Marginalizare SAU Automarginalizare LA Persoanele CU Dizabilitati

CUPRINS

ARGUMENT…………………………………………………………………………………………………….. 4

DIRECȚII ȘI PERSPECTIVE TEORETICE ÎN ANALIZA FENOMENELOR DE MARGINALIZARE ȘI AUTOMARGINALIZARE

I. 1. Delimitări conceptuale Izolare socială. Discriminare. Marginalizare. Excluziune sociala. Automarginalizare ………………………………………………………………………………………… 8

I. 2. Proces, cauze și efecte ale fenomenelor de marginalizare și automarginalizare ………… 17

I. 3. Tipuri de comportamente discriminatorii și efectele acestora în plan social …………….. 24

PROBLEMATICA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI AFLATE ÎN DIFICULTATE, MARGINALIZATE SOCIAL SAU CU RISC DE MARGINALIZARE

II. 1. Normalitate și dizabilitate – perspective teoretice și practice ………………………………… 30

II. 2. Asistența socială a persoanelor cu dizabilități – servicii publice și private de asistență socială ………………………………………………………………………………………………………………………………. 35

ASPECTE PRACTICE – DIN PERSPECTIVA ASISTENȚEI SOCIALE – PRIVIND PROBLEMATICA MARGINALIZĂRII/ AUTOMARGINALIZĂRII LA PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI

III. 1. Analiza unor măsuri legislative și sociale de prevenire și combatere a marginalizării sociale ……………………………………………………………………………………………………………………………………………. 51

III. 2. Parteneriatul social și responsabilitatea socială în prevenirea/ diminuarea fenomenelor de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități ………………………………………. 55

III. 3. Analiza SWOT (oportunități și amenințări) ale strategiei locale la nivelul județului Vaslui, de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități …………………………………………………………………………………………………………………………………. 75

IV. COORDONATE ALE CERCETĂRII PRACTICE PRIVIND PROBLEMATICA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI CU RISC DE MARGINALIZARE

IV. 1. Obiectivele cercetării ………………………………………………………………… 82

IV. 1. 1. Identificarea riscului de marginalizare în cazul persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau dizabilități asociate aflate în contexte instituționale

IV. 1. 2. Analiza unei instituții de tip plasament familial ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui din perspectiva reducerii riscului de marginalizare a persoanelor cu dizabilități mintale

IV. 2. Ipotezele cercetării …………………………………………………………………………………………. 87

IV. 3. Metode și tehnici de lucru ……………………………………………………………………………….. 87

IV. 3. 1. Documentarea ………………………………………………………………………………………………. 87

IV. 3. 2. Observația ……………………………………………………………………………………………………. 88

IV. 3. 3. Interviul ……………………………………………………………………………………………………….. 89

IV. 3. 4. Chestionarul …………………………………………………………………………………………………. 90

IV. 4. Descrierea instituției – Casa de tip familial Casa cu grădină ………………………………. 91

IV. 5. Studii de caz …………………………………………………………………………………………………… 93

IV. 6. Analiza calitativă a datelor ……………………………………………………………………………. 110

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………… 111

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………… 113

ANEXE ……………………………………………………………………………………………………………….. 115

ARGUMENT

Persoanele cu dizabilități constituie una dintre cele mai vulnerabile categorii sociale supuse riscului de marginalizare și/ sau automarginalizare. Problematica acestei categorii a devenit, cel puțin în ultimul deceniu, un domeniu prioritar pentru elaborarea și implementarea politicilor naționale și locale. Normalizarea vieții acestei categorii de persoane, promovarea serviciilor sociale bazate pe solidaritate, respect, demnitate și întrajutorare este perspectiva pe care o are în vedere orice demers de tipul asistenței sociale. Având în vedere această perspectivă, putem enunța câteva argumente care să justifice prezenta investigație, concepută în primul rând în scopul analizei modalităților practice de reducere a riscului de marginalizare și automarginalizare a persoanelor cu dizabilități (în mod particular a persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau asociate).

Persoanele cu handicap/ dizabilități, în înțelesul legii nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, sunt acele persoane care, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.

Marginalizarea este definită ca poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor, cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității. Marginalizarea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață – condiții economice, rezidențiale, ocupaționale, de educație și instrucție, printr-un deficit de posibilități de afirmare și participare la viața colectivității.

Efectul se regăsește în izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială, dezorganizarea familiei; ca o reacție de compensare, ea se caracterizează prin reacții ostile față de normele și valorile societății globale, agresivitate și violență, comportamente deviante.

Pentru persoanele cu dizabilități situația de marginalizare conține prin ea însăși un cerc vicios: aceste persoanele, fiind lipsite de resurse minime economice, politice, educaționale, făcând obiectul unei discriminări constante, sunt lipsite de șansele reale de a depăși starea de marginalizare. Persoanele și grupurile marginalizate tind, în consecință, să accentueze izolarea și marginalizarea.

Raportat la analiza teoretică și practică asupra conceptelor de marginalizare și automarginalizare identifică și situația de discriminare. Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social, iar persoanele cu dizabilități mintale constituie cel mai vulnerabil grup social predispus discriminării.

În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă față de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenența acestuia la grup. Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă a prejudecății.

În acest context, considerăm relevantă și analiza schematică a accepțiunilor referitoare la stereotipurile sociale cu referire la persoanele cu deficiențe, în mod particular la persoanele cu deficiențe/ dizabilități mintale. Astfel, stereotipurile sociale reprezintă o etichetare rapidă, niște idei preconcepute preluate pe calea socială, asupra cărora nu stăm să raționalizăm ( punem o etichetă – ″este handicapat″).

Discriminarea este definită frecvent în termeni de comportament sau acțiune prin opoziție cu prejudecata sau stereotipul care constituie baze atitudinale ale discriminarii. Discriminarea este nu numai acțiune manifestă, comportament, ci și proiect, intenție de acțiune orientată spre promovarea inegalităților care încalcă principii de justiție socială, de egalitate a șanselor. Orice tip de acțiune, mai ales în sfera instituțională, care are și efecte de sporire a inegalităților sociale ar putea fi etichetat ca discriminare.

Discriminarea, ca formă de marginalizare de orice fel și în orice situație este, din păcate, un fenomen încă prezent în societatea noastră, democratică, fiind atât de obișnuit încât este considerat normal de către foarte mulți dintre noi. Ne confruntăm atât de des cu discriminarea, încât sunt cazuri în care nici măcar nu remarcăm acest fapt. Discriminarea este imposbil de eliminat, căci numai într-o societate ideală oamenii se adaptează, de fiecare dată, într-o manieră perfectă la circumstanțe și la persoanele din jur, fără a ține cont de anumite criterii injuste. Ar însemna că fiecare dintre noi să renunțe la propria identitate.

Uneori, apare în mod paradoxal, o anume sporire a șanselor pentru grupuri dezavantajate, respectiv pentru persoanele cu dizabilități, o discriminare pozitivă asociată cu apartenența de grup.

Cadrul legislativ din România conține prevederi care interzic discriminarea pe criteriul de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu. Astfel, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării.

Este posibil să fie nevoie de timp, pentru schimbarea mentalităților. Sau poate ar trebui să existe un sistem de asistență juridică gratuită pentru anumite categorii dezavantajate, printre care se numără și victimele discriminării, în particular, persoanele cu dizabilități.

Tipurile de comportamente discriminatorii sunt diferite și se pot întrepătrunde, dar efectele acestora în plan social nu sunt atât de evidente (la nivelul grupului persoanelor cu dizabilități în raport cu celelate grupuri aflate în risc de discriminare) din punct de vedere macrosocial. Cu toate acestea, la nivelul fiecărei categorii de persoane cu dizabilități și, mai ales, individual privind lucrurile, efectele discriminării pot căpăta accente dramatice – în anumite contexte sociale particulare.

Excluziunea socială se referă la incapacitatea societății noastre de a include toate grupurile și indivizii în ceea ce noi ne așteptăm ca societatea noastră să realizeze, cu maxim de potențial. Este foarte des legată de apartenența la o clasa socială, de nivelul de educație sau standarde de viață și modul în care acestea pot afecta accesul la diferite oportunități. Persoanele cu dizabilități sunt extrem de vulnerabile sub raportul excuziunii sociale, in primul rand pe piata muncii, apoi în sistemul comunității sociale lărgite.

Analiza privind serviciile publice / private de asistență socială acordată persoanelor cu dizabilități din Romania pleacă de la examinarea aspectelor de protecție socială și protecție specială.

Strategia națională privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, adoptată la inițiativa unui grup de ONG-uri, avea ca și priorități dezvoltarea serviciilor de sprijin comunitare și prevenirea instituționalizării prin înființarea de servicii în sprijinul familiei.

Considerăm că la ora actuală nu există un program național coerent de reabilitare pentru persoanele cu dizabilități, bazat pe nevoile reale ale acestora și că ministerele nu cooperează într-un mod eficient, în furnizarea complementară și integrată a serviciilor. Nu avem informații statistice privind procentul persoanelor cu dizabilități  care au acces la programe de reabilitare. Considerăm însă că acest procent este mic și că în special cei care locuiesc leficiențe, în mod particular la persoanele cu deficiențe/ dizabilități mintale. Astfel, stereotipurile sociale reprezintă o etichetare rapidă, niște idei preconcepute preluate pe calea socială, asupra cărora nu stăm să raționalizăm ( punem o etichetă – ″este handicapat″).

Discriminarea este definită frecvent în termeni de comportament sau acțiune prin opoziție cu prejudecata sau stereotipul care constituie baze atitudinale ale discriminarii. Discriminarea este nu numai acțiune manifestă, comportament, ci și proiect, intenție de acțiune orientată spre promovarea inegalităților care încalcă principii de justiție socială, de egalitate a șanselor. Orice tip de acțiune, mai ales în sfera instituțională, care are și efecte de sporire a inegalităților sociale ar putea fi etichetat ca discriminare.

Discriminarea, ca formă de marginalizare de orice fel și în orice situație este, din păcate, un fenomen încă prezent în societatea noastră, democratică, fiind atât de obișnuit încât este considerat normal de către foarte mulți dintre noi. Ne confruntăm atât de des cu discriminarea, încât sunt cazuri în care nici măcar nu remarcăm acest fapt. Discriminarea este imposbil de eliminat, căci numai într-o societate ideală oamenii se adaptează, de fiecare dată, într-o manieră perfectă la circumstanțe și la persoanele din jur, fără a ține cont de anumite criterii injuste. Ar însemna că fiecare dintre noi să renunțe la propria identitate.

Uneori, apare în mod paradoxal, o anume sporire a șanselor pentru grupuri dezavantajate, respectiv pentru persoanele cu dizabilități, o discriminare pozitivă asociată cu apartenența de grup.

Cadrul legislativ din România conține prevederi care interzic discriminarea pe criteriul de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu. Astfel, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării.

Este posibil să fie nevoie de timp, pentru schimbarea mentalităților. Sau poate ar trebui să existe un sistem de asistență juridică gratuită pentru anumite categorii dezavantajate, printre care se numără și victimele discriminării, în particular, persoanele cu dizabilități.

Tipurile de comportamente discriminatorii sunt diferite și se pot întrepătrunde, dar efectele acestora în plan social nu sunt atât de evidente (la nivelul grupului persoanelor cu dizabilități în raport cu celelate grupuri aflate în risc de discriminare) din punct de vedere macrosocial. Cu toate acestea, la nivelul fiecărei categorii de persoane cu dizabilități și, mai ales, individual privind lucrurile, efectele discriminării pot căpăta accente dramatice – în anumite contexte sociale particulare.

Excluziunea socială se referă la incapacitatea societății noastre de a include toate grupurile și indivizii în ceea ce noi ne așteptăm ca societatea noastră să realizeze, cu maxim de potențial. Este foarte des legată de apartenența la o clasa socială, de nivelul de educație sau standarde de viață și modul în care acestea pot afecta accesul la diferite oportunități. Persoanele cu dizabilități sunt extrem de vulnerabile sub raportul excuziunii sociale, in primul rand pe piata muncii, apoi în sistemul comunității sociale lărgite.

Analiza privind serviciile publice / private de asistență socială acordată persoanelor cu dizabilități din Romania pleacă de la examinarea aspectelor de protecție socială și protecție specială.

Strategia națională privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, adoptată la inițiativa unui grup de ONG-uri, avea ca și priorități dezvoltarea serviciilor de sprijin comunitare și prevenirea instituționalizării prin înființarea de servicii în sprijinul familiei.

Considerăm că la ora actuală nu există un program național coerent de reabilitare pentru persoanele cu dizabilități, bazat pe nevoile reale ale acestora și că ministerele nu cooperează într-un mod eficient, în furnizarea complementară și integrată a serviciilor. Nu avem informații statistice privind procentul persoanelor cu dizabilități  care au acces la programe de reabilitare. Considerăm însă că acest procent este mic și că în special cei care locuiesc la sate nu beneficiază de programe de reabilitare. Persoanele cu dizabilități moderate și ușoare au mai multe oportunități de a fi implicate în programe de reabilitare.

Există programe de reabilitare inițiate de către ONG-uri. Unele dintre aceste programe sunt derulate în parteneriat cu autorități guvernamentale (ANPH și Ministerul Educației și Cercetării), aceste parteneriate având avantajul unei relative securități financiare. Multe ONG-uri depind de resurse financiare externe.

Planul Național de acțiune prevede un proces complex de evaluare și de elaborare a planurilor individuale pentru toate persoanele cu dizabilități, proces care s-a încheiat la sfârșitul anului 2006, înaintea aderării României la Uniunea Europeană.

Formulând unele concluzii privind aspectele analizate din perspectiva asistenței sociale a persoanelor cu dizabilități – servicii publice și private de asistență socială, considerăm că s-au realizat pași importanți, mai ales în ultimii ani, în domeniul legislativ-administrativ, al strategiilor și al parteneriatului cu societatea civilă.

Cu toate acestea, nu există încă nici astăzi o politică serioasă și coerentă de inserție socio-profesională a persoanelor cu dizabilități.

           In viziunea asupra persoanelor cu dizabilități, criteriile medicale și medicalizante, sociale și socializante, prevalează asupra celor de valorificare a potențialului uman al fiecăruia și de asigurare a unei vieți independente.

Nu funcționează programe de dezvoltare axate în mod real pe nevoile individuale, pe tipuri și grade  de dizabilitate, nu au fost promovate măsuri care să avantajeze normalizarea existenței acestor cetățeni la toate nivelurile și nici nu sunt încurajate suficient persoanele fizice sau juridice dornice și apte a se angaja în atingerea acestui țel.

Propuneri de schimbare pleacă de la egalizarea șanselor pentru persoanele cu dizabilități și transformarea lor din beneficiari ai protecției speciale în cetățeni obișnuiți cu drepturi și obligații egale – măsură condiționată de măsuri de protecție socială specifice.

CAP. I DIRECȚII ȘI PERSPECTIVE TEORETICE ÎN ANALIZA FENOMENELOR DE MARGINALIZARE ȘI AUTOMARGINALIZARE

I. 1. Delimitări conceptuale Izolare socială. Discriminare. Marginalizare. Excluziune socială. Automarginalizare.

Izolarea socială și marginalizarea presupun ruperea sau îngustarea câmpului relațiilor sociale ale unui individ/ familii/ comunitate/ grup social, putându-se manifesta atât ca separare (parțială sau totală) spațial-geografică/ rezidențială, cât și “în termenii comunicării, interacțiunii cooperative, implicării sociale reciproce” (Popescu I.A., 1993). Izolarea socială implică o funcționare deficitară a rețelelor sociale. Putem distinge între două grupuri mari de izolare socială/ marginalizare:

(1) cea determinată de către sistemul social însuși, prin proasta funcționare a rețelelor sociale. Indivizii/ grupurile sunt marginalizate și împinse la izolare socială de către alte grupuri și forțe sociale, fără ca ele să dorească sau să accepte această situație. Cu alte cuvinte, forțe externe și independente de voința lor (factori exogeni) le împing la periferia societății, într-o poziție dezavantajată comparativ cu restul sistemului social respectiv.

(2) auto-izolarea unor indivizi/ comunități/ grupuri sociale, fie ca urmare a unor scopuri bine determinate (de exemplu – diferentierile rural – urban), fie ca urmare a unor patternuri de comportament deviante (factori endogeni) care duc la marginalizare (auto-marginalizare). În multe situații însă întâlnim un mix al celor două forme de izolare/ marginalizare deoarece ele se pot genera reciproc: marginalizarea/ izolarea unui grup social determină reacții și comportamente de auto-marginalizare și auto-izolare a acestuia, și viceversa.

Izolarea socială și marginalizarea unor indivizi/ grupuri/ comunități se petrec, în general, în condițiile în care aceștia fie sunt lipsiți de puterea de a negocia și lupta pentru drepturi și libertăți egale (în general ca urmare a unui status economic, educațional-profesional inferior – așa numita underclass), fie actele lor de comportament sunt privite ca fiind deviante și puternic incriminate și dezaprobate de către masa dominantă a societății respective (de exemplu grupurile dependentilor de droguri). Auto-izolarea se petrece si în situațiile în care este întrevăzută posibilitatea unui câștig potențial derivat din comportamente auto-izolaționiste/ auto-marginalizatoare. Săracii, de exemplu, pot adopta asemenea comportamente, un potențial beneficiu putând consta și în simplul fapt că ‘vor fi lăsați în pace’ fiind etichetați ca săraci (grefat însă pe o atitudine de resemnare și fatalism a acestora).

Grupurile marginale și deci izolate social sunt de regulă compuse din săraci, șomeri, minorități etnice puternic discriminate, persoane cu handicap/ dizabilități, bolnavi psihic, delincvenți, persoane inadaptate (Rădulescu S., 1993). În marea majoritate a situațiilor izolarea socială și discriminarea au ca efect imediat împingerea în sărăcie a celor supuși acestor acte.

Sintetizând informațiile teotetice, observăm că termenul de marginalizare a fost introdus în sociologie de Merton pentru a defini un tip particular de devianță. Marginalizarea apare în momentul în care, un individ care, în prealabil și-a însușit normele, valorile și obligațiile corespunzătoare societății în care trăiește, le încalcă pe acestea pentru atingerea scopurilor și obiectivelor personale. Individul va elimina contradicția dintre atingerea scopurilor și lipsa mijloacelor, retrăgându-se din mecanismul social, găsind alte mijloace de atingere a scopurilor. După Merton acesta este cazul cerșetorilor, alcoolicilor, persoanelor dependente de droguri sau al bolnavilor mintal. (Boudon,R.,1996)

Discriminarea desemnează deosebirile făcute în viața socială pe seama anumitor grupuri, considerate inacceptabile de către majoritate, deoarece încalcă normele sociale și principiul egalității în fața legii, chiar și când anumite subgrupări ale populației le justifică. (Boudon,R.,1996)

Potrivit ordonanței nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, ce a fost modificată prin: Legea nr. 48/2002 pentru aprobarea OG. 137/2000, prin O.G. 77/2003 si prin Legea nr. 27/2004 de aprobare a O.G. 77/2003, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau gen [sex], orientare sexuală, vârstă, dizabilitate [handicap], boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori/ sau apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Din punct de vedere etimologic (lat.discriminare = a face deosebire) termenul vizează îndeosebi aspectul social și se referă la categoria de oameni care sunt izolați și dezavantajați pe motive religioase, naționale, rasă, convingeri politice, sex (femei de bărbați) sau alte criterii subiective.

Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceluiași grup sunt tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un patern social de comportament agregat (M. Banton, 1998). În științele sociale termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui vizat.

Cercetările efectuate au identificat existența mai multor tipuri de discriminare. În general, este operată distincția între discriminarea directă și cea indirectă (M. Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul diferențiat este generat în mod intenționat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire egală și o slujbă similară sunt plătite în mod diferențiat datorită faptului că una dintre acestea aparține unui anumit grup sau poate fi chiar o persoană cu dizabilități. Discriminarea indirectă apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziții diferite deși aveau aceeași pregătire. Se propun alte două tipologii, având la bază distincția între discriminarea intenționată și conștientă și cea neintenționată, precum și între discriminarea practicată de indivizi și grupuri și cea practicată de instituții.

În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă față de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenența acestuia la grup. Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă a prejudecății (Dora Copozzo, Chiara Volpato, 1996). Acestea reprezentând o structură cognitivă stabilă și relativ rigidă, ajută la menținerea atitudinii negative și la perpetuarea comportamentelor diferențiate bazate acestea. Un alt fenomen cu care este relaționată discriminarea este cel de stigmatizare, cei stigmatizați devenind mai ușor ținta tratamentelor diferențiate.

Științele sociale au oferit o serie de explicații alternative pentru practicarea discriminării:

Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este „produsul stratificării sociale bazată pe distribuția inegală a puterii, statusului și bogăției între grupuri” (Bouhris, Turner, Gagnon, 1997, pag. 274). Grupurile dominante încercă să își mențină poziția apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status superior au tendința să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate (ibidem, pag.285).

Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susține că discriminarea apare în condițiile competiției pentru resurse limitate care există între două grupuri. În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.

O altă serie de explicații oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferențiat aplicat anumitor persoane / grupuri de identitatea socială. Teoria identității sociale elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identității sociale pozitive la nivel individual. În acest context, persoanele cu dizabilități și-ar putea asocia o anume identitate socială (de regulă negativă și nu neaparat cea care să le normalizeze statusul), care să le faca vulnerabile în relaționarea cu ceilalți indivizi.

Teoria Interacțiunii Comportamentale, elaborată de Rabbie (apud. Bouhris, Turner, Gagnon), arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur rațional, instrumental și economic. Indivizii au tendința să îi favorizeze pe membrii propriului grup și, deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a -și maximiza câștigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparțin, indivizii se așteaptă ca și aceștia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.

Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistență socială, serviciile de sănătate, serviciile educaționale, instituțiile destinate să mențină ordinea publică). Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreționare de care dispun funcționarii acestor instituții (Michael Lipsky, 1980). În analiza pe care o face asupra relațiilor dintre funcționarii instituțiilor publice și clienții acestora, Michael Lipsky identifică o serie de situații în care pot să apară tratamente diferențiate la adresa clienților și anumite grupuri de clienți care sunt potențial favorizați. Astfel, funcționarii vor fi tentați să îi favorizeze în distribuirea resurselor pe clienții care par să aibă cele mai multe șanse de eligibilitate conform criteriilor birocratice. De asemenea, birocrații vor avea tendința să îi favorizeze pe cei din interacțiunea cu care pot obține o anumită gratificație. În acest caz se află cei similari pe o dimensiune sau alta cu funcționarii respectivi (de exemplu etnic sau rasial). Tratamentul diferențiat apare mai ales atunci când există mulți solicitanți pentru resursele respective și nu există un control pentru felul în care au fost atribuite acestea, precum și în situația în care funcționarii trebuie să hotărască dacă unii clienți răspund mai bine la tratament decât alții. În condițiile în care munca funcționarilor publici implică un stres destul de mare, aceștia vor face apel la stereotipuri pentru a își simplifica munca și vor acționa în conformitate cu acestea.

Grupurile supuse cel mai adesea discriminării și asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt minoritățile etnice, rasiale, religioase, grupurile de imigranți, dar și persoanele cu dizabilități. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorităților sexuale, a persoanelor cu abilități speciale, precum și a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul educațional, piața muncii, locuirea.

Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din puncte de vedere economic. Cei care sunt ținta prejudecăților și a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăți de integrare pe piața muncii (nu își vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiți la nivel inferior celor care aparțin grupurilor favorizate), vor avea dificultăți în obținerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct de vedere economic și îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.

Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de șanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradițional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acțiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de șanse pentru toți cetățenii, indiferent de grupul căruia îi aparțin. Discriminarea Pozitivă și Acțiunea Afirmativă presupun pe de o parte recunoașterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum și dezvoltarea de politici și de practici care ajută la depășirea dificultăților (Neil Thompson, 1997).

Cadrul legislativ din România conține prevederi care interzic discriminarea pe criteriul de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop restrângerea sau înlaturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social si cultural sau în orice alte domenii ale vietii publice.

Astfel, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării.
Este garant al respectarii și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte. 
Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

 Prevenirea faptelor de discriminare prin realizarea de campanii de informare, de conștientizare privind drepturile omului, efectele discriminării, principiul egalității, cursuri de formare, de informare, proiecte și programe la nivel local, regional și national, realizarea de studii, rapoarte etc

 Medierea faptelor de discriminare a părților implicate în cazuri de discriminare, în prezența reprezentanților Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării urmărește reducerea și eliminarea faptelor de discriminare (și nu neapărat să aplice amenzi).

Investigarea, constatarea si sanctionarea faptelor de discriminare. Pentru analizarea cat mai corectă a cazurilor și pentru luarea deciziilor în cazul petițiilor primite sau autosesizărilor, Colegiul Director dispune de măsuri pentru a investiga cazurile, în urma cărora acesta constată existența sau nu a faptei de discriminare și, după caz, sancționarea acesteia.

Monitorizarea cazurilor de discriminare în urma constatării unor cazuri de discriminare de către CNCD, prin supravegherea ulterioară a părților implicate.

Acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării prin explicarea legislației celor interesați de către consilierii juridici ai CNCD, prin îndrumarea asistată în ceea ce privește activitatea de depunere a petiției și informații suplimentare ce decurg din această procedură.

Excluziunea socială se referă la alienarea anumitor persoane sau grupuri de persoane. Este foarte des legată de apartenența la o clasa socială, de nivelul de educație sau standarde de viață și modul în care acestea pot afecta accesul la diferite oportunități.

Orice persoană care “deviază” într-un fel sau altul de la normele generale ale societății poate sa capete acest statut negativ de exclus social. Excluziunea socială se referă la incapacitatea societății noastre de a include toate grupurile și indivizii în ceea ce noi ne așteptăm ca societatea noastră să realizeze, cu maxim de potențial.

Excluziunea socială este un concept care merge în prelungirea celui de marginalizare și trebuie definit în termeni de incapacitate/ eșec al unuia sau mai multor sisteme dintre următoarele patru:

sistemul democratic și legal, care presupune integrare civică;

piața muncii, care promovează integrarea economică;

sistemul “statutului bunăstării”, care promovează ceea ce poate fi numită integrare socială;

sistemul familiei și comunității, care promovează integrarea interpersonală.” (“Excluziunea socială în Europa: contextul politic și cadrul analtic”-Berghman,1996) .

Sentimentul cuiva că aparține sau nu unei societăți/ grup/ clasă socială depinde de cele patru sisteme.

Integrarea civică presupune a fi un cetățean egal într-un sistem democratic; integrarea economică presupune a avea o slujbă; integrarea socială înseamnă a avea acces la serviciile furnizate de stat; integrarea interpersonală presupune apartenența la o familie, un grup de prieteni, de vecini, la rețele interpersonale care să le asigure companie și suport moral celor care au nevoie de ele.

Se poate spune ca excluziunea socială este un concept mai cuprinzator decât sărăcia, ce include nu numai lipsa mijloacelor materiale ci și imposibilitatea de a fi inclus în diferite “rețele“ sociale, economice, politice și culturale. Pe lângă deficitul de venituri sau consum comparative cu tendințele generale din societate, care aruncă individual în sărăcie, excluziunea socială presupune un deficit de participare la viața și activitățile sociale.

Persoanele cu dizabilități sunt extrem de vulnerabile sub raportul excuziunii sociale, in primul rand pe piata muncii, apoi în sistemul comunității sociale lărgite.

Incluziunea socială vizează procesul de revenire la modul de viață normal, într-o funcționare socială normală a persoanelor aflate în astfel de situații sau cu risc ridicat de marginalizare prin dezvoltarea capacităților și construcția de oportunități.

Ideea de excluziune a apărut în documentele Consiliului de Miniștri al Comunității Europene încă din 1975 când săracii erau considerați cei ”excluși” de la condițiile minim acceptabile pentru țara lor.

Persoanele cu handicap/ dizabilități, în înțelesul legii nr. 448 din 18 decembrie 2006
privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, sunt acele persoane care, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.

Interesul față de persoanele cu dizabilități, ca unul din grupurile țintă ale protecției sociale, rezultă din afirmarea principiilor “echității și solidarității” care tind a fundamenta aproape toate politicile sociale, reglementând reacțiile colectivității în raport cu ființele umane aflate în dificultate. Din perspectiva “individuală”, cauzele și efectele sunt tratate preponderent la nivelul persoanei afectate, adoptându-se o teorie a “tragediei personale”, iar soluțiile societății vizează în primul rând ajustarea fizică și psihică a individului la condiția invalidantă. Perspectiva “socială” asupra invalidității propune o teorie a “opresiunii sociale”, considerând că diferitele aranjamente ale mediului sunt cele care impun limitări acestei categorii de persoane considerate victime colective ale unei societăți ignorante. Prin urmare, intervențiile trebuie să vizeze societatea și nu individul.

Adevărul se află, probabil, undeva la mijloc. B. Nirje aprecia că integrarea însemnă să ți se permită să fii capabil, să fii tu însuți printre ceilalți. Integrarea se referă la relația care se instaurează între individ și societate. Ea se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la complex.

Aceste niveluri sunt următoarele:

integrare fizică,

integrare funcțională,

integrare socială,

integrare personală,

integrare în societate,

integrare organizațională.

Integrarea fizică permite persoanelor cu o anumită dizabilitate satisfacerea nevoilor de bază ale existenței și realizarea ritmurilor existenței. Prin integrare fizică se asigură construirea locuințelor în zone rezidențiale, organizarea claselor și grupurilor în școli obișnuite, profesionalizarea în domenii diverse, unele mici locuri de muncă (rezervate persoanelor cu handicap) și petrecerea timpului liber în condiții obișnuite. Integrarea funcțională se află în prelungirea celei fizice. Ea se referă la asigurarea funcționării persoanei în mediul înconjurător prin folosirea tuturor facilităților și serviciilor, pe care acestea le oferă (de exemplu: folosirea mijloacelor de transport în comun, restaurante, cantine, etc.). Integrarea socială se referă la ansamblu relațiilor sociale dintre persoanele cu handicap, atât fizic cât și mintal, și a persoanelor normale, indivizi sau grupuri sociale cu care acestea se intersectează (vecini, colegi de serviciu, membri ai comunității). Aceste relații sunt influențate de atitudinile de respect și stimă, pe care trebuie să se bazeze și de ansamblul manierelor de interacțiune între persoanele normale și persoanele cu dizabilități. Integrarea personală este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane semnificative în diverse perioade ale vieții. Aici sunt incluse categorii de relații diverse, în funcție de vârsta subiectului. De exemplu, pentru un copil relațiile cu părinți, rude, prieteni; pentru un adult relațiile cu rude, prieteni, soț/ soție și copii. Un copil mutat din familie de apartenență este traumatizat prin segregare și pierde elementele esențiale ale integrării personale. Un adult care nu se poate muta din casa părinților și nu poate duce o existență independentă conform vârstei, pierde aspecte esențiale legate de integrarea personală.

Pentru o integrare eficientă se impun anumite condiții: pentru un copil – existența unor relații cât mai apropiate cu familia, iar pentru un adult – asigurarea unei existențe demne, cu relații diverse în cadrul grupurilor sociale în comunitate. Integrarea în societate se referă la asigurarea de drepturi egale și respectarea autodeterminării individului cu dizabilități. Adesea, grupurile de persoane cu dizabilități sunt tratate diferit față de ceilalți cetățeni, integrarea lor nefiind respectată. Programele și deciziile persoanelor cu dizabilități trebuie să le aparțină în totalitate. Posibilitățile de exprimare la nivel de grup trebuie respectate, la fel cu cele ale celorlalte grupuri sociale.

I. 2. Proces, cauze și efecte ale fenomenelor de marginalizare și automarginalizare

Marginalizarea este definită ca poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor, cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității. Marginalizarea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață – condiții economice, rezidențiale, ocupaționale, de educație și instrucție, printr-un deficit de posibilități de afirmare și participare la viața colectivității.

Sursa marginalizării nu trebuie căutată în raritatea resurselor, ci într-un anumit mod de organizare socială caracterizat prin accesul accentuat inegal la resurse, prin discriminarea unor persoane sau grupuri sociale.

Marginalizarea are ca efect izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială, dezorganizarea familiei; ca o reacție de compensare, ea se caracterizează prin reacții ostile față de normele și valorile societății globale, agresivitate și violență, comportamente deviante. Grupurile marginale sunt, de regulă, compuse din săraci, șomeri, minorități entice puternic discriminate, persoane cu nevoi speciale, bolnavi psihic, delincvenți, persone inadaptate.

Situatia de marginalizare conține prin ea însăși un cerc vicios: persoanele și grupurile marginalizate, fiind lipsite de resurse minime economice, politice, educaționale, făcând obiectul unei discriminări constante, sunt lipsite de șansele reale de a depăși starea de marginalizare. Persoanele și grupurile marginalizate tind, în consecință, să accentueze izolarea și marginalizarea, dezvoltând norme, valori, comportamente și moduri de viață diferite de cele ale colectivității din care fac parte, fapt care fixează și mai mult plasarea lor la periferia societății, “stigmatizandu-i”, obligându-i să abandoneze o “identitate normală” alegând-o pe cea de “deviant”. Plasat într-un mediu social cu norme, valori, exigențe, stiluri de viață diferite de cele ale mediului de origine, individul se confruntă cu dificultatea asimilării adecvate a acestora, ceea ce are drept consecință absența integrării sale în societate, neacceptarea sa cu drepturi depline la resursele și valorile societății.

Conform art. 49 al Legii 116/2002 prin persoană marginalizată social se înțelege persoana care beneficiază de venit minim garantat sau care face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condițiile Legii 416/2001, și se află în cel puțin două din următoarele situații: nu are loc de muncă; nu are locuință în prorietate sau în folosință; locuiește în condiții improprii; are unul sau mai mulți copii în întreținere sau face parte dintr-o familie cu mai mulți copii în întreținere; este persoană vârstnică, fără susținători legali; este încadrată în categoria persoanelor cu handicap sau invaliditate; are în întreținere persoană încadrată în categoria persoanelor cu handicap grav accentuat ori invaliditate de gradul I sau II; a executat o pedeapsă privativă de libertate.

Prin lege se asigură atât garantarea accesului anumitor categorii de persoane la unele drepturi fundamentale, cum ar fi accesul la un loc de muncă, accesul la o locuință, accesul la asistență de sănătate, accesul la educație cât și unele măsuri pentru prevenirea și combaterea marginalizării.

În marea majoritate a situațiilor izolarea socială și discriminarea au ca efect imediat împingerea în sărăcie a celor supuși acestor acte. Marea masă a săracilor este grav afectată de procesele de (auto)izolare socială și de marginalizare, deoarece prin astfel de comportamente câmpul posibilităților de a ieși din situația de sărăcie se îngustează, în special datorită diminuării programelor destinate să-i ajute cât și eficienței scăzute a acestora ca urmare a unui suport economic, dar mai ales social, insuficient.

Diferitele teorii asupra sărăciei oferă variate explicații și adoptă diferite atitudini cu privire la izolarea socială și marginalizarea săracilor (‘teorii și perspective asupra sărăciei’). Dincolo de sursele generatoare ale proceselor de izolare și marginalizare socială, un element negativ, de amploare și greu de evaluat la adevărata lui dimensiune se referă la costurile sociale negative implicate de aceste procese.

Spre deosebire de indivizii ne-integrați în rețelele sociale datorită unor acte și tendințe episodice de izolare (singurătatea socială) în cazul cărora diferite metode de intervenție comunitară pot contribui în mare măsură și rapid la reintegrarea lor, în cazul săracilor metodele de reintegrare a acestora în circuitul social normal sunt mult mai complexe, implicând atât eforturi financiare materializate în politici și programe sociale anti-sărăcie, cât și conștientizarea membrilor societății asupra pericolului generat de atitudinile de marginalizare ale acesteia, concretizat într-o funcționare deficitară a sistemului social, cu consecințe negative de lung termen pentru întreaga societate respectivă.

Efectele fenomenelor de marginalizare în cazul persoanelor cu dizabilități, dar mai ale ale fenomenelor de automarginalizare se pot regăsi uneori chiar în momente de ruptură socială și de dizolvare a imaginii de sine. Din punct de vedere psihosociologic se pot identifica factori care declanșează și amplifică acest proces destructurant, iar degradrea psihosocială privita ca proces poate fi facilitată de evaluarea stării în care se află persoana cu dizabilități, de păstrarea sau diminuarea resurselor interioare.

In general, fazele prin care poate trece într-un anumit context o persoană cu dizabilități, sunt: 1. faza de rezistență; 2. faza de vulnerabilizare; 3. faza de adaptare.

Faza de rezistență

Acest moment apare odată cu evenimentul brutal, traumatic (dizabilitatea dobandită.). În timpul aceastei etape, persoana va încerca să facă tot posibilul ca să-și regăsească stabilitatea pierdută. Ea încă nu pare a fi conștientă de ceea ce presupune această nouă situație. Este o perioadă de activitate intensă, în care se fac diverse încercări de recuperare a condiției sociale pierdute și în care personalitatea individului și lumea sa interioară rămân neschimbate.

Este un prim moment de derută – posibilitățile de acțiune ca și mijloacele pe care le are la dispoziție ca să beneficieze de oportunitățile juridice, economice și sociale încep să se diminueze. Contactele persoanei cu grupul social de apartenență se alterează, deoarece apare temerea că anturajul ar putea crede că persoana le va solicita ajutorul (bani, adăpostire sau orice formă de susținere materială). Apare jena față de noua sa situație (imaginea în ochii celorlalți). Valorile din trecut rămân mai departe motorul acțiunilor. Aceste valori orientează atitudinile și comportamentul individului. Păstrarea acestor norme contribuie la ridicarea pragului de rezistență până la desocializare și valorile trecutului, cu care persoana continuă să se identifice, reprezintă o barieră către acceptarea noii condiții sociale. Posibilitatea persoanei de a ieși din această situație depinde de resursele sale (fizice, intelectuale, financiare) și de mediul afectiv (familial, amical).

În timpul acestei prime faze, persoana frecventează o lume complet nouă pentru ea și pe care încă nu o recunoaște ca fiind a ei. Agresivitatea pe care o manifestă ca să-și regasească stabilitatea din trecut este îndreptată spre cei din jur, mai ales persoane aflate în aceeași situație (refuză contactul cu acestea, ca și cum ar respinge imaginea sa viitoare). Va trebui totuși să învețe să comunice cu acești noi parteneri pentru a putea face schimb de informații utile (mai ales în legătură cu serviciile destinate acestei categorii sociale etc…).

Lent, dar sigur, persoana se închide în sine. Este rezultatul experienței de zi cu zi, experiență inițial străină și de neacceptat, dar care începe să-i devină familiară. Persoana are încă tendința de a respinge această nouă situație, ceea ce o împiedica să o conștientizeze și să treacă la anumite acțiuni necesare pentru supraviețuire (informarea despre drepturile sale – cantină socială, adăpost de urgență, venit minim garantat , etc…).

Spre sfârșitul acestei etape i se deschide persoanei o lume nouă, dar ea nu vrea încă să o recunoască ( de fapt, să se recunoască pe sine ca aparținându-i!).

Faza de vulnerabilizare

Dacă în timpul primei faze, «lumea din trecut» îi era încă familiară, binevoitoare, în timpul celei de-a doua etape, această imagine îi devine treptat străină, chiar ostilă. Îi apare ca o lume care nu mai face parte din viața sa actuală. Simte că această lume, cu tot ce înseamă ea – valori sociale, oameni, oportunități – o respinge.

Noile nevoi presante ale situației în care se găsește persoana respectivă (dictate de starea particulara de dizabilitate) îi transformă concepția asupra propriei vieți. Va întreprinde din ce în ce mai mic de acțiuni, va avea mai puține initiațive, acestea solicitându-i un efort pe zi ce trece mai epuizant.

Chiar dacă acumularea de eșecuri produce o angoasă în legătură cu viitorul și diminuează entuziasmul (numărul și calitatea acțiunilor întreprinse), totuși persoana își pastrează speranța că-și va reface viața altfel ca in trecut. Privațiunile, restricțiile de toate felurile se accentuează și respingerea tacită a anturajului agravează situația psihologică a persoanei. Întoarcerea în trecut devine din ce în ce mai problematică. Situația care ieri era privită ca fiind accidentală, devine azi o realitate inevitabilă. Această nouă situație devine insuportabilă atât la nivel economic, cât și psihologic. Posibilitatea de a ieși din acest impas va depinde de ceea ce va putea persoana să întreprindă (mobilizarea resurselor interioare de care dispune). Persoana începe să se confrunte cu mari dificultăți pentru a iniția diverse acțiuni, deoarece atât reperele sale temporale, cât și cele spațiale sunt deja alterate.

În acest stadiu, persoana se simte responsabilă de eșecurile sale și încearcă să găsească o explicație. Reușitele celorlalți îi accentuează sentimentul ca ea are o deficiență. Societatea -inițial receptată ca binevoitoare- devine pe zi ce trece mai ostilă. Conflictul insuportabil trebuie rezolvat printr-un act care presupune ruptura cu trecutul. În timpul acestei faze, persoana conștientizează că a devenit parte a unei lumi noi; totuși, pastrează amintirea omului care a fost (în special ceea ce este legat de fostul său statut social)

Voința și posibilitatea fizică și psihică de a întreprinde acțiuni care să-l ajute în cursul vieții, sunt pe sfârșite. Cei care nu reușesc “să se salveze” până acum, vor continua să se degradeze psihic și social.

Faza de adaptare

Încă de la primul șoc (trăirea starii de handicap), persoana a trecut printr-o scădere a numărului de contacte sociale și o slăbire a intensitații acestora. Pierderea contextului relațional îi provoacă un sentiment dureros de frustrare, de devalorizare a imaginii de sine care fac tot mai dificile acțiunile sale. În aceasta situație persoana trebuie să suporte o atitudine ostilă, mai mult sau mai puțin mascată, din partea anturajului, chiar disprețul său (se pare că disprețul și denigrarea constituie arme puternice de apărare a societății împotriva exclușilor, a celor care nu respectă “normele” sociale).

Conștientizarea acestei respingeri este trăită ca un eșec puternic. Este momentul când persoana începe să se simtă dată afară, aruncată la marginea societății. Astfel, ea trece de la îndoială la neliniște. Noul mod de viață va fi caracterizat de nesiguranță și întâmplare. Totul e provizoriu: munca ocazională, răscolitul prin gunoaie, cerșitul, la fel ca și micile infracțiuni.

Mai ales în timpul acestei de-a treia faze individul începe să consume alcool, sau amplifică acest consum. La început bea ca să uite, apoi bea ca să bea (dependență alcoolică). Se instalează un nou stil de viață care, puțin câte puțin, începe să domine universul interior al persoanei respective. Nu mai face parte din fosta lui lume, dar nici nu acceptă realitatea lumii în care trăiește si se poate identifica cu acea categorie a marginalizaților social. Este momentul în care poate apare (destul de frecvent) ideația suicidară, care poate evolua până la tentativă (sinuciderile sunt extrem de rare). De fapt, se instalează sentimentul că "ești mort pentru ceilalți" (prin pierderea grupului de suport și a identității sociale). Este un moment de confuzie existențială, în care persoana văduvită de imaginea socială caută resurse interioare pentru o nouă imagine de sine.

Continuare acestui proces evidențiază “adaptarea” (patologică în esență) la acest stil de viață, adaptare care conferă o stare de echilibru interior. Poate fi un moment ca și cum “timpul ar sta pe loc”. “Ușa” spre vechea lume pare iremediabil încuiată, iar pe cea spre viitorul sumbru (situatia de dependenta) nu îndrăznesc să o deschidă.

Așadar, un ultim conflict trebuie eliminat, este important ca noile acțiuni și noul mod de viață să fie justificate față de sine, dar și în fața celorlalți. Privațiunile au aplatizat nevoile de bază (hrană, securitate, afiliere, autovalorizare), persoana a uitat reperele fostei lumi, având obligația interioară de a valoriza noul cadru social în care trăiește. În acest stadiu poate fi întâlnit «cerșetorul filosof” sau “cerșetorul liberal» care a devenit chiar mândru de starea lui. Regăsim aici mecanismele unei raționalizări autiste care minimalizează rolul celuilalt și universul «normal», precum și negarea fostelor valori.

Persoana începe să aprecieze unii tovarăși cu care a avut contacte utile. Noul stil de viață îl face să-și piardă fostele obiceiuri, fostele contacte, legăturile afective sau nevoile din trecut, și-și crează altele noi, care însă sunt slabe: persoana începe să nu mai fie legată de nimic și de nimeni.

Această transformare interioară a afectat astfel chiar și bazele personalității individului. De acum înainte, valorile dezirabile social sunt respinse; etapele anterioare au creat condiții favorabile interiorizarii noilor valori care gravitează în jurul a doi poli: refuzul de a munci ( de fapt reflexul sentimentului de inutilitate socială și teama de un nou eșec) și atașamentul față de ceea ce persoana cu dizabilitati numește libertatea sa (o securitate emoțională izvorâtă de multe ori din credința că “mai rău de atât nu are ce să mi se întâmple”).

Noua lume i-a devenit familiară, vechea lume nu merită decât dispreț și/sau indiferență. Astfel, măcinat de conflicte, găsește un “înțeles” acestei “ruinări” interioare și încercă să traiască “în pace cu el însuși”.

In ceea ce priveste atitudinea față de starea de sănătate izolarea socială, specifică unor persoane cu dizabilitati, reduce până la anulare, uneori, capacitatea de a se raporta la norme de conviețuire dezirabile social. Drept urmare, devine greu de conștientizat urgența medicală, ceea ce pentru un om integrat social este cosiderată o atitudine „normală”. În majoritatea cazurilor, persoanele adulte care apelează la serviciile medicale specializate o fac doar în situații de urgență, când efectiv viața le este pusă în pericol.

Există însă și polul opus, și anume situația când acuzele prezentate nu au acoperire în realitate – beneficiarul insistând să-l convingă pe medic că suferă de o anume boală (exceptăm cazurile când medicul este conștient că trebuie efectuate anumite analize sau examene de specialitate). Persoana respectivă are uneori și „cunoștințe” medicale, are explicații pentru simptomele sale, încercând să treacă peste etapa consultului medical. Știe ce are, știe ce tratament îi este necesar și așteaptă doar confirmarea de la medic și „pilulele”.

În ambele situații, relaționarea este una patologică necesitând din partea medicului sau a asistenților sociali, a asistenților personali și a altor profesioniști implicați, o mare capacitate de gestionare a stării de frustrare pe care o resimte persoana cu dizabilități.

Obiectivele esențiale în munca de asistare psiho-socială a persoanelor cu dizabilități pentru diminuarea efectelor marginalizarii și automarginalizării ar putea fi:

1. refacerea reperelor de comportament social – izolarea socială specifică unor personae cu dizabilitati reduce până la anulare, uneori, capacitatea de a se raporta la norme de conviețuire dezirabile social;

2. refacerea reperelor temporale, prin obligativitatea de a respecta un anumit programul (de lucru, o zi anume, între anumite ore etc.);

3. asumarea responsabilității eu-ceilalți, –diminuarea identității sociale (apartenența la un grup anume…) estompează sentimentul responsabilității față de sine și de cei din jur;

4. refacerea, optimizarea și menținerea abilităților de contact uman – personalitatea umană și normaliatea psihologică sunt apreciate și după cantitatea și calitatea relațiilor interpersonale dezvoltate, iar aceste lucruri sunt greu de realizat de către persoanele cu dizabilitati, in general;

5. creșterea autostimei și a încrederii în propriile capacități, prin prisma rezultatelor obținute în programul de re-socilalizare (traumele emoționale suferite și eșecurile în încercarea de redresare socială devitalizează imaginea de sine și subminează încrederea în forțele proprii);

6. activarea resurselor personale, cu substrat creativ, care sunt transpuse în planul adaptării flexibile la dificultățile viețiide zi cu zi – prin implicarea în activități diverse și valorificarea capacităților creative, persoanele respective au o percepție mai realistă asupra propriilor resurse și, în final, își optimizează potențialul de reinserție socială;

Demersurile efectuate trebuie să aibă în vedere includerea persoanelor respective într-un cadru de activități ritmice, care să fie în același timp un spațiu de suport social. Un accent deosebit ar trebui pus pe activitățile de terapie ocupațională și atelierele de muncă protejate, unde persoanele respective își pot pune în valoare resursele personale, pot să redevină utili pentru comunitate.

Rolul primordial al profesioniștilor care lucrează cu această categorie socială este de a contribui la procesul de reînvațare a regulilor de conviețuire socială. Din acest motiv, este deosebit de importantă relația cu beneficiarul, și nu doar furnizarea de servicii (aspectul administrativ) fără o implicare emoțională din partea specialistului (aspectul relațional-uman). Riscul este apariția unui fenomen de dependență de servicii de protecție socială, fără nici un beneficiu terapeutic. Relația cu persoana în dificultate trebuie să fie din start extrem de corectă, bazată pe reguli clar stabilite, enunțate, în permaneneță reamintite și respecate de ambii parteneri ai relației. Trebuie evitată orice acțiune care ar putea să creeze expectații imposibil de realizat în lucrul cu beneficiarul de servicii – ideea că ar putea fi susținut la nesfârșit, în orice condiții și fără nici o obligație din partea sa.

I. 3. Tipuri de comportamente discriminatorii și efectele acestora în plan social

Discriminarea este un comportament negativ față de indivizii membrii ai unui out-grup despre care s-au format prejudecăți. Se vorbeste despre discriminare negativă/ versus discriminare pozitivă ca și comportament discriminativ cu consecințe negative/ pozitive pentru grupul minoritar – în caz particular persoanele cu dizabilități.

Prejudecata este o atitudine cu caracter negativ cu o componenta cognitivă (stereotipurile) și una afectivă (trăiri emoționale relaționate cu conținutul cognitiv), care uneori se pot concretiza la nivel comportamental (discriminare).

Discriminarea este definită frecvent în termeni de comportament sau acțiune prin opoziție cu prejudecata sau stereotipul care constituie baze atitudinale ale discriminarii. Definiția ONU este una de tip funcțional: deosebirile, restricțiile, excluderile sau preferințele legate de caracteristici ale persoanei ca membru al unui grup sunt de tip discriminatoriu dacă au ca scop sau efect diminuarea drepturilor si libertăților acesteia.

De aici rezultă că discriminarea este nu numai acțiune manifestă, comportament, ci și proiect, intenție de acțiune orientată spre promovarea inegalităților care încalcă principii de justiție socială, de egalitate a șanselor. Orice tip de acțiune , mai ales în sfera instituțională, care are și efecte de sporire a inegalităților sociale ar putea fi etichetat ca discriminare.

Din punct de vedere etimologic, a discrimina înseamnă a face distincție între anumite obiecte, a stabili între ele o separație, o diferențiere plecând de la trăsăturile lor distinctive. Totuși, astăzi, cuvântul discriminare se încarcă cu o conotație negativă: a discrimina, în limbajul obișnuit, nu mai înseamnă pur și simplu a separa, ci a separa ierarhizând, tratând mai rău tocmai pe cei ce vor fi identificați drept victime ale discriminării. Astfel, discriminarea se definește prin diferența sau disctincția interzisă, deoarece este nelegitimă, deoarece este arbitrară.
Concepțiile etice clasice judecau moral comportamentul uman mai ales în funcție de anumite calități exemplare pe care ar trebui să le posede și să le folosească orice om. Astfel, printre virtuțile clasice se numărau înțelepciunea, corectitudinea (calitatea de a fi drept), curajul, moderația (Platon), prudența, etc., la care se adaugă ulterior speranța și mila (doctrina morală creștină), onestitatea (cinstea), sinceritatea, altruismul, respectul față de ceilalți (sau drepturile lor), responsabilitatea, loialitatea etc. O conduită morală este apreciată drept bună sau corectă dacă ilustrează sau aplică aceste virtuți, dacă se află în corespondență cu cerințele ce decurg din ele.

Enunțurile normative sunt specifice eticii, și a existat chiar părerea ca adevărul sau falsul lor formează întreg obiectul de studiu al acestei discipline. Specific normelor este un caracter imperativ (ele indică ceea ce este necesar sau trebuie sa se întâmple, nu în sensul necesității naturale, ci al celei morale, conform căreia 'trebuie = se impune, se cuvine, se cere'). Necesitatea morală este ceva diferit de realitatea de fapt, și poate contrasta cu aceasta (de exemplu, norma morală spune că 'este necesar ca nimeni să nu mintă' dar, în fapt, majoritatea oamenilor mint în diverse împrejurări), dar ea nu coincide neapărat cu necesitatea de ordin juridic sau administrativ. Deși multe norme juridice coincid cu normele morale, există norme morale care nu constituie și norme juridice (nu sunt impuse prin lege).

În cazul principiului nediscriminării, avem de-a face cu o normă morală ce a căpătat, în timp, valoare de normă juridică. Principiul nediscriminării, ca drept fundamental al omului: "Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi", se regăsește în articolul 1 din "Declarația Universală a Drepturilor Omului". Sistemul drepturilor omului poate fi văzut ca mecanism ce contribuie la restrângerea unor posibile excese din partea autorităților statului. Având în vedere că un drept al omului este o revendicare atribuită prin simpla condiție de a fi ființă umană, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are natură extraordinară.
Interzicerea discriminării este instituită la nivel regional european, adică cele consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Discriminarea, ca formă de marginalizare de orice fel și în orice situație este, din păcate, un fenomen încă prezent în societatea noastră, democratică, fiind atât de obișnuit încât este considerat normal de către foarte mulți dintre noi. Ne confruntăm atât de des cu discriminarea, încât sunt cazuri în care nici măcar nu remarcăm acest fapt. Discriminarea este imposbil de eliminat, căci numai într-o societate ideală oamenii se adaptează, de fiecare dată, într-o manieră perfectă la circumstanțe și la persoanele din jur, fără a ține cont de anumite criterii injuste. Ar însemna că fiecare dintre noi să renunțe la propria identitate.

În România a fost înființat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – autoritatea care se ocupă cu stabilirea politicilor împotriva discriminării – care are rolul de a informa și de a forma societatea românească în vederea eliminării oricărei forme de discriminare, de a investiga și de a sancționa actele de discriminare, contribuind astfel la crearea unui climat general de încredere, respect și solidaritate, definitoriu pentru o societate democratică și europeană.

Alături de Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii acționează și alte autorități publice cu responsabilități sectoriale în domeniu: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Sănătății, Ministerul Justiției, Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Afacerilor Externe, Consiliul Național al Audiovizualului, Secretariatul General al Guvernului.

Discriminarea reprezintă un comportament de excludere sau de reducere a accesului unor indivizi la anumite resurse. Legislația în vigoare, și anume Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Legea nr. 340/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați reglementează într-o manieră cât mai completă domeniul discriminării, însă pentru a înțelege ceea ce este discriminarea și pentru a informa populația este nevoie de mai multe activități care să implice societatea civilă. Se pare că, în ciuda existenței unei legislații și a unor instituții pentru combaterea discriminării, implicând și organizațiile neguvernamentale, România mai are nevoie și de altceva. Este posibil să fie nevoie de timp, pentru schimbarea mentalităților. Sau poate ar trebui să existe un sistem de asistență juridică gratuită pentru anumite categorii dezavantajate, printre care se numără și victimele discriminării, în particular, persoanele cu dizabilități.

Dintre tipurile de discriminare, de regulă, se diferențiază între scopurile, mijloacele, motivația celor care sunt supuși discriminării. Dacă privim discriminarea ca “simplu” comportament identificăm fenomene de promovare a inegalităților de șansă, folosind mecanisme

de segregare, excluziune socială, subevaluarea muncii, încălcarea demnității.

Uneori, apare în mod paradoxal, o anume sporire a șanselor pentru grupuri dezavantajate, respectiv pentru persoanele cu dizabilități, o discriminare pozitivă asociată cu apartenența de grup.

Dupa criteriul discriminării se identifică acele caracteristici de status: la nivel cultural – etnie, rasã, religie, la nivel biologic: gen, vârstã, handicap/ dizabilitate, la nivel social: imigrant, sărac etc., la nivel etnic-rasialã, religioasã, bazată pe opțiuni culturale: sexuale, ideologice, bazată pe prejudecăți, ideologii sau interese, pe stereotipuri.

În general, tipurile de discriminare sunt:

Etnică

Religioasă

Rasială

Sexuală

A persoanelor cu nevoi speciale (dizabilități/ handicapuri/ boli).

Într-o cercetare realizată în anul 2005 – CURS SA- Sondaj de opinie în cadrul studiului “Percepții și atitudini față de fenomenul de discriminare din România” s-a urmărit o analiză a fenomenului discriminării:

1) principalele dimensiuni și caracteristici ale fenomenului discriminării în România la nivelul anului 2005;

2) realizarea unei tipologii a percepțiilor, atitudinilor și reprezentărilor legate de discriminare din perspectiva experienței directe și indirecte a populației;

3) identificarea stereotipurilor și prejudecăților asociate intoleranței și discriminării.

S-a urmărit, de asemenea, determinarea gradului de notorietate al instituțiilor din România care se ocupă de problema discriminării, precum și opțiunile respondenților cu privire la prioritățile instituționale în combaterea discriminării.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, CURS a realizat la începutul lunii decembrie 2005 un sondaj de opinie pe un eșantion reprezentativ la nivel național. Culegerea datelor s-a realizat prin interviuri față în față la domiciliul subiecților. Întrebările din chestionar au vizat forme specifice de discriminare (etnică, religioasă, de gen, de vârstă, față de persoanele infestate HIV și față de minorități sexuale) cu referire la contexte diferite de interacțiune socială (familie, școală, loc de muncă, instituții ale autorităților publice, justiție, locuri publice).

Rezultatele cercetãrii au evidentiat categorii cu potențial ridicat de vulnerabilitate în ceea ce privește expunerea la comportamente discriminatorii. Categoriile de persoane percepute de populație ca fiind cel mai adesea victime ale discriminării sunt persoanele infestate HIV, homosexualii și rromii.

Analiza contextelor favorizante pentru comportamentele de discriminare configurează trei categorii în functie de frecventa perceputã a producerii acestora:

prima categorie vizează accesul și exercitarea unei ocupații, considerată ca fiind un context în care “foarte des” sau “des” au loc tratamente diferențiate; persoanele în vârstă, rromii și persoanele infestate HIV sunt considerate a fi cele mai discriminate în acest context.

a doua categorie de contexte este reprezentată de școală și locuri publice, unde percepția tratamentului diferențiat vizează preponderent persoanele infestate HIV , homosexualii și rromii.

a treia categorie este reprezentată de relația cu autoritățile publice, justiția și familia. În interiorul acestei categorii de context remarcăm ponderile mai mari atribuite discriminării rromilor în “relația cu autoritățile” și în “justiție” și “homosexualilor” și “persoanelor infestate HIV” în familie.

În ceea ce privește distanța socialã fațã de minoritãti etnice, religioase și sexuale și persoane cu handicap/ dizabilități a existat o anumită scală a distanței sociale. Scala distanței sociale măsoară dispoziția de acceptare sau evitare a unor minorități sociale și se exprimă prin trei indici: Indicele Distanței Sociale (IDS), Indicele Contactelor Sociale (ICS) și Indicele Calității Contactelor Sociale (ICCS), calculați pe baza răspunsurilor la întrebarea „Sunteti de acord/ acceptati sã vã cãsãtoriti/ sã aveti prieteni/ sã aveti vecini de locuintã/ sã fie angajat în institutia dvs, în profesia dvs/ sã aibã cetãtenia dvs…?”

IDS – Indicele distanței sociale – este dat de numărul posibilităților de contact social cu persoanele aparținând altor grupuri (etnice, sociale, religioase..) și poate lua valori între 1 (distanță socială redusă – au fost refuzate mai puține situații de contact social) și 5 (distanță socială maximă – au fost refuzate mai multe situații de contact). Valoarea minimă reprezintă o atitudine intens pozitivă față de grupurile repective, iar valoarea 5 reprezintă o atitudine de acceptare slabă.

ICS – Indicele contactelor sociale – poate lua valori între 5 (atitudine intens pozitivă) și 1 (atitudine negativă). Aceast indice este intr-o relație invers proporțională cu IDS.

ICCS – Indicele calității contactelor sociale – rezultată din suma scorurilor la itemii scalei, în care 15 reprezintă acceptare foarte puternică (maximă deschidere față de respectivul grup) și 1 acceptare slabă (minimă deschidere față de repectivul grup).

Distribuția valorilor după indicii IDS și ICS arată o distanță socială mai mare (au fost refuzate mai multe situații de contact) față de homosexuali/lesbiene, persoane cu handicap psihic, rromi. În raport cu valorile ICCS, s-a constatat că ierarhia este aceeași, respectiv un grad de acceptare scăzut față de grupurile homosexuali/ lesbiene, persoane cu handicap psihic și rromi.

În raport cu etnia, se constată că grupurile față de care există un nivel l scăzut de acceptare sunt aceleași atât la nivelul populației majoritare, cât și la nivelul celor două etnii analizate. Etnicii maghiari au o atitudine mai tolerantă atât pe ansamblu, dar mai ales față de rromi, persoanele cu handicap fizic sau psihic, persoane de o altă religie.

Tinerii, comparativ cu bătrânii sunt mai toleranți față de rromi, homosexuali, de tineri (grupul de care aparțin), față de persoanele de altă cetățenie și de altă credință religioasă.

Tipurile de comportamente discriminatorii sunt diferite și se pot întrepătrunde, dar efectele acestora în plan social nu sunt atât de evidente (la nivelul grupului persoanelor cu dizabilități în raport cu celelate grupuri aflate în risc de discriminare) din punct de vedere macrosocial. Cu toate acestea, la nivelul fiecărei categorii de persoane cu dizabilități și, mai ales, individual privind lucrurile, efectele discriminării pot căpăta accente dramatice – în anumite contexte sociale particulare.

Cap. II PROBLEMATICA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI AFLATE ÎN DIFICULTATE, MARGINALIZATE SOCIAL SAU CU RISC DE MARGINALIZARE

II. 1. Normalitate și dizabilitate – perspective teoretice și practice

Dicționarele obișnuite definesc normalitatea ca fiind ceea ce corespunde cu normele, ceea ce ne apare ca natural, firesc, obișnuit, comun. În plan medical normalitatea este asimilatǎ cu starea de sǎnǎtate, iar anormalitatea cu boala.

Deficiența se referǎ la deficitul stabilit prin metode clinice sau paraclinice, explorǎri funcționale sau alte evaluǎri folosite de serviciile medicale, deficit ce poate fi de naturǎ senzorialǎ, mintalǎ, locomotorie, neuropsihicǎ sau de limbaj.

,,Prin deficiențǎ se înțelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice și desemneazǎ o stare de anormalitate funcționalǎ, adesea cu semnificație patologicǎ, stabilǎ sau de lungǎ duratǎ care afecteazǎ capacitatea și calitatea procesului de adaptare și integrare școlarǎ, profesionalǎ sau în comunitate a persoanei în cauzǎ. ’’ ( Gherguț, A. , 2005 , Sinteze de psihopedagogie specialǎ )

Incapacitatea este o consecințǎ a unei deficiențe care împiedicǎ efectuarea normalǎ a unor activitǎți. Consecințele deficienței și ale incapacitǎții pe plan social determinǎ stǎri de handicap ce se pot manifesta sub diverse forme : marginalizare, inegalitate, segregare, excludere.

Deficiența poate fi înnǎscutǎ sau dobânditǎ în diferite etape ontogenetice în funcție de anumiți factori. Prin urmare copilul deficient este diferit nu numai de adultul cu aceeași deficiențǎ, ci și de ceilalți copii, considerați normali.

Deficiența mintalǎ este o disfuncție psihicǎ majorǎ care implicǎ aspecte de naturǎ medicalǎ, psihologicǎ, pedagogicǎ, sociologicǎ și chiar juridicǎ. Reducerea semnificativǎ a capacitǎților psihice determinǎ dereglǎri ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare ale individului la condițiile mediului înconjurǎtor și la standardele de conviețuire socialǎ. Individul este plasat într-o situație de incapacitate și inferioritate exprimatǎ printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunitǎții din care face parte.

Deficiența mintalǎ este înțeleasǎ ca o deficiențǎ globalǎ care influențeazǎ semnficativ adaptarea profesionalǎ, socialǎ, gradul de competențǎ și autonomie personalǎ și socialǎ, afectând întreaga personalitate.( Gherguț A, 2005, Sinteze de psihopedagogie specialǎ)

Unele cercuri de specialiști fac distincția între deficiența mintalǎ și deficiența intelectualǎ. Deficiența mintalǎ este caracterizatǎ ca un mod de organizare și funcționare mintalǎ cu implicații directe în organizarea și structurarea personalitǎții individului. Deficiența intelectualǎ desemneazǎ incapacitatea individului de a face fațǎ unor sarcini cuprinse în actul învǎțǎrii, ca o consecințǎ a inadaptǎrii acestor sarcini la specificul și potențialul real al copilului.

Deficiența mintalǎ constituie o gamǎ variatǎ a dizabilitǎților de evoluție și dezvoltare datorate patologiei de organizare și funcționare a unor structuri psihice, se deosebește de deficiența la nivelul intelectului, unde organizarea mintalǎ este normalǎ, iar individul nu poate depǎși anumite limite de adaptare și învǎțare.

Grupa debilitǎții mintale este extrem de eterogenǎ, poate cea mai eterogenǎ. Cunoaște douǎ mari forme clinice: debilul armonic, la care insuficiența intelectualǎ este primordialǎ și debilul dizarmonic la care tulburǎrile intelectuale sunt asociate cu cele afective.

Debilul armonic se caracterizeazǎ prin arierație intelectualǎ simplǎ, posibil de compensat datoritǎ calitǎților afective ca urmare a faptului cǎ aceștia sunt docili, muncitori, pasivi, ascultǎtori, adaptabili la condițiile sociale inferioare. Este educabil. Retardul intelectual este relativ armonios și se manifestǎ ca întârziere școlarǎ cu dificultǎți în activitatea de achiziție fǎrǎ însǎ a fi însoțite de tulburǎri de naturǎ motricǎ sau socialǎ. Prognosticul este favorabil dacǎ respectivul copil beneficiazǎ de o educație specializatǎ.

Clasificarea internațională a funcționalității, dizabilității, sănătății ( CIF) a fost adoptată în 2001 și a devenit un model folosit atât de media, psihologi, psihopedagogi. Avantajul acestui model este că deplasează accentul de pe definirea gradului de boală al unei persoane pe starea ei de sănătate și pe capacitățile valide pentru activitate și participare socială.

Acest model operează cu mai multe concepte, dintre care:

starea de sănătate tradusă drept nivel de funcționare al organismului

condițiile de sănătate, care pot fi asimilate cu maladiile din modelul lui Wood și sunt afecțiuni organice, care se manifestă fie în planul structural sau funcțional al organismului.

funcționarea reflectă aspectul procesual al structurilor organismului, care devine condiție a desfășurării unei activități și a participării sociale

dizabilitate are aceeași semnificație cu deficiența și conduce la afectare

afectare care se materializează în modificările structurale – funcționale semnificative față de normalitatea determinată statistic

activitatea se referă la cei cu dizabilități și la posibilitatea ca aceștia să desfășoare acțiuni specifice – de la cele mai simple, la cele mai complexe

participarea reflectă modul de îndeplinirea a rolului social

În acest context, considerăm relevantă și analiza schematică a accepțiunilor referitoare la stereotipurile sociale cu referire la persoanele cu deficiențe. Astfel, stereotipurile sociale reprezintă o etichetare rapidă, niște idei preconcepute preluate pe calea socială, asupra cărora nu stăm să raționalizăm ( punem o etichetă – ″este handicapat″).

Dicționarul de psihologie socială specifică faptul că stereotipul social ,,este o imagine simplificată, uniform fixată și aprioric oricărei judecăți profunde și obiective asupra unui grup, persoane sau procese sociale″ ( M.Golu).

Prejudecata este o idee apriorică datorată unor coincidențe; mobilizează și resursele acționale ale individului.

Este evident faptul că nu trebuie sa ne raportăm la persoanele deficiente din perspectivă prejudecăților sau stereotipurilor, pentru că putem ajunge să îi stigmatizăm.

Totuși, stereotipurile au existat de mult timp. În preistorie, persoanele cu deficiențe erau din start izolate și excluse de la activitate, pentru că nu erau capabile să răspundă condițiilor existențiale. De cele mai multe ori aceste persoane erau ucise, uciderea lor era urmată de un ritual; Dar exista și o altă atitudine de cruțare sau ocrotire a acestor persoane, nu din iubire, ci din prejudecată: se considera că aceste persoane au ″puteri miraculoase″; alții considerau că această deficiență ″a fost dată″ persoanelor pentru a-și ispăși păcatele, și de aceea nu trebuiau să fie omorate.

În evul mediu, apar consemnări scrise despre persoanele deficiențe, iar antichitatea spartană și ateniană au dezvoltat două atitudini față de deficienți: fie spartani îi sacrificau, îi aruncau după un munte și asta din cauza educației militare, fie alții aveau o atitudine generoasă și apreciativă față de deficienți, mai ales față de nevăzători; Zeița Atena era legată la ochi – simbol al protecției față de aceste persoane; unii nevăzători erau folosiți ca scripți (Homer)

Creștinismul a dovedit o atitudine protectoare asupra deficiențelor, dar în evul mediu: atitudinea e opusă, cea mai gravă problemă legată de deficienți era că ei erau constranși la cerșetorie ( fenomen social). Urmează o etapă în care aceste persoane erau adunate în instituții, unde li se făcea educație, apar școli pe diferite categorii de deficiențe.

Plecând de la trecerea în revistă a astreotipurilor sociale și prejudecăților legate de persoanele cu deficiențe, menționăm în acest context o clasificare a deficiențelor conform unor criterii acceptate de specialiști.

Criterii:

Localizarea leziunii sau structurii anatomo- functionale lezate/ dereglate

1) deficiente senzoriale, care sunt determinate de tulburari la nivelul analizatorilor

– analizator vizual: deficienta vizuala, care prezinta diferite grade de gravitate, cuprinse intre ambliopie ( vedere slaba) si cecitate ( lipsa vederii).

– analizatorul auditiv : deficiente auditive, care au diferite grade de gravitate, intre hipoacuzie (auz scazut) sau surditate ( lipsa auzului)

2) deficiente motorii ce presupun tulburari ale aparatului locomotor si care se insotesc de cele mai multe ori de afectiuni neurologice( deficiente neuro-motorii) – au consecinte in planul psihomotricitatii, al mersului si al deplasarii

3) deficiente mintale (psihice) – presupun tulburari ale structurilor si functiilor creierului, dereglari ale personalitatii mentale ; Exista diferite grade de gravitate : debilitate mintala usoara, medie, accentuate, si de imbecilitate si idiotie

4) tulburari de limbaj, care pot fi de sine statatoare sau se pot asocia cu celelalte deficiente; Ele presupun destructurari sau dereglari la nivelul aparatului fonator si ale functiilor limbajului; Exista o gama variata de la simpla balbaiala pana la dereglari la pronuntare

5) tulburari( deficiente) comportamentale,care presupun tulburari adaptative, dereglari de conduita, instabilitate psiho-comportamentala

6) deficiente asociate – presupun combinarea dramatica a 1, 2, 3 deficiente (ex: surd si orb – surdocecitate)

Dupa momentul aparitiei deficientei

deficiente congenitale ( cu care copilul se naste)

deficiente dobandite , in diferite etape ale dezvoltarii individuale

Foarte multe deficiente pot aparea inainte de momentul nasterii, datorita unor modalitatii de chirurgiei, obstretico- ginecologie

Dupa evolutie

deficiente evolutive ( cele mai periculoare)

deficiente stagnate

Dupa gradul deficientei

deficiente usoare

deficiente medii

deficiente accentuate

deficiente grave

După prognostic

deficiente ce pot fi compensate si partial recuperabile

deficiente irecuperabile ( periculoase)

Aceste perspective teoretice privind stările particulare de dizabilitate se reflectă la un nivel care face legătura cu aspectul practic în modelul explicativ- interpretativ următor:

Modelul îi apartine lui Wood.

Cauzele sunt generatoare de maladii ( boli situate la niv organic, ele generand deficiente). Ex: boala: cataracta, deficienta: vizuala. Deficienta genereaza incapacitate. Acesta e un lanț cauzal care tine de individ.

Celelalt lant e de sorginte sociala, care e mediul social, care creeaza anumite obstacole; Ex: un informatician, care are probleme locomotori, dar care nu are carucior (obstacol) care genereaza handicapul.

În modelul lui Wood maladia este forma de existenta marcata de un proces patologic, de diferite amplitudini, care tulbura unitatea si integritatea organismului si a relatiilor lui cu mediu.

Deficienta reflectă pierderea sau alterarea unei structuri sau a unei functii datorata unei leziuni anatomice sau unei dereglari functionale care are efecte perturbatoare in dezvoltarea si evolutia normala a unei persoane.

Incapacitatea se referă la reducerea partiala sau totala a posibilitatilor unei persoane de a realize o activitate, care implica inclusiv sfera afectata, iar handicapul este dezavantajul social rezultat in urma unei deficiente/ incapacitatii care impieteaza asupra persoanei care nu-si poate indeplini rolul social.

II. 2. Asistența socială a persoanelor cu dizabilități – servicii publice și private de asistență socială

Analiza privind serviciile publice / private de asistență socială acordată persoanelor cu dizabilități din Romania pleacă de la examinarea aspectelor de protecție socială și protecție specială.

Potrivit principiului solidarității umane, care afirmă că toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitare și drepturi, societatea trebuie să facă totul pentru ca drepturile omului să se transpună în realitate. Solidaritatea reală nu presupune numai milă, ci și exprimarea necesității și schimbării imediate a situației defavorizante sau descriminatorii, compensării și reducerii dezavantajului prin politici și mijloace adecvate.

Politicile sociale vizând apărarea, respectarea și promovarea drepturilor omului, reprezintă fundamentul solidarității și garanția prevenirii situațiilor în care o persoană ar avea nevoie de milă.

Politicile sociale identifică probleme majore, definesc rolurile sistemului public și privat în asigurarea măsurilor, identifică formele de organizare și serviciile care vin în întâmpinarea nevoilor sociale, proiectează dezvoltarea serviciilor.

Principiul solidarității necesită atitudinea pozitivă a societății față de diversitatea individuală, față de copilul sau adultul cu handicap, față de copilul abandonat, cel aflat în situație de risc, față de orice persoană care nu-și poate satisface singură nevoile de bază.

Sistemul de protecție socială oferă:

Beneficii sociale financiare: contributorii – asigurările; noncontributorii – alocații de stat pentru copii, venit minim garantat, subvenții de prețuri, ajutoare speciale ș.a.

Servicii sociale – învățământ, sănătate, asistență socială.

Definirea termenului de nevoi sociale este importantă atunci când se urmărește identificarea persoanelor și grupurilor vulnerabile, defavorizate social, sub pragul de sărăcie sau a persoanelor care au trebuințe speciale, din cauza unor dezavantaje generate de deficiență.

În țările scandinave și în țările europene cu vechi democrații, conceptul de nevoi sociale se referă la acele trebuințe ale persoanei care nesatisfăcute, produc suferință și vătămare, care conduc la nerespectarea drepturilor omului și la nesatisfacerea nevoilor sale de bază.

Nevoia socială este o trebuință obiectivă, care sugerează o lipsă ce afectează statutul existențial al persoanei.

Nevoile sociale sunt delimitate de trebuințele personale. (nevoia de hrană este diferită de cerința de a mânca zilnic carne).

Nevoi de bază sunt:

Fizice: – aer și apă curate; mâncare adecvată, îmbrăcăminte și încălțăminte , siguranță, sănătate, timp liber;

Mentale – a fi iubit și a iubi, învățare, stimulare, recreere.

Sociale – de pace, afiliere la grup, ajutor material, muncă, participare.

Conform legislației românești, nevoia socială reprezintă ansamblul de cerințe indispensabile fiecărei persoane pentru a asigurarea condițiilor de viață, în vederea integrării sociale.

Protecția specială constă în totalitatea acțiunilor întreprinse de societate în vederea diminuării sau chiar a înlăturării consecințelor pe care deficiență cauzatoare de handicap o are asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap.

Principii:

persoanele cu handicap/ dizabilitate să aparțină comunității și să-și păstreze modul de viață obișnuit;

să participe la luarea deciziilor comunității și pentru sine;

să beneficieze de asistență în învățământ, sănătate, servicii sociale;

trebuie să participe la dezvoltarea economică și socială a societății.

Protecția specială trebuie să ia în considerație nevoile speciale ale celor care li se adresează.

Caracteristici ale sistemului modern de protecție socială constau din:

Rolul crescut al comunității, având la bază principiul democratizării și al descentralizării, valorizarea familiei, al comunități, al serviciilor sociale oferite în comunitate.

Comunitate traduce un grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; oamenii care trăiesc într-o localitate; grup de oameni cu credință, religie, limbă, profesie ș.a. comune.

Rețeaua de servicii sociale bazate pe comunitate se centrează pe:

incluziunea în societate;

participarea persoanelor cu handicap;

reducerea presiunilor instituțiilor închise;

facilitarea rămânerii în familie;

eliminarea izolării persoanelor cu deficiențe;

includerea în programele generale ale dezvoltării comunității;

serviciile sunt centrate pe persoane, pe nevoile lor sociale și trebuințele speciale;

prevenirea instituționalizării;

încurajarea parteneriatului între beneficiarul de servicii, familie și specialiști.

2. Prevalența serviciilor în mediul deschis față de serviciile în medii instituționalizate

lipsesc sau diminuează drepturile civile ale individului ;

privează individul de stimularea necesară;

mediul instituționalizat e un mediu ineficient de îngrijire și educație.

Situația persoanelor cu handicap/ dizabilitate, raportată la ceilalți, poate fi descrisă prin caracteristicile esențiale ale normalizării:

integrare/ izolare

valorizarea pozitivă/ devalorizare

stimularea/ deprivarea

controlul personal/ dependența

Cele patru dimensiuni se cer evaluate în toate domeniile vieții (viața domestică, educație, recreere, muncă) și la toate nivelurile de intervenție socială (stat, comunitate, familie).

Referindu-ne la tipurile de activități și servicii, acestea constau din:

Evaluare complexă (medico-psiho-socială);

OSP

Consiliere și pregătire profesională

Terapie ocupațională

Consilierea părinților

Îngrijire medicală, recuperare

TTL (terapia tulburărilor de limbaj).

Trăsăturile politicilor de protecție a persoanelor cu handicap în societate se reflectă în:

orientarea efortului spre includerea în muncă, corelat cu asigurarea protecției sociale, prin asigurările sociale;

presupune responsabilizarea beneficiarilor;

respectă principiul „resursa urmează copilul sau persoana cu handicap”;

orientarea spre prevenție.

Prevenirea în domeniul social presupune:

eliminarea sau diminuarea condițiilor care generează fenomenul de boală, sărăcie, handicap;

depistarea precoce a condițiilor care duc la agravarea problemelor socio-economice;

evitarea instituționalizării.

Prevenirea se desfășoară pe mai multe arii:

Prevenirea apariției fenomenului de handicap – conștientizarea factorilor de risc pentru mama, depistarea familiilor în care copilul riscă să fie abuzat, neglijat, constituirea de servicii de planificare familială.

Prevenirea neglijării persoanelor cu handicap, a copiilor. Neglijarea copilului constă în incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i satisface nevoile biologice, de securitate afectivă, de dezvoltare fizică și psihică, de a-i asigura accesul la activități specifice vârstei. Neglijarea persoanelor cu handicap se referă la limitarea accesului la activitățile familiei și a comunității, la posibilitatea de a duce o viață activă.

Prevenirea resemnării părinților – consiliere pentru menținerea motivației de a antrena potențialul copilului dar și evitarea tendinței de a apela exclusiv la servicii medicale.

Prevenirea instituționalizării.

E greu să situezi persoana deficientă de-a lungul unui continuum existențial. O persoană trebuie să se evalueze în primul rând în funcție de ea însăși, apoi de ceilalți.

Organizatia mondială a sănătății considera starea de sănătate ( normalitate) ca fiind ,, starea completă de bine fizic, mintal și social, care nu e dată numai de absența bolii sau a infirmității, ci de o bună adaptare față de sine și față de lume”. Parametri care circumscriu starea de sanatate din punctul de vedere al OMS sunt:

libertatea actelor de comportament constand în acțiunea conștientă și motivație

auto-actualizarea, constând în eficiența potențialului personal în realizarea scopurilor

echilibrul personalității

perceperea realității, constând în relații sociale corecte și în echilibrul între nevoi individuale și cerințe sociale

autonomia, constând în conformarea la norme și valori și în realizarea de proiecte și luarea de decizii

adaptarea creatoare la realitate

integrarea, constând în a adecva comportamentul la orice situație

În ultimii ani, a avut loc o reformă majoră a serviciilor pentru copii, care  a adus la tranziția de la instituții la servicii comunitare alternative. Luând în considerare importanța acordată de către Comisia Europeană și de Parlamentul European problemei copiilor instituționalizați din România, Guvernul României a adoptat „Strategia guvernamentală în domeniul protecției copilului în dificultate 2001-2004”.

Putem afirma că strategia a fost un pas foarte important pentru România. Este pentru prima dată când există o politică guvernamentală clară în favoarea dezinstituționalizării și a promovării serviciilor alternative, cu stabilirea de termene limită și responsabilități. Susținută puternic financiar de Uniunea Europeană și de Guvernul Român, aplicarea strategiei a dus la  dezvoltarea unei  rețele de servicii comunitare pentru copiii cu dizabilități, pentru prevenirea instituționalizării lor și sprijinirea familiei. Ca urmare, numărul copiilor instituționalizați a scăzut la jumătate, fiind de 41.968 copii (aprilie 2003), conform unor date statistice din surse citate.

Cu toate acestea, situația serviciilor comunitare pentru copiii cu dizabilități este încă departe de ceea ce ar trebui să fie.

     Un studiu realizat cu sprijin UNICEF, în anul 2002, în mai multe județe, a ajuns în acest sens la următoarele concluzii:

Numărul copiilor care beneficiază de servicii comunitare de protecție  este încă mic, față de numărul de copii care este încă ocrotit în sistem rezidențial sau semirezidențial.

Există o insuficientă colaborare directă între serviciile comunitare existente, comunicarea  realizându-se mai ales prin intermediul primăriei locale și a instituțiilor județene.

În domeniul serviciilor comunitare pentru adulții cu dizabilități, lucrurile s-au mișcat mult mai încet. Legea 519/2002, oferă cadrul legislativ, dar acest cadru era foarte general și nu a încurajat dezvoltarea serviciilor de sprijin pe baze comunitare.

Ordonanța Guvernului nr. 68 din 22 august 2003 privind serviciile sociale, a completat acest cadru, legiferând furnizarea de servicii sociale, inclusiv pentru persoanele cu dizabilități. Ordonanța s-a aplicat începând din luna ianuarie 2004 și, pentru prima dată în România, se creează cadrul legislativ necesar furnizării de servicii sociale de către ONG-urile acreditate cu finanțare de la bugetele locale.

Hotărârea Guvernului nr. 1176 din 2 octombrie 2003 privind desfășurarea de către persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial a unor servicii sociale în domeniul protecției speciale a persoanelor cu handicap legiferează procedura de acreditare a ONG-urilor furnizoare de servicii pentru persoanele cu dizabilități.

Strategia națională privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, adoptată la inițiativa unui grup de ONG-uri, avea ca și priorități dezvoltarea serviciilor de sprijin comunitare și prevenirea instituționalizării prin înființarea de servicii în sprijinul familiei:

Centre – servicii de prevenție – intervenție timpurie

Centre de primire a persoanei cu handicap în regim de urgență

Servicii de recuperare la domiciliu

Educație la distanță

Centre de tip „respite care” și „baby sitting”

Servicii de prevenire a abandonului prin monitorizare, asistență și sprijin pentru femeia gravidă

Centre de pregătire și recuperare de zi pentru persoane cu diferite tipuri de handicap: mental, neuro-motor, psihoneuromotor, etc.

Locuințe protejate

Servicii rezidențiale de tip familial

Centre pentru ortezare, protezare, adaptare și întreținere echipamente și aparate (de uz casnic, design arhitectural, aparatură electronică și electrotehnică) care fac posibilă incluziunea și accesul la mediul fizic

Orice alte servicii care să conducă la bunăstarea persoanei cu handicap alături de familia sa.

Planul Național de acțiune prevedea, până la sfârșitul anului 2006, închiderea tuturor instituțiilor cu capacitate mai mare de 75 de locuri și dezvoltarea de servicii comunitare adecvate în toate județele, ori acest lucru nu s-a realizat în totalitate.

Actualmente, există  puține servicii comunitare pentru persoanele adulte cu dizabilități, majoritatea fiind înființate la inițiativa ONG-urilor locale, cu sprijinul ONG-urilor din străinătate. Serviciile administrate de ONG-uri au dezavantajul unei insecurități financiare pe termen mediu.

Există o inegalitate în finanțarea serviciilor guvernamentale și a serviciilor administrate de ONG-uri. Statul poate finanța ONG-urile care oferă servicii sociale conform legii 34/1998. Suma este de maxim 600.000 lei/lună pe beneficiar (16 Euro) dar această sumă este insuficientă.

De exemplu, în 2001, ANPH a lansat un program de finanțare pentru proiecte, care permite ONG-urilor să solicite finanțări pentru înființarea și dezvoltarea de servicii comunitare. Aplicarea prevederilor Ordonanței nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile sociale, poate duce la micșorarea discrepanțelor de finanțare și poate încuraja dezvoltarea concurențială a serviciilor furnizate de ONG-uri. Există totodată inițiative de înființare a unei organizații naționale (federații) de furnizori de servicii pentru persoanele cu dizabilități.

Pentru persoanele adulte cu dizabilități intelectuale, dezvoltarea serviciilor comunitare s-a făcut inegal pe teritoriul țării, existând zone în care s-a creat o rețea de servicii comunitare: servicii rezidențiale (case de grup și locuințe protejate), servicii de angajare în muncă, servicii de respite, servicii de consiliere, de advocacy și self advocacy (reprezentare și auto reprezentare), de sprijin în comunitate, inclusiv servicii de loisir. În alte zone însă serviciile comunitare lipsesc cu desăvârșire.

De exemplu, Asociația Nevăzătorilor din România (ANR) și Asociația Națională a Surzilor din România (ANR) oferă membrilor diverse servicii, de la cele sociale și culturale la cele educaționale.

Ambele organizații oferă:

            Servicii sociale: identificarea nevăzătorilor și surzilor de la cele mai fragede vîrste, orientarea acestora spre serviciile medicale, educaționale și administrative utile lor; consultanță și sprijin direct la încadrarea în muncă, inclusiv prin identificarea unor locuri de muncă adecvate pregătirii solicitanților; întreține, în interesul acestora, relații permanente cu autoritățile locale, cu agenții economici din sistemul  public sau privat.  Oferă ajutoare pecuniare celor aflați în situații extrem de grele, victime ale unor accidente,dezastre naturale etc.

Servicii și activități sportive: organizează concursuri și campionate in sporturile practicate de deficienții senzoriali, sușțin inclusiv participările la evenimente internaționale.

Servicii de petrecere a timpului liber

La nivelul filialelor ANR și ANSR se organizează cu regularitate excursii și alte evenimente recreative pentru membrii organizației din zonă. Cu ocazia fiecărui eveniment cultural sau sportiv la nivel național, au loc și evenimente recreative.

Serviciile specifice realizate sub egida Asociației Surzilor sunt axate pe:

servicii medicale (programe de protezare auditivă, informarea în prevenirea surdității etc)

consilierea surzilor și a familiilor acestora în probleme medicale, sociale, de profesionalizare, reconversie etc.

servicii de interpretare pentru comunicarea dintre surzi și instituțiile publice

programe specifice de informare și educație.

          Asociația Nevăzătorilor a din România le oferă membrilor următoarele servicii specifice:

            Pregătire și perfecționare profesională: prin proiecte finanțate de  Comisia Europeană, îi pregătește pe nevăzători în calificări și recalificări noi sau mai rare. Împreună cu ministerele de  specialitate, cu școlile pentru deficienții de vedere, organizează examene de perfecționare profesională  (de exemplu pentru cadrele medicale medii din domeniul masajului și al fizioterapiei).  

            Servicii culturale și de presă:  în tipografiile braille proprii, imprimă carte de beletristică și carte științifică. În studioul cărții vorbite, înregistrează pe casetă magnetică audio și pe cd cărți din domeniile menționate. Multiplică și distribuie cartea braille și cartea audio la bibliotecile și fonotecile organizate în toate filialele sale, care oferă la rândul lor cartea braille și audio în regim biblioteconomic de împrumut. În cadrul filialelor există posibilitatea de multiplicare a materialelor audio de către  nevăzători, la solicitarea lor. Organizează anual două concursuri culturale la nivel național,  dotate cu premii. O dată la cîțiva ani, organizează un festival concurs de interpretare muzicală, dotat de asemenea cu premii.  Organizează si finanțează două concursuri de creație literară pe an.

Redactează și publică în scriere braille revista lunară Litera Noastră, cu conținut magazinistic, dar cu accent pe subiecte în interesul deficienților de vedere.  Publicația are și o ediție trimestrială în scriere obișnuită. Se realizează, de asemenea două publicații pe casete audio, cuprinzînd materiale preluate din publicații culturale; de la 1 martie 2004, ANR a lansat un site pe Internet – www.anvr.ro –  cu cele mai importante informații cu privire la organizație și activitățile sale, inclusiv cele pe teme de tiflologie.         

Servicii educaționale și de susținere a procesului de instruire:

Tipărește, în alfabetul braille manualele finanțate de Ministerul Educației. La solicitarea școlilor, tipărește, din resurse proprii, și alte tipuri de carte școlară sau cărți instrumente de lucru cum sunt dicționarele și glosarele, îndreptarele de semne stenografice, de semne matematice braille etc. Finanțează anual olimpiade școlare pe discipline, între toate școlile cu elevi cu deficiență vizuală.

Servicii de petrecere a timpului liber

Astfel, în comuna Singureni, satul Crînguri din județul Giurgiu, ANR deține Casa de Vacanță Louis Braille destinată copiilor, unde, mai ales elevii din internatele celor două  școli pentru deficienți de vedere din București, își petrec sfîrșiturile de saptămină și desfășoară diverse activități recreative.     

La nivel național, persoanele cu dizabilități profunde au dreptul la un asistent personal plătit de către autoritățile locale.

Plecand de la această analiză a serviciilor de asistență socială, se pot formula următoarele propuneri:

1. Aplicarea coerentă a prevederilor Ordonanței nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile sociale și a Hotărârii Guvernului nr. 1176 din 2 octombrie 2003 privind desfășurarea de către persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial a unor servicii sociale în domeniul protecției speciale a persoanelor cu handicap.

2. Crearea unui sistem de finanțare concurențial între serviciile furnizate de stat și cele furnizate de ONG- uri

În ceea ce privește asistența socială în domeniul veniturilor și protecția specială pentru persoanele cu handicap se regăsesc în Legea 519/ 2002,  privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.

            Această protecție se realizează în principal prin acordarea unei indemnizații lunare (50% din salariul minim brut pe economie), care nu asigură condițiile minimale de calitate a vieții pentru persoanele cu handicap grav/accentuat.

            Sistemul acordării globale de facilități nu este operant (gratuitatea transportului urban și interurban, scutire de plata taxelor de abonament radio și TV, prioritate la instalarea postului telefonic și scutire de plata abonamentului telefonic, asistență medicală și medicamente gratuite atât pentru tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizării, etc.) și nu este adaptat la necesitățile individuale și sociale.

            Acordarea indemnizației lunare este condiționată de veniturile persoanelor cu handicap grav și accentuat (exceptând pensia de urmaș). Această indemnizație nu este considerată un sprijin material pentru înlăturarea consecințelor pe care handicapul îl are asupra nivelului de trai al persoanei cu dizabilități, garantând astfel egalitatea de șanse, ci este considerată o alternativă la lipsa unui loc de muncă.

            Nu se acordă nici un sprijin material familiilor cu venituri mici care au în întreținere copii/ adulți cu handicap grav/ accentuat, nu sunt încurajate familiile care iau în plasament familial sau cărora li se încredințează un copil cu handicap.

            Este omisă posibilitatea luării în plasament sau încredințarea adultului cu handicap grav/ accentuat.

             Exemple:

persoanele cu handicap dependente de scaune rulante nu pot beneficia de gratuitatea transportului urban și interurban datorită inaccesibilității acestora;

persoanele cu handicap care trăiesc în mediul rural nu pot beneficia de gratuitatea transportului urban (în general nu există);

mulți nu pot beneficia de gratuitatea abonamentului radio TV nici de gratuitatea abonamentului și impulsurilor telefonice (nu posedă post telefonic).

            Cauzele constau din lipsa unei politici guvernamentale coerente în domeniul dizabilității (handicapului), din 1990 și până în prezent. O parte din propunerile organizațiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap nu au fost luate în considerare la redactarea legislației (Legea 53/1992, Legea 57/1992, OU 102/1999 și Legea 519/2002 privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap).         

Politizarea organismelor guvernamentale din domeniu, neexistând la nivelul acestora continuitatea în funcție a unor specialiști care pot avea o contribuție esențială la realizarea unei politici coerente în domeniul handicapului (ce a fost, ce este, ce dorim să fie).

            Propuneri de schimbare pleacă de la egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap și transformarea lor din beneficiari ai protecției speciale în cetățeni obișnuiți cu drepturi și obligații egale – măsură condiționată de măsuri de protecție socială care să includă:

creșterea indemnizației lunare pentru persoanele cu handicap grav și accentuat;

necondiționarea acestei indemnizații de veniturile realizate de persoana cu handicap grav și accentuat echivalentul valoric (evaluarea în bani) a gratuităților acordate prin Legea 519/2002 (transport, telefon, etc.) și includerea acestuia în indemnizația lunară pentru persoanele cu handicap grav/accentuat;

sprijin material (alocație de sprijin familială) acordat familiilor cu venituri mici, care au în întreținere copii/adulți cu handicap grav/accentuat. Valoarea acestei alocații de sprijin familial să fie diferențiată n funcție de: numărul persoanelor aflate în întreținere, familie monoparentală, sau persoană cu handicap sever/ accentuat care trăiește singură (nu are familie).

Unul dintre aspectele/ domeniile esențiale ale serviciilor de asistență socială reglementează problemele de sănătate și cele de recuperare (reabilitare) ale persoanelor cu dizabilități.

Asistența medicală în România este reglementată de Legea asigurărilor sociale de sănătate nr.145/1997. În conformitate cu această lege, accesul la asistență medicală și la serviciile aferente este egal pentru toți cetățenii, prin sistemul asigurărilor sociale. În cadrul acestui sistem, persoanele cu dizabilități care nu au nici un venit sau sunt în grija altei persoane beneficiază de asigurare de sănătate în mod gratuit.

            Sistemul de sănătate este într-o perpetuă transformare, care vizează reforma  și care deseori duce la crize sistemice în domeniu, cu urmări nefaste asupra bolnavilor. Persoana cu dizabilități resimte aceste crize mai profund, datorită dificultăților legate de două mari probleme: accesul la serviciile medicale și atitudinea personalului medical.

                Este cunoscut faptul că numărul cabinetelor medicale, al laboratoarelor și al spitalelor dotate cu pantă de acces pentru scaunul rulant sau cu facilități pentru persoanele cu dizabilități se reduce la centrele universitare mari. Nu același lucru se întâmplă însă în orașele mici sau în mediul rural. Chiar și în cazul orașelor mari rămân nerezolvate unele probleme. De exemplu, sistemul sanitar nu prevede existența interpreților de limbaj mimico gestual pentru a le permite surzilor accesul în lipsa unui însoțitor sau existența informațiilor scrise legate de sănătate în alfabetul braille.

Personalul medical nu beneficiază de instruirea necesară lucrului cu persoanele cu dizabilități. Astfel rămâne o problemă accesul persoanelor HIV/ SIDA la serviciile stomatologice și nu de puține ori părinții copiilor cu dizabilități intelectuale se plâng de atitudinea necorespunzătoare a personalului medical. Ministerul Sănătății nu are programe care să asigure formarea personalului medical pentru a-l capacita să aibă o atitudine corespunzătoare fața de persoanele cu dizabilități și să dobândească interesul și cunoștințele necesare pentru a-și dota cabinetele medicale și spitalele cu toate facilitățile necesare persoanelor cu dizabilități. Această lipsă este acoperită de unele organizații neguvernamentale, dar se simte nevoia unui astfel de program la scară națională.  

            Identificarea (depistarea) precoce a persoanelor cu dizabilități este în atenția Ministerului Sănătății și este responsabilitatea medicului de familie. Pentru ca depistarea precoce a dizabilității să fie eficientă este necesară însă existența unor centre care să dispună de resursele umane și materiale corespunzătoare și să fie însoțite de un sistem de intervenție bine pus la punct. Din păcate însă, aceste centre sunt inexistente în prezent.

            În conformitate cu Legea asigurărilor de sănătate, persoanele care posedă certificat de persoană cu handicap beneficiază, pe lângă asistența medicală gratuită și de unele medicamente gratuite și compensate, aflate pe o listă întocmită de către Ministerul Sănătății. Lista medicamentelor compensate și gratuite este revizuită anual și fiecare revizuire înseamnă de fapt scurtarea listei respective. Chiar și în aceste condiții procurarea efectivă a medicamentelor este caracterizată ca fiind “o adevărată aventură”, datorită crizei financiare din sistemul asigurărilor de sănătate. Multe din medicamentele necesare fie că nu sunt incluse pe listă, fie că nu pot fi procurate, gratuit sau compensat.  

           Dezvoltarea serviciilor alternative menite să suplinească spitalizarea nu s-a materializat încă, iar efectele sunt resimțite pregnant de persoanele cu dizabilități.

            Reabilitarea (recuperarea) este cuprinsă în Legea 519/2002 care oferă cadrul legislativ cu privire la accesul individual la programe de reabilitare și integrare din punct de vedere medical, educațional și profesional pentru recuperare, readaptare și instruire. Legislația oferă, în mod teoretic, acces la programe de reabilitare. Comisiile județene de expertiză pentru persoanele cu dizabilități au obligația de a elabora un program individual de reabilitare pentru fiecare persoană, în concordanță cu nevoile acesteia. Programe de reabilitare de diverse tipuri sunt oferite, din punct de vedere teoretic prin:

Instituții de protecție specială (a persoanelor cu handicap) – există 54 de instituții finanțate de autoritățile locale și coordonate de către ANPH;

Școli speciale și grădinițe speciale;

Laboratoare de sănătate mentală – câte unul în fiecare județ.

Aceste instituții de stat asigură una sau mai multe tipuri de servicii: evaluare psihologică și terapie, terapie psihiatrică, suport pedagogic, fizioterapie, logopedie.

            Strategia Națională privind Protecția Specială și Integrarea Socială a Persoanelor cu Handicap din România din 2002 prevedea dezvoltarea unei rețele de servicii de reabilitare și terapeutice.

Considerăm că la ora actuală nu există un program național coerent de reabilitare pentru persoanele cu dizabilități, bazat pe nevoile reale ale acestora și că ministerele nu cooperează într-un mod eficient, în furnizarea complementară și integrată a serviciilor. Nu avem informații statistice privind procentul persoanelor cu dizabilități  care au acces la programe de reabilitare. Considerăm însă că acest procent este mic și că în special cei care locuiesc la sate nu beneficiază de programe de reabilitare. Persoanele cu dizabilități moderate și ușoare au mai multe oportunități de a fi implicate în programe de reabilitare.

Există programe de reabilitare inițiate de către ONG-uri. Unele dintre aceste programe sunt derulate în parteneriat cu autorități guvernamentale (ANPH și Ministerul Educației și Cercetării), aceste parteneriate având avantajul unei relative securități financiare. Multe ONG-uri depind de resurse financiare externe.

Planul Național de acțiune prevede un proces complex de evaluare și de elaborare a planurilor individuale pentru toate persoanele cu dizabilități, proces care s-a încheiat la sfârșitul anului 2006, înaintea aderării României la Uniunea Europeană.

Propuneri:

1. Coordonarea strategiilor diferitelor ministere și autorități guvernamentale implicate în reabilitare

2. Extinderea la nivel național a modelelor de bună practică dezvoltate și care s-au dovedit viabile.

Formulând unele concluzii privind aspectele analizate din perspectiva asistenței sociale a persoanelor cu dizabilități – servicii publice și private de asistență socială, considerăm că s-au realizat pași importanți, mai ales în ultimii ani, în domeniul legislativ-administrativ, al strategiilor și al parteneriatului cu societatea civilă.

Cu toate acestea, nu există încă nici astăzi o politică serioasă și coerentă de inserție socio-profesională a persoanelor cu dizabilități.

          In viziunea asupra persoanelor cu dizabilități, criteriile medicale și medicalizante, sociale și socializante, prevalează asupra celor de valorificare a potențialului uman al fiecăruia și de asigurare a unei vieți independente.

Nu funcționează programe de dezvoltare axate în mod real pe nevoile individuale, pe tipuri și grade  de dizabilitate, nu au fost promovate măsuri care să avantajeze normalizarea existenței acestor cetățeni la toate nivelurile și nici nu sunt încurajate suficient persoanele fizice sau juridice dornice și apte a se angaja în atingerea acestui țel.

Din anul 1998 au apărut acte normative și măsuri care au ca efect discriminarea neechivocă a copiilor cu dizabilități, în cazul că aceștia nu se află sub teoretica protecție a unor foruri guvernamentale create artificial. Nu se aplică principiul RESURSA URMEAZĂ OMUL. Anumite drepturi și facilități sunt acordate, mai cu seamă copiilor, numai în măsura în care sunt încadrați în structuri de așa-numită protecție, inventate artificial. Au apărut confuzii și etichetări la nivel instituțional: internatele școlilor pentru elevii cu dizabilități sunt numite abuziv ”centre de plasament”,  termen utilizat  și pentru desemnarea orfelinatelor.

            Pentru autoritățile române, de toate orientările politice, copilul în genere, nu numai copilul cu handicap, este mai degrabă o valoare ideologică, nu una fundamental umană.

            Din 1989 pînă astăzi, nu s-a încercat o reformă serioasă a pregătirii profesionale a elevilor cu dizabilități. 

  Deși legea o prevede, autoritățile statului nu au susținut adaptarea locurilor obișnuite de muncă, dezvoltarea unei rețele de ateliere protejate și, spre deosebire de perioada comunistă, nu au ajutat inserția profesională a tinerilor după absolvirea unor școli sau cursuri de pregătire.

Legea din ultimii ani prevede, de asemenea, termene ferme pentru accesibilizarea mediului, dar acestea sunt respectate până în prezent doar parțial.

Serviciile sunt insuficiente, iar unele dintre ele sunt neadecvate, depășite (bazate în mare măsură tot pe sistemul de protecție specială).

Parteneriatul dintre autorități și organizațiile persoanelor cu dizabilități funcționează adesea preferențial și parțial, deși s-a ameliorat tot mai mult în ultimii ani.

            În aceste condiții este evidentă necesitatea reformei legislative, instituționale și a serviciilor, pentru alinierea politicilor și practicilor în domeniu la standardele europene și internaționale. 

Țintele predilecte de acțiune ar putea fi următoarele:

Prevenirea afecțiunilor și situațiilor handicapante în viața copiilor

Organizarea unui sistem național modern de identificare și de evaluare a necesităților de sprijin, în vederea egalizării șanselor pentru persoanele cu dizabilități

Clarificarea conceptuală și din punct de vedere al sistemului de înregistrare statistică a categoriilor de grupuri și a numărului de persoane cu dizabilități

Armonizarea legislației române la standardele europene și transpunerea legislației europene relevante în domeniu

Clarificarea reformei instituționale, inclusiv în domeniul protecției copiilor cu dizabilități

Întărirea rolului decizional la nivel legislativ al organizațiilor reprezentative ale persoanelor cu dizabilități

Promovarea unui parteneriat sincer și realist între autorități și aceste organizații

Sprijinirea eforturilor de constituire și dezvoltare a Consiliului Național al Dizabilității în România

Cuprinderea tuturor copiilor și tinerilor într-un sistem de educație școlară, potrivit tipului și gradului dizabilității, precum și potențialului personal

Susținerea adecvată de către stat a elevilor cu dizabilități integrați în învățămîntul obișnuit

Asigurarea pregătirii necesare personalului didactic și a managerilor școlari, atât din școlile obișnuite (de masă) cât și din cele speciale în scopul informării și motivării pentru a susține efectiv egalizarea șanselor de acces și participare școlară a persoanelor cu dizabiltăți.

Reforma urgentă a pregătirii profesionale și a nomenclatorului de calificări profesionale

Sprijinirea tinerilor absolvenților de școli în încadrarea în muncă

Înfiițarea la nivel național a unei rețele de ateliere protejate

Încurajarea inserției profesionale în orice ocupație, meserie etc., adecvată pregătirii, tipului și gradului dizabilității, precum și  potențialului personal

Adaptarea locului de muncă, inclusiv prin dotari tehnice de tip compensator, decontarea costurilor revenind statului

Măsuri legislative aplicabile, de încurajare realistă și sancționarea tot realistă a angajatorilor, în vederea încadrării în muncă a persoanelor cu dizabilități

Înființarea de centre de reabilitare și recalificare pentru tinerii și adulții în viața cărora handicapul survine pe neașteptate

Completarea, actualizarea și întărirea (inclusiv prin sancțiuni) a legislației privind accesibilitățile, monitorizarea efectivă a aplicării acesteia

Până la închiderea instituțiilor rezidențiale mari sunt necesare eforturi pentru ameliorarea fizică a clădirilor, pentru selecția și pregătirea corespunzătoare a personalului

Acordarea unei atenții sporite pentru pregătirea persoanelor cu dizabilități ca să ducă o viață independentă în cadrul comunității, inclusiv prin promovarea și dezvoltarea serviciilor comunitare

Modificarea prevederilor legale privind asistența în domeniul veniturilor, prin trecerea de la modelul de beneficiar al protecției sociale la cel de cetățean cu drepturi și șanse egale

Depășirea barierelor din domeniul asistenței medicale, atât din punct de vedere al accesibilității fizice, cât și al pregătirii și atitudinii personalului medical

Dezvoltarea unui program național coerent de reabilitare (recuperare) și instituirea unui sistem de coordonare interministerială în acest sens 

Promovarea personalităților performante din rîndurile persoanelor cu dizabilități,  în virtutea principiului puterii exemplului în plan public

Eliminarea oricărei forme de discriminare și susținerea oricărei acțiuni pozitive în favoarea acestor cetățeni, prin transpunerea în realitate a principiului “nimic despre noi, fără de noi”.

Cap. III. ASPECTE PRACTICE – DIN PERSPECTIVA ASISTENȚEI SOCIALE – PRIVIND PROBLEMATICA MARGINALIZĂRII/ AUTOMARGINALIZĂRII LA PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI

III. 1. Analiza unor măsuri legislative și sociale de prevenire și combatere a marginalizării sociale

In plan practic, serviciile sociale, constau dintr-un ansamblu de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii unor situații de dificultate, pentru realizarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și excluziunii sociale și promovarea incluziunii sociale. Serviciile sociale sunt asigurate de către autoritățile administrației publice locale, precum și de persoane fizice sau persoane juridice publice ori private, în condițiile actelor normative în vigoare.

Rolul administrației locale – la nivelul fiecărui județ – este de a asigura acordarea asistenței sociale prin dezvoltarea sau înființarea de servicii proprii, instituții de asistență socială, servicii pilot sau prin concesionarea de servicii sociale unor furnizori de servicii sociale specializați, acreditați în condițiile legii (unități de asistență medico-socială, asociații sau fundații, culte religioase, persoane fizice) sau finanțarea asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică care înființează și administrează unități de asistență socială, în baza standardelor obligatorii de calitate, cu proceduri și planuri intervenție și asistență, cu monitorizarea, evaluarea costurilor și eficienței serviciilor sociale acordate, în conformitate cu actele normative în vigoare.

Serviciile sociale existente în țara noastră s-au dezvoltat după 1989 din necesitatea de a răspunde unor nevoi imediate, generate de reformele economice. Problematicile familiei și copilului, ale persoanelor vârstnice, ale persoanelor cu handicap, au necesitat, de asemenea, reglementări și adaptări legislative impuse de realitatea contextuală și de nevoile conformării la cerințele integrării europene.

In acest context, elementele de specificitate privind măsurile legislative și sociale de prevenire și combatere a marginalizarii sociale la persoanele cu dizabilități se regăsesc în reglementãrile cuprinse (în principal) în:

Legea nr.47/2006 privind sistemul național de asistențã socialã;

Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificãrile și completãrile ulterioare;

H.G.R. nr. 1010/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificãrile și completãrile ulterioare;

Legea nr. 116/ 2002, privind prevenirea și combaterea marginalizãrii sociale;

H.G.R. nr. 1149/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizãrii sociale;

O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale, cu modificãrile și completãrile ulterioare;

H.G.R. nr. 1434 /2004 privind atribuþiile și Regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale Direcției Generale de Asistențã Socialã și Protecția Copilului, cu modificãrile și completãrile ulterioare.

Analiza măsurilor legislative și sociale de prevenire și combatere a marginalizarii sociale la persoanele cu dizabilități evidențiază rolul și implicarea decisivă a serviciilor de asistență socială, reflectate în:

Servicii sociale cu caracter primar ce au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate /vulnerabilitate, care pot duce la marginalizarea/ excluziunea persoanelor cu dizabilități, respectiv, activități de: identificare a nevoilor sociale individuale, familiale și de grup; activități de informare despre drepturi și obligatii; măsuri și acțiuni de conștientizare și sensibilizare socială; măsuri și acțiuni de urgență în vederea reducerii efectelor situațiilor de criză; măsuri și actiuni de sprijin în vederea menținerii în comunitate a persoanelor cu dizabilități prin colaborarea cu ONG-uri ce desfășoară activități specifice; consiliere; măsuri și activități de organizare și dezvoltare comunitară în plan social, cum ar fi încurajarea asociativității, participării și solidarității sociale; prevenirea oricărei forme de dependență prin acțiuni de identificare, ajutor, susținere, informare, consiliere; consiliere juridică; sprijin material ocazional (alimente, îmbrăcăminte, dispozitive medicale pentru persoanele cu dizabilități), în funcție de sponsorizări; gestionare activă a interfeței cu celelalte servicii, cum ar fi cele de: locuire, educaționale, medicale (tratament specializat și specific), ocupare (orientare și formare profesională) etc.

Servicii sociale specializate oferite în Centre de Îngrijire și Asistență pentru persoanele cu dizabilități instituționalizate sunt servicii destinate protecției speciale a persoanelor cu dizabilități, adulte sau copii, lipsite temporar sau definitiv de ocrotirea familiei de origine/ lărgite. Misiunea generală a acestor centre de îngrijire și asistență o constituie furnizarea sau asigurarea accesului respectivelor persoane, pe o perioadă determinată sau, după caz, nedeterminată, la găzduire, îngrijire, asistență medicală curentă și de specialitate, recuperare și reabilitare, supraveghere permanentă, pregătire în vederea reintegrării sau integrării familiale și integrării/ includerii sociale. În acest sens se desfășoară activități de gazduire, hrană, îngrijire, sprijin emoțional, fizioterapie și recuperare, consiliere și informare atât a beneficiarilor cât și a familiilor acestora, dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, terapie ocupațională, facilitarea reluării/ menținerii contactului cu familia de origine/ lărgită, activități cultural-educative și de socializare, servicii religioase.

Servicii de expertiză medicală oferite de către Comisia de Expertiză Medicală pentru Persoanele cu Handicap și emiterea de Certificate de încadrare în grad de handicap pe baza cărora se aplică măsurile de protecție specială acestor persoane. Încadrarea în grad de handicap se face potrivit criteriilor de diagnostic anatomo-clinic, diagnostic funcțional și de evaluare a capacității de muncă și de autoservire, în baza Ordinului Ministerului Sănătății nr. 726/2002. De asemenea, se eliberează un program individual de recuperare, readaptare și integrare socială în anexa Certificatului de încadrare care prevede acțiunile medicale, educative, profesionale și sociale necesare pentru recuperarea, readaptarea, instruirea și integrarea sau reintegrarea socială a persoanei cu dizabilități.

Serviciul pentru Persoane cu Handicap (titulatura oficială actuală) din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție, acordă prestațiile sociale pentru persoanele încadrate în grad de handicap. Beneficiarii serviciilor sunt tineri, adulți, vârstnici astfel : persoane cu handicap cu deficiență fizică, somatică, auditivă, vizuală, mintală și neuropsihică inclusiv cei instituționalizați.

Echipa de profesioniști implicată în aplicarea măsurilor legislative și sociale de prevenire și combatere a marginalizarii sociale la persoanele cu dizabilități cuprinde, pe lângă asistenții sociali și psihologi, medici, membri ONG, asistenți medicali, farmaciști, fizioterapeuți, kinetoterapeuți, instructori ergoterapie, instructori practică, consilieri educaționali, consilieri juridici.

Prestațiile sociale implică protecția specială a persoanelor cu handicap (copii și adulți) în condițiile O.U.G. 102/1999 modificată și aprobată prin Legea 519/2002 aprobată ulterior prin Legea 343/2004: drepturi bănești (alocație pentru copii in cuantum majorat de 100%, în condițiile legii, alocație lunară de hrană pentru copiii bolnavi de HIV/ SIDA; indemnizație lunară de 140 RON pentru adulții cu handicap fără alte venituri, indemnizație pentru salariați/ pensionari în cuantum de 50% pentru handicap grav , respectiv 30% pentru handicap accentuat), drepturi cu caracter social/ facilități acordate (scutire de la plata abonamentului telefonic cu 100 impulsuri incluse pentru persoanele cu handicap și cu 400 impulsuri incluse pentru nevăzători; scutire de la plata abonamentului la energie electrică pentru nevăzători cu handicap grav; gratuitatea transportului interurban în limita a 12 călătorii dus-întors la alegere pe calea ferată/ auto pentru persoanele cu handicap grav și însoțitorii/ asistenții personali ai acestora  și în limita a 6 călătorii dus-întors pe calea ferată/ auto pentru persoanele cu handicap și pentru însoțitorii copiilor cu handicap, eliberare adeverințe de scutire pentru gratuitatea la transportul urban care se acordă de către Primării); finanțatorii prestației sunt Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei prin transferul fondurilor de la Bugetul de Stat și Consiliile Județene.

Concluziile acestei analize asupra măsurilor legislative și sociale de prevenire și combatere a marginalizarii sociale la persoanele cu dizabilități punctează faptul că, după 1990, în România, au fost adoptate mai multe acte normative care reglementează cadrul legal privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități (de exemplu, Legea nr.53/1992 și Legea 57/1992), care au avut un impact pozitiv asupra subiecților cărora li se adresează.

Totuși, legislația actuală nu este comprehensivă, ea nu intervine în toate etapele de la apariția și depistarea deficienței și nici în domeniile vieții sociale, pentru a favoriza egalitatea șanselor pentru persoanelor cu dizabilități și includerea lor în societate. În legislație măsurile de protecție specială: prevenirea, tratamentul, readaptarea, învățământul, instruirea și integrarea socială sunt doar enunțate și nu se creează mecanismele necesare pentru ca acestea să devină funcționale. Politica în domeniul handicapului nu este coerentă, fiind bazată încă pe un model medical al handicapului și nu se concentrează asupra egalității șanselor prin crearea independenței și autodeterminării persoanelor cu dizabilități.

III. 2. Parteneriatul social și responsabilitatea socială în prevenirea/ diminuarea fenomenelor de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități

Parteneriatul este corelat cu ideea de asociere și cu aceea de acțiune comună, colectivă. Conceptul asociere este la rândul său corelat, în mod tradițional, cu conceptele: participare, colaborare și cooperare.

Analiza retrospectivă a parteneriatului social semnalează, de asemenea, funcționarea relațiilor industriale ca relații între angajați sau reprezentanții acestora și angajatori sau organizațiile acestora.

Se propun distincții Forrester (1999) între nivelurile interacțiunii organizaționale:

cooperarea, caracterizată prin relații informale care există în afara unei misiuni, structuri și a unui plan de acțiune comune, definite de organizațiile care interacționează. Informația este distribuită în funcție de nevoi, iar autoritatea rămâne la nivelul fiecărei organizații.

coordonarea este caracterizată prin relații mai formalizate și se bazează pe înțelegerea misiunilor compatibile organizațiilor care interacționează. Există o distribuire a rolurilor, iar canalele de comunicare sunt prestabilite. Autoritatea rămâne la nivelul fiecărei organizații.

colaborarea implică relații durabile și bine structurate. Prin colaborare se creează noi structuri din care fac parte grupuri izolate sau organizații care își susțin identificarea unei misiuni comune. Autoritatea aparține noii structuri colaborative.

Ca atare, colaborarea devine tipul de interacțiune organizațională cel mai apropiat de obiectivele parteneriatului social.

În câmpul interacțiunii, în jocul dintre actorii sociali (termenul „agenți sociali” este un termen generic ce poate fi folosit pentru considerarea persoanelor care participă la procesul decizional) și colectivitățile cărora le aparțin, problema capitală este aceea a legăturilor dintre putere și structură.

În măsura în care actori sociali, în baza misiunii comune, identifică interese comune, și au preocupări de armonizare a intereselor, se poate vorbi despre parteneriatul civic. Din punct de vedere organizațional, autoritatea asociază dreptul de a lua decizii.

Procesul decizional în relația specifică parteneriatului social decelează următoarele metode și forme (Sursă: Glosarele relațiilor industriale, Fundația pentru îmbunătățirea nivelului de trai și a condițiilor de muncă, 1993):

Dialogul social: Procesul de interacțiune continuă între partenerii sociali cu scopul de a ajunge la un acord comun asupra controlului anumitor variabile – economice și sociale – atât la nivel macro cât și la nivel micro.

Consultare: Procesul de dezbatere și discuție, care se distinge de obicei de negocierea colectiva prin aceea ca nu implica compromisul, negocierea si acordul comun.

Concertarea socială: Metoda prin care sunt dirijate problemele de munca, sociale si economice pe baza consultării și concertării sociale dintre autoritățile publice și sindicate și patronate.

Negocierea colectivă: Negocierea colectivă este procesul de negociere prin care se ajunge la acorduri colective. Aceste acorduri sunt compromisuri care reflectă puterea relativă de negociere a părților.

Acordul colectiv: este acordul la care se ajunge prin negociere colectivă între angajator și unul sau mai multe sindicate, sau între asociații patronale și confederații sindicale. Acest acord regularizează relația dintre părți și tratamentul individual al muncitorilor, și cuprinde salariile și condițiile muncitorilor afectați.

Referitor la parteneriatul social în domeniul asistenței sociale a persoanelor cu dizabilități, menționăm faptul că prevenirea și diminuarea fenomenelor de marginalizare pleacă, în primul rand, de la contextul legislativ actual.

Constituția României (revizuită în 2003) are următoarea prevedere:

"Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament a handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor."

            Legea 519/2002 pentru aprobarea OU 102/1999, privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap este legea prin care persoanele cu handicap beneficiază de anumite drepturi și facilități.

Pentru crearea unui cadru unitar și coerent, la propunerea organizațiilor neguvernamentale din domeniu, și prin colaborare cu acestea, a fost elaborată Strategia națională privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, aprobată prin H.G. 1215/2002 și publicată în Monitorul Oficial 853/26.11.2002 (SSPH-ANPH).

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, în colaborare cu O.N.G-urile din domeniu, a elaborat, Strategia Guvernamentală în Domeniul Protecției Copilului în Dificultate, 2001 – 2004.

Ambele strategii s-au bazat pe documente care definesc politica pentru egalizarea șanselor persoanelor cu handicap pe plan internațional.

Reforma instituțională, propusă, în cele 2 strategii naționale, presupune o nouă legislație, cu care să fie în concordanță, altfel aceste documente vor rămâne la faza de declarații.

            În România au fost adoptate legi referitoare la persoanele cu dizabilități, cu aspirația de a fi acte normative cu acoperire generală. Aceste prevederi legislative au fost redactate cu bună intenție, dar relative neprofesionist, producând diferențe între variatele tipuri de dizabilități, nu cu intenția discriminării, ci în urma campaniei și a presiunilor mai insistente ale unor organizații. Pe de altă parte, legile respective, reluate și amendate de mai multe ori până astăzi, tratează persoana cu handicap ca pe un beneficiar pasiv al unor drepturi bănești ori exprimabile sub forma unor reduceri de taxe și costuri.

Legea 519/ 2002 are câteva omisiuni și face unele diferențe între persoanele cu handicap. Ea nu contribuie suficient la evitarea și eliminarea barierelor din diverse arii sociale.     

Nu există încă o legislație antidiscriminatorie puternică, care să prevadă sancțiuni pentru cei ce nu respectă legea și care să se și aplice.

            Legea 519/2002 are capitole speciale cu prevederi detaliate privind:

instituțiile de protecție specială a persoanelor cu handicap;

accesibilitățile pentru persoane cu handicap (cu termene pentru perioada 2002-2010);

drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap (diferențiat pe copii și adulți);

organizarea și funcționarea comisiilor de expertiză medicală a persoanelor cu handicap;

drepturile și obligațiile asistentului personal;

încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap;

parteneriatul cu organizațiile neguvernamentale;

sursele de finanțare pentru protecția specială.

            În România este necesară o legislație antidiscriminatorie comprehensivă și puternică, care să prevadă măsuri, termene concrete de aplicare și sancțiuni în caz de nerespectare ale acestora. Toate actele normative care se referă la prevenirea, depistarea precoce, readaptare/ recuperare, servicii de sprijin, încadrare în muncă, viață independentă, trebuie să creeze și să finanțeze mecanismele care să le facă funcționale.

CONTEXTUL INSTITUȚIONAL se reflectă, în primul rand, în organismul de stat principal responsabil în domeniul protecției speciale a persoanelor cu handicap care este Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH), care funcționează cadrul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

Principalele atribuții ale ANPH:

 coordonează la nivel central activitățile de protecție specială și de promovare a drepturilor persoanelor cu handicap;

elaborează politicile, strategiile și standardele în domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap;

asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu și controlul activităților de protecție specială a persoanelor cu handicap.

Funcțiile principale ale ANPH:

    strategică – referitoare la strategia națională în domeniul protecției speciale

    de reglementare – elaborarea cadrului normativ necesar

    de reprezentare a statului român (intern și extern).

            ANPH are printre alte atribuții și pe accea de a colabora cu ministerele si celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului sau a ministerelor, cu autoritățile administrației publice locale, precum și cu organizațiile neguvernamentale, în vederea atenuării, limitării sau eliminării consecințelor handicapului, precum și a reabilitării profesionale și integrării lor în societate și, indirect, de prevenirea diminuare a fenomenelor de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități.

            În teritoriu funcționează 8 inspecții regionale, subordonate ANPH, care:

controlează respectarea reglementarilor legale în vigoare în domeniul protecției speciale a persoanelor cu handicap și aplică sancțiunile prevazute de lege;

monitorizează modul de aplicare a politicilor de protecție specială a persoanelor cu handicap;

verifică realizarea accesibilităților de către autoritățile sau instituțiile care au această obligație, potrivit legii, și aplică sancțiunile prevăzute de lege.

            Legislația privitoare la persoanele cu dizabilități este pusă în aplicare de și de alte ministere și agenții guvernamentale; Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție (ANPH); Ministerul Sănătății; Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei; Ministerul Educației și Cercetării; Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului; Agenția Națională pentru ocuparea Forței de Muncă (ANOFM); Ministerul Administrației și Internelor etc.

            Aceste ministere și agenții guvernamentale au fiecare atribuții în domeniile lor de competență și sunt doar tangențial implicate în problematică. Ministerele și agențiile guvernamentale nu colaborează suficient între ele, nu au o politică de parteneriat în domeniul handicapului, ceea ce duce la o incoerență a acțiunilor și activităților lor.

            Importanța responsabilizării și întăririi contribuției fiecărei structuri guvernamentale pentru aducerea și menținerea problematicii persoanelor cu dizabilități în curentul principal este axiomatică.

            În baza legii 519/2002 ar trebui să funcționeze Consiliul Național Consultativ de Dialog Social pe problemele Persoanelor cu Handicap format din reprezentanți desemnați de ANPH (fost SSPH), de organizațiile neguvernamentale autorizate, ministere, administrație publică, patronate, etc. Încă de la inființarea sa acest consiliu nu a avut un plan bine stabilit, program de întâlniri trimestriale sau tematici clare.

            Consiliile județene și consiliilor locale au preluat de la fostele Inspectorate Teritoriale pentru Persoane cu Handicap finanțarea serviciilor și a instituțiilor de protecție specială, care se realizează prin serviciile publice de asistență socială.

  Reforma instituțională din anul 2003 a produs un decalaj dintre legislația în vigoare și cadrul instituțional. Datorită restructurării instituționale – pe linia ANPH, în anul 2003, cu deosebire în plan teritorial – Legea 519/2002 a devenit incompletă, este greu de aplicat și parțial nefuncțională, întrucât se bazează pe instituții care nu mai există.

           Reforma forțată a învățământului special, la interferența cu protecția copilului, din anii 1999-2000, a înglobat în sistemul de protecție a copilului și serviciile asigurate prin internatele școlilor speciale, ca urmare a unei confuzii, ceea ce a dus la multe abuzuri. Multe internate de școli speciale s-au transformat în centre de plasament, cu toate că elevii școlarizați în astfel de unități proveneau din familii și nu erau abandonați.

Organizațiile neguvernamentale care reprezintă interesele persoanelor cu dizabilități (axate pe tip de deficiență sau handicap), au apărut fie la inițiativa părinților sau persoanelor cu dizabilități, fie la inițiativa unor ONG-uri internaționale. Acesta era răspunsul societății civile la nevoia de conștientizare a existenței persoanelor cu dizabilități și a greutăților cu care acestea se confruntau, în familie sau în instituții. Înființarea organizațiilor a fost urmată de înființarea de servicii de sprijin, recuperare, integrare. Primele centre de zi, centre de consiliere, sesiuni de informare, publicații de profil au fost rezultatul activității ONG-urilor.

            În prezent, organizațiile neguvernamentale sunt singurele foruri care abordează corect problematica dizabilității, în conformitate cu tendințele internaționale, încercând să creeze premisele unei participări reale, dar mai ales ale unei înțelegeri corecte a situației și nevoilor persoanelor cu dizabilități.

            Putem clasifica organizațiile de profil astfel:

Organizații ale persoanelor cu dizabilități ale caror membri și comitete de conducere  sunt persoane cu dizabilități fizice (motorii) sau senzoriale (vizuale și auditive) sau persoane cu probleme de sănătate mintală și organizații care apără interesele persoanelor cu dizabilități intelectuale

Organizații de părinți care au copii cu dizabilități având membri persoane cu dizabilități, dar ale caror comitete de conducere sunt formate cu preponderență din părinți.

Organizații pentru persoane cu dizabilități care au apărut la inițiativa unor organizații sau organisme internaționale, sau la inițiativa specialiștilor

            Aceste organizații pot fi naționale, zonale sau locale și se pot constitui în rețele, federații sau ″organizații umbrelă″.  Din ce în ce mai frecvent, aceste organizații lucrează în parteneriat cu autoritățile locale, pentru a oferi servicii persoanelor cu dizabilități și pentru a iniția schimbarea socială, atât de necesară pentru îmbunătățirea situației persoanelor cu dizabilități.

            La ora actuală nu există o organizație umbrelă unică, sub egida careia să se adune toate organizațiile care reprezintă interesele persoanelor cu dizabilități.

            Mișcarea neguvernamentală în domeniul dizabilității este puternică și în continuă dezvoltare.

              Problemele cu care se confruntă organizațiile neguvernamentale:

Lipsa unui sprijin financiar constant din partea statului, mare parte din finanțările asociațiilor provin din fonduri externe sau din resurse proprii. Din anul 2002, SSPH –  actualul ANPH – finanțează proiecte ale asociațiilor care activează în domeniu, dar aceste finanțări acoperă doar costuri referitoare strict la proiect, de aceea o asociație trebuie să aibă în derulare 2-3 proiecte pentru ca să iși poată acoperi cheltuielile curente, lipsa acestor fonduri putând duce la dispariția organizației.

Imposibilitatea de a oferi servicii în mod constant (aceste servicii sunt oferite în măsura în care există finanțare, finanțările fiind de multe ori pe câteva luni până la maxim doi ani.

Retragerea finanțărilor internaționale care au susținut activitățile inițiale ale organizațiilor

Lipsa interesului unor autorități locale pentru stabilirea de parteneriate

Dezvoltare organizațională în salturi, în funcție de finanțările disponibile, nu în funcție de nevoile reale ale membrilor

Influența scăzută la nivel decizional și politic.

            Contribuția la creșterea calității vieții persoanelor cu dizabilități din partea organizațiilor cu dizabilități este pusă în evidență de următoarele elemente:

Promovează drepturile persoanelor cu dizabilități

Inițiază modificări legislative care să fie conforme cu nevoile persoanelor cu dizabilități, dar și cu tendințele internaționale

Oferă servicii de sprijin care să pregătească cu adevărat persoana cu dizabilități pentru o viață independentă

Susțin interesul persoanelor cu dizabilități în relația cu autoritățile

Promovează accesibilitatea în toate mediile sociale și în toate ariile vieții

Oferă o înțelegere adecvată a situației în care se află persoanele cu dizabilități

Inițiază modele de servicii pentru persoanele cu dizabilități care să poată fi preluate de autorități

Promovează parteneriatul dintre sectorul guvernamental și cel neguvernamental, în beneficiul persoanelor cu dizabilități, fapt atestat și de finanțarea în baza legii 34/1998 a organizațiilor care oferă servicii de asistență socială

Oferă programe de pregătire profesională pentru specialiștii în domeniu

Inițiază introducerea și folosirea unei terminologii adecvate și de principii care

și-au dovedit viabilitatea în țările Europei.

Sunt o permanentă sursă de inovație și schimbare socială pozitivă

Creează imaginea pozitivă a persoanei cu dizabilități în societate

Pun accentul pe sprijin pentru viața independentă, nu pe protecție, pe activarea potențialului uman nu pe negarea lui.

            Anul 2003 a reprezentat un moment de răscruce în viața organizațiilor neguvernamentale care promovează interesul persoanelor cu dizabilități:

Anul European al Persoanelor cu dizabilități a fost marcat de numeroase evenimente locale și naționale care au avut ca scop schimbarea imaginii dizabilității în rândul membrilor societății

Autoritățile centrale au recunoscut rolul activ pe care trebuie să îl aibă ONG-urile de profil în creionarea, aplicarea și evaluarea eficienței politicilor sociale destinate persoanelor cu dizabilități.

Esențial pentru prevenirea/ diminuarea fenomenelor de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități  este și parteneriatul social care se stabilește plecand și din domeniul educației.

Educația persoanelor cu dizabilități este reglementată în principal prin Legea Învățământului (Legea nr.84/1995), dar și prin unele prevederi ale Legii nr.519/2002, care înlocuiește Legea nr. 53/1992.

            Principalele prevederi legale stipulează: potrivit Constituției și Legii Învățământului, toți cetățenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ iar sistemul național de învățământ are caracter deschis. Pentru preșcolarii și elevii cu deficiențe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective și de comportament sau cu deficiențe asociate se organizează învățământ special.

Integrarea școlară a copiilor cu cerințe educative speciale – context esențial pentru prevenirea/ diminuarea fenomenelor de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități se poate realiza prin:

unități de învățământ special

grupe și clase speciale din unități preșcolare și școlare obișnuite

unități școlare obișnuite, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților naționale.

            Legea nr.519/2002 stipulează pentru copiii cu handicap dreptul de acces liber și egal în orice instituție de învățământ obișnuit, în raport cu restantul funcțional și potențialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislației din domeniul învățământului. Aceeași lege menționează dreptul la pregătire școlară la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învățământului obligatoriu.

            Educația specială este parte integrantă a sistemului național de educație, coordonat de Ministerul Educației și Cercetării (MEdC). Sunt în dezvoltare parteneriate între ONG-uri și autorități și/sau instituții școlare care diversifică și accesibilizează educația specială.

            Educația școlară a copiilor, tinerilor și persoanelor cu dizabilități este o problemă complexă și dependentă de o mulțime de factori.

            Politicile educației și politicile de educație, în general și cele de educație școlară, în special reflectă o anume stare de fapt: educația instituționalizată acoperă în prezent doar educația școlară (a copiilor, inclusiv a celor cu dizabilități) și apar doar încercări de extindere către educația părinților și a familiilor. Există și programe derulate de organizații neguvernamentale în favoarea persoanelor cu dizabilități, dar la nivel național nu se cunoaște numărul celor care ar trebui să beneficieze (adulți și copii). Pentru copiii cu dizabilități severe și profunde, inclusiv pentru cei aflați în instituțiile de protecție rezidențială, nu există programe oficiale de educație, nu este generalizat un Curriculum Național.

            Cauzele se regăsesc în insuficienta colaborare dintre organizațiile guvernamentale și cele 

   neguvernamentale, în faptul că nu sunt preluate și nici sprijinite suficient programele de succes, dar și întro insuficientă preocupare a Ministerului Educației și Cercetării pentru soluții concrete la problemele reale ale copiilor, tinerilor și adulților cu dizabilități. (Un  exemplu în acest sens este neabordarea limbajului mimico-gestual la surzi ca obligație profesională pentru specialiștii lucrând în școlile de surzi).

            Propunerile ar consta din:

Generalizarea Curriculumu/lui național pentru copii cu dizabilități profunde și severe produs în colaborarea dintre MEC și organizația neguvernamentală RENINCO, cu sprijin UNICEF.

Colaborarea reală pe poziții de parteneriat cu asociațiile neguvernamentale cu experiență și rezultate în programele educaționale, cu familiile.

Înlăturarea barierelor birocratice și colaborarea reală în programe de interes comun

Împlicarea instituțiilor de educație ale statului în rezolvarea problemelor reale ale persoanelor cu dizabilități

Aplicarea prioritară a unor criterii profesionale de ordin psihopedagogic și nu a celor sociale în evaluarea și orientarea școlară.

            Dreptul la educație, accesul și participarea acestor persoane reflectă un aspect esențial în strategiile de prevenire/ diminuare a fenomenelor de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități.

            Dreptul tuturor copiilor și persoanelor cu dizabilități la educație, deși recunoscut în Constituția României și în Legea Învățământului, nu are încă aplicabilitate totală în practică. Încercările de orientare spre școală a copiilor și tinerilor neșcolarizați  au fost timide din partea statului, ele aparținând unor ONG-uri. Numeroși copii cu dizabilități se găsesc și astăzi în afara sistemului de școlarizare, special sau de masă.  

Dacă stângăciile reformei educaționale au ca victime generații de copii și adulți care găsesc în școală un factor de presiune și nu un sprijin, pentru persoanele cu dizabilități riscurile se acumulează. Practic, situațiile determinate de dizabilitate fac ca elevii și tinerii cu diferite limitări în participarea școlară să fie excluși prin imposibilitatea de a răspunde cerințelor acestora. Școala nu răspunde încă nevoilor tuturor elevilor, inclusiv a celor cu dizabilități.

            Barierele reflectate în sistemul de învățământ constau din:

Interdependențele și determinările multiple

            Educația adecvată a persoanelor cu dizabilități se poate realiza doar în contextul reformei globale a sistemului economic și prin schimbări în cultura și practica socială. Procesul reformei, început după 1990 este anevoios, foarte complex și plurifactorial determinat.

Schimbări insuficient explicitate și argumentate

Este și cazul procesului de integrare a copiilor cu dizabilități din școlile speciale în școli obișnuite. Educația specială a străbătut în ultimul deceniu un drum dificil, marcat de încercări și tendințe de integrare în structurile școlare a tuturor copiilor, inclusiv a celor cu dizabilități.

Limitele existente în serviciile educaționale

            Există încă copii care sunt invizibili, nu sunt luați în evidență și nu beneficiază de nici un serviciu educațional. Există familii care nu sunt sprijinite în acest sens, tineri care nu sunt integrați în nici o structură de sprijin educațional și care nu au posibilitatea integrării profesionale. Există adulți care trăiesc singuri și izolați, fără a beneficia de un sprijin cât de mic cu valoare formativă și stimulativă.

            Încă mai contează doar grupul, clasa, copiii în general, fără să fie valorizat și acceptat copilul, ca individ, persoană unică, cu nevoile ei specifice. 

            Dacă școala cultivă în principal competențele intelectuale, concurența și promovează achiziția cunoștințele de ordin academic, ea nu poate răspunde adecvat nevoilor de bază ale tuturor copiilor, inclusiv ale celor cu dizabilități.

Integrarea școlară ca politică

S-a început, încă din 1990, cu un program național de optimizare a accesului și participării școlare a copiilor cu dizabilitati, proces sprijinit de societatea civilă prin asociațiile neguvernamentale și beneficiind de sprijinul tehnic și financiar al Reprezentanței UNICEF în România. Câtă vreme nu s-au realizat însă schimbări profunde la nivelul înțelegerii rolului școlii în comunitate și la deschiderea și flexibilizarea curriculum-lui școlar, rezultatele au fost parțiale și nesemnificative. Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități a fost forțată prin măsuri politice în anul școlar 2001-2002  (cerința ca 18.000 de copii din școlile speciale să fie tranferați în școli obișnuite).

Aceste măsuri, de bune intenții, dar insuficient pregătite, au făcut însă victime tot în rândul copiilor, deoarece mulți dintre aceștia nu s-au mai regăsit nici în școlile speciale nici în cele obișnuite. Acestea din urmă nu sunt încă suficient pregătite pentru a admite accesul copiilor cu dizabilități. Schimbările necesare se referă nu numai la politici care trebuie să fie coerente și pozitive ci și la practicile educaționale, la percepțiile sociale ale profesorilor și ale familiilor ca și ale altor actori din comunitate.

            Deși s-au realizat de catre MEdC, în parteneriat cu RENINCO și cu alte organizații neguvernamentale, cu sprijinul UNICEF, fonduri UE și din alte surse, un număr însemnat de cursuri, adresate managerilor școlari, cadrelor didactice, părinților și profesorilor itineranți, realitatea demonstrează că acestea trebuie să devină o prezență permanentă în formarea inițială și continuă a educatorilor.

Accesul limitat la educație al categoriilor neconvenționale, vârstele mici, copiii cu dizabilități severe și /sau profunde, tineri și adulți

            Procesul de integrare educațională și școlară a copiilor cu dizabilități profunde și/sau severe este doar la început. Unele școli speciale au început să-și identifice rolul și să primească această categorie de copii.

            Educația pentru persoanele cu dizabilități, indiferent de vârsta lor, trebuie să fie o soluție de bază pentru integrare socială și pentru valorizare individuală.

Integrarea școlară în învățământul obișnuit și în învățământul special

            Deși se fac eforturi, integrarea educațională a persoanelor cu dizabilități este fragmentată și incoerentă. Copiii cu dizabilități sunt orientați spre școli speciale și centre de zi care derulează programe specializate. Acest lucru nu este însă monitorozat: încă există copii care nu participă la programele de educație pentru că nu sunt cunoscuți. Nu sunt dezvoltate proceduri de identificare timpurie a dizabilității. Lipsa de colaborare între instituțiile abilitate la nivel central și la nivel local se observă în cifre diferite care se prezintă, referitor la aceeași categorie de copii.

            Învățământul special, deși este una din resursele bune ale școlii românești este subvalorizat. El s-a găsit în ultima perioadă sub spaima desființărilor și a dispariției, inclusiv din cauza confuziei apărute între școala specială cu internat și instituția de protecție rezidențială (pentru copii orfani și/ sau abandonați).

Neclaritatea conceptelor

            Desființarea instituțiilor rezidențiale s-a confundat uneori cu nevoia de a elimina serviciile de sprijin cum ar fi internatele și semiinternatele. Lipsa de coerență și de claritate a politicilor a făcut că direcția bună a dezinstituționalizării să fie prost înțeleasă. În loc de dezvoltarea graduală a unor alternative și servicii de sprijin, în funcție de nevoile copiilor, s-a ajuns să se desființeze anumite instituții, să se creeze un climat de nesiguranță și neîncredere. Copiii sprijiniți prin semiinternate și internate, pentru a urma un program educațional cât mai adecvat nevoilor au ajuns să fie considerați “instituționalizați”(exemplu: unii copiii nevăzători s-au găsit în situația de a fi obligați să părăsească internatele școlilor speciale).

            Propunerile ce pot fi formulate în acest context ar fi următoarele:

Este necesară asigurarea gratuității unor mijloace și echipamente, care să sprijine integrarea școlară (obișnuită sau specială) a copiilor cu dizabilități

Asigurarea de programe educative pentru adulții cu dizabilități

Participarea părinților la decizii, la orientare și la programele educaționale ale copiilor cu dizabilități    

Alternative și soluții educaționale variate, inclusiv funcționarea școlilor speciale, către care pot fi orientați copiii cu probleme asociate, severe și profunde

Restructurare coerentă a educației speciale, prin asigurarea unui continuum educațional care, dând prioritate școlarizării obișnuite, să asigure și o ofertă diversificată (inclusiv a școlilor speciale), potrivit și opțiunilor părinților.

Se simte nevoia de o pregătire mai largă a profesioniștilor implicați în educație, a cadrelor didactice, a managerilor de la școlile generale și școlile speciale.  Toate cadrele didactice ar trebui să cunoască fațetele diferite ale realității umane și să înțeleagă dizabilitatea ca o stare umană reală, firească și nu ca pe o stare inferioară. Relația dintre educatorii din diferitele centre care se ocupă de copilul cu dizabilități și familia lui, pe de altă parte, necesită schimbări pentru înțelegerea parteneriatului eficient în activitatea de formare și dezvoltare.

Implicarea, participarea și responsabilizarea la nivelul programelor de educație a familiilor care au copii, tineri și persoane cu dizabilități.

            In legislație este prevăzut rolul pe care părinții trebuie să îl joace în opțiunile pentru programele de educație și recuperare. Când este vorba însă de practică, prin justificarea că părinții nu sunt în stare să ia decizii sau nu au dorința de a sprijini real copilul, se neglijează sau chiar este eliminat rolul acestora în recuperare și în orientarea spre serviciile necesare.

            Vocea persoanei cu dizabilități, aflată în cadrul unui program educațional, nu este încă suficient ascultată și luată în considerație. Relația dintre profesioniști și familie este încă bazată pe autoritate și  nu implică real calitatea de decidenți și de responsabili a beneficiarilor. Părinții nu pot decide pentru că nu au informația necesară. Profesioniștii aleg și direcționează alegerile pentru a urmări binele persoanei mai mult prin prisma propriilor informații.

Percepțiile profesioniștilor sunt încă de tip tradiționalist, pe ideea că binele persoanei poate fi determinat prin măsuri exterioare și că rolul unei persoane cu dizabilități nu poate fi semnificativ. Deși s-a scos din legislație termenul de ˝irecuperabil˝ există totuși încă percepții profesionale care consideră că anumite categorii de dizabilitate nu pot beneficia de programe educaționale.

            Cauzele ar consta din:

Insuficienta informare la nivelul părinților, profesioniștilor și societății în ansamblu cu privire la dizabilitate, valoare umană și posibilități de recuperare

Lipsa relațiilor democratice de colaborare și comunicare eficentă între beneficiari și furnizori de servicii educaționale

Neimplicarea familiilor în evaluare, orientare și intervenție

Insuficienta corelare a politicilor sectoriale, în principal cele de educație și de protecția copilului.

            Soluțiile s-ar regăsi în:

Este nevoie de o pregătire generală a profesioniștilor pentru a comunica corespunzător cu familiile. Este necesară pregătirea părinților, care trebuie învățați să-și susțină opiniile și să le argumenteze, dar și a managerilor, care trebuie să coordoneze aceste schimbări de roluri. Fiecare trebuie să învețe să vadă dizabilitatea ca o componentă normală a vieții umane și nu o excepție care trebuie marginalizată.

Avem nevoie de servicii prin care să se sprijine idea de educație și recuperare posibilă pentru orice persoană cu dizabilități. De asemenea, profesioniștii implicați în activități educaționale au nevoie să evidențieze și să respecte opinia și opțiunea familiei. Aceasta la rândul ei are nevoie de sprijin și înțelegere pentru luarea deciziilor în interesul copilului și dezvoltării lui.

Aceste schimbări trebuie făcute prin învățămâtul superior care pregătește personalul didactic ca și prin pregătirea continuă a managerilor și cadrelor didactice. Toți educatorii trebuie să cunoască fenomenul dizabilității și realitatea umană pe care o determină. Cunoștintele trebuie dublate de practici didactice, care să se adreseze tuturor copiilor și persoanelor, pornind de la principiile fundamentale ale incluziunii educaționale: fiecare persoană este unică și fiecare persoană poate învăța.

Tinerii și adulții au nevoie de o pregătire profesională adecvată și în meserii moderne pentru persoanele cu dizabilități. Persoanele cu dizabilități au nevoie nu numai de calificare și recalificare profesională ci și de reabilitare psihologică și morală. Propunem să existe centre și servicii specializate, inexistente la acest moment.

            Avem nevoie de programe de informare și formare la nivelul părinților și dezvoltarea unor practici de comunicare pe poziții egale, între familii și persoanele cu dizabilități, pe de o parte și profesioniștii educației, pe de altă parte.

Poate cel mai semnificativ parteneriat social pentru prevenirea/ diminuarea fenomenelor de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități este cel legat de pregătirea profesională a persoanelor cu dizabilități.

  Starea de fapt în acest domeniu este îngrijorătoare. Sistemul de pregatire profesională și nomenclatorul de meserii sunt anacronice, fără să țină cont de cerințele forței de muncă de unde provine persoana cu dizabilități.

           Obligativitatea de a promova examentul de capacitate și uneori de a urma un liceu, înaintea calificării profesionale, sunt bariere pentru pregătirea profesională și angajarea în muncă.

           La ora actuală, nu există prevederi legale care să reglementeze pregătirea profesională a unor tineri cu dizabilități, a căror vârstă a depășit 26 de ani. Pentru o pregătire serioasă, aceștia ar trebui să fie incluși în internatele unor școli de specialitate, iar statul nu mai  finanțează rezidența lor peste vârsta de 26 de ani. Toate acestea se întâmplă în condițiile în care, în România, nu există centre de reabilitare și recalificare profesională pentru cei în viața cărora handicapul survine la vârsta  adultă.

            O altă problemă este aceea a pregătirii profesionale în meserii necompatibile solicitării pe piața forței de muncă și aptitudinilor persoanei cu handicap, fapt ce contribuie la accentuarea marginalizării persoanelor cu dizabilități și la creșterea numărului de șomeri. Formele de învățământ special și de formare profesională sunt incomplete, necorespunzătoare.

Prima cauză este absența unei politici coerente în materie de pregătire profesională, încadrarea în muncă, reabilitarea și recalificarea (reconversie) profesională.

            În capitolul încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, din Legea 519/ 2002 nu există referiri la orientare și formare profesională, la educație incluzivă, care să implice susținere educativă, ajutor tehnic și sprijin individualizat, pentru ca persoanele cu handicap să poată avea o meserie.

            Se impune adoptarea de măsuri pentru ameliorarea politicii de susținere a pregătirii profesionale și încadrării în muncă a persoanelor cu handicap din România, și anume:

elaborarea unui program național și formarea profesională conform solicitărilor pieței forței de muncă, dar și compatibile cu particularitățile unor dizabilități;

asigurarea reconversiei profesionale a tinerilor cu dizabilități specifice de instruire și educație, accentul fiind necesar să se pună pe efectuarea de operațiuni și nu pe meserii în integralitatea lor, operațiuni și faze în relație strânsă cu exigențele pieței și cu aptitudinile persoanelor cu dizabilități;

orientarea în pregătire spre sfera serviciilor, la nivel post liceal;

pregătirea tinerilor să fie efectuată și la locul de muncă, în cadrul atelierelor unde lucrează, prin cursuri de scurtă durată, prin participarea ONG-urilor, cursuri care sa fie finanțate de angajator, prin măsuri legislative de susținere.

 Referitor la încadrarea în muncă și relația acestui aspect cu demersurile de realizare a unui parteneriat eficient care să diminueze fenomenele de marginalizare și automarginalizare la persoanele cu dizabilități, menționăm că asigurarea încadrării în muncă a  persoanelor cu dizabilități este o necesitate obiectivă, ce trebuie pusă în funcție prin politicile guvernamentale, într-o societate democratică.

            Pentru ca persoanele cu dizabilități să se bucure de viață, sunt  necesare măsuri incluzive efective, care să ofere posibilitatea asigurării locului de muncă în vederea punerii în evidență a capacității de muncă a acestora, cât și respectul demnității.

            Angajarea în muncă a persoanelor cu dizabilități este în prezent reglementată prin Legea 519 / 2002 și Legea 76 / 2002, care la ora actuală nu sunt operante. 

            Din baza de date a Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, rezultă că la data de 31 martie 2003, erau înregistrate 12.183 de persoane cu handicap  încadrate în gradul I și II, care beneficiază de indemnizație lunară în valoare de 1.250.000 lei, indemnizație care la angajare în muncă este anulată. Persoanele cu handicap  mediu nu au dreptul la această indemnizatie, deci ar trebui motivate în mod suplimentar pentru asigurarea unui loc de muncă, în raport cu pregătirea profesională și aptitudinile.          

Spre exemplu, cu toate că au fost autorizate 23 de unități protejate, într-un număr de 12 județe, acestea nu pot răspunde nevoilor de încadrare în muncă a persoanelor cu dizabilități din România.

            Există însă mai multe ateliere în care muncesc persoanele cu dizabilitați, dar care nu au depus documentația în vederea autorizării. Dezvoltarea rețelei de unități protejate ar trebui să reprezinte un subiect în atenția atât a serviciilor publice de asistență socială, cât și a patronatelor.

            Legea nr. 517/2003 – Codul Fiscal – are prevăzute la articolul 15 scutirile care se acordă la plata impozitului pe profit, scutiri care nu includ unitățile protejate. Mai mult, Legea nr. 517/2003 prevede la articolul 298, alineatul 1, punctul 32 abrogarea prevederilor articolul 38, alineatul 1, din OUG nr.102/1999, referitoare la scutirile care se acordă unităților protejate.

            Realizările accesibilităților locurilor de muncă al persoanelor cu dizabilități și mai ales  în cadrul unităților protejate, constituie o obligație pentru agentul economic. În acest moment, informațiile referitoare la acest subiect lipsesc sau sunt relative.

            Se observă diferențe mari între numărul de persoane cu dizabilități apte de muncă și cele angajate efectiv.

            Se înregistrează fenomene de discriminare chiar și la adresa celor angajați în muncă. De exemplu, unui important grup din rândurile asistenților medicali nevăzători li se refuză recunoașterea promovării unor examene profesionale la fel ca și colegilor lor valizi.

            Cauzele acestor fenomene se regăsesc în faptul că angajatorii refuză încadrarea persoanelor cu dizabilități, pe motiv că  profilul unității este incompatibil cu statutul acestor persoane, iar în multe cazuri persoana cu dizabilități trebuie să renunțe la locul de muncă, din cauza lipsei adaptarilor necesare nevoilor specifice, a atitudinii negative a angajatorilor sau a colegilor de muncă.

            Foarte multe persoane cu dizabilități care locuiesc în mediul rural se văd în imposibilitatea deplasării la locul de muncă aflat în mediul urban.

Legea actuală nu-l face interesat efectiv pe angajator, determinându-l să plătească o amendă simbolică (achitarea unui salariu minim pe economie) și să refuze angajarea.

            Nu se acordă facilități (credite) pentru inființarea și justificarea unităților protejate nou înființate sau facilități acordate angajatorilor, care să-i stimuleze să creeze locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilități.

Propunerile s-ar reflecta în:

stimularea încadrării în muncă a persoanelor cu dizabilități din România, prin acordarea unei alocații sociale lunare – cu caracter permanent – echivalent la salariul minim pe economie, indiferent de venit. Aceasta să aibă un caracter compensator pentru costurile suplimentare datorate handicapului (grav, accentuat sau mediu);

acordarea de facilități economice angajatorilor la încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități (reduceri/scutiri de impozite pe profit, cote stimulative, acordarea de subvenții pentru cotarea locurilor de muncă protejate, obținerea în condiții avantajoase de materii prime, contracte de producție, etc) ;

realizarea accesibilizării locurilor de muncă ale acestor persoane, mai ales în cadrul unităților protejate;

proiectarea și adoptarea locurilor de muncă astfel încât să devină accesibile persoanelor cu dizabilități;

mărirea perioadei de probă  la angajare, plătită de cel puțin 60 zile lucrătoare;

un preaviz plătit, de minimum 45 zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual de muncă din initiațiva angajatorului, pentru motive neimputabile acestora, iar în caz contrar asigurarea unui alt loc de muncă;

angajatorii care nu respectă cuantumul de 4 % persoane cu dizabilități, să fie sancționați până la încasarea a 12 salarii medii/economie  pentru fiecare persoană cu dizabilități, care nu este angajată conform legii;

reducerea impozitelor  pe profit proporțional cu ponderea persoanelor cu dizabilități din numărul total de persoane încadrate în muncă, cu condiția ca cel puțin 75 % din fondul obținut prin scutire să fie reinvestit;

constituirea comisiei de integrare socio – profesională a persoanelor cu handicap, pentru evaluare, orientare, formare profesională și încadrare în muncă a persoanelor cu handicap și controlul privind respectarea modului de aplicare a legislației în vigoare;

organizațiile persoanelor cu dizabilități, sindicatele și patronatele să colaboreze pentru crearea unor programe flexibile de muncă: muncă cu normă redusă, muncă în acord, muncă cu sprijin pentru persoanele cu dizabilități, muncă la domiciliu, etc.

constituirea comisiilor cu drept de verificare privind respectarea la angajare a procentului prevazut de lege, din care să facă parte și reprezentanți ai ONG-urilor;

încurajarea și dezvoltarea muncii la domiciliu pentru persoanele cu dizabilități, muncă efectuată independent sau furnizată de sectorul public și privat;

inițierea unui act normativ pentru reintroducerea facilităților acordate unităților protejate, pentru egalizarea șanselor și integrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități.

În concluzie, agenții economici trebuie motivați să angajeze persoane cu dizabilități, ceea ce va face ca protecția acestor persoane să devină una activă.

III. 3. Analiza SWOT – oportunități și amenințări ale strategiei locale la nivelul județului Vaslui, de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități

In analiza oricărei politici (naționale sau locale) pe problematica prevenirii și combaterii marginalizării și excluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități considerăm necesar să plecăm de la anumite principii esențiale care ar trebui să călăuzească și activitatea asistentului social:

1) Principiul priorității: Problema privind prevenirea și combaterea marginalizării și excluziunii sociale, precum și cea de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, sau a oricăror persoane aflate în nevoie, trebuie asumată ca prioritate a Consiliilor Locale, în special la nivelul Județului Vaslui unde este concentrată o populație exterm de săracă.

2) Principiul viziunii globale și unitare: Măsurile de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și cele de implementare a asistenței sociale în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, sau a oricăror persoane aflate în nevoie, se bazează pe viziunea globală și unitară a problematicii sociale.

3) Principiul profesionalizării în toate domeniile de activitate: Munca în vederea prevenirii și combaterii marginalizării și excluziunii sociale, precum și cea de implementare a tuturor măsurilor de asistență socială, presupune o pregătire profesională corespunzătoare a specialiștilor, precum și diseminarea experienței, bunelor practici și a instrumentelor de lucru în domeniu.

4) Principiul continuității: Activitățile desfășurate în vederea reducerii fenomenului prevenirii și

combaterii marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială vor avea un caracter permanent.

5) Principiul legalității presupune respectarea prevederilor Constituției și legislației naționale în domeniu, precum și a prevederilor specifice din tratatele internaționale la care România este parte.

6) Principiul confidențialității: Datele personale deținute, rezultate din activitățile specifice, nu se fac publice decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

7) Principiul nediscriminării: Activitățile specifice de evaluare în vederea prevenirii și combaterii marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, sau a oricăror persoane aflate în nevoie, se fac după caz, tuturor categoriilor de persoane identificate, indiferent de sex, apartenență etnică sau religioasă etc.

8) Principiul coordonării și cooperării unitare între toate instituțiile implicate: Practicile și procedurile în domeniul prevenirii și combaterii marginalizării și excluziunii sociale, precum și cele de implementare a tuturor măsurilor de asistență socială vor avea la bază o concepție națională unitară și se va pune accentul pe muncă în parteneriat.

9) Principiul cooperării internaționale active: Cooperarea activă cu toți factorii implicați în asigurarea unui rol activ al României la nivel internațional.

ANALIZA SWOT la nivelul județului Vaslui, de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități – așa cum reiese din documentele Consiliului Local (Hotărâri Locale, Rapoarte de activitate), evidențiază următoarele:

Analiza mediului extern (oportunități și amenințări):

Oportunități:

prevederile legale stabilesc obligativități și termene pentru soluționarea fiecărei probleme în parte, din domeniul asistenței sociale a persoanelor cu dizabilități;

se impune prestarea la standarde superioare a serviciilor medico-sociale sau a celor de asistență socială;

existența unor ONG –uri ce prestează servicii în domeniul asistenței sociale;

existența pe piața forței de muncă a județului Vaslui a persoanelor calificate pentru domeniul asistenței sociale/ lucrători sociali în curs de calificare;

parteneriatele cu ong –uri permit intervenția în zone cu probleme ce nu pot fi acoperite de către primărie;

cunoașterea mai bună , în planul asistenție sociale, a problemelor existente la nivelulul comunității (se înregistrează o creștere semnificativă a numărului de anchete sociale realizate în ultimii ani).

Amenințări:

imposibilitatea de a stabili parteneriate strategice cu instituții de învățământ superior;

limitarea activității în domeniu doar la cazuri pe care legea le indică în mod specific, deși sunt și alte categorii de persoane cu dizabilități, aflate în risc de marginalizare care ar merita atenție din partea autorităților;

lipsa unui plan de comunicare cu furnizorii de servicii sociale – în vederea reralizării unei strategii de intervenție unitară care să permită o mai bună coordonare a servciilor de asistență socială la nivel de comunitate (gestionare și distribuire mai eficientă a resurselor și serviciilor la nivelul comunității);

lipsa unei baze de date comune cu toți prestatorii de servicii sociale care activează în domeniu;

prognozele demografice indică tendințe de îmbătrânire și sărăcire a populației județului Vaslui, motiv pentru care se impune pregătirea acestui serviciu în vederea prestării eficiente a serviciilor de asistență la domiciu sau a altor componente medico-sociale;

deficiențe în asigurarea accesibilității persoanelor cu dizabilități la nivelul întregului județ;

lipsa unor studii sau analize comprehensive în domeniul asistenței sociale la nivelul comunității vasluiene;

lipsa unui sistem de informare preventivă sau a unui sistem de intervenție rapidă pentru categoriile expuse la risc (tineri sau adulți peste 50 de ani);

creșterea gradului de sărăcie pentru anumite categorii ale populației;

clasa socială de mijloc slab dezvoltată;

insuficiența resurselor financiare care să asigure o susținere reală a măsurilor de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale;

deficiențe în coordonarea și implementarea activităților de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, sau a oricăror persoane aflate în nevoie;

responsabilitate scăzută a actorilor sociali (indivizi/ grupuri, privat/ public, profit/ non-profit).

Analiza mediului intern evidențiază următoarele:

Puncte tari :

serviciul de protecție socială este principalul compartiment care implementează legislația specifică și măsurile practice de combatere a fenomenului de marginalizare socială;

este un compartiment nou cu o activitate în dezvoltare care justifică alocarea de resurse umane și materiale;

creșterea performanțelor serviciului: numar mai mare de persoane asistate, număr mare de anchete sociale realizate (în condițiile în care nu se inregistrează un număr semnificativ mai mare de anagați ai serviciului);

managementul serviciului asigură relații de colaborare bune cu Consiliul local și cu actorii sociali (indivizi/grupuri, privat/ public, profit/ non-profit).

Puncte slabe:

lipsa unui program soft unitar și performant privind gestionarea datelor;

sistemul de lucru din instituție nu este atractiv pentru persoanele calificate în domeniul asistenței

sociale;

probleme în asigurarea activităților de pregătire continuă a angajaților prin cursuri de perfecționare, regulamente, manuale de specialitate.

dotările și spațiul unde își desfășoară activitatea personalul din cadrul serviciului primariei.

Dintre problemele startegice identificate în urma practicii în domeniul asistenței sociale efectuate în cadrul Consiliului Local Vaslui putem sintetiza următoarele:

1. Incapacitatea administrației publice locale de a face față tuturor nevoilor sociale din comunitate.

2. Protecția copilului.

a) copiii dezinstituționalizați și tinerii ce părăsesc sistemul de protecție a copilului;

b) copiii victime ale violenței familiale;

3. Problematica persoanelor adulte aflate în dificultate, marginalizate social sau cu risc de

marginalizare.

a) problema sărăciei extreme (familii și persoane singure sărace, persoane fără adăpost);

b) persoane vârstnice;

c) persoane cu dizabilități;

d) persoane victime ale violenței în familie;

e) persoane dependente de alcool și droguri;

4. Lipsa locuințelor sociale.

În acest context practic, se propun de către decidenții locali strategii pentru rezolvarea unor probleme specifice domeniului asistenței sociale:

1. Crearea unui continuum de servicii sociale locale individualizate, centrate pe nevoile clienților.

2. Dezvoltarea operațională a DAS pentru eficientizarea relațiilor cu structurile instituționale cu atribuții în domeniu.

Dezvoltarea instituțională DAS presupune:

înființarea unui serviciu public de asistență socială;

dezvoltarea unui sistem de cooperare și comunicare interinstituțională;

concesionarea de servicii către parteneri privați non-profit (ONG-uri);

fundamentarea dezvoltării instituționale prin:

a) crearea unei hărți a problemelor sociale;

b) realizarea planului unic de servicii;

c) efectuarea unor analize/studii aplicate pe domenii specifice;

d) investiții în programe de formare/dezvoltare profesională.

3. Dezvoltarea comunicării inter-instituționale și cu structurile societății civile. Extinderea parteneriatului social – instituții, ONG-uri, cetățeni, la nivel local, județean și central, în plan intern și internațional.

În formularea obiectivelor cuprinse în proiectul de Strategie Locală de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, sau a oricăror persoane aflate în nevoie, în perioada 2006-2013, au fost luate în considerare anumite direcții strategice prioritare identificate în cadrul strategiei pentru perioada 2002-2012 aprobate prin H.G.nr.829/2002 privind aprobarea Planului Național Antisărăcie și promovare a incluziunii sociale.

Ca viitor asistent social ne-am formulat opinia privind obiectivele specifice pe care le-am considerat a fi prioritare pentru îndeplinirea primului obiectiv strategic, respectiv:

1. Diminuarea dezechilibrelor locale existente, limitarea sărăciei extreme, absorbția treptată a sărăciei persoanelor active și a celor care și-au încheiat ciclul vieții active (pensionarii) prin: activarea parteneriatelor sociale, implicarea activă a asistenților sociali din sistem în campanii locale mediatizate etc.

2. Limitarea situațiilor de abuz, violență și exploatare prin înființarea unor servicii de asistență sociale adaptate nevoilor clienților.

3. Promovarea unei societăți incluzive, reducerea riscului de marginalizare socială prin identificarea, evaluarea și acordarea sprijinului necesar celor aflați în dificultate.

În ceea ce privește îndeplinirea celui de-al doilea obiectiv strategic, pot fi avute în vedere următoarele obiective specifice:

1. Completarea și dezvoltarea sistemului de protecție socială la nivel local, prin implementarea sistemului național de asistență socială și trecerea decisivă de la protecția socială de tip pasiv la activizarea capacităților individuale și colective.

2. Dezvoltarea capacității manageriale, precum și profesionalizarea personalului la nivelul DAS.

3. Dezvoltarea comunicării instituționale prin:

Eficientizarea comunicării inter-instituționale și cu ceilalți parteneri sociali;

Dezvoltarea unei culturi a parteneriatului social și a responsabilității sociale.

Ca măsuri pe care le considerăm oportun a fi luate pentru îndeplinirea acestor obiective enunțate, sugerăm:

asigurarea mecanismelor financiare care să garanteze menținerea programelor în derulare și realizarea obiectivelor stabilite în Strategia Locală de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, sau a oricăror persoane aflate în nevoie, în perioada 2006-2013, implică responsabilizarea Consiliului Local al județului Vaslui. Instituțiile implicate în implementarea acestei strategii vor asigura, fiecare pentru activitățile ce îi revin, resursele financiare necesare.

Crearea unui continuum de servicii sociale locale individualizate, centrate pe nevoile clienților prin:

Colectarea, centralizarea și analizarea datelor privind fenomenul de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități, sau a oricăror persoane aflate în nevoie.

Stabilirea parteneriatelor în domeniul asistenței persoanelor vârstnice, al sănătății, economic, locuințe.

Înființarea unor servicii noi sau extinderea celor existente, pentru a le crește accesibilitatea (centre de zi, grădinițe sociale, cămine sociale, centre multifuncționale, etc)., folosirea resurselor neexploatate, diversificarea serviciilor oferite și separarea lor funcțională.

Crearea unui plan unic de servicii în abordarea fiecărui caz social prin elaborarea planului individualizat de intervenție.

Instituțiile responsabile să realizeze o selecție a serviciilor si proiectelor oferite bazată pe priorități

Organizarea unor campanii publice de informare asupra problematicilor sociale specifice persoanelor cu dizabilități.

Înființarea unor centre locale de informare și consiliere.

Sabilirea parteneriatelor și a grupurilor de lucru în domeniul serviciilor sociale, cu accent pe prevenirea marginalizării persoanelor cu dizabilități.

Concesionarea unor servicii specializate către organizații acreditate, ONG-uri acreditate și licențiate.

Organizarea unor campanii de sensibilizare a cetățenilor pentru creșterea gradului de acceptare la nivelul comunității a persoanelor aflate la risc de marginalizare socială (grupuri minoritare, persoane cu dizabilități, persoane infectate HIV).

Înființarea unor adăposturi de urgență și a unor servicii rezidențiale pentru persoanele aflate în situații de risc, în colaborare cu instituțiile sanitare și cu forțele de ordine.

Stabilirea parteneriatului și a grupurilor de lucru în vederea reducerii riscului de marginalizare socială prin identificarea, evaluarea și acordarea sprijinului necesar celor aflați în dificultate.

Dezvoltarea unui program de voluntariat și implicarea voluntarilor în furnizarea de servicii persoanelor aflate la risc de marginalizare socială.

Încurajarea formelor alternative de instituționalizare a tinerilor.

Încurajarea reconversiei celor asistați social pentru a preveni dependența de ajutoarele sociale transmiterea acestei dependențe.

Urmărirea feed-back-ului din partea societății față de măsurile implementate.

Dezvoltarea și gestionarea serviciilor sociale proprii în funcție de nevoile locale.

Promovarea de parteneriate cu furnizorii de servicii sociale complementare și sprijinirea activității acestora.

Subvenționarea serviciilor sociale acordate de furnizori acreditați în condițiile legii.

Implementarea standardelor profesionale în serviciile prestate.

Creșterea capacității serviciilor responsabile, atât prin creșterea numarului personalului implicat cât și prin eficientizarea activității.

Planificarea strategică dinamică, continuă și flexibilă a muncii de asistență socială.

Îmbunătățirea nivelului de pregătire și specializare a personalului din cadrul DAS prin participarea la programe de perfecționare profesională (realizarea unui plan anual de pregătire continuă a angajaților DAS).

Promovarea și implementarea de programe pilot, împreună cu alte servicii publice sau organizații din țară și străinătate, prin schimburi de experiență, conferințe și seminarii comune.

În concluzie, din această analiză a oportunităților și amenințărilor ce reies din aplicarea măsurilor strategiei locale la nivelul județului Vaslui, de prevenire și combatere a marginalizării și excluziunii sociale, precum și de implementare a măsurilor de asistență socială în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități putem evidenția necesitatea unei mai bune coordonări a activităților de colaborare și comunicare ale autorităților și instituțiilor publice locale care structurează sistemul național de asistență socială. De asemenea, se impune și crearea de instrumente de comunicare eficiente, de proceduri și standarde comune, schimbul de date și informații cu instituțiile centrale și locale în conformitate cu convențiile, acordurile, recomandările internaționale și legislația națională, prin care se structurează sistemul național de asistență socială, optimizarea cooperării cu toți actorii sociali – indivizi/ grupuri, privat/ public, profit/ nonprofit, găsirea de noi forme de cooperare și domenii de interes comun, crearea de grupuri de parteneriat local în problematica socială a persoanelor cu dizabilități, crearea unui calendar comun de activități, organizarea unor ateliere tematice, conferințe de caz, campanii de responsabilizare, preluarea experiențelor de succes (eventual alte județe), dezvoltarea unui program de voluntariat la nivel local prin atragerea de resurse umane și materiale din comunitate și, nu în ultimul rând, încurajarea spiritului civic și comunitar în rândul cetățenilor.

Reținem ca idei de bază, utile viitorului asistent social, următoarele:

coordonarea între serviciile sociale – îmbunătățirea comunicării dintre serviciile sociale publice și non profit și corelarea serviciilor sociale pentru continuarea serviciilor de asistență directă/ intervenții în criză cu proiecte de (re)integrare socio – profesională (pentru evitarea dependenței și pentru responsabilizarea beneficiarilor), dezvoltarea de programe de informare cu rol de prevenție ; dezvoltarea institutionala a serviciului public relevant ; eficientizarea folosirii resurselor disponibile.

crearea unei hărți a problemelor sociale – nevoia imperativă de a se realiza harta problemelor sociale (eco harta, planul unic al serviciilor sociale, delimitarea responsabilităților), nevoia existenței si dezvoltarii serviciului public specializat, eventual cu personalitate juridică și a colaborării / coordonării strânse a acesteia cu organizațiile non profit active în domeniu pentru realizarea unei evaluări corecte, selecții și prioritizări eficiente și eficace în contextul numărului mare al persoanelor care au nevoie de asistență socială, a suprasolicitării instituțiilor și organizațiilor de specialitate și a rsurselor limitate.

Cap. IV. COORDONATE ALE CERCETĂRII PRACTICE PRIVIND PROBLEMATICA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI CU RISC DE MARGINALIZARE

IV. 1. Obiectivele cercetării:

IV. 1. 1. Identificarea riscului de marginalizare în cazul persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau dizabilități asociate aflate în contexte instituționale

IV. 1. 2. Analiza unei instituții de tip plasament familial ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui din perspectiva reducerii riscului de marginalizare a persoanelor cu dizabilități mintale

Maniera în care se realizează alegerea și utilizarea ansamblului de metode și tehnici de investigație privind riscul de marginalizare la persoanele (copii sau adulți) cu dizabilități mintale și/ sau alte dizabilități asociate reprezintă elementul – cheie pentru asistentul social, deoarece, în funcție de aceasta, se elaborează programe concrete de acțiune, fie pe termen lung, fie de intervenție imediată.

Eficiența și validitatea acestei cercetări este dată de modul în care asistentul social selectează ansamblul de mijloace de investigare a fenomenelor de marginalizare, prin analiza subsistemelor referitoare la persoanele cu dizabilități (profilul de personalitate) și a sistemului social particular în care se găsește respectiva persoană (particularitățile sociale ce condiționează sau explică riscul de marginalizare).

Privind ansamblul metodologic din perspectivă operațională, vom constata că, în cazul cercetării și intervenției de asistență socială, acest ansamblu nu este reprezentat doar de metodologia tradițională utilizată în sociologie, psihologie, ci implică un complex de metode de cercetare preluate din domenii conexe (științele socio – umane), îmbinate însă cu tehnici specifice de intervenție în relația directă cu clientul.

Această relație este reprezentată fie de individul luat separat, fie grupul sau microgrulul, sau chiar societatea în ansamblu.

Analiza teoretică și metodologică a riscului de marginalizare la persoanele cu dizabilități mintale și/ sau alte dizabilități asociate precede, în mod firesc, analiza de teren. De altfel, un rol fundamental îl are analiza prealabilă a fenomenului studiat, pentru că aceasta reprezintă pentru asistentul social baza constituirii întregului demers al cercetării, pornindu-se de la construirea conceptelor, metodelor și planului concret de acțiune.

Asistentul social studiază riscul de marginalizare fie ca fenomen ce se manifestă la nivel social – aspect analizat în cap. II și, în mod particular, în cap. III în prezenta lucrare -, fie ca fenomen individual, întrucât, în fiecare dintre aceste situații, intervenția sa este diferită.

Când marginalizarea, ca fenomen social, reprezintă obiect de cercetare al asistenței sociale, ansamblul metodologic și de cercetare este orientat în scopul identificării cât mai exacte a cauzelor și efectelor acestui fenomen pentru persoanele cu dizabilități în mod particular, cât și implicațiile acestei stări de fapt la nivel social. Accentul fiind pus – în acest caz – pe înlăturarea sau minimalizarea acestor cauze, se reduce astfel impactul negativ al fenomenului asupra societății în ansamblu, cât și intervenția profesionistă asupra conștientizării impactului negativ și minimalizării efectelor fenomenului.

Este evident faptul că, practica socială curentă este cu totul altceva decât cunoașterea științifică a realității sociale, considerațiile și concluziile privind fenomenele de marginalizare și automarginalizare în cazul persoanelor cu dizabilități, dar mai ales, în cazul celor cu dizabilități mintale, trebuiesc făcute pe baza interacțiunii cu această categorie socială, mai ales că acest fenomen este influențat direct și de contextul legislativ, modificările socio – economice resimțite în ultimii ani.

În consecință, ne propunem identificarea riscului de marginalizare în cazul persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau dizabilități asociate analizând contextul particular al unei instituții de tip plasament familial ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui, precum și studii de caz întocmite în acest grup țintă.

Fenomenele de marginalizare și, parțial, și cele de automarginalizare la persoanele cu dizabilități mintale trebuie privite în strânsă legătură cu manifestările afective și comportamentale ale acestor subiecți. Afectivitatea deficientului mintal preceade modificările caracteristice organizării personalității acestuia. Ea este modificată prin: organizarea deficitară generală a structurilor și funcțiilor neuropsihice, nediferențierea comportamentului emoțional și particularitățile structurii axiologice a comportamentului emoțional care prezintă o slabă forță de integrare valorică.

Toate aceste dereglări au consecințe de modificare structurală și funcțională a afectivității, dar nu împiedică total manifestarea acesteia. Mai mult decât la persoanele normale, afectivitatea deficientului mintal este legată de procesul de motivație existențială. Inserția socială a persoanei cu dizabilități mintale, din cauza tulburărilor procesului de formare a eu-lui, creează totdeauna o stare conflictuală. De aceea, una dintre caracteristicile de bază care definesc formula afectivității deficientului mintal este starea conflictuală (C. Păunescu – Deficiența mintală și organizarea personalității, 1977). Pentru unii autori, tulburările emoționale sunt o componentă ce nu lipsește din tabloul întârzierii mintale. Alți autori arată că aceste tulburări apar mai frecvent la deficienții mintal decât la normali, fără a fi însă prezente la toți.

Manifestările emotive ale acestor persoane sunt adeseori exagerat de puternice în raport cu cauza care le-a produs. Aceasta se explică printr-o lipsă de diferențiere a situației prezente, de o altă situație, adeseori necunoscută observatorului, în legătură cu care subiectul a avut o experiență neplăcută. Emoția de mânie ia proporțiile unei crize de furie, însoțită de reacții agresive față de cei din jur, distrugerea obiectelor sau agresivitate. Veselia se poate transforma în crize de râs nestăpânit. Lipsa de reținere se constată în manifestările lor de simpatie.
Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacității reduse a scoarței cerebrale de a realiza un control asupra centrilor corticali.

Prin caracterul lor exploziv și haotic, emoțiile au adeseori un efect dezorganizator asupra activității persoanelor cu dizabilități mintale. În plus, capacitatea redusă de a controla expresiile emoționale complică relațiile acestor deficienți cu cei din jur. Când trebuințele sunt satisfăcute și controlate de subiect, chiar și parțial, relațiile ce se stabilesc cu cei din jur devin mai stimulative, iar trăirile motivaționale și emoționale contribuie la formarea armoniei personale.

Domeniul caracteristicilor personale și sociale ale persoanei cu dizabilități mintale este strâns legat de formarea unui comportament adaptativ eficient. Aspecte legate de dezvoltarea socialǎ a acestora sunt foarte importante pentru formarea personalitǎții. Relația dintre personalitatea persoanei cu dizabilități mintale și caracterul comportamentului adaptativ poate fi analizatǎ prin prisma mai multor factori : motivația, anxietatea, stima de sine, inteligența socialǎ.

Inteligența socialǎ reflectǎ capacitatea de înțelegere în diverse situații sociale și se referǎ la caracteristicile adaptǎrii la normele și modelele de conduitǎ impuse de diverse grupuri sociale, cât și la adaptarea generalǎ în societate. Vârsta mintalǎ este strâns legatǎ de capacitatea de asumare de roluri, iar la persoanele cu dizabilități mintale aceastǎ capacitate apare mai târziu în procesul de dezvoltare.

Imaginea de sine este dominatǎ de factorii subiectivi, care țin de personalitate și de influențele sociale. Un factor cu influențe majore asupra dezvoltǎrii unui comportament adaptativ corespunzǎtor și unei personalitǎți echilibrate se referǎ la relația din cadrul grupului social. Numǎrul ridicat de alegeri primite din partea grupului de apartenențǎ influențeazǎ benefic imaginea de sine, iar numǎrul ridicat de respingeri conduc la perturbații în echilibrul personalitǎții. Comportamentul social și maturizarea personalitǎții persoanei cu dizabilități mintale sunt determinate în mare mǎsurǎ, de acceptarea sau respingerea acesteia din partea grupului.

Funcția personalitǎții este aceea de a face capabil persoana cu dizabilități mintale sǎ producǎ rǎspunsuri comportamentale, care sǎ-i fie utile pentru satisfacerea nevoilor provenite din mediul înconjurǎtor preponderent social. Astfel, se reduce semnificativ automarginalizarea și marginalizarea acestei categorii de persoane cu dizabilități.

Obiectivul esențial al cercetării constă în identificarea riscului de marginalizare în cazul persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau dizabilități asociate aflate în contexte instituționale, obiectiv realizat, în principal, prin observațiile efectuate într-o instituție de tip plasament familial: ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui.

Realizarea acestui obiectiv a impus parcurgerea unui demers al cercetării ce a inclus o serie de etape:

Cunoașterea grupului țintă/ persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau asociate aflate în instituția respectivă prin contact și observații directe și repetate pe parcursul perioadei ianuarie – mai 2008.

Cunoașterea caracteristicilor și particularităților persoanelor cu dizabilități, în mod particular a celor cu dizabilități mintale, din perspectivă socială, psihologică etc.

Inițierea și/ sau observarea unor acțiuni comune pentru a înțelege atât latura manifestă, dar și cea latentă prin care se exprimă, se exteriorizează atât persoanele cu dizabilități mintale, cât și persoanele normale cu care acestea interacționează.

Utilizarea unui ansamblu metodologic de investigare a fenomenelor de marginalizare/ automarginalizare (observația, interviul, consilierea, studiul de caz).

Alte aspecte ale fenomenelor ce au constituit obiectul cercetării sunt:

Dacă aceste persoane cu dizabilități sunt marginalizate în contexte sociale lărgite și care este percepția comunității asupra lor (prin realizarea unor întrevederi în alte medii instituționale: școală, alte instituții locale etc.).

Elaborarea unei strategii de intervenție socială prin acțiuni comunitare specifice, adaptate scopului de realizare a inserției sociale pozitive a persoanelor cu dizabilități și, în mod direct, de reducere a riscului marginalizării lor.

Toate aceste aspecte au contribuit la stabilirea unui număr de ipoteze ce au format punctul de plecare al cercetării.

IV. 2. Ipotezele cercetării

IV. 2. 1. Există și se manifestă frecvent comportamente discriminatorii față de persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate cu impact direct asupra marginalizării acestora de către comunitate.

IV. 2. 2. Dintre categoriile cele mai des supuse discriminărilor și marginalizării se detașează persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate care constituie grupul cel mai vulnerabil.

IV. 2. 3. Plasarea cât mai timpurie a persoanei cu dizabilități mintale și/ sau asociate într-o instituție de tip plasament familial (cum este cea de tipul ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui) poate constitui o oportunitate pentru inserția socio – profesională eficientă și pentru reducerea riscului marginalizării acestei categorii de persoane cu dizabilități.

IV. 3. Metode și tehnici de lucru

IV. 3. 1. Documentarea teoretică privind fenomenele de marginalizare și automarginalizare – în relație directă cu discriminarea persoanelor cu dizabilități în general, cât și particularitățile marginalizării persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau asociate

Pornind de la ipoteza că acest fenomen constituie prin el însuși obiect de cercetare sociologică, psihologică, juridică, dar și de asistență socială, documentarea teoretică a necesitat, în primul rând, parcurgerea unor lucrări și studii ce aprofundează acest subiect din perspectivele menționate.

În al doilea rând, documentarea a constituit atât o metodă distinctă de evaluare a persoanelor cu dizabilități, cât și un proces care s-a desfășurat pe toată perioada de instrumentare a cazurilor luate în studiu.

Documentarea s-a realizat pe baza stabilirii unui plan de documentare ce cuprinde resursele – cheie din sistemul client (respectiv persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate aflate în plasament în casa de tip familial Casa cu grădină) care pot oferi informații relevante despre acesta.

Planul de documentare a presupus înregistrarea unor informații privind datele de identificare ale acestor persoane și ale membrilor familiei lor (în măsura în care acestea erau consemnate), situația juridică, documente medicale privind starea de sănătate a persoanei, evaluări psihologice ale părinților și fraților, documente privind statutul profesional al familiei și starea materială, etc. Resursele cheie în unele dintre aceste cazuri au fost reprezentate de instituția de ocrotire (Casa de tip familial Casa cu grădină), Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului, Comisia pentru Protecția Copilului, membrii familiei, Oficiul de Stare Civilă, familia lărgită, dispensarul medical, membri ai comunității etc.

IV. 3. 2. Observația

Observația a avut ca scop culegerea de informații relevante pentru cunoașterea modului de comportament al persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau asociate – între ele, în interacțiuni sociale diverse și în contexte comunitare lărgite.

Observația a fost, de altfel, una dintre tehnicile care s-a aplicat permanent, pe tot parcursul instrumentării cazurilor, în mediul de proveniență/ de viață al subiecților analizați (familie, grup de prieteni, comunitatea școlară/ profesională, etc.), în situații clar determinate (vizite la domiciliu, întrevederi, etc.) și/ sau în situații experimentale (acțiuni diverse de socializare și interacțiuni sociale lărgite în spațiul comunității orașului Bârlad).

Observația a presupus urmărirea comportamentului verbal și non-verbal al persoanei cu dizabilități, tipul și structura relațiilor din mediul investigat (mediul restrâns și cel lărgit), atitudini, stări și reacții emoționale ale subiecților dar, mai ales, ale persoanelor cu care acestea interacționează.

Pe lângă observația directă (față în față cu clientul), observația indirectă (observarea unor aspecte – considerăm semnificative – din mediul de proveniență al subiecților supuși investigației), o formă specială a observației a reprezentat-o observația participativă care s-a realizat prin implicarea în evenimente sociale în cadrul cărora am putut investiga structura relațiilor interpersonale și interfamiliale, a comportamentelor și atitudinilor de grup și individuale etc.

Informațiile obținute exclusiv prin tehnica observației și, în general, toate comportamentele analizate din perspectiva acestei tehnici au fost confirmate/ validate/ probate și verificate și prin alte tehnici de investigare (chestionar, interviu, studiul documentelor personale, consiliere socială). Opiniile persoanelor cu dizabilități și, mai ales ale altor persoane cu care acestea interacționează în mod direct sau indirect, au fost verificate și confruntate, prin diverse mijloace, cu fapte concrete ce au putut fi probate ca discriminatorii sau mai puțin discriminatorii, generând sau nu, fenomene de marginalizare și automarginalizare. Informațiile obținute prin intermediul acestei tehnici au fost analizate calitativ în subcapitolul de analiză a datelor de teren în scopul prezentării unei imagini de ansamblu privind integrarea microsocială a persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau asociate.

IV. 3. 3. Interviul

Utilizat ca metodă secundară de culegere a datelor, informațiilor de identificare a subiecților studiați, cât și în scopul culegerii de informații suplimentare privind fapte, atitudini comportamente ale persoanelor din comunitatea lărgită, pentru verificarea ipotezelor enunțate, interviul completează datele cercetării.

S-a utilizat interviul în variantele:

interviul de explorare – realizat în scopul de a culege informații structurate și complexe despre situații și contexte concrete în care au fost implicați subiecții ( informațiile de bază au fost obținute, în prealabil, prin tehnica întrevederii );

interviul diagnostic – realizat în scopul de a stabili, prin intermediul unor întrebări specifice, clar direcționate, natura comportamentelor probabil/ cert discriminatorii, potențial generatoare de contexte de marginalizare/ automarginalizare și a resurselor sistemului clienților/ subiecților cercetării ( familie, comunitate, prieteni, etc).

În etapa de evaluare a subiecților supuși cercetării s-a folosit atât interviul de explorare cât și interviul diagnostic.

Interviul de explorare s-a utilizat în vederea obținerii informațiilor cu privire la situația și modul în care sunt percepute de către comunitate persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate (pentru a pune în lumină aspectele de marginalizare) și în care se percep pe ele însele (situații/ contexte particulare de automarginalizare).

Având în vedere că întrevederea presupune culegerea unor informații generale despre client (date de identificare, stare civilă, stare de sănătate, structura familiei, etc), în cadrul interviului de explorare s-a urmărit să analiza mai profundă a caracteristicilor problemei marginalizării/ automarginalizării (natura, cauzele, durata, contexte particulare sau generale concrete), un istoric al clientului și familiei sale, sistemul de relații în familie și comunitate, resurse care pot fi implicate pentru validarea ipotezelor.

Interviul de tip diagnostic, prin natura întrebărilor specifice, a fost orientat spre delimitarea problemei, conștientizarea acesteia de către client (mai mult sau mai putin, având în vedere și gradul de discernământ redus al subiecților cu dizabilități mintale), identificarea resurselor personale/ familiale/ comunitare și responsabilizarea subiecților pentru implicarea activă, pe măsura posibilităților individuale, în acțiuni comunitare specifice.

Interviul utilizat cu scopul obținerii de informații suplimentare privitoare la ipotezele de lucru, sau în scopul verificării informațiilor cu valoare de fapte, recepționate prin intermediul observației a fost structurat pe baza unui ghid de interviu prezentat în Anexa nr. 1.

Formularea întrebărilor s-a realizat respectând regulile ce evidențiază valoarea acestui instrument de lucru. Fiecare întrebare a fost individualizată, cu o formulare simplă pentru subiecții cu dizabilități mintale. S-a utlizat acest tip de instrument de lucru în relația cu subiecții cu dizabilități mintale, cu personalul din Casa de tip familial Casa cu grădină, cu persoane din comunitatea restrânsă și lărgită cu care subiecții interacționează.

IV. 3. 4. Chestionarul

În cazul cercetării de față s-a utilizat chestionarul de opinie, cu scopul de a cunoaște atitudinile, motivațiile, comportamentele microgrupului studiat, cât și ale comunității din care acest grup face parte.

Chestionarul de opinie, în acest caz, chiar dacă nu poate garanta o cunoaștere absolut obiectivă a realității subiective, oferă raportarea obiectivelor cercetării la datele subiecitve.

Prin elaborarea ghidului de chestionar (Anexa nr. 2) referitor la identificarea atitudinilor și conduitelor de marginalizare/ automarginalizare în comunitatea locală, s-a urmărit nu doar consemnarea unor opinii față de fenomen, cât mai ales nivelul, certitudinea manifestării unor comportamente de tipul discriminărilor, prejudecăților etc. ce pot stabili o anumită orientare pentru punerea în evidență cât mai clară, cât mai fidelă a fenomenelor subiective și obiective analizate.

IV. 4. Descrierea instituției

Casa de tip familial Casa cu grădină se află situată pe b-dul Epureanu, nr. 7 Bârlad. Beneficiarii sunt tineri cu vârste cuprinse între 18 și 26 de ani. Ca tipuri de servicii oferite, în principal pot fi menționate: găzduire pe perioadă nedeterminată, educație socială, promovare relații sociale (socializare), petrecere timp liber, servicii de îngrijire social-medicală de natură socială cu asistent social, personal administrativ, psiholog.

Comparațiile în acest context pot fi făcute prin raportare la centrele de plasament ce ocrotesc copii cu nevoi speciale cu vârste cuprinse între 7 si 20 ani. La o analiză profundă a problemelor copiilor s-a constatat ca această instituție de tip vechi poate satisface nevoile fizice și materiale ale copiilor care trăiesc aici, șederea lor aici poate constitui o experiență profund distructivă în măsura în care nevoile psihosociale ale copiilor sunt greu de satisfăcut. Necesitățile psihosociale cel mai greu de realizat într-o instituție de tip vechi sunt: dragoste, afecțiunea și siguranța copilului, experiențe noi și stimularea potențialului înnăscut al copilului prin joc, vorbire, comunicare și educare, laudele, aprecierile și recunoașterea de care copilul are nevoie, pentru a se simți încurajat, aprobat, susținut și liniștit, supravegherea și disciplina de care copilul are nevoie pentru a adopta un comportament adecvat, dezvoltarea simtului responsabilității și a independenței copilului, integrarea socioprofesională deficitară și, în majoritatea cazurilor, imposibilă, riscul de marginalizare crescut.

Instituțiile de tip vechi sunt o moștenire deosebit de grea pentru persoana cu dizabilități aflată în dificultate din cauza efectelor pe care viața de instituție o lasă asupra acesteia. De aceea, personalitatea copilului este distorsionată iar acesta prezintă întârzieri în dezvoltarea fizică și mentală, precum și incapacitatea de a fi independent. Aceste efecte instalate timpuriu la copiii instituționalizați pot și trebuie ameliorate si chiar înlăturate.

Rolul casei familiale, în acest context, este:

accentuarea modelului vieții de familie, modelului părinților sociali;

observând comportamentul celor mari și raportându-se la aceștia, copiii cu nevoi speciale înțeleg rolurile complementare;

climat afectiv și stimulant pentru copil;

sprijin în formarea sau dobândirea unor deprinderi care să-i asigure independența vieții personale;

supraveghere și îndrumare personală;

relaționare cu familia naturală și comunitatea;

învațarea și deprinderea cu un program de viață ordonat și bine structurat (somn, sevirea mesei, joc etc.);

asigură dezvoltarea personalitățtii copilului, dezvoltând responsabilitate și capacitatea de a se orienta în diferite situații;

sunt mai bine acceptate de comunitate, în virtutea ″garanției″ pe care o oferă familia.

În cadrul casei familiale, copiii și părinții sociali împart aceeași locuință, pregatirea generației viitoare, cât mai sănătoase și temeinic educate, revine, în acest moment al vieții copiilor, părinților sociali.

De la funcționarea primelor case familiale (2003) și până în prezent s-au constatat următoarele:

copiii frecventează diferite forme de învățământ în comunitățile locale cu rezultate bune și foarte bune;

sunt vizitați de prieteni, colegi;

relațiile cu familia naturală sau extinsă s-au închegat și perpetuat prin vizite, petrecerea weekend-urilor și a vacanțelor în familie;

acceptați și integrați în comunitățile locale prin participarea la diferite acțiuni comune culturale, morale, și religioase, voluntariat etc.;

participarea la diferite concursuri școlare, pe plan local și național cu rezultate bune;

realizarea unei relații cu grupul parental bazat pe încredere, comunicare, respect reciproc;

petrecerea vacanțelor în tabere, excursii, drumeții, susținerea și dezvoltarea unor aptitudini ca: sport, pictură, împletit.

Având experiența tinerilor care părăseau vechiul sistem și nevoile copiilor cu care sunt în casele familiale, un rol important este acordat procesului instructiv-educativ și celui socio-profesional. Fiecare copil are un plan individualizat de intervenție unde sunt descrise pe lângă date personale, familiale, sociale, școlare și înclinațiile, aptitudinile, dorințele profesionale.

Planul individualizat este realizat de o echipă pluridisciplinară formată din psiholog, asistent social, grupul parental, instructori de educație, dascăli. Sub îndrumarea părinților, fiecare tânăr își poate însuși deprinderi pentru exercitarea unei viitoare meserii. Prin experiența acumulată în domeniul lucrativ și când vor termina o școală profesională, se vor integra mai ușor la locurile de muncă și în comunitate iar riscul marginalizării lor va fi redus.

IV. 5. Studii de caz

STUDIU DE CAZ NR. 1

1. Prezentarea cazului:

D. M. M. este un băiat, născut la 19. IX. 1994, în Vaslui.

Se observă în cazul acestei persoane manifestări care, conform datelor anamnestice consemnate în dosar, s-au acutizat progresiv: încă de la plasarea inițială a acestui băiat în această casă de tip familial vorbirea era fragmentată, eliptică și distorsionată de țipete care nu aveau vreun corespondent obiectiv, hiperagitație și conduite impulsive, de tipul agresivității/ autoagresivității, alte conduite ce pot fi încadrate în sindromul hiperkinetic, o labilitate afectiv-emoțională și în general o incapacitate de autocontrol și inhibiție voluntară (manifestări care au persistat sau unele chiar s-au accentuat spre debutul școlarității).

În ceea ce privește istoricul adaptăriii pedagogice, s-au constatat dificultăți de relaționare încă din perioada preșcolară, cu toate că a fost înscris și a frecventat o grădiniță obișnuită cu program prelungit, încercându-se astfel socializarea și educarea comportamentelor patologice.

S-a adaptat cu greu la activitatea și disciplina școlară, copilul frecventând școala obișnuită și absolvind clasele I – IV la Școala primară din Bârlad. Deficitul la nivelul aptitudinii de școlaritate s-a datorat deviațiilor de comportament, incapacității de construire a unor deprinderi minime necesare muncii intelectuale și, în mod special, particularităților psihice. Dificultăți de interrelaționare atât cu ceilalți colegi, cât și cu persoanele adulte. Rezultatele școlare scăzute, progres mai bun la începutul școlarității, dar ulterior extrem de limitat, copilul neparcurgând nici măcar minimum curriculum-ului special de integrare dar fiind, totuși, promovat.

2. Evaluarea cazului

Ancheta socială:

A fost abandonat la naștere, în spitalul din Vaslui. Mama era, conform datelor din dosar, minoră, iar tatăl necunoscut. A crescut în Centrul de plasament până la vârsta de 9 ani, când a fost integrat în Casa de tip familial Casa cu grădină din Bârlad.

Starea de sănătate:

Examenul somatic: Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică normală, situată la limita superioară.

Examenul psihopedagogic:

Bine dezvoltat, fizic plăcut, dar un dezinteres total pentru igiena personală sau ținuta vestimentară.

Capacitate scăzută de efort intelectual, fatigabilitate și accentuată instabilitate psihomotorie.

Deficit de concentrare și stabilitate a atenției voluntare,

Voință scăzută și capacitate mnezică de nivel mediu; reține totuși foarte ușor amănunte în general nesemnificative pe care le interiorizează și care se transformă în ticuri sau bizarerii de comportament (de ex. reține întrebările unor copii mult mai mici dcât el și le adresează obsesiv celor din jur, deși cunoaște și, aparent nu-l mai interesează răspunsul, preia și execută impulsiv și necontrolat anumite ticuri cum ar fi cel de a mișca într-un anumit fel un creion, pai etc.)

La nivelul gândirii se constată un decalaj față de normalul vârstei cronologice după cum o demonstrează activitățile ce-i solicită analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea.

Temperament coleric, cu puternice conduite impulsiv – agresive.

La nivelul limbajului oral, vorbirea este uneori eliptică, presărată de repetarea constantă a unor cuvinte/ expresii prazitare care distorsionează înțelegerea mesajului și sunt rezultatul unor mesaje cognitiv – afective. În comunicare apar frecvent ticuri verbale și nonverbale.

În general există o incapacitate o copilului de a comunica coerent, expresiv, fluent, în propoziții corecte din punct de vedere gramatical – nu pentru că nu poate, ci pentru că nu se poate autocontrola și nu poate discerne și aplica normele de conduită.

Examenul neuropsihiatric: consemnează diagnosticul de autism infantil

3. Definirea nevoilor:

terapie medicală susținută;

psihoterapie;

integrare școlară eficientă;

educarea psihomotricității generale, în special a psihomotricității fine;

consilierea individuală și de grup;

antrenarea, exersarea și educarea/ dezvoltarea comportamentelor de autonomie personală și socială;

4. Planul de intervenție

Scopul intervenției este: menținerea copilului în Casa de tip familial Casa cu grădină din Bârlad și integrarea școlară eficientă.

Resurse: personalul din instituția de tip familial, asistentul social (de la DGASPC și ONG), terapeutul (psihopedagog), psihologul, medic.

5. Monitorizarea cazului:

Activitățile nu durau mai mult de 20 de min. (datorită instabilității psihomotrice accentuate) și erau diversificate în permanență, deoarece rutina îl plictisea, îi diminua capacitatea de concentrare – și așa scăzută și chiar îl agita și-i sporea ticurile și diarmoniile comportamentale). În primul an, până la intrarea în clasa I, s-a reușit o îmbunătățire evidentă a comportamentului grafic. Treptat, de la faza mâzgâlelii copilul a fost motivat, interesat și sprijinit pentru a realiza acte grafice diverse, gradate în complexitate.

La aceste performanțe au contribuit și momentele de meloterapie – pe fond muzical linștitor, relaxant – care destindeau și pe care, totuși, nu le accepta de fiecare dată.

Progresele relativ bune în ceea ce privește educarea limbajului oral și îmbunătățirea capacității de comunicare verbală s-au putut obține deoarece s-a avut permanent în vedere dorința copilului pentru nou (diversificându-se activitatea și curiozitatea aparent manifestată).

Pe parcursul primului an al terapiei s-a reușit și o îmbogățire a vocabularului activ, deși comunicarea orală a rămas discontinuă, fragmentată de ecolalii și ticuri verbale sau expresii parazitare. Dacă în ceea ce privește grafismul s-au remarcat prograse deosebite – copilul reușind să-și organizeze o scriere lizibilă și corectă, dar cu relative dificultăți de păstrare a esteticii, cât și a orientării în spațiul paginii – în vorbire au existat greșeli de ordine gramaticală, cât și preferința pentru exprimarea simplificată, schematizată și ecolalică. La 8 ani s-a recomandat înscrierea copilului într-o școală specială pentru elevi cu deficiență mintală, datorită elementelor de autism infantil, deviațiilor de comportament, dificultăților de intrrelaționare și lipsei de autocontrol, dar a fost înscris la o școală obișnuită.

Cu toate acestea, nu s-a reușit decât o aparentă integrare (nici măcar fizică deoarece în clasa a III-a și pe tot parcursul clasei a IV-a cursurile s-au desfășurat individual, la domiciliul elevului).

În consecință, progresele școlare au fost minime, iar datorită faptului că nu a beneficiat de întreaga terapie recuperator-compensatorie necesară, conform unui curriculum special și nu a putut exersa modele de conduită și interrelaționale în grup, a regresat foarte mult la toate nivelurile personalității: comportamental, afectiv-emoțional și chiar cognitiv.

Cu achiziții instrumentale la nivel de clasa a II-a a fost reorientat în clasa a V-a spre învățământul special fiind evaluat de către Comisia de Expertiză a Copilului din cadrul Direcției de Asistență Socială Vaslui și înscris în clasa a VI-a la Școala Specială. În anul școlar 2006 – 2007 a fost promovat, deși observațiile ce s-au putut constata reprezintă serioase îngrijorări în ceea ce privește progresul și recuperarea psihopedagogică a acestui elev:

acutizarea elementelor psihogene, comportamentul căpătând din ce în ce mai mult expresia unei psihoze/ schizofrenii infantile, în condițiile în care medicamentația părea a avea efect contrar: îi sporea agitația și-i accentua patologia comportamentală;

dificultăți de stabilire a unei relații de doi și de interrelaționare în grup;

capacitate limitată de adaptare și relaționalizare în cadrul programelor și normelor școlare;

incapacitatea formării deprinderilor – chiar a unora minime – de autonomie personală;

instabilitate psihomotrică accentuată;

menținerea unei motivații scăzute pentru orice activitate de tip școlar, indiferent de forma de organizare a acesteia;

accentuarea trăsăturilor dizarmonice la nivelul personalității.

Concluzii:

Prognosticul este și mai rezervat pentru copil, mai ales în ceea ce privește integrarea școlar- profesională ulterioară. În ceea ce privește marginalizarea acestei persoane în grupul social lărgit (școală, comunitate etc.) atitudinile și comportamentele celor din jur susțin ipotezele formulate în contextul prezentei cercetări, respectiv :

Există și se manifestă frecvent comportamente discriminatorii față de persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate cu impact direct asupra marginalizării acestora de către comunitate.

Dintre categoriile cele mai des supuse discriminărilor și marginalizării se detașează persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate care constituie grupul cel mai vulnerabil.

Se poate contura și o altă ipoteză: cu cât deficiența este mai accentuată, cu atât persoana aflată în cauză riscă să fie mai des exclusă, izolată și riscă să se autoizoleze.

Genograma

Legenda

Persoană de sex masculin Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

6. Ecomapa

Legendă

Relație echilibrată, normală

Relație foarte puternică

Relație stressantă Relație încordată

Relație unilaterală

Relație bilaterală

STUDIU DE CAZ NR. 2

1. Prezentarea cazului:

M. C., băiat, născut la 09. X 1990, în Vaslui.

Provine dintr-o familie dezorganizată, părinții find consumatori de băuturi alcoolice, fără locuință și fără ocupație. Mai are un frate, aflat și el în plasament familial. A fost încredințat centrului de plasament, context în care a frecventat doi ani Grădinița Specială a Școlii Speciale din Vaslui ( între 1995 –1997). A fost înscris apoi la aceeași Școală Specială pe care a frecventat-o până în casa a IV a (an școlar 2000 – 2001) când a fost propus pentru integrare în școala obișnuită.

A benefeciat, în acest context, și de integrarea în instituția de tip plasament familial Casa cu grădină din Bârlad. Astfel, în septembrie 2002 este externat din Școala Specială și transferat în clasa a IV a în învățământul de masă – integrare individuală cu adaptarea cerințelor școlare. În prezent frecventează școala obișnuită (cl. a VIII – a), dovedind o adaptare școlară și socială bună, cu un progres evident în ceea ce privește achizițiile școlare fundamentale.

Din punct de vedere al adaptării pedagogice se constată o adaptare bună, în grup, relaționând bine atât cu colegii cât și cu adulții. Atât la grădiniță cât și la școală, progresele au fost constante și evidente, copilul având rezultate școlare medii.

2. Evaluarea cazului

Ancheta socială:

A fost într-un centru de plasament întrucât părinții nu puteau avea grijă de el și de fratele său. A crescut în Centrul de plasament până la vârsta de 12 ani, când a fost integrat în Casa de tip familial Casa cu grădină din Bârlad.

Starea de sănătate:

Examenul somatic: Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică normală.

Examenul psihopedagogic:

deficit mediu la nivelul operațiilor gândirii;

capacitate mnezică relativ bună;

labilitatea atenției și capacitate scăzută de concentrare;

instabilitate psihomotorie și tulburări de psihomotricitate (orientare spațio-temporală, lateralitate și schemă corporală) grave;

are autonomie personală și socială;

se antrenează ușor în activitate și-l stimulează varietatea.

Examenul neuropsihiatric: Autism infantil, dislalie polimorfă, bâlbâială, sindrom hiperkinetic.

3. Definirea nevoilor:

terapie psihomotrică;

terapie logopedică;

psihoterapie în vederea compensării elementelor autiste și terapie medicală de suport;

consilire individuală și de grup, implicarea în acțiuni colective;

4. Planul de intervenție

Scopul intervenției este: menținerea copilului în Casa de tip familial Casa cu grădină din Bârlad și integrarea școlară eficientă.

Resurse: personalul din instituția de tip familial, asistentul social (de la DGASPC și ONG), terapeutul (psihopedagog), psihologul, medic.

5. Monitorizarea cazului:

Terapia logopedică a început de timpuriu și a fost susținută de cea medicală și de cea psihologică. Frecventarea Grădiniței Speciale în mod constant, timp de doi ani consecutivi, a contribuit nu numai la optimizarea interrelaționării în grup, ci și la formarea autonomiei personale și sociale, la parcurgerea unui program complex, individualizat și focalizat pe terapia logopedică specifică și pe terapia psihomotrică.

În linii mari, terapia psihomotrică a urmărit:

formarea schemei personale proprii și a partenerului;

educarea și fixarea lateralității;

dezvoltarea coordonării oculo-manuale;

antrenarea și dezoltarea capacității de a opera cu structurile perceptiv motrice de culoare, formă, mărime;

formarea și exersarea orientării spațio-temporale;

dezvoltarea motricității generale și specifice(a aparatului fonoarticulator și a motricității fine;

Terapia a fost focalizată pe:

exerciții de respirație ritmică;

dezvoltarea auzului fonematic;

importarea sunetelor omise, pronunțate greșit sau înlocuite și introducerea acestora în cuvinte, silabe, propoziții.

Paralel cu exercițiile pentru terapia dislaliei polimorfe, s-au realizat exerciții de vorbire ritmică, condiții care au determinat copilul să adopte intonația și ritmul normal în vorbire. Odată cu obținerea unei pronunții corecte a sunetelor afectate s-a insistat pe exerciții de vorbire reflectată, pe exerciții de memorare a unor strofe, poezii, lecturi după imagini, recitarea expresivă a unor scurte texte în versuri sau proză. Terapia psihomotrică și cea logopedică au fost întregite prin educarea conduitelor sociale în vederea diminuării instabilității psihomotorii și formării autonomiei personale și sociale.

Copilul a fost orientat spre școala specială (elevi cu deficiență mintală) deoarece s-a avut în vedere atât deficitul intelectual ușor, cât mai ales deviațiile de comportament ce caracterizau prezența unor elemente de autism, a instabilității accentuate psihomotrice și a tulburărilor de limbaj compensate parțial. În grupul școlar a avut o evoluție favorabilă antrenându-se ușor în activitățile colective și în cele individuale, deși a manifestat o dorință de dominare a unor colegi.

Totuși hiperagitația, ticurile motrice au continuat. Realizarea actelor lexico-grafice (în special a celor grafice) s-a obținut cu relative dificultăți deși se reușise parțial terapia vorbirii orale. Avându-se în vedere progresele obținute, cât și comportamentul social dezvoltat corespunzător (o bună capacitate de interrelaționare, o adaptare școlară și socială bună) s-a putut lua decizia de integrare individuală, cu adaptarea curriculară corespunzătoare, deși acest lucru s-a petrecut relativ târziu: după patru ani de școlarizare în învățământul special.

Concluzii:

Evoluția acestui caz ne permite să afirmăm că nu există “rețete” pentru un anume moment de integrare a unui copil cu deficiență mintală în școala obișnuită. Desigur este recomandată proba școlii de masă, dar aceasta poate să nu fie cea mai oportună decizie în toate cazurile. Probabil în acest caz ar fi rupt, ar fi fragmentat procesul recuperator- terapeutic care a început încă din grădiniță și a continuat în ciclul primar al aceleași școli. Acest parcurs traseu educațional, dublat de intervenția timpurie a constituit un inevitabil atuu pentru succesul integrării ulterioare în cazul acestui copil, integrare care nu a fost stânjenită de frecventarea școlii speciale.

În ceea ce privește marginalizarea acestei persoane în grupul social lărgit (școală, comunitate etc.) atitudinile și comportamentele celor din jur susțin ipotezele formulate în contextul prezentei cercetări, respectiv ipoteza 3:

Plasarea cât mai timpurie a persoanei cu dizabilități mintale și/ sau asociate într-o instituție de tip plasament familial (cum este cea de tipul ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui) poate constitui o oportunitate pentru inserția socio – profesională eficientă și pentru reducerea riscului marginalizării acestei categorii de persoane cu dizabilități.

5. Genograma

Legenda

Persoană de sex masculin Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

6. Ecomapa

Legendă

Relație echilibrată, normală

Relație foarte puternică

Relație stressantă Relație încordată

Relație unilaterală

Relație bilaterală

STUDIU DE CAZ NR. 3

1. Prezentarea cazului:

C.A., fată, născută la 12 martie 1990, în Bârlad.

A fost abandonată în spital imediat după naștere. Imediat după aceea a fost dată în îngrijirea Centrului de plasament dinVaslui. Mai târziu i se fac niște examene psihologice în urma cărora i se pune diagnosticul de hipoacuzie și debilitate mintală.

La vârsta de 11 ani este orientată spre Școala specială în condițiile în care avea o vorbire total inexistentă.

2. Evaluarea cazului

Ancheta socială:

De la vârsta de 11 ani a fost dată în îngrijirea Casei de tip familial Casa cu grădină din Bârlad. Condițiile de locuit sunt bune, condițiile de igienă psihică sunt satisfăcătoare, are persoane specializate care se ocupă de educația ei.

În privința relației cu cei care se ocupă de ea, se observă o slabă comunicare din partea fetiței, deoarece aceasta manifestă negativism și nu dorește să coopereze cu nimeni.

Starea de sănătate: Prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracală normală, corespunzătoare vârstei, cu o musculatură bine dezvoltată și țesut adipos normal.

Examenul psihologic: Din punct de vedere psihologic, prezintă o deficiență mintală ușoară spre moderată, cu posibilități insuficient valorificate, datorită deficitului de integrare prin limbaj (alalie).

3. Definirea nevoilor:

terapie psihomotrică;

terapie logopedică;

psihoterapie în vederea compensării elementelor autiste și terapie medicală de suport;

consilire individuală și de grup, implicarea în acțiuni colective;

4. Planul de intervenție

Scopul intervenției este: menținerea copilului în Casa de tip familial Casa cu grădină din Bârlad și integrarea școlară eficientă.

Resurse: personalul din instituția de tip familial, logopedul, asistentul social (de la DGASPC și ONG), terapeutul (psihopedagog), psihologul, medic.

5. Monitorizarea cazului:

Se observă o mare discrepanță între posibilitățile intelectuale și grava insuficiență a manifestărilor verbale, care au făcut să fie etichetată pe rând, de diferiți psihologi, cu „hipoacuzie”, „întârziere severă în dezvoltarea psihică” și „debi1itate mintală”.

Constatând faptul că limbajul spontan e alcătuit mai ales din exclamații și gesturi deși înțelegea o serie de simboluri pe care nu le putea comunica verbal, i s-a pus diagnosticul de alalie. Preponderența motorie a fost evidențiată de marile dificultăți în executarea mișcărilor articulator- verbale.

Diagnosticul a fost alalie motorie, fiind confirmat și pe parcursul terapiei logopedice.

În prima parte a terapiei s-a reușit doar înlăturarea negativismului față de vorbire, redarea încrederii în propriile posibilități și în terapeuți, trezirea interesului față de activitate, precum și crearea unui tonus afectiv pozitiv – asta datorită faptului că fetița era agitată sau inhibată, susceptibilă, încăpățânată, irascibilă cu treceri bruște de la o stare sufletească la alta, înceată în mișcare și gândire, lipsită de inițiativă. Părea și dezorientată având în vedere că până la 11 ani s-a aflat în imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur.

De asemenea, de când a început terapia s-a sesizat prezența unor elemente autiste, ticuri care pot fi preluate din mediul în care a copilărit. Prezintă și un enurezis nocturn și diurn, ca o formă de protest la tot ce se întâmplă cu ea de când a fost abandonată.

Odată fixate sunetele, s-a urmărit dezvoltarea auzului fonematic, iar însușirea vocabularului s-a făcut într-un mod activ, în cadrul unor activități variate. Primele cuvinte au fost legate de necesitățile imediate, de mediul personal, de jocuri sau jucării care i-au făcut plăcere logopatului. Imediat ce și-a însușit un minim de cuvinte, acestea au fost introduse în propoziții, la început simple, formate din două apoi trei cuvinte, cu structuri gramaticale accesibile.

S-a folosit un material bogat, ilustrat sugestiv, atât pentru denumirea imaginilor, formularea propozițiilor, cât și pentru formarea deprinderii de a asculta.

Un aspect important constatat pe parcursul terapiei a fost nevoia fetiței de a i se oferi recompense pe care le așteaptă și care o stimulează, nevoia de a fi încurajată, admirată, dovadă că o interesează propria persoană și că nu este indiferentă la tot ce se întâmplă cu ea. Datorită acestei relații consolidate dintre persoana cu dizabilități și terapeuți, s-a observat o creștere considerabilă a interesului, o mai mare putere de concentrare, o mai bună atenție și un mai bun control auditiv.

Vorbirea reflectată a devenit mai corectă și s-a realizat cu o mai multă ușurință, iar răspunsurile la întrebări au fost mai logice. În același timp s-a început și munca cu grafemele, necesitând ca fetiței să i se poarte mâna și analizându-se procesul scrierii literelor (elementele caligrafice).

Datorită deficienței mintale moderate, îi este caracteristică o scriere inegală, dezordonată, împrăștiată, ruptă, orientare spațio-temporală deficitară, capacitate de analiză și sinteză foarte redusă. Se constată mari greutăți în trecerea de la analiză la sinteză, apar multe retușuri, ezitări, etc.

În prezent, remarcăm faptul că vorbirea reflectată s-a mai conturat, în schimb cea independentă este ezitantă, vorbind doar la cerere la ședințele de terapie. Când răspunde la întrebări nu folosește cuvinte independente, deși are formată, la un nivel minim, deprinderea de a-și exprima ideile în cadrul unei propoziții.

De asemenea, se poate constata dezvoltarea interesului pentru scris-citit, deși nu va putea avea niciodată o citire conștientă, dar va reuși să scrie după dictare. Este importantă evitarea oboselii și a plictiselii, stimularea motivației, dezinhibarea, stimularea activității psihice, reechilibrarea personalității.

În ceea ce privește gradul integrării școlare, fetița a reușit să treacă treptat, de la autoizolare și manifestări specifice sindromului de instituționalizare structurat (mișcări patologice și ticuri verbale și motrice, negativism și chiar agresivitate), la încercări de relaționare cu ceilalți elevi și la stabilirea unor raporturi de toleranță și chiar cooperare.

Deși nivelul achizițiilor școlare este mult inferior curriculum-ului pentru elevii cu deficiență mintală, fetița a fost promovată în clasa a III- a la Școala Specială.

Concluzii

Dacă evoluția acestui copil este limitată pentru achizițiile școlare, datorită particularităților de gândire, limbaj și personalitate, dar și mediului instituționalizat în care a evoluat în perioada decisivă a formării sale, în ceea ce privește integrarea socială este evidentă aplicarea și funcționarea efectivă a principiului normalizării. De asemenea, decizia de orientare școlară a fost una corectă în acest caz, ea venind în sprijinul progresului individual al copilului.

În ceea ce privește marginalizarea acestei persoane în grupul social lărgit (școală, comunitate etc.) atitudinile și comportamentele celor din jur susțin ipotezele formulate în contextul prezentei cercetări, respectiv ipoteza 3:

Plasarea cât mai timpurie a persoanei cu dizabilități mintale și/ sau asociate într-o instituție de tip plasament familial (cum este cea de tipul ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui) poate constitui o oportunitate pentru inserția socio – profesională eficientă și pentru reducerea riscului marginalizării acestei categorii de persoane cu dizabilități.

6. Genograma

Legenda

Persoană de sex masculin Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

6. Ecomapa

Legendă

Relație echilibrată, normală

Relație foarte puternică

Relație stressantă Relație încordată

Relație unilaterală

Relație bilaterală

STUDIU DE CAZ NR. 4

1. Prezentarea cazului:

A.L, băiat, născut în Bârlad, pe 19 februarie 1990.

A fost abandonat în spital imediat după naștere. Ulterior a fost dat în îngrijirea Centrului de plasament dinVaslui.

Este înscris la grădiniță, unde are probleme de integrare. Copiii îl evită, neputând să comunice cu el. La 5 ani începe o terapie specifică, pentru recuperare, compensare.

2. Evaluarea cazului

Ancheta socială:

De la vârsta de 11 ani a fost dat în îngrijirea Casei de tip familial Casa cu grădină din Bârlad. Condițiile de locuit sunt bune, la fel condițiile de igienă.

Starea de sănătate:

Dezvoltare staturală, ponderală și toracală normală, corespunzătoare vârstei, țesut adipos normal.

Înfățișare rigidă, mișcări stângace. Sunt prezente ușoare tulburări motorii, dificultăți de coordonare în diferite sarcini.

Examenul psihologic: deficiență mintală moderată, alalie

3. Definirea nevoilor:

terapie psihomotrică;

terapie logopedică;

psihoterapie în vederea compensării elementelor autiste și terapie medicală de suport;

consilire individuală și de grup, implicarea în acțiuni colective.

4. Planul de intervenție

Scopul intervenției este: menținerea copilului în Casa de tip familial Casa cu grădină din Bârlad și integrarea școlară eficientă.

Resurse: personalul din instituția de tip familial, logopedul, asistentul social (de la DGASPC și ONG), terapeutul (psihopedagog), psihologul, medic.

5. Monitorizarea cazului:

S-a apreciat un prognostic favorabil cu o evoluție acceptabilă pe linia dezvoltării intelectuale și a dezvoltării limbajului. În condițiile respectării terapiei logopedice și a terapiei complexe, subiectul s-a putut integra în școala obișnuită.

Pe măsură ce dificultățile în executarea mișcărilor s-au diminuat, deprinderile motrice ajungând în faza de automatism, s-a realizat terapia logopedică susținută. S-a urmărit îmbogățirea vocabularului, formarea deprinderilor de alcătuire a propozițiilor, continuându-se concomitent și exercițiile pentru îmbunătățirea articulării sunetelor. S-a observat o creștere considerabilă a interesului, o mai mare putere de concentrare, o mai bună atenție.

Concomitent cu exercițiile de scris-citit s-au făcut și exerciții de matematică: scrierea cifrelor, numărarea și scrierea pe sărite, operații simple de adunare și scădere.

După patru ani de terapie vorbirea reflectată era realizată corect, în schimb cea independentă era ezitantă, cu multe inexactități, menținându-i-se stilul telegrafic, ca răspuns la întrebări folosind cuvintele independente, neavând formată deprinderea de a-și exprima ideile in cadrul unei propoziții.

Însă copilul nu a reușit să se integreze în grupul școlar și, în loc să evolueze, a regresat.

Interesul pentru scris-citit s-a diminuat, a intervenit oboseala, plictiseala, deoarece nu i-a fost stimulată motivația, copilul devenind inhibat, introvertit. Astfel că, după 4 ani în care a frecventat și a fost totuși promovat la școala obișnuită, copilul a regresat mult. Se observă o involuție pe 1inia citirii și scrierii și, de asemenea, pe linia limbajului oral: vorbirea independentă este agramaticală. Cooperarea verbală este dificilă, bazată pe imitație și vorbire repetitivă. Activismul lexicului este redus și vocabularul activ insuficient. Lectura este monotonă, fără preocupări pentru înțelegerea celor citite.

Concluzii :

În aceste condiții, cel mai bine pentru copil ar fi transferarea la o școală specială unde să poată continua procesul instructiv – recuperator, fără să fie pus în fața unor activități care sunt peste măsura posibilităților sale și schimbarea mediului/ microgrupului școlar.

Devin evidente conturarea unor argumente care să susțină ipotezele formulate în contextul prezentei cercetări, respectiv :

Există și se manifestă frecvent comportamente discriminatorii față de persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate cu impact direct asupra marginalizării acestora de către comunitate.

Dintre categoriile cele mai des supuse discriminărilor și marginalizării se detașează persoanele cu dizabilități mintale și/ sau asociate care constituie grupul cel mai vulnerabil.

6. Genograma

Legenda

Persoană de sex masculin Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

6. Ecomapa

Legendă

Relație echilibrată, normală

Relație foarte puternică

Relație stressantă Relație încordată

Relație unilaterală

Relație bilaterală

STUDIU DE CAZ NR. 5

1. Prezentarea cazului:

C. C., fată, născută la 21.03.1995, în Bârlad. A început să frecventeze Grădinița Specială de la vârsta de 6 ani.

Familia naturala este dezorganizată, părinții neavând venituri stabile (fără ocupație) și fiind consumatori de băuturi alcoolice. Familia mai are 5 copii, dintre care alți trei sunt internați in diverse centre de ocrotire.

Copilul s-a născut din sarcină gemelară, având o malformație organică („anus contra naturii”) și a suferit mai multe intervenții chirurgicale. Drept urmare a fost spitalizată perioade îndelungate de timp.

De la abandonarea gemenelor în spital, nici un membru al familiei naturale nu a luat legătura cu cele două surori care au urmat ruta „clasică” de instituționalizare: leagăn – Casa de copii (actual Centru de Plasament).

Dizabilitățile manifestate în sfera psihică și a limbajului au fost complicate și de întârzierile în structurarea comportamentului relațional și afectiv- emoțional, datorate sindromului de instituționalizare.

2. Evaluarea cazului

Ancheta socială:

Atât fetița C. C. cât și sora sa geamănă, au fost abandonate la naștere în spital, urmând ruta leagăn – casa de copii (respectiv, Centrul de Plasament).

Istoricul adaptării pedagogice: Primele contacte cu grupa de preșcolari au evidențiat serioase probleme de interrelaționare și integrare deficitară în grupul de copii. Aceasta adaptare scăzută s-a datorat comportamentelor dizarmonice manifestate (de tipul negativismului, hiperagitației, lipsei autocontrolului și, în general, rezistenței scăzute la frustrare).

Starea de sănătate:

Fișa medicală relevă faptul ca fetița a prezentat atât o întârziere în dezvoltarea staturo- ponderală, cât și în structurarea funcțiilor motrice de bază ( respectiv, motricitatea generală).

La intrarea în grădiniță, dezvoltarea fizică a copilului era relativ normală, dar inferioară celei observate la sora sa geamănă, care nu a prezentat nici o deficiență fizică sau organică și care a avut o evoluție mult mai bună sub aspect somatic.

Examenul psihopedagogic a evidențiat următoarele aspecte:

manifestări specifice sindromului de instituționalizare structurat si frecvente tulburări de comportament: negativism, capacitate scăzută de autocontrol și inhibiție voluntară etc.;

deficiențe cognitive, tulburări de învățare și de adaptare;

instabilitate psihomotrică;

bizarerii și ticuri verbale (ex: repeta anumite cuvinte/ expresii perioade diferite de timp);

crize disproporționate și necontrolate de râs/ plâns;

conduite de tip agresiv si autoagresiv – ca urmare a modalităților de reacție la diverse sarcini, stimuli sau situații.

Examenul neuropsihiatric:

Întârziere mintală moderată, dislalie polimorfă, instabilitate psiho-emoțională și psihomotrică, comportamente patologice pe fondul sindromului de instituționalizare structurat.

3. Definirea nevoilor:

terapie psihomotrică;

terapie logopedică;

psihoterapie în vederea compensării elementelor autiste și terapie medicală de suport;

consilire individuală și de grup, implicarea în acțiuni colective.

4. Planul de intervenție

Scopul intervenției este: menținerea copilului în Casa de tip familial Casa cu grădină din Bârlad și integrarea școlară eficientă.

Resurse: personalul din instituția de tip familial, logopedul, asistentul social (de la DGASPC și ONG), terapeutul (psihopedagog), psihologul, medic.

5. Monitorizarea cazului:

Dată fiind complexitatea cazului, echipa de specialiști, coordonată de către profesorul psihopedagog (incluzând și educatoarele de la grupă, psihologul și asistentul social) a conceput si derulat un program de intervenție individualizat, focalizat pe:

Amplificarea contactelor între copil și persoanele – suport ( cu rol de substitut al familiei naturale).

Consilierea și suportul psihologic în vederea ameliorării tulburărilor de comportament și a compensării deficiențelor din plan social- afectiv.

Terapia logopedică pentru recuperarea retardului de limbaj.

Terapia psihomotrică, în special în vederea compensării instabilității motrice.

Socializarea și formarea autonomiei personale și sociale pentru ameliorarea disfucționalităților de interrelaționare.

Exersarea și consolidarea deprinderilor de viață cotidiană.

Un prim demers realizat de către asistentul social și educatoare a fost cel al amplificării și stabilirii unor contacte regulate cu persoanele – suport (care au îngrijit fetița în perioadele de spitalizare din prima copilărie și care s-a atașat foarte mult de ea). Importanța realizării acestui obiectiv a argumentat, ulterior, diminuarea efectelor instituționalizării și compensarea handicapului afectiv (reușite care s-au constatat chiar din perioada celui de-al doilea an de frecventare a Grădiniței Speciale).

Terapia psihologică a constituit o altă strategie esențială pentru diminuarea manifestărilor de tipul imaturității emoționale, instabilității psihice și, în general, al dizarmoniilor existente in planul întregii personalități.

Prin aceste două direcții principale de acțiune s-a reușit estomparea comportamentelor deviante și optimizarea relațiilor fetiței cu colegii săi, crearea unui confort afectiv și a încrederii în propria persoană, precum și a motivației pentru activitățile specifice terapeutic- recuperatorii și educaționale.

Terapia logopedică realizată de către profesorul psihopedagog a avut același obiectiv general, respectiv normalizarea integrării copilului în mediul preșcolar (și, ulterior, în mediul școlar).

S-a putut constata dezechilibrul între vârsta mintală și potențialul afectiv, reflectat în starea de infantilism și dependență afectivă. „Foamea” de afectivitate și comportamentele patologice sunt prezente și datorită sindromului de instituționalizare; este sensibilă, interiorizată, nesigură, egocentrică. Relativa sa insecuritate și nesiguranța provine și din faptul că are impresia că nu poate evita factorii agresivi din mediul înconjurător.

Evaluarea finală a determinat echipa interdisciplinară să continue programul terapeutic aplicat, întrut progresele vizibile au fost în planul adaptării și integrării în grupul de copii, reeducându-se și chiar dispărând unele efecte ale sindromului de instituționalizare, precum și în ceea ce privește recuperarea retardului de limbaj.

Concluzii:

Comparațiile în ceea ce privește evoluția dintre cele două surori au demonstrat un lucru de netăgăduit: normalizarea condițiilor de mediu și integrarea în familie pot reduce și ameliora deficiențe aparent insurmontabile, „catastrofale”. Intervenția în echipă pentru recuperarea acestui copil a fost un alt factor important în reușita integrării. Decisivă a fost și intervenția timpurie pentru prognosticul favorabil în ceea ce privește integrarea individuală într-o școală obișnuită.

În ceea ce privește marginalizarea acestei persoane în grupul social lărgit (școală, comunitate etc.) atitudinile și comportamentele celor din jur susțin ipotezele formulate în contextul prezentei cercetări, respectiv ipoteza 3:

Plasarea cât mai timpurie a persoanei cu dizabilități mintale și/ sau asociate într-o instituție de tip plasament familial (cum este cea de tipul ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui) poate constitui o oportunitate pentru inserția socio – profesională eficientă și pentru reducerea riscului marginalizării acestei categorii de persoane cu dizabilități.

6. Genograma

Legenda

Persoană de sex masculin Persoană de sex feminin

Relație de căsătorie

6. Ecomapa

Legendă

Relație echilibrată, normală

Relație foarte puternică

Relație stressantă Relație încordată

Relație unilaterală

Relație bilaterală

IV. 6. Analiza calitativă a datelor

Însumând toate aspectele informative obținute prin intermediul unei game variate de metode și tehnici specifice, se poate face o apreciere asupra confirmării sau infirmării ipotezelor de lucru stabilite.

Din analiza răspunsurilor date de subiecții supuși investigației și a persoanelor din comunitatea restrânsă sau lărgită prin intermediul chestionarului, interviului, convorbirii s-a constatat că în comunitate se manifestă comportamente discriminatorii și fenomene/ atitudini de marginalizare a persoanelor cu dizabilități mintale și aceste atitudini tind să fie cu atât mai frecvente, cu cât dizabilitățile sunt mai accentuate.

De asemenea, plasarea cât mai timpurie a persoanei cu dizabilități mintale și/ sau asociate într-o instituție de tip plasament familial (cum este cea de tipul ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui) poate constitui o oportunitate pentru inserția socio – profesională eficientă și pentru reducerea riscului marginalizării acestei categorii de persoane cu dizabilități. Persoanele cu dizabilități pot dobândi astfel comportamente și atitudini utile care să le permită normalizarea vieții și învățarea unor conduite și modele dezirabile de comportament prosocial.

Se regăsesc și conduite de tipul automarginalizării, întrucât persoanele cu dizabilități mintale tind să se autoizoleze de membrii comunitații restrânse sau lărgite în care sunt integrați. Prin urmare, efortul ar trebui să fie comun: și comunitatea să spijine integrarea optimă și normalizarea condițiilor acestor persoane, și subiecții cu dizabilități să își găsească resursele interioare de a depăși situații potențial marginalizante și automarginalizante.

Prin urmare, considerăm că obiectivele stabilite inițial, în prezenta cercetare, au fost verificate și validate, respectiv ne-am propus să identificăm dacă și persoanele cu dizabilități mintale și/ sau dizabilități asociate aflate în contexte instituționale sunt supuse riscului marginalizării/ automarginalizării.

Studiile de caz analizate au pus în lumină faptul că acest risc există, în special pentru persoanele cu tulburări de comportament și din sfera relațională, dar mediul din instituția de tip plasament familial ″Casa cu grădină″ – Bârlad, județul Vaslui constituie un cadru adecvat de reducere a acestor riscuri și de normalizare a vieții persoanelor integrate în acest context.

CONCLUZII

Interesul față de persoanele cu dizabilități, ca unul din grupurile țintă ale protecției sociale, rezultă din afirmarea principiilor “echității și solidarității” care tind a fundamenta aproape toate politicile sociale, reglementând reacțiile colectivității în raport cu ființele umane aflate în dificultate. Din perspectiva “individuală”, cauzele și efectele sunt tratate preponderent la nivelul persoanei afectate, adoptându-se o teorie a “tragediei personale”, iar soluțiile societății vizează în primul rând ajustarea fizică și psihică a individului la condiția invalidantă. Perspectiva “socială” asupra invalidității propune o teorie a “opresiunii sociale”, considerând că diferitele aranjamente ale mediului sunt cele care impun limitări acestei categorii de persoane considerate victime colective ale unei societăți ignorante. Prin urmare, intervențiile trebuie să vizeze societatea și nu individul.

Adevarul se afla, probabil, undeva la mijloc.

Efectele fenomenelor de marginalizare în cazul persoanelor cu dizabilități, dar mai ale ale fenomenelor de automarginalizare se pot regăsi uneori chiar în momente de ruptură socială și de dizolvare a imaginii de sine. Din punct de vedere psihosociologic se pot identifica factori care declanșează și amplifică acest proces destructurant, iar degradrea psihosocială privită ca proces poate fi facilitată de evaluarea stării în care se află persoana cu dizabilități, de păstrarea sau diminuarea resurselor interioare.

Prevenirea în domeniul social presupune:

eliminarea sau diminuarea condițiilor care generează fenomenul de boală, sărăcie, handicap;

depistarea precoce a condițiilor care duc la agravarea problemelor socio-economice;

evitarea instituționalizării.

Prevenirea se desfășoară pe mai multe arii:

Prevenirea apariției fenomenului de handicap – conștientizarea factorilor de risc pentru mama, depistarea familiilor în care copilul riscă să fie abuzat, neglijat, constituirea de servicii de planificare familială.

Prevenirea neglijării persoanelor cu handicap, a copiilor. Neglijarea copilului constă în incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i satisface nevoile biologice, de securitate afectivă, de dezvoltare fizică și psihică, de a-i asigura accesul la activități specifice vârstei. Neglijarea persoanelor cu dizabilități se referă la limitarea accesului la activitățile familiei și a comunității, la posibilitatea de a duce o viață activă.

Prevenirea resemnării părinților – consiliere pentru menținerea motivației de a antrena potențialul copilului dar și evitarea tendinței de a apela exclusiv la servicii medicale.

Prevenirea instituționalizării.

BIBLIOGRAFIE

Banton, M., Discriminarea, Editura DU Styl, București, 1998

Berghman, Excluziunea socială în Europa: contextul politic și cadrul analtic, 1996

Boudon,R.,1996

Bouhis, R, Gagnon, A., Moise, L. C., Discriminare și relații intregrupuri în Richard Bouhis,

Bouhris, Turner, Gagnon, 1997

Jaques – Phillipe Leyens (coord), Stereptipuri, discriminare și relații intergrupuri, Editura Polirom, Iași, 1996

Capozzo, D., Volpato,C., Relații intergrupuri: perspective clasice și contemporane, 1996

Bouhis, Jaques – Phillipe Leyens (coord), Stereptipuri, discriminare și relații intergrupuri, Editura Polirom, Iași, 1996

Forrester, 1999

Gherguț, A., Sinteze de psihopedagogie specialǎ, Editura Polirom, Iași, 2005

Lipsky M., 1980

Miftode, V., Cojocaru, M., Cojocaru, Ș., Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Iași, Editura Lumen, 2002

Miftode, V. (coord.), Dimensiuni ale asistenței sociale: forme și strategii de protecție a grupurilor defavorizate, Botoșani, Editura Eidos, 1995

Popescu, I. A., Izolare socială, în Zamfir C., Vlăsceanu L., (coord.), Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993

Popescu, G., Pleșa, O. (coord.), Handicap, readaptare, integrare, București, Editura Pro Humanitate, 1998

Constituția României

 Rădulescu, S., Marginalitate, în Zamfir C., Vlăsceanu L., (coord.), Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993

Thompson, N., 1997

Constituția României

Glosarele relațiilor industriale, Fundația pentru îmbunătățirea nivelului de trai și a condițiilor de muncă, 1993

Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare

Legea 116/2002 privin venitul minim garantat

Legea 519/ 2002,  privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap

Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

* * * Strategia guvernamentală în domeniul protecției copilului în dificultate 2001-2004

* * * Strategia națională privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, aprobată prin H.G. 1215/ 2002 și publicată în Monitorul Oficial 853/ 2002

www.anvr.ro

Anexa nr. 1

GHID DE INTERVIU

Interviul a fost utilizat în scopul obținerii de informații suplimentare cu privire la evidențierea unor situații/ fapte concrete supuse suspiciunii/ probabilității de discriminare și marginalizare față de situația și interacțiunile sociale ale persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau asociate. S-au intervievat subiecții cu dizabilități mintale, personalul din Casa de tip familial Casa cu grădină, persoane din comunitatea restrânsă și lărgită cu care subiecții interacționează.

Pentru subiecții cu dizabilități mintale întrebările au fost de tipul:

Cum ai fost primit de membrii familiei când ai venit aici?

Cu cine îți place cel mai mult să stai? De ce?

Cu cine nu-ti place? De ce?

Ce activități desfășori cu plăcere împreună cu ceilalți?

Ce părere ai despre felul în care se poartă familia cu tine? Dă-mi câteva exemple.

Dar ceilalți, cum se poartă?

Te simți bine în această familie? etc.

Pentru persoane din comunitatea restrânsă și lărgită cu care subiecții interacționează interviul a fost structurat, în principiu, astfel:

Ce însemnă pentru dumneavoastră integrarea persoanelor cu dizabilități mintale? Cum apreciați evoluția acestora din momentul venirii lor în familie?

Ce schimbări de comportament ați observat la cei din jur în contextul interacțiunii sporadice/ frecvente cu această categorie socială?

Ce schimbări de comportament ați observat la aceste persoane?

Cum se înțeleg cei cu dizabilități cu persoanele normale din comunitate?

Cum se intervine dacă apar conflicte/ neînțelegeri de orice natură și care ar fi acestea?

Cum relaționați cu aceste persoane?

Ce momente dificile au fost/ sunt în contextul interacțiunilor sociale lărgite? etc.

Anexa nr. 2

GHID DE CHESTIONAR

Chestionarul a fost utilizat în scopul obținerii de informații cu privire la tema cercetării. Au fost vizate o gamă variată de aspecte legate de tema analizată, axate, în principal pe următoarele dezbateri:

Credeți că aceste persoane se simt marginalizate? Argumentați.

Identificați situații sociale care ar putea conduce la marginalizarea acestor persoane.

Sugerați posibile măsuri/ strategii locale concrete pentru optimizarea/ reducerea riscului marginalizării etc.

S-a urmărit:

1) Gradul de cunoaștere și impactul fenomenului studiat de către comunitatea restrănsă și de către cea lărgită.

2) Situații concrete ce pot fi identificate și analizate din perspectiva manifestării comportamentelor discriminatorii și, în special a celor de marginalizare/ automarginalizare.

3) Frecvența de manifestare a acestor comportamente.

4) Atitudinea acestor persoane cu dizabilități față de situațiile concrete potențial marginalizante.

5) Atitudinea comunității restrânse și a celei lărgite față de aceste fenomene.

6) Identificare unor strategii locale gen bune practici pentru reducerea riscului marginalizării/ automarginalizării persoanelor cu dizabilități mintale și/ sau asociate.