Marea Unire de la 1918

CUPRINS

CAPITOLUL I – Premisele istorice ale înfăptuirii Marii Uniri

Dezvoltarea unitară a poporului român în Evul Mediu.

Factorii motori ai dezvoltării legăturilor economice între țările române…………….…….03

Similitudinea structurilor economice, sociale, și politico-instituționale în cele trei țări române. Caracterul complementar al economiei țărilor române…………………….………06

Conștiința unității de neam și limbă…………………………………………………………………..11

Aspecte ale unității de cultural-spirituale………………………………………….………………..14

Prima Unire 1599-1600…………………………………………………………………………….……..16

Relațiile economice dintre Transilvania pe de o parte, Moldova și Țara Românească pe de altă parte……………………………………………………….……….13

Constituirea pieței economice naționale – urmare a apariției producției de tip industrial…………………………………………..…………………………………………………………………….21

Zonarea economică a țării.

Două borne istorice ale luptei pentru unitate și modernizare: Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor……..………………….………………………………………………………………………24

Războiul de Independență și semnificația sa în plan economic……………………………..26

Războiul Vamal dintre România și Austro-Ungaria expresie a dezvoltării unitare a națiunii române………………………………………………………………………………………………..30

Economia românească în preajma și în timpul primului război mondial………………….35

CAPITOLUL II – Marea Unire de la 1918

Eveniment istoric fundamental pentru dezvoltarea națiunii române………………………

Unificarea potențialului economic al pieței naționale după Marea Unire………………..

CAPITOLUL III – Evoluția economiei în România interbelică (1919-1939)

Semnificația istorică a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918…………………………………..

Unificarea legislativă. Liant al vieții economice și sociale…………………………………….

Politica economică a României ………………………………………………………………………..

Politica agrară. Agricultura româniei între anii 1919-1939

Considerații cu privire la evoluția agriculturii României în perioada 1919-1939

Politica și legislația industrială

Rolul statului și al coordonării în complexul economic

Politica monetară

Politica fiscală

BIBLIOGRAFIE

SELECTIVĂ

Ardeleanu Ion – De la statul geto-dac la statul român unitar – Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 60

Victor Axenciuc , Ioan Tiberian – Premisele economice ale formării statului național unitar român , Editura Academiei, București, 1979

***, – Unificarea organismului economiei naționale și refacerea economică postbelică a României, în RI, 1977, 30, nr. 5

Conf. univ. dr. Marin Badea, – Istoria economică a României – , Editura Independența Economică, Brăila, 1999

Conf. univ. dr. Marin Badea, – Istoria românilor -, II, Epocile modernă și contemporană – , Ediția “Independența Economică”, Pitești, 2002,

Marin Badea, Gheorghe Bodea, Dr. Augustin Deac, s.a. – 1 decembrie 1918. Unirea Transilvaniei cu România – Editura Politică, București, 1970, p.43

Vasile Bozga, – Criza agrară în România dintre cele două războaie mondiale – , Editura Academiei Române, București, 1975

A.V. Boldur, – Istoria Basarabiei -, Editura Victor Frunză, București, Ediția a II-a, 1992

Acad. N.N. Constantinescu ,- Istoria economică a României -, Editura Economică, București, 1997

Constantin C. Giurescu – Transilvania în istoria poporului român – Editura Științifică, București, 1967, Prefață

Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu ,- Istoria românilor – vol. I, Editura Științifică, București, 1974

J. M. Keynes – Urmările economice ale păcii – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Mircea Georgescu, – Reforme agrare. Principii și metode în legiuirile române și străine – Editura Științifică, București, 1943

C.D. Iseru, – Revoluția română din 1848-1849 – Editura Albatros, București, 1988

Virgil Madgearu, – Evoluția economiei românești după războiul mondial -, Editura Științifică, București,1995

Maria Mureșan, Dumitru Mureșan ,- Istoria economiei a României -, Editura Economică, București, 1997

Costin Murgescu, – Mersul ideilor economice la români -, vol. I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, 1990

Costin Murgescu, Damian Hurezeanu, – Reformele agrare din Europa după primul război mondial -, în RI, 1980

G. N. Leon – Economia Viitorului – în Analele Economice și Statistice anul XV nr. 1-6, 1937

M. Manoilescu – Neoliberalismul -, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, vol. I,

***, – Politica producției naționale -, vol. I, Editura Cultura națională, București, 1923

Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, – Viața politică din România. 1918-1921, Editura Științifică și Enciclopedică , București, 1976

***, – România după Marea Unire -, vol. II, partea I, București, 1986

Ștefan Pascu, – Voivodatul Transilvaniei -, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979

Coordonator Acad. Tudorel Postolache, – Economia României în secolul XX -, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1991

Vasile Pușcaș, Vasile Vesa coordonator, – Dezvoltare și modernizare în România interbelică 1919-1939 – ,Editura Politică, București, 1988

A. N. Rugină, – Principia Oeconomica. Fundamente noi și vechi ale analizei economice -, Editura Academiei Române, București, 1993

I. Saizu, – Politica economică a româniei între 1922 și 1928 -, Editura Politică, București, 1981

D. Șandru, – Reforma agrară din 1921 în România -, Editura Politică, București, 1975

Sultana Sută-Selejan, – Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană -, Editura All, București, 1992, 1994

Sultana Sută-Selejan, – Doctrine Economice – Editura Independența Economică, Brăila, 2000

A. D. Xenopol, – Opere economice -, Editura Academiei Române, București, 1967

=== CAPITOLUL I ===

CAPITOLUL I

– Premisele istorice ale înfăptuirii Marii Uniri –

=== PREMISELE1 ===

Premisele istorice și economice ale formării

statului național unitar român

Factorii motori ai dezvoltării legăturilor economice între țările române

Cercetarea istoriei ne dovedește că Țările Române de pe ambele versante ale Carpaților, Țara Românească, Moldova și Transilvania, s-au dezvoltat de-a lungul secolelor în strânsă legătură una cu alta, ca urmare a unității geografice, a formelor de viață materială și spirituală comune, a unității poporului român și a limbii sale. În acești termeni “au apărut și s-au maturizat trăsăturile națiunii române, proces încununat prin formarea statului național unitar român”.

Închegarea națiunii române, ca și procesul de formare a statului național unitar român își au temelia obiectivă în permanența legăturilor economice, politice și culturale între țările române, legături care au constituit “osatura” în jurul căreia s-au ridicat și consolidat conștiința de sine, cultura națională, activitatea politică îndreptată spre înfăptuirea independenței și unității naționale.

Dezvoltarea economiei a constituit un factor esențial ce a determinat unirea țărilor române, formarea statului național român.

Este semnificativ de constatat că, pe măsura dezvoltării forțelor de producție în țările române, a amplificării vieții economice a fiecăreia dintre ele, s-au dezvoltat și relațiile de interdependență, manifestate multilateral prin schimbări economice, culturale, prin dezvoltarea istorică, organică, a poporului român din toate provinciile sale.

Înlăturarea granițelor nefirești dintre cele trei țări românești se impunea ca o necesitate obiectivă datorită legăturilor de schimb intense, statornicite de-a lungul secolelor, mai ales odată cu apariția și extinderea raporturilor de producție capitaliste, astfel că înaintarea țărilor române pe drumul progresului nu mai era posibilă decât prin făurirea unui stat național, unitar, liber și independent.

Această cerință obiectivă și-a găsit expresia în activitatea politică și ideologică din secolele XVIII-XIX precum și de la începutul secolului al XX-lea, îndeosebi în cadrul revoluțiilor din anii 1821 și 1848, în lupta pentru unitatea națională și pentru independență de stat, Unirea Principatelor în 1859, cucerirea independenței de stat în 1877, desăvârșirea unității statului român în anul 1918 constituie verigi ale procesului istoric unic, menit a crea cadrul economic, național și politic cel mai propice dezvoltării poporului român.

Legăturile economice între țările române au fost determinate de anumiți factori motori; ele evidențiază rolul și importanță acestor factori pentru anumite perioade istorice și raporturile de interdependență dintre ei în decursul veacurilor.

Unitatea geografică: – Țările Române se bucurau de condiții naturale deosebit de favorabile pentru dezvoltarea economiei lor. Pe un teritoriu restrâns caracterizat prin complexitatea reliefului și a celorlalte condiții naturale, patria noastră dispunea de variate bogății ale solului și subsolului.

Teritoriul patriei noastre prezintă unele particularități de eficiență deosebită pentru producție și schimb; varietatea deosebită a peisajului geografic carpatic și, implicit, a multiplelor sale posibilități economice; proporționalitatea marilor unități de relief (munte, deal, câmpie), fiecare dintre ele ocupând acum o treime din suprafața generală a țării și justificând aceeași proporție în repartiția principalelor resurse ale solului și subsolului, în sfârșit armonia în distribuția reliefului.

Aceste caracteristici ale pământului românesc l-au făcut pe Nicolae Bălcescu să exclame: ” Ce călător trecând prin acele țări ale Dunării de Jos, prin Principatele Române, nu s-a oprit cum mulțumire și admirare a contempla aceste locuri așa de frumoase și de împodobite, numeroasele râuri ce le adapă, câmpiile cele mănoase în producte vegetale, munții cei înalți și măreți, plini de comori minerale, clima lor cea dulce și temperată, cerul lor cel pururea albastru și limpede”.

Viața a demonstrat că unitatea geografică a teritoriului patriei noastre a jucat un rol de seamă în dezvoltarea poporului român. Spațiul carpato-danubiano-pontic reprezintă o unitate în diversitatea sa de relief. Teritoriul patriei noastre este unitar prin arhitectonica reliefului si prin rețeaua hidrografică. Râurile principale care-l brăzdează – cu excepția Dunării – pleacă din centrul lui înalt spre marginile joase, în toate direcțiile străbătând radial munții, dealurile și câmpiile. Nu se poate imagina “rețeaua noastră hidrografică – ne referim la râurile mari – fără regiunea de izvoare, care este tocmai Transilvania: Someșul, Mureșul, Jiul, Oltul, Trotușul, Bistrița, Buzăul își au originea în această “veritabilă casă a apelor” și de aici se îndreaptă radial spre periferiile ținutului carpatic.

Unitatea hidrografică așa de armonioasă a țării noastre nu poate fi concepută decât în ansamblul său, în care Transilvania, “cu cununa muntoasă din jur, constituie tocmai nodul hidrografic principal, ba chiar aproape general pentru întregul teritoriu”.

Importanța economică legată de structura acestei rețele reiese din faptul că acesta a oferit omului – din cele mai vechi timpuri – prin legăturile dintre așezările românești din regiunile de munte, deal, șes au eșuat comunicațiile și schimburile de mărfuri între cele trei țări românești. Carpații nu au fost niciodată un zid despărțitor între românii ce locuiau de-o parte și de alta. “Carpații nu ne despart, ci ne întregesc. În ei s-au adăpostit și cei de dincolo și cei de dincoace” – spunea Barbu Ștefănescu Delavrancea, referindu-se la caracterul unitar al teritoriului și poporului român.” În ei s-au strâns cei de o limbă și de o lege… Carpații sunt osul de rezistență al nostru, șira spinării care nu s-a încovoiat niciodată, decât cu cel din urmă om dintre noi”.

Relațiile economice dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova au fost favorizate de condițiile naturale proprii teritoriului intra și extracarpatic. Îmbinarea diferitelor zone geografice, condiții pedologice și climatice a impus o strânsă colaborare economică între cele trei țări românești.

Caracterul complementar al economiei Țărilor Române

Legăturile economice neîntrerupte care se dezvoltau continuu aveau la bază caracterul complementar al economiei țărilor române.

În Transilvania, cu meșteșuguri și mai apoi cu o industrie relativ dezvoltată, și Principatele dunărene, cu o economie predominant agrară s-a dezvoltat și o simbioză economică de-a lungul secolelor. Viața economică a Transilvaniei a fost condiționată în mare măsură de posibilitatea aprovizionării cu materii prime din aceste provincii și, totodată, de desfacerea și valorificarea aici a propriilor ei produse.

Rămânerea în urmă a țărilor române în comparație cu statele din apus (iar în cadrul teritoriului național Moldova și Țara Românească față de Transilvania) s-a menținut în continuare în cursul evului mediu, iar de la mijlocul secolului al XVI-lea se amplifică prin ajungerea lor sub dominație otomană.

Influența nefastă a acestui val de vicisitudini s-a manifestat cu vigoare și în domeniul producției meșteșugărești. Chiar dacă nu toate ramurile producției meșteșugărești au suferit în aceeași măsură, în ansamblu însă, dezvoltarea meșteșugarilor a fost puternic stingherită și, ca urmare, multe fenomene specifice producției meșteșugărești (de pildă organizarea în bresle) inclusiv apariția și dezvoltarea manufacturilor iar mai înainte a formelor de cooperație simplă, au fost întârziate în raport cu fenomenele similare de pe teritoriul Transilvaniei. In aceste condiții Transilvania a jucat rolul unui “atelier” care aproviziona celelalte țări române cu produsele meșteșugărești necesare.

Materiile prime, îndeosebi metalele, și uneltele meșteșugărești contribuiau la progresul meșteșugurilor din Moldova și Țara Românească, iar uneltele agricole, fiare de plug, sape, coase, seceri, la cel al agriculturii.

Armele aduse din Transilvania aveau menirea, după cum arăta Ștefan cel Mare într-o scrisoare trimisă brașovenilor pe la anul 1476, “ca să ne fie împotriva păgânilor, căci avem nevoie de ele”.

Existența unei diviziuni sociale a muncii între provinciile românești ( dar care n-a avut caracter absolut ), producția agricolă mai pronunțată în Țara Românească și Moldova decât în Transilvania și producția meșteșugărească și manufacturieră mai avansată în Transilvania decât în celelalte țări românești au constituit o bază a intensificării comerțului, a creșterii necesității schimburilor reciproce de mărfuri.

Sub raport economic, în pofida granițelor artificiale, Transilvania forma o unitate cu celelalte țări române.

Totodată, numeroasele produse din Transilvania au găsit o valorificare avantajoasă în porturile române de la Dunăre și Marea Neagră.

După cum rezultă din rapoartele Camerelor de Comerț și Industrie din Transilvania, din alte documente ale vremii precum si din lucrări de specialitate, principala piață pentru produsele industriei prelucrătoare transilvane, în epoca modernă cu excepția mărfurilor destinate consumului local, era pe teritoriul românesc de la sud și est de Carpați.

Aici se exportă peste o șeptime din valoarea totală a produselor acestei industrii.

În perioada cuprinsă între anii 1867-1872 lâna și pieile constituiau 48,74% din valoarea mărfurilor aduse din România ce urmau a fi prelucrate sub diverse forme în întreprinderile din Transilvania. Ponderea articolelor confecționate din lână și piele era de 56,66% din valoarea mărfurilor trimise din Transilvania în România.

Se aduceau în Transilvania din România vite (28,28%) și cereale (8,95%) necesare îndeosebi industriei alimentare.

Aceste ramuri ale industriei: extractivă, hârtiei, sticlei, ceramicii își aveau baza de materii prime în Transilvania, produsele lor își găseau piețe de desfacere în vechea Românie.

O serie de produse erau transportate însă peste Carpați prin “vama cucului” , ocolindu-se punctele de vamă.

În ciuda faptului că Transilvania era sub dominația habsburgică iar Moldova și Țara Românească sub cea a imperiului otoman, schimbul de mărfuri între cele trei țări române aveau un caracter constant și des, iar economia lor se completa reciproc.

Pentru Transilvania desfacerea mărfurilor produse în manufacturile și atelierele meșteșugărești pe piețele din România ca și importul de animale, de produse animaliere și cereale, pește, muniție aveau o importanță vitală.

În timp ce concurența industriei din zonele apusene ale imperiului constituiau o frână pentru industria transilvană, relațiile cu vechea Românie se dovedeau un stimulent necesar pentru această activitate.

Când între Țările Române s-au redus schimburile de mărfuri ele au avut de suferit, îndeosebi Transilvania. Astfel, perturbarea bruscă a legăturilor economice dintre România și Transilvania, ca urmare a războiului vamal început la 1 iunie 1886 de către Austro-Ungaria împotriva României – a avut repercusiuni grave asupra economiei de pe ambele versante ale Carpaților. Ziarul “Pester Lloyd” în numărul 70 din 29 IX 1886 aprecia că “industria din Transilvania suferă azi deoarece a pierdut singura ei piață de desfacere România.”

Numeroasele proteste ale industriașilor și comercianților din Transilvania, Banat și alte regiuni ale țării împotriva perturbării legăturilor economice cu România atestă cu prisosință interdependența vitală între provinciile românești și faptul că ele se puteau dezvolta numai într-un tot unitar.

Între Transilvania pe de o parte, Moldova și Țara Românească de alta, a existat un curent vechi și continuu de schimburi. Cetatea carpatică era orientată sub raport economic spre sud și est: în aceste direcți își trimitea cea mai mare parte dintre produsele sale și din aceste direcții veneau produsele de care avea nevoie.

Din cauza acestei orientări orașele situate la marginea dinspre sud și est a Transilvaniei – Sibiul, Brașovul, Bistrița – au cunoscut o deosebită înflorire, ele fiind centrele economice cele mai active în schimbul de mărfuri între zonele de pe cele două versante ale Carpaților.

Că Transilvania nu gravita economic spre Ungaria ci spre cele două țări românești rezultă și din două fapte istorice semnificative:

cel dintâi este existența unui regim vamal propriu, deosebit de cel al Ungariei.

cel de-al doilea fapt este existența unei monede proprii (marca de Sibiu).

Orientarea Transilvaniei sub raport economic, spre sud și est, adică spre Țara Românească și Moldova, se explică prin caracterul complementar pe care-l avea producția acestor țări.

În privilegiul de comerț redactat în latinește pe care voievodul Vladislav I sau Vlaicu îl acordă la 20, ianuarie 1368 brașovenilor – primul privilegiu pe care aceștia îl obțin de la un domn al Țării Românești – se arată că el întărește acestora “libertățile” lor de negoț pe care le aveau din vechime, în Țara Românească.

Dacă privilegiul comercial al lui Vladislav I avea un caracter general , arătând vechimea relațiilor cu Brașovul, locurile de vamă și direcția exportului și importului, acela al lui Mircea cel Bătrân, acordat tot negustorilor brașoveni, la 6 august 1413, ne dă lămuriri precise asupra cuantumului produselor importate și exportate și asupra cuantumului vămii.

Transhumanța oierilor

Din cadrul legăturilor economice dintre Transilvania și Principatele dunărene de-a lungul secolelor face parte și tradiționalul fenomen al transhumanței oierilor transilvăneni dincolo de Carpați: Guvernul transilvan scria la 30 iulie 1770 împărătesei Maria Teresa că fabricile de postav, torcătoriile de lână, atelierele de împletit ciorapi au nevoie în fiecare an de mari cantități de lână. Dacă s-ar interzice acest fel de păstorit, gospodarii ar fi siliți să-și reducă sau chiar să-și desființeze turmele. Acest lucru ar păgubi grav economia dar mai ales industria și comerțul.

Din această cauză guvernul de la Viena s-a văzut nevoit să intervină la Poartă pentru a se asigura în continuare păscutul oilor în Transilvania pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei în vederea înlesnirii și protecției acestui pășunat, la 1786 se obține un firman, care a fost inclus și în tratatul de pace de la Șiștov din 1791.

Numărul oilor și vitelor mari care erau aduse din Transilvania în Principatele dunărene era însemnat. În 1792, numărul animalelor trimise din Transilvania la pășunat în Țara Românească și Moldova se ridica la 1500000 și 80000 de vite mari și cai.

Mulți dintre oierii transilvani se statornicesc în Țara Românească, Moldova și Dobrogea, unde întemeiază numeroase sate. Aproximativ 200000 din numeroasa populație de păstori de la poalele Carpaților Meridionali s-au stabilit în aceste zone geografice – această populație a adus o contribuție de prin ordin la dezvoltarea acestor regiuni.

Unitatea poporului român și a limbii sale

Rolul hotărâtor în dezvoltarea economiei celor trei țări române l-au avut priceperea și hărnicia poporului român, experiența sa obținută de-a lungul veacurilor. Poporul nostru s-a format pe teritoriul patriei sale ca un popor unitar cu o limbă comună, cu tradiții și forme de viață materială și spirituală comune.

Limba română a fost o limbă unitară de la începuturile ei pe întreg cuprinsul patriei noastre. Ea nu a avut dialecte propriu zise ca multe alte limbi ci doar graiuri cu particularități neesențiale într-una sau alta din provinciile românești.

Dezvoltarea unitară a limbii române s-a datorat contactului permanent între locuitorii din diferite regiuni ale țării noastre.

Pendularea păstorilor s-a vădit a fi unul din factorii activi de unitate etnică, social-culturală și implicit de dezvoltare a unei limbi unitare.

“Unirea au făcut-o veac după veac, marii învățați de la stână, care mânau oile în strungă, strecurau laptele în zagâlnă, îl fierbeau în căldare, îl făceau caș, urdă, jintiță și ce mai știau ei să facă. De la un capăt la altul al munților acești minunați filologi au lucrat sute și sute de ani la închegarea limbii și la înfiriparea neamului românesc într-o singură unitate etnică.”

Afirmarea conștiinței de neam a poporului român s-a manifestat în decursul evului mediu când poporul român din cele trei țări române și-a creat o unitate psihică exprimată prin existența aceluiași fond spiritual, acelorași datini și obiceiuri, culturi și credințe.

Această comunitate psihică a poporului român a acționat și s-a dezvoltat peste veacuri ca un adevărat liant unificator, contribuind activ la formarea și dezvoltarea conștiinței naționale.

Un factor hotărâtor în formarea conștiinței naționale l-a constituit unitatea de limbă a poporului român de la formarea lui și până în zilele noastre, favorizată și de strânsele legături care au existat permanent între cele trei țări.

Legăturile economice, schimburile de produse între provinciile istorice ale patriei noastre, negustorii ce-și transportau marfa atât pe drumurile oficiale, cât și prin “vama cucului”, păstorii ce-și duceau numeroasele turme dintr-o regiune în alt a, mai ales peste Carpați, din Transilvania spre Țara Românească și Moldova precum și deplasările populației dintr-o provincie în alta care luau uneori proporții de masă, au contribuit la menținerea și dezvoltarea unității și comunității de limbă.

Sub raport economic, Transilvania formează o unitate cu Țara Românească și Moldova, completându-se reciproc. De la cele mai vechi mărturii istorice se constată un schimb activ de produse și mărfuri între aceste trei țări, numeroase drumuri și poteci, pentru care și cai, străbat munții; circulația bunurilor și oamenilor e vie și susținută, circulația monetară de asemenea; când în mod artificial sau ca urmare a războiului se oprește această circulație, tustrele țări suferă, și în primul rând Transilvania.

Oricum ar fi considerată, sub orice raport, Transilvania se dovedește a fi parte integrantă și esențială a pământului și poporului român. Locuită din cele mai îndepărtate timpuri de strămoșii românilor, dacii, apoi daco-romanii și de români, care i-au pus în valoare pământul, prin munca lor stăruitoare, necontenită, ea aparține acestora pe un întreit temei: al vechimii istorice, al numărului și al muncii.

Secolul al XIV-lea constituie o perioadă de mare avânt pentru meșteșugurile orășenești din Transilvania. Meșteșugarii se concentrează în punctele economice de unde își pot desfășura mai bine activitatea. Treptat aceste localități devin centre meșteșugărești și negustorești. Numărul lor crește la peste 20.

Dezvoltarea ulterioară a economiei de mărfuri își găsește expresie în lărgirea comerțului, în apariția unor negustori specialiști.

Agricultura, cuprinzând cultura cerealelor, viticultură, grădinărit, pomicultură, îmbinată cu creșterea animalelor, constituia ocupația de bază a locuitorilor din țările române, le asigura consumul și materia primă și le oferea însemnate cantități de produse pentru export.

O expresie a interesului comun de a dezvolta raporturile economice între cele trei țări române o constituie confirmarea repetată de către voievozii Moldovei și Țării Românești a privilegiilor acordate negustorilor transilvăneni, ca si libertățile asigurate in Transilvania pentru negustorii din cealaltă parte a Carpaților.

Cultura sub oblăduirea domnitorilor – liant al unității spirituale a poporului român

Statul voievodal sau domnesc din secolele XV-XVI a încurajat și patronat o activitate culturală pusă în serviciul voievozilor de la Suceava și Târgoviște de a consolida autoritatea centrală și a restrânge și subordona puterea clasei boierești.

Ștefan cel Mare a inițiat redactarea, la curtea sa, a unei cronici, care nu s-a păstrat în forma sa originală, ci într-o variantă ulterioară, cunoscută și sub numele de Letopisețul de când s-a început, cu voia lui dumnezeu, Țara Moldovei, continuată după anul 1507, în alte variante și prelucrări străine precum Cronica moldo-polonă. Alte prelucrări de același gen – cronica moldo-germană și cronica moldo-rusă – se opresc la anul 1499 și respectiv, 1504. Toate au ca figură centrală pe Ștefan cel Mare, a cărui personalitate covârșitoare domină evenimentele relatate.

Cronicile, redactate în limba slavonă, în secolul al XVI-lea, au la origine tot inițiative domnești, Episcopul Macarie scrie din îndemnul lui Petru Rareș o cronică a anilor 1504-1551, egumenul Eftimie de la mănăstirea Căpriana (Basarabia) continuă cronica lui Macarie, sub patronajul lui Al. Lăpușneanu, ducând relatarea evenimentelor până în anul 1554, iar călugărul Azarie, la porunca lui Petru Șchiopul, narează istoria Moldovei între anii 1551-1574.

În Țara românească, Neagoe Basarab își leagă numele de o operă monumentală “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie” o adevărată enciclopedie a artei guvernării, considerată “una din marile cărți ale literaturii europene din veacul al XVI-lea” (Dan Zamfirescu).

Domniile muntene nu au avut nici durata nici puterea celor moldovene, astfel că în Țara Româneasca nu se întâlnesc precum în Moldova, cronici scrise din inițiativă voievodală. Doar în timpul lui Mihai Viteazul s-a redactat o cronică , la îndemnul domnului, de către Theodosie Rudeanu, cunoscută însă într-o variantă favorabilă familiei marilor boieri Buzești și numită de aceea “Cronica Buzeștilor” consacrată domniei lui Mihai Viteazul.

Arta statului domnesc a dat o monumente de mare valoare artistică. Ștefan cel Mare a desfășurat o intensă activitate ctitoricească acoperind Moldova cu biserici și mănăstiri, stabilindu-i reputația nu numai de mare domn de oaste dar și de ziditor de cele sfinte (mănăstirile Neamț, Voroneț, Putna).Fiul său Petru Rareș a continuat această tradiție (mănăstirile Probota, Moldovița, Humor) ducând la forme desăvârșite pictura exterioară, care face faima mănăstirilor din Bucovina.

În Țara românească, două ctitorii – mănăstirea Dealul a lui Radu cel Mare și mănăstirea Curtea de Argeș a lui Neagoe Basarab frapează prin originalitate și bogăția ornamentației.

Un moment de răscruce în istoria poporului român l-a constituit încercarea temerară a lui Mihai Viteazul de a crea, prin unirea Țări Românești a Transilvaniei și a Moldovei, un stat feudal românesc centralizat și care a pus în lumină în plină epocă feudală, ideea unității de neam și de interese a românilor.

Prima Unire 1599-1600

Glorioasa epopee militară a poporului român care a dus, sub conducerea strălucitului strateg, diplomat și om de stat – Mihai Viteazul – la prima unificare politică a celor trei țări române, moment istoric hotărâtor în dezvoltarea conștiinței de neam și naționale a poporului român cu profunde și permanente semnificații în istoria sa multiseculară, a fost pregătită de întreaga dezvoltare a societății românești până la sfârșitul secolului al XVI-lea și favorizată de o serie de factori externi.

Aproprierea țărilor române devenea tot mai necesară datorită intensificării tot mai accentuate a exploatării turcești și amestecului direct al dregătorilor turci în organizarea lor internă.

Menirea istorică a țărilor române se conturează tot mai precis în acest sfert de veac, când curentul luptei de eliberare cuprinsese o bună parte din Europa răsăriteană. Unirea lor într-un singur bloc politic și militar devenea în aceste condiții o necesitate stringentă.

Mihai ia el însuși inițiativa unei înțelegeri cu principele Sigismund Báthori și cu voievodul Moldovei Aron Tiranul pentru formarea unei coaliții a țărilor române.

Sub presiunea momentului însă, determinată de declanșarea ostilităților între români și turci, alianța celor trei țări române se realizează inițial, sub conducerea principelui Transilvaniei Sigismund Báthori, care apare atât în tratatul încheiat cu solia lui Mihai Viteazul la 20 mai 1595, cât și în cel încheiat cu Ștefan Răzvan la 3 iunie același an, ca suzeran al celor două țări române.

Atacurile fulgerătoare declanșate de către armata lui Mihai cu sprijin ardelean, în cursul întregii ierni a anilor 1594-1595, s-a soldat cu un succes deosebit, fiind primit cu entuziasm de masele de orășeni și țărani.

În marea încleștare de la Călugăreni, din 13/23 august 1595, acest “Termopile al românilor” participă împreună cu un detașament transilvan cu artilerie, iar în campania din octombrie 1595, care a determinat fuga rușinoasă a lui Sinan-pașa au luat parte si trupele lui Sigismund Báthori și ale noului domn al Moldovei, Ștefan Răzvan. Evoluția evenimentelor militare a dovedit astfel, încă o dată, că acțiunea comună a țărilor române putea asigura obținerea unor victorii răsunătoare împotriva turcilor și chiar recucerirea independenței.

În toate campaniile, rolul de conducător i-a revenit lui Mihai Viteazul al cărui nume devenise cunoscut în toată Europa, încununat deja de o aureolă de legendă.

Coaliția țărilor române începe să se destrame. Domnia Moldovei, este ocupată încă din august 1595 de Ieremia Movilă cu ajutorul regimului nobiliar din Polonia. Nestatornicul și capriciosul Sigismund Báthori , trecuse pe plan secundar războiul cu turcii și încheiase chiar și tratate; în această situație dificilă conducerea luptei pentru unificarea țărilor române o preia Mihai.

El a intrat în tratative cu împăratul Austriei, Rudolf al II-lea și încheie la 9 iunie 1598 un tratat ce prevedea respectarea independenței si dreptul ereditar la tron a moștenitorilor lui Mihai.

Sigismund Báthori renunță la tron în favoarea vărului lui Andrei Báthori care trimite o scrisoare de supunere sultanului și are o atitudine ostilă față de Mihai.

În aceste condiții Mihai recurge la singurul lucru care îi putea asigura independența: crearea unui sistem politic și militar bazat pe unificarea celor trei țări române sub o singură cârmuire.

Această acțiune o începe prin cucerirea Transilvaniei. În urma unei acțiuni militare fulgerătoare, care a culminat cu strălucita victorie de la Șelimbăr, din 28 august 1599 și care a reliefat încă o dată geniul militar și vitejia personală pe care Mihai le demonstrase în nenumărate rânduri. Aceasta s-a soldat cu unitatea celor două țări române.

Mihai este recunoscut în Dieta întrunită la Alba Iulia (28 noiembrie 1599)drept principe al Transilvaniei, intitulându-se în actele sale interne “domn din mila lui dumnezeu al Tării Românești și al Ardealului”. La începutul lunii mai 1600, Mihai trece munții în Moldova pentru desăvârșirea planului său de unificare politică: “Și hotarul Ardealului pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”.

Se înfăptuia astfel pentru prima dată în istoria patriei unirea politică a întregii țări, reconstituindu-se cadrul unitar al poporului român.

Unificarea politică a țărilor române înfăptuită sub Mihai, fapt istoric cu un amplu și puternice rezonanțe în conștiința de neam a poporului, a fost determinată în principal de necesitatea continuării luptei împotriva imperiului otoman. Ea s-a realizat însă pe temeiul întăririi progresive a legăturilor economice, politice și culturale dintre cele trei țări române în decursul ultimelor veacuri.

Unirea lui Mihai Viteazul a constituit un moment istoric deosebit. Faptele sale de arme și mai ales încercarea de unire a celor trei țări române într-un singur organism politic untar au căpătat în cursul evoluției istorice a poporului român o altă importanță, devenind un simbol, un îndemn de luptă pentru realizarea unității politice a românilor.

Discuțiile despre “taina lui Mihai Viteazul” constă în împrejurările înfăptuirii primei uniri a Țărilor Române în anul 1600. Două sunt întrebările de pus în legătură cu acest eveniment capital al istoriei românești: voievodul a acționat potrivit unui plan chibzuit dinainte, având drept obiectiv aducerea sub autoritatea sa a celor trei Țări Române; și, a doua întrebare, indiferent de existența unui astfel de plan, poate fi considerată cea dintâi unire a românilor din anul 1600 o manifestare a conștiinței unității lor de neam?

Pentru a răspunde la astfel de întrebări este necesar ca unirea din 1600 să fie raportată la două coordonate : legăturile dintre cele trei Țări române în secolele XIV-XVI și contextul politico-militar de la sfârșitul secolului al XVI în care s-a integrat acțiunea lui Mihai Viteazul.

De-a lungul întregului ev mediu unitatea lingvistică și confesională, căreia i s-au adăugat similitudinile instituționale, cooperarea politică și militară, bogățiile economice și schimbările culturale au favorizat dezvoltarea unor raporturi strânse între cele două state române extracarpatice și românii transilvăneni. În același timp, Țara Românească și Moldova au avut relații la fel de strânse cu voievodatul și mai apoi cu Principatului Transilvaniei, care deși avea o populație majoritar românească, era condus de nobilimea maghiară, asociată în exercitarea puterii, cu patriciatul săsesc și fruntașii secuilor. În Transilvania există un clivaj socio-politic corespunzător unui clivaj etnic: elita politică era precumpănitor maghiară, populația supusă era cu precădere cea de etnie română.

În măsura în care erau conștienți de originea lor română (și sursele istorice atestă această conștiință), românii din spațiul carato-danubian știau că dincolo de fragmentările rezultate din pluralismul statal, aparțineau unei singure și mari realități etnice: neamul românesc.

Una din cele mai răspicate afirmări a conștiinței unității de neam o oferă formula folosită de Ștefan cel Mare (în solia către Veneția din anul 1477) pentru a desemna Țara Românească folosind termenul “l’altra Vlachia”. Voievodul moldovean știa așadar că țara sa și cea dintre Carpați și Dunăre erau două structuri politice ale aceluiași popor.

La fel de explicită, de aceasta dată pentru perceperea unității dintre românii zonelor extracarpatice și cei din Transilvania, este formula din cererea lui Ștefan Mâzgă, pretendentul nenorocos la domnia Moldovei, care pribeag în Transilvania solicita împăratului, în 1577 să-i acorde o moșie pe domeniul cetății Ardealului, cu “oameni de-ai noștri, de lege si limbă româneasca”. Așa cum remarcă Ioan Aurel Pop, dispunem de un exemplu de solidaritate în nume etnic: “stăpânul român își strânge supușii români”.

Masa de populație română din aria carpato-dunăreană avea sentimentul unității sale, chiar și dacă trăia în formațiuni teritoriale distincte.

După cum s-a văzut în numeroase împrejurări în cursul desfășurării luptei anti-otomane, Transilvania, Țara Românească și Moldova au cooperat atât de strâns încât s-a format (creat) un adevărat front pan românesc, care însă, așa cum s-a întâmplat pretutindeni în evul mediu, nu a exclus încordări și confruntări între cele trei țări române, unele încheiate cu sfârșitul tragic al voievozilor români.

Raporturile politice și militare între Țările române au avut și un fundament economic, relevat printr-o memorabilă formulare aparținând lui Nicolae Iorga :” Pe o bază de interese comune cea dintâi unire a românilor a existat, când în capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea perfectă a vieții economice, așternută pe unitatea perfectă a vieții generale, și Ardealul a intrat în această viață prin intercirculația românească: un singur corp, un singur sistem, am zice vânos, prin care străbate același sânge viu”.

Legăturile dintre românii intra și extracarpatici, întemeiate prin conștiință unității lor de neam, ca și raporturile pe multiple planuri dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova, au generat atât la nivelul realității obiective cât și la cel al conștientizării colective, o unitate de destin istoric al ariei carpato-dunărene.

CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ECONOMIEI ROMÂNEȘTI ÎN EPOCA MODERNĂ

Epoca modernă reprezintă în istoria românilor una din cele mai importante și mai frământate epoci, ea fiind marcată de eforturi permanente pentru înscrierea țării în contextul general european al dezvoltării economico-sociale și politice.

Rezultatele acestor ample eforturi s-au resimțit în întreaga societate și s-au manifestat treptat din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea dar cu o intensitate evidentă în ultimele decenii ale acestuia și până către sfârșitul deceniului al II-lea al secolului XX-lea când constituirea statului național unitar român marchează începutul unei alte etape a dezvoltării economiei românești.

În decurs de aproape un secol istoria românilor cunoaște o serie de evenimente care într-un mod sau altul sau într-o măsură sau alta au înrâurit și dezvoltarea economiei; între asemenea evenimente menționăm revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, revoluția din 1848, Unirea Principatelor Române în 1859, Acordul Austro-Ungar din 1867 privind crearea statului dualist Austro-Ungar prin care Transilvania a fost privată de autonomie și alipită Ungariei, Războiul de Independență din 1877-1878.

Dezvoltarea economiei României a fost afectată și de faptul că și alte părți ale ei respectiv economia Bucovinei și cea a Basarabiei se aflau sub stăpânire străină, prima sub cea habsburgică și cealaltă sub cea a Imperiului Rus.

Începuturile formării pieței naționale

Fructul nemijlocit al dezvoltării economiei Țărilor române de-a lungul anilor 1750-1848, cu premisele istorice anterioare, l-a constituit, în ciuda a numeroase vicisitudini, proces avansat de închegare a pieței naționale. O realitate pe care o punea în evidență un fapt economic grăitor prin el însuși ce se petrecea încă din 1771: trei negustori, Ion Marcu și C. Arpaș din Sibiu împreună cu Ion Lazăr din Brașov, redactau un memoriu către Independența comercială superioară din Banat în care menționau că de 40 de ani vindeau la Trieste câte 120000 chintale de ceară pe an pe care o achiziționau in “Valahia, Moldova e nostra Patria Transilvania”.

La 1821, Tudor Vladimirescu solicita înlăturarea vămilor interne și chema la unire “într-un gând și într-un glas” cu moldovenii pentru ca împreună să poată dobândi “dreptățile și privilegiile ce din vechime a avut țara noastră”; În textele Regulamentelor organice s-a prevăzut că vămile interne urmau a fi desființate și că unitatea românilor ca origine, obiceiuri, limbă “precum și trebuințelor a âmbelor părți” erau adevărate elemente de susținere pentru “nedespărțite unire care s-au împiedicat și s-au întârziat de întâmplătoarele împrejurări”

Câțiva ani mai târziu, în 1834, Bois le Compe, afirmând că unirea Moldovei cu Țara Românească i se părea a fi “expresia dorinței celei mai generale a acestor țări”, insera faptul, semnificativ pentru stadiul de evoluție a procesului formării pieței naționale românești, conform căruia mai ales Moldova “ nu poate trăi închisă între vămile sale”. Iar în 1843 Ion Ghica făcea publică existența în derulare a unor tratative pentru crearea “unității bănești” între Țara Românească și Moldova pentru ca, la 1 ianuarie 1848 vămile dintre Țara Românească și Moldova să fie desființate.

Pe Câmpia Blajului, denumită din mai 1848 Câmpia Libertății, urmare a hotărârii Adunării Naționale din 3/15 mai, s-au cerut cu tărie, pe lângă respectarea dreptului națiunii la “independența sa națională” și “desființarea iobăgiei fără nici o despăgubire”, chiar la punctul următor, că “Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială, cu ridicarea țelurilor și a privilegiilor și a tuturor piedicilor și stavilelor comerțului în țările vecine, de care se ține desființarea vămilor la graniță” (subl. n. – A.S.). Revendicarea următoare solicita ca dările impuse pentru pășunatul vitelor la est și sud de Carpați să fie înlăturate fiind “o vederată piedică a industriei și a comerțului activ”, iar “tractatele care s-au încheiat între Înalta casă austriacă, Poarta otomană și Principatele române pentru economia vitelor să se păzească cu toată scumpătatea”. Imperativul pieței economice unice este aici exprimat cât se poate de limpede. Pentru asemenea obiective, între care libertatea socială și națională, clădite pe fundamentul temeinic al unei economii unitare moderne și prospere, se va vărsa mult sânge în spațiul românesc extracarpatic, dar mai ales intracarpatic. Jertfele, și la 1848-1849, ca și în multe alte “momente” istorice anterioare, n-aveau să fie zadarnice.

Două borne istorice ale luptei pentru unitate și modernizare: Revoluția de la 1848-1849 și Unirea Principatelor(1859)

Revoluția de la 1848-1849 a ridicat programatic și prin desfășurarea tumultoasă a faptelor ce o compun ca proces istoric un evantai larg de probleme a căror rezolvare era menită a descătușa aripile progresului economic, social, politic, instituțional, cultural și , nu în ultimul rând, național; să permită libertatea individului de a avea inițiativă în economie, de a fi liber în viața socială, de a se exprima nestingherit, de a gândi fără să întâmpine opreliști de nici un fel, de a se mișca, de a se asocia în organizații cu scopuri politice, economice, de caritate sau întrajutorare. Cu un cuvânt, de a-și putea urmări, cu mijloace permise de societate, împlinirea intereselor și aspirațiilor proprii.

Izbucnirea și desfășurarea revoluției române au fost pregătite de acumulări semnificative în planul dezvoltării economice, al apariției și amplificării tipurilor moderne de producție cum era industria cu formele ei incipiente: cooperația simplă și manufactura, dar și stadiul evoluat, acela al fabricii; de acumulări și manufactura, dar și stadiul evoluat, acela al fabricii; de acumulări și transformări calitative în planul structurilor sociale în care fermentul novator îl constituiau relațiile de proprietate libere, degrevate de orice alte obligații cu uz personal și care se cereau să fie generalizate la scara întregii societăți; de achiziții hotărâtoare în planul vieții naționale: cultivarea limbii în școală și în viață publică, dezvoltarea creației spirituale în respectul a ceea ce era specific național, refacerea, fie și parțială, a unora din atributele autonomiei vieții politico-instituționale în raport cu marile imperii înconjurătoare (otoman, țarist, habsburgic) și solicitarea programatică a unirii și independenței românilor ca națiune. Toate acestea, cu unele nuanțe diferite de la o zonă la alta (Moldova Țara Românească, Transilvania), și-au găsit exprimarea necesară, în plan programatic fie că a fost vorba de “Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” (Iași), de Proclamația de la Islaz (Muntenia) sau Programul de la Blaj (Transilvania).

Cu un accent mai apăsat sau mai ușor, conducătorii revoluției declanșate la mici intervale de timp mai întâi la Iași, mai apoi în Transilvania, și în cele din urmă în țara Românească, au vizat cu prioritate desființarea crustei anacronice a relațiilor feudale, ruperea barajelor care stăvileau realizarea unui ritm mai rapid de dezvoltare a industriei încă incipiente, a agriculturii, a cometului intern grevat încă de opreliști vamale, deși de la 1 ianuarie 1848 se proclamase uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, nu însă și între acestea, pe de o parte, și Transilvania, pe de altă parte , crearea unor instituții moderne care să faciliteze dezvoltarea producției materiale, învățământ, presă liberă, norme legislative adecvate, protecția avuției naționale, instituții financiare, armata națională modernă .

Într-un cuvânt, revoluția de la 1848-1849 a tins, prin ansamblul obiectivelor sale, să declanșeze acțiunea în forță de transformare a structurilor feudale și de modernizare rapidă a întregului organism social-economic și politico-instituțional.

Asemenea obiective nu au putut fi decât enunțate programatic, iar în practică au, prin unele dintre ele, doar contururi ușoare, fiindcă revoluția a fost înfrântă datorită rezistenței forțelor sociale dominante, legate prin ansamblul intereselor lor de trecut, dar, îndeosebi, ca urmare a intervenției armate a imperiilor înconjurătoare: țarist, otoman și habsburgic. A fost înăbușită mai întâi mișcarea revoluționară din Moldova, apoi, sub loviturile otomane și țariste, revoluția din Muntenia în septembrie 1848 iar după aceea și revoluția română din Transilvania prin intervenția militară țaristă și habsburgică.

Indiferent însă de împrejurările ivite al căror cadru va ușura sau va îngreuna costul transformărilor din societatea românească, năzuință de modernizare și emancipare, atât în plan social cât și național, se va dovedi a fi un ferment irezistibil, dizolvând când mai încet când mai rapid crusta înăbușitore structurilor vechi, perimate și coagulând prin inițiative îndrăznețe și percutante acumulările de conținuturi moderne în economie, în structurile instituționale, în viața spirituală. Și toate acestea într-o vizibilă consonanță cu ceea ce a fost proiect pașoptist fiindcă revoluția din 1848-1849 a avut marele merit de a descifra cu adevărat sensul înnoirilor necesare societății românești, de a fixa etapele și conținutul profund al unui asemenea proces istoric. A fost aceasta o înțelegere adâncă la care au ajuns cei mai mulți dintre revoluționarii români, dar Nicolae Bălcescu a intuit-o probabil cel mai bine și a exprimat-o cu mută claritate în perioada imediat următoare revoluției, ca într-un veritabil testament așa cum a și fost, de altfel cunoscuta-i lucrare “ Mersul revoluției în istoria românilor “ în paginile căreia scria: “ Revoluția viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi , egali, proprietari de pământ și de capital și frați asociați la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea din lăuntru, care este peste putință a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub dominarea străină ci va cere unitatea și libertatea națională. Deviza ei va fi :Dreptate, Frăție, Unitate. Ea va fi o revoluție națională.”

Economia în perioada 1859-1877

Perioada 1859-1877 rămâne, fără îndoială, una dintre cele mai marcante ale istoriei naționale a românilor. Ea coincide în timp cu domnia lui Al. I. Cuza și prima parte a cârmuirii domnitorului Carol I.

Este perioada hotărâtoare în antrenarea procesului de edificare a organismului economic național prin reformarea structurală a statului, instituțiilor vieții economice și politice, care marchează trecerea efectivă de la esența și formele feudale la esența și formele moderne, burgheze.

Procesul durează până la sfârșitul secolului al XIX-lea și primele decenii ale celui următor, el căpătând, desigur, ritmuri și semnificații noi după cucerirea independenței de stat a României. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a pus domnitorului și generației pașoptiste din care și el făcea parte, sarcina imensă de a consolida și a dezvolta, în raport cu contextul si frământările vremii, economia României.

Primul act oficial care anunță ideologia socială și politica economică ale noii domnii este Mesajul din 6 decembrie 1859 al lui Alexandru Ioan Cuza, adresat Adunării Elective a Țării Românești și rostit în Adunare de către Ion Ghica, președintele Consiliului de Miniștri la acea dată. În Mesaj era schițat un vast program economic pentru a cărui înfăptuire au întreprins o gamă largă de măsuri toate guvernele care s-au rotit la cârma țării, atât în anii de domnie a lui Al. I. Cuza cât și ulterior, până la războiul de independență.

În conținutul și orientarea sa, Mesajul reflecta chintesența unui întreg curent de opinii, cu înclinații vădite spre progres social și economic.

El conține confirmarea categorică a voinței de a promova o politică de întărire a unității naționale, în plan economic și politic, formulează obiectivele economice ale operei de guvernare prin prisma a două mari probleme: independența economică a României și direcția de dezvoltare a forțelor productive ale acesteia.

După Unirea din 1859, problema independenței economice era vitală și primordială. Nici o reformă economică de amploare nu putea fi realizată fără libertate de inițiativă completă în interior. Problema independentei îmbracă însă un dublu aspect: față de Poarta Otomană și față de puterile garante. În fața pretențiilor Porții Otomane de a considera Principatele Unite ca vasale și tributare și a ambiguității prevederilor Convenției de la Paris din 1858, anunțarea prin Mesajul menționat a unei politicii externe proprii, bazată pe liberul schimb, avea un dublu sens.

REFORMELE lui CUZA VODĂ

Domnia lui Al. I. Cuza stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorințe de a ajunge din urmă Occidentul dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenta forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută pasageră; țara a vrut domn străin, l-a acceptat pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Sub această sabie a lui Damocles, Cuza, realizează, în șapte ani, performanțe ce fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării, nu există ogor al vieții publice pe care el să nu fi aruncat sămânța înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite – ca în cunoscuta parabolă – și ele vor fi culese târziu de alții.

Cuza este una din cele mai de seamă personalități ale istoriei românești, inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt, Cuza a lăsat să-i fie umbrite calitățile de o viață privată dezordonată și de o camarilă de joasă calitate.

Unirea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ian. /3 feb.) 1862 și a unui singur parlament deschis la 24 ian. /5 feb. 1862 la București.

Unirea odată realizată diviziunile politice au reapărut cu puteri sporite de însemnătatea problemelor de rezolvat , între care cea mai dificilă era, desigur, elaborarea legii rurale, câmpul de bătălie dintre conservatori și liberali.

Legea secularizării averilor mănăstirești adică luarea pe seama statului a întinselor domenii, acumulate de-a lungul timpului mai ales prin daniile domnilor și boierilor.

Reforma agrară promulgată la 14/26 august 1864 : țăranii împărțiți în cele trei categorii, după numărul vitelor de muncă, au primit: fruntașii -> 5 ½ fălci ; mijlocașii -> 4 fălci; pălmașii 2 ½ fălci. În total prin prevederile legii, 511896 familii (țărani și “însurăței”) au primit 2038640 ha.

Reforma cu toate carențele ei, a însemnat o cotitură în viața țărănimii.

A fost un adevărat șoc psihologic primirea de la stat a unui pământ – chiar dacă neîndestulător – râvnit cu atâta sete.

În memoria colectivă a satelor Cuza a rămas un binefăcător.

Reforma agrară aducea doar temporar rezolvarea problemelor țărănești. Era limpede că, pe măsura sporului de populație și a diviziunilor prin moștenire a parcelelor primite, lipsa de pământ își va face apariția în lumea țărănească. Soluția adevărată stătea

în industrializare, care prin crearea de întreprinderi, să absoarbă brațele de muncă de la sate.

Dincolo de limitele ei reforma agrară a contribuit la progresul societății românești, angajând-o mai stabil pe făgașul capitalismului.

Dezvoltarea economiei în perioada 1877-1918

Unirea Principatelor a făcut ca circulația produselor între provincii să se amplifice.

În România relațiile de producție de tip capitalist au apărut și s-au consolidat cu circa 100-150 de ani mai târziu decât în țările din Vestul Europei. Din acest motiv, intervenția statului în economie s-a realizat după un alt model astfel : dacă în țările dezvoltate din Vestul Europei legislația, organizarea instituțională consfințeau niște realități, la noi guvernele au promovat o serie de măsuri care să accelereze dezvoltarea relațiilor capitaliste. Experiența istorică arată că independența națională este o condiție hotărâtoare pentru independența economică și cea politică (conduc la progresul națiunilor) în strânsă legătură cu strategiile aplicate de conducătorii săi.

Pentru români lupta pentru independență a reprezentat o dominantă a întregii istorii naționale.

Proclamarea independenței de stat 1877 a creat premisele pentru realizarea treptată și a independenței economice, a consolidării complexului economiei naționale.

După cucerirea independenței statul român a promovat o politică de dezvoltare economică o deschidere către țările dezvoltate, o politică de modernizare a economiei naționale.

S-au încheiat tratate cu țările vecine și cu alte țări europene fapt care a amplificat racordarea economiei țării la circuitul european.

Primele măsuri sistematice de modernizare a economiei naționale au fost luate sub domnia lui Cuza și a regelui Carol I.

Cucerirea independenței de stat în 1877 a avut o înrâurire covârșitoare asupra dezvoltării economico-sociale a țării, marcând începutul unei perioade de dezvoltare modernă mai susținută a organismului economiei naționale. Aceasta se integrează tot mai mult în circuitul economic european și pe un plan mai larg chiar, ceea ce oferă posibilități sporite pentru promovarea civilizației materiale și spirituale moderne.

Dezvoltarea industriei

În condițiile aplicării Legii Rurale din 1864, industria mare a avut condiții mai bune de dezvoltare, întrucât cel puțin o parte din sumele primite pentru despăgubirea servituților feudale puteau fi investite în noi activități, inclusiv în cele cu caracter industrial, iar mulți dintre foștii țărani dependenți acum emancipați dar unii neavând pământ suficient pentru munca și întreținerea familiilor lor sau, după un anumit timp pierzându-și pământul, ca urmare a acțiunii legilor economiei de piață, sunt nevoiți să plece la orașe și să se angajeze ca lucrători salariați. Ca urmare a crescut numărul întreprinderilor din industria “mare”.

Dezvoltarea industriei mari a fost stimulată, în general de creșterea cererii interne de produse industriale, de consum individual și productiv, dar ea era frânată de insuficiența de capital, de muncitori calificați, de spirit de întreprindere și organizare, de concurența fabricatelor străine.

Între anii 1876-1886 dezvoltarea industriei mari a fost afectată de Convenția comercială încheiată în 1875 între România și Austro-Ungaria. Ca și Mesajul domnesc din decembrie 1859 care având în vedere și considerente politice, între cere lipsa de independență a țării și condiționarea politicii ei externe de regimul vamal otoman a proclamat regimul comerțului exterior în concepția liberului schimb și încheierea convenției menționate, urmată de încheierea unor convenții similare cu Rusia și Germania, precum și a unor aranjamente cu Franța, Italia, Anglia și alte țări.

Adepții liberului schimb în comerțul exterior își argumentează poziția cu considerente politice, între care recunoașterea de către Austro-Ungaria a autonomiei României, dar și cu considerente economice, stipulate în Convenție, între care ușurarea, prin scutirea de taxe vamale a exporturilor de cereale, animale și produse animaliere din România în Austro-Ungaria a produselor industriale, prin scutirea de taxe vamale sau taxe vamale reduse la produsele industriale de larg consum, scutirea de orice taxă vamală a tranzitului mărfurilor românești prin Austro-Ungaria și a celor austro-ungare prin România, posibilitatea de a obține in porturi terenurile necesare pentru amplasarea de birouri, ateliere, magazii, unele dintre acestea din urmă considerate antrepozite cu respectarea legilor în vigoare ale fiecărei țări.

Cei care criticau Convenția au intuit de la început complicațiile și efectele negative pe care aplicarea ei le va avea pentru economia românească, îndeosebi pentru dezvoltarea industrială și chiar pentru exportul României pe piața austr-ungară.

Cu exportul de vite îndeosebi, temerile celor care criticau convenția aveau să fie confirmate de încălcările de fapt ale prevederilor ei de către autoritățile conducătoare ale Imperiului Austro-Ungar. Astfel, după cum se arată în cercetările de specialitate, dacă în 1876 exportul de vite din România în Austro-Ungaria reprezenta circa 25 mil. Lei, iar în 1877 circa 28 mil. Lei, în anii următori datorită unor interdicții de fapt unor pretexte de ordin veterinar invocate de autoritățile austr-ungare el scade la 6 mil. lei în anii 1884-1886.

A avut implicații negative și asupra industriei și agriculturii în ansamblu, aplicarea Convenției, care asigura mari avantaje exportului de produse industriale din Austro-Ungaria în România a dus la inundarea pieței Românești cu fabricate din Austro-Ungaria, care concurau în condiții inegale, produsele industriei prelucrătoare și mai ales pe cele ale atelierelor meșteșugărești din România, a avut implicații de aceiași natură asupra industriei de fabrică incipiente.

De fapt Convenția prevedea avantaje deosebite pentru industria și comerțul austr-ungar, rezultă din datele privind importul si exportul României din și în Austro-Ungaria:

În anii premergători Convenției balanța comercială a României cu Austro-Ungaria era activă, în perioada aplicării ei a înregistrării permanente și adesea mari deficite.

Începând cu 1886 este inaugurata politica economică protecționistă românească, debutează un nou regim sub care se va dezvolta industria românească in următoarele 6 decenii.

Promovarea industriei a cunoscut în principal, două direcții, protejarea vamală și încurajarea industriei.

Protejarea vamală a industriei

La expirarea celor 10 ani pentru cât a fost încheiată Convenția Comercială dintre România și Austro-Ungaria, întrucât în negocierile pentru încheierea unei noi convenții nu s-a ajuns la nici-o înțelegere, convenția nu este reînnoită.

Începe în 1886, războiul vamal Austro-Ungaria și România, care durează până în 1891, când Austro-Ungaria, a interzis complet importul de animale și a supus mărfurile române care intrau pe piața sa o suprataxă cum era și firesc, Guvernul român în consecință nu mai conferă nici-un avantaj pe piața română mărfurilor din Austro-Ungaria acestea fiind supuse la taxe import potrivit principiului reciprocității.

Încurajarea industriei – a reprezentat a II-a direcție de promovare a industriei și s-a aplicat concomitent cu protecția vamală concretizându-se în adoptarea unor legi de încurajare a întreprinderilor industriale.

In mai 1887 este adoptată legea intitulată “Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naționale, prima lege care instituie sistemul de încurajare materială de către stat a industriei românești.

Legea menționată consacră trei condiții de încurajare a întreprinderilor industriale care se refereau la dimensiunea întreprinderii, tehnica și personalul utilizat, precum și la promovarea lucrătorilor români.

Pentru a putea beneficia de avantaje întreprinderile trebuiau să îndeplinească următoarele condiții:

Capital minim de 50000 sau 25 lucrători pe zi timp de cel puțin 5 luni pe an; folosirea de mașini și unelte noi și de personal calificat; la 5 ani de la înființarea întreprinderii întreprinzătorul trebuia să facă dovada că cel puțin 2/3 din personalul folosit este autohton.

Legea din 1887 s-a adresat industriei de fabrică, industriei mari în accepțiunea timpului.

Rezultate ale aplicării politicii de protecționism

Producția de petrol in perioada 1885-1913

În perioada în care ne referim, în România zăcămintele de cărbune și de fier sunt sărace și insuficiente față de cererile industriei în dezvoltare acestea fiind acoperite prin import din Transilvania.

O imagine de ansamblu asupra dezvoltării și activității industriale din România, în preajma primului război mondial oferă datele privind capitalul și personalul. Astfel industria dispunea de 1500 milioane lei capital și de circa 200 mii lucrători, 80% din aceștia revenind industriei prelucrătoare și extractive. În Transilvania în perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XIX-lea și până la primul război mondial, dezvoltarea industriei urmează o traiectorie proprie.

În februarie 1867, este încheiat acordul austro-ungar prin care se creează statul dualist austro-ungar în cadrul căruia Transilvania este incorporată Ungariei anulându-i autonomia.

Crearea statul dualist austro-ungar are pe lângă semnificația socială și politică, implicații deosebite si în plan economic. Încă din 1850 va accentua în această perioadă poziția Transilvaniei de anexă agricolă a altor zone ale imperiului.

În același timp însă, în deceniile 7 și 8 se presimte, într-o măsură mai mare decât în deceniile anterioare, interesul capitalului austriac pentru valorificarea resurselor naturale din Banat și Sudul Transilvaniei. Iau naștere numeroase întreprinderi mari fie de exploatare fie de preluare a resurselor naturale.

Economia românească în preajma și în timpul primului război mondial

Mersul firesc al economiei, a fost deturnat de aproprierea războiului fiind afectate atât structura pe ramuri cît și volumul activității economice.

Fiecare dintre cele doua tabere beligerante au încercat să atragă românia în sfera lor de influență și de interese. În acest scop au fost folosite pe lângă mijloacele politice și diplomatice și pârghiile economice, pot fi menționate în acest sens: creditele acordate României îndeosebi de Anglia și Italia, dar și de Germania și achizițiile de produse îndeosebi cerealele. De menționat că din totalul capitalului străin în preajma războiului circa 605 era englez, francez, belgian, olandez și american iar cel german circa 25%.

Agricultura – a fost afectată pe de o parte prin pierderea forței de muncă dar și datorită rechizițiilor de produse în cantități foarte mari destinate armatei.

În perioada războiului crește suprafața cultivată cu grâu și scade suprafața ocupată de porumb. În timpul ocupației germane au fost expediate din România aproximativ 2,5 milioane tone de grâu și un număr mare de animale.

Comerțul – evoluția acestuia a fost determinată în mare măsură de coordonatele războiului. Odată cu intrarea în război a Turciei și prin închiderea celor două strâmtori comerțul exterior al țării a fost puternic afectat. Exportul a scăzut cu cca. 70% iar importul cu circa 50%. Începând cu 1914 o serie de mărfuri au fost contigentate la export.

Petrolul a prezentat interes ca produs de export; din totalul exporturilor cca. 1,5 milioane tone au avut ca destinație Germania.

În toată perioada războiului cheltuielile bugetare pentru armată au sporit, bugetul a fost deficitar, a crescut în tot acest timp inflația foarte puternic (s-a emis monedă fără acoperire), a crescut datoria internă și externă. La sfârșitul războiului datoria guvernamentală s-a apropiat de 2 milioane lei aur.

Urmările războiului – Întreg sistemul economiei naționale a fost afectat. Numărul victimelor s-a ridicat la cca. 1000000 de victime, ca urmare forța de muncă a fost diminuată cu cca. 1/5. Pierderile materiale au fost evaluate la cca. 74 miliarde lei aur din care au fost recunoscute în tratatele de pace doar 34 de miliarde.

Producția industrială se situa în preajma anului 1919 la cca. 50% față de nivelul antebelic. Stocul de cereale era în 1919 foarte redus la nivelul a cca. 20% din necesar. În timpul războiului s-a cultivat circa 70% din suprafețe. Numărul animalelor a scăzut de la 28 milioane capete la cca. 16 milioane. Datoria externă era la sfârșitul războiului de aproximativ 17 miliarde lei aur.

La aceste pierderi mai trebuie adăugată și pierderea tezaurului național. De menționat că în timpul retragerii guvernului român la Iași printr-o înțelegere cu guvernul de la Moscova și sub garanția guvernului francez a fost expediat un prim transport la Kremlin format din 17 vagoane conținând 1738 casete. În acest transport se afla stocul Băncii Naționale destinat acoperirii emisiunii monetare, stocul C.E.C – lui, bijuteriile familiei regale, colecții de tablouri de la Muzeul Național, acte de la Arhiva Națională. Primul transport a fost urmat de un al doilea, în timpul guvernului provizoriu. De menționat că în aceea perioadă Rusia era un aliat al României. Tezaurul nu a fost recuperat decât parțial.