căsnicie de durată. Dar subiectul acesta legat de carieră o să îl dezbatem în întrebările următoare.

A treia întrebare ,,aveți copii?”, 92% au răspuns cu da, iar 8% au răspuns cu nu. Numărul mediu al copiilor fiecărei mame ce a răspuns la chestionarul propus este 4. Observăm că numărul chestionatelor care nu au copii este extrem de mic în comparație cu numărul mamelor pe care le am chestionat. Putem concluziona că rata natalității din perioada comunistă este mult mai mare, o cauză fiind și legea ce interzicea avortul în perioada comunistă.

La întrebarea “Dintre aceștia, câți sunt în întreținerea dvs.?” Nu am avut niciun răspuns deoarece mamele chestionate la acest chestionar au copii ce déjà au întemeiate o familie.

La întrebarea,, În ce constă ajutorul dvs.? “majoritatea femeilor peste 50 de ani au raspuns produse agroalimentare, motivând acest răspuns prin faptul ca sițuatia lor financiară nu ajută, iar copii déjà au întemeiată o familie și au o situație financiară bună.

La întrebarea ,, De la ce vârstă v-ați cunoscut partenerul de viață?”, 74% au răspuns că până în 18 ani, 14% au răspuns că dupa 30 de ani, iar 12% au răspuns că și-au cunoscut partenerul de viață între 18-30 ani. Observăm că majoritatea și au cunoscut partenerul de viață înainte de a fi majore. Diferența dintre mentalitatea femeii de atunci și mentalitatea femeii de astăzi este vizibilă datorită răspunsului pe care l-am primit la această întrebare. Fără a oferi un procentaj concret deoarece o să apară în chestionarul aplicat persoanelor 30-40 ani femeile ce s-au dezvoltat după perioada comunismului nu au pus atâta accent pe găsirea partenerului de la o vârstă fragedă.

Întrebarea următoare a reușit să scoată în evidență mentalitatile femeilor de 50 de ani.Astfel,la intrebarea ,, Ce părere aveți despre inițiativa femeii de a își dezvolta cariera profesională având ca și consecință reducerea timpului petrecut cu familia?’’, 73% dintre acestea au spus ca nu sunt de acord și 27% au răspuns că au o părere bună. Doar 27% dintre persoanele chestionate vorbesc despre o interdependență a femeii, restul persoanelor chestionate încă privind femeia ca principala componentă a familiei.

La întrebarea “Aveți îndeajuns timp pentru a vă ocupa și de carieră și familie?”, 84% au răspuns că nu dau importanță carierei și doar 16% au răspuns că au timp și pentru familie și pentru carieră. Observăm neimportanța carierei pentru femeile ce și au întemeiat familii în perioada comunistă. Familiile ocupă primul plan, iar timpul este în cea mai mare măsură dedicat familiei.

La întrebarea “există o diferență între perioada comunistă și perioada postcomunistă?” 100% dintre persoanele chestionate au răspuns că da, este o diferență între perioada comunistă și perioada contemporană. Ce fel de diferențe sunt vom stabili din răspunsurile la întrebările urmăroare, dar nu putem să nu observăm că toate chestionatele nu au avut nicio ezitare în a răspunde la această întrebare. Practic, observăm o evoluție a statutului de femeie, o schimbare, fără a intra mai amănunțit în subiect.

Este evident că schimbări sunt între femeia contemporană și femeia comunistă, iar la întrebarea “care este cea mai mare schimbare care v-a afectat viața atât ca femeia, cât și ca mamă?” peste 60% dintre persoanele chestionate au făcut referire la oportunitățile de dezvoltare a femeii.

La întrebarea ”există un lucru din perioada comunistă pe care doriți să-l aduceți și în perioada postcomunistă?” peste 80% dintre femeile chestionate au făcut referire la oferirea locurilor de muncă după terminarea studiilor. Majoritatea și au exprimat îngrijorarea vis a vis de locurile de muncă ale copiilor lor.

Întrebarea „există o diferență în educarea copiilor în perioada comunistă și perioada postcomunistă?” 100 % au răspuns ca există, menționând că elementul care pune în dificultate educarea copiilot în ziua de astăzi este tehnologia, pe acest răspuns bazându-se 64% dintre chestionate, timpul puțin petrecut cu ei, în proporție de 29%, iar 7% au spus ca libertatea de la o vârstă fragedă pune în dificultatea educarea copiilor în perioada contemporană. Observăm că majoritatea persoanelor chestionate găsesc vinovată inovația pentru schimbările ce s-au produs la nivel familial în perioada contemporană.

La întrebarea „care credeți că este motivul pentru care există mai multe divorțuri în ziua de astăzi decât în perioada comunistă? ” 64% dintre persoanele chestionate au răspuns că lipsa timpului petrecut cu familia este principalul motiv, 27 % schimbarea priorităților pe parcursul căsniciei, iar doar 9% au făcut referire la dezvoltarea profesională a femeii. Observăm că, în opinia acestor femei, dezvoltarea profesională a femeii nu reprezintă un dezavantaj pentru familie, dacă petrecerea timpului petrecut cu familia completează lipsa timpului petrcut la locul de muncă.

La întrebarea „considerați că legalizarea avortului a fost o decizie corectă pentru femeia contemporană?” 86% au răspuns cu da și doar 14 % cu nu.

3.6.2.Interpretarea rezultatelor chestionarului aplicat femeilor cu vârsta cuprinsă între 30-40 ani

La prima întrebare adresată referitoare la starea civilă 61% dintre femeile chestionate sunt căsătorite, 21% divorțate, 11% trăiesc în concubinaj și 7% văduve. Observăm că apare aici un nou termen ce în cazul femeilor de 50 ani chestionate nu a existat și anume concubinajul.Despre concubinaj am vorbit în partea teoretică a lucrării, dar din rezultate observăm că acest tip de conviețuire este acceptată doar în epoca modernă, nu și în comunism.Observăm că și procentajul femeilor divorțate este mult mai mare decăt în cazul anterior. Aceata este o dovadă că în ultimii ani rata divorțurilor a crescut semnificativ.

La întrebarea „de cât timp aveți această stare civilă?” 56% dintre femeile chestionate au răspuns că au între 11-15 ani, 24% între 6-10 ani, 14% între 2-5 ani și 6% de 1 ani. Observăm că durata căsniciilor este mult mai variată în cazul femeilor din perioada contemporană decât cea a femeilor din perioada comunistă, femeile contemporane fiind angajate în căsnicii/concubinaj de o perioadă mai scurtă de timp.

.La întrebarea “ aveți copii?” 82% dintre femeile chestionate au răspuns cu da, iar 18% au răspuns cu nu. Numărul mediu de copii al fiecărei mame chestionate este de doi copii, în acest caz. Este mai mic decât în cazul femeilor din perioada comunistă, o cauză a acestui lucru fiind preocuparea femeii pentru dezvoltarea sa profesională.

La următoarea întrebarea legată de maternitate și anume “dintre aceștia, câți sunt în întreținerea dvs.?” 92% dintre femeile chestionate au răspuns cu toți, iar 8% fie în custodia tatălui, fie doar unul dintre copii. Mamele a căror custodie nu aparține este o problemă destul de controversată. La întrebarea “în situația în care aveți copii care nu locuiesc împreună cu dvs., îi sprijiniți din punct de vedere material?” mamele care nu au custodia copiilor nu oferă nici ajutor material. Observăm aici o cauză a nedezvoltării profesionale a femeii. În cazul în care femeia este divorțată și nu are o carieră profesională, decăderea ei socială atinge punctul culminant.

La întrebarea „de la ce vârstă v-ați cunoscut partenerul de viață?” 48% dintre femeile chestionate au răspuns că între 18-30 ani, 34% până în 18 ani, iar 18% după 30 ani. Observăm că în cazul femeilor din perioada contemporană doar 34% și au cunoscut partenerul până în 18 ani spre deosebire de femeile ce s-au căsătorit în perioada comunistă care în procent de 74 % dintre femeile chestionate și au cunoscut partenerul până în vârsta de 18 ani. Observăm aici dorința femeii din perioada comunistă de a își întemeia o familie spre deosebire de femeie contemporană ce pune accent și pe cariera profesională.

La întrebarea “aveți îndeajuns timp pentru a vă ocupa și de familie și de carieră?” 93% au răspuns cu da și doar 7 % au răspuns nu. Răspunsul majoritar este unul ideal. Femeia contemporană are timp și de familie și de carieră.

La întrebarea “ce părere aveți despre concubinaj și conviețuirea fără acte?” 57% dintre femeile chestionate au răspuns ca au o părere bună, 29% foarte bună și doar 14% nu sunt de acord. Putem concluziona că femeile contemporane sunt adepte ale conviețuirii fără acte.

Întrebarea legată despre cunoștințele femeii contemporane „cât de multe știți despre statutul femeii din perioada comunistă?” 89% au răspuns că știu multe lucruri, iar 11 % au răspuns că nu foarte multe. Cunoștințele despre perioada comunistă sunt multe deoarece femeile ce au căsnicii în perioada contemporană, au copilărit în perioada comunistă. Poate acesta este motivul pentru care, la următoarea întrebare “ați fi vrut să trăiți în perioada comunistă cu familia dvs?” 57% dintre femeile chestionate au răspuns că nu, iar restul de 43% au răspuns da.

La întrebarea “care este lucrul de care vă amintiți din perioada comunistă legat de statutul femeii și nu sunteți de acord cu el?” peste 40 % au făcut referire la legea ce interzicea avortul și peste 30% au făcut referire la inegalitatea dintre barbat și femeie.

În legătura cu problematica pe care am pus-o și anume că în perioada comunismului femeia trebuia să se ocupe de treburile casnice și să contribuie și la întreținerea familie. Sunteți de acord cu sinctagma “ Bărbatul trebuie să se ocupe și de treburile casnice”?, 96% dintre femeile chestionate au răspuns că sunt de acord și doar 4% că nu sunt de acord. Observăm schimbarea de roluri ce are loc în familia contemporană. Femeia își dezvoltă o carieră profesională în timp ce bărbatul se ocupă de treburile casnice.

La întrebarea “care credeți că este motivul pentru care există mai multe divorțuri în ziua de astăzi decât în perioada comunistă?” 34% dintre femeile chestionate au răspuns că situația financiară, 28% lipsa timpului petrecut cu familia, 24% dezvoltarea profesională a femeii și 14% schimbarea priorităților pe parcursul căsniciei.Marea majoritate a femeilor contemporane susțin că situația financiară este principala cauză a divorțului în timp că marea majoritate a femeile ce au căsnicii încă din perioada comunismului sușin că lipsa timpului este principala cauză. Cele două tipuri de raspunsuri se contrariază într o oarecare măsură. Femeile petrec mai mult timp la locul de muncă pentru a asigura familiei o situație financiară mai bună.

La ultimele două întrebări din chestionarul aplicat și anume „cariera profesională ocupă un loc important în viața dumneavoastră?” și „ați renunța la cariera pentru a vă dedica în întregime familiei?” marea majoritate a răspunsurilor se află în favoarea carierei. 77% dintre femeile chestionate au răspuns că profesia ocupă un loc important în viața lor, iar 83 % dintre femeile chestionate nu ar renunța la carieră.

Concluzii

În urma acestei cercetări putem trage concluzia finală ca da, există o diferență între familiile din perioada comunistă și familiile din perioada contemporană, primcipalele schimbări înregistrându-se la nivelul femeii.

Încă din perioada comunismului femeia a început să participe la întreținerea familiei, dar familia ocupa primul plan, munca fiind doar un mijloc de a obține o situație financiară mai bună. În perioada contemporană, femeia a început să pună accent pe dezvoltarea sa profesională, de aici înregistrându se treptat schimbări. Mariajul nu mai ocupă locul pe care îl ocupa în perioada comunistă, acum fiind acceptat și termenul de concubinaj. Numărul copiilor unei familii este mai scăzut decât numărul copiilor din perioada comunistă deoarece femeia trebuie să aibă timp și pentru carieră așa că aceasta găsește modalități pentru a își îndeplini obiectivele.

Rolul bărbatului din perioada comunistă se limita doar la a asigura un venit consistent familiei. Astăzi există mentalitatea ca bărbatul să ajute și la treburile casei.

Putem spune că acesta este și motivul pentru care există mai multe divorțuri în perioada contemporană decât au fost în perioada comunistă: femeia dorește să se ocupe și de dezvoltarea sa profesională, iar bărbatului îi este greu să accepte ca femeia să asigure un venit mai consistent decât al lui. În perioad contemporană există o altă mentalitate vis a vis de căsnicie și de educarea copiilor, mentalitate ce necesită timp pentru a reuși să fie asimilată atât de bărbați,cât și de femei pentru o conviețuire sigură.