Marea Libera Delimitare Si Regim Juridic
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Partea acvatică a teritoriului statului cuprinde apele râurilor, lacurilor, canalelor, apele porturilor, radelor, golfurilor (apele interioare), marea teritorială (apele teritoriale)- porțiunea maritimă de 12 mile marine dincolo de apele interioare.
Suprafața mărilor și oceanelor reprezintă 361,3 milioane de kilometrii pătrați din globul pământesc și are un impact deosebit asupra tuturor domeniilor vieții economice, politice și militare a statelor, ținând cont de faptul că acestea au constituit o sursă importantă de hrană, au contribuit în mod fundamental la dezvoltarea legăturilor comerciale între state, îndeosebi după marile descoperiri geografice, iar în prezent, pe lângă vechile întrebuințări, s-au adăugat multe altele noi cum ar fi de exemplu, exploatarea resurselor minerale și energetice, precum și a altor resurse încă doar parțial cunoscute și folosite, necesare dezvoltării.
Problema libertății mărilor și a regimului juridic al acestora este dezbătută în cel puțin două locuri: în primul rând, în surse de drept internațional, unde ea este tratată la problemele privind teritoriul, și în al doilea rând, în alte documente și convenții.
“Libertatea” este definită în dicționare ca fiind “posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor, în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și a societății și ca stare a unei persoane, care nu este supusă altei persoane“.
Noțiunea de “mare” este definită ca “o porțiune din oceanul planetar, înconjurată mai mult sau mai puțin de uscat, care comunică, de obicei, cu oceanul prin regiuni înguste sau peste praguri submarine, prezentând anumite particularități în regimul hidrologic față de apele oceanice “.
Art. 87 din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, intitulată “Libertatea mării libere” prevede că: “Marea liberă este deschisă tuturor statelor, fie ele riverane sau fără litoral. Libertatea mării se exercită în condițiile prevăzute de dispozițiile Convenției și de celelalte reguli de drept internațional “.
Lucrarea de licență își propune să răspundă, într-o formă concisă, unor întrebări precum : Ce este marea teritorială ? Ce documente reglementează dreptul mării ? Care sunt drepturile și obligațiile statelor în marea teritorială și în marea liberă ? Cum a fost soluționat diferendul dintre România și Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră ? Cum se realizează protecția mediului si cum se realizeaza prevenția în mediul marin ?
CAPITOLUL I
DREPTUL MĂRII
1.1 Primele reglementări în dreptul mării
Pământul este acoperit în cea mai mare parte de apă, utilizarea acesteia fiind la fel de veche ca și existența omului pe Pământ, dar abia după un mileniu și jumătate d.Hr. apa a început să fie folosită și în alte scopuri decât pentru navigație și pescuit.
Suprafața mărilor și oceanelor reprezintă 361,3 milioane de km pătrați din globul pământesc și are o importanță deosebită asupra domeniilor vieții economice, politice și militare a statelor. Dacă ținem cont de faptul că acestea au constituit o sursă esențială de hrană, ele au reprezentat piatra de temelie la dezvoltarea legăturilor comerciale între state.
Cercetători din cele mai diferite domenii de cercetare a mediului marin consideră că “ne aflăm în pragul unei noi ere istorice, era exploatării supercontinentului albastru”; aceasta pentru că oceanul planetar este depozitarul celor mai mari resurse biologice și minerale ale planetei.
Pentru a guverna relațiile pașnice dintre state, ordinea juridical a mării create de-a lungul secolelor pe cale cutumiară sau convențională, a fost sistematizată cu norme, principia și instituții care sunt destinate să satisfacă interesele legitime ale tuturor statelor.
Considerente de ordin politic, economic și militar au determinat statele lumii, începând chiar din antichitate, să-și extindă aria suveranității asupra unei părți din apele mărilor.
În timp, dezvoltarea activităților marine și a raporturilor economice dintre state a condus la apariția și formarea principiilor și a conceptelor dreptului mării. Astfel, în viziunea lui Paul Modestian, Ulpia și a altor juristconsulți romani, în folosirea spațiilor maritime se considera că acestea sunt spațiu res nullius și res comunis, Roma considerând astefel Marea Mediterană drept marea imperiului – mare nostrum.
În confruntările de interese dintre marile puteri ale vremii, între secolele XII-XIV, a fost dominant idea și practica unui drept de proprietate cu caracter de monopol al statelor riverine mai puternice, asupra unei părți a mării adiacente coastelor lor până la marea adiacentă a altor state.
În 1609, juristul irlandez Hugo Grotius lansează cunoscuta sa concepție care afirma libertatea mărilor și oceanelor pentru toate statele lumii în privința navigației și pescuitului (mare liberum), iar britanicul Johan Selden susținea, în 1635, că marea poate devein “obiect al proprietății private”, statul proprietar (mare clausum) urmând să ajungă la înțelegeri cu alte state care să îngăduie libera circulație a vaselor.
Încercările statelor riverane de extindere a pretențiilor față de marea liberă s-au accentuat și s-au răspândit rapid asupra unor noi zone marine mult mai întinse în care statele riverane și-au proclamat nu dreptul de apărare, ci anumite drepturi de natură economică.
În perioada modernă, în anul 1918, președintele Wilson proclamă, între cele 14 principii fundamentale ale păcii: “libertatea deplină a navigației pe mări înafară de apele teritoriale, în timp de pace ca și în vreme de război, cu excepția mărilor care ar putea să fie închise total sau parțial, printr-o acțiune international, având ca scop executarea unor acorduri internaționale”.
Probleme cu privire la dreptul mării au fost abordate de Conferințele de la Geneva (1958 și 1960) și a treia Conferință O.N.U. asupra dreptului mării (1973-1982) care au statuat și definit cu exactitate toate principiile în această materie.
Conferința O.N.U. asupra dreptului mării (Geneva 1958) a încercat să răspundă acestor exigențe și a elaborat pentru prima data norme juridice concrete ce acopereau, practic, toată problematica dreptului mării.
S-au adoptat astfel patru convenții:
Convenția asupra mării teritoriale și zonei contigue;
Convenția asupra platoului continental;
Convenția asupra mării libere;
Convenția asupra pescuitului și conservării resurselor biologice din marea liberă și a unui protocol facultativ privind reglementarea obligatorie a diferendelor.
Convenția din 1958 nu a reglementat lățimea mării teritoriale (ea variind între 3-200 mile marine) și criteriile de stabilire a platoului continental, neclaritățile și insuficientele reglementări a zonelor maritime, neconfigurării noilor cerințe de hrană și resurse petroliere a țărilor slab dezvoltate și a celor create prin destrămarea colonialismului, toate acestea au dus la nevoia unor noi soluții juridice.
Convenția din 1982 a realizat codificarea dreptului mării într-o viziune unică, care a urmărit în principal:
instituirea unor spații maritime noi (zona economică exclusivă, zona international a teritoriilor submarine);
etichetarea sferei reglementărilor asupra vastei problem a dreptului mării, inclusiv în cea a strâmtorilor și a cercetărilor științifice marine, protecției mediului marin;
stabilirea unor criterii prescrise pentru delimitarea și unificarea zonei maritime de sub jurisdicția națională (marea teritorială parte integrantă a teritoriului; zona economică exclusive drepturi suverane asupra acesteia; instituirea drepturilor specific față de zona contiguă; drepturi și obligații în legătură cu marea teritorială și zona internațională a teritoriilor submarine);
crearea unui nou concept – zona internațională- și a unei autorități internaționale pentru admiterea resurselor sale.
Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay, Jamaica, pe data de 10 decembrie 1982 se constituie într-un mecanism eficace de lucru care conține dispoziții privind aspectele problematicii marine și care a rezolvat în mod echitabil și echilibrat interesele legate de mare pentru toate statele lumii, inclusiv pentru cele lipsite de mare sau dezavantajate din punct de vedere geografic.
1.2. Spații acvatice
Partea acvatică a teritoriului statului cuprinde apele râurilor, lacurilor, canalelor, apele porturilor, radelor, golfurilor (apele interioare), marea teritorială (apele teritoriale)- porțiunea maritimă de 12 mile marine dincolo de apele interioare.
1.2.1. Apele interioare
1. Domeniul fluvial și lacustru este alcătuit din cursurile de apă situate în întregime pe teritorul unui stat, cele ce formează frontiera dintre două sau mai multe state (ape contigue) și cele ce traversează frontierele mai multor state, cum sunt fluviile internaționale.
Apele interioare, care fac parte din teritoriul statului pe care sunt situate, se află sub suveranitatea teritorială a acestuia, statul stabilind regimul utilizării lor.
În ceea ce privește apele care formează frontiera între state, în lipsa unei convenții între statele în cauză, fiecare dintre ele are dreptul să folosească pentru navigație și în alte scopuri, fără nicio restricție, porțiunea dintre țărm și frontieră. În practică se reglementează, prin convenții, navigația pe râuri și lacuri de frontieră pentru navele statelor vecine. Alte acorduri au creat sisteme mixte de navigație și de folosire, în scopuri energetice, de pescuit sau în alte scopuri, a râurilor de frontieră.
2. Apele maritime interioare sunt apele situate între țărm și liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială, inclusiv golfurile interioare și apele porturilor. În această categorie intră și mările interioare: cele care sunt înconjurate de teritoriul aceluiași stat (exemplu: Marea Aral) sau cele ale căror țărmuri și comunicare cu marea liberă sunt pe teritoriul unui singur stat (Marea Albă). Regimul lor este stabilit exclusiv de către statul respectiv.
Rămân supuse normelor dreptului mării acele mări care nu comunică cu alte spații maritime (numite mări închise), dar la care sunt riverane mai multe state ( Marea Caspică), precum și cele care sunt semi-închise, dar au legătură cu alte spații maritime (Marea Neagră, Marea Mediterană).
Constituie ape maritime interioare și golfurile și băile interioare care au deschidere spre mare mai mică de 24 mile marine, dar și golfurile și băile “istorice”, care deși au o deschidere mai mare (deci ar putea fi considerate mare liberă), au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare, din considerente de ordin istoric (datorită importanței lor economice sau pentru securitatea statului riveran, fiind folosite o perioadă îndelungată numai de către acesta) și acceptate ca atare de alte state. De exemplu: golful Bristol-aparține Angliei; golful Hudson- aparține Canadei, golful Granville- aparține Franței. Regimul lor juridic este stabilit de statul respectiv. Dacă un golf are o deschidere mai mare de 24 mile marine, el va cuprinde o porțiune de mare liberă, cu regimul juridic respectiv.
În ceea ce privește golfurile sau băile la care sunt riverane două sau mai multe state, delimitarea și folosința lor sunt reglementate, de obicei, prin acord. Ele constituie tot ape interioare, singura problemă care se pune fiind cea a delimitării.
Unii autori se referă și la “golfuri vitale”; acestea ar fi geografic mai largi decât golfurile după definiția dată de Convenția din 1982 asupra dreptului mării și nu ar fi istorice, dar ar fi necesare deoarece ar implica “interese naționale nenegociabile”. Această concepție nu este recunoscută și ar fi contrară Convenției din 1982.
Apele maritime interioare se află sub suveranitatea statului, acesta stabilind regimul lor. Convenția din 1982 prevede însă două excepții: în cazul în care stabilirea liniilor de bază drepte include ca ape interioare, zone care anterior nu erau astfel considerate, prin aceste zone se menține dreptul de trecere inofensivă; la fel, dacă prin stabilirea liniilor de bază drepte sunt incluse ca ape interioare zone ale unei strâmtori, care anterior, nu erau astfel considerate, acestor zone li se aplică normele privind dreptul de tranzit prin strâmtori (art.8.2 și 35 a).
3. Apele porturilor, cuprinse între țărm și linia care unește instalațiile permanente ale portului cele mai avansate spre larg(parte integrantă a sistemului portuar), sunt ape interioare aflate sub deplina suveranitate a statului riveran. Acesta permite sau interzice accesul navelor în anumite porturi, stabilind porturile deschise pentru navele străine. Cele închise sunt de obicei porturile militare și cele pentru cabotaj între porturile aceluiași stat. Celelalte sunt deschise pentru vasele comerciale străine, în temeiul normelor cutumiare și al Convenției multilaterale din 1923 de la Geneva privind regimul internațional al porturilor maritime.
În timpul staționării în apele porturilor, navele se supun reglementărilor și legilor statului portuar.
Navele militare pot intra numai pe baza unei autorizații prealabile a statului portuar, care poate impune restricții cu privire la numărul navelor și durata staționării. Navele militare pot totuși intra fără autorizare în caz de forță majoră (furtună, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află șeful statului respectiv ori reprezentantul diplomatic acreditat în țara în care este portul.
De imunitate de jurisdicție penală și civilă se bucură navele militare, neputând fi sechestrate, confiscate sau rechiziționate. Infracțiunile comise la bord între membrii echipajului, se pedepsesc conform legilor statului navei de pavilion. Dacă infractorul se refugiază pe țărm, el trebuie să fie predat căpitanului navei. Imunitatea de jurisdicție a navei se extinde și asupra membrilor echipajelor navelor de stat, când aceștia se află pe țărm în uniformă și cu titlul oficial (în timpul serviciului sau în legătură cu acesta). În caz de dezertare, membrii echipajelor nu pot fi arestați de comandantul navei; remiterea dezertorilor nu este obligatorie pentru statul de reședință.
Navele de stat folosite în scopuri necomerciale sunt, de regulă, asimilate navelor de război.
Navele comerciale sunt supuse ordinii juridice a statului portului; ele trebuie să respecte legile lui și sunt supuse jurisdicției penale și civile a acestuia. Dacă, însă, infracțiunile nu afectează deloc statul portului și nu depășesc cadrul navei, de regulă se lasă jurisdicției statului navei.
1.2.2. Spațiile maritime privire generală
Dincolo de apele interioare se întind spațiile maritime propriu-zise, care fac obiectul dreptului mării; acesta a cunoscut și cunoaște o evoluție de un dinamism deosebit și de o complexitate crescândă. Dacă într-o primă etapă, până la al doilea război mondial, au fost dominante preocupările militare și cele de navigație, în ultimii 50 de ani accesul la resursele vii și minerale ale spațiilor maritime a determinat o evoluție rapidă a normelor de drept, caracterizată prin apariția de noi concepte și instituții.
Regimul juridic al apelor maritime a făcut obiectul mai multor conferințe de codificare a dreptului internațional în cursul secolului XX. Conferința organizată de Liga Națiunilor în 1930 nu a adus niciun rezultat, eșuând asupra problemei lățimii mării teritoriale. Conferința O.N.U. din 1958 a dus la adoptarea a patru convenții multilaterale, și anume prima asupra mării teritoriale și zonei contigue, cea de a doua asupra platoului continental, a treia asupra mării libere și a patra asupra pescuitului și prezervării resurselor mării libere.
Conferința din 1960, continuare a celei din 1958, a eșuat de asemenea să stabilească lățimea mării teritoriale. În sfârșit, Conferința Națiunilor Unite din anii 1973-1982 a dus la elaborarea Convenției asupra dreptului mării adoptată în 1982 la Montego Bay (Jamaica), în vigoare din 1994, care tratează ansamblul problemelor privind aceste spații, cu vocație de universalitate.
Trebuie remarcat locul pe care statele înțeleg să-l acorde acestei Convenții. Conform uneia din clauzele sale finale, Convenția din 1982 nu modifică drepturile și libertățile statelor părți care decurg din alte acorduri compatibile cu această Convenție și care nu afectează beneficiul de către alte state părți al drepturilor sau îndeplinirea obligațiilor lor conform acestei Convenții (art.311.2).
Se apreciază că prevederile Convenției din 1982 au avut un impact considerabil asupra dreptului internațional în domeniul dreptului mării, mai ales ca urmare a procedurilor noi de negociere folosite de-a lungul Conferinței. Convenția include o serie de norme noi, rezultat al unor negocieri neoficiale, al compromisurilor și soluțiilor “pachet”, care au dus la consensuri parțiale, iar în final la adoptarea Convenției prin vot, ceea ce nu permite să considerăm soluțiile reținute ca manifestări ale practicii statelor și ale opinio juris.
Ca urmare, pentru a aprecia dacă noile norme devin norme cutumiare, în afara caracterului lor convențional după intrarea în vigoare a Convenției în 1994, trebuie să recurgem și la practica statelor.
Perioada îndelungată a Conferinței a făcut ca practica statelor în acest timp să influențeze asupra lucrărilor și rezultatelor sale; pe de altă parte, dezbaterile Conferinței și mai ales rezultatele parțiale reținute în diferitele sale etape au exercitat o influență importată asupra practicii statelor în domeniul dreptului mării. Convenția însăși este, astfel, un element important al practicii statelor.
Convenția preia numeroase prevederi ale convențiilor din 1958 și cuprinde multiple norme deja aplicate, ca norme cutumiare cu caracter general, în consecință o codificare a dreptului internațional. Alte norme reprezintă o dezvoltare a acestuia. Textul Convenției este însă decisiv în evaluarea normelor de drept în acest domeniu.
De altfel, Convenția din 1982 a fost urmată de alte două documente, ambele referitoare la exploatarea resurselor naturale ale spațiilor maritime: acordul din 1994 privind regimul exploatării resurselor minerale situate în subsolul marin aflat dincolo de jurisdicțiile naționale ale statelor și acordul din 1995 privind pescuitul în marea liberă referitor la stocurile care trăiesc în partea comună cu zona economică exclusivă și marii migratori.
Concepția care a prevalat la încheierea Convenției din 1982, în sensul că ea reprezintă dreptul comun uniform, este reflectată și în faptul că, potrivit art.309, nu sunt admise rezerve, ci declarații, care nu trebuie să vizeze excluderea sau modificarea efectului juridic al prevederilor Convenției în aplicarea lor față de statele care le formulează (art.310).
Adunarea generală a O.N.U. a subliniat în mai multe rânduri universalitatea acestei Convenții, caracterul său unitar și importanța ei capitală pentru menținerea și întărirea păcii și securității internaționale, ca și pentru punerea în valoare durabilă a mărilor și oceanelor.
CAPITOLUL 2
MAREA TERITORIALĂ
2.1. Noțiunea de mare teritorială și primele încercări de constituire
Noțiunea de mare teritorială începe să se formeze în Evul Mediu, în sec. XIII- XIV, atât în Europa Nordică cât și în Europa mediteraneeană, fiind legată de dezvoltarea navigației maritime, de asigurare a securității și a altor interese ale statelor riverane.
Conceptul de mare teritorială, spre deosebire de acela de mare liberă, s-a configurat relativ târziu. În secolele XIII- XIV se susținea că statele riverane ar avea unele drepturi până la “mijlocul mării”. Abia din sec. XVII- XVIII unele state europene au început să exercite, din rațiuni de securitate, un control militar asupra unor zone din mare, pe toată lungimea țărmului lor, pentru ca, treptat, un asemenea control să includă și alte măsuri de apărare sau de ordin vamal, fiscal, în ceea ce privește pescuitul.
În țările nordice au apărut primele criterii de delimitare, în sensul căutării unor elemente obiective pentru stabilirea întinderii mării teritoriale.
Marea teritorială, constituia atunci, în timp de pace, o centură de protecție a teritoriului terestru împotriva atacurilor piraterești care puteau fi preîntâmpinate tocmai prin fixarea unei zone maritime suficient de largă, în care statul riveran exercitându-și suveranitatea, putea să-și ia toate măsurile necesare pentru a opri și inspecta orice navă suspectă care se apropia de coastele sale. În timp de război, din punct de vedere strategic, marea teritorială oferea posibilități importante de apărare a uscatului, iar pentru statele neutre, întrucât ca parte a teritoriului lor marea teritorială nu putea constitui teatru de ostilități, existența unei mări teritoriale de o anumită întindere le permitea să nu fie târâte în războaie să-și apere neutralitatea.
La Conferința de la Stockholm din anul 1928, a fost adoptată o rezoluție în care se susține că “statele se bucură de suveranitate asupra apelor lor teritoriale”.
Convenția asupra mării teritoriale și zonei contigue adoptată la finalul lucrărilor celei de-a II-a Conferințe a Națiunilor Unite desfășurată la Geneva, în anul 1958, stabilește că “ suveranitatea statului se întinde în afara teritoriului său și a apelor sale interioare, asupra unei zone a mării adiacentă coastelor sale, denumită mare teritorială”. Suveranitatea statului se extinde și asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum și asupra fundului mării și subsolului ei.
La Conferința din anul 1958, statele nu au reușit să adopte un punct de vedere comun cu privire la natura juridică a drepturilor statelor riverane asupra mării teritoriale.
Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, semnată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982 prin conținutul art. 2.1. “suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său și de apele sale interioare, iar în cazul unui stat arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice, asupra unei zone a mării adiacente desemnate sub numele de mare teritorială”, aduce unele clarificări de esență asupra regimului juridic aplicabil spațiilor maritime, inclusiv asupra mării teritoriale.
Deci putem concluziona că marea teritorială este partea de mare adiacentă țărmului până la o anumită distanță în larg considerată ca făcând parte din teritoriul de stat și supusă suveranității statului riveran.
Marea teritorială are un regim juridic specific, stabilit, în toate cazurile, prin legislația internă a statului riveran, dar cu luare în considerare și a regulilor de drept internațional.
2.2 Caracterul juridic al mării teritoriale
Problema caracterului juridic al mării teritoriale, cu alte cuvinte încadrarea juridică și definirea dreptului statului riveran asupra acestei zone maritime, poate fi considerată în momentul actual ca fiind rezolvată, în sensul că marea teritorială reprezintă o parte integrantă, a teritoriului statului riveran și este supusă suveranității acestuia.
În dreptul internațional contemporan se poate considera ca o regulă unanim admisă faptul că suveranitatea statului asupra mării teritoriale se exercită și asupra solului și subsolului acestei mări. Aceasta rezultă atât din lucrările Conferinței de codificare de la Haga și din proiectul de Convenție adoptat de Conferință, cât și din lucrările Conmisiei de Drept Internațional a O.N.U., ca și din cele ale Conferințelor asupra dreptului mării de la Geneva și Montego Bay, niciun stat neridicând nicio obiecție față de recunoașterea acestui principiu în textele elaborate cu această ocazie.
Suveranitatea statului riveran asupra spațiului aerian care acoperă marea sa teritorială a fost consacrată expres în cele doua convenții multilaterale privitoare la reglementarea navigației aeriene (1919- Paris și 1944 –Chicago). De asemenea în convențiile din 1958 și 1982 se consacră aceleași principii.
Problema ridicată în urma acestei hotărâri este dacă suveranitatea asupra spațiului aerian care acoperă marea teritorială admite sau nu existența unui drept de trecere inofensivă pentru aeronavele civile străine, asemenea cu cele de trecere inofensivă a navei comerciale străine prin marea teritorială.
Astfel, statele pot interzice accesul oricăror aeronave străine în spațiul aerian de deasupra mării teritoriale, aeronavele străine civile neputând nici ele pătrunde în acest spațiu, decât pe baza unei autorizații speciale, în limitele și condițiile prevăzute în aceasta, sau pe bază de convenție încheiată între state.
2.3. Drepturile statelor în marea teritorială
Statul riveran își manifestă toate drepturile ce rezultă din suveranitatea sa asupra mării teritoriale, cu privire la apele, solul și subsolul, coloana de aer de deasupra. Cele mai importante drepturi ar fi: dreptul la pescuit; dreptul la navigație; dreptul de a supraveghea și controla activitatea desfășurată în marea teritorială; dreptul de a aplica jurisdicția națională; dreptul de supraveghere și evaluare ecologică.
Dreptul la pescuit derivă din marea categorie de exploatare a resurselor biologice ce revin exclusiv statului riveran. În conformitate cu reglementările interne, statul riveran va stabili în acest sens: perioadele de pescuit și cele prohibite; speciile de pești și animale marine supuse pescuitului; măsuri prohibite pentru speciile protejate; cantitățile exploatabile și destinația lor.
Dreptul la navigație și survol în marea teritorială cât și intrarea și ieșirea din acestea sunt reglementate de legea statului riveran, în conformitate cu acordurile la care este parte. Sunt stabilite prin lege: condiții de intrare și ieșire precum și de navigație în marea teritorială; activități interzise în această zonă; sancțiuni ce se aplică pentru încălcarea interdicțiilor; zone maritime de securitate, interzise intrării navelor străine de orice fel sau numai anumite categorii de nave.
Dreptul de supraveghere și control a activităților ce se desfășoară în marea teritorială, în zona submarină și spațiul aerian aferente acesteia este reglementat de legile naționale ale fiecărui stat în concordanță cu normele dreptului internațional. Supravegherea și controlul activităților din marea teritorială are ca scop: prevenirea contrabandei și aplicarea de sancțiuni; prevenirea trecerilor frauduloase ale frontierei de stat; asigurarea securității traficului, separarea căilor de trafic, pilotajului și prevenirea abordajelor, protecția cablurilor și conductelor submarine.
Dreptul de a aplica jurisdicția națională în marea teritorială reiese din suveranitatea sa asupra acestei zone. De asemenea, statul de pavilion își manifestă jurisdicția asupra navelor sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă deci, că în marea teritorială, navele sunt supuse unei duble jurisdicții: a statului riveran și a statului de pavilion.
2.3.1. Dreptul de trecere inofensivă
În anul 1930, la Conferința de la Haga s-a acceptat că această trecere inofensivă înglobează dreptul de oprire și de ancorare, dar numai pentru cazurile ce constituie incidente obișnuite de navigație, ori pentru cele determinate de condițiile de vreme neprielnică sau de degradări ale navei.
Recunoscut la orginea sa ca o regulă de drept cutumiar și apoi consacrat prin Convenția de la Geneva din 1958, precum și prin cea de la Montego Bay din 1982, trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a unui stat riveran constituie un principiu general al dreptului mării, el fiind consacrat tuturor navelor comerciale străine și fiind reglementat prin legi interne, ținându-se seama de normele dreptului internațional.
Interesele statului riveran și cele ale comunității internaționale sunt îmbinate prin regimul mării teritoriale, iar dreptul de trecere inofensivă nu poate fi considerat, cum afirmă unii autori “o limitare a suverantății acestuia”, ci din contra o exercitare a sa în cadrul raporturilor reciproce dintre state.
Potrivit Convenției, termenul de pasaj se aplică navelor străine care intră în marea teritorială spre porturile și instalațiile maritime ale statului riveran, spre apele interioare, porturile și instalațiile acestora, sau dinspre acestea spre marea liberă, precum și navelor aflate în trecere spre porturile altor state.
În orice situație navigarea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă urmând rutele maritime indicate de statul riveran prin hărți și alte documente de navigație.
Oprirea și ancorarea în marea teritorială se face doar în cazuri de forță majoră, incidente de navigație ori pentru a acorda ajutor altor nave aflate în pericol.
“Trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingerea păcii, ordinii sau securității statului riveran”, în sensul Convenției din 1982.
Se consideră că trecerea nu mai este inofensivă dacă nava săvârsește una din următoarele activități:
a) orice amenințare cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a statului riveran sau care încalcă pricipiile dreptului internațional înscrise în Cartea O.N.U.;
b) orice manevră sau acțiune cu arme de orice fel;
c) orice acțiune ce are ca obiect culegerea de informații care poate aduce prejudiciu apărării sau securității statului riveran;
d) orice act de propagandă ce urmărește să afecteze apărarea sau securitatea statului riveran;
e) lansarea, luarea la bord sau aterizarea unui avion;
f) luarea la bord, decolarea sau aterizarea oricărui dispozitiv militar;
g) încărcarea/descărcarea mărfurilor, valutelor ori persoanelor, încălcând legile vamale, fiscale, de imigrare sau sanitare și regulamentele statului riveran;
h) orice act săvârșit cu intenție în vederea unei poluări serioase contrare prezentei Convenții;
i) orice activități de pescuit;
j) desfășurarea de activități de cercetare sau de supraveghere “ hovering”;
k) orice activitate care urmărește să intervină într-un sistem de comunicație sau alte instalații ale statului riveran;
l) orice altă activitate care nu privește direct trecerea inofensivă.
În lumina acestor precizări, statul riveran poate lua, în marea sa teritorială, măsurile pe care le consideră necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă.
El are dreptul de a obliga nava să părăsească navele sale teritoriale, dacă nava nu respectă obligațiile aferente dreptului său sau desfășoară una din activitățile de mai sus. Împotriva navelor străine care desfășoară activități interzise de legile statului riveran, acesta poate exercita dreptul de urmărire și în mare liberă.
Statul riveran poate, de asemenea, interzice oricăror nave străine accesul în anumite zone de securitate din marea sa teritorială, cu condiția asigurării dreptului de trecere, prin “ rutele maritime”, în condițiile menționate.
Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă, în majoritatea statelor (la fel și în România), unei aprobări prealabile. Aceste nave, precum și cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă să ia măsuri speciale de precauție.
Unele state, printre care și România, interzic accesul în marea lor teritorială a navelor care transportă arme chimice, nucleare sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României( art. 10 din Legea 17/1990).
Statul riveran are obligația să nu împiedice trecerea inofensivă decât pentru motive de securitate, de a evidenția prin publicitatea necesară toate pericolele cunoscute pentru navigația prin marea teritorială, de a indica prin hărți maritime, culoarele de navigație și sistemele de separare a traficului, să nu perceapă taxe pentru trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială, doar în cazul în care navele beneficiază de servicii prestate, ca pilotajul, sau s-au efectuat lucrări speciale pentru îmbunătățirea condițiilor de navigație, de exemplu, construirea unui canal artificial.
O regulă general admisă și figurând în cele două Convenții prevede că “în marea teritorială submarinele și alte vehicule submersibile trebuie să treacă la suprafață și să arboreze pavilionul lor (art. 14, alin. 6 din Convenția de la Geneva din 1958, art. 20 din Convenția de la Montego Bay)”. În afară de aceasta, dacă o navă de război nu respectă legile și regulamentele statului riveran privind trecerea prin marea sa teritorială și ignoră o cerere de a se conforma acestora, statul riveran poate să pretindă navei să părăsească imediat marea sa teritorială ( art. 30 al Convenției din 1982).
Principiul aprobării prealabile intrării si trecerii navelor militare străine prin marea sa teritorială, potrivit căruia navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, pot intra în marea teritorială, în porturi și rade numai cu aprobare prealabilă, este susținut și de statul român, excluse fiind situațiile de avariere a navei sau adăpostire în caz de furtună. Înainte cu cel puțin 30 de zile de data la care urmează să aiba loc trecerea prin marea teritorială a porturilor sau radelor, se solicită aprobarea, cu excepția cazurilor când între România și statul pavilionului s-a convenit altfel.
2.4. Obligațiile statelor în marea teritorială
Conform drepturilor ce rezultă din suveranitatea fiecărui stat în marea teritorială, există o serie de obligații pe care statele sunt nevoite să le îndeplinească cu privire la activitățile ce se desfășoară în această zonă.
În acest fel, conform dreptului de a reglementa navigația în marea teritorială care are ca scop asigurarea securității traficului, separarea căilor de trafic, pilotajul și prevenirea abordajelor, statul riveran este obligat să aducă la cunoștință prin avize către navigatori orice modificare produsă acestor reguli și să facă publicitatea necesară, prin hărțile maritime, culoarelor de navigație și sistemele de separare a traficului.
Statul riveran are obligația, la dreptul de trecere inofensivă, de a nu impiedica această trecere, de a se semnala prin publicitatea necesară orice pericol cunoscut pentru navigația prin marea sa teritorială, de a indica prin hărți maritime culoare de navigație și sistemele de separare a traficului. În marea teritorială și în marea liberă statul riveran, are obligația de a plăti despagubiri în împrejurări când urmărirea sau reținerea a provocat daune sau pierderi nejustificate navei străine. Ca o îndatorire provenită din dreptul de protejare a mediului marin, când se iau măsuri pentru reducerea, prevenirea, și controlul poluării mediului marin, statele vor acționa astfel încât să nu deplaseze dintr-o zonă în alta, direct sau indirect, prejudiciul sau riscurile provocate și să nu substituie un tip de poluare cu altul.
De asemenea, ne confruntăm și cu obligația statelor de a respecta suveranitatea statului riveran asupra mării sale teritoriale. Conform cu principiile dreptului internațional, statele sunt constrânse să respecte reciproc suveranitatea, deci și suveranitatea statelor riverane asupra mării teritoriale și implicit să se abțină de la orice act contrar acestei obligații.
2.5. Delimitarea mării teritoriale
Un principiu de delimitare între state l-a reprezentat linia mediană a mării. Acest principiu a fost adoptat de Norvegia, pentru o perioadă scurtă de timp, și apoi de Anglia, unde s-a menținut până în secolul XVI, în timpul Reginei Elisabeta I fiind invocat în fața instanțelor judecătorești.
În Norvegia, linia mediană a fost inlocuită cu orizontul vizual. Această limită era folosită în sec. XV-XVI de o serie de țări maritime, ca Norvegia, Danemarca, Scoția, Anglia, Olanda, Franța. Era interpretată însă în mod diferit în Franța și Anglia, fiind echivalentă cu 21 de mile marine, în Scoția cu 14 mile maritime, iar în Țările de Jos cu 10 leghe.
Prima dată când apare un criteriu general pentru determinarea lățimii mării teritoriale este în sec. XVII. Acest criteriu a căpătat o răspândire destul de mare prin regula bătăii tunului (cunoscută ca The Cannon Shut role), potrivit căreia marea teritorială a unui stat se întinde de la o coastă la limita atinsă de proiecțiile trase de bateriile de coastă.
Bătaia tunului a fost formulată de Cornelius von Bynkershoek în două lucrări : De domino maris, în 1703, (puterea Pământului se termină acolo unde se termină puterea armelor), și Questionis iuris publici, în 1737, (Imperiul Pământului se termină acolo unde se termină puterea armelor).
Divergențele profunde dintre state în ceea ce privește lățimea mării teritoriale, au continuat și în perioada modernă și s-au manifestat și la Conferința de Codificare de la Haga din anul 1930. Conferința a însemnat eșecul acestei încercări și încă o puternică problemă a inexistenței unei reguli cutumiare a celor trei mile.
Cu ocazia celor două Conferințe de la Geneva, s-au conturat două poziții: una majoritară, care a susținut că, luând în considerare practica celor mai multe state, ar trebui să aibă cunoștință de dreptul acestora de a-și stabili lățimea mării teritoriale între trei și doisprezece mile, precum și poziția unor mari puteri (Anglia, SUA, susținute de Japonia) pentru a se aplica regula celor trei mile.
În practica internațională au existat tendințe de extindere a mării teritoriale până la 200 de mile pe calea unor declarații unilaterale.
Lucrările pregătitoare pentru cea de-a 3-a Conferință O.N.U. asupra dreptului mării au creat un mediu favorabil pentru stabilirea regulii de 12 mile, iar Convenția din 1982 de la Montego Bay consacra această regulă. Potrivit art. 3 din Convenție, marea teritorială a fiecărui stat riveran este stabilită până la o limită care să nu depășească 12 mile marine, măsurate de la linia de bază, conform Convenție.
Referitor la acest text, se impune precizarea că această limită reprezintă un maximum pe care statele sunt libere să nu-l atingă, dar pe care sunt ținute să nu-l depășească.
2.5.1. Delimitarea limitei interioare și exterioare a mării teritoriale
Linia de bază numită și limită interioară a mării teritoriale, variază în raport cu configurația coastei. În situația în care coasta este liniară, fără sinuozități, eroziuni adânci produse de mare, intrânduri sau fără insule și stânci așezate în apropierea țărmului, limita interioară va fi o linie de bază normală.(ANEXA 1)
În tratatele internaționale nu găsim referire la această problemă. Conferința de la Haga și lucrările Comisiei de Drept Internațional a O.N.U. nu s-au ocupat de această problemă și, ca o consecință nici la Conferințele de la Geneva.
Practica statelor cu o configurație specifică a coastei, având, formațiuni de insule, intrânduri adânci și stânci cum este țărmul Norvegiei, a definit stabilirea unui al doilea sistem de determinare a liniei de bază a mării teritoriale, sistemul liniilor de bază drepte. Acestă regulă unește punctele extreme cele mai avansate spre larg ale stâncilor, insulelor și a altor formațiuni terestre din apropierea țărmului, ca și instalațiile permanente cele mai avansate ale porturilor. Regula liniilor de bază drepte se aplică și în România.
Fiecare stat are dreptul să stabilească lățimea mării teritoriale (care să nu depășească 12 mile marine), măsurate de la liniile de bază, prevede Convenția de la Montego Bay.
Sunt cunoscute următoarele metode pentru fixarea limitei exterioare a mării teritoriale:
– metoda traseului paralel, conform căreia limita exterioară a mării teritoriale este stabilită printr-o linie paralelă cu coasta și cu toate sinuozitățile ei;
– metoda arcurilor de cerc, conform căreia limita exterioară a mării teritoriale se suprapune cu o linie formată dintr-o serie continuă de arcuri de cerc, deschise cu o rază de T mile(egală cu lățimea mării teritoriale, T însemnând lățimea acesteia) și având ca centru punctele din linia de bază;
– metoda liniilor de bază drepte, constă în trasarea unei linii paralele cu liniile de bază drepte, luate ca punct de plecare pentru stabilirea lățimii mării teritoriale.
Referitor la metoda folosită în acest scop, statele pot alege metoda pe care o socotesc cea mai adecvată, ținând cont de configurația coastei și în raport de necesitatea de a înlesni orientarea cât mai precisă a navigatorilor pentru protecția mării teritoriale, de încălcările produse prin dificultățile de a-i cunoaște limitele.
2.5.2. Delimitarea mării teritoriale în cazuri speciale
2.5.2.1. Delimitarea în cazul golfurilor
Apa unui golf ale cărui maluri aparțin unui singur stat, până acolo unde distanța între cele două țărmuri naturale la intrare să nu depășească 24 de mile marine, are regimul apelor maritime interioare.
Băile constituie configurații geografice pătruzând adânc în uscat, ele sunt deosebit de sensibile pentru interesele statelor riverane și, în primul rând, pentru interesele legate de securitatea lor.
De aceea, statele au manifestat un interes deosebit pentru delimiterea mării teritoriale în băi, pentru stabilirea liniei de la care începe această zonă, linie care desparte apele maritime interioare de marea teritorială, cu alte cuvinte două zone cu regim juridic diferit
Potrivit Convenției din 1958 de la Geneva, privind marea teritorială în zona contiguă , în sensul convenției o baie este o crestătură bine marcată a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lățimea deschizăturii, este atât de profundă încât conține ape înconjurate de coastă și reprezintă mai mult decât o simplă inflexiune a coastei. Totodată, o crestătură nu este considerată ca reprezentând o baie decât dacă suprafața sa este egală sau superioară unui semicerc, având ca diametru linia trasată de-a curmezișul intrării crestăturii.
Potrivit art. 7, paragraful 4 din Convenție, dacă distanța dintre liniile refluxului ale punctelor de intrare naturală ale unei băi depășește 24 de mile, o linie de bază dreaptă de 24 mile este trasată în interiorul băii astfel încât să închidă suprafața de apă cea mai mare care este posibil să fie delimitată printr-o linie de această lungime.
Dispozițiile acestei Convenții nu se aplică băilor denumite istorice și nu privesc decât băile ce au un singur stat riveran .
Băile istorice sunt acele băi și golfuri pe care statul riveran le declară ca pe ape maritime interioare ale acestuia, motivând statornicirea acestui regim pe considerente mai ales de ordin istoric, bazate pe uzul continuu și pe recunoașterea statelor terțe, deși prin aplicarea regulilor obișnuite, statutul lor juridic ar fi identic cu cel al mării sau al largului mării.
Ideea unor băi de mare întindere cu statut de ape interioare pare a fi apărut pentru prima oară în istorie în ordonanța lui Jacob I Stuart din 1604, prin care erau declarate “Kings chambers” o serie de zone maritime delimitate prin linii trasate între promotori ( from headland) indiferent de distanța dintre ele și supuse statutului de ape interioare.
De la acea dată și până în zilele noastre, practica statelor a consacrat ca instituții băile istorice, care au fost admise în diferite convenții, hotărâri ale instanțelor judiciare interne și internaționale.
Astfel, în prezent, sunt considerate ca băi istorice, cu titlu de exemplu: Burgas (Bulgaria), cu o deschidere de 23,5 mile; Riga (Letonia); Bristol (M.Britanie), cu deschidere de 50 de mile; Hudson (cu o deschidere de peste 50 mile dar cu o suprafață de 1.501.164 Km2); Des Chaleurs (76 mile deschidere); Mironichi (14 mile deschidere), toate pe coastele Canadei.
2.5.2.2. Delimitarea în cazul porturilor
Linia de bază în fața unui port pornind de la statutul juridic internațional al porturilor ce fac parte din apele maritime – constituie și linia exterioară a apelor respective. Ea a ridicat probleme deosebite în practica statelor.
Astfel, punctul de vedere unanim admis și care a fost acceptat atât de Conferința de Codificare de la Haga, cât și proiectul de articole asupra dreptului mării elaborat de Comisia de Drept Internațional a O.N.U., în art.8 ,adoptat fără modificări în Convenția de la Geneva din 1958, este că linia de bază în fața unui port coincide cu limita exterioară a apelor interioare, constituită de instalațiile portuare cele mai avansate în larg .
2.5.2.3. Delimitarea în rade
Radele sunt definite ca acele locuri ale coastei adăpostite de vânturi, învecinate sau nu cu un port și care servesc pentru încărcarea sau ancorarea vaselor.
În legătură cu delimitarea mărilor teritoriale în rade se pune problema dacă cele situate total sau parțial în afara limitei exterioare a mării teritoriale vor fi înglobate sau nu în traseul acestei zone, în așa fel încât statul riveran să-și poată exercita suveranitatea asupra lor și în special dreptul de poliție și control asupra navelor care ancorează în ele.
Regula de drept internațional care s-a format în această privință răspunde afirmativ la această întrebare, considerând radele, ce servesc în mod normal la încărcarea și descărcarea navelor, ca și pentru ancorarea lor, ca făcând parte din marea teritorială și atunci când sunt situate total sau parțial în afara limitei exterioare a acesteia.
Potrivit Convenției de la Geneva din 1958 radele, care servesc în loc normal încărcării, descărcării și ancorării navelor și care altfel ar fi situate total sau parțial în afara traseului general al limitei exterioare a mării teritoriale, vor fi cuprinse în marea teritorială . Statele riverane sunt obligate să delimiteze precis aceste rade și să le indice pe hărțile maritime cu limitele lor, care trebuie să facă obiectul unei publicități suficiente.
2.5.2.4. Delimitarea mării teritoriale în cazul insulelor și arhipelagurilor
Convenția de la Geneva din 1958 definește insulă ca fiind o întindere naturală înconjurată de apă care rămâne descoperită în timpul fluxului (art.10).
Pentru a stabili limitele mării teritoriale în cazul existenței unei ridicături a solului marin cu statut juridic de insulă se distinge, de obicei, între insule așezate în afara mării teritoriale a unui stat și insule cuprinse parțial sau total în această mare.
În primul caz, Convenția prevede că marea teritorială a unei insule se determină conform dispozițiilor cuprinse în celelalte articole ale Convenției (art.10 alin.2).
În cel de-al doilea caz insulele așezate total sau parțial în marea teritorială a unui stat – va fi luat în considerare pentru trasarea limitei exterioare acesteia .
Regimul juridic special pentru apele maritime ale statelor arhipelagice, conform Convenției din 1982, definește arhipelagul ca o formațiune de insule și ape legate între ele și cu alte elemente naturale, în așa fel încât formează o entitate intrinsec geografică economică și politică, istoricește considerată ca atare. Statul arhipelagic este acel stat constituit în întregime din unul sau mai multe arhipelaguri, putând include și alte insule.
În situația statelor arhipelagice, limita interioară a mării teritoriale se întinde din liniile de bază drepte ce leagă punctele extreme ale insulelor celor mai îndepărtate, fără că traiectoria acestor linii să se îndepărteze de la configurația generală a arhipelagului.
2.5.2.5. Delimitarea în alte cazuri (accidente ale reliefului marin) în afara insulelor
Lângă coastă pot exista diferite accidente ale solului marin, ca bancuri de nisip, stânci, recife. Aceste accidente sunt luate în considerare de dreptul internațional în următoarele condiții:
1.să fie așezate lângă coastă , în zona mării teritoriale;
2.să nu fie acoperite permanent de apele mării (rămânând deasupra nivelului apelor în timpul refluxului și fiind acoperit numai în timpul fluxului).
Convenția de la Geneva prevede că în cazul în care terenurile în emersiune se găsesc, total sau parțial , la o distanță de continent sau de o insulă care nu depășește lățimea mării teritoriale, linia refluxului a acestor terenuri poate fi luată ca linie de bază a mării teritoriale.
În cazul în care terenurile în emersiune sunt separate în totalitatea lor de un continent sau de o insulă, pe o distanță superioară lățimii mării teritoriale, ele nu au o mare teritorială proprie.
2.5.2.6. Delimitarea mării teritoriale în strâmtori și alte cazuri de țărmuri opuse
Din punctul de vedere al stabilirii sub aspect juridic a traseului mării teritoriale prin strâmtori se înțeleg zonele maritime care formează o cale de comunicație naturală între două spații maritime și care nu depășesc o anumită lățime .
În cazul în care coastele opuse aparțin unor state diferite, delimitarea mării teritoriale între aceste state se face printr-un acord între aceste state. În cazul în care această strâmtoare este de interes regional sau mondial, ea va fi reglementată printr-o convenție la nivel regional sau mondial.
Delimitarea se face printr-o linie mediană ale cărei puncte sunt la egală distanță de punctele cele mai aproape de liniile de bază, luate ca puncte de plecare pentru măsurarea lățimii mării teritoriale a fiecărui stat , dacă între cele două state nu există un asemena acord.
Această soluție a fost consacrată și de art. 12, paragraf 1 din Convenția de la Geneva din 1958.
Convenția asupra dreptului mării din 1982, prin art. 34 – 45 definește statutul juridic al apelor ce formează strâmtorile ce sunt folosite pentru navigația internațională, respectiv dreptul de liberă trecere a navelor prin strâmtori, drepturile și obligațiile statelor riverane, precum și obligațiile vaselor în timpul trecerii prin strâmtori .
Ca principiu general, Convenția reține că regimul trecerii prin strâmtori nu trebuie să afecteze statutul juridic al apelor care formează aceste strâmtori (mare teritorială sau zonă economică exclusivă) și nici exercitarea, de către statele riverane, a suveranității și jurisdicției lor asupra spațiului aerian, solului și subsolului lor.
2.5.2.7 Delimitarea mării teritoriale la gura unui fluviu
Această stabilire a limitelor mării teritoriale, în zonele unde un fluviu se varsă în mare, variază după particularitățile geografice ale gurii fluviului.
Un fluviu se poate vărsa în mare fără să formeze estuar și, în acest caz, apele fluviului fiind ape interioare, linia de bază a mării teritoriale va fi linia ce desparte apele fluviului de apele maritime, linie dreaptă trasată de-a curmezișul între cele două promontorii ale gurii fluviului, indiferent de lățimea acelui fluviu .
Aceasta este soluțiua adoptată de Convenția de la Geneva din 1958, care în art.13 prevede că “ în cazul unui fluviu care se varsă în mare fără a forma un estuar, linia de bază este o linie dreaptă trasată de-a curmezișul gurii fluviului, între punctele limită ale refluxului de la țărmuri”.
Problema stabilirii liniei de bază a mării teritoriale la gura unui fluviu este mai dificilă în cazul când aceasta formează un estuar.
2.5.2.8. Delimitarea mării teritoriale a două state limitrofe
Stabilirea limitei laterale a mării teritoriale, cu alte cuvinte a frontierelor maritime între două state limitrofe, se face prin acord între două state.
Convenția de la Geneva precum și cea de la Montego Bay , au reglementat ipoteza delimitării mării teritoriale a două state limitrofe, în articolul care se ocupa și de delimitarea mării teritoriale a două state aflate față în față.
Astfel, în lipsa realizării unui acord, niciunui stat nu-i este acceptat să-și extindă linia mediană ale cărei puncte sunt echidistante față de punctele aflate cel mai aproape, de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state.
CAPITOLUL 3
ZONE MARITIME ASUPRA CĂRORA STATELE ÎȘI EXERCITĂ DREPTURI SUVERANE
3.1. Platoul continental – noțiune și delimitare
După cel de-al doilea război mondial, în urma perfecționării modalităților tehnice de exploatare a resurselor naturale, consacrarea juridică a unui asemenea spațiu marin a apărut și s-a impus, la început, pe cale cutumiară.
Platoul continental, ca instituție a dreptului internațional al mării a fost consacrat, pentru prima oară, în Convenția din 1958 și reafirmat, cu unele dezvoltări în Convenția din 1982.
“Platforma continentală” sau platoul continental constituie, din punct de vedere geologic, prelungirea naturală a țărmului statului riveran, care coboară în panta ușoară, iar în unele cazuri, abruptă, sub apele mărilor și oceanelor până la marginea continentală.
Sub aspect juridic, platoul continental desemnează fundul mărilor și oceanelor și subsolul acestora, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distanță, de regulă de 200 mile maritime, calculată de la linia de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.
În legătură cu delimitarea platoului continental, problemele mai deosebite se ridică în cazul existenței unor insule. Insulele din apropierea litoralului fac parte din teritoriul statului și în astfel de situații delimitarea platoului în exterior se face de la linia de bază trasată de-a lungul litoralului. Astfel s-a procedat în acordurile dintre Iugoslavia și Italia (1968) privind insulele adiacente coastei Iugoslaviei, dar și dintre fosta Uniune Sovietică și Finlanda (1957) în legătură cu insulele din golful Finic.
Spre deosebire de acestea, insulele populate și cu o viață economică proprie au plato, ceea ce poate crea o serie de dificultăți și inechități atunci când insulele situate în apropierea coastei unui stat, aparțin altui stat, situație cu care s-au confrunt Grecia și Turcia în Marea Egee, fosta URSS și Suedia în Marea Baltică, România și Ucraina în Marea Neagră, etc.
3.1.1. Regimul juridic al platoului continental
În ceea ce privește regimul juridic al platoului continental, statul riveran exercită asupra acestui spațiu “ drepturi suverane de exploatare a resurselor sale naturale“. Art. 77 al Convenției din 1982 stabilește că aceste resurse pot fi:
a) zăcăminte de orgine minerală sau de hidrocarburi;
b) specii sedentare de organisme vii, care viețuiesc în această zonă.
Asupra platoului său continental, statul riveran are drepturi exclusive chiar dacă statul riveran nu îl exploatează, fără aprobarea expresă a statului riveran. Totodată, drepturile statului riveran asupra platoului sunt independente de ocuparea, efectivă sau fictivă, a acestuia de către statul respectiv, sau de vreo declarație expresă a statului cu privire la platoul său continental.
Statul are dreptul de a construi, întreține și de a pune în stare de funcționare, pe platoul continental, instalații și alte dispozitive necesare pentru exploatarea acestuia și exploatarea resurselor sale naturale, precum și să stabilească zone de securitate în jurul acestor instalații și dispozitive, pe distanța de 500 de metri, calculată de la fiecare punct al limitei lor exterioare. De asemenea, statul riveran este constrâns să ia toate măsurile utile protecției resurselor biologice ale mării împotriva poluării cu agenți dăunători. Navele de orice naționalitate sunt obligate să respecte aceste zone.
În același timp, toate statele au dreptul de a instala și întreține cabluri și conducte petroliere în platoul continental al statului riveran, traseul lor fiind stabilit cu acordul acestuia fără ca prin aceasta să fie afectate interesele similare ale altor state sau să se polueze apele mării.
Celelalte state au de asemenea, posibilitatea de a efectua activități de cercetare în platoul continental al statului riveran, dar numai după obținerea consimțământului acestuia și în condițiile precis stipulate în acordurile încheiate în acest scop.
În ceea ce privește explorarea și exploatarea platoului continental, doar statul riveran are dreptul de a accepta și reglementa forajele, indiferent de scopul acestora.
La Conferința din 1982 de codificare, în definiția platoului continental este prevăzută o limită exterioară de 200 de mile de la liniile de bază utilizate pentru reglementarea laturii mării teritoriale s-au discutat probleme legate de drepturile cu care se confruntă statele riverane al căror platou continental se întinde dincolo de această distanță, deoarece este cunoscut faptul că din punct de vedere geografico- geologic uneori este posibil.
Concepția platoului continental, recunoscut prin Convenție, nu apare incompatibilă cu principiul libertății mărilor chiar dacă aplicarea ei atrage unele repercusiuni asupra acestei libertăți.
Delimitarea platoului continental între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față “se efectuează pe bază de acord între ele, potrivit dreptului internațional așa cum este indicat în articolul 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă“.
În cazul în care nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, statele interesate vor recurge la procedurile prevăzute pentru rezolvarea diferendelor.
3.1.2.Drepturile și obligațiile statelor cu privire la platoului continental
Problema naturii juridice a drepturilor statului riveran asupra platoului continental a făcut obiectul unor ample discuții atât la Conferința asupra dreptului mării cât și în literatura de specialitate. S-au susținut mai multe puncte de vedere, unele în favoarea unor drepturi exclusive ale acestor state, altele definindu-le ca drepturi cu caracter preferențial sau funcțional, cu alte cuvinte vizând exercitarea acestor drepturi în corelație cu cele ale altor state.
Conform art. 77 al Convenției din 1982, statul riveran exercită asupra platoului continental drepturi suverane în scopul explorării și exploatării resurselor sale naturale.
Asupra platoului său continental, statului riveran are drepturi exclusive, astfel că un alt stat nu poate cerceta acest platou, chiar dacă statul riveran nu îl cercetează, fără aprobarea expresă a statului riveran. Totodată, drepturile statului riveran asupra platoului său, sunt independente de ocuparea efectivă a acestuia de către statul respectiv sau de vreo declarație expresă a statului cu privire la platoul său continental.
Statul riveran exercită drepturi suverane asupra următoarelor resurse naturale:
resurse minerale și alte resurse nebiologice ale fundului mării și subsolului acesteia;
organismele vii care aparțin speciilor sedentare, adică organismele care în stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării sau în subsolul acesteia, fie sunt incapabile de a se deplasa altfel decât dacă rămân în mod constant în contact cu fundul mării sau cu subsolul acesteia.
Statul riveran are dreptul exclusiv în platoul continental de a construi și de a autoriza și reglementa construirea , exploatarea și utilizarea de insule artificiale, instalații și dispozitive în scopuri economice. El are jurisdicția exclusivă asupra acestora inclusiv în materie de reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate și de imigrare. Aceste construcții nu beneficiază de propria lor mare teritorială, dar statul riveran poate stabili în jurul lor zone de securitate pe o distanță de cel mult 500 de metri, măsurați de la fiecare punct al limitei lor exterioare. Totodată statul riveran este obligat să ia toate măsurile necesare protecției resurselor biologice împotriva poluării cu agenți dăunători în aceste zone iar navele indiferent de naționalitate sunt obligate să le respecte.
Ca o obligație corelativă a acestor drepturi este aceea potrivit căreia aceste instalații și dispozitive, precum și zonele de securitate stabilite în jurul lor nu trebuie să fie situate în locuri unde să împiedice utilizarea căilor maritime regulate, indispensabile navigației internaționale.
Totodată în zona platoului continental, toate statele au dreptul de a instala cabluri și conducte submarine. Statul riveran nu poate împiedica instalarea și întreținerea acestora, dar traseul lor va fi supus consimțământului statului riveran, fără ca prin aceasta să fie afectate interesele similare ale altor state sau să se polueze apele mării.
Celelalte state au de asemenea, posibilitatea de a efectua activități de cercetare în platoul continental al statului riveran, dar numai după obținerea consimțământului acestuia și în condițiile precis stipulate în acordurile încheiate în acest scop. Totuși, statul riveran nu va putea refuza, în mod normal, să-și dea consimțământul când cererea va fi prezentată de o instituție calificată în vederea cercetărilor de natură pur științifică, privind caracteristicile fizice sau biologice ale platoului continental, cu condiția ca statul riveran să poată, dacă el dorește, să participe la aceste cercetări sau să fie reprezentat și ca, în orice caz, rezultatele să fie publice.
Întrucât la Conferința din 1982, în definiția platoului continental se prevede o limită exterioară de 200 de mile de la liniile de bază utilizate pentru stabilirea lățimii mării teritoriale s-a ridicat problema drepturilor pe care le-ar avea statele riverane al căror platou continental se întinde dincolo de această distanță. În acest sens Convenția prevede că statul riveran va plăti contribuții în bani sau în natură pentru exploatarea resurselor nebiologice ale platoului continental dincolo de distanța de 200 de mile marine, întrucât aceste zone sunt considerate a fi „patrimoniu comun al umanității.
3.2. Zona contiguă
3.2.1. Noțiune și limitele zonei
Originile zonei contigue pot fi urmărite încă din sec. XVIII, perioadă în care Anglia își rezervă dreptul de control vamal asupra navelor străine suspecte care navigau în marea liberă, dar în proximitatea apelor sale teritoriale.
Mai recent, în perioada prohibiției (1919-1933), S.U.A. exercitau, în zonele de coastă un drept de control vamal similar. Astfel, în 1935, în S.U.A. a fost emisă legea “cu privire la reprimarea contrabandei”, care conferea președintelui dreptul de a stabili o zonă vamală de 100 de mile marine.
Dacă la Conferința de la Haga aceste spații aveau în vedere zonele contigui, mai târziu cea de-a treia Conferință O.N.U. asupra dreptului mării, dezvoltă diferite teze și aduce contribuții importante la definirea zonei contigue.
Zona contiguă este o fâșie de mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritorale, până la o distanță ce nu poate depăși 12 mile (în conformitate cu prevederile convenției asupra dreptului mării), în care statul riveran exercită controlul necesar în vederea:
prevenirii încălcării legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare;
reprimării încălcărilor acestor legi și reglementări “comise pe teritoriul său ori în marea teritorială”.
Într-o altă formulare, zona contiguă reprezintă fâșia de mare adiancetă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării până la distanța de 24 de mile, măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale.
Conferința a doua a O.N.U. s-a pronunțat în sensul că întinderea zonei contigue se măsoară pornindu-se de la liniile de bază care servesc la măsurarea lățimii mării teritoriale. Pe parcursul dezbaterilor conferinței s-a relevat că: “acolo unde coastele a doua state limitrofe stau față în față, niciunul dintre cele două state nu este îndreptățit, fără a avea un acord între ele, să extindă zonele lor contigue dincolo de linia mediană a fiecărui punct măsurată din punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază ale mării teritoriale ale celor două state”.
Întinderea zonei contigue și atribuțiile statului riveran în această zonă sunt stabilite prin legi, iar în anumite cazuri prin convenții internaționale.
3.2.2.Regimul juridic al zonei contigue
Din punct de vedere fizic și juridic, zona contiguă face parte din marea liberă. Ea nu face parte din teritoriul statului riveran, care exercită în cadrul ei numai anumite drepturi de control limitat.
Statul riveran este autorizat, în acest spațiu, să exercite controlul pentru prevenirea încălcării legilor și a regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare și a celor privind regimul de trecere a frontierei pe teritoriul său sau în marea teritorială.
Statul riveran poate să sancționeze încălcările comise pe teritoriul său ori în marea sa teritorială, prin cele patru categorii de legi și regulamente, exercitând, în acest scop, dreptul de urmărire împotriva navei respective.
În această zonă, statul riveran nu exercită decât anumite prerogative funcționale, de prevenire ori de sancționare a unor încălcări ale legilor sale interne comise în zona contiguă ori în celelalte spații marine, care se află sub directa sa suveranitate. Aceste prerogative se exercită în aceleași condiții în care s-ar exercita ele în marea teritorială.
Potrivit legii române, o navă străină folosită în scopuri comerciale poate fi urmărită și reținută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile și reglementările române pe timpul cât s-a aflat în apele maritime interioare sau în marea teritorială.
Urmărirea poate începe atunci când nava străină sau una dintre ambarcațiunile acesteia se găsește în apele maritime interioare, marea teritorială sau zona contiguă. Urmărirea începe când nava străină nu s-a conformat semnalului de oprire și poate continua, fără întrerupere, până la intrarea navei urmărite în marea teritorială a propriului său stat sau a unui alt stat.
Nava reținută va fi condusă până la cel mai apropiat port românesc, pentru cercetări și aplicarea de sancțuni.
Dacă o navă a fost reținută în afara mării teritoriale în împrejurări care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită pentru orice pierdere sau daună suferită ca urmare a acestei acțiuni.
3.3. Zona economică exclusivă
3.3.1. Noțiune și delimitare
Zona economică exclusivă reprezintă afirmarea ponderii problemelor economice în contextul practicii maritime și codificării dreptului mării. Ea vizează să asigure statelor riverane stăpânirea tuturor resurselor existente în spațiul maritim adiacent coastelor lor și intrarea în posesiunea lor a resurselor imediat rentabile.
Ideea de zonă economică a fost introdusă ca o revendicare a țărilor în curs de dezvoltare mai ales cele din America Latină care în 1946 au instituit așa numitele zone de protejare a pescuitului (fishing conservation zone), fiind considerată de ele ca o noțiune esențială în procesul de manevrare a dreptului mării și datorită aplicării sale a devenit una din temele de bază ale celei de-a treia conferințe ONU asupra dreptului mării.
Conceptul de zonă economică exclusivă, cu o lățime de 188 mile, măsurate de la limita exterioară a mării teritoriale (sau 200 mile măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale), a întrunit o largă adeziune printre statele care au participat la cea de-a treia Conferință ONU asupra dreptului mării și a fost consacrat de Convenția adoptată în 1982 partea a V-a.
Zona economică exclusivă reprezintă un spațiu maritim adiacent mării teritoriale, supus unor reglementări specifice, în virtutea cărora se exercită drepturile și jurisdicția statului riveran și libertățile celorlalte state.
La Conferința din 1982 zona economică exclusivă a fost definită ca fiind: “ un spațiu situat dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia, al cărei regim juridic este stabilit în Convenție, în care statele riverane exercită drepturi suverane în scopul exploatării, explorării, conservării, gestiunii resurselor naturale, biologice și minerale ale fundului mării și ale subsolului său, precum și a resurselor conținute de coloana de apă”. Jurisdicția vizează și alte activități economice cum ar fi: cercetarea științifică și protecția mediului marin ținând cont de drepturile și obligațiile celorlalte state, în această zonă, acestea bucurându-se de libertatea de navigație și survol. De asemenea, statul riveran are obligația de a determina capacitatea sa de recoltare a resurselor biologice din zonă și dacă nu poate să recolteze întreaga cantitate, urmează să permită altor state să pescuiască ce este excedentar.
Regimul juridic al zonei economice exclusive a României este stabilit prin Decretul nr. 142 din 26 aprilie 1986, care stabilește lățimea zonei până la 200 de mile marine și afirmă dreptul suveran a statului român asupra exploatării și protecției resurselor biologice, de cercetare științifică și de protecție a mediului marin, făcând totodată și o delimitare a zonei economice exclusive între România și statele limitrofe sau față în față.
Potrivit programelor prezentate de multe state din Africa și America Latină și preluate ulterior și de către alte state dezvoltate, zona economică nu se va întinde dincolo de 200 de mile marine de la limita de bază ce servește delimitării mării teritoriale.
În ipoteza unei mări teritoriale, limitele de 12 mile, întinderea maximă a zonei economice ar fi în realitate de 188 de mile marine.
O situație specială apare în cazul țărilor care și-au stabilit limita mării teritoriale la 200 de mile marine și unde, deci cele 2 zone se confundă.
Delimitarea zonei economice între statele limitrofe sau care se află față în față urmează să se facă pe cale de acord, potrivit unor principii echitabile, utilizând dacă este cazul linia mediană sau linia echidistanței și avându-se în vedere toți factorii pertinenți. Când există un acord între statele limitrofe sau față în față în problema delimitării zonei economice, se aplica dispozițiile acestui acord.
3.3.2. Natura juridică a zonei economice exclusive
În încercarea de a analiza calificarea ce se poate da zonei economice este necesar să ținem seama de definiția dată mării teritoriale care este privită ca un complementar necesar teritoriului terestru, ca o parte inundată a acestuia, pe când zona economică se prezintă ca o zonă suplimentară stabilită dincolo de teritoriul statului riveran, în vederea satisfacerii unor interese naționale.
În doctrină, s-a evidențiat faptul că zona economică exclusivă reprezintă un spațiu sui-generis, a cărui natură juridică este greu de stabilit, întrunind atât elemente din regimul mării teritoriale, cât și din acela al mării libere.
Dacă la marea teritorială există dreptul de trecere inofensivă pentru nave și autorizarea survolului pentru aeronave, la zona economică acest regim este diferit, aplicându-se libertățile enumerate.
În acest sens se poate arăta că natura juridică a zonei economice se apropie mai degrabă de cea a mării libere.
În zona economică regimul aplicabil va fi asemănător cu regimul lor la marea liberă, dar aceste libertăți ar fi supuse restricțiilor care permit statului riveran să-și exercite plenar prerogativele sale, cu privire la exploatarea și explorarea resurselor naturale, protecția mediului marin și la cercetarea științifică, pentru moment aceste restricții nu se pot aplica în marea liberă.
O problemă care încă nu a fost clarificată este și cea a navelor străine care ar putea fi supuse legii pavilionului în concurență cu legislația națională a statului riveran.
Din cele analizate până în prezent putem constata că zona economică se aseamănă cu “marea teritorială cu pluralități de regimuri, între care sunt stabilite regimuri distincte în materie de navigație, un regim de pasaj inofensiv în sectorul apropiat de coastă (de obicei 12 mile marine), și un regim de libertate de navigație în alt sector”.
Dreptul de urmărire după părerea unor state, poate să fie aplicabil în zona economică cu privire la infracțiunile comise împotriva legilor și regulamentelor statului riveran ori, potrivit art. 23, paragraf 2 din Convenția de la Geneva, asupra dreptului mării libere care arată că “dreptul de urmărire încetează în momentul în care nava urmărită intră în marea teritorială a țării și de care aparține sau în aceea aparținând unei terțe puteri”. În aceste condiții nu se poate pretinde că dreptul de urmărire încetează în momentul în care nava urmărită intră în zona economică a altui stat întrucât s-ar admite că nava urmărită poate găsi refugiu într-o asemenea zonă.
Zona economică tinde să devină deci “o zonă cu suveranitate limitată”, zonă maritimă de tranziție între marea teritorială cu suveranitate și spațiul maritim în care se exercită plenar libertățile mării (marea liberă).
3.3.3. Dreptul statului de coastă
Încă de la apariția conceptului de zonă economică exclusivă, unele state au luat inițiativa extinderii drepturilor ce le sunt recunoscute în materie de explorare si exploatare a resurselor platoului continental și asupra coloanei de apă de deasupra fără a ține seama că aceasta făcea parte din marea liberă.
În urma dezbaterilor de la Conferința din 1982 s-a relevat că în zona economică “subiect al unui regim juridic specific” în temeiul căruia se realizează drepturile și jurisdicția statelor riverane și libertățile altor state, statul riveran are:
-drepturi suverane în scop de exploatare și explorare, conservare și gestionare a resurselor naturale, biologice sau nebiologice, subsolului lor și apelor de deasupra;
-drepturi și o jurisdicție exclusivă în ceea ce privește instalarea și utilizarea insulelor artificiale, a altor instalații și dispozitive;
-jurisdicție exclusivă în ceea ce privește alte activități ce țin de exploatarea și explorarea zonei în scopuri economice, ca de exemplu producția de energie pornind de la apă, de la curenți și de la vânturi;
-jurisdicția în ceea ce privește conservarea mediului marin, mai ales în legătură cu activitățile care urmăresc combaterea sau reducerea poluării.
Statul riveran are drept exclusiv de a reglementa constituirea, funcționarea și realizarea:
-insulelor artificiale;
– instalațiilor și dispozitivelor utilizate în exploatarea și explorarea resurselor naturale;
– instalațiile și dispozitivele care ar putea împiedica exercitarea drepturilor statului de coastă în zonă.
Statul riveran poate crea zone de securitate în jurul insulelor artificiale, instalațiilor și altor dispozitive, ținând cont de normele internaționale care prevăd o distanță de până la 500 de metri.
3.3.4. Drepturile și obligațiile statelor terțe în zona economică exclusivă
La Conferința din anul 1982, alături de precizarea drepturilor statului riveran, o problemă importantă supusă dezbaterilor a fost și cea a conturării și stipulării drepturilor altor state în zona economică.
Participarea statelor fără litoral se face pe baze echitabile, având dreptul la exploatare a resurselor biologice, ținându-se seama de factorii economici și geografici ai tuturor statelor interesate. Această participare se face pe bază de acorduri bilaterale, regionale sau subregionale. Statele dezvoltate fără litoral nu sunt autorizate să exercite drepturile lor decât în zonele economice ale statelor limitrofe.
S-a propus de asemenea crearea unei zone economice regionale care să constituie un cadru de acces la resurse pentru statele fără litoral.
Drepturile recunoscute statului riveran de a exploata rezervele bologice nu pot fi transferate fără consimțământul expres al statului riveran unor state terțe sau naționalităților lor pe cale de contract sau concesiune nici în baza vreunui alt angajament. Această prevedere nu interzice statelor fără litoral sau dezavantajate din punct de vedere geografic de a obține din partea statelor terțe sau a organizațiilor internaționale asistență tehnică sau financiară, vizând a facilita exercitarea drepturilor recunoscute lor.
3.4. Zona internațională a teritoriilor submarine
Fundul mărilor și oceanelor și subsolul acestora dincolo de limitele exterioare ale platoului continental au în dreptul actual al mării un regim special de drept internațional, constituind ceea ce Convenția din 1982 consacră prin termenul generic de “zonă”.
În doctrină “zona internațională” desemnează acea parte a spațiilor submarine care, situată în afara jurisdicției naționale a statelor, constituie un domeniu al cooperării internaționale cu participarea și în beneficiul tuturor statelor.
După adoptarea Convețiilor de la Geneva din 1958, spațiile submarine aflate dincolo de limitele platoului continental nu aveau un regim juridic special, fiind considerate a urma regimul general al mării libere. Fundul mării și resursele sale la mare adâncimi, încă puțin cercetate și cunoscute în acea vreme, formau pentru unii “proprietate indiviză”, res communis, iar pentru alții res nullius, susceptibile de apropiere.
Declarația O.N.U. din 1970 prevede că teritoriile submarine din zona internațională trebuie folosite numai în scopuri pașnice, iar exploatarea lor trebuie făcută în interesul întregii omeniri. “Fundul mărilor și oceanelor și subsolul lor, se spune în Declarația O.N.U, dincolo de lmitele jurisdicției naționale și resursele zonei formează patrimoniul comun al umanității”.
Un principiu consacrat de Conveție este acela al utilizării în scopuri exclusiv pașnice de către toate statele, inclusiv în ceea ce privește cercetarea științifică marină, ceea ce înseamnă că zona internațională a teritoriilor submarine este declarată ca zonă neutralizată, demilitarizată și denuclearizată.
Convenția consacră și alte principii, precum acela a asigurării protecției eficace a vieții omenești și al asigurării protecției eficace a mediului marin împotriva efectelor dăunătoare care pot fi declanșate de activitățile desfășurate în Zonă.
Potrivit Convenției din 1982, Autoriatea internațională a teritoriilor submarine, având sediul în Jamaica, este organizația internațională prin termediul căreia statele părți organizează, realizează și controlează, în deosebi în scopul administrării resurselor, activitățile din zonă “în numele întregii umanități”. Exploatarea resurselor unor părți ale zonei a rămas să fie realizată de state sau în numele lor sub controlul Autorității, iar ale altora, de către întreprinderea Autorității, direct sau în cadrul unor activități mixte. Pentru soluționarea diferendelor dintre statele părți privind fundul mărilor, statele se pot adresa Tribunalului internațional al dreptului mării și unei Camere judiciare speciale.
3.5. Regimul juridic al strâmtorilor internaționale
Strâmtorile care alcătuiesc căi de navigație internațională, denumite strâmtori internaționale au regimul largului mării, navigația fiind liberă pentru navele tuturor țărilor, indiferent dacă țărmurile aparțin unuia și aceluiași stat și indiferent dacă apele lor sunt ape teritoriale ale statelor riverane. Asemenea strâmtori sunt deschise în timp de pace și în timp de război, atât pentru navele comerciale cât și pentru navele de război ale tuturor statelor.
Curtea Internațională de Justiție a definit strâmtoarea ca fiind “pasajul între două porțiuni de uscat aparținând la două state riverane, sau chiar unuia singur, către una și aceeași porțiune de mare liberă”. Strâmtorile care servesc navigației internaționale sunt deschise navigaței tuturor statelor, în baza unor reglementări bilaterale sau multilaterale.
Se apreciază că regimul strâmtorilor, stabilit prin Convențin din 1982, reprezintă un echilibru astfel, Convenția deosebește în mod clar între două tipuri de strâmtori, numai cele mai importante dintre ele urmând să beneficieze de un regim mai puțin restrictiv; în același timp, noul regim juridic este mai liberal decât cel al trecerii inofensive prin marea teritorială, dar nu este identic cu libertățile de navigație și survol în marea liberă.
A fost creat, astfel, un nou concept, cel al dreptului de tranzit prin stâmtori, care este reglementat separat de trecerea inofensivă prin marea teritorială.
Convenția afirmă în mod expres “suveranitatea sau jurisdicția” statului riveran asupra apei, spațului aerian și subsolului care formează strâmtoarea; se precizează că regimul special de tranzit nu afectează în niciun fel statutul juridic al strâmtorii sau al apelor care o formează.
Convenția nu se aplică, strâmtorilor al căror regim juridic este reglementat, în întregime sau în parte, prin convenții internaționale care există de mult timp și sunt încă în vigoare (ca de exemplu Convenția de la Montreux din 1936 cu privire la strâmtorile mării negre, convențiile privind strâmtorile daneze, strâmtoarea Magellan, strâmtoarea Aaland).
3.6. Regimul juridic al insulelor
Insula este o întindere naturală de pământ înconjurată de apă care rămâne descoperită în timpul fluxului. Stâncile care nu se pretează a fi locuite și care nu au o viață economică proprie, nu au zonă economică și nici platou continental.
România susține teoria, conform căreia “o insuliță este o ridicătură naturală de pământ cu o suprafață mai mică decât un kilometru pătrat, înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului”. Un stat nu poate să invoce existența în vreo zonă maritimă a insulițelor sau insulelor similare, insulițelor în scopul extinderii spațiilor maritime. Formularea unor asemenea pretenții ar duce la inechități evidente, ar avea consecințe negative în relațiile maritime dintre state. Asemenea proeminențe naturale, care nu pot fi locuite (permanent) ori care nu pot avea viața lor economică proprie, nu pot avea spații maritime, deoarece aceasta ar genera numeroase diferende în primul rând între statele vecine.
Proeminențe ale fundului mării sunt situate foarte aproape de limita exterioară a platoului continental sau a zonei economice, extinderea zonelor de securitate ori a apelor teritoriale trebuie să se facă prin acord cu statul sau statele vecine. Dacă acest lucru nu este posibil părțile se vor adresa instanțelor competente.
Regimul juridic al insulelor și al insulițelor se stabilește prin criterii precise, care să permită respectarea și aplicarea principiilor echității, atât în determinarea spațiilor maritime respective, cât și în valorificarea lor.
Spațiile maritime ale insulelor situate în marea teritorială, pe platoul continental sau în zona economică a altui stat, trebuie să fie determinate prin acord între statele interesate sau prin alte mijloace pașnice folosite în practica internațională. Spațiile maritime ale unor asemenea insule de teren situate în zona internațională a teritoriilor submarine “ trebuie să fie determinate prin acord cu Autoritatea internațională pentru acea zonă”
3.7. Regimuri maritime speciale
Sub acest titlu, ne referim la spațiile polare – zonele de la Polul Nord și cele de la Polul Sud.
Aceste zone se compun, în realitate, din două părți distincte: o zonă maritimă, cu numeroase insule acoperită de gheață o mare parte a anului; o zonă terestră, acoperită în mod permanent de ghețuri, asupra căreia se poate imagina stabilirea suveranității unor state.
În ceea ce privește zona maritimă, chiar dacă este deschisă pentru navigație numai câteva luni pe an, ea urmează regimul dreptului mării, în funcție de diferitele părți ale spațiilor maritime- ape interioare, mare teritorială, platou continental, mare liberă, zonă economică exclusivă.
În ceea ce privește zona terestră, constant acoperită de ghețuri suntem în prezența a două situații diferite.
3.7.1. Zonele arctice în jurul Polului Nord
În 1925, Canada a formulat o declarație prin care a pretins că spațiile arctice situate între meridianele 60 longitudine est și 141 longitudine vest reprezintă o prelungire a teritoriului canadian. O pretenție similară a fost formulată de fosta Uniune Sovietică în 1926; urmând această concepție, statele al căror litoral este cel mai apropiat de cercul polar le-ar reveni sectoare geografice până la Polul Nord, sub formă de triunghiuri sferice delimitate de meridianele punctelor celor mai îndepărtate ale frontierelor lor nordice. Este concepția sectoarelor arctice care s-ar afla sub suveranitatea SUA, Canadei, Danemarcei, Norvegiei, Finlandei și Federației Ruse.
În 1970, Canada a emis Actul privind prevenirea poluării apelor arctice, prin care a adoptat măsuri pentru reglementarea navigației și prevenirea poluării de către nave într-o zonă de 100 mile marine la nord de țărmurile sale. De asemenea, Canada a adoptat poziția conform căreia strâmtorile arctice canadiene (așa-numitul Pasaj Nord- Vest) nu sunt folosite pentru navigație internațională, iar apele arctice sunt ape interioare ale sale. Printr-o lege din 1985, Canada a inclus toate apele dintre insulele sale arctice în interiorul unui sistem de linii de bază drepte, considerându-le ca ape istorice.
De asemenea, în 1990 fosta Uniune Sovietică a adoptat Reguli privind navigația pe căile de apă din Nord (denumite Pasajul Nord- Est), care leagă oceanele Atlantic și Pacific ( Marea Barentz de Marea Behring), între țărm și o serie de insule. Sunt stabilite norme privind notificarea prealabilă, posibila inspecție a navei de către administrație, pilotajul obligatoriu al spărgătoarelor de gheață și altele, ca și plata serviciilor respective. Poziția fostei Uniuni Sovietice a fost că aceste strâmtori nu servesc navigației internaționale, poziție pe care Rusia nu pare s-o fi modificat.
De menționat că SUA, Danemarca, Norvegia și Finlanda nu au făcut declarații prin care să afirme drepturi asupra sectoarelor arctice.
Se apreciază că astfel de declarații unilaterale nu au valoare față de statele terțe. Ele nu au fost acceptate de alte state.
Reține atenția faptul că în Convenția asupra dreptului mării din 1982 o prevedere specială (art. 234) se referă la “zonele acoperite de ghețuri“. Conform acestei prevederi statele de coastă au dreptul de a adopta și a aplica legi și reglementări nediscriminatorii cu scopul de a preveni, reduce și controla poluarea mediului mării de către nave în zonele acoperite de ghețuri situate în limitele zonei economice exclusive, atunci când condițiile climatice deosebit de severe și faptul că ele sunt acoperite de ghețuri cea mai mare parte a anului împiedică navigația sau o fac excepțional de periculoasă iar poluarea mediului marin riscă să aducă grave atingeri echilibrului ecologic sau să-l perturbe în mod ireversibil.
Asemenea legi și regulamente trebuie să țină seama de navigație, ca și de protecția și conservarea mediului marin pe bază de date științifice.
Această prevedere pare să confirme nerecunoașterea de către alte state a extinderii de drepturi suverane asupra zonelor acoperite de ghețuri dincolo de zonele maritime exclusive.
Unii autori afirmă că Zona Arctică nu formează o masă terestră, ci apă înghețată și deci ea ar fi parte a mării libere, supusă regulilor acesteia. Opinia nu este acceptată de statele riverane zonei.
3.7.1.1. Antarctica
Antarctica a făcut, de asemenea, din ce în ce mai mult obiectul unor pretenții multiple și contrare. De la începutul secolului XX, Anglia declara că teritoriile la sud de insulele Falkland sunt dependențe ale acestora, inclusiv masa continentală la sudul Argentinei și Chile, apoi alte zone. Argentina și SUA au contestat Angliei asemenea titluri, Franța și-a întemeiat pretențiile atât pe teoria sectorului, cât și pe cea a descoperirii. Norvegia a respins teoria sectoarelor în Antarctica, dar în 1939 a invocat un “ drept de poliție” asupra unei zone. Argentina în 1939 și Chile în 1940 au revendicat drepturi istorice și contiguitatea teritorială. Noua Zeelandă și Australia, împreună cu Marea Britanie, Franța și Norvegia și-au recunoscut zone triunghiulare către Polul Sud.
Anul internațional geofizic 1958, prelungit în 1959 prin “ cooperarea geofizică internațională”, a cunoscut o suită de misiuni, stațiuni de cercetare și aeroporturi instalate, o internaționalizare a Antarcticii ca zonă de cercetare științifică.
Preluând această idee, Statele Unite ale Americii au propus o conferință la care au invitat statele care formulaseră pretenții, plus Africa de Sud, Japonia, Belgia și Uniunea Sovietică.
Statutul adoptat prin Tratatul asupra Antarcticii, semnat la Washington, în 1959 de 12 state, este întemeiat pe cercetare științifică, pe cooperare, demilitarizare și folosire în scopuri exclusiv pașnice.
Încă din preambul, statele semnatare proclamă voința lor “ în interesul întregii umanități, ca Antarctica să fie pentru totdeauna rezervată exclusiv activităților pașnice și să nu devină nici teatru nici obiect al diferendelor internaționale”; regiunea este afectată cercetării științifice; sunt interzise stabilirea de baze militare, construirea de fortificații, manevrele militare, experiențele cu arme de tot felul; se prevede în mod expres interzicerea oricărei explozii nucleare și a introducerii de deșeuri radioactive; este permisă folosirea de personal și material militar dar pentru cercetare științifică, în scopuri pașnice.
Tratatul proclamă libertatea de cercetare științifică și, în acest scop, circulația aeriană și maritimă liberă; nu se prevede nimic cu privire la exploatarea resurselor Antarcticii. De asemenea, statele părți s-au angajat să dezvolte cooperarea și schimburile de programe, de personal și de rezultate, inclusiv cu instituțiile specializate ale ONU.
Cele 12 state semnatare s-au angajat să ia toate măsurile compatibile cu Carta ONU, pentru a împiedica orice activități în Antarctica, contrare principiilor și scopului Tratatului din 1959.
Tratatul a creat un statut privilegiat pentru cele 12 state și alte state care demonstrează interes pentru Antarctica “desfășurând activități substanțiale de cercetare științifică, precum stabilirea unei stațiuni sau trimiterea unei expediții”. Ca urmare, există 3 categorii de state părți: cele 12 părți originare, cele care pot să efectueze astfel de activități substanțiale și cele care aderă la tratat, dar nu pot desfășura asemenea activități. Numai statele din primele două categorii au statut consultativ, deci participă la luarea deciziilor la reuniunile consultative. De asemenea, în cazul unor amendamente la Tratat, acestea nu intră în vigoare decât după ratificarea de către toate statele cu statut consultativ; celelalte state încetează să mai fie părți la Tratat dacă în doi ani de la intrarea în vigoare a amendamentelor ( pentru statele cu statut consultativ) nu le ratifică. În ceea ce privește o eventuală conferință de revizuire, numai statele cu statut consultativ o pot convoca, fiecare din ele putând opune un drept de veto la orice propunere. Aceste state adoptă în comun măsurile privind aplicarea Tratatului, în ceea ce privește cercetarea și cooperarea științifică, controlul caracterului pașnic al folosirii Antarcticii, exercitarea jurisdicției asupra regiunii și protecția florei și faunei.
Tratatul nu a prevăzut o structură sau o gestiune internațională, ci o internaționalizare funcțională; el a permis înghețarea pretențiilor de suveranitate, a conteciosului cu privire la apartenența zonei. Tratatul prevede că nu aduce atingere drepturilor și pozițiilor juridice adoptate până la încheierea lui; în același timp, se prevede că actele și activitățile care vor avea loc pe baza Tratatului nu pot crea titluri pentru a prezenta revendicări asupra unei părți a zonei.
Fiecare stat parte contractantă cu statut consultativ are dreptul de control, terestru și aerian, cu privire la respectarea Tratatului, în orice zonă a Antarcticii, inclusiv asupra navelor și aeronavelor la locurile de îmbarcare și debarcare.
În cadrul mecanismului de reuniuni consultative, s-au încheiat mai multe acorduri.
Astfel, în 1972 s-a încheiat o Convenție privind protecția focilor în Antarctica. În 1977, la reuniunea consultativă de la Londra, în contextul negocierilor asupra unui regim minier în Antarctica, s-a adoptat politica de “reținere voluntară”, un moratoriu de fapt, condiționat de progresul constant al acestor negocieri, autorizând activitățile de recunoaștere și localizare, deci de prospectare a resurselor minerale. În 1980 s-a încheiat Convenția de la Canberra referitoare la resursele biologice în Antarctica. Această convenție confirmă obiectivele și dispozițiile de fond ale Tratatului din 1959; ea acordă prioritate, în acest domeniu, caracterului științific al activităților; se crează un Comitet științific, organ consultativ al Comisiei pentru conservarea faunei și florei marine a Antarcticii; această Comisie este un organ deliberativ care ia măsuri pentru conservarea și utilizarea rațională a resurselor biologice, pe baza cercetărilor și a datelor științifice.
Convenția are în vedere protecția ecosistemului marin antarctic până la întâlnirea între apele reci antarctice și cele calde situate mai ales la Nord (denumită convergență antarctică). Convenția prevede o înghețare a oricăror drepturi sau revendicări de jurisdicție a statelor de coastă; statele nu pot deci extinde zona lor economică exclusivă în această zonă.
Convenția reamintește prevederile Tratatului care interzic activitățile militare și orice explozii nucleare civile; ea pune însă accentul pe conservarea resurselor și protecția mediului, exploatarea resurselor fiind subordonată acestor obiective. În acest scop, se are în vedere prevenirea diminuării volumului oricăror resurse vii, asigurarea unui nivel de creștere maximă a acestora și menținerea unui raport ecologic între ele.
Convenția menține regimul de inegalitate între statele cu statut consultativ și celelalte state, stabilit prin Tratat.
Ne-am referit la mai multe zone ale mării, în care statutul de coastă exercită numai anumite drepturi – în zona contiguă dreptul de control pentru a preveni încălcări ale reglementărilor sale sanitare, vamale, fiscale, de emigrație, pe platoul continental drepturi exclusive asupra resurselor minerale și a celor vii imobile sau aflate în mod constant în contact cu fundul mării, în zona economică exclusivă drepturi exclusive de explorare, exploatare, gestiune și conservare asupra resurselor biologice și nebiologice. Din punctul de vedere al resurselor, regimul zonei economice exclusive realizează practic o unificare a regimului spațiilor maritime până la 200 mile marine.
În marea liberă, toate statele au drepturile de navigație, de instalare de cabluri și conducte submarine și de survol – drepturi pe care le au și în zona economică exclusivă cu condiția să nu afecteze drepturi ale statului de coastă. De asemenea, în marea liberă toate statele au dreptul la pescuit, sub rezerva reglementărilor generale sau regionale de protecție a unor specii marine.
În ceea ce privește zonele submarine situate dincolo de jurisdicția națională a statelor, Convenția din 1982 cu modificările sale ulterioare a creat un regim care încearcă să îmbine inițiativa privată, bazată pe economia de piață cu reglementarea de către organele create prin Convenție a exploatării diferitelor resurse și cu posibilitatea creării unei întreprinderi proprii a Autorității internaționale, care să acționeze în condiții de egalitate cu alți operatori.
Regimurile maritime speciale- Arctica și Antarctica- prezintă particularități fiind atât zone maritime, cât și de uscat acoperite de ghețuri.
Dacă în ceea ce privește zona Arcticii nu există o reglementare internațională și rămânem în domeniul pretențiilor unilaterale ale statelor, respinse de alte state, zona Antarcticii face obiectul unor reglementări tot mai complexe privind activitățile de cercetare și explorare, folosirea în scopuri pașnice, denuclearizarea, protecția unor specii de animale, a resurselor biologice, ca și pentru reglementarea activităților referitoare la resursele minerale și protecția mediului.
Caracterizând evoluția dreptului mării și eforturile de codificare a acestuia, întreprinse în secolul XX, se poate observa că o trăsătură constantă preocuparea de a stabili un echilibru între libertatea de folosire a apelor mării și drepturile suverane ale statelor de coastă asupra unor zone sau drepturi exclusive la folosirea lor.
Evoluția reglementărilor în ultima jumătate a secolului XX a dus la o limitare crescândă a libertăților tradiționale ale mărilor, dar și la un regim mai echitabil al mărilor și oceanelor, din punctul de vedere al intereselor statelor de coastă și al celor cu flote puternice.
Această evoluție reflectă faptul că interesele navigației, și chiar ale exploatării resurselor platoului continental și ale pescuitului, trebuie să fie abordate în echilibru cu alte interese, care au un caracter colectiv, cum sunt protecția mediului și exploatarea durabilă a resurselor marine, care interesează comunitatea internațională în ansamblu.
Însăși Convenția din 1982 este completată cu noi reglementări, regimul diferitelor zone ale mării trebuind să se adapteze noilor cerințe.
CAPITOLUL 4
ZONE SUPUSE JURISDICȚIEI NAȚIONALE A ROMÂNIEI DIN DREPTUL MĂRII
4.1. Apele maritime interioare ale României
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 17/1990 privind regimul juridic al mării teritoriale, zonei contigue și apelor maritime interioare ale României, acestea din urmă sunt constituite din suprafețe de apă situate între țărmul mării și liniile de bazăde la care se măsoară lățimea mării teritoriale ( art.4).
Aceste ape maritime interioare, împreună cu marea teritorială, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României (art.5).
În aceste spații, România își exercită suveranitatea în conformitate cu legislația sa internă, cu prevederile convențiilor internaționale, la care este parte, și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional.
Navelor aflate în apele maritime interioare, legea le impune o serie de interdicții, încălcarea acestora putând duce la sancționarea navei sau somarea părăsirii apelor maritime interioare. Aceste interdicții sunt :
amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității sau independenței României ori în orice alt mod contrar dreptului internațional;
manevre sau exerciții cu arme de orice fel;
culegere de informații în detrimentul apărării sau securității naționale;
îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau de persoane contrar legilor și reglementărilor în vigoare;
poluarea deliberată și gravă, de orice natură a apei și atmosferei;
f) orice activitate de pescuit;
g) orice activitate de cercetăre științifică sau arheologică;
h) orice activitate care se desfășoară cu încălcarea reglementărilor internaționale în domeniul radiocomunicațiilor sau care poate perturba funcționarea sistemelor de comunicații sau a oricărui alt echipament sau instalații;
Aliniindu-se poziției a numeroase țări din comunitatea internațională, România a interzis accesul în porturile sale a oricărei nave care are la bord arme nuclerare, chimice ori alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile interne.
Cât privește navele străine cu propulsie nucleară, acestea pot intra în rade sau în porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, care va fi solicitată cu cel puțin 30 de zile de la data intrării și, după efectuarea de controale ce privesc documentele de siguranță a navelor, nivelul radiațiilor, protecția mediului înconjurător, în locuri determinate. Legea mai prevede că pe timpul staționării navelor respective în porturi sau în rade pot fi efectuate controale suplimentare. Dacă în urma controlului se constată că prezența unei asemenea nave poate avea consecințe periculoase, organele române pot dispune ca, într-un termen stabilit, nava respectivă să părăsească portul sau rada acestuia (art. 13, alin. ultim).
Potrivit reglementărilor interne, porturile României sunt deschise, în principiu (cu excepția prezentată mai sus), tuturor navelor străine, mai puțin portul Mangalia, care este un port militar și în care accesul unei nave străine se face numai cu aprobarea Ministrului Apărării Naționale.
Navelor străine staționate în rade sau în porturi le este interzis să folosească mijloace de navigație radio, aparatură hidroacustică și de radiocomunicații, sisteme electronice și optice de observare decât pentru necesitățile siguranței navigației și staționării la ancoră, precum și pentru a comunica cu autoritățile portuare și de a realiza traficul radio în clar sau folosind coduri cu stațiile românești de pe uscat, potrivit regulilor și procedurilor internaționale în materie.
În ceea ce privește jurisdicția penală a României, aceasta se aplică cu privire la orice infracțiune săvârșită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum și cu privire la orice infracțiune săvârșită la bordul unei asemenea nave, pe timpul când aceasta se află în porturile românești sau în apele maritime interioare (art. 17 din lege).
În situația în care România a încheiat o convenție sau un alt acord similar cu statul de pavilion al navei, jurisdicția penală la bordul acelei nave se va exercita cu respectarea prevederilor convenției sau acordului (art. 19).
În exercitarea jurisdicției României, organele române competente vor putea dispune, în conformitate cu dispozițiile legale, reținerea sau sechestrarea unei nave străine, folosită în scopuri comerciale, și vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave în apele maritime interioare ale României, pentru asigurarea executării obligațiilor contractante sau a altor obligații asumate de nava respectivă în timpul intrării sau în legătură cu intrarea în apele maritime interioare, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație, care au avut ca urmare avarii ale navei sau încărcăturii sau rezultând din abordare, asistență sau salvare, ca și pentru despăgubiri, taxe și alte asemenea.
În ceea ce privește navele militare, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin, folosite pentru servicii guvernamentale, pot intra în rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună, aprobare solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma să aibă loc vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între România și statul pavilionului s-a convenit altfel.
Dacă o navă încalcă legile și reglementările României și nu ține de avertismentul ce i-a fost dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească aceste ape.
Dacă o navă militară, sau altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale, precum și persoanele din echipajul acelor nave, pe timpul cât nava s-a aflat în porturi, apele maritime interioare, săvârșește unele fapte prin care aduce daune ori prejudicii statului român, statul de pavilion va purta toată răspunderea.
Pe timpul cât navele militare străine, precum și navele de stat folosite pentru servicii guvernamentale se află în porturile românești sau in apele maritime interioare românești, acestea se bucură de imunitate de jurisdicție.
Potrivit legii, statul român își rezervă dreptul de urmărire împotriva unei nave comerciale, pentru a o trage la răspundere, dacă există motive întemeiate că acea navă, pe timpul cât s-a aflat în porturi sau apele maritime interioare, a încălcat legile și regulamentele României. Urmărirea poate începe atunci când nava străină, sau măcar una dintre ambarcațiunile sale se află în apele naționale, apele maritime interioare, marea teritorială sau zona contiguă.
Nava reținută va fi condusă în cel mai apropiat port românesc pentru cercetări și aplicarea unei sancțiuni.
Pe linia protecției mediului, organele române competente sunt îndreptățite să stabilească reguli privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marinși asigurarea respectării acestora în porturi, ape maritime interioare, executând controale în acest sens, iar în cazul în care există motive întemeiate, să se creadă că o navă comercială aflată într-un port sau în apele maritime interioare a încălcat prevederile legislației române sau internaționale în materie, de sunt în drept să ceară explicații, precum și să inspecteze această navă, dacă aceasta refuză să se prezinte explicațiilor, dacă acestea nu concordă cu realitatea.
În cazul în care există dovezi neîndoielnice că o navă comercială aflată în apele maritime interioare a încălcat normele în materia protecției mediului și a făcut deversări de substanțe toxice sau radioactive, hidrocarburi și alte reziduuri, cauzând o pagubă țărmului românesc sau resurselor din apele maritime interioare, organele române competente vor putea reține nava și deschide o acțiune în legătură cu acestă încălcare, în conformitate cu legea română.
În cazul producerii de coliziuni, eșuări sau alte avarii maritime, în apele interioare maritime, iar rezultatele ar putea avea consecințe dăunătoare pentru apele maritime interioare sau țărmului românesc, organele competente sunt în drept să adopte măsurile necesare, corespunzător cu paguba efectivă sau cu amenințarea care o reprezintă, în scopul apărării împotriva poluării sau amenințării cu poluarea.
Legea prevede și faptele ce constituie contravenții precum și modul lor de sancționare și de soluționare a plângerilor îndreptate împotriva proceselor verbale de constatare și sancționare a contravenției (art. 35 – 41).
În cazul comiterii unor fapte pentru care legea română prevede arestarea comandantului navei străine sau reținerea acesteia, organele române competente vor înștiința imediat oficiul consular sau misiunea diplomatică a statului de pavilion despre măsurile luate, nava și echipajul său fiind eliberate de îndată ce a fost depusă o cauțiune corespunzătoare (art.42).
4.2. Marea teritorială a României
Până în 1990 regimul juridic al mării teritoriale a României a fost reglementat de un act normativ adoptat anterior adoptării Convenției din 1958, și anume de Decretul nr. 39 din 28 ianuarie 1956. Însă, ca urmare a adoptării de noi reglementări pe plan internațional, ca și a schimbărilor intervenite în sistemul politic românesc, România a fost nevoită să-și ralieze reglementarea în această materie conform celei internaționale.
Astfel, la 7 august 1990, a fost adoptată Legea nr. 17 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue a României.
Marea Neagră prin poziția sa geografică, este o mare aproape închisă care comunică prin Strâmtoarea Kerci (41 km lungime, 9,2 – 15 km lățime, 10 – 18 m adâncime) cu Marea Azov și prin Strâmtoarea Bosfor (80 km lungime, 750 – 3500 m lățime, 27,5 – 120 m adâncime) cu Marea Mediterană.
Importanța spațiului geomaritim al Mării Negre este scos în evidență de marele istoric Gheorghe Brătianu, care sintetiza astfel; „Caracterul de zonă de tranziții între lumea mediteraneană cu conturile precise și imensitatea stepelor asiatice are o importanță deosebită. Îndeosebi acestui factor maritim, istoria românească îi datorează faptul că este altceva decât cea a țărilor rămase departe de marile drumuri comerciale și la adăpost de războaie și poate de aceea sunt cu mult mai fericiți în epocile de criză, căci nu atrag atenția prea susținută a diplomaților și a strategilor”.
În baza normelor intrnaționale referitoare la Dreptul mării, România si-a reglementat marea teritorială adoptând Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue a României.
În art. 1 din Legea nr.17/1990 se arată că „Marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului, ori după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază.”
În determinarea liniilor de bază, România a ținut cont de prevederile articolului 14 al Convenției Națiunilor Unite de la Montego Bay, unde se precizează că: „Statul riveran poate determina liniile de bază în mod alternativ, prin oricare dintre metodele menționate în Convenție, după împrejurimi”.
Conform Legii nr. 17/1990, România a optat pentru metoda liniei celui mai mare reflux și metoda liniilor drepte stabilind 9 puncte, cu coordonatele lor geografice și rectangulare ( ANEXA 2), între care s-au trasat 8 segmente ale liniilor de bază, notate cu litere de la A la H, de unde s-a măsurat lățimea mării teritoriale. Metoda liniei celui mai mare reflux este folosită pentru segmentul C cuprins între punctele 3 și 4 iar pentru celelalte segmente este folosită metoda liniei drepte. Stabilirea celor nouă puncte, ce au ca bază calcule recunoscute și acceptate de principiile și normele dreptului internațional, sunt foarte importante în stabilirea liniei exterioare a mării teritoriale care nu sunt altceva decât traseul dinspre larg al liniei frontierei de stat maritime.
La stabilirea limitei exterioare a mării teritoriale a României s-au folosit ambele procedee: metoda traseului paralelei cu linia de bază normală, valabila pentru segmentul C, între punctele 3 și 4 și metoda liniei de bază dreaptă, valabilă pentru celelalte segmente.
Conform art. 3 din Legea 17/1990 „limitele exterioare și laterale ale mării teritoriale, constituie frontiera de stat maritimă a României”. Apele maritime interioare, marea teritorială, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României. În aceste spații, România își exercită suveranitatea, în conformitate cu legislația sa internă, cu prevederile convențiilor internaționale la care este parte și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional. În consecință, apele maritime interioare și marea teritorială sunt supuse legilor și regulamentelor statului riveran care are dreptul să stabilească toate măsurile necesare pentru apărarea securității sale, pentru a exploata bogățiile naturale ale apelor, ale solului și ale subsolului.
În ceea ce privește limitele laterale ale mării teritoriale a României, Legea nr. 17/1990, ținând cont de regulile de drept internațional, stabilește în art. 3 că: „Marea teritorială se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional”.
Marea teritorială a României se desparte la nord de apele teritoriale ale Ucrainei conform liniei convenționale stabilite cu fosta U.R.S.S. prin Protocolul româno-sovietic semnat la Moscova în 1948, având la bază Tratatul de pace de la Paris din 1947. În mai 1948, Comisia mixtă sovieto-română a demarcat frontiera maritimă, stabilind traseul liniei de frontieră în prelungirea canalului Musura către sud-est, la 750 m (linie dreaptă cu orientarea pe 160º40´) de stâlpul de frontieră 1437/1 unde s-a plantat semnul de frontieră 1438 (geamandură). De la semnul de frontieră 1438 linia de frontiră este dreaptă (cu orientare pe unghiul de 102º30´), parcurgând o distanță de 21.750 m până la semnul de frontieră 1439 (baliză). De la acest semn de frontieră, traseul liniei de frontieră româno-ucrainene parcurge un itinerar circular al limitei mării teritoriale a Insulei Șerpilor de 9.950 m spre direcția sud-est, după care, devine coincidentă limitei exterioare a propriei mări teritoriale în punctul de unde, perpendicular pe linia de bază, are o distanță de 22.224 m. În total, lungimea frontierei maritime cu Ucraina măsoară o lungime de 31.700 de metri.
La sud, frontiera maritimă româno-bulgară nu a fost niciodată delimitată și demarcată, fapt pentru care în anul 1973, în Convenția privind modul de cerectare și rezolvare a unor probleme de frontieră, la art. 4 se arată că “linia de frontieră se prelungește, în continuare, de la punctual de frontieră (bornele 2 și 1) de pe uscat ce atinge țărmul Mării Negre, până la limita exterioară a mării teritoriale”. Legiuitorul bulgar, în Legea sa din 1987, stipulează ca modalitate de delimitare a frontierei maritime metoda paralelei geografice, pe când legiuitorul roman, în Legea nr. 17/1990 în art. 2 precizează ca stabilirea să se facă pe cale amiabilă, prin înțelegere. Ca urmare a acestei prevederi românești, părțile s-au întâlnit la Sofia în 1993 pentru a negocia delimitarea și demarcarea frontierei maritime. La aceste întrevederi partea bulgară a propus metoda paralelei geografice iar partea română a susținut și argumentat metoda perpendicularei pe linia generală a țărmului, metodă recunoscută de dreptul internațional și practicată de unele state. Deoarece părțile nu au căzut de acord privind metoda valabilă pentru delimitarea și demarcarea frontierei maritime, înțelegerea a eșuat, urmând ca, prin voința proprie, să se ajungă la un compromis, la o altă negociere.
4.2.1. Instituirea și delimitarea mării teritoriale a României
4.2.2. Natura juridică a mării teritoriale a României
În ceea ce privește natura juridică a mării teritoriale, aceasta fiind parte integrantă a teritoriului național, legea prevede că “în aceste spații România își exercită suveranitatea în conformitate cu legislația să internă, cu prevederile convențiilor internaționale la care România este parte și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional”.
Exercitându-și suveranitatea asupra mării sale teritoriale, rezultă că România supune jurisdicției sale naționale toate activitățile din această zonă. De asemenea, navele străine se supun prevederilor legii române (ca regulă generală), ca și legii statului de pavilion, aceasta din urmă acționând mai mult ca o regulă de curtoazie internațională.
4.2.3. Jurisdicția statului român asupra mării teritoriale
Potrivit art. 17 din Legea nr. 17/1990, jurisdicția penală a României se aplică cu privire la orice infracțiune săvârșită pe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum și cu privire la orice infracțiune săvârșită la bordul unei asemenea nave, pe timpul cât aceasta se află în porturile românești sau în apele maritime interioare. Jurisdicția penală a României nu se va exercita la bordul unei nave folosită în scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială cu privire la o infracțiune săvârșită la bordul acesteia, cu excepția cazurilor când:
infracțiunea a fost săvârșită de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie ce are domiciliul pe teritoriul României;
infracțiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetățean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
infracțiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea în marea teritorială; exercitarea jurisdicției României este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanțe psihotrope;
asistența autorităților române a fost cerută în scris de către căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcționar consular al cărui pavilion îl arborează nava.
În cazul în care România a încheiat o convenție consulară sau un alt act similar, jurisdicția penală la bordul navei ce arborează pavilionul statului respectiv se exercită cu respectarea prevederilor acestora.
Cât privește jurisdicția civilă, ea nu se poate exercita asupra unei persoane aflate al bordul unei nave străine aflată în trecere prin marea teritorială. Organele competente vor putea dispune, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, reținerea sau sechestrarea unei nave folosită în scopuri comerciale și vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave, care se găsește în marea teritorială sau în apele maritime interioare ale României, pentru asigurarea executării obligațiilor contractante sau a altor obligații asumate de nava respectivă în timpul trecerii sau în legătură cu trecerea sa prin marea teritorială a României, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație, care au avut ca urmare avarii ale navei sau încărcăturii ori rezultând din abordaje, asistență sau salvare, ca și pentru despăgubiri, taxe și altele asemenea. Consultarea arhivelor Tribunalului Constanța, Secția Maritimă și Fluvială a dovedit că cele mai frecvente cazuri (de la adoptarea Legii 17 și până în prezent înregistrându-se peste 30 de litigii) sunt cele privind plata reparațiilor și ajutorul acordat în situațiile de avarie pe timpul cât se aflau în marea teritorială și în porturile României, navele străine fiind sechestrate până la executarea obligațiilor.
Referitor la aceasta, este de notat cazul navei “Ansas” sub pavilion sirian care, deplasându-se sub sechestrul impus în urma unei hotărâri judecătorești trimisă de Tribunalul Constanța, în luna mai 1995 pentru săvârșirea unor infracțiuni în marea teritorială a României și producerea unor pagube estimate la 31 milioane lei, a ridicat ancora în noaptea de 2/3 decembrie 1995, părăsind apele teritoriale ale României. Vedeta trimisă în urmărirea navei somează nava care, în loc de răspuns, și-a schimbat brusc cursul de deplasare, lovind vedeta română și pricinuindu-i o spărtură în bord. Nu are succes nici a doua vedetă română care, preluând misiunea celei avariate, somează nava să se supună uzuanțelor internaționale. Nava răspunde agresiv, părăsind apele teritoriale române, intră în cele ale Bulgariei, unde este preluată de navele bulgărești.
Fuga navei s-a datorat, în principal, faptului că, deși fusese înștiințată în luna mai despre sechestrul impus navei siriene, Căpitănia Portului Constanța nu a informat polițiștii de frontieră pentru a trece nava la pază, caz în care s-ar fi evitat toate neplăcerile amintite. Diferendul ivit nu a fost soluționat până în prezent, Statul Major al Marinei Militare Române refuzând să se implice. Cu toate acestea, fiind vorba de încălcarea legislației române în vigoare, considerăm că soluționarea diferendului pe cale tratativelor interguvernamentale ar fi cea mai nimerită soluție.
Navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin, folosite pentru servicii guvernamentale, pot intra în marea teritorială, în porturi și în rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului român, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună. Această aprobare trebuie solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma să aibă loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între România și statul de pavilion s-a convenit altfel.
În privința submarinelor și a celorlalte vehicule submersibile străine, statul a instituit obligația ca, la trecerea prin marea teritorială, să navigheze la suprafață și să arboreze pavilionul național. Cele aflate în imersiune vor fi constrânse să iasă la suprafață. În cazul când, din cauza unor avarii, nu pot ieși la suprafață, ele sunt obligate să semnaleze prin toate mijloacele despre situația în care se află.
Singurele care se bucură de imunitate de jurisdicție sunt navele de război străine și cele de stat afectate unor servicii guvernamentale, cu condiția de a respecta legislația statului riveran. În cazul în care ele încalcă această legislație și nu țin seama de avertismentul ce le-a fost dat de a se conforma acesteia, vor fi somate să părăsească imediat marea teritorială a României.
Statul de pavilion va purta răspunderea pentru orice prejudiciu sau daune cauzate de către o navă militară străină sau orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale sau de către vreun membru al echipajelor acestora pe timpul cât nava respectivă s-a aflat în marea teritorială a României.
4.2.4. Dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială a României
Potrivit legii, trecerea inofensivă a nvelor străine prin marea teritorială a României se efectuează în condițiile stabilite prin Legea 17/1990 și prin alte reglementări în vigoare, cu respectarea normelor dreptului internațional.
În sensul legii, prin “trecere” se înțelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul de:
a traversa fără a intra în apele maritime interioare ori fără a ancora într-o radă sau a face o escală într-o instalație portuară situată în afara apelor maritime interioare;
a intra în apele maritime interioare și a ancora într-o radă sau a face escală într-o instalație portuară sau de a le părăsi.
Această trecere trebuie să fie neîntreruptă și rapidă, navele trebuind să urmeze drumurile maritime, șenalele și pasele recomandate, specificate de hărțile maritime și în documentele de navigație.
Potrivit legii, pe timpul trecerii inofensive, acestor nave nu li se permite oprirea sau ancorarea, în afara cazurilor când acestea sunt impuse de nevoile navigației sau ca urmare a unui caz de forță majoră ori avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutorarea navelor sau aeronavelor aflate în pericol. Trecerea unei nave străine prin marea teritorială este inofensivă atâta timp cât nu se aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității naționale.
Se consideră că trecerea aduce atingere acestora dacă o asemenea navă desfășoară, în marea teritorială sau în apele maritime interioare, una dintre următoarele activități:
amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a României, sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internațional;
manevre sau exerciții cu arme de orice fel;
culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității naționale;
propaganda care prejudiciază interesele apărării sau securității naționale;
decolarea de pe nave, apuntarea sau îmbarcarea pe nave a oricărui fel de aparate de zbor;
lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandrii, submarine, alte aparate submersibile și orice alte instalații în măsură să execute cercetări subacvatice;
îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau de persoane contrar legilor și reglementărilor în vigoare;
poluarea deliberată și gravă, de orice natură a apei și a atmosferei;
orice activitate de pescuit;
orice activitate de cercetări științifice, arheologice sau ridicări hidrografice;
orice activitate care se desfășoară cu încălcarea reglementărilor internaționale în domeniul radiocomunicațiilor sau care poate perturba funcționarea sistemelor de comunicații sau a oricărui alt echipament sau instalații;
orice altă activitate care are o legătură directă cu trecerea sau care se desfășoară cu încălcarea condițiilor prevăzute în Legea 17/1990.
Totodată, legea intezice accesul în marea teritorială și în porturile românești a oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României. Excepție fac navele străine cu propulsie nucleară, care pot intra în rade sau porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, aprobare care va fi solicitată cu cel puțin 30 zile de la data intrării. Aceste nave, ca și cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase, sunt obligate, atunci când sunt în trecere prin marea teritorială, să aibă asupra lor documentele prevăzute de acordurile internaționale pentru aceste nave și încărcătura transportată și să ia măsurile speciale de precauție prevăzute de aceste acorduri. Controlul documentelor de siguranță a navelor, controlul dozimetric și celelalte controale legate de protecția mediului înconjurător, se vor executa de organele române competente, în locurile stabilite de către acestea. Dacă, în urma acestor controale, se constată că prezența unei nave poate avea consecințe periculoase, organele române competente pot dispune ca, într-un termen stabilit, nava să părăsească marea teritorială.
Navele străine aflate în trecere prin marea teritorială, ca și cele staționate în rade sau în porturi, nu pot folosi mijloacele de navigație radio, aparatură hidroacustică și de radiocomunicații, siteme electronice și optice de observare, decât pentru necesitățile siguranței navigației și staționării la ancoră, precum și pentru a comunica cu autoritățile portuare și de a realiza traficul radio în clar sau folosind coduri cu stațiile românești de pe uscat, potrivit regulilor și procedurilor internaționale în vigoare.
Autoritățile române vor lua măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condițiilor cu privire la admiterea navelor străine în marea teritorială, apele maritime sau la instalațiile portuare și vor folosi orice mijloace legale, inclusiv de constrângere, pentru a împiedica trecerea oricărei nave străine prin marea teritorială sau apele interioare maritime doar in condițiile în care această trecere nu este inofensivă.
Ori de câte ori această suspendare este cerută de asigurarea securității țării sau este necesară pentru a se putea executa exerciții militare, potrivit legii, organele române competente pot suspenda, în anumite zone ale mării, dreptul de trecere inofensivă a navelor străine, cu obligația de a fi aduse la cunoștință tuturor celor interesați.
4.2.5. Activități desfășurate de România
4.2.5.1. Exploatarea mării teritoriale în interese economice
Omul a utilizat oceanul planetar în interesul său, din cele mai vechi timpuri, îndeosebi pentru activitățile de navigație și pescuit, iar după exploatările intense din sec. XX resursele marine au atras atenția tuturor statelor lumii.
Realizările științei și tehnicii, din ultimele 4-5 decenii, au permis exploatarea eficientă a oceanului planetar, care constituie o sursă uriașă de hrană, energie, hidrocarburi și materii prime. Explorarea mării teritoriale înregistrează, în prezent, un avânt deosebit, eforturile statelor în acest domeniu fiind corelate, în principal, pe următoarele direcții:
Resurse de hrană. Oceanul planetar găzduiește câteva mii de specii vegetale și animale (dintre care, un mare număr de specii de pești), care constituie un important aport economic la necesitățile statelor. Astăzi, la nivel planetar, peștele asigură circa 14% din cantitatea de proteine animale.
Perfecționările tehnologice înregistrate au dus la o creștere constantă a capturilor și la transformarea pescuitului într-o activitate industrială.
De menționat că acestea depind, într-o măsură hotărâtoare, de poluarea mediului marin care, menținută într-o limită acceptabilă, poate conserva speciile existente. Oceanul planetar reprezintă și un izvor inepuizabil de resurse biologice care, alături de pești, pot satisface necesitățile de hrană ale omenirii. Algele marine, de exemplu, și-au găsit o bună utilizare în industria alimentară, farmaceutică, pentru producerea de medicamente anticanceroase și antibiotice, în producerea de cosmetice și detergenți, pentru hrana animalelor, ca fertilizanți, precum și pentru purificarea apei.
Marea Neagră este săracă în resurse piscicole, exploatarea ei în acest sens neputându-se desfășura cu rezultate industriale deosebite, însă, în măsura posibilităților, România efectuează capturi pentru satisfacerea unor părți din necesarul intern.
Resursele minerale. Resursele cele mai importante ale mărilor și oceanelor le constituie petrolul și gazele naturale, ale căror rezerve sunt considerabile (30-50% din totalul rezervelor terestre).
În România, începând cu anul 1986, s-au fabricat și lansat cinci platforme marine de foraj care, în prezent, execută lucrări de exploatare a zăcămintelor de petrol și gaze naturale din platoul continental al Mării Negre, precum și lucrări de prospectare pentru descoperirea unora noi. Pentru economia națională, exploatarea petrolului din platforma continentală este de o impotanță deosebită, cele două companii care se ocupau de extinderea și prelucrarea țițeiului (“PETROMAR” și “PETROMIDIA”), astăzi Societatea Națională a Petrolului, furnizând economiei naționale o bună parte din producția de petrol a României..
Navigația. O altă activitate economică a României, desfășurată de milenii, este navigația care, deși după 1989 a înregistrat o micșorare a volumului de mărfuri transportate, în prezent, prin constituirea zonelor libere, înregistrează un reviriment. Calea maritimă rămâne, în continuare, cea mai importantă și cea mai ieftină modalitate de transport în cadrul comerțului internațional. Pentru țara noastră, cele câteva companii de transport maritim asigură vehicularea unui volum de mărfuri care satisface cerințele existente.
Turismul și agrementul. Litoralul românesc este favorizat, deoarece se află situat pe paralela 45, ceea ce îi conferă o climă care favorizează dezvoltarea turismului. În cadrul acestei componente a economiei naționale, un loc aparte îl ocupă pescuitul sportiv și agrementul anual organizându-se, în marea teritorială românească, o REGATĂ la care participă un număr mare de state.
Numeroase stațiuni și amenajări ale litoralului românesc situează această zonă turistică printre cele mai importante din Europa de Est.
Cercetarea științifică. Convenția din 1982 reglementează cadrul general al regimului cercetării științifice în domeniul mării. Ea prevede că statele și organizațiile internaționale competente au dreptul să efectueze cercetări științifice în mediul marin (art. 138). Această activitate trebuie desfășurată numai în scopuri pașnice și nu trebuie să stingherească celelalte activități maritime. Cercetarea științifică în domeniul mării nu constituie temeiul pentru revendicări din partea statelor asupra unei părți a mării sau asupra resurselor sale (art. 241). Statelor le revine obligația de a favoriza cooperarea internațională în domeniul cercetării științifice și de a publica planurile lor de cercetare și rezultatele obținute.
Institutul de Cercetări Marine, cu sediul în Constanța, îndeplinește, pentru marea teritorială a României, o activitate deosebit de importantă, care constă în: studiul eroziunilor țărmului și analiza factorilor care concură la aceasta, în scopul elaborării de metode și modalități care să conserve plajele României; studii privind poluarea mediului marin care, în condițiile aplicării Legii nr. 98/1994, prezintă un interes fundamental pentru păstrarea echilibrului ecologic în marea teritorială, realizându-se, astfel, interzicerea depășirii concentrațiilor de materii poluante și stoparea factorilor care afectează ecosistemele Mării Negre; studierea florei și faunei marine sub diferite aspecte, mai ales în perspectiva utilizării economice a acesteia; cercetarea în scopul localizării bancurilor de pește și pentru supravegherea capturii naționale a acestora; cercetarea posibilității exploatării mării în domeniul resurselor neconvenționale (energia valurilor, utilizarea diferenței de concentrație a salinității în straturile de apă).
Art. 28 din Legea 17/1990 prevede: “Activitatea de cercetare științifică, precum și cea de prospectare și de amenajare a navigației în marea teritorială a României, se realizează de către instituțiile române de specialitate, în baza programelor aprobate și cu avizul organelor române competente”. Persoanele fizice sau juridice străine pot efectua cercetări științifice în marea teritorială a României în baza unei autorizații exprese (art. 29).
Dezvoltarea și transferul de tehnologie marină. Convenția din 1982 cuprinde și reglementări cadru referitoare la acest domeniu. Ea stabilește următoarele obligații pentru state:
să coopereze între ele, pentru a favoriza dezvoltarea și transferul tehnicii marine;
să favorizeze instaurarea unor condiții economice și juridice care să faciliteze transferul de tehnologie marină;
să favorizeze dezvoltarea capacităților statelor în acest domeniu.
Exploatarea eficientă a resurselor mării teritoriale își aduce un aport considerabil la dezvoltarea economiei românești.
4.2.5.2. Lucrarea echilibrului ecologic în marea teritorială a României
Pe plan intern, prevederile tratatelor și convențiilor internaționale unde România este parte s-au reflectat printr-o serie de legi, dintre care cele mai importante în privința mării sunt Legea nr. 17/1990 și Legea pentru ratificarea Convenției cu privire la protecția Mării Negre împotriva poluării.
Prima dintre ele stabilește reguli cu privire la prevenirea, combaterea și menținerea permanentă sub control a poluării mediului marin și asigură respectarea acestora în porturi, în apele interioare și în marea teritorială (art.30).
Art. 31 din lege interzice poluarea prin deversare, aruncare sau scufundare, ori degajare de pe nave, instalații plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor și din resurse de pe uscat de substanțe sau reziduuri de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi sau orice alte substanțe dăunătoare mediului, sănătății oamenilor sau care pot produce pagube țărmului românesc sau pot crea obstacole în utilizarea legitimă sau normală a mării. Pentru realizarea acestor deziderate legea îndrituiește organele române competente să ceară explicații, să efectueze inspecții, iar în cazul în care se dețin probe certe, nava respectivă va fi reținută și se deschide o acțiune în justiție, în legătură cu aceasta. Pentru situațiile în care produc eșuări, coliziuni sau avarii maritime, care pot crea repercursiuni asupra mediului , organele române competente iau măsuri pentru apărarea împotriva poluării sau amenințării cu poluarea.
De asemenea , în Legea 17/1990 mai este specificat accesul în marea teritorială, apele interioare și în porturi al oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau de nimicire în masă, sau orice alte mărfuri sau produse interzise în România. Navele de acest gen, și cele care transportă substanțe toxice sau periculoase, au obligația de a lua măsuri specifice și să aibă documente prevăzute de acordurile internaționale, pe care le vor supune controlului organelor române competente, în locuri stabilite de către acestea sau în momentul în care le este solicitat să o facă. În timpul staționării în rade sau în porturi, se pot efectua controale suplimentare și, în cazul în care acestea relevă (prin control dozimetric sau de altă natură) pericolul prezentat de navă în cauză, se poate dispune părăsirea mării teritoriale într-un termen stabil.
Din păcate, legea nu prevede, pentru navele militare străine care poluează marea teritorială, decât cererea de părăsire a mării teritoriale romanești
Legea nr. 98/1992 definește termenii de navă, aeronavă, poluarea mediului marin, descărcare, substanțe nocive; precizează angajamentele de ordin general, zona de aplicare și are marele merit de a prevedea măsurile de cooperare internațională și regională, pe care țările semnatare al convenției le vor întreprinde în fiecare din cazurile specificate, ceea ce conduce la controlul strict al poluării mediului marin, mai ales prin alinierea României la sistemul monitoring.Legea incriminează activitățile care au ca rezultat poluarea prin activități pe platoul continental, prin atmosferă etc.și prevede măsuri de evitare a daunelor, cooperarea în materia studierii, elaborării de mijloace și metode de tratament, distrugere ori eliminare în scopul construirii de tehnologii nepoluante etc.
Tot această lege stipulează responsabilitatea și răspunderea materială pentru statul de pavilion sau proprietarul navei (aeronavei) care a adus atingere mediului marin, dar, cea mai importantă prevedere a sa, se referă la instruirea unei comisii care va avea că principală însărcinare coordonarea eforturilor țărilor riverane la Marea Neagră, în prevenirea, combaterea și controlul poluării în această zonă.
Convenția, ratificată prin Legea nr. 98/1992, cuprinde trei protocoale, după cum urmează:
– Protocolul privind protecția mediului marin al Mării Negre împotriva poluării din surse de pe uscat;
– Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol și alte substanțe nocive a mediului marin al Mării Negre, în situații de urgență;
– Protocolul privind protecția mediului marin al Mării Negre împotriva poluării prin descărcare.
În cuprisul acestei legi s-au inserat o serie de anexe, care cuprind toți factorii poluanți sau care pot aduce prejudicii mediului marin și ecosistemelor sale, concentrațiile admisibile și periculoase. Anexele constituie o prevedere deosebit de importantă, fiind singurele în măsură să arăte gravitatea actelor de poluare și de a putea constitui probe științifice pentru justiție.
4.2.5.3. Paza și supravegerea mării teritoriale de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
Conform legii, respectarea regimului juridic al frontierei de stat se asigură de către Ministerul de Interne, prin Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, prin marile unități, unitățile și sectoarele subordonate , precum și prin intermediul Direcției Generale a Poliției de Frontieră, Străini, Probleme de Emigrație și Pașapoarte.
Din cei 3.181 de kilometri de frontiera ai României, frontiera maritimă ocupă 285.974 km.. Inspectoratul General al Poliției de Frontieră execută paza și supravegherea frontierei de stat și în acest perimetru . În conformitate cu O.U.G. nr. 104 – 105 /2001 și modificată prin Legea 243/2002, în marea teritorială , polițiștii de frontieră au următoarele atribuții:
a) să supravegheze activitățile ce se desfășoară în marea teritorială și apele de frontieră, precum și spațiul aerian adiacent acestora;
b) să descopere și să zădărnicească în cercările de evaziune pe mare și trecerile ilegale peste frontieră fluvială;
c) nsă decopere și să împiedice acțiunile de combatere a contrabandei și a pirateriei;
d) să contoelze periodic poziția și integritatea semnelor de frontieră ;
e) să oprească și să conducă, pentru cercetări, în porturile României, navele, ambarcațiunile și persoanele care au încălcat regulile regimului mării teritoriale și apelor de frontieră;
f) să descopere și să împiedice orice altă activitate desfășurată în marea teritorială și apele de frontieră care ar afecta interesele și suveranitatea statului român, informând de îndată organele române competente.
Pentru îndeplinirea acestor obligații, în cazul nesupunerii navelor, polițiștii de frontieră pot exercita, alături de navele maritime militare, dreptul de urmărire a navelor care au săvârșit infracțiuni, în vederea obligării acestora de a se supune cercetării și jurisdicției statului român. În situația în care o navă a fost reținută în afara mării teritoriale, în împrejurările în care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire sau se dovedește că nu respectiva navă a săvârșit fapta pentru care a fost urmărită, ea va fi despăgubită pentru orice pierdere suferită ca urmare a acestei acțiuni..
O navă străină folosită în scopuri comerciale poate fi urmărită în afara mării teritoriale a României și poate fi reținută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive întemeiate să se creadă că această navă a încălcat legile și reglementările române, pe timpul cât s-a aflat în apele naționale, în apele maritime interioare, în marea teritorială sau zona contiguă a României.
Urmărirea începe atunci când nava străină, sau una dintre ambarcațiunile acesteia, se găsește în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona contiguă.
Urmărirea începe când nava străină nu se conformează semnalului de oprire și poate continua, fără întrerupere, până la intrarea navei urmărite în marea teritorială a statului de pavilion sau a unui alt stat. Nava reținută astfel poate fi condusă până la cel mai apropiat punct românesc pentru cercetări și aplicarea de sancțiuni.
Legea 17/1990 prevede în art. 42: “În cazul comiterii unor fapte, pentru care legea română prevede arestarea comandantului navei străine sau reținerea acesteia, organele române competente vor înștiința imediat oficialul consular sau misiunea diplomatică a statului de pavilion despre măsurile luate. Nava reținută și echipajul său vor fi eliberate deîndată ce a fost depusă o cauțiune corespunzătoare, potrivit reglementărilor legale în vigoare”.
Polițiștii de frontieră pot constata și sancționa contravențiile săvârșite în marea teritorială sau în legătură cu aceasta, în virtutea art. 38 din Legea 17/1990, ca organ îndrituit al Ministerului de Interne.
În exercitarea dreptului de control (vamal, fiscal al documentelor, în conformitate cu prevederile Legii 243/2002, polițiștii de frontieră pot controla navele care intră sau ies din porturile românești care urmează să oprească în porturile situate pe Dunăre și al navelor sub pavilion străin care navighează în sectorul Dunării maritime. Nu sunt supuse controlului navele românești și străine care vin din aceste porturi și nu se opresc într-un port românesc. Navele sub pavilion străin, care navighează în tranzit în sectorul Dunării maritime fără oprire sau pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, nu sunt supuse nici ele controlului, cu excepția cazurilor de încălcare a regimului de frontieră. Navele de salvare pot ieși în rada portului pentru acordarea de ajutor (în cazul eșuării unei nave, izbucnirii unui incendiu la bord) fără a li se efectua controlul pentru trecerea frontierei.
Controlul marinarilor pentru trecerea frontierei se efectuează prin confruntarea carnetelor de marinar cu rolul și lista de echipaj prezentate de comandantul navei. Aceștia au acces la uscat pe baza permiselor eliberate în acest scop, de șeful punctului de control. Controlul documentelor pentru navele de pasageri sub pavilion românesc sau străin, precum și pentru pasagerii aflați pe navele cu mărfuri, se efectuează la îmbarcare, respectiv la debarcare.
Șefii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, precum și șefii reprezentanților organizațiilor la care statul român este parte, au acces la bordul navelor de comerț străine aflate în porturile sau apele teritoriale românești , în baza carnetului de identitate eliberat de Ministerul Afacerilor Externe. Pentru asigurarea ordinii de drept în marea teritorială și a securității statului român, polițiștii de frontieră au un rol foarte important, având posibilitatea, prin drepturile ce le-au fost conferite, să acționeze pentru stoparea activităților infracționale din marea teritorial.
4.3. Platoul continental al României. Diferendul dintre România și Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră
Delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în sectorul nordic la bazinului de vest al Mării Negre a făcut obiectul unui proces îndelungat de negocieri, desfășurat în perioada 1967 – 1987, între România și U.R.S.S. fără ca cele două părți să ajungă la un acord. După destrămarea U.R.S.S., această problematică a fost abordată în relația cu partea ucraineană . La data de 2 iunie 1997 a fost semnat la Constanța, Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina. Tot cu această ocazie, a fost semnat Acordul conex Tratatului politic de bază, încheiat prin schimb de scrisori între miniștri afacerilor externe ai celor două țări. Acest ultim document cuprinde prevederi referitoare la obligația părților de a începe negocieri în vederea încheierii unui Tratat privind regimul frontierei de stat și a unui Acord pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră. Totodată, Acordul conex conține o serie de principii în funcție de care cele două țări au convenit să realizeze delimitarea. În același timp, documentul menționat includea o clauză compromisorie care stabilește posibilitatea pentru oricare din părți să sesizeze unilateral Curtea Internațională de Justiție de la Haga pentru soluționarea delimitării spațiilor maritime, în cazul îndeplinirii, cumulativ a două condiții:
negocierile cu privire la delimitarea spațiilor maritime să se fi desfășurat pe o perioadă mai mare de doi ani;
tratatul privind regimul frontierei de stat să fi intrat în vigoare sau să se demonstreze faptul că acesta nu a intrat în vigoare din vina celeilalte părți.
Articolul 4 (lit. h) al Acordului conex încheiat între România și Ucraina în 1997: „În situația în care aceste negocieri nu vor duce la încheierea susamintitului acord într-un termen rezonabil, dar nu mai mult de 2 ani de la începerea acestora, Guvernul României și Guvernul Ucrainei au convenit ca problema delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive să fie soluționată de Curtea Internațională de Justiție a ONU, la cererea oricăreia din Părți, cu condiția intrării în vigoare a Tratatului privind regimul frontierei de stat dintre România și Ucraina. Cu toate acestea, Curtea Internațională de Justiție a ONU va putea examina cererea referitoare la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului privind regimul frontierei de stat, dacă va constata că întârzierea intrării în vigoare a acestuia s-a produs din vina celeilalte Părți”.
Insula Șerpilor (în urma dezmembrării U.R.S.S.) a fost dobândită de Ucraina care a moștenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii, făcând uz de hotărârea ca apele sale teritoriale să fie de 12 mile, începând o serie de activități în zonă și neținând seama de obligativitatea consultării cu partea română. Având în vedere că Insula Șerpilor este situată la aproximativ 50 de kilometri de mal, între apele teritoriale române și cele ucrainiene, între ele rămânând o zonă restrânsă, a cărei importanță a crescut în cadrul actual al perspectivei unei exploatări economice.
După ce Insula Șerpilor a intrat în posesia Ucrainei a devenit o piedică nebănuită în activitatea de cooperare a Tratatului politic dintre România și Ucraina.
Poziția oficială a Ucrainei în problema Insulei Șerpilor a fost următoarea:
Ucraina declară că Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean și, prin urmare nu pot avea loc negocieri pe tema dreptului acestui stat asupra insulei propriu-zise, cât și a platoului continental pe o rază de 12 mile marine în jurul său ;
Din punct de vedere economic, conducerea politică ucraineană consideră că rezervele de petrol și gaze naturale din subsolul platoului continental din jurul insulei reprezintă rezerve strategice importante pentru suportul energetic al țării;
Insula Șerpilor, din punct de vedere militar, este un punct strategic deosebit fiind asigurată apărarea antiaeriană a hotarului de sud al Ucrainei, de către ansamblul militar instalat aici.
Poziția oficială a României privind Insula Șerpilor a fost tranșantă:
Respectând status-quo-ul politico-geografic, ca țară semnatară a acordurilor de la Helsinki instituit după cel de-al doilea război mondial, România nu are pretenții teritoriale față de nici o țară, implicit nici față de Ucraina.
Litigiul asupra Insulei Șerpilor vizează împărțirea spațiilor maritime a celor două state și nu la retrocedarea ei României. În cazul în care tratativele dintre cele două state nu vor ajunge la un numitor comun, acestă idee ar putea fi ridicată de România în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga;
România apreciază Ucraina ca fiind unul dintre cei mai însemnați vecini pe care îi are. Datorită acestui motiv, există dorința clară de a găsi procedee potrivite pentru ca această legătură să fie exprimată în acțiuni, inițiative comune și în documente juridice ratificate de ambele părți.
În conformitate cu Convenția de la Geneva din 1958, România a inițiat în anul 1967 tratative cu Uniunea Sovietică în vederea delimitării platoului continental. Negocierile au fost purtate pe parcursul a 10 întâlniri, partea sovietică făcând mai multe propuneri de delimitare, România respingându-le deoarece le considera neechitabile și astfel negocierile au fost suspendate în anul 1987, intrând în impas.
În anul 1995, România a pornit tratativele în vederea încheierii celor trei documente politico juridice româno-ucrainene menționate, privind relația cu Ucraina, ca stat succesor al fostei U.RS.S. .
În cursul a cinci runde de tratative între cele două echipe de experți asupra proiectului Tratatului politic de bază, au fost convenite majoritatea articolelor. Tratativele asupra documentului ce cuprinde principiile și liniile directoare referitoare la frontieră și la delimitarea spațiilor marine nu au dus la nici un rezultat. Delegația ucraineană a insistat să fie validate toate documentele privind traseul frontierei, încheiate de România cu fosta U.R.S.S.(linia frontierei pe brațul Chilia a fost trasată în defavoarea României , iar Insula Șerpilor a fost anexată de U.R.S.S.) .
În 1998, a început negocierea, în paralel, a Tratatului privind privind regimul frontierei comune și a Acordului privind delimitarea spațiilor maritime. Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborare și asistență mutuală în probleme de frontieră a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și Ucrainei, intrând în vigoare în urma schimbului instrumentelor de ratificare, realizat la Mamaia, la data de 27 mai 2004. În schimb, negocierile bilaterale referitoare la Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră, desfășurate în perioada 1998 – 2004, nu au condus la rezultate concrete, textul acestui document nefiind convenit.
În aceste condiții având în vedere faptul că ambele condiții privind sesizarea Curții Internaționale de Justiție erau îndeplinite și față de lipsa de progrese în negocierile bilaterale (24 de runde, completate de 10 alte runde la nivel de experți), la data de 16 septembrie 2004 România a transmis către Curtea Internațională de Justiție de la Haga cererea de inițiere a procedurilor în vederea soluționării problematicii delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră.
În conformitate cu paragraful 2 al articolului 40 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, aceasta a comunicat imediat o copie certificată după cererea României, Guvernului Ucrainei. Ucraina a acceptat soluționarea diferendului privind delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive de către Curtea Internațională de Justiție și astfel cele două țari au procedat, conform procedurilor Curții, la desemnarea a câte unui judecător. Prin ordonanța din 19 noiembrie 2004, Curtea a fixat anumite termene până la care cele două părți puteau depune memorii și contra-memorii, astfel că România a avut ca termen de depunere a memoriilor data de 19 august 2005 iar Ucraina a trebuit să depună contra-memoriile până la 19 mai 2006.
La data de 2 septembrie 2008 au început la Haga audierile publice ale României și Ucrainei în cazul delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive, în prima săptămână fiind audiată partea română, reprezentată de Bogdan Aurescu, director general în Ministerul Afacerilor Externe iar cea de a doua săptămână partea ucraineană.
România a considerat că metoda de delimitare a spațiilor maritime din Marea Neagră aflate în diferend, precum și linia de delimitare care rezultă din aceasta, propuse de Ucraina în timpul negocierilor, nu sunt în conformitate cu dispozițiile relevante din Acordul conex, care trebuiau aplicate. În același timp, poziția Ucrainei nu ducea la o soluție echitabilă între cele două state, astfel cum prevăd articolele 74 și 83 ale Convenției din 1982. În consecință, rezervându-și dreptul de a suplimenta, amenda sau modifica cererea în cursul procedurilor, România a solicitat Curții să traseze, în conformitate cu dreptul internațional, în particular cu criteriile specificate de art. 4 al Acordului conex, o linie de delimitare maritimă unică între platoul continental și zonele economice exclusive ale celor două State în Marea Neagră.
Pentru tarsarea liniei de demarcație trebuiau a fi stabilite coastele relevante ale fiecărui stat în parte. România și Ucraina au prezentat fiecare câte un punct de vedere cu privire la coastele relevante proprii cât și cu privire la coastele relevante ale părții adverse.
Cu privire la coasta relevantă proprie, România a susținut că aceasta este compusă sin două segmente distincte: un segment, mai mult sau mai puțin rectiliniu, pornește din punctul în care se termină frontiera fluvială cu Ucraina mergând spre sud până la extremitatea Peninsulei Sacalin, și un segment mai lung, ușor concav, mergând din extremitatea sudică a Peninsulei Sacalin până la frontiera cu Bulgaria. România a considerat că întreaga sa coastă este relevantă, mai exact segmentul situat între punctul terminal al frontierei fluviale româno-ucrainene și extremitatea sudică a Peninsulei Sacalin este relevant pentru două sectoare ale zonei de delimitat și anume acelea în care coastele sunt adiacente și sunt și față în față, iar segmentul care se întinde la sud de Peninsula Sacalin pâna la punctul unde se termină frontiera terestră dintre România și Bulgaria nu este relevant decât în ceea ce privește sectorul zonei de delimitat în care coastele sunt față în față. Conform României lungimea totală a coastei sale relevante este de 269,67 km (204,90 km pentru liniile de bază) . (ANEXA 4)
Cu privire la coasta relevantă a României, Ucraina a susținut că este trasată greșit, susținând că România, împărțind coasta sa în două segmente, a numărat de două ori o parte importantă din litoral și anume sectorul de nord, o dată ca fiind „coastă adiacentă” relevantă pentru ca apoi să rețină lungimea totală a coastei ca fiind coastă relevantă pentru delimitarea „între coaste care se află față în față”. Ca răspuns la acest argument, România a precizat că a trebuit să țină cont de coasta sa atât pentru coastele adiacente cât și pentru cele aflate față în față și nu a numărat decât o singură dată fiecare segment, pentru calcularea lungimii totale a coastelor relevante. În această privință Curtea a reținut punctul de vedere al României, respingând totodată afirmațiile Ucrainei, și calculând lungimea totală a coastelor relevante la aproximativ 248 de kilometrii.
Cu privire la coasta relevantă a Ucrainei, Romînia a arătat că aceasta se caracterizează printr-un anumit număr de de crestături profunde și prin mai multe schimbări de direcție, anumite segmente din această coastă fiind situate față în față. Pornind de la frontiera terestră”fluvială cu România, coasta ucraineană este, pe o scurtă distanță, în ansamblu orientată spre nord, apoi se curbează spre nord-est până atinge estuarul Nistrului. Pentru România, punctul unde malul sudic al acestui estuar atinge litoralul marchează sfârșitul segmentului coastei ucrainene adiacentă coastei românești. Pornind din acest punct, coasta ucraineană schimbă direcția și se îndreaptă spre nord-nord-est până la Odesa, iar de acolo se orientează spre nord înainte de a se orienta spre est până la estuarul Dniepr. Apoi coasta urmează o direcție sudică plecând de la golful Yahorlitska, îndreptându-se spre est până la golful Karkinitska, apoi se întoarce brusc și pornește spre sud-est până la Capul Tarkhankut. Ultimul segment al coastei ucrainene corespunde coastei Peninsulei Crimeea, până la Capul Sarych. România a susținut că lungimea totală a coastei relevante a Ucrainei este de 388, 14 km și se împarte în 8 segmente distincte determinate de inflexiunile coastei. De asemenea România a susținut că Insula Șerpilor nu face parte din configurația coastelor părților, ea nefiind decât o stâncă în sensul alineatului 3 al articolului 121 al Convenției Națiunilor Unite privind dreptul mării, neavând dreptul la platou continental sau zonă economică exclusivă, deoarece caracteristicile sale naturale nu pot susține nici locuirea umană, nici viață economică. Conduita recentă a Ucrainei de a „îmbunătăți” Insula Șerpilor, scopul său și intențiile aflate în spatele acestui comportament arată în mod clar recunoașterea de către Ucraina însăși a faptului că trăsăturile naturale ale acestei formațiuni maritime sunt cele ale unei stânci în înțelesul articolului 121 alineatul 3 al Convenției asupra dreptului mării .
Conform susținerilor Ucrainei coasta sa relevantă se compune din trei segmente distincte fiecare generând dreptul la platou continental și la zonă economică exclusivă în zona supusă delimitării. Primul segment se întinde de la frontiera cu România până la un punct situat imediat în nordul orașului Odessa. În cel de-al doilea segment, la nord de Odessa, coasta ucraineană, se curbează spre est și înglobează litoralul orientat spre sud, în bazinul de nord-vest al Mării Negre. Al treilea segment se întinde dea lungul litoralului vestic al Peninsulei Crimeea, din punctul cel mai estic al golfului Karkinitska până la Capul Sarych .Ucraina a respins teza României care exclude din coasta sa relevantă un segment situat între punctul S și Capul Tarkhankut. De asemenea Ucraina susține că Insula Șerpilor „face parte din contextul geografic și coasta sa face parte din coastele relevante ale Ucrainei”. Ucraina a susținut că lungimea totală a coastei sale relevante este de 1058 de kilometri. (ANEXA 5)
Și cu privire la coasta relevantă a Ucrainei Curtea s-a pronunțat printr-o hotărâre mai apropiată de punctul de vedere al României și nu a reținut argumentul Ucrainei conform căreia coastele golfului Karkinitskafac parte din coasta relevantă. Coastele acestui golf sunt față în față și nu se pot opune coastelor românești. De asemenea Curetea nu a reținut nici argumentul Ucrainei cu privire la Insula Șerpilor, concluzionând că lungimea totală a coastei relevante a Ucrainei este de aproximativ 705 kilometri.
După determinarea coastelor relevante ale celor două state, Curtea a trecut la determinarea zonei maritime relevante și la trasarea liniei de demarcație, mai întâi trasând o linie de demarcație provizorie care urma a fi ajustată în funcție de circumstanțe, tinând cont de calculele geometrice precum și de principiile de drept internațional.
Linia propusă de România pornește din ultimul punct al frontierei de stat cu Ucraina – punctul F – și urmează arcul de cerc cu raza de 12 mile marine în jurul Insulei Șerpilor până în punctul X. Apoi continuă pe linia de echidistanță între țărmurile adiacente relevante ale celor două state până în punctul T, de unde merge spre sud pe linia mediană dintre țărmurile relevante ale României și Ucrainei aflate față în față.(ANEXA 3)
Ucraina a propus o linie de demarcație care ținea cont de prezența în zona de delimitat a Insulei Șerpilor, încălcând astfel prevederile articolului 121 al Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982, precum și principiul echidistanței sau al liniiei mediane dintre cele două țărmuri, revendicând astfel o porțiune mult mai întinsă din platoul continental.
În urma pledoariilor susținute de reprezentanții celor două părți în fața Curții Internaționale de Justiție, a dezbaterilor și a propunerilor făcute de părți, Curtea a calculat și a stabilit coastele relevante (ANEXA 6) ale fiecărei părți și a trasat o linie de demarcație între platoul continental al României și cel al Ucrainei, pronunțând Hotărârea din data de 3 februarie 2009 privind delimitarea maritimă din Marea Neagră – România contra Ucraina, în cuprinsul căreia se prevede că: “pornind din punctul 1, cel convenit de părți în primul articol al tratatului din 2003 referitor la regimul frontierei de stat, linia frontierei maritime unică ce delimitează platoul continental și zona economică exclusivă dintre România și Ucraina în Marea Neagră urmează arcul de 12 mile marine al mării teritoriale a Ucrainei în jurul Insulei Serpilor până se intersectează cu linia de echidistanță dintre coastele adiacente ale României și Ucrainei în punctul 2 situat la 45º03’18.5” latitudine nordică și 30º09’24,6” longitudine estică. Pornind din punctul 2, frontiera urmează linia de echidistanță trecând prin punctul 3 situat la 44º46’38,7” latitudine nordică și 30º58’37,3” longitudine estică și punctul 4 situat la 44º44’13,4” latitudine nordică și 31º10’27,7” longitudine estică, până în punctul 5 situat la 44º02’53” latitudine nordică și 31º24’35” longitudine estică. Pornind din punctul 5, frontiera maritimă se îndreaptă spre sud dea lungul liniei de echidistanță a coastelor României și Ucrainei care se calculează după un azimut geodezic inițial de 185º23’54,5”, până atinge zona unde întrepătrunde drepturile statelor terțe” . (ANEXA 10)
CAPITOLUL 5
PROTECȚIA MEDIULUI MARIN
5.1. Noțiune, definiție, reglementări. Tipuri de poluare
Protecția mediului marin(L. 17 / 1990-modificată 2002)
Prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin, care este legată de activitățile din apele maritime interioare sau este provocată in zona economică exclusivă, in marea teritorială, și in atmosfera de deasupra acestora se realizează în conformitate cu legislația română în vigoare și cu convențiile internaționale la care România este parte.
Organele române competente stabilesc norme și iau măsuri pentru protejarea și conservarea mediului marin, precum și pentru prevenirea, reducerea și menținerea sub control a polării mediului marin și în legătură cu menținerea securității și a protecției navigației specifice zonei respective și asigură respectarea și aplicarea acestora în apele maritime interioare, în marea teritorială în porturi, și în zona economică exclusivă a României.
În aplicarea prevederilor prezentului capitol au fost luate măsuri ce vizează toate sursele de poluare a mediului marin.Aceste măsuri cuprind următoarele limitări:
a) Eliberarea de substanțe dăunătoare, toxice, sau nocive ori substanțe nedegradabile, provenite din surse terestre, prin scufundare sau din atmosferă ori prin atmosferă;
b) Poluarea de către nave, în special măsurile pentru prevenirea accidentelor și pentru a se face față cazurilor de urgență, pentru asigurarea securității operațiunilor pe mare, prevenirea deversărilor, fie că sunt intenționate sau nu, și pentru reglementarea, proiectarea, construcția, echiparea și exploatarea navelor;
c) Poluarea proventă de la instalațiile sau aparatura folosită pentru exploatarea sau explorarea de resurse naturale de pe fundul mării și din subsolul ei, în mod special măsurile pentru prevenirea accidentelor și pentru a se face față cazurilor de urgență, a se asigura securitatea operațiunilor pe mare și a se reglementa proiectarea, construcția, echiparea și exploatarea acestor instalații și aparaturi și componența personalului destinat acestora;
d) Poluarea provenite de la instalațiile sau aparaturile care funcționează în mediul marin, aplicând măsurile pentru prevenirea accidentelor și pentru a se face față cazurilor de urgență, a se asigura securitatea operațiunilor pe mare și a se reglementa proiectarea, construcția, echiparea și exploatarea acestor instalații și aparaturi și componența personalului destinat acestora.
Măsurile luate conform prevederilor cuprind și măsurile necesare pentru protejarea și conservarea ecosistemelor rare sau delicate, precum și a mediului de viață al organismelor și speciilor marine al căror număr este în scădere, fiind amenințate sau pe cale de dispariție.
Potrivit legislației în vigoare, este interzisă poluarea de orice natură a apelor maritime interioare, a zonei economice exclusive și a mării teritoriale precum și a atmosferei de deasupra acestora prin orice mijloc sau procedeu cum ar fi: aruncarea, deversarea, scufundarea sau degajarea de pe vapoare ori alte instalații plutitoare submersibile sau fixe, de pe aparate de zbor, precum și de către surse aflate pe țărm a unor substanțe sau deșeuri nedegradabile, toxice, radioactive, hidrocarburi, precum și a altor substanțe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor ori pentru ecosistemul mării sau a altor reziduuri ori materiale care pot produce pagube țărmului românesc.
În situația în care există motive temeinice să se creadă că o navă este folosită în scopuri comerciale și se află în apele maritime interioare, în marea teritorială ori care a trecut sau navighează prin zona economică exclusivă a României, și încalcă prevederile legislației române sau regulile internaționale privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin, organele române sunt îndreptățite să ceară navei respective explicații în legătură cu faptele de care se face răspunzătoare precum și să inspecteze această navă, în cazul în care refuză să prezinte explicațiile cerute ori dacă explicațiile primite nu concordă cu faptele iar atunci când probatoriul o justifică, să intenteze o acțiune judiciară în legătură cu această încălcare, în conformitate cu legislația română, și, printre alte măsuri necesare să ordone, sub rezerva normelor dreptului internațional, reținerea navei.
În situația în care există dovezi clare că o navă folosită în scopuri comerciale, se află în marea teritorială, în apele maritime interioare, sau în zona economică exclusivă a României, a încălcat prevederile legislației române sau regulile internaționale privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin, prin scufundări sau deversări ale substanțelor ori deșeurilor nedegradabile, nocive, radioactive, hidrocarburi, precum și ale altor substanțe toxice sau periculoase pentru sănătatea oamenilor ori pentru ecosistemul mării, care au provocat sau riscă să producă, prin poluare, riscuri și daune importante țărmului românesc ori intereselor statului român sau oricăror resurse din marea sa teritorială,din apele sale maritime interioare, sau din zona sa economică exclusivă, organele române sunt îndreptățite să intenteze o acțiune judiciară în legătură cu această încălcare, conform cu legislația română, și să ordone, sub rezerva normelor dreptului internațional și dacă elementele de probă o justifică, reținerea navei .
Dacă într-un port românesc sau la o instalație terminală în larg, se află o navă străină folosită în scopuri comerciale organele competente române pot iniția procedurile legale referitoare la orice încălcare făcută de această navă, iar dacă nava se află în marea teritorială ,în apele maritime interioare, , în zona contiguă sau în zona exclusivă a României, poate fi urmărită și reținută în conformitate cu prevederile art.20, 26 și 27.
În sensul legii:
1. prin poluarea mediului marin se înțelege introducerea de către orice persoană fizică sau juridică, direct sau indirect de substanțe sau energie în mediul marin, când aceasta are sau poate avea efecte vătămatoare, cum ar fi daune aduse resurselor biologice, faunei și florei marine, riscuri pentru sănătatea omului, piedici pentru activitățile marine, inclusiv pescuitului și celorlalte utilizări legitime ale mării, alterarea calității apei mării din punct de vedere al întrebunințării acesteia și degradarea valorilor sale de agrement;
2. prin scufundare sau imersiune se înțelege:
a) orice evacuare deliberată de deșeuri sau de alte materii toxice de pe nave, aeronave, platforme sau alte lucrări plasate pe mare;
b) orice sabordare pe mare a unor nave, aeronave, platforme sau alte lucrări amplasate pe mare..
Termenul de “scufundare”, în sensul alin. 1 pct.2, nu se referă la:
evacuarea de deșeuri sau de alte materii toxice provenite direct sau indirect din exploatarea normală a navelor, aeronavelor, platformelor ori a altor lucrări amplasate pe mare, sau de la echipamentul acestora, cu excepția deșeurilor sau a altor materii transportate de nave ori transbordate pe nave, aeronave, platforme ori alte lucrări amplasate pe mare, ce sunt utilizate pentru eliminarea acestor materii sau provenite din tratarea unor asemenea deșeuri ori altor materii la bordul acestor nave, aeronave, platforme sau lucrări;
depozitarea unor materii în alt scop decât pentru a fi eliminate, însă această depozitare trebuie să nu contravină scopurilor acestei legi.
În cazul în care în marea teritorială, în apele maritime interioare, sau în zona economică exclusivă a României are loc o coleziune de nave, o eșuare sau altă avarie maritimă, iar acțiunile legate de un asemenea eveniment pot avea consecințe dăunătoare pentru mediul și fauna marină, precum și pentru marea teritorială ,apele maritime interioare,zonă economică exclusivă sau pentru țărmul românesc, organele române competente sunt în drept să ia măsurile necesare, corespunzător cu paguba efectică sau cu amenințarea pe care o reprezintă, pentru apărarea împotriva poluării sau amenințării cu poluarea, și asigurarea respectăiia acestor măsuri dincolo de limitele mării teritoriale.
Scufundarea de deșeuri în marea teritorială, zona economică exclusivă a României sau pe platoul continental al României, astfel cum este acesta definit la art. 76 din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării nu poate avea loc fără acordul prealabil expres al organelor române competente; acestea au dreptul să autorizeze, să reglementeze și să controleze această scufundare, după ce au examinat în modul civenit problema împreună cu celelalte state pentru care această scufundare poate, datorită situației lor geografice, să cauzeze, prin poluare, prejudicii acestora și mediului lor înconjurător.
5.2. Sancțiuni
Constituie contravenție următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni:
a) accesul oricărei ambarcațiuni care are la bord arme chimice, arme nucleare ori alte arme de distrugere în masă, sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României- 8 000 lei la 40 000 lei;
b) încălcarea interdicției, adică poluarea prin orice mijloc a apelor maritime interioare, a mării teritoriale și a zonei economice exclusive, precum și atmosferei de deasupra acestora, prin orice mod sau procedeu, cum ar fi: deversarea, aruncarea, imersiunea sau degajarea de pe nave ori alte instalații plutitoare, submersibile sau fixe, de pe aparate de zbor, precum și de către surse aflate pe țărm a unor substanțe sau deșeuri nedegradabile, toxice, radioactive, hidrocarburi, precum și a altor substanțe nocive, dăunătoare sau periculoare pentru sănătatea oamenilor ori pentru flora și fauna mării, sau a altor reziduuri ori materiale care pot să producă pagube țărmului românesc ori că creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării, precum și aducerea ilegală în țară în scopul deversării, aruncării sau scufundării în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona economică exclusivă a României sau a degajării în atmosfera de deasupra acestora, de pe nave sau de pe alte instalații plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor ori vehicule submersibile, de substanțe ori deșeuri nedegradabile, toxice, radioactive, hidrocarburi sau alte substanțe nocive, dăunătoare sau periculoare pentru sănătatea oamenilor ori pentru flora și fauna mării sau de alte reziduuri ori materiale care pot să producă pagube țărmului românesc ori că creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării, inclusiv în scopuri turistice- 8 000-150 000;
5.3. Prevenirea poluării. Modalități de realizare
LEGEA NR. 110 DIN 10 OCTOMBRIE 1996 PRIVIND RATIFICAREA CONVENȚIEI NAȚIUNILOR UNITE ASUPRA DREPTULUI MĂRII, ÎNCHEIATĂ LA MONTEGO BAY(JAMAICA) LA 10 DECEMBRIE 1982
ART. 194. MĂSURI PENTRU PREVENIREA, REDUCEREA ȘI CONTROLUL POLUĂRII MEDIULUI MARIN
1. Statele vor lua, separat sau împreună, după caz, toate măsurile compatibile cu prezenta convenție, care sunt necesare pentru a preveni, reduce și controla poluarea mediului marin, oricare ar fi sursa acesteia; ele vor recurge, în acest scop, la mijloacele cele mai bine adaptate de care dispun, în funcție de posibilitățile lor, și se vor strădui să-și armonizeze politicile în această privință.
2. Statele vor lua toate măsurile necesare pentru ca activitățile de sub jurisdicția sau de sub controlul lor să fie conduse într-un asemenea mod, încât să nu cauzeze, prin poluare, prejudicii altor state și mediului lor înconjurător, astfel încât poluarea datorată unor incidente sau unor activități de sub jurisdicția sau de sub controlul lor să nu se întindă dincolo de zonele în care exercită drepturi suverane în conformitate cu prevederile convenției.
3. Măsurile luate în aplicarea prezentei părți au în vedere toate sursele de poluare a mediului marin. Ele cuprind, în special măsuri ce tind a limita, pe cât posibil:
a) Evacuarea de substanțe toxice, dăunătoare sau nocive, mai ales de substanțe nedegradabile, provenite din surse terestre, din atmosferă ori prin atmosferă sau prin scufundare;
b) Poluarea de către ambarcațiuni în mod deosebit măsurile pentru prevenirea accidentelor și pentru a se face față cazurilor de urgență, a se asigura securitatea operațiunilor pe mare, prevenirea deversărilor, intenționate sau nu, și a se reglementa proiectarea, construcția, echiparea și exploatarea navelor și componența personalului afectat acestora;
c) Poluarea provenind de la instalațiile sau aparatura folosite pentru explorarea sau exploatarea resurselor naturale de pe fundul mărilor și din subsolul acestora, îndeosebi măsurile ce vizează prevenirea accidentelor și pentru a se face față cazurilor de urgență, a se asigura securitatea operațiunilor pe mare și a se reglementa proiectarea, construcția, echiparea și exploatarea acestor instalații și aparaturi și componența personalului destinat acestora;
d) Poluarea provenită de la celelalte instalații sau aparaturi care funcționează în mediul marin în special măsurile de prevenire a accidentelor și pentru a se face față cazurilor de urgență, a se asigura securitatea operațiunilor pe mare și a se reglementa proiectarea, construcția, echiparea și exploatarea acestor instalații și aparaturi, precum și componența personalului afectat acestora.
4. Atunci când iau măsuri pentru prevenirea, reducerea sau controlul poluării mediului marin, statele se vor abține de la orice amestec nejustificat în activitățile întreprinse de alte state în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor lor, în conformitate cu prevederile convenției.
5. Măsurile luate potrivit prezentei părți cuprind măsurile necesare pentru protejarea și conservarea ecosistemelor rare sau delicate, ca și a mediului de viață al speciilor și organismelor marine în scădere, amenințate, sau pe cale de dispariție.
ART. 195. OBLIGAȚIA DE A NU DEPLASA PREJUDICIUL SAU RISCURILE ȘI DE A NU ÎNLOCUI UN TIP DE POLUARE CU ALTUL
Atunci când iau măsuri pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului marin, statele vor acționa în așa fel, încât să nu deplaseze, direct sau indirect, prejudiciul sau riscurile dintr-o zonă în alta și să nu înlocuiască un tip de poluare cu altul.
ART 196. UTILIZAREA DE TEHNICI SAU INTRODUCEREA DE SPECII STRĂINE SAU NOI
1. Statele vor lua toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului marin rezultată din utilizarea de tehnici, în cadrul jurisdicției lor sau sub controlul lor, ori din introducerea, cu intenție sau în mod accidental, într-o zonă a mediului marin de specii străine sau noi care pot provoca acestuia schimbări importante și dăunătoare.
5.4. Pregătirea, răspunsul și cooperarea în caz de poluare
ORDONANȚA NR. 14 DIN 27 IANUARIE 2000 PENTRU ADERAREA ROMÂNIEI LA CONVENȚIA INTERNAȚIONALĂ PRIVIND PREGĂTIREA, RĂSPUNSUL ȘI COOPERAREA ÎN CAZ DE POLUARE CU HIDROCARBURI, ADOPTATĂ LA LONDRA LA 30 NOIEMBRIE 1990
Art. 3: Planuri de urgență pentru combaterea poluării cu hidrocarburi
I. a) fiecare parte va cere ca navele autorizate să arboreze pavilionul său, să posede la bord un plan de urgență pentru combaterea poluării cu hidrocarburi, astfel cum se solicită și prin prevederile adoptate în acest scop de Organizație și în conformitate cu acestea.
b) o navă care trebuie să aibă la bord un plan de urgență pentru combaterea poluării cu hidrocarburi conform sub-paragrafului a) , este supusă atâta timp cât se află într-un port sau la un terminal în mare, sub jurisdicția unei părți, controlului funcționarilor autorizați corespunzător în acest scop de acea parte, conform practicilor prevăzute în acordurile internaționale existente sau în legislația sa națională.
II. Fiecare parte va cere ca operatorii unităților de foraj marin aflate sub jurisdicția sa să posede planuri de urgență pentru combaterea poluării cu hidrocarburi, care să fie coordonate cu sistemul național, stabilit conform art. 6, și să fie aprobate conform procedurilor stabilite de autoritatea națională competentă.
III. Fiecare parte va cere ca autoritățile sau operatorii aflați în serviciul acestor porturi maritime și al mijloacelor de manipulare a hidrocarburilor, de sub jurisdicția sa, după ca, sa posede planuri de urgență pentru combaterea poluării cu hidrocarburi sau aranjamente similare care să fie coordonate cu sistemul național, stabilit conform art.6, și să fie aprobate conform procedurilor stabilite de autoritatea națională competentă.
5.5. Răspunderea și consecințele juridice ale poluării
LEGEA NR . 137/1995 DIN 29 DECEMBRIE 1995
Principiile și elementele strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile, sunt:
a) principiul precauției în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor;
c)principiul conservării bio-diversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
d) principiul “ poluatorul plătește”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor;
f) crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă;
h) menținerea, ameliorarea calității mediului și reconstrucția zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului.
Protecția mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și juridice, în care scop:
a) solicită autorităților pentru protecția mediului acord și”sau autorizație de mediu după caz, potrivit prezentei legi;
b) asistă persoanele împuternicite cu inspecția, punându-le la dispoziție evidența măsurătorilor proprii, toate documentele relevante, și le facilitează controlul activităților și prelevarea de probe;
c) se supun ordinului de încetare temporară sau definitivă a activității;
d) suportă costul pentru repararea prejudiciului și înlătură urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului;
e) asigură sisteme proprii de supraveghere a instalațiilor și proceselor tehnologice și pentru analiza și controlul poluanților pe raza de incidență a activităților desfășurate și evidența rezultatelor în scopul prevenirii și evitării riscurilor tehnologice și eliberării accidentale de poluanți în mediu și raportează lunar rezultatele supravegherii mediului autorității competente pentru protecția mediului;
f) informează autoritățile competente și populația în caz de eliminări accidentale de poluanți în mediu sau de accident major;
g) restructurează pentru activitățile existente și propun, la solicitarea autorizației de mediu programe pentru conformare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi;
h) adoptă soluții adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau activităților noi precum și pentru modificarea celor existente;
i) nu degradează mediul natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel.
Răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară.
În cazul activităților generatoare de risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie.
Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz.
5.6 Controlul, constatarea și sancționarea cazurilor de poluare
În situațiile deosebit de grave, organele române competente pot dispune, ca măsuri complementare, confiscarea navei, a instalațiilor, a uneltelor de pescuit, a aparaturii și a altor obiecte de la contravenient, folosite la săvârșirea contravenției.
Bunurile dobândite prin săvârșirea contravenției se confiscă.
Sancțiunile se aplică și persoanelor juridice.
Nu constituie contravenție faptele prevăzute, dacă au fost săvârșite în scopul garantării securității navei ori a navigației sau al salvării de vieți omenești ori în scopul evitării unor avarii la navă sau la încărcătură.
Contravențiile se constată și sancțiunile se aplică, în conformitate cu reglementările în vigoare, de personalul cu sarcini de supraveghere și control al navigației din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, de personalul special împuternicit de ministrul apărării naționale, ministrul de interne, ministrul apelor și protecției mediului, ministrul agriculturii, alimentației și pădurilor și de ministrul sănătății și familiei, precum și de alte persoane special împuternicite prin lege.
Aplicarea amenzilor pentru contravenții nu scutește contravenientul de obligația de despăgubire pentru daunele pricinuite pe uscat, în apele maritime interioare, în marea teritorială și în zona economică exclusivă a României, în conformitate cu legislația română. Amenzile aplicate persoanelor fizice sau juridice străine se plătesc în valuta convertibilă, prin transformarea amenzilor din lei în valuta la cursul de schimb oficial din momentul săvârșirii contravenției.
Împotriva procesului-verbal de contravenție se poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secția maritimă și fluvială a Judecătoriei Constanța.
Contravențiilor le sunt aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului nr.2/ 2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
În cazul comiterii unor fapte pentru care legea română prevede arestarea comandantului navei străine sau reținerea acesteia, organele române competente vor înștiința imediat oficiul consular sau misiunea diplomatică ale statului de pavilion despre măsurile luate.
Nava reținută și echipajul său vor fi eliberate de îndată ce a fost depusă o cauțiune corespunzătoare potrivit reglementărilor legale în vigoare. Cauțiunea va fi stabilită în lei și se va plăti în valuta convertibilă prin transformarea sumei din lei în valuta la cursul de schimb oficial de la data săvârșirii contravenției.
Organele Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne vor asigura aplicarea prevederilor legale și vor aplica sprijin altor organe de stat competente la aplicarea unor măsuri de constrângere împotriva navelor străine în marea teritorială și în zona economică exclusivă ale României în baza prevederilor prezentei legi.
CONCLUZII
În familia dreptului internațional își face simțită prezența tot mai mult dreptul mării. Deși mulți specialiști spun că este o “invenție a perioadei moderne”, cred și sunt sigur pe măsură ce timpul trece că dreptul mării este o necesitate.
Suprafața planetei este acoperită în proporție de 70% de apă. Mările sunt căile de comunicație utilizate cel mai mult, ele ascund resurse alimentare și materii prime indispensabile și exercită o acțiune determinantă asupra climatului și mediului planetei. Existența noastră este indisolubil legată de protecția, conservarea și exploatarea rațională a mărilor. Mai mult de 85% din stocurile de pește trăiesc în zona de 200 de mile marine, o treime din rezervele de petrol și de gaze naturale este situată în marea liberă iar marile adâncimi adăpostesc enorme zăcăminte de metale încă neexploatate.
Tema acestei lucrări își propune să abordeze trei dintre cele mai importante instituții consacrate de dreptul mării și anume marea teritorială, zona economică exclusivă și platoul continental, încercând să aducă în actualitate importanța cunoașterii acestor concepte atât pentru relațiile de bună vecinătate a statelor și conviețuire pașnică a popoarelor cât și pentru o exploatare rațională și echitabiă a resurselor acestor zone fără a cauza consecințe negative și iremediabile.
Problematica spațiilor maritime din Marea Neagră, în care România își exercită drepturi suverane a constituit o problemă viu discutată, fie că ne referim la delimitarea zonelor marine în care statul român își exercită drepturile suverane din nord fie la cele din sud. Negocierile diplomatice ale României privind delimitarea spațiilor maritime în Marea Neagră, se întind de la perioda negocierilor cu fosta URSS, în perioada anilor 1967 – 1987 când, cu profesionalism și fină abilitate diplomatică, România nu a cedat presiunilor sovietice, până în perioada negocierilor post sovietice, apreciată de unui autori chiar mult mai grea, datorită încăpățânării părții ucrainiene.
Delimitarea spațiilor maritime ale României în partea de nord, a ajuns la etapa soluționării diferendului, ce dura de peste 42 de ani, de o instanță abilitată în acest sens. Curtea Internațională de Justiție a fost cea care s-a ocupat de delimitare și după proceduri ce au durat aprope 5 ani, a dat un verdict în acest diferend.
După citirea hotărârii, statul român prin instituțiile sale abilitate a anunțat “o victorie răsunătoare a diplomației românești”, în acest caz. MAE a arătat atât prin persoana ministrului de externe, cât și prin vocea agentului Bogdan Aurescu, că această hotărâre este una istorică și una favorabilă României.
În tot acest timp la Kiev se anunța o victorie obținută la Haga de către Ucraina. Vasili Kirilici, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Kiev, arăta că CIJ a recunoscut Insula Șerpilor și a stabilit linia de țărm în zona de delimitare a platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagra, care este de trei ori mai intinsă decât cea a Romaniei. (ANEXA 9)
Întrebarea firească este cine este câștigător în acest proces ?
Deși României i-au fost aprobate unele argumente, ce au fost argumentate și susținute cu mare tact și talent diplomatic de delegația noastră, am obținut aproape 80% din ceva ce era al nostru, iar dacă acest lucru poate fi considerat o victorie putem să o numim și așa. Insula Șerpilor odată recunoscută prin hotărârea Curții, ce este definitivă și irevocabilă, ca fiind teritoriu ucrainean este un teritoriu românesc pierdut pe veci ca multe altele.
Poate că nu a fost cel mai indicat lucru apelarea la Curtea de la Haga, poate că negocierile ar fi trebuit să continue și alta ar fi fost soarta insulei și a mării din jur. Să nu uităm ce spunea marele diplomat român Nicolae Titulescu “diplomația se măsoară în fapte și nu în ani”, poate că cei 42 de ani nu au fost de ajuns și negocierile ar fi putut continua. Oricum în timpul negocierilor Ucraina nu ar fi putut exploata de pe acest teritoriu aflat în litigiu, conform dreptului internațional.
Hotărârea odată pronunțată fiind definitivă, obligatorie și irevocabilă nu mai poate fi modificată. Poate doar istoria va stabili care din variantele de mai sus ar fi fost mai bună.
Această hotărâre vine într-un moment când România joacă un rol tot mai activ la Marea Neagră, pentru întărirea cooperării regionale și a securității statelor riverane. Prin apelarea la această instanță România dă un exemplu celorlalte state din bazinul Mării Negre. Cu toate că, în prezent, riscul izbucnirii unei confruntări militare majore este relativ redus, există riscuri regionale și locale, non-militare și militare – dificil de prevăzut și apreciat – care ar putea evolua în amenințări de natura riscurilor regionale, asimetrice, transnaționale ori a evenimentelor neprevăzute.
Misiunea României, este una foarte delicată, aceea de a asigura granițele de est ale Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice, având astfel o poziție strategică în cadrul acestor organisme internaționale, ca generator de încredere și securitate, asigurând, astfel, exportul democrației către acest spațiu efervescent și realizând dezideratul major, care ar trebui să fie același pentru toate statele riverane, de democratizare a bazinului Mării Negre.
Pe plan intern Romînia încearcă stabilirea unui nou regim juridic pentru Marea Neagră, în concordanță cu noua poziție geo-politică a sa, de stat membru cu drepturi și obligații depline în NATO și Uniunea Europeană.
Tot o încercare de stabilire a regimului juridic se încearcă și în partea de sud, unde Bulgaria și România încă își dispută zonele maritime suverane, dar și părți din cele cu drepturi suverane.
Oricum delimitarea acestor zone trebuie făcută cu luarea în considerare a experiențelor trecute, referindu-mă aici la delimitarea acelorași zone din nord. Poate că merită să așteptăm ceva mai mult, decât urmașii nostri să ne judece pentru alte pierderi teritoriale ce se vor produce.
Dacă mă refer aici și la legile interne care reglementeză regimul juridic al acestor zone, consider că pedepsele pentru încălcarea acestor legi să fie mai mari. Știm prea bine cazurile de pescadoare turcești venite până în marea teritorială a țării noastre la pescuit de calcan. Aceastea sunt doar unele exemple, dar li se pot alătura și sancțiuni date celor care poluează marea, prin deversări de pe nave sau de la țărm.
România se află în fața unor provocări regionale majore pentru a căror rezolvare trebuie să manifeste înțelepciune politică și să identifice soluții durabile, conforme normelor și principiilor dreptului internațional. A sosit timpul ca pentru regiunea Mării Negre, considerată „cea mai admirabilă din toate mările", România, împreună cu toate celelalte state riverane și cu sprijinul Uniunii Europene și, la nevoie, cu cel al Alianței Nord-Atlantice, să adopte măsurile cele mai potrivite pentru dezvoltarea și stabilitatea regională și să participe în mod constructiv la îndeplinirea acestui obiectiv.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Aelenei Victor, Dreptul frontierei de stat, vol.2, Editura Prouniversitaria, București, 2008.
Bolintineanu Alecsandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan – Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 2000.
Daniela Marinescu – Dreptul mediului înconjurător, ediție revizuită și adăugită, Casa de editură și presă “Șansa” SRL, București, 1996.
Deaconu Ștefan, Principiul bunei vecinătăți în dreptul românesc, Editura All Beck, București, 2005.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase – Drept Internațional Public, Editura „Șansa” SRL, București, 1997.
G. Gidel – Le Droit International Public de la Mer-Lieden, 1977.
Gheorghe Moca – Dreptul International Public, Editura ERA, București, 1999.
Gheorghe Moca, Mircea Duțu, Drept internațional public, Editura Universul Juridic, București, 2008.
Ingrid Detter – The International Legal Order, Editura Ashgate Publishing Company, 1994.
Ioan Stănescu – Oceanele și mările Terrei, Editura Albatros, București, 1983.
Ion Diaconu – Tratat de Drept International Public, vol. II, Editura Lumina lex, București, 2003.
Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta, Purdă Nicolae, Documente de Drept internațional public adoptate la nivel european, Editura Lumina Lex, Vol. I și II, București, 1997.
Mațian Niciu – Drept Internațional Public, Editura Servosat, Arad, 1999.
Mihăilă Marian, Stan Dan, Suciu Carmen, Tratat de drept internațional public, Vol. I, Editura Bren-V.I.S.Print, București, 2004.
Nicolae Androne – Platoul continental, în “Justiția Nouă “ nr. 6/1959.
Nicolae Purdă – coordonator, Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Loredana Pîrvu, Drept internațional public, Editura Universitară, București, 2008.
Popa Nicolae – Jurisprudența Curții Constituționale și Convenția Europeană a drepturilor omului, Ed. Monitorul Oficial, București, 2005.
Raluca Miga Beșteliu – Drept Internațional, Editura All, București, 1997.
Stelian Scăunaș – Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2002.
V.D. Ruzie – Droit international public, Mementos Dalloz, 1991.
Victor Aelenei – Dreptul Frontierei de stat, Editura Univers Științific, București, 2004.
Viorel Velișcu – Drept Internațional Public, Editura SITECH, Craiova, 2011.
ANEXE
ANEXA 1
Liniile de delimitare a platoului continental, a zonei economice exclusive, a zonei contigue si a marii teritoriale.
ANEXA 2
Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României
C O O R D O N A T E L E G E O G R A F I C E
ale punctelor între care sunt trasate liniile de bază drepte, de la care este măsurată lățimea spațiilor maritime ale României
ANEXA 3
Liniile de delimitare maritimă revendicate de România (culoare roție) și Ucraina(culoare albastră)
ANEXA 4
Coastele relevante și zona de delimitare susținute de România
ANEXA 5
Coastele relevante și zona de delimitare susținute deUcraina
ANEXA 6
Coastele relevante ale celor două state identificate de Curtea Internațională de Justiție
ANEXA 7
Zona de delimitare identificată de către Curtea Internațională de Justiție
ANEXA 8
Trasarea liniei de echidistanță provizorie
ANEXA 9
Trasarea frontierei maritime în vecinătatea Insulei Șerpilor
ANEXA 10
Linia ce desparte platoul continental și zona economică exclusivă dintre România și Ucraina, așa cum a fost trasată de Curtea Internațională de Justiție.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Marea Libera Delimitare Si Regim Juridic (ID: 128472)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.