Marci Discursive Si Rolul Lor In Comunicare

CUPRINS

INTRODUCERE

EVOLUȚIA LIMBII VORBITE LA NIVELUL FORMELOR ALOCUTIVE ȘI DELOCUTIVE

1.1 Caracterizarea limbii vorbite

1.2 Principalele expresii deictice

MĂRCI DISCURSIVE ȘI ROLUL LOR ÎN COMUNICARE

2.1 Mărci discursive de menținere sau stabilire a enunțului

2.2 Mărci de inițiere a conversației

2.3 Mărci ale încheierii conversației

2.4 Elemente de tip alocutiv

2.5 Vocativul. Funcția conativă, fatică sau expresivă

FORME LOCUTIVE ȘI ALOCUTIVE ÎN OPERELE LUI MIHAIL SADOVEANU ȘI I.L.CARAGIALE – PARTICULARITĂȚI STILISTICE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În „Istoria Limbii Române”, Alexandru Rosetti definea limba română ca fiind „limba latină populară (sau vulgară), vorbită neîntrerupt în părțile de răsărit ale Imperiului Roman”. Definiția pune în evidență originea latină a limbii române și proveniența limbii române din latina populară, care are niște particularități distincte față de latina cultă, literară. Definiția dată de Al. Rosetti evidențiază, de asemenea, continuitatea existenței limbii și a poporului român în locul de formare – partea de răsărit a Imperiului Roman, ceea ce duce și la gruparea limbii române în cadrul limbii romanice din grupa orientală.

Limba română s-a format în sec I din mileniul I, după cele două războaie daco-romane, când Dacia devine colonie romană și e intens colonizată. Acest lucru are drept consecință formarea poporului român și, concomitent, a limbii române.

Acest proces se desfășoară simultan și durează aproximativ 150-200 de ani. Mai întâi se manifestă fenomenul bilingvismului. Se utilizează simultan atât limba autohtonă (de substrat), daco-geta, cât și limba cuceritorilor, care este limba oficială. Treptat, limba autohtonă cedează locul limbii latine populare, care se transformă cu timpul în limba română, o limbă romanică la fel cu celelalte limbi romanice apărute pe fundamentul limbii latine.

Momentele importante ale evoluției limbii romane au fost: procesul de formare a limbii române, care se încheie în sec VI-VII, rezultând româna comună; în sec XIV-XV are loc desprinderea dialectelor limbii române: aromâna, meglenoromâna, istroromâna, dacoromâna.

Procesul de normare a limbii literare începe abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu înființarea Academiei Române. Atunci, ca urmare a trecerii de la grafia chirilică la cea latină, se declanșează așa-numitul „război al limbilor" care va duce, în final, la fixarea normei lingvistice și va accelera totodată procesul de definitivare a normelor unice ale limbii literare. Lupta s-a dus atunci și pentru impunerea unuia dintre cele două sisteme de scriere, cel etimologic și cel fonetic, problemă depășită în 1880, când Academia adoptă noul proiect de ortografie. După această dată, se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară unitară, în sensul unui ansamblu de norme supradialectale, și modernă.

În secolul al XIX-lea, se formează rapid o literatură modernă, iar limbajul își dezvoltă stilurile funcționale: artistic, științific, jundico-admimstrativ, la care se adaugă cel publicistic și cel politic.

Limba română literară actuală acoperă necesitățile de comunicare în toate domeniil culturii și se caracterizează prin aspect elaborat, îngrijit și prin respectarea unor norme (reguli de utilizare cultivată a limbii), manifestate la nivel fonetic, morfologic, sintactic, lexical. Româna literară contemporană cunoaște mai multe variante de limbaj cultivat, stilurile funcționale (științific, juridico-administrativ,publicistic,artistic).
Etnolingvistica și psiholingvistica apar ca științe ale comunicării, care, alături de antropologia structurală, oferă o viziune sistemică asupra celuilalt. Relația dintre limbă și cultură conturează, în viziunea lui Eugeniu Coșeriu, „sfere de alteritate” . „Sferele de alteritate” între care pendulează individul sunt familia sa, grupurile și rețelele sociale din care acesta face parte. „Sferele de alteritate” exprimă partiționarea sociolectală a diferitelor idiomuri utilizate în comunicarea cotidiană. Angrenat în relaționarea cu ceilalți, individul manifestă, și la nivel lingvistic, apartenența la un grup (etnic, profesional, confesional). Economicul, socialul, politicul, religiosul reprezintă descriptorii în funcție de care comunitățile sunt prezentate și arhivate de știința despre ceilalți oameni. Este calea pe care o vom urma și noi, ca un complement al sintagmaticii cronotopice a celuilalt. Întâlnirea dintre eu și tu are loc sub forma dialogului, în care cei doi actori interacționează ca subiecți ai comunicării. Modalitățile sunt considerate subcategorii raportate la trei tipuri de acte locutive: actul alocutiv, prin care locutorul implică interlocutorul în activitatea de enunțare, actul elocutiv, în care locutorul situează activitatea de limbaj prin raportare la sine și actul delocutiv, în care „locutorul lasă să se impună discursul ca atare, ca și cum nu ar fi deloc răspunzător de producerea acestuia. Locutorul și interlocutorul lipsesc din acest act de enunțare”

Studiul se referă la trei tipuri de modalitate: modalitatea alocutivă, care implică atât locutorul, cât și alocutorul, este orientată către acesta din urmă și „exprimă modul în care locutorul impune alocutorului poziția și voința lui”, modalitatea elocutivă, orientată către locutor și modalitatea delocutivă, care este orientată spre mesaj, fiind „indiferentă față de distincția locutor/alocutor”.

Propunem discutarea ipostazelor discursive ale alterității urmărind registrul alocutiv și registrul delocutiv al alterității. Registrul alocutiv corespunde dialogului, discursului direct, iar celălalt, în acest caz, îmbracă forma (rolul) lui “tu”. Registrul delocutiv este co discursul indirect, în cadrul căruia celălalt se prezintă ca “acela”.

Vom urmări, în lucrarea de față, această disimetrie funcțională a prezenței discursive a celuilalt. Vom examina registrul alocutiv al alterității, marcat de componenta intersubiectivă a limbajului, instituirea alter-ului ca subiect sau obiect în dinamica schimburilor verbale înregistrate în situația medicală. Registrul delocutiv al limbajului surprinde reprezentările celuilalt la nivelul discursului social. Imaginea celuilalt va fi conturată, la nivel delocutiv, de modelul cronotopic al alterității, reprezentările celuilalt fiind obiectivate sociosemiotic în cadrul diferitelor practici de comunicare din cadrul discursului social.

Demersul didactic se structurează în patru capitole, fiecare urmărind să aducă o modestă contribuție la aspectele limbii române vorbite, cu formele ei actuale, dar și cele folosite în trecut, evoluția lor, atât în vorbirea populară, colocvială, cât și în aspectele literare ale limbajului.

Capitolul I „Evoluția limbii vorbite la nivelul formelor alocutive și delocutive” propune o analiză teoretică a conceptelor de locutor-alocutor, așa cum sunt ele prezentate în cele mai recente și avizate studii despre limbă, cu exemple elocvente pentru fiecare situație de comunicare în parte.

Capitolul al-II-lea „Folosirea categoriilor deictice în funcție de cadrul comunicării” oferă o serie de exemple, din mai multe registre ale limbii, în care categoriile discursive vizate apar ancorate în situația de comunicare, funcție care aparține deixisului.

Capitolul al-III-lea „Forme delocutive și alocutive în operele lui Mihail Sadoveanu și I.L. Caragiale. Particularități stilistice este partea mai aplicată a demersului didactic, în care am analizat evoluția formelor alocutive și delocutive din limba veche a operelor lui Sadoveanu, în limba modernă a secolului XX, care este folosită de personajele operelor lui I. L Caragiale.

Concluziile lucrării încearcă să sintetizeze afirmațiile și teoriile susținute în capitolele anterioare, explicând într-o măsură ce se dorește exhaustivă, conceptele nou apărute în gramatica limbii române de „deixis”, „anaforă”, „alocutiv” și „delocutiv”.

Am încercat prin această lucrare să explic relația dintre un anumit vorbitor, care se adresează unui destinatar, într-un context spațio-temporal, pătrund în sfera plină de sensuri și semnificații a limbajului colocvial, cotidian, dar și în universul vechi, patriarhal al vorbitorilor de limbă românească veche, plină de simboluri.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA LIMBII VORBITE LA NIVELUL FORMELOR ALOCUTIVE ȘI DELOCUTIVE

Limba română se realizează sub forma unui sistem complex de variante lingvistice care se deosebesc între ele din perspective funcțiilor îndeplinite în comunicare.

Comunicarea vorbită se realizează cel mai adesea prin conversația spontană, formată dintr-o succesiune de intervenții alternative, creată prin interacțiunea continuă a unui emițător cu un receptor, care își asumă fiecare un cadru neoficial al comunicării. Acest tip de conversație se caracterizează prin canalul acustic oral, contextul extralingvistic comun, prezența concomitentă a emițătorului și a interlocutorului.

Partea cea mai interesantă a limbajului vorbit o constituie dinamica lui continuă, caracterul lui eterogen, faptul că aici se manifestă majoritatea inovațiilor de natură lingvistică și fonetică.

Realizarea orală a mesajului impune comunicări anumite condiții specifice, cum ar fi prezența locutorului (emițător) și a alocutorului ( receptor), de asemenea, canalul oral, care la rândul lui impune procesul vorbirii pentru comunicarea între locutor și alocutor. Diferența față de comunicarea scrisă este că, în cadrul comunicării orale, emițătorul și receptorul se află ,,față în față, într-un cadru comun de comunicare,,.

Acțiunea factorilor extralingvistici care condiționează diversitatea extralingvistică generează varietăți lingvistice de mai multe tipuri, cum ar fi :

Diatopice, care se referă la variația spațială;

Diastratice, privitoare la acțiunile factorilor culturali și sociali;

Diafazice, privind factorii pragmatic și de diversitate;

Diamezici, care diferă în funcție de canalul de comunicare;

,,Aceste varietăți lingvistice pot fi realizate în sincronie sau diacronie, desemnate prin termeni generic, cum ar fi : graiuri, sociolecte, stiluri, coduri,,

Unele elemente caracteristice diferitelor variante ale limbii apar în utilizarea vorbitorilor, de aici reieșind dificultatea disocierii acestor variante, din cauza coexistenței factorilor de variabilitate la nivelul actului lexical.

Fiecare variantă a limbii române se manifestă prin cele două modalități specifice în actul de comunicare : orală și scrisă. În lucrarea de față ne vom referi mai mult asupra variantei vorbite a limbii standard, care este mai permisivă și poate conține elemente lingvistice din registrele nonformale ale comunicării, cum ar fi limbajul popular, argotic sau ale graiurilor limbii române.

Datorită prezenței alocutorului, se introduc în mesajul vorbit o serie de elemente specifice pentru a se realiza adaptarea mesajului la particularitățile de natură diferită ale partenerului de comunicare. Aici amintim elementele specifice funcției conative sau de apel și funcțiile fatice, care asigură menținerea contactului între cei doi interlocutori. Acestea depind de relațiile dintre factorii implicați, precum și de gradul de formalizare a situației de comunicare.

De asemenea, aceste elemente reprezintă dovezi ale atenției pe care cei doi interlocutori și-o acordă unul altuia.

Acestea sunt reprezentate, în principal de : interjecții, forme verbale de imperativ, construcții nominale și pronominale în vocativ, diferite formule de politețe, mai mult sau mai puțin reverențioase etc.

Ceea ce este interesant la această formă de comunicare este că, prin comunicarea verbală se creează un teritoriu al sensurilor negociabile între parteneri, iar privirea și atitudinea mai mult sau mai puțin implicată și interesată constituie un element al conexiunii inverse pentru emițător.

O altă caracteristică a comunicării o constituie caracterul ei spontan, acest lucru influențând organizarea sintactică și pragmatic-discursivă a mesajului.

Tragem concluzia de aici că, discursul verbal este mult mai puțin organizat decât cel scris, favorizând elipsa, prezența mare a clișeelor la toate palierele structurii lingvistice. Ca urmare, sintagmele discursive sunt construite prin adăugare, care reliefează un anumit element de discurs, ,,un anumit tip de informație nouă adusă de enunț în ansamblul preconstituit în cursul discursului,, .

Ca urmare, un enunț focalizat conține din punct de vedere al conținutului, din trei elemente care se intercondiționează reciproc : informația veche, presupoziția, elementul informațional din componența descrierii ca atare și elementul care identifică topicul.

Bineînțeles că discursul oral prezintă un grad mai mare de implicare afectivă, datorat caracterului spontan al acestuia, motivându-se astfel numărul mare de elemente afective prezente. Cele mai frecvente dintre acestea sunt construcțiile cu sens superlativ, cele incidente, interjecțiile și structurile exclamative.

Un rol aparte, foarte pitoresc de altfel, îl ocupă în societatea contemporană, comunicarea fono-acustică, realizată prin intermediul mijloacelor tehnice, care au acaparat cu totul individul și care oferă exemple diverse de realizare a discursului oral.

Discursul mediatic poate fi înțeles ca un discurs general care amalgamează și focalizează cunoștințele și credințele despre ce a fost, este și ar trebui să fie, evident cu accentuarea prezentului, dar fără excluderea memoriei și prospectivei.

Produsele mass-media sunt purtătoare de reprezentări sociale, de curente socio-culturale, de moduri de viață, centralitatea discursului mediatic în societatea postmodernă implicând variate dimensiuni ale convergenței: convergența mediilor (televiziune + computer în televiziunea digitală, televiziune + presă scrisă în diversele ziare preponderent iconice); intertextualitatea

mediilor (presa scrisă glosează pe marginea unor cazuri prezentate la televiziune, emisiunile televizate anunță seara scoop-urile principalelor ziare de a doua zi); interdisciplinaritatea cercetării care conjugă obiective și metode din sociologie, antropologie, semiotică, lingvistică etc”

Contextul situațional se bazează pe cadrul comun de comunicare , folosind mijloace lingvistice, cât și paraverbale, de genul limbajului articulat sau al elementelor de gestică și mimică.

Elementele deictice prezente în discursul oral constituie un ansamblu al tipurilor de expresie care asigură ancorarea mesajului lingvistic în situația de comunicare în care se produce.

Orice enunț este caracterizat de contextul spațio-temporal, de anumite circumstanțe, care vor fi numite în continuare coordonate ale cadrului deictic.

Acestea sunt : coordonata discursivă, realizată chiar în cadrul discursului, între diferite elemente ale lui, coordonata socială, care se referă la relațiile dintre locutor și alocutor, cea spațială, privind informațiile referitoare la locul sau poziția în care are loc discursul; coordonata temporală, care face referire la momentul în care se produce enunțul și coordonata personală, a interlocutorilor prezenți, implicați în enunț.

Dintre toate coordonatele prezentate, doar cea personală și cea temporală sunt codificate, raportarea la ele fiind obligatorie în orice enunț.

Așa cum am afirmat mai sus, cadrul deictic are un centru, care este constituit din persoana vorbitorului, momentul și locul în care produce mesajul dintre emițător și receptor.

În funcție de aceste elemente, precum și de modul de realizare a prezentare a elementelor care constituie mesajul, expresiile deictice pot fi simbolice sau gestuale. În prima categorie intră pronumele de persoana I singular, precum și verbele la aceeași formă personală sau adverbe de timp de tipul ieri, azi, mâine.

Deicticele gestuale se dublează în timpul comunicării prin gesturi sau alte elemente nonverbale, ca de exemplu în enunțul ,, Cu asemenea vorbe convingi pe oricine,, sau sunt ușor de decodificat și fără dublarea lor prin elemente extralingvistice, în formulări de tipul ,,Ăsta pe cine o căuta ?,,

Modul în care discursul îl convoacă și îl (re)prezintă pe celălalt este sugerat de ontologia relației, promovată de Eugeniu Coșeriu. Natura limbajului implică modul de a fi al alterității. Prin intermediul limbajului avem acces la ceilalți. Instituțiile sociale sunt creații de limbaj, realitatea apare ca un proiect social și o construcție participativă a actorilor ei.

Ca proiect discursiv, alteritatea urmează linia relației – directe sau mediate – cu instanța locutivă de referință. După cum arăta lingvistul roman, întâlnirea dintre eu și tu are loc sub forma dialogului, în care cei doi actori interacționează ca subiecți ai comunicării. Distanțarea față de alteritate intervine prin transformarea lui tu în acela, această obiectivare a relației permițând experimentarea celuilalt.

Astfel se plasează modurile de a fi discursive ale celuilalt în cadrul registrului alocutiv și al celui delocutiv. Dimensiunea designativă și cea acțională ale mesajului verbal inclus într-un context comunicațional este observată și de alți lingviști, care utilizează conceptul de modalitate pentru a desemna implicarea enunțătorilor în activitatea de limbaj. Modalitățile sunt considerate subcategorii raportate la trei tipuri de acte locutive: actul alocutiv, prin care locutorul implică interlocutorul în activitatea de enunțare, actul elocutiv, în care locutorul situează activitatea de limbaj prin raportare la sine și actul delocutiv, în care „locutorul lasă să se impună discursul ca atare, ca și cum nu ar fi deloc răspunzător de producerea acestuia.

Locutorul și interlocutorul lipsesc din acest act de enunțare, apărând trei tipuri de modalitate: modalitatea alocutivă, care implică atât locutorul, cât și alocutorul, este orientată către acesta din urmă și „exprimă modul în care locutorul impune alocutorului poziția și voința lui”, modalitatea elocutivă, orientată către locutor și modalitatea delocutivă, care este orientată spre mesaj, fiind „indiferentă față de distincția locutor/alocutor”. Dintre formele discursive (actele de limbaj) subordonate modalității alocutive reținem ordinul (pleacă imediat!), interdicția (îți interzic să…), autorizarea sau permisiunea (îți permit să…), avertismentul (te previn că…), judecata pozitivă sau negativă (Bravo, doamna asistentă!), sugerarea unui fapt (Eu te-aș sfătui pe dumneata să… mai subțire cu diagnosticele), propunerea, cererea, întrebarea, deci toate tipurile de enunțuri orientate spre alocutor, această orientare fiind marcată gramatical prin apariția persoanei a II-a în forma verbului sau a pronumelui.

Aceste poziții sunt stabilite într-un dialog între doi interlocutori; în cazul în care există mai mulți interlocutori, necesitatea mijloacelor ostensive este imperios necesară.

PRINCIPALELE EXPRESII DEICTICE

Expresii referențiale intrinsec deictice se folosesc pentru ancorarea în situația de comunicare, prin procedura de atribuire a referentului din situația de comunicare . Acestea sunt : pronumele personale și demonstrative, morfemele timpurilor verbale .

Expresiile deictice relaționale produc legătura unor elemente de expresie cu determinanții lor, prin raportare la coordonatele deictice, în enunțuri de tipul ,,Chestia asta mă scoate din minți.,,

Expresii cu ancoraj deictic intrinsec, având o structură semantică analizabilă, realizată cu ajutorul interjecțiilor, a substantivelor în cazul vocative, a pronumelor și expresiilor și verbelor performative. Dintre toate aceste categorii gramaticale amintite, interjecțiile sunt cele mai performative în realizarea unei situații de comunicare, având chiar valoarea unui mesaj condensat. De exemplu, interjecția ,,Bravo!,, poate fi decriptată la nivelul unui enunț cu ,,Eu te laud pentru ceea ce ai realizat.,,

De asemenea, interjecțiile cu rol apelativ, alocutiv, de tipul ,,alo, mă,, sunt ancorate în situația de comunicare cu rolul unor mesaje fatice de tipul ,,Eu te rog să mă asculți,, , oferind în același timp și alte informații privitoare la natura socială a locutorului, la canalul comunicării.

Verbele performative sunt reprezentate de o categorie aparte a verbelor, care, prin însăși rostirea lor, realizează acțiunea pe care o descriu : a ruga, a promite, a invita , folosite la persoana I singular, modul indicativ.

În aceeași categorie de realizare intră expresiile performative de tipul ,,Ședința s-a închis!,, prin care locutorul își exercită autoritatea de a modifica starea de lucruri anterioară și de a realize alta nouă.

Pronumele personale de politețe au o dublă semnificație, indicând atât alocutorul, cât și raportul social sau ierarhic al acestuia cu locutorul. Dumneavoastră, Domnia Ta, intră în această categorie, pe când dumneata are un statut aparte, prin deyambiguizarea componentei sociale a celor doi factori ai comunicării, putând marca o perosană negativă din punct de vedere deictic. La fel se pune problema și în cazul pronumelui dânsul, dânsa, cu o component negativă, iar în unele variante regionale ale limbii este folosită cu valoare neutră, privitoare la obiecte.

Chiar între specialiși nu există o punere de accord, întrucât unii îl consideră pronume personal de politețe, în timp ce alții îl încadrează în clasa formelor sinonime ale pronumelui personal.

Însă statutul social absolute este realizat prin acele forme numite reverențioase, de tipul Alteța Sa, Excelență, chiar dacă, uneori, avem raporturi apropiate cu deținătorul respectivului statut.

Expresiile acordului deictic se concretizează prin folosirea unor verbe de deplasare care ăți adaptează expresia la un cadru deictic cu configurație dată , în exprimări de tipul Trebuie să merg la doctor.

Aceste expresii se diferențiază în funcție de Situarea abituală a locutorului sau alocutorului, situarea lor la momentul realizării acțiunii sau situarea la momentul locuției.

Cele mai multe particularități distinct ale limbii române vorbite țin de condițiile de realizare în prezent a comunicării orale, iar gradul ridicat de subiectivitate a mesajului oral este determinat de coparticiparea interlocutorilor la actul comunicării.

Clasificarea mărcilor pragmatic-discursive, care reunesc verbe, vocative, interjecții, conjuncții și adverbe, se face în funcție de rolul acestora în comunicare : mărci ale nuanțării, ale corectării și ezitării, ale interacțiunii verbale.

Prin analiza mărcilor interactive ale limbii române vorbite, s-a observat o tendință de funcționare cu mai multe funcții semantice a expresiei, de la rolul inițierii unei intervenții până la funcția ei modalizatoare sau a ezitării, ca de pildă în cazul interjecției păi , sau a transferului rolului de locutor din acela de alocutor.

Întreruperea comunicării între vorbitori se realizează prin intermediul unor formule stereotipe, de tipul Fiți amabilă! sau Îmi permiteți.

În punctul relevant pentru schimbarea emițătorului, intră în acțiune două reguli de alocare a rolului de emițător, și anume, desemnarea emițătorului următor de către cel care vorbește și autoselectarea ca emițător . Astfel, psihologii au descoperit că „între momentul în care o persoană își termină mesajul și momentul în care cealaltă începe să vorbească poate fi un interval

de timp atât de scurt, încât poate fi considerat aproape inexistent (în anumite cazuri este mai mic de 50 de miimi de secundă), pentru că trecerea de la un vorbitor la altul este atât de netedă.

Cele două reguli ale accesului la cuvânt permit ocurența unor fenomene, printre care se numără suprapunerile unor intervenții comunicative, suprapuneri ce pot fi definite ca fiind „vorbirea simultană a doi (sau mai mulți) participanți la o conversație” .

Există două tipuri de suprapuneri, și anume, suprapunerile propriu-zise, care „apar în punctul relevant pentru schimbarea emițătorului, când locutorul în curs nu-și desemnează succesorul, mai mulți participanți fiind la fel de îndreptățiți să-și asume rolul de emițător”, suprapunerile

fiind în acest caz un rezultat al competiției pentru rolul de emițător, și suprapunerile- rezultat al întreruperii locutorului, care sunt „produse înainte de încheierea intervenției locutorului în curs, ca urmare a întreruperii acestuia de către un alt participant”, acest tip de suprapuneri fiind „forme de violare teritorială, grave prin aceea că pot constitui preludiul unui conflict”.

Comunicarea se realizează adesea prin secvențe discursive cu valoare introductivă, care au rolul de a sonda dispoziția de a conversa a interlocutorilor. Apoi, contactul se menține de către locator prin diferite mărci discursive de tipul ascultă la mine! Imaginează-ți!

Același rol discursiv îl au și anumite adverbe, mai ales de afirmație și de negație : Ești sigur, da? Mă recunoști, nu?.