Marea Neagră Caractere generale ….7 [303303]

CUPRINS

INTRODUCERE

Marea Neagră Caractere generale ……………………………………….…7

II. Zooplanctonul de la litoralul românesc al Mării Negre

Istoricul cercetărilor zooplanctonice de la litoralul românesc al Mării Negre………14

Caracteristici generale al zooplanctonului………………………………………..17

Compozitia calitativă a zooplanctonului de la litoralul românesc al Mării Negre…………………………………………………………………………………………………19

Caracteristicile ecologice ale zooplanctonului…………………………………………22

Distribuția pe verticală și migrațiile………………………………………………………26

Rolul zooplanctonului în rețeaua trofică marină……………………………………..29

III. Material și metodă

Metode de colectare a zooplanctonului……………………………………………………….32

Metode de studiu în laborator……………………………………………………………………34

Ⅳ. Analiza mesozooplanctonului de la litoralul românesc al Mării Negre în luna iunie 2015

Compoziția specifică a populației zooplanctonice studiate în luna iunie, 2015………………………………………………………………………………………………………37

Analiza cantitativă și calitativă a mesozooplanctonului…………………………………54

Analiza componentei mesozooplanctonice corelată cu factorii de mediu………..67

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Temenul de plancton a fost introdus pentru prima dată de către oceanograful german Victor Hensen (1887). Cuvântul plancton este de origine greacă (πλαγκτός – planktos – rătăcitor). Acesta a fost folosit de către HOMER în Odiseea pentru a [anonimizat].

Zooplanctonul este o parte componenetă a planctonului, [anonimizat] a se deplasa activ.

[anonimizat] (bacteriile), din organisme care abia depășesc un milimetru (copepode, cladocere etc.) sau organisme cu dimensiuni de zeci de centimetri (salpe) [anonimizat].

Componenta zooplanctonică ocupă o poziție cheie în rețeaua trofică acvatică fapt care face necesară analiza acestuia. [anonimizat] (pești, mamifere și păsări acvatice). [anonimizat]-o proporție de aprox. 40%, la procesul de fotosinteză (Putt & Stoecker, 1989). Pe de altă parte produsele de excreție a organismelor zooplanctonice și organismele moarte participă la creșterea aportului de elemente importante (carbon, azot, fosfor) pentru ciclurile biogeochimice din ecosistemul acvatic. [anonimizat] a ecosistemului în care se dezvoltă.(ONCIU, SKOLKA SI GOMOIU, 2006)

Mesozooplanctonul (1 – 5mm) [anonimizat], cladocere și ostracode. Cladocerele marine se caracterizează prin antene mari și capacitatea de a incuba ouăle în interiorul carapacei. Ostracodele au dimensiuni de câțiva mm, iar carapacea are forma unei cochilii din două valve articulate, atât în plancton cât și în bentos. În afară de crustacee, mesoplanctonul include și chetognate, anelide și moluște. Acesta este principalul consumator al fitoplanctonului și are un impact deosebit asupra ciclurilor biogeochimice oceanice de carbon și alte elemente. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Zooplancton)

Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătură cu compoziția calitativă și cantitativă a zooplanctonului și distribuția spațială a acestuia în cadrul corpurilor de apă delimitate în funcție de salinitate și temperatură, având ca obiectiv furnizarea de informații cu privire la structura comunității zooplanctonice de la litoralul românesc al Mării Negre pe baza probelor de mesozooplancton prelevate în luna iunie, 2015.

Doresc să menționez că datorită colaborării Universității Ovidius cu Institutul de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore Antipa”, unde mi s-a oferit posibilitatea de a lucra în cadrul laboratorului de Ecologie și Biologie Marină și de a avea acces la dotările și bibliografia necesară realizării acestei lucrări.

Pe această cale, doresc să-i mulțumesc în mod special îndrumătorului stiințific, Domnului Director Tehnic Dr. Timofte Florin pentru tot sprijinul acordat pe tot parcursul acestei perioade și pentru împărtășirea cunoștințelor pentru elaborarea lucrării de licență.

De asemenea, doresc să-i aduc cele mai sincere mulțumiri coordonatorului științific al acestei lucrări, doamnei. Lect. Univ. Dr. Manuela-Diana Samargiu pentru tot ce am învățat de la domnia sa, pentru sugestiile, răbdarea și profesionalismul cu care m-a îndrumat de-a lungul fiecărei etape de lucru, pentru ideile și sfaturile oferite în elaborarea lucrării de licență.

Aduc calde mulțumiri conducerii Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore Antipa” Constanța, pentru condițiile oferite și bunăvoința acordată pentru realizarea lucrării de licență: domnișoarei Bișinicu Elena, domnului Harcotă George, doamnei Țoțoiu Aurelia și doamnei Tabarcea Cristina.

Nu în ultimul rând, doresc să adresez mulțumiri cadrelor didactice din cadrul Universității “Ovidius”/Facultatea de Științe ale Naturii și Științe Agricole, pentru tot ce m-au învățat în cei trei ani de studiu și pentru sprijinul acordat în realizarea lucrărilor necesare pregătirii mele.

MAREA NEAGRĂ – CARACTERE GENERALE

Scurt istoric al evoluției Mării Negre

Cu aproximativ 50 de milioane de ani în urmă, înaintea începerii perioadei terțiare, un bazin oceanic vast s-a extins de la vest la est peste Europa sudică și Asia centrală, făcând legătura între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Era Marea sărată Tethys.

În mioceniul mediu, acum aproximativ 14 milioane de ani, o parte din fundul Mării Tethys s-a ridicat deasupra apei (lanțul alpino-carpato-himalayan) izolând din ea un sector nordic ce se întindea din Franța, de-a lungul bazinului Dunării, până la lacul Aral. Acest sector, numit Marea Paratethys, comunica cu Marea Mediterană doar prin bazinul Rhonului și parțial prin Anatolia. Mai târziu, în sarmatianul din miocenul superior, cu circa 8 milioane de ani în urmă, Marea Paratethys își pierde definitiv legăturile cu Marea Mediterană dând naștere unei mări tinere, Marea Sarmatică (Fig.I.1a). În aceste condiții de izolare, apele ei s-au îndulcit și au devenit salmastre. Datorită acestor schimbări, fauna stenohalină de tip Mediteranean, este înlocuită treptat cu o faună salmastră.

Spre sfârșitul miocenului și începutul pliocenului se formează Marele Lac Pontic (Fig.I. 1b ), cu o salinitate mai scăzută chiar decât cea a actualei Mări Caspice și cu o faună asemănătoare acesteia.

În pliocenul mijlociu și anume în pontian, acum 4,5 milioane de ani, Marele Lac Pontic începe să se scindeze într-un sector apusean, pontic și altul răsăritean, aralo-caspic, evoluând fiecare separat (fig.I.1c).

Începând din pleistocen, deci cu două milioane și jumătate de ani în urmă, Bazinul Pontic se fragmentează în bazine din ce în ce mai mici, a căror suprafață se reduce progresiv până la colmatarea totală, rămânând aproape intactă numai actuala Marea Neagră (Fig.I.1d).

Fig.I.1 – Evoluția geografică a Mării Negre: a – Bazinul Sarmatic; b – Bazinul Maeotic; c – Bazinul Pontic; d – Bazinul Cimerian (Muller și Godeanu, 1995)

Cuaternarul, era cea mai zbuciumată din istoria Mării Negre, a cunoscut mari oscilații climatice, geruri cumplite și călduri tropicale resimțite nu numai în emisfera noastră, ci și în cea sudică .

Oricum, răcirile climatice pleistocene, consecutive unor perioade calde, s-au concretizat prin expansiuni ale ghețarilor din Alpi, care au acoperit întinse teritorii din vestul și centrul Europei, ajungându-se până la Tamisa în vest și Carpați în est. Au existat patru asemenea glaciațiuni: Günz, Mindel, Riss, Würm și trei perioade calde interglaciare: Günz – Mindel, Mindel – Riss și Riss – Würm.

În perioadele glaciare, mari cantități din apele curgătoare au fost transformate în ghețari, în consecință, nivelul mării a suferit o scădere eustatică de nivel, evaporarea nemaiputând fi compensată de către bazinele afluente. Dimpotrivă, în perioadele interglaciare, în urma topirii masive a ghetarilor, fluviile și-au reluat debitul nomal provocând o ridicare eustatică a nivelului mării, care, asociată și cu mișcările epirogenice de ridicare sau prăbușire a scoarței, au provocat adevărate inundații ale uscatului riveran. Scăderile și creșterile de nivel, însoțite de sărăturări și respectiv de îndulciri ale apei, precum și de legături temporare cu Marea Caspică și Marea Mediterană, au provocat la rândul lor, serioase perturbări în fauna și flora marină.( Muller și Godeanu, 1995)

Astfel, în timpul perioadei Mindel-Riss se stabilește prima legătură cu Marea Mediterană, ale cărei ape sărate pătrund în vechiul bazin Euxinic, transformându-l într-o mare salmastră spre sărată, cu un nivel mai ridicat cu 30-46 m decât cel actual. Datorită glaciațiunii Riss are loc o considerabilă regresiune până la aproape 200 m sub nivelul actual, pentru ca nivelul să crească din nou cu peste 5-20 m în urma transgresiunii din interglaciarul Riss-Würm.

Ultima glaciațiune, care a început acum circa 20 mii de ani a determinat scăderea nivelului mării până la 80 – 100 m sub cel actual. Această perioadă, cunoscută în cazul Mării Negre sub numele de neoeuxinică se caracterizează prin ape salmastre, litoralul actual fiind ocupat de formațiuni mlăștinoase și lacustre dulci.

Postglaciarul (holocenul), care a avut loc cu 7-10 mii de ani în urmă a început cu o transgresiune datorită degajării apei reținută în ghețarii de calotă montană, ceea ce a dus la ridicarea nivelului mării până la o înălțime cu numai 2 m mai mică decât cea actuală.

După o scurtă regresiune Marea Neagră depășește din nou nivelul actual cu peste 5 m prin transgresiunea neolitică sau histriană, aceasta fiind faza Mării Negre noi, care a avut loc cu circa 4-5 mii de ani î.e.n.

Tot acum se deschide pentru a doua oară Bosforul, de data aceasta definitiv, Marea Neagră intrând în a doua fază de mediteranizare care continuă și astăzi. În această perioadă toate văile litorale, gurile Dunării și văile secundare aferente au fost invadate de ape și transformate în estuare, iar golfurile sau depresiunile, în lagune. (Muller și Godeanu, 1995)

Spre sfârșitul mileniului II î.e.n., se înregistrează o nouă regresiune de 3-4 m, față de nivelul actual (regresiunea fanagoriană) care durează până la începutul mileniului I î.e.n.

Ca urmare a transgresiunii valahe din secolul al XV-lea, nivelul Mării Negre crește cu peste 1 m față de cel actual, pentru ca ulterior acesta să ajungă la cota de astăzi.

Datorită înaintărilor și retragerilor succesive ale apelor Dunării și Mării Negre, gurile văilor dobrogene și ale celor din terasele dunărene ale Câmpiei Române s-au lărgit foarte mult.

În urma transgresiunii valahe se conturează actualele faleze, plaje, perisipuri, cordoane de nisip, lagune și limane maritime, precum și lacurile din Deltă.

Caracteristici morfo-hidrografice și biologie ale Mării Negre

Marea Neagră este o mare de tip continental oarecum izolată și îndepărtată de ocean. Limitele bazinului se înscriu între 40⁰55'-46⁰32' latitudine nordică și 27⁰27'-41⁰42' longitudine estică (fig.I.2). Forma bazinului este eliptică, alungită și ușor îngustată la mijloc.

Fig. 1.2 – Poziția bazinului Mării Negre în continentul european (Onciu, Skolka și Gomoiu, 2006)

Suprafața bazinului este de 423.488 km3 cuprinzând un volum de 537.000 km3 de apă. Bazinul este orientat est-vest, fiind o depresiune intermontană, mărginită de două centuri de cute alpine . Către sudul Mării Negre sunt munții Pontici cu înălțimea maximă de 3.937 m (vârful Kachkar) și în est, munții Caucaz cu înălțimea maximă de 5.642 m (vârful Elbrus). Ținuturile marginale nordice și vestice reprezintă terenuri relativ joase, cea mai accentuată formă de relief fiind aceea a peninsulei Crimeii cu o înălțime maximă de 1.545 m. (Onciu, Skolka și Gomoiu, 2006)

Linia țărmului Mări Negre este în jur de 4.430 km lungime ( țărmul românesc este de 245 km lungime, cel bulgăresc de 300 km, cel ucrainean de 1.628 km, cel rusesc de 475 km, cel georgian de 310 km și turcesc de 1.400 km) (Fig.I.3).

Țărmul Mării Negre nu este așa dantelat. Singura peninsulă mare este Crimea cu peninsula Kerci legată de ea.

Fig.I.3 Țările riverane Mării Negre (https://www.researchgate.net/figure/Tarile-riverane-ale-Marii-Negre)

Țărmul Mării Negre este caracterizat printr-o diversitate largă de piesaje. Sunt munți înalți, vaste ținuturi joase și văi cu mici dealuri. Unele părți din țărm sunt acoperite cu plante subtropicale în timp ce alte părți sunt sărace în vegetație.

Datorită acestor condiții naturale, de așezare și limită, Marea Neagră influențează slab și numai în unele porțiuni clima uscatului din jur, în schimb suferă ea însăși puternice influențe ale climatului continental excesiv.

Țărmul românesc este format din două sectoare distincte: sectorul nordic situat între delta secundară a Chiliei și Constanța (relief de acumulare), cu țărmul jos, format din cordoane litorale și bancuri de nisip (cu excepția Capului Midia) și sectorul sudic, situat între Constanța și Vama Veche, care are un țărm înalt, cu faleze de până la 15 m deasupra nivelului mării, formate la bază din gresii și calcare sarmatice acoperite cu depozite groase de leoss. Din loc în loc falezele abrupte sunt întrerupte de zone cu plaje nisipoase iar la gura văilor dobrogene, de perisipuri (Antipa, 1941).

Relieful submarin al bazinului Mării Negre se compune din 4 elemente fiziografice: platforma continentală, panta continentală, soclul continental și platforma abisală ( fig.I. 4).

Fig.I.4 Formele de relief din bazinul (Muller, G., I. și Godeanu, S., 1995)

Procesul de salinizare până la atingerea actualului nivel de concentrație a avut o durată de peste 6000 de ani. Echilibrul bugetului mineral al Mării Negre a fost atins cu cca. 1000 de ani în urmă, inclusiv stratificația pe verticală a concentrației saline, ca medie superficială a Mării Negre atinge valori de 17,87g/l, iar salinitatea medie globală a mării se ridică la 22,03 g/l. Temperatura apei variază sezonier. Temperatura medie multianuală a apelor mării la suprafață, în proximitatea țărmului se încadrează între valori de 11,9 °C și 12,7 °C. Cele mai ridicate valori se întâlnesc în august, iar minimele în februarie. (Onciu, Skolka și Gomoiu, 2006)

Spre deosebire de toate mările normale ale oceanului mondial, viața din Marea Neagră, este dominată de desfășurarea proceselor anaerobe de metabolism/catabolism realizat de un număr relativ restrâns de specii procariote, fiind dominante în peste 88% din volumul acestei mări. Biomasa lor medie este remarcabil de constantă, de +,- 40mg/m³ în coloana de apă dintre 2100-200m. Tocmai acest fapt ne obligă să începem prezentarea viețiuitoarelor din Marea Neagră cu acest grup.

Istoria ei geologică este plină de evenimente. Fauna marină a fost influențată de procesele naturale (geologice, climatice și hidrologice) și din ultimele decenii de cele antropogene. Aproximativ 200 de milioane de oameni trăiesc în jurul bazinului Mării Negre și mult mai mulți în bazinul său hidrografic, ei producând numeroase deșeuri și ape menajere, produse care se acumulează în mare. Împreună cu alte activități umane, acestea influențează ecosistemul Mării Negre, în general, și comunitățile zooplanctonice în special. În ultimele decenii, unele specii de zooplancton, au dispărut sau au devenit rare în timp ce altele s-au dezvoltat excesiv (de exemplu, Mnemiopsis; Shushkina, și colab., 1997). Studiul schimbărilor calitative și cantitative care apar în acest ecosistem sunt necesare pentru a înțelege și a conserva biodiversitatea. Fiind principalul consumator al producției primare, zooplanctonul constituie sursa de hrană a organismelor din nivelul trofic următor, între acestea aflându-se și organisme cu valoare economică mare (pești). În plus, având în vedere că majoritatea organismelor zooplanctonice sunt filtratoare, acestea sunt responsabile și de curățarea coloanei de apă de particulele aflate în suspensie, astfel, contribuind în mod activ și semnificativ la îmbunătățirea calității apei.

Până în momentul de față, la Marea Neagră au fost publicate sute de lucrări care au avut ca subiect zooplanctonul. Aceste lucrări au tratat în principal compoziția și distribuția zooplanctonului, evoluția lui în timp, rolul său în ecosistem sau în hrana peștilor, emigranți zooplanctonici noi în Marea Neagră și rolul acestora în ecosistem. (Muller și Godeanu, 1995)

II. ZOOPLANCTONUL MĂRII NEGRE DE LA LITORALUL ROMÂNESC

Istoricul cercetărilor zooplanctonice de la litoralul românesc al Mării Negre

În urmă cu mai bine de o sută de ani, au început cercetări sporadice asupra zoooplanctonului din apele românești ale Mării Negre. Acestea au fost axate, cu precădere, asupra inventarierii faunistice a speciilor de animale zooplanctonice. Primele cercetări științifice încep să se desfășoare în cadrul stațiunilor de cercetare de la litoralul românesc: Stațiunea Zoologică Marină Regele Ferdinand de la Agigea, fiind fondată în 1926 de Ioan Borcea si Stațiunea Bio-oceanografică de la Mamaia ctitorită de Grigore Antipa (1932). (Onciu, Skolka și Gomoiu, 2006 )

Pe baza materialelor colectate din apele de coastă de la Agigea, profesorul Borcea a raportat prima specie zooplanctonică (Borcea, 1927). Datele noi despre aceasta se adaugă în deceniul al 4-lea, datorită cercetărilor lui (Lepsi, 1933, Motas, 1939 și Băcescu, 1940).

Dr.Antipa publică în anul 1940 o lucrare intitulată “Marea Neagră, oceanografie, biologie și bionomie generală a Mării Negre” , importantă chiar și pentru zilele noastre, datorită unora din descoperirile sale. Autorul sintetizează rezultatele cercetărilor români, cele publicate de oamenii de știință ruși, precum și observațiile făcute la bordul navei “Elisabeth” , în timpul unei expediții de cercetare în bazinul Mării Negre. Unele informații taxonomice nu au fost confirmate de cercetătorii anteriori, dar alții, au arătat contribuții semnificative în ceea ce privește distribuția zooplanctonului în Marea Neagră.

Băcescu (1940), în remarcabilul său studiu asupra misidaceelor, a făcut o analiză minuțioasă, morfologică și ecologică a speciilor planctonice care efectuează migrații nictemerale sau sunt atrase de lumina artificială spre straturile superficiale ale apei, în timpul nopții.

În primii ani ai decadei 1951-1960 devin posibile croaziere științifice (cu navele Morunul și Nisetrul, închiriate și dotate pentru cercetare de Stațiunea de cercetări halieutice Grigore Antipa, apoi de propria navă de cercetare "Marea", cât și cu "Pălămida”, de unde se colectează un număr mare de probe de pe întregul platou continental (Bologa et al, 1999).

Prin urmare, în primele două decade de cercetare a zooplanctonului de la litoralul românesc al Mării Negre (1921-1930, respectiv 1931-1941), ponderea o au lucrările cu caracter taxonomic (fig.II.5).

Fig. II.5 – Dinamica și aria tematică a lucrărilor științifice dedicate zooplanctonului din apele litoralului românesc al Mării Negre ( după ONCIU, SKOLKA SI GOMOIU, 2006)

Pe parcursul anilor care au urmat, cercetarea oceanografică, a fost aproape complet oprită în timpul celui de-al doilea război mondial, dar după 1951, tematica articolelor dedicate faunei planctonice se diversifică, iar numărul lucrărilor științifice crește.

Devin posibile studii mai aprofundate de sistematică, dar mai ales de ecologie (sunt identificate 46 specii noi); din această etapă datează descrierile multor specii planctonice de harpacticoide din plancton (Marcus 1957, 1959), apoi a cladocerelor (Negrea, 1957, 1959), ciliatelor tintinide (Petran, 1958), chetognatelor (Elian, 1960), sunt citate larve de Verruca (Cirripedia) de origine mediteraneană (Porumb, 1959) și sunt prezentate fenomene de parazitism la Acartia clausi (cel mai comun copepod din apele țărmului românesc) (Brezeanu, Elian, 1958). Apare impresionantul determinator al rotiferelor din România sub egida Academiei Române (Rudescu, 1960).

Cercetările fizico-chimice și biologice complexe au început în apele românești ale platoului continental, unde studiul zooplanctonului a fost unul dintre principalele direcții de cercetare. Cercetarea a avut un aspect descriptiv (Marcus, 1957, 1959; Porumb și Andrtescu, 1964; Porumb, 1961 ), dar nu a fost neglijată nici distribuția sezonieră a zooplanctonului (Brezeanu și Elian, 1958; Negrea et al 1959).

În coasta de sud, pe fundurile stâncoase acoperite de moluște și multe specii de polichete, căutările s-au limitat la problema migrației sezoniere și a componentelor zooplanctonice (Porumb, 1968 a, c, d, 1973; Porumb 1965,1966).

Alte studii, au furnizat informații preliminare privind caracteristicile litoralului românesc, al ciclului de dezvoltare, numărul de generații anuale, fertilitatea și reproducerea copepodelor pelagice (Porumb, 1972, 1973, 1976). În aceeași perioadă, au fost publicate două lucrări cu privire la relația dintre abundența copepodelor și hrana lor (Porumb și Ușurelu, 1979).

În 1970, cercetările de zooplancton au continuat în apele nu numai de mică adâncime (15-20 m), ci și în cele mai îndepărtate de coastă (ajungând până la 50 m adâncime și 30 mile marine în larg). În general, aceste studii se referă la evoluția din stocul de zooplancton (densitate și biomasă), precum și la distribuția spațio-temporară a acestora în strânsă asociere cu factorii de mediu (Mărgineanu, 1971; Porumb, 1977; Petran, 1977). Pe lângă aceste aspecte, date privind comportamentul migrator al unor specii, fenomenul de parazitism și observații cu privire la afinități de sagite a Mării Negre cu cele mediteraneene, sunt furnizate de diverși autori (Furnestin, 1971; Petran și Onciu, 1977).

Transformările care au avut loc în ceea ce privește structura trofică a zooplanctonului, au fost studiate de PORUMB ( 1985).

Rezultatele cercetărilor privind biomasa de zooplancton, au fost folosite ca puncte de plecare pentru evaluarea producției și a vitezei cu care acesta se produce în diferite anotimpuri (Porumb, 1983). O serie de alte cercetări s-au tăcut cu privire la aspectele legate de consumul zooplanctonului de către peștii pelagici (șprot, hamsie); eficiența zooplanctonului, precum și importanța acestora, pentru distribuția peștilor oceanici în apele platformei continentale (Porumb, 1982).

După anul 1990, un număr mare de lucrări este dedicat ctenoforului Mnemiopsis leidyi de origine nord atlantică, consumator de alevini și juvenili de pești, care a intrat în apele bazinului pontic (Gomoiu,1996, 1997,1998 Gomoiu, Skolka, 1996, 1998,1999, Gomoiu et al, 2002, Petran, Moldoveanu, 1994-1995, Petran et al, 1996,1999, Radu et al, 1994, 1996-1997, Skolka, 1997, Skolka, Gomoiu, 2004), afectând populațiile peștilor pelagici in prezenta sa.

În ceea ce privește cercetarea calitativă și cantitativă, a prezentat scăderi accentuate în rândul unor populații de specii zooplanctonice, împreună cu dispariția aproape totală a altora; însă altele au înregistrat o creștere explozivă a populațiilor lor (Porumb, l 989b, 1992)

Pe baza eforturilor susținute de un grup relativ restrâns de specialiști efectuate în mai bine de trei decenii, s-au realizat 180 de lucrări știintifice, ponderea (69.44 %) deținând-o cele ce abordează unul sau mai multe aspecte ale ecologiei zooplanctonului (Onciu, Skolka și Gomoiu, 2006).

Caracteristici generale al zooplanctonului

Planctonul (planktos gr.= rătăcitor) reprezintă o asociație complexă, alcătuită din organisme animale și vegetale, care se mențin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puțin pasivă în masa apei și care nu se pot opune prin mișcări proprii deplasării maselor de apă (curenți, valuri, mișcări de convecție etc.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoție.

Planctonul reprezintă o arteră a biotei acvatice, de o importanță capitală pentru funcționarea biosferei în ceea ce privește atât producția primară cât și secundară. Termenul de plancton a fost introdus pentru prima dată de către fondatorul german al studiilor planctonice cantitative – Victor Hensen (1887). Acesta este prezent până la adâncimea de 175 m și are în componență trei grupe specifice: fitoplanctonul (cuprinde producători primari din grupul microfitelor ce trăiesc în zonele luminate ale pelagialului), zooplanctonul (cuprinde consumatori primari sau secundari: rotifere, copepode, chetognate, apendiculari) și bacterioplanctonul (cuprinde bacterii reducătoare care populează întreaga masă a apei).

Planctonul este alcătuit din două grupe principale: membrii permanenți ai planctonului, numit holoplancton (cum ar fi diatomee, radiolari, dinoflagelate, foraminifere, amfipode, krill, copepode, salpe, etc), și membrii temporari (cum sunt cele mai multe forme larvare: arici de mare, stele de mare, crustacee, viermi marini, unii melci marini, etc), numit meroplancton. Împreună cu fitoplanctonul, zooplanctonul este componenta cheie a ecosistemelor marine care formează lanțul trofic al Mării Negre.

Spre deosebire de fitoplancton, care este limitat în distribuția pe verticală numai la orizontul eufotic, zooplanctonul poate fi întâlnit până la cele mai mari adâncimi, unde au capacitatea de a se adapta la temperaturi joase și la presiuni ridicate. ( Surugiu, 2005)

Zooplanctonul este clasificat în funcție de mărime sau de stadiul de dezvoltare. Categoriile de mărimi includ: picoplanctonul, care măsoară mai puțin de 2 micrometri, nanoplancton (între 2-20 micrometri), microplancton (între 20-200 micrometri), mesoplancton (între 0.2 – 20 milimetri), macroplancton (între 20-200 milimetri) și megaplancton (care măsoară peste 200 de milimetri).

În comparație cu fitoplanctonul, zooplanctonul este mai sărac în specii. Marea Neagră adăpostește aproximativ 150 de specii holoplanctonice, cum ar fi diatomee, radiolari, dinoflagelate, foraminifere, amfipode, krill, copepode, salpe, etc, din care 70 de specii și în apele litoralului românesc. Acesta se compune din unele specii de dinoflagellate (Noctiluca scintillans), rotifere, crustacee (Acartia clausi, Pseudocalanus elongatus, Calanus euxinus), celenterate, ctenofore (Pleurobrachia rhodopis), chetognate (Parasagitta setosa), etc., (jumătate sunt specii de apă dulce sau salmastră, în zonele de vărsare a fluviilor și râurilor în mare), la care se adaugă larvele animalelor marine care alcătuiesc meroplanctonul (circa 100 specii). În afară de acestea, meroplanctonul este o altă componentă importantă a zooplanctonului, aceasta fiind reprezentată de peste 30 de specii de polichete, peste 50 specii de gastropode și peste 20 specii de bivalve (Murina, 1993), (https://ecomareaneagra.wordpress.com/ecosistemul/).

Speciile zooplanctonice care populează Marea Neagră pot fi împărțite în trei grupe ecogeografice. Acestea sunt: specii de origine mediteraneană, relicte ponto-caspice și specii de apă dulce (Zenkevich, 1963). În ciuda faptului că zooplanctonul din Marea Neagră a fost studiat în mare parte, studiile taxonomice efectuate în Marea Neagră nu pot fi considerate ca fiind complete. De exemplu, investigațiile morfologice detaliate ale speciilor de copepode din Marea Neagră, au condus la schimbări în statutul taxonomic al unora dintre acestea. Singura specie a genului Centropages, care trăiește în Marea Neagră, Centropages ponticus KARAV, nu este o variație de specii mediteraneene Centropages kröyeri GIESBR. (Kovalev, 1967). Specia predominantă a genului Calanus în Marea Neagră a fost identificată inițial Calanus helgolandicus CLAUS. Acesta a fost apoi reclasificat ca fiind Calanus helgolandicus ponticus (Kovalev, 1975), și mai târziu Calanus ponticus KRICH (Fleminger, 1987). Și mai recent, această specie a fost redenumită Calanus euxinus HULSEMANN (Hulsemann, 1991). În ceea ce privește statutul taxonomic al formei mari și mici de Acartia clausi GIESBR, se presupune că acestea sunt specii simpatrice , adică ocupă același areal fără să se încrucișeze și având evoluții separate (Kovalev, 1988). În plus, specia de Oithona din Marea Neagră este Oithona nana (Sazhina, 1971) și nu Oithona minuta așa cum fusese anterior clasificată de unii autori (Petipa, 1959, Zaitsev, 1964). Astfel, se poate presupune că investigațiile taxonomice asupra altor specii zooplanctonice pot avea rezultate similare.

Compozitia calitativă a zooplanctonului de la litoralul românesc al Mării Negre

Marea Neagră prezintă cantități însemnate de organisme zooplanctonice datorită numărului mare de nutrienți, a abundenței fitoplanctonice, cât și a volumului mare de substanță organică particulată.

Organismele zooplanctonice prezintă particularități morfologice și fiziologice care le perimte menținerea în coloana de apă datorită măririi suprafeței portante (exarcerbarea lungimii setelor antenare ori de pe furcă, a rostrului, fie datorită adaptării formei sferice), sau prin scăderea greutății (picături de ulei, vacuole umplute cu aer).

Pe baza primelor cercetări efectuate s-a demonstrat faptul că fauna planctonică a Mării Negre este mai săracă în comparație cu cea din Marea Mediterană. Această situație s-a datorat în principal salinității mai scăzute din Marea Neagră. Organismele marine stenohaline (radiolari, sifonofore, pteropode sau salpe), care trăiesc în Marea Mediterană (la o salinitate de 36- 38 PSU), nu sunt capabile să supraviețuiască în Marea Neagră (la o salinitate de 17- 20 PSU).

În cazul acelor grupuri, ale căror specii sunt comune pentru ambele mări, se observă că Marea Neagră este mai puțin bogată în specii. Dintre acestea, copepodele care sunt mai numeroase în Marea Mediterană (peste 1300 specii), în Marea Neagră sunt de zece ori mai puține. (Mazza, 1996)

În România, zooplanctonul din apele platoului continental este format din 24 de specii de copepode, 11 tintinide, 10 cladocere și 8 specii de meduze. Chaetognatul Parasagitta setosa și tunicatul apendicular Oikopleura dioica sunt citate și ele în compoziția holoplanctonului. La acestea se adaugă 60 de specii de rotifere. (Rudescu, 1960)

Ceea ce este de remarcat este faptul că nucleul principal de zooplancton de la litoralul românesc al Mării Negre este format dintr-un număr redus de specii; printre acestea se numără: Noctiluca scintillans, Stenosemella ventricosa, Metacylis mediterranea, Aurelia aurita, Pleurobrahia rhodopis; copepode reprezentate de: Calanus helgolandicus, Pseuocalanus elongatus, Paracalus parvus, Centropages ponticus, Oithona nana, Oithona similis; unele cladocere: Penilia avirostris, Pleopis polyphemoides, Evadne spinifera, iar în cele din urmă se menționează și prezența speciilor: Parasagitta setosa și Oikopleura dioica.

Organismele ce intră în alcătuirea zooplanctonului din apele românești ale Mării Negre aparțin la opt încrengături (fig.II.6).

În ceea ce privește meroplanctonul, acesta este format din stadiile larvare de: bivalve, gasteropode, crustacee și phoronide.

Un rol scăzut în ceea ce privește diversitatea zooplanctonului îl au organismele bento-planctonice (miside, amfipode, izopode și harpacticide).

În holoplanctonul de la litoralul românesc al Mării Negre, atropodele sunt reprezentate prin 37 de specii de crustacee (cladocere și copepode ce pot fi dominante sau eucostante), iar insectele fiind reprezentate de 30, 33% din total.

Fig.II.6 Structura calitativă a zooplanctonului de la litoralul românesc al Mării Negre (după Onciu, Skolka și Gomoiu, 2006)

În privința malacofaunei, s-a observat un amestec a larvelor de specii native cu cele de imigranți noi (Mya, Rapana, Scapharca). Adulții populațiilor de Mytilus galloprovincialis au suferit o reducere în 1970, corelată cu cea a larvelor existente în plancton (Gomoiu, 1984); o astfel de reducere a fost observată, de asemenea și pentru populațiile adulților și nauplilor de Balanus improvisus.

Tot un rol foarte important îl au speciile bentonice pelagice (miside, amfipode, isopode) și chiar de pește (Aphia minuta Risso). Ouăle și larvele de pește sunt de asemenea, componente ale zooplanctonului în apa românească a Mării Negre. Unele specii precum: Aurelia aurita, Pleopis polyphaemoides, Acartia clausi, Noctiluca scintillans, Mnemiopsis leidyi și rotifere, au evoluții continue, explozive, a populațiilor lor în Marea Neagră.

Apele platformei continentale a Mării Negre, sunt reprezentate de o zonă cu noi specii din Marea Mediteraneană, care au venit prin intermediul actual al Bosforului sau prin diferite metode aduse de bărci (Porumb, 1980b). Unele dintre aceste specii, au arătat semne de activitate vitală, dar cu toate acestea, ele nu pot fi considerate printre componentele integrate pe deplin în fauna planctonică, existența lor indică cel puțin o tendință de a trăi în ape mai puțin sărate decât în zonele de origine.

Introducerea de noi specii în Marea Neagră este condiționată de acțiunea factorilor de mediu: valorile scăzute de salinitate în orizonturile superioare (până la 17-18 PSU) și o creștere moderată în profunzime (21-22 PSU), a permis pătrunderea în bazin a unor astfel de specii, care sunt dotate cu mari posibilități ecologice. Oscilațiile temperaturii au făcut ca doar o parte din speciile marine să se adapteze la acest factor care se va schimba de la un sezon la altul. Un exemplu în acest sens este faptul că temperatura în stratul superior de apă în timpul iernii poate înregistra valori de la l-3°C (unde poate îngheța chiar pe zone mai largi), iar în timpul verii, poate ajunge la 24-25°C în același orizont.

Prezența H2S în exces, la 125-150 m, nu permite pătrunderea de specii de zooplancton în Marea Neagră.

Din afirmatiile de mai sus, rezultă că zooplanctonul din platoul continental al Mării Negre este format dintr-un număr mic de specii cosmopolite, euriterme, stenoterme și euritropicale.

Caracteristicile ecologice ale zooplanctonului

Dezvoltarea organismelor pelagice, este puternic influențată de factorii de mediu (temperatură, salinitate, lumina solară) sau de distribuția surselor de hrană (Porumb, 1995).

Temperatura

Organismele, în funcție de toleranța acestora la variațiile de temperatură ale apei, se împart în organisme euriterme (rezistente la orice regim de temperatură) și stenoterme (de apă caldă sau rece). Însă, în apele românești, majoritatea componenților zooplanctonici aparțin euritermelor și sunt răspândiți uniform în masa apei pe toată durata anului.

În timpul verii, acestea sunt mai numeroase în apele de deasupra termoclinei. Aceste organisme sunt: Acartia clausi, Oikopleura dioica, Noctiluca scintillans și larvele meroplanctonice. Din cadrul organismelor stenoterme de apă caldă fac parte Centropages ponticus, Penilia avirostris, Pseudevadne tergistina, Evadne spinifera și Rhizostoma pulmo, iar Pseudocalanus elongatus, Oithona similis, Pleurobrachia rhodopis și Parasagitta setosa sunt stenoterme de apă rece (Zenkevitch, 1963).

Factorul termic este responsabil și pentru distribuția pe verticală a diferitelor categorii ecologice de zooplancton. Relația dintre distribuția pe verticală a diferitelor specii și factorul termic este cel mai bine evidențiată în timpul verii și până la începutul toamnei, când apa Mării Negre e separată în două mase distincte: pe de o parte cele din orizontul superior, mai bine încălzite (19- 24⁰C), iar de cealaltă parte, cele din profunzime, mai reci, în care temperatura scade treptat la 7 la 8⁰C. Termoclina reprezintă în această perioadă o barieră pentru separarea distribuției verticale a speciilor.

În perioada caldă, separarea verticală distinctă a componenților zooplanctonici în funcție de preferințele termice apare în perioada după cum urmează: organismele euriterme în întreaga masă de apă, organismele stenoterme de apă caldă (Centropages, Penilia, Evadne sau Pseudevadne) în stratul superficial și stenotermele de apă rece (Calanus, Pseudocalanus sau Oikopleura) în stratul profund de sub termoclină.

Diversitatea este mai scăzută în sezonul rece față de cel cald datorită preferințelor termice ale componenților zooplanctonici. Odată cu venirea primăverii, temperatura apei crește, iar zooplanctonul începe să se diversifice datorită apariției în plancton a stenotermelor de apă caldă, cele de apă rece nu dispar ci migrează în straturile de fund cu ape mai reci (Zenkevitch, 1963, Porumb, 1995).

Salinitatea

Salinitatea, cel de al doilea factor are un rol foarte important în viața zooplanctonului și este considerat de unii cercetători ca fiind un factor cu o importanță mai mare în determinarea distribuției pe verticală a diferitelor specii.

Zooplanctonul Mării Negre, este calificat drept o formă de specii cu valențe mari adaptative, care le permit să reziste la bazinul cu apă salmastră. Ca rezultat, al adaptării la variațiile mari de salinitate, acestea se încadrează în categoria speciilor eurihaline (Kovalev,1966).

Datele din studiile realizate de către (Porumb, 1975) au arătat că Acartia clausi, Oithona nana și Centropages ponticus sunt mult mai tolerante la variații de salinitate, lucru care le permite să pătrundă în apele Deltei Dunării și în cele ale extremității sudului litoralului românesc. Pseudocalanus elongatus și Oithona similis, din contră, suportă un spectru mai restrâns (13-19 PSU).

Influența salinității, este de asemenea, evidentă în ceea ce privește distribuția pe verticală a copepodelor. De exemplu, Calanus euxinus, Pseudocalanus elongatus, Oithona similis și Oikopleura dioica au populațiile cele mai numeroase în apele de sub termoclină, acolo unde nivelul de salinitate este menținut la valori mai mari decât la suprafață, iar temperaturile sunt mai scăzute.

Lumina solară

Variațiile de intensitate a luminii în 24 de ore, au o puternică influență asupra comunității zooplanctonice. În funcție de caracterul fototropic, dar și de etapele lor de dezvoltare, lumina solară se manifestă prin schimbarea de distribuție a speciilor în apele adânci. De exemplu, adulții de Calanus euxinus și copepode din stadiul 4 sau 5 de dezvoltare, care prezintă grăsimi în rezervele corpurilor lor, migrează zilnic mult mai intens decât reprezentanții tineri din etapele 1-3 de dezvoltare (Porumb și Porumb, 1966, Porumb, 1968 a, b, Petran și Onciu, 1977, Petran și Onciu, 1981).

Densitataea zooplanctonului poate fi mărită în sens pozitiv în prezența luminii artificiale care influentează majoritatea organismelor zooplanctonice.

Au fost emise interpretări diferite în ceea ce privește cauzele care stau la baza migrațiilor pe verticală. Unii cercetători consideră că factorii abiotici (prezența sau absența hranei, etapa/ciclul de dezvoltare în care se află indivizii), iar alții sunt de părere că micșorarea ființelor zooplanctonice se datorează factorului de lumină, care, împreună cu temperatura apei, determină întregul mecanism de deplasare.

Lumina solară influențează organismele, se manifestă prin modificarea nivelului de distribuție în funcție de realizarea nutriției cu ajutorul luminii solare, mai mult sau mai puțin accentuate al speciilor și indivizilor de diferite vârste (Porumb, 1995).

Nutriția zooplanctonului

Pe baza datelor din literatura de specilitate, s-a scos în evidență faptul că nutriția zooplactonului Mării Negre este format din alge unicelulare, ființe de dimensiuni mici (ciliate, tintinide, rotifere, ouă de copepode, nauplii sau larve ale nevertebratelor bentonice), bacterii și din detritus organic prezent în apă sub forma de agregate.

Cantitatea de hrană consumată de componenții zooplanctonici variază în funcție de structura și funcțiile părților componente ale aparatului bucal, de abundența și dimensiunile hranei, dar și de stadiul de viață în care se află organismele.

Cel mai comun tip de nutriție a zooplanctonului din Marea Neagră este filtrarea de alge unicelulare (dinoflagelate, diatomee) care sunt reținute și consumate.

Unele specii (Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, Acartia clausi, Centropages ponticus, Calanus euxinus), cel puțin în câteva etape ale ciclului lor vital sunt principalii consumatori ai fitoplanctonului Mării Negre, acestora li se adaugă și Noctiluca scinitilans, larve de polichete, veligere de bivalve și gasteropode, larvele de crustacee (Balanus, decapode) și Oikopleura dioica, apendicularul ce se menține pe întreaga perioadă a vieții fitoplanctonofag.

În nutriția organismelor filtratoare au fost observate ritmuri sezoniere și nictemerale, dar și o selectivitate net exprimată. Astfel, Paracalanus parvus, Oikopleura dioica preferă celule vegetale unicelulare de dimensiuni mici, solitare (Prorocentrum, Gymnodinium) sau cu colonii ușor de dezmembrat (Sceletonema, Thalassiosira). Acartia clausi în sezonul de iarnă consumă alge, iar vara și primăvara, hrană de origine animală.

Filtratoarele fitoplanctonofage au maximul de dezvoltare numerică în timpul primăverii și verii, când și cantitatea de fitoplancton acoperă nevoile nutriționale ale acestora (Porumb, Ușurelu, 1979). Cei doi autori citați, evidențiază faptul că în perioadele de înfloriri fitoplanctonice, când biomasa algală este mult crescută, cantitatea organismelor zooplanctonice nu sporește proporțional ci, dimpotrivă, se poate remarca un declin. Se observă în probele de plancton recoltate în acea perioadă, cantități mari de resturi de fitoplancton precum și excremente puternic colorate în verde, ceea ce duce la creșterea concentrației de material organic particulat din coloana de apă, suport pentru activitatea bacteriilor.

Trebuie avut în vedere că Noctiluca scintillans, Aurelia aurita își suplimentează nevoile de hrană cu substanța organică solvită din apă (Petran, 1997, Porumb, 1994-1995).

Anumite organisme răpitoare ( Parasagitta setosa, Pleurobrahia pileus, meduze) își procură hrana prin metoda de capturare directă a prăzii, utilizând cârligele, celulele adezive sau urticante.

Cu toate că unii cercetători o consideră din punct de vedere al zoologiei sistematice un dinoflagelat, Noctiluca scintillans are un regim de hrănire heterotrof, conținută din alge planctonice, detritus și hrana de origine animală.

În apele românești, alimentele dominate în timpul sezonului de primăvară-vară, este formată din tintinide, copepode cu toate stadiile de dezvoltare, ouă de pește și meroplancton. Însă, în timpul iernii și toamnei, rata alimentară a organismului Noctiluca scintillans este mai puțin importantă din punct de vedere cantitatv (Porumb, 1992).

Consumul mediu zilnic de hrană în cazul speciei Aurelia aurita reprezintă 0.5% din masa corporală la indivizii cu un diametru între 10 și 50 mm, 3,3% la cei cu diametru între 100-150 mm și 1,1% la indivizii al căror diametru depășește 250-260 mm.

Rația alimentară în cazul organismelor zooplanctonice este influențată de temperatură. De exemplu, rația alimentară zilnică (în % din masă corporală) este egală în cazul lui Acartia clausi cu 0,5% la o temperatură de 0,5°C, 7,4% la 9°C, 36,4-59,3% la 22-23°C.

Rația alimentară a organismelor zooplanctonice se reduce pe măsura ce masa corporală crește. Acartia clausi și Penilia avirostris au o rație alimentară mult mai mare decât crustaceele decapode (Carcinus) (Greze, 1979).

Distribuția pe verticală și migrațiile

Distribuția spațială și temporală a zooplanctonului

Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât și pe verticală. Variațiile în abundența sa sunt însă mai puțin pronunțate decât cele ale fitoplanctonului și se datorează atât evoluției sezoniere a factorilor de mediu, cât și a unor fenomene cu repetare ritmică, constantă.

În general, aglomerările eterogene de plancton se datorează curenților de suprafață care antrenează planctonul spre anumite zone. De asemenea, hrana poate atrage mase mari de zooplancton, ca și suprafețe optime pentru reproducere.

În ceea ce privește dinamica anuală a zooplanctonului, acesta își atinge maximul după intrarea în declin a exploziei de primăvară a diatomeelor. Această creștere este dată în general de copepodele calanoide, care sunt principalii consumatori ai diatomeelor. Spre sfârșitul primăverii și începutul verii se înregistrează o creștere însemnată a abundenței organismelor meroplanctonice. Vara, acestea sunt urmate de dezvoltarea populațiilor de pești și nevertebrate zooplanctonofage. Deosebit de abundente în această perioadă sunt meduzele și ctenoforele care se hrănesc intens cu copepode și larve planctonice. Tot atunci se pot dezvolta tunicatele și chetognatele. (Surugiu, 2005)

Migrațiile verticale ale zooplanctonului

Zooplanctonul poate realiza migrații active pe verticală în decursul unei zile. Astfel, în timpul zilei, organismele planctonice se concentrează la adâncimi mai mari, iar noaptea se ridică în apele de la suprafață. Acest fenomen este larg răspândit printre organismele zooplanctonice și poartă numele de migrații nictemerale. Unele copepode, deși au dimensiuni mici (4-6 mm), pot urca și coborâ zilnic 100-200 m. Crustaceele mai mari, cum este de exemplu eufauzidul Meganyctiphanes norvegica, coboară cu o viteză de până la 130-200 m/oră. Cercetările au arătat că ziua, aceste crustacee stau la adâncimea de 400-600 m și numai noaptea urcă până la cca. 100 m, unde își caută sursa de hrană. În regiunile polare, din cauza transparenței mai reduse, migrațiile circadiene au loc între 50-100 m. Dintre crustacee, mari aglomerări realizează și creveta Acanthephyra (Surugiu, 2005).

Cu toate că în prezent este unanim recunoscut faptul că factorul declanșator al acestei migrații circadiene este lumina, nu există o explicație satisfăcatoare a cauzelor care determină ca aceste micuțe organisme să consume o cantitate uriașă de resurse proprii pentru aceasta. În timp au fost emise mai multe ipoteze care încearcă să lămurească apariția acestui fenomen (Surugiu, 2005).

O primă explicație posibilă a acestor migrații ar fi că organismele zooplanctonice părăsesc zona bine luminată pentru a se ascunde de prădătorii diurni (pești, păsări) în zona crepusculară. Neajunsurile acestei ipoteze constau în aceea că adâncimea la care coboară în timpul zilei, prezintă încă suficientă lumină pentru a putea fi identificați cu ajutorul organelor de văz. Dimpotrivă, alte organisme migrează la adâncimi mult mai mari decât cele necesare pentru a evita prădătorii. O serie de specii care migrează pe verticală posedă organe bioluminescente, ce pot avea efect de atragere a prădătorilor. De asemenea planctonul gelatinos, care este transparent și deci relativ invizibil pentru prădători, realizează cele mai ample migrații verticale.

O a doua ipoteză sugerează că zooplanctonul coboară spre adâncime și urcă apoi spre suprafață pentru a se situa în mase de apă diferite decât cele din care a coborât. Deoarece zooplancterii au posibilități limitate de a se opune forței curenților de apă, ei vor fi purtați în aceeași masă de apă și în timp vor epuiza fitoplanctonul de la acest nivel. De aceea, prin simpla coborâre și apoi ridicare la suprafață zooplancterii vor intra în contact cu mase de apă care pot conține mai multă hrană. Acest mecanism poate fi folosit și pentru a evita sau părăsi apele care prezintă un fitoplancton foarte dens și în care prezența unor substanțe toxice poate fi mai mare. (Surugiu, 2005)

A treia teorie lansată vizează faptul că, din punct de vedere energetic, este mai avantajos ca în timpul zilei să se retragă în ape mai reci, deoarece rata metabolică și nevoile energetice aici sunt mai mici. Este posibil ca prin rămânerea în timpul zilei în apele mai adânci și mai reci să fie economisită chiar mai multă energie decât cea utilizată pentru realizarea migrațiilor. Această teorie este susținută de faptul că în apele polare, unde diferența de temperatură dintre apele de suprafață și cele de adânc este mai mică, migrațiile pe verticală sunt cel mai rar observate. La polul opus se află situația din apele tropicale, unde gradientul termic dintre suprafață și adânc este foarte puternic, iar migrațiile pe verticală observate sunt cele mai ample (Surugiu, 2005).

Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă și posibilitățile de percepere ale ochiului. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Din această cauză, acestea ziua se retrag în adânc, iar noaptea revin la suprafață. Totuși, animalele planctonice migrează la adâncimi mult mai mari decât cele la care intensitatea luminoasă poate fi dăunătoare.

Fenomenul migrației pe verticală poate fi corelat și cu vâscozitatea apei, care ziua scade datorită încălzirii apei și provoacă scufundarea organismelor, iar noaptea crește și determină ridicarea.

Nu trebuie exclusă nici ipoteza conform căreia zooplanctonul se scufundă pentru a permite fitoplanctonului să realizeze fotosinteza și să își refacă efectivul în timpul zilei, astfel încât noaptea să fie exploatat din nou.

Temperatura poate de asemenea influența migrațiile verticale. În acest caz adâncimea maximă la care coboară organismele este trasată de acest factor fizic.

Pe lângă migrațiile circadiene, mai există și migrații sezoniere pe verticală. Astfel, unele chetognate și copepode (genul Calanus) coboară în ape mai adânci către toamnă, pentru iernat (Surugiu, 2005).

Rolul zooplanctonului în rețeaua trofică marină

Importanța ecologică a organismelor, este în mare parte determinată de poziția și rolul acestora în rețeaua trofică. Caracteristicile decisive sunt dimensiunea corpului, spectrul de hrană și tipul de hrănire.

Majoritatea zooplancterilor filtratori se hrănesc cu fitoplancton, fiind considerați erbivori – multe copepode și eufauzide, salpe (Thaliacea) și apendicularii. În afară de fitoplancton, filtratorii se mai hrănesc și cu suspensii organice moarte (detrirus) și de asemenea cu nano- și microplancton situație în care sunt considerați omnivori (marea majoritate a speciilor filtratoare). Ca producători secundari, aceștia ocupă al doilea, uneori al treilea nivel în rețeaua trofică. În unele cazuri, detritusul, împreună cu flora bacteriană asociată, joacă un rol mai mare chiar decât planctonul viu. Protozoarele planctonice au rol însemnat în lanțul trofic planctonic, reprezentând o verigă considerabilă dintre bacterii și zooplanctonul de talie mai mare ( Fig.III.7).

Fig. III.7 Reprezentare diagramatică a relațiilor trofice dintre grupările planctonice majore (Surugiu, 2005)

Zooplanctonul erbivor (protozoare, rotifere, copepode) poate provoca variații substanțiale ale abundenței fitoplanctonului. Acest lucru reiese din observația că declinul de primăvară al fitoplanctonului este mult mai rapid decât cel care s-ar datora exclusiv epuizării nutrienților. Mai mult decât atât, nutrienții niciodată nu dispar complet din apele de suprafață, cum ar reieși dacă ei ar constitui factorul limitativ. Experimental, s-a demonstrat că rata consumului algelor planctonice de către zooplancton este de-a dreptul uimitoare. Astfel, în unele zone zooplanctonul poate consuma zilnic peste 50% din cantitatea de fitoplancton. Acest lucru nu se întâmplă în schimb în estuarele și golfurile izolate. (Surugiu, 2005)

Zooplancterii răpitori sunt tipic prădători, ca de exemplu meduzele, ctenoforele (Pleurobrachia pileus), sifonoforele (Chelophyes appendiculata), unele eufauziacee (Meganyctiphanes norvegica) și gasteropode pelagice (Firoloida desmarestia).

În multe cazuri, modul de hrănire se poate schimba odată cu vârsta. Astfel, majoritatea larvelor de nevertebrate se hrănesc cu fitoplancton, dar devin omnivore sau carnivore în stadiile mai târzii de dezvoltare. Multe larve de pește la început sunt omnivore pentru ca mai târziu să consume numai hrană animală.

Hrănindu-se cu fitoplancton, zooplanctonul servește la rândul său drept mediu nutritiv pentru formele de viață mai evoluate. Cu zooplancton se hrănesc și cele mai mari animale precum balenele, care în regiunea antarctică filtrează cârduri imense de krill. ( Surugiu, 2005)

III. MATERIAL ȘI METODĂ

Metode de colectare a zooplanctonului

Probele analizate au fost prelevate în timpul expediției de monitorizare organizată de Institutul de Cercetare-Dezvoltare Marină ‘‘Grigore Antipa’’, Constanța cu nava de cercetare STEAUA DE MARE în luna iunie a anului 2015.

În cadrul acestei expediții de monitorizare a fost colectat un număr de 42 probe de mesozooplancton de pe platforma continentală a Mării Negre de-a lungul litoralului românesc, din 42 de stații amplasate pe 13 profile ( Sulina, Mila 9, Sfântu Gheorghe, Portița, Gura Buhaz, Cazino Mamaia, Constanța Nord, Est Constanța, Constața Sud, Eforie, Costinești, Mangalia, Vama Veche) ( Fig. III.8 ).

Fig.III.8 Distribuția stațiilor pe întreg litoralul românesc (foto original)

Probele de zooplancton au fost colectate cu fileul de tip Juday (fig.III.9), cu diametru intern al inelului superior de 36 cm și o sită filtrantă de 150 µm. Colectarea probelor de zooplancton s-a executat prin tractarea pe verticală, a fileului în masa apei, pe orizonturi standard iar pentru asigurarea unei poziții cât mai verticale a fileului în apă se utilizează lesturi de 10-20 kg în funcție de gradul de agitare al mării sau de curenții marini existenți (Harris et al., 2000).

După colectare, fileul este ridicat pe puntea navei și spălat ușor cu furtunul cu apă de mare pentru eliberarea organismelor care au rămas blocate în sita filtrantă. Pentru determinarea volumului de apă filtrată se folosește lungimea cablului sau măsurătorile realizate cu turometru montat pe inelul superior al fileului (Harris et al., 2000).

Fig.III.9 Fileul de tip Juday (foto INCDM))

Probele de zooplancton, au fost depozitate în borcane de plastic de 500 ml (fig.III.a) și conservate în soluție de formaldehidă tamponată 4%. Pentru prelucrarea la microscop a fost eliminat surplusul de apă din borcan până s-a ajuns la un volum de aproximativ 100 ml (fig.III.b) sau mai mare, în funcție de abundența organismelor din probă.

a. probă (500 ml) b. probă redusă

Fig.III.10 Recipient și pahar Berzelius cu probă (foto original)

Metode de studiu în laborator

Probele de mesozooplancton, au fost analizate în laboratorul de zooplancton al Departamentului de Ecologie și Biologie Marină, utilizând binocularul OLYMPUS SZX10 (Fig.III.11 a,b), ce are încorporat o cameră foto, utilizată pentru fotografierea speciilor.

a. Binocularul OLYMPUS SZX10 b. Identificarea speciilor la lupa binocular

Fig.III.11 Aspect din laborator (foto original)

După concentrarea probei, s-a realizat triajul taxonomic al acestora sub lupa binoculară și microscop invers. Pentru organismele rare sau de mai mari dimensiuni, proba este examinată în întregime într-o placă Petri (fig.III.12) pe care a fost trasat un caroiaj de ghidare. Triajul speciilor abundente s-a realizat prin extragerea din probă a unei subprobe de 2 ml din care au fost numărate organismele. Numărarea organismelor s-a realizat într-o placă Bogorov (fig.III.13), până când au fost numărate cel puțin 100 de exemplare din primele trei specii dominante.

Analiza cantitativă constă în aprecierea numărului de organisme și a biomasei lor pe o unitate de volum cunoscută (ind·m-3, mg·m-3). Numărarea organismelor zooplanctonice din probele colectate pe specii și pe grupe sistematice (încrengături, clase, ordine, familii etc.) s-a realizat concomitent cu sortarea și identificarea lor. Abundența totală a organismelor zooplanctonice pe 1 m3 s-a calculat prin însumarea valorilor abundenței numerice a fiecărui taxon, ținând cont de unitatea de volum din care a fost numărată, volumul probei și volumul filtrat.

Metoda Petipa se bazează pe greutatea predeterminată a organismelor zooplanctonice, pe specii marini și stadii de dezvoltare, fiind metoda utilizată pentru studiul organismelor zooplanctonice la Marea Neagră. Biomasa umedă a organismelor zooplanctonice a fost exprimată în mg·m-3 și a fost determinată prin multiplicarea biomasei specifice a fiecărui organism zooplanctonic cu numărul de ind· m-3.

Fig. III. 12 Placa Petri (foto original) Fig. III .13 Placa Bogorov (foto original)

Speciile zooplanctonice au fost determinate cu ajutorul cărților de specialitate și al determinatoarelor: Diversitatea lumii vii, determinatorul ilustrat al florii și faunei României, vol I- 1995, Mordukhay-Boltovskoy, F.D. (Ed.). (1969): Ghidul de identificare al faunei din Marea Neagră și Marea Azov.- Kiev: Naukova Dumka Publ., T. 2 (Artropoda: Cladocera, Calanoida, Cyclopoida, Monstrilloida, Harpacticoida, Ostracoda, Cirripedia, Malacostraca, Decapoda), 536 pp. (in rusă). (fig.III.14)

Fig.III.14 Carte de specialitate și determinator (foto original)

Ⅳ. ANALIZA MESOZOOPLANCTONULUI DE LA LITORALUL ROMÂNESC AL MĂRII NEGRE ÎN LUNA IUNIE 2015

Compoziția specifică a populației zooplanctonice studiate în luna iunie 2015

În urma analizării celor 42 de probe colectate din cele 3 corpuri de apă (RO-TT03, RO-CT01, RO-MT01), s-au identificat 22 specii/taxoni dintre care 21 cu importanță trofică și o specie netrofică) (Tabelul Ⅳ.1)

Tabelul Ⅳ.1 Listă specii/taxoni din probele analizate

Descrierea principalilor taxoni identificați și biologia lor

Noctilluca scintillans

Morfologie: Noctilluca scintillans este un organism dinoflagelat unicelular ce prezintă bioluminescență care poate fi folosită de specie pentru diferite scopuri. Aceasta ar putea fi folosită ca o apărare împotriva prădătorilor, o strategie de a ține la distanță prădătorii, sau ca un mijloc de comunicare. De formă sferică, dinoflagelatul variază între 200- 2000 micrometri în diametru. ( Fig. Ⅳ.15)

Fig.Ⅳ.15 Noctiluca scintillans (foto original)

Răspândire: Dinoflagelatul se găsește în orice parte a mării, mai ales în zonele de coastă, atât în apele temperate, cât și în cele tropicale. Densitatea populației lor s-a dovedit a fi dependentă de disponibilitatea alimentelor, care este motivul pentru care tind să rămână în zonele mai puțin adânci, de coastă, în cazul în care prosperă fitoplanctonul.

Hrănire: Cu fitoplancton și zooplancton, diatomee, protozoare, ouă de pește, și anumite bacterii.

Ecologie: Noctiluca scintillans a cunoscut o dezvoltare explozivă la litoralul românesc în perioada de intensă eutrofizare, fiind specia dominantă în perioada sezonului de vară, fenomen care se manifestă și în zilele noastre, dar la o intensitate mult mai redusă. (http://en.citizendium.org/wiki/Noctiluca_scintillans; https://botany.si.edu/references/dinoflag/Taxa/Nscintillans.htm; Onciu, Skolka și Gomoiu, 2006)

Acartia clausi

Fig.Ⅳ.16 Acartia clausi naupliu, femelă și mascul (foto original)

Morfologie: Corpul organismului este alungit și subțire. În ciuda dimensiunii, copepodul este destul de mic, variază de la 0,3 la 15 mm și joacă un rol important în mări și oceane, fiind componenta centrală a ecosistemelor marine.

Femela: Abdomenul femeii este foarte scurt, oarecum mai mic decât cefalotoracele care rotunjește marginile posterioare. Abdomenul este înarmat cu fascicule subțiri de fire de păr pe părțile laterale ale segmentului anal. Primele antene ajung la mijlocul segmentului genital. Seta apical groasă și zimțată la capătul distal este aproape egală cu lungimea setei laterale, P5 este uniramat.

Masculul: Partea laterală a segmentului genital prezintă mănunchiuri de sete scurte. P5 din partea dreaptă, este format din 4 articole scurte terminate cu 1 țep, cel stâng este constituit din 3 articole, formând împreună un clește.

Răspândire: Acartia clausi, trăiește în apele marine, în coloana de apă, de la suprafață până la 200 m adâncime, efectuând în fiecare zi atât migrații orizontale, cât și verticale. În timpul nopții merg până în straturile de suprafață, în timp ce dimineața masculii și femelele ajung până în straturile profunde ale apei.

Hrănire: Fitoplancton și zooplancton.

Ecologie: Este o specie pelagică, dominantă în planctonul Mării Negre, mai ales în perioada eutrofizării. Acartia clausi este un organism cu ciclu rapid de dezvoltare fiind capabilă să realizeze abundențe și biomase ridicate într-un interval scurt de timp. (http://www.caspianenvironment.org; http://www.4seas.eu; Muller și Godeanu, 1995).

Pseudocalanus elongatus

Fig.Ⅳ.17 Pseudocalanus elongatus, naupliu și adult (foto original)

Morfologie: Specia este în totalitate transparentă, partea prosomei poate fi vizibilă pe sfert de culoare roșie, iar sacul lipidelor poate fi proeminent. Cefalonul este unit cu primul segment, ultimele segmente toracice de asemenea contopite.

Femela: Abdomenul este alcătuit din 4 segmente, iar P5 sunt reduse și terminate cu un țeo.

Masculul: Abdomenul organismului este format din 4 segmente, iar A1 nu este organ prehensil. P5, cel din dreapta, prezintă 5 articole, iar celălalt stâng prezintă 4 articole.

Răspândire: Este întâlnit cel mai mult în lunile reci.

Ecologie: Pseudocalanus elongatus, specie criofilă servește ca un organism alimentar major pentru larve, cât și pentru adulți de pește pelagic. Datorită abundenței lor ridicate, ele joacă un rol important în ecologia trofică a sistemelor marine. (www.plankt.oxfordjournals.org;http://onlinelibrary.wiley.com;http://www.arcodiv.org; Muller și Godeanu, 1995).

Paracalanus parvus

Morfologie: Corpul organismului este relativ robust (Fig.Ⅳ.18), iar fruntea este uniform rotunjită și se termină într-o pereche de spini lungi și delicați constituind rostrul. Capul și primul segment toracal prezintă urme ale liniei de separare în mod vizibil pe suprafața dorsală.

Fig.Ⅳ.18 Paracalanus parvus (foto original)

Femela: A1 est e alcătuit din 25 de articole, spre vărf setele sunt mai lungi, dar nepenate. Cefalonul este unit cu primul segmental toracelui, iar P5 este uniramat, constituit din 2 articole, ultimul ascuțit care prezintă 2 țepi.

Masculul: P5, din stânga prezintă 5 articole, iar cel din dreapta, doar de 2 articole.

Răspândire: Paracalanus parvus este cel mai frecvent în lunile reci.

Ecologie: Cuprinde o parte importantă a zooplanctonului în termeni de biomasă, precum și a ratei de producție. (http://www.nio.org; Muller și Godeanu, 1995).

Centropages ponticus

Morfologie: Cefalotoracele se deosebește clar de primul segment toracal; segmentele toracice IV și V sunt separate și ultimul segment are părțile laterale ascuțite (Fig.Ⅳ.19)

Fig.Ⅳ.19 Centropages ponticus (foto original)

Femela: Abdomenul organismului este format din 3 segmente, segmentul genital asimetric, cu un grup de țepisori.

Masculul: : P5, cel din dreapta, format din 3 articole în formă de clește, iar cel stâng din 2 articole.

Răspândire: Centropages ponticus, specie planctonică termofilă și cunoscută ca specie neritică, este în mod frecvent și aproape exclusiv în tranșa superioară de 50 m primăvara, deasupra și dedesubtul termocline.

Hrănire: Fitoplancton și zooplancton.

Ecologie: Este absent în plancton în timpul sezonului rece și apar în mai, când temperatura apei crește la l5- 16°C. Organismul poate fi folosit ca specie indicatoare (Muller și Godeanu, 1995).

Calanus euxinus

Morfologie: Cefalotoracele mai lat decât abdomenul, mobil față de celelalte segmente toracale; trecerea de la cefalotorace la abdomen este bine marcată. Prezintă două sete penate, paralele, lungi, pe ultimele două segmente antenare, netransformată în organ prehensil la mascul.

Femela: P5 are exopoditul din stânga mai lung.

Masculul: P5 este de tip înotător.

Fig.Ⅳ.20 Calanus euxinus femela și masculul (foto original)

Răspândire: Calanus euxinus este frecvent în lunile reci în toată masa apei, iar în perioada caldă doar în orizonurile adânci.

Hrănire: Calanus este un copepod omnivor. O trăsătură neobișnuită a ciclului său de viață, este capacitatea sa de hibernare fără hrănire, de până la șase luni în timpul iernii. (http://www.vliz.be).

Ecologie: Este un producător dominant secundar în Marea Neagră, reprezentând peste o treime din biomasa zooplanctonului total. De asemenea, este principala hrană în Marea Neagră pentru o varietate de specii de pești comercial importanți, de exemplu, șprot și hamsii (Sirotenko și Danilevsky, 1977; Sirotenko și Sorokalit, 1979; Avșar, 1993), (Muller și Godeanu, 1995) (Vinogradov et al, 1992.).

Oithona similis

Morfologie: Cefalotoracele nun este lățit în partea mediană. Anterior prezintă un rostru îndreptat în jos, cizibil lateral. Ultimul segment toracic este foarte scurt.

Fig.Ⅳ.21 Oithona similis femela și masculul (foto original)

Răspândire: Este o specie importantă în ecosistemul Mării Negre întâlnită atât în sezonul rece cât și în cel cald.

Hrănire: Microcarnivore pe fitoplancton mobili și nauplii de copepode.

Ecologie: În ciuda dimensiunilor mici, abundența ridicată a acestor copepode poate duce la populații, atingând niveluri ale biomasei similare cu cele din speciile dominante ale calanoidelor.(Muller și Godeanu, 1995; www.sams.ac.uk, http://www.grid.unep.ch)

Harpaticoida

Fig.Ⅳ.22 Harpaticoida (foto original)

Morfologie: Subordinul Harpacticoida se caracterizează prin: corpul împarțit în două secțiuni fundamentale , prima secțiune este alcătuită din cefalotorace ,de regulă gasim 4 segmente toracice libere . Secțiunea posterioară, urosoma (abdomenul) alcatuită din 5 segmente.

Ecologie: Harpaticoidele trăiesc în lacuri, balți, izvoare și fântâni. Speciile existente în apele continentale trăiesc fie numai în apă dulce, fie numai în ape salmastre sau unele specii și în apă dulce și în apă sărată. (Ariadna Damian-Georgescu, 1970)

Pleopis polyphaemoides

Morfologie: Cladocerul are carapacea hemisferică, fără spin caudal, delimitată dorsal de cap printr-o adâncitură, iar postabdomenul este mai mare cu gheare triunghiulare, relativ scurte.( Fig.Ⅳ.23)

Fig.Ⅳ.23 Pleopis polyphaemoides (foto original)

Răspândire: Frecvent deasupra orizontului saltului termic (mai rar până la 55 m).

Hrănire: Specie carnivoră.

Ecologie: Specie de ape curate, euriterma, eurihalină, planctonică (Muller și Godeanu, 1995)

Penilia avirostris

Fig.Ⅳ.24 Penilia avirostris (foto original)

Morfologie: Trunchiul și cele 6 perechi de picioare foliacee sunt acoperite de o carapace cu aspect bivalv, deschisă ventral. Capul prezintă 2 rosturi, iar ochiul este mic.

Răspândire: Preferă orizontul 0-10 m (50) m de pe platforma continentală a Mării Negre.

Hrănire: Specie filtratoare

Ecologie: Specie de ape superficial curate, marină, termofilă și eurihalină. (Muller și Godeanu, 1995)

Chydorus sphaericus

Fig.Ⅳ.25 Chydorus sphaericus (foto original)

Morfologie: Carapacea sferică care înconjoară membrele și corpul, aceasta fiind pigmentată. Primele antene sunt acoperite de proiecții care se unesc pentru a forma un "cioc". Rostrul este lung și acut.

Răspândire: Chydorus se găsește, în general, în lacurile cu eutrofizare mai mare sau în apropierea sedimentelor de fund.

Hrănire: Se hrănesc cu alge, detritus și diatomee.

Ecologie: Chydorus sphaericus merită multă atenție datorită importanței lui în cadrul diferitelor relații alimentare și energie, fiind principala sursă de hrană pentru peștii carnivori (http://people.cst.cmich.edu/mcnau1as/zooplankton%20web/Chydorus/Chydorus.html; http://cfb.unh.edu/cfbkey/html/Organisms/CCladocera/FChydoridae/GChydorus/Chydorus_sphaericus/chydorussphaericus.html)

Daphnia longispina

Fig.Ⅳ.26 Daphnia logispina (foto original)

Morfologie: Carapacea oval-alungită, ușor comprimată lateral, reticulată rectangular- romboidal. Terminal prezintă un spin codal subțire și friabil, drept sau ușor curbat în sus, având o lungime de 1/3- 2/3 din lungimea carapacei.

Hrănire: Este o specie filtratoare, consumă alge verzi.

Ecologie: Se găsește într-o gamă largă de corpuri de apă dulce. Suporta pH acid, sub 5 și temperaturi scăzute. ( https://www.revolvy.com/topic/Daphnia%20longispina), (Samargiu, 2016)

Bosmina longirostris

Fig.Ⅳ.27 Bosmina longirostris (foto original)

Morfologie: Are o carapace, care arată ca o cochilie pliată care acoperă animalul și se deschide atât pe laturile ventrale cât și posterioare. Lungimea mucoaselor și a carapacei variază în sezon, scăzând în timpul verii datorită riscului sporit de prădare cu dimensiuni.

Membrii lui speciei Bosmina longirostris sunt dimorfism sexual. Femelele au antene mari care curg înapoi peste cap, care sunt absente la masculi. Femelele au dimensiuni cuprinse între 0,4 și 0,6 mm, în timp ce masculii variază între 0,4 și 0,5 mm.

Răspândire: Specie planctonică, întâlnită frecvent în lunca și Delta Dunării, precum și în lacurile litorale, și în zona litorală a Mării Negre, de la Sulina, până aproape de Mangalia.

Hrănire: Specie filtratoare, consumă protozoare, diatome și alte alge care variază între 10 și 15 μm.

Ecologie: Bosmina longirostris joacă un rol important în industria alimentară, deoarece acestea reprezintă o bună sursă de hrană pentru multe organisme acvatice. De asemenea, prin filtrarea algelor, pot îmbunătăți claritatea apei. Prea multe specii de Bosmina longirostris concentrate într-o zonă pot reduce nivelul de oxigen din apă, ceea ce poate avea un impact negativ asupra peștilor. (Acharya, et al., 2005; DeMott and Kerfoot, 1982; Shaharudin and Saisho, 2011; Urabe, 1991; Zaret and Kerfoot, 1980)

Polychaeta

Fig.Ⅳ.28 Polychaeta (foto original)

Morfologie: Reprezentanții larvelor de polichete, în dezvoltarea lor embrionară, prezintă mai multe stadii larvare aparținând meroplanctonului.

În general, speciile cu ouă telolecite, dar cu rezerve viteliene insuficiente pentru asigurarea unei dezvoltări directe, îndată după terminarea gastrulației are loc aclozarea unei forme larvare tipice,denumită trochophoră.Ea se caracterizează prin prezența mai multor brâuri circulare de ciliatură cu rol locomotor (înot), precum și a unuo smoc de cili apicali senzitivi.

Metamorfoza larvară în condițiile unei vieți planctonice (care poate să dureze de la câteva zile la câteva luni), continuă prin stadiile metatrochophoră I și metatrochophoră II; prima marcată prin începerea (vizibilă) a segmentației, prin fragmentarea benzilor mezodermice și apariția veziculelor celomice perechi, iar cea de-a doua, prin apariția unor cheți larvari.

Larva nectochetă înoată cu ajutorul ciliaturii larvare, (parapodele nefiind încă funcționale). Momentul apariției motilității parapodelor, coincide cu resorbția ciliaturii larvare și cu terminarea fazei planctonice a ontogenezei. Forma larvară cu parapode funcționale ce se lasă pe fund și începe o viață bentală, este larva nectosomă.

Ecologie: Puține specii prezintă forme larvare în stadiul de trochophoră cu caractere morfologice distinctive. (Muller. și Godeanu, 1995)

Gasteropoda

Morfologie: Majoritatea speciilor se dezvoltă în decursul primelor zile sau săptămâni de viață prin parcurgerea unor stadii larvare. La speciile de la litoralul românesc al Mării Negre, stadiul larvar planctonic cel mai timpuriu este cel de larvă veligeră. Larva veligeră se caracterizează prin prezența unui velum ciliat, dispus marginal, care poate fi bilobat sau multilobat și servește drept organ de locomoție. Larva veligeră este purtătoarea unei cochilii embrionare, forma căreia poate permite identificarea genurilor sau chiar și a unor specii, mai ales în corelație cu prezența sau absența unor primordii de organe ( îndeosebi piciorul larvar). Dimensiunea variază între 0,4- 1,2 mm.(Fig.Ⅳ.29)

Fig.Ⅳ.29 Gasteropoda (foto original)

Ecologie: Durata stadiilor meroplanctonice la gasteropode poate fi foarte scurtă, de ordinal câtorva ore, la speciile ale căror ouă sunt bogate în vitelus și la care larva veligera eclozată dispune deja de un picior funcțional; sau mai lungă: de la câteva zile la câteva săptămâni .(Muller și Godeanu, 1995)

Bivalvia

Morfologie: Faza de trochophoră durează relativ puțin, se caracterizează prin prezența a cel mult două brâuri de cili și a unui smoc de cili apicali. Trecerea ei în stadiul de veligeră primară este marcată prin apariția velumului ciliat și a cochiliei embrionare nepereche (sub forma unei calote postero-dorsale).

Fig.Ⅳ.30 Bivalvia (foto original)

Faza veligeră durează la majoritatea speciilor câteva săptămâni .Treptat, apare rudimentul de picior și creșterea cochiliei, care se curbează lateral și tinde să îmbrace larva până aproape de brâu. Ultima fază a larvei veligere coincide cu divizarea simetrică a cochiliei larvare în două jumătăți, resorbția mușchilor aductori ai volumului și lepădarea volumului propriu zis. Faza ontogenetică corespunzătoare acestui moment este cea de veliconhă, care poate avea dimensiuni de până la 1 mm, piciorul și mușchii aductori funcționali și primordiile de sifoane diferențiate.

Hrănire: Cu flagelate nude și filtrează intens bacterioplanctonul.

Ecologie: Se fixează de substrat.

(Muller și Godeanu, 1995).

Balanus improvisus

Morfologie: Nauplii de Balanus reprezintă un tropism specific pentru pelicula superficială a apei, toate larvele tind să se ridice spre suprafață. Aglomerarea lor putând determina colorarea peliculei superficiale a apelor într-o nuanță roșcată, mai ales în diminițele liniștite de vară. Dezvoltarea larvelor naupliu se caracterizează prin existența unei perechi de cornițe fruntale și a unui spin caudal, ]n decurs de aproximativ 10 zile având loc 4 năpârliri, iar în timpul apariției primelor perechi de teracopode apare și carapacea bivalvă, larva atingând stadiul de Cypris. (Muller și Godeanu, 1995).

Fig.Ⅳ.31 Nauplii si cypris de Balanus ( foto original)

Parasagitta setosa

Morfologie: Capul este prevăzut cu fălci puternice cu câte 7- 8 cheți lungi și 5- 10 spini caudali prebucali, cu ajutorul cărora își prinde prada, fiind un organism rapitor. Pe corp prezintă 2 perechi de înnotătoare laterale. Lungimea maximă a unui adult este 14 mm.(fig.Ⅳ.32)

Fig.Ⅳ.32 Parasagitta setosa (foto original)

Răspândire: Specie planctonică, prezentă în tot cursul anului în plancton.

Reproducere: Ovarele sunt scurte, iar ovulele sunt destul de mari.

Ecologie: Execută migrații nictemerale. (hhtp://eukarya.ro; Muller și Godeanu, , 1995)

Oikopleura dioica

Morfologie: Oikopleura dioica este un animal liber, prezentând pe tot parcursul vieții notocordul. Corpul este alcătuit din trunchi și coadă. Trunchiul este acoperit totaș sau parțial cu o tunică groasă (capsulă). Nu are o cameră perifaringiană și nici cloacă (tubul digestivse deschide direct la exterior). Această specie are deschiderea bucală în sus; capsula acoperă numai partea anterioară atrunchiului, partea posterioară este pronunțată la adult (ca urmare a dezvoltării glandelor sexuale). Sunt capabile să producă intermitent bioluminescență verde- albăstruie și astfel, aduc o contribuție semnificativă la ploaia de materie organică.

Fig.Ⅳ.33 Oikopleura dioica (foto original)

Răspândire: Diverse specii de Oikopleura sunt distribuite atât în mările temperate cât și în cele tropicale.

Hrănire: Este o specie filtratoare, consumă fitoplancton.

Ecologie: Aceste tunicate mici pelagice pot fi printre animalele gelatinoase cele mai abundente în apele din larg. (http://speciesidentification.org/species.php?species_group=zmns&id=569; https://doi.org/10.1093/nar/gks1159)

Mesopodopsis slabberi

Morfologie: Solzul antenei nu depășește pedunculul antenulei, pedunculii oculari sunt foarte lungi.

Fig.Ⅳ.34 Mesopodopsis slabberi (foto original)

Ecologie: Specie eurihalină, răspândită și la gurile Dunării. (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15482844)

Analiza calitativă și cantitativă a mesozooplanctonului din vara anului 2015

Din distribuția spațială a valorilor medii decenale a salinității din datele disponibile World Ocean Data (ftp://ftp.nodc.noaa.gov/) și INCDM (www.nodc.ro), dar și din valorile medii lunare de clorofilă-a pentru perioada 07.2002-10.2013 (disc.sci.gsfc.nasa.gov/giovanni) s-au clasificat apele marine românești în patru corpuri de apă:

– RO-TT03 – apele marine situate în partea de nord, sub influența directă a Dunării, de la gura de vărsare a fluviului în Marea Neagră, spre sud, până la Portița, la adâncimi de până la 30m. Apele sunt delimitate de salinitatea medie sezonieră până la 8,0 PSU și o medie anuală până la 14,5 PSU (Fig.Ⅳ.35)

Fig.Ⅳ.35 Apele tranzitorii

– RO-CT01 – sunt apele marine din partea centrală până la sud (de la Portița până la Vama Veche), de la linia de baza până la izobata de 30m. Apele sunt delimitate de salinitatea medie sezonieră 8 – 16 PSU și o medie anuală până la 16,0 PSU (Fig.Ⅳ.36)

Fig.Ⅳ.36 Ape costiere

– RO-MT01 – corespunzător apelor marine de la izobata 30 m până la 200m; apele din interiorul și exteriorul platformei continentale, delimitate de salinitatea medie sezonieră și anuală în intervalul 16 – 17,5PSU (Fig.Ⅳ.37)

Fig.Ⅳ.37 Ape marine

– RO-MT02 – apele marine, de larg, delimitate de salinitatea medie sezonieră și anuală mai mare de 17,5 PSU, cu adâncimi de peste 100 m.

Analiza sinecologică

Profilurile din care au fost colectate probele analizate, aparțin primelor 3 categorii de apă (RO-TT03, RO-CT01, RO-MT01) datorită adâncimii și salinității.

Frecvența speciilor în stațiile din cadrul celor 3 repartizări.

Din reprezentarea grafică se observă că din totalul de 21 de specii zooplanctonice identificate în probele colectate în cadrul apelor tranzitorii s-au remarcat 10 specii euconstante , 2 specii constante ,4 specii accesorii și 5 specii accidentale. (Fig.Ⅳ.38)

Fig.Ⅳ.38 Frecvența speciilor- RO-TT03

Din totalul de 16 taxoni identificați în probele colectate din cadrul apelor costiere s-au identificat 9 specii euconstante , 2 specii constante ,4 specii accesorii și o specie accidentală (Fig.Ⅳ.39)

Fig.Ⅳ.39 Frecvența speciilor – RO-CT01

În cadrul apelor marine, din totalul de 16 specii zooplanctonice, 14 specii au fost euconstante și 2 specii au fost accidentale (Fig.Ⅳ.40)

Fig.Ⅳ.40 Frecvența speciilor – RO-MT01

Structura cantitativă a mesozooplanctonului în apele tranzitorii (RO-TT03)

Structura cantitativă a zooplanctonului total

În cadrul apelor tranzitorii, zooplanctonul netrofic a dominat. Valorile maxime ale densității și biomasei (151788 ind.m-3, 13357 mg.m-3) au fost atinse în stația Mila 9 5 m (Fig.Ⅳ.41)

Zooplanctonul trofic, a înregistrat valori mai mari ale densității și biomasei în doar câteva stații- Sulina 10 m (228 ind.m-3, 7.6 mg.m-3), Portița 5 m (17611 ind.m-3, 295.9 mg.m-3) și Gura Buhaz 5 m (18593 ind.m-3, 303 mg.m-3), dominantă fiind componenta netrofică (Fig.Ⅳ.41).

Fig.Ⅳ.41 Analiza cantitativă a zooplanctonului total în apele tranzitorii

Structura cantitativă a zooplanctonului trofic

În ceea ce privește structura zooplanctonului trofic, se remarcă dominanța meroplanctonului în toate stațiile din cadrul apelor tranzitorii, cu maximul valorilor densității și biomasei (23906 ind.m-3, 366.7 mg.m-3) în stația Sfântu Gheorghe 5 m (Fig.Ⅳ.42) Cladocerele au înregistrat valori maxime ale densității și biomasei (3039 ind.m-3, 27.3 mg.m-3) în stația Gura Buhaz 5 m iar copepodele au atins valoarea maximă în stația Mila 9 20 m (1661ind.m-3 25.6 mg.m-3). Categoria alte grupe reprezentată de Parasagitta setosa și Oikopleura dioica, a atins valori mult mai mici ale densității și biomasei comparativ cu celelalte grupe, înregistrând valoarea maximă în stația Sfântu Gheorghe 5 m (55 ind.m-3, 3.2 mg.m-3) (Fig.Ⅳ.42)

Fig.Ⅳ.42 Analiza cantitativă a zooplanctonului trofic în apele tranzitorii

Structura cantitativă a mesozooplanctonului în apele costiere (RO-CT01)

Structura cantitativă a zooplanctonului total

În ceea ce privește structura zooplanctonului total din cadrul apelor costiere, se poate observa că aceasta este dominată de zooplanctonul netrofic (Fig.Ⅳ.43) înregistrând valorea maximă în stația Constanța Sud 20 m (55020 ind.m-3, 4841 mg.m-3). Zooplanctonul trofic a atins valoarea maximă a densității în stația Mangalia 5 m (77485 ind.m-3), iar biomasa a înregistrat valoarea maximă în stația Vama Veche 5 m (830 mg.m-3) (Fig.Ⅳ.43).

Fig.Ⅳ.43 Analiza cantitativă a zooplanctonului total în apele costiere

Structura cantitativă a zooplanctonului trofic

În cadrul zooplanctonului trofic, se remarcă dominanța meroplanctonului în toate stațiile din cadrul apelor costiere, cu maximul valorilor densității în stația Mangalia 5 m (54013 ind.m-3) și biomasei în stația Vama Veche 5 m (729.7 mg.m-3). Un alt grup dominant este cel al cladocerelor, cu valorile maxime ale densității și biomasei în stația Mangalia 5m (22891 ind.m-3, 206 mg.m-3) (Fig.Ⅳ.44) Copepodele au fost slab reprezentate, atingând valori maxime ale densității și biomasei în stația Cazino 5 m (1552 ind.m-3, 18.7 mg.m-3) . Categoria alte grupe (Oikopleura dioica si Parasagitta setosa) a înregistrat valoarea maximă a densității de 45 ind.m-3 in stația Cazino 5 m, iar valoarea maximă a biomasei în stația Cazino 20 m (1.4 mg.m-3), fiind cel mai slab grup reprezentat (Fig.Ⅳ.44)

Fig.Ⅳ.44 Analiza cantitativă a zooplanctonului trofic în apele costier

Structura cantitativă a mesozooplanctonului în apele marine (RO-MT01)

Structura cantitativă a zooplanctonului total

În cadrul apelor marine, zooplanctonul netrofic, a înregistrat valori mari în aproape toate stațiile (Fig.Ⅳ.45), atingând valori maxime ale densității și biomasei în stația Est Constanța 5 m (39654 ind.m-3, 3489 mg.m-3). Zooplanctonul trofic a atins valoarea maximă a densității de 3842 ind.m-3 în stația Mila 9 30 m, iar a biomasei s-a înregistrat în stația Mangalia 100 m (81.8 mg.m-3) (Fig.Ⅳ.45).

Fig.Ⅳ.45 Analiza cantitativă a zooplanctonului total în apele marine

Structura cantitativă a zooplanctonului trofic

În apele marine, componenta trofică este reprezentată de meroplancton cu valori ridicate ale densității în majoritatea stațiilor (Fig.Ⅳ.46), atingând valoarea maximă în stația Mila 9 30 m (3441.9 ind.m-3). În ceea ce privește biomasa, dominante au fost copepodele care au înregistrat cele mai mari valori ale biomasei (65 mg.m-3) în stația Mangalia 100 m. Meroplanctonul atinge valoarea maximă a biomasei de 32.7 mg.m-3 în stația Cazino Mamaia 30 m (Fig.Ⅳ.46) iar cladocerele au înregistrat valori maxime ale densității și a biomasei în stația Costinești 30 m (1252 ind.m-3, 11 mg.m-3). Categoria alte grupe (Oikopleura dioica și Parasagitta setosa) a înregistrat valoari maxime ale densității (249.9 ind.m- 3) în stația Mangalia 53 m, iar maximul biomasei în stația Mangalia 100 m ( 16.6 mg.m-3) (Fig.Ⅳ.46)

Fig.Ⅳ.46 Analiza cantitativă a zooplanctonului trofic în apele marine

Vaiația den

sității speciei Noctiluca scintillans în apele tranzitorii (RO-TT03)

Variația densității speciei Noctiluca scintillans în cadrul celor 3 corpuri de apă.

Noctiluca scintillans din apele tranzitorii a înregistrat cele mai mari valori ale densității în stația Mila 9 5 m (depășind 150000 ind.m-3). Cele mai mici valori ale densității s-au atins în stațiile Portița 5 m, Portița 20 m, Sulina 10 m și Sulina 20 m (sub 11000 ind.m-3) (Fig.Ⅳ.47)

Fig.Ⅳ.47 Variația densității speciei Noctiluca scintillans în apele tranzitorii

În ceea ce privește apele costiere, densitatea speciei Noctiluca scintillans a înregistrat valoarea maximă în stația Constanța Sud 20 m (depășind 55000 ind.m-3), urmată de stațiile Costinești 5 m și Costinești 20 m (Fig.Ⅳ.48). Cea mai mică valoare s-a înregistrat în stația Mangalia 5 m (sub 5500 ind.m-3) (Fig.Ⅳ.48).

Fig.Ⅳ.48 Variația densității speciei Noctiluca scintillans în apele costiere

În cadrul apelor marine, densitatea speciei Noctiluca scintillans a înregistrat valori minime în stațiile de mare adâncime (Est Constanța 6 și Mangalia 100 m), nedepășind 3000 ind.m-3, urmând ca la adâncimi mai mici, să atingă valoari maxime de aproximativ 40000 ind.m-3 în stațiile Cazino 30 m, Est Constanța 3, Est Constanța 4, Est Constanța 5 și Costinești 30 m (Fig.Ⅳ.49)

Fig.Ⅳ.49 Variațiile densității speciei Noctiluca scintillans în apele marine

• Analiza componentei mesozooplanctonice, corelată cu factorii de mediu

Dintre factorii care influențează compoziția și distribuția zooplanctonului, cei mai importanți sunt:

Salinitatea -este considerată o proprietate conservativă, deoarece nu este generată și persistă în timpul proceselor interne, schimbările generându-se numai la fluxul cu alte tipuri de medii. De aceea, salinitatea este foarte importantă chiar și în condițiile în care există variații semnificative generate de surse diferite: amestecul cu ape dulci, un proces care afectează semnificativ tipul de apă de pe platforma continentală românească a Marii Negre.

Temperatura – este un factor limitant cu semnificații deosebite pentru creșterea, dezvoltarea, derularea proceselor metabolice, supraviețuirea, răspândirea și comportamentul organismelor vii (SHOREY, 1973). Fiecare organism tinde să aibă un interval optim al temperaturii corpului, situație în

care organismele dispun de o gamă largă de adaptări.

Salinitatea și temperatura în cadrul celor 3 corpuri de apă ( RO-TT03, RO-CT01, RO-MT01)

În apele tranzitorii, temperatura maximă a atins valoarea de 25 0C iar salinitate 15 PSU (Fig.Ⅳ.50, 51). În apele costiere, maximul salinității de 15 PSU s-a atins în zona Cazino iar temperatura maximă de 23.5 0 C s-a înregistrat tot în aceeași zonă (Fig.Ⅳ.52,53).

În apele marine, maximul salinității s-a înregistrat în zona Est Constanța și Mangalia (Fig.Ⅳ.54), iat maximul tempertaurii în stațiile Sulina 30 m și Mila 9 30 m (Fig.Ⅳ.55).

Salinitatea și temperatura în apele tranzitorii – RO-TT03

Fig.Ⅳ.50 Salinitatea în apele tranzitorii Fig.51 Temperatura în apele tranzitorii

Salinitatea și temperatura în apele -RO-CT01

Fig.Ⅳ.52 Salinitatea în apele costiere Fig, Ⅳ.53 Temperatura în apele costiere

Salinitatea și temperatura în apele marine- RO-MT01

Fig.Ⅳ.54 Salinitatea în apele marine Fig.Ⅳ.55 Temperatura în apele marine

Variația densității speciei Noctiluca scintillans în funcție de factorii de mediu

Având în vedere valorile mari înregistrate de zooplanctonul netrofic în toate cele 3 categorii de apă (RO-TT03, RO-CT01, RO-MT01), am analizat variațiile densității dinoflagelatului Noctiluca scintillans, în funcție de salinitate și temperatură.

Rata de creștere a N. scintillans este în general afectată de temperatură și salinitate, dar N. scintillans este cunoscut ca fiind un organism euriterm și eurihalin. Studiile anterioare au arătat că temperaturile și salinitatea optimă pentru N. scintillans variază. Astfel, este dificil de clarificat doar influența temperaturii și a salinității asupra dezvoltării speciei N. scintillans (Miyaguchi et all, 2006).

, Variația densității speciei Noctiluca scintillans în funcție de salinitate și temperatură din cadrul apelor tranzitorii- RO-TT03

După cum se poate observa în graficul de mai jos ( fig.Ⅳ.56), în stația Sulina 10m s-a înregistrat densitatea minimă a speciei Noctiluca scintillans,unde salinitatea apei atinge valoarea de 0.2 PSU, datorită prezenței gurii de vărsare a Dunării, care aduce cantități însemnate de apă dulce. Noctiluca scintillans pare a nu fi afectată de salinitate, înregistrând valori maxime ale densității atât în stațiile cu o salinitate mică de 1- 2 PSU ( stația Sfântu Gheorghe), cât și în stațiile cu valori mai mari ale salinității de 14- 15 PSU.

În ceea ce privește temperatura (Fig.Ⅳ.57), se poate remarca că Noctiluca scintillans a înregistrat valoarea maximă a densității la o temperatură de 21 ⁰C.

Fig.Ⅳ.56 Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de salinitate

Fig.Ⅳ.57 Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de temperatură

Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de salinitate și temperatură din cadrul apelor costiere – RO-CT01

În apele costiere, densitatea speciei Noctiluca scintillans a atins maximul la valori ale salinității de 12-14 PSU (Fig.Ⅳ.58). Cele mai mari valori ale densității s-au înregistrat la valori ale temperaturii cuprinse înre 22-24 ⁰C.

Fig.Ⅳ.58 Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de salinitate

Fig.Ⅳ.59 Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de temperatură

Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de salinitate și temperatură din cadrul apelor marine- RO-MT01

În apele marine, după cum se poate observa (Fig.Ⅳ.60), valori minime ale densității zooplanctonului netrofic s-au înregistrat în stațiile ce ating valori mari ale salinității de 18- 19 PSU.

În ceea ce privește temperatura (Fig.Ⅳ.61), maximul densității speciei Noctiluca scintillans s-a înregistrat la temperaturi cu valori cuprinse între 22 și 23 ⁰C.

Fig.Ⅳ.60 Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de salinitate

Fig.Ⅳ.61 Variația densității speciei Noctiluca scintillans, în funcție de temperatură

Luând în considerare aceste obsevații, se observă că salinitatea nu joacă un rol foarte important în dezvoltarea excesivă a acestei specii. Totuși, având în vedere faptul că temperatura apei a înregistrat valori mari, putem afirma că temperatura joacă un rol important în devoltarea speciei, lunile în care apa mării înregistrează valori mai mari fiind caracterizate de obicei și de valori mari ale componentei netrofice a zooplanctonului.

CONCLUZII

În urma analizării celor 42 de probe colectate din cele 3 corpuri de apă (RO-TT03, RO-CT01, RO-MT01), s-au identificat 22 specii/taxoni dintre care 21 cu importanță trofică și o specie netrofică.

În toate stațiile analizate se observă frecvența mare a speciei Noctiluca scintilans (singurul reprezentant al zooplanctonului netrofic). Copepodele au fost reprezentate de 7 specii, dintre care Acartia clausi, Oithona similis au fost identificate în toate probele analizate. Cladocerele au fost reprezentate de 5 taxoni, dintre care Pleopis polyphaemoides a fost observată în toate cele 3 corpuri de apă, însă celelalte 4 specii (Penilia avirostris, Chydorus sphaericus, Daphnia longispina și Bosmina longirostris) au fost identificate doar în apele tranzitorii, datorită aportului de apă dulce adus de Dunăre. Meroplanctonul a fost prezent în toate stațiile, iar alte grupe (Parasagitta setosa și Oikopleura dioica) au fost slab reprezentate cantitativ în toate cele 3 corpuri de apă.

Zooplanctonul total a fost dominat de componenta netrofică, reprezentată de dinoflagelatul Noctiluca scintillans, în toate cele trei corpuri de apă analizate ( RO-TT03, RO-CT01, RO-MT01).

În ceea ce privește componenta trofică, cele mai mari valori ale densității și biomasei au fost înregistrate de meroplancton, urmate de copepode și de grupul cladocerelor. În apele tranzitorii au dominat meroplanctonul și copepodele. În apele costiere meroplanctonul și grupul cladocerelor au atins valorile cele mai mari, iar în apele marine meroplanctonul și copepodele au fost principalele grupe dominante.

Densitatea zooplanctonului netrofic (Noctiluca scintillans) nu este foarte mult influențată de salinitate, dar valorile maxime ale densității speciei au fost atinse la temperaturi mari (peste 22 0C), ceea ce favorizează dezvoltarea în exces a acestui dinoflagelat.

BIBLIOGRAFIE

Acharya, K., J. Jack, P. Bukaveckas. 2005. Dietary effects on life history traits of riverine Bosmina.

Băcescu, M., 1940 – Les Mysidacees des eaux roumaines, Ann. Scient.Univ. Jassy, 26, 2: 453-804 p.

Bologa, A., S., Papadopol, N., Nae, I., 1999 – Evolution des moyens nautiques de rechercehes oceanologique en Roumanie (1893-1996). I. Recherches sur la mer Noire, Noesis, XXIV: 165-176 p.

Borcea, I., 1927 – Donnees sommaires sur la faune de la mer Noire Ann.Scient. Univ.Jassy, 14, 2-4: 537- 581 p Freshwater Biology, 50: 965-975.

Brezeanu, G., Elian Lucreția, 1958- O infestare masiva cu Micronicus a copepodului Acartia clause Giesbr, în apele românești ala Mării Negre. Comunicările Acad. RPR, 8, 11: 1177.

Damian-Georgescu, Ariadna, 1970, Fauna Republicii Socialiste România, Crustacea, vol IV, fascicula 11, Copepoda Harpacticoida, 14-28 p.

DeMott, W., C. Kerfoot. 1982. Competition Among Cladocerans: Nature of the Interaction Between Bosmina and Daphnia. Ecology, 63/6: 1949-1966.

Elian, Lucreția, 1960 – Observations systematiques et biologiques sur les chaetognathes qui se trouvent dans Ies eaux roumaines de la mer Noire. Rapp. Comm.int. Mer Medit., CIESM, Monaco, 15, 2: 359-366 p.

Fleminger, A., Hulsemann, K., 1987. Geographical variation in Calanus helgolandicus I. (Copepoda, Calanoida) and evidence of recent speciation of the Black Sea population. Biol. Oceanography. N5: 43-81 p.

Furnestin L.M., 1971- Chaetognathes des campagnes danoises en mer Méditerranée et en mer Noire. Rapp. Comm.int.Mer Médit., CIESM.20, 3:421- 424.

Greze, V. N., Boguslavskiy, S. G., Belyakov, Yu. M., 1979. Principles of biological productivity of the Black Sea (eds. Greze V. N.). Kiev: Naukova dumka: 391 p, (in Russian).

Gomoiu. M. -T., 1984 – Sur le stock de moules (Mytilus galloprovincialis Lam.) du plateau continental roumain de la mer Noire. Cercetari marine, IRCM Constanta,17: 143-163.

Harris R. P., Wiebe P. H., Lenz J., Skjoldal H. R., Huntley M., 2000. Zooplankton Methodolgy Manual, Academic Press.

Hulsemann, K., 1991. Calanus euxinus, new name, a replacement name for Calanus ponticus Karavajev, (Copepoda: Calanoida). Proc. Biol. Soc. Wash., 104 (3): 620-621 p.

Kovalev, A. V., 1967. About systematical state and distribution of Centropages kroyeri var. pontica Karavajev (Crustacea, Copepoda). Biology and distribution of plankton of the southern seas. M: Nauka, 94-98. (in Russian).

Kovalev, A. V., Shelukhin, E. P., Ivanov, V. N. 1975. About taxonomic state of the Black Sea Calanus (Copepoda). Zool. Zhurn., V. 54, N2: 195-199. (in Russian).

Kovalev, A. V., 1988. Structure of zooplankton communities and its changes in the open Atlantics and in the Mediterranean basin. Inag. Diss. of Biol. Sciences Sevastopol., 454 p. (in Russian).

Lepși, I., 1933 – Crustacee din planctonul Marii Negre. Bui.Soc.Nat.din România, 3: 8 p.

Marcus, Amelia, 1957 – Nota preliminară asupra copepodelor din planctonul Marii Negre (litoralul românesc). Comunicarile Acad.RPR, 1, 1: 89 – 99 p.

Marcus, Amelia, 1959 – Unele cons iderații generale asupra faunei de copepode planctonice de la litoralul românesc. Comunicările Acad. Române, 9, 1 O: 1041- 1047 p.

Mazza, J., 1966 – Les copepods de la Mediterranee. Bucarest, CIESM, oct.1966: 1- 99 p.

Mărgineanu. Carmen, 1971- Features of the Romanian Black Sea coast zooplankton dynamics. Cercetări marine, IRCM Constanța, 1: 105-128 p.

H. MIYAGUCHI et al.: Relationship between the bloom of Noctiluca scintillans and environmental factors in the coastal waters of Sagami Bay, Japan, Journal of Plankton Research, Volume 28, Number 3, 2006, 313-324,164-172.

Motas, C., 1939- Biogeografia Mării Negre. Trav.St.Zool.Mar.Agigea, 1, 8: 3- 32.

Mordukhay-Boltovskoy, F.D. (Ed.). (1969): Ghidul de identificare al faunei din Marea Neagră și Marea Azov.- Kiev: Naukova Dumka Publ., T. 2 (Artropoda: Cladocera, Calanoida, Cyclopoida, Monstrilloida, Harpacticoida, Ostracoda, Cirripedia, Malacostraca, Decapoda), 536 pp. (in rusă).

Muller, G., I. și Godeanu, S., 1995, Diversitatea lumii vii determinator ilustrat al florei și faunei României, editura Bucura Mond București vol. I, 257-272p.

Murina, V. V., 1993. Meroplankton. Plankton of the Black Sea (eds. Kovlev A. V., Finenko Z. Z.). Kiev, Naukova dumka: 194-204 p. (in Russian).

Negrea, Șt., 1959 – Contribution a l'etude des cladoceres des eaux roumaines de la mer Noire. Lucrarile Ses.St.Stat.Zool.Mar. "Prof.I. Borcea" Agigea, Univ."Al.I. Cuza" Iasi: 223 – 258 p.

Onciu, Teodora, Skolka, M., Gomoiu, M.-T., 2006-Ecologia comunităților zooplanctonice de la litoralul românesc al Mârii Negre, Ovidius University Press, Constanța: 44-107 p.

Petran, Adriana, Contribuții la cunoașterea speciilor de tintinnoidee din dreptul litoralului românesc al Mării Negre, Hidrobiologia, 1: 75-88.

Petran, Adriana, 1977 a – Quelques considérations sur la structure des populations zooplanctoniques du littoral roumain de la mer Noire, Rapp. Comm. int. Mer Médit, CIESM, Monaco, 24, 10: 151-152 p.

Petran, A., Onciu, T., 1981 – Observations concernant les migrations nycthémérales d’Acartia clausi de la côte roumaine (mer Noire), Rapp.Com.int.Mer Médit, CIESM, Monaco, 27, 7: 187-188.

Porumb, Florica, 1959- Rathkea octopunctata, o meduză nouă pentru apele românești ale Mării Negre. Comunicările Acad. RPR, București, 11, 10: 1223- 1231.

Porumb, Florica, Andriescu I., 1964- Asupra prezenței a două copepode în cavitatea paleala a midie (Mytilus galloprovincialis) din apele românești ale Mării Negre. Analele St. Univ. “Al.I. Cuza” Iași, biol., 10, 1: 93- 100.

Porumb, Florica, 1961- Contribuții la cunoașterea familiei Monstrilhdae din dreptul litoralului românesc al Mării Negre, Comunicările Acad.RPR, București, 11, 10: 1223- 1231.

Porumb, F., Porumb, I., 1965 – Recherches concernant la migration nycthémérale du zooplancton marin d'été. Rev. Roum. Biol., sér. zool., Ed. Acad. RSR, București, 10, 5: 361-371 p.

Porumb, F., Porumb, I., 1966 – Cercetări asupra migrației nictemerale a zooplanctonului marin de vară, St. Cercet. Biol., ser. zool., Ed. Acad. RSR, București, 18, 1: 65-75 p.

Porumb, Florica, 1968 a- Contributions à la connaissance des migations verticales nycthémérales de quelques copépodes de la mer Noire (Pseudocalanus elongatus, Centropages kroyer et Acartia clausi) pendant l’été, Rapp. Comm.int.MerMédit., CIESM, 19, 3: 509- 511.

Porumb, Florica, 1968 c- Contribution à l’étude de la reproduction, du développement et de la répar ition des copépodes pélagiques dans la zone néritique du littoral roumain de la mer Noire (Acartia clausi, Centropages ponticus), Trav.Mus.Hist.Nat. “G. Antipa”, Bucarest, 8: 243- 250.

Porumb, Florica, 1968 d – Recherches sur le zooplancton au-dessus des fonds rocheux du littoral roumain de la mer Noire. Rapp. Comm.int.Mer Médit., CIESM, 19, 3: 417- 419.

Porumb, Florica, 1972 – Contributions à la connaissance de la dynamique des populations et à la production des Copépodes dans les eaux roumaines de la mer Noire, Cercetări marine, IRCM Constanța, 1: 129- 147.

Porumb, Florica, 1973- Recherches sur le zooplancton au-dessus des fonds rocheux du littoral roumain de la mer Noire (aspect printanier), Rapp. Com.int. Mer Médit., CIESM, Monaco, 21, 8: 533-535.

Porumb, Florica, 1975 – Cercetări asupra dinamicii sezoniere și a variațiilor nictemerale ale principalelor specii de copepode pelagice din apele românești ale Mării Negre.Teza de doctorat, Ministerul Educației și Învățământului, Institutul de Științe Biologice, București: 368.

Porumb, Florica, 1976- Recherches concernant la fértlité de quelques copépodes pélagiques des eaux roumains de la mer Noire. Rapp. Comm.int. Mer Médit., CIESM, 23, 9: 91- 92.

Porumb, I., 1977 – Base trophique et nutrition des poissons de la mer Noire. Biologie des eaux saumâtres de la mer Noire, red. Pora, A.E., Băcescu, M., I.R.C.M, Constanta, 2: 141-150 p.

Porumb Florica, Ușurelu M., 1979 – Relations zooplancton- phytoplancton dans les eaux côtières de la mer Noire. Rapp. Comm.int. Mer Médit., CIESM, 25/26, 8: 83-84.

Porumb, Florica, 1980 b – Variations quanttatives du zooplancton dans les eaux néritiques roumaines de la mer Noire. Cercetări marine, IRCM Constanța, 13: 103-123.

Porumb, Florica, Porumb I., 1982 – Base trophique zooplanctonique et son importance pour la réparation et la nutrition du sprat dans les eaux devant le littoral roumain de la mer Noire. Cercetări marine, IRCM Constanța, 15: 69 – 88

Porumb, Florica, 1983 – Recherches concernant la production du zooplancton dans les eaux de la mer Noire. Rapp.Comm.int.Mer Médit., CIESM, 28, 9ș 225 – 226.

Porumb, Florica, 1985 – Structure trophique du zooplancton dans les eaux du littoralroumainde la mer Noire. Rapp.Comm.int.Médit., CIESM, 29, 9: 225 – 226.

Porumb, Florica, 1989 b – On the development of Noctiluca scintillans (Macartney) Kofoid and Swezy under the eutrophycation of Romanian Black Sea waters. Cercetări marine, IRCM Constanța, 22: 247 – 262.

Porumb, Florica, 1994-1995 – Le zooplancton des eaux roumaines de la mer Noire, Cercetări marine, 27-28: 159- 252.

Porumb, Florica, 1995 – L’histoire des recherches marines Roumaines en Mer Noire, Cercetări marine, 32-33: 5- 372.

Rudescu L„ I 960 – Rotatoria. Fauna RPR, Ed.Acad.RPR, 2, 2: 1 – 1192.

Samargiu Diana- Manuela, 2016- Note de curs

Sazhina, L. I., Kovalev, A. V., 1971. About synonyms of crustacean Copepoda of the Black Sea. Zool. zhurn., V.50: 1099-1101 p. (in Russian).

Shaharudin, R., T. Saisho. 2011. Cyclomorphism in Bosmina longirostris (Crustacea: Cladocera) from Lake Ikeda, Japan. SAINS MALAYSIANA, 40/6: 543-547.

Surugiu, V. 2005. Introducere în biologia marină, Ed. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”: 13- 17, 74-82 p.

Urabe, J. 1991. Effect of food concentration on growth, reproduction and survivorship of bosmina-longirostris (cladocera) – an experimental-study. Freshwater Biology, 25/1: 1-8.

Zaret, R., C. Kerfoot. 1980. Shape and swimming technique of bosmina-longirostris. limnology and oceanography, 25/1: 126-133.

Zenkevich, L. A., 1963. Biology of the seas in USSR. M.: Pub. Ac. Sci. USSR., 739 p., (in Russian).

Ecosistemul Mării Negre

http://people.cst.cmich.edu/mcnau1as/zooplankton%20web/Chydorus/Chydorus.html;

http://cfb.unh.edu/cfbkey/html/Organisms/CCladocera/FChydoridae/GChydorus/Chydorus_sphaericus/chydorussphaericus.html

ftp://ftp.nodc.noaa.gov/)

INCDM (www.nodc.ro)

disc.sci.gsfc.nasa.gov/giovanni

http://en.citizendium.org/wiki/Noctiluca_scintillans

https://botany.si.edu/references/dinoflag/Taxa/Nscintillans.htm;

http://www.caspianenvironment.org

http://www.4seas.eu

www.plankt.oxfordjournals.org

http://onlinelibrary.wiley.com

http://www.arcodiv.org

http://www.nio.org

www.sams.ac.uk

http://www.grid.unep.ch

http://people.cst.cmich.edu/mcnau1as/zooplankton%20web/Chydorus/Chydorus.html;

http://cfb.unh.edu/cfbkey/html/Organisms/CCladocera/FChydoridae/GChydorus/Chydorus_sphaericus/chydorussphaericus.html

https://www.revolvy.com/topic/Daphnia%20longispina

hhtp://eukarya.ro

http://species-identification.org/species.php?species_group=zmns&id=569

http://speciesidentification.org/species.php?species_group=zmns&id=569; https://doi.org/10.1093/nar/gks1159

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15482844

https://ro.wikipedia.org/wiki/Zooplancton