Marcel Proust – inițiatorul romanului subiectiv [630797]

Marcel Proust – inițiatorul romanului subiectiv

Marcel Proust (Paris, 11 iul. 1971 – Paris, 18 nov. 1922) este un romancier,
critic literar și estetician, nume important al culturii franceze. Deși grav bolnav, încă
din primii ani ai copilăriei, urmează cursurile liceului Condorcet și apoi cele ale
Facultății de Drept de la Paris, audiind în același timp și prelegerile susținute de
Henri Bergson la Sorbona.
În 1896, la insistența familiei sale, compuse din intelectuali aparținând marii
burghezii, se prezi ntă la concursul lansat de Biblioteca Mazarine, dar, deși va reuși,
nu va ocupa postul respectiv, cerând un concediu pe care -l va prelungi până la
sfârșitul vieții. În același an, publică volumul Les Plaisirs et les jours , precedat de
câteva rânduri amabil e semnate de Anatole France, pe care -l cunoscuse într -unul
dintre saloanele pe care le frecventa încă din tinerețe. Imaginea diletantului și a
mondenului îl determină pe André Gide să refuze publicarea primului volum din
ciclul romanesc cunoscut azi sub nu mele de À la recherche du temps perdu. Primele
lecturi ale operei, publicată în 1913, revelă grupului de la N.R.F.1 calitățile unui mare
analist și Gide deschide autorului volumului Du côté de chez Swann porțile editurii
pe care o conducea. Scriitorul, măcinat de boală, își trăiește ultimii ani ai vieții
obsedat de ideea că nu va avea răgazul să -și termine romanul și de aceea va părăsi
arareori apartamentul său, situat în centrul Parisului, doar pentru a verifica unele date
incluse în opera sa. Deși în 1919 obține Premiul Goncourt, este perfect conștient de
faptul că rezultatele obținute în cursul unei îndelungate și laborioase cercetări nu au
fost luate în considerație de cititorii săi – inclusiv de unii d intre cei mai entuziaști
admiratori – și, ca atare, începe să -și explice mesajul atât în nenumărate scrisori, cât
și în ultimul său volum, Le temps retrouv é. Exegeza propriului său roman îl situează
azi printre cei mai de seamă critici și esteticieni modern i. Romancierul care a făurit,
prin metode consonante științei contemporane, un univers care este real, este
considerat astăzi cel mai important scriitor francez al secolului XX și unul dintre
promotorii romanului modern.
În 1912, la redacția prestigioasei reviste pariziene La Nouvelle Revue
Fran çaise, sosește un pachet legat cu panglică de mătase. Manuscrisul răsfoit în
grabă este refuzat. Una dintre cele mai răsunătoare gafe din istoria literară fusese
comisă deoarece volumul bine legat purta titlul Du côté de chez Swann, iar autorul

1 La Nouvelle Revue Fran çaise- Revistă fondată în 1909 de un grup de intelectuali format din André Gide , Jacques
Copeau și Jean Schlumberger, alături de mulți alții.

era Marcel Proust. Cel care respinsese cartea era Andr é Gide, scriitorul ce avea să
elaboreze, de -abia în 1925, teoria romanului modern, realizat deja cu treisprezece
ani mai devreme de către Proust. Doi ani mai târziu, îmboldit de colaboratorii săi,
Gide citește cartea, apărută în 1913, pe cheltuiala autorulu i, și-i trimite lui Proust
următoarele cuvinte : „Faptul de a fi refuzat publicarea acestui volum va r ămâne cea
mai gravă eroare făcută de N.R.F. și, spre rușinea mea, trebuie să declar că eu sunt
vinovatul principal […] Pentru mine erai cel nelipsit din salonul doamnei X sau al
doamnei Y, cel care scria la ziarul Le Figaro. Te socoteam – de ce nu ți -aș mărturisi –
o acum? – un snob, un monden, un amator ”2. Despre această scrisoare s -a vorbit mult,
spunându -se că Gide ar fi refuzat publicarea manuscrisului ene rvat de lectura unui
pasaj în care se afla o metaforă incorectă. Textul publicat în 1970 de către Philippe
Kolb, editorul și comentatorul corespondenței proustiene, arată limpede că
atitudinea lui Gide a fost dictată de imaginea omului Marcel Proust care s -a suprapus
pe cea a autorului unui volum… necitit . Răspunsul la această scrisoare nu a fost găsit.
Astăzi, însă, nu ne este greu să ne imaginăm reacția lui Proust, căci dialogul
scriitorului cu viitorii săi exegeți începuse cu mult timp înainte, abia cum avea să se
dovedească de -abia în 1954, când se publică volumul Contre Sainte -Beuve . Marcel
Proust, i ntuind, poate, că romanul pe care năzuia să -l scrie nu va putea fi apreciat la
justa lui valoare decât dacă va fi desprins de restul alcătuit din diferitele imagini
lăsate de omul ros de timpuriu de boală și patimi, pledase vehement împotriva
metodei preco nizate de Saint -Beuve: „O carte este produsă de un alt eu decât cel
care se manifestă în obiceiurile noastre, decât cel ce poate fi detectat în
comportamentul nostru în societate sau din moravurile noastre ”3. Fraza oferită este
invocată adesea de cei care susțin că mesajul unui autor trebuie descifrat după ce
opera a fost extrasă din contextul istoric, social și artistic în care a fost concepută,
revendicându -l pe Proust drept promotorul analzei intrinseci. Fără a nega
dezavantajele metodei incriminate de P roust – lista judecăților de valoare eronate
emise se Sainte -Beuve cu privire la Baalzac, Stendhal și Gerard de Nerval se
îmbogățește cu verdictul dat de Gide în 1912 – țin să sublinez că însuși Proust revine
asupra afirmației făcute în termenii atât de cate gorici în tinerețe: „Știam că trebuie
să mă străduiesc să descifrez singur acea carte interioară cu semne necunoscute pe
care atenția mea, explorând zonele inconștientului, o căuta, izbindu -se de ea, dându –
i târcoale, asemenea unui scafandru în timp ce cer cetează adâncul mării […] Acea
carte este de asemenea singura carte tipărită în adâncurile ființei noastre de realitatea

2 Alden, Douglas W., Brooks, Richard A., A critical bibliography of french literature , Volumul VI, SYRACUSE
UNIVERSITY PRESS, 1980, p. 302.
3 Proust, Marcel, Împotriva lui Sainte -Beuve , Ed. Univers , București, 1976, p. 33.

însăși ”4. După cum reiese din acest pasaj, omul și creatorul nu se află într -un raport
de excluziune, ci de incluziune, primul furnizându -i celui de -al doilea materialul brut
ce trebuie analizat și apoi restructurat de artistul capabil să extragă din efemer și
particular eternul și generalul. Din realitatea care i -a dictat autorului cartea pe care a
izbutit s -o scrie, au rămas o serie de imagini mai mult sau mai puțin asemănătoare
omului Marcel Proust, vehiculate de prietenii mai mult sau mai puțin apropiați, de
nume roșii destinatari ai epistolelor trimise de marele romancier și, bineînțeles, de
biografii scriitorului, doritori să descopere în paginile ciclului romanesc À la
recherche du temps perdu fie pe un copil debil și anxios trimis să -și petreacă
vacanțele într -un orășel numit Illiers, fie pe adolescentul cu valeități literare, fie pe
tânărul dornic să pătrundă în saloanele aristocratice. Nu se poate tăgădui faptu l că
Proust a fost un copil bolnăvicios și hipersensibil, un adolescent atras în egală
măsură de lite ratură și de viața mondenă și un tânăr care și -a irosit mulți ani în plăceri
frivole, după cum nu se poate tăgădui nici că experiențele acestui copil, acestui
adolescent și acestui tânăr au fost folosite de scriitor. Ceea ce pun sub semnul
întrebării este ultima imagine hipnotizată de toți biografii lui Marcel Proust, și
anume cea a omului bolnav, îmbătrânit înainte de vreme, care s -a izolat de semenii
săi pentru a -și retrăi tinerețea.
À la recherche du temps perdu este un titlu care conține un cuvânt ambig uu,
recherche însemnând în limba franceză nu numai căutare , ci și cercetare . Lectura
atentă a operei prustiene neutralizează, cred, imaginea celebrului abulic care s -a
sihăstrit în odaia cu pereși căptușiți pentru a asista în liniște șa desfășurarea unui film
compus din secvențele ce apar pe ecran proiectate de arbitrarele legi ale memoriei
involuntare, impunând dimpotrivă imaginea unui cercetător atent și lucid, hotărât să
descifreze sensul și consecințele experiențelor trăite. Acest cercetător , silit de boală
să exploreze un câmp restrâns, nu s -a ivit dintr -odată , ci a coexistat de la bun început
cu amatorul, cu snobul și cu hipersensibilul Proust. O dovadă în sprijinul celor
afirmate o constituie următoarele rânduri, trimise în 1905 lui Emanuel Bibescu: „Tot
ceea ce am f ăcut până acum nu reprezintă o muncă adevărată, ci numai lucrări de
documentare, traduceri etc. Este suficient pentru a -mi stârni setea de a realiza ceva,
fără să mi -o poată potoli ”5. Lucrările la care făcea referire Proust au fost considerate,
la data apariției lor, drept încercările unui diletant. Astăzi, când traducerea unei opere
literare reprezintp echivalarea cu un act de creație ce presupune o prealabilă critică
imanentă, tălmăci rea operelor lui Ruskin de către Proust este considerată, în 1964,

4 Idem, Timpul regăsit , Ed. Grup Editorial ART , 2017, București, p. 56.
5 Alden, Douglas W., Brooks, Richard A., op. cit., p. 265.

de către Jean Paris, o capodoperă ce poate sta alături de traducerea lui Nerval din
Goethe.
Studiile dedicate lui Flaubert și Baudelaire de către Proust în ultimii ani ai
vieții sale inaugu rează o nouă metodă de cercetare a cărei valabilitate s -a impus de –
abia în cea de -a doua jumătate a secolului nostru. Munca de documentare era, în linii
mari, încheiată în jurul anului 1909, când scriit orul are revelația că trăiește pentru
propria -i operă. Această revelație are drept consecință făurirea unei opere din care
intriga – elementul socotit esențial de toți romancierii ce l -au precedat – este în mod
deliberat eliminată, după cum în mod deliberat sunt fixate și acele scene cruciale
unde – siliți fie de evenimente exterioare, fie de pasiuni contradictorii – eroii se făuresc
pe ei înșiși, alegând faăta prin care se vor realiza sau se vor rata. Condiționați de
lectura romanelor alcătuite după formula tradițională, primii cititori ai lui Proust au
căutat ind icii care să le permită să întrevadă evoluția intrigii și implicit a personajelor
și au sfârșit prin a opri lectura, convinși.
Proust a tratat timpul ca fiind atât un element distrugător, cât și un element
pozitiv, a cărui esență poate fi descoperită numai de memoria intuitivă. Scurgerea
timpului este explicată în lumin a teoriilor filosofului francez Henri Bergson , pe care
Proust îl admira și cu care se înrudea. Reîntoarcerile în timp erau produse de
contactul cu o madlenă, o prăjitură care declanșa un flas h-back instantaneu. Timpul
este într -o scurgere constantă, momentele din trecut ș i din prezent având o realitate
egală. Proust a explorat de asemenea culmile psihicului uman, acțiunile
subconștientului, și iraționalitatea comportamentului uman, în special în contact cu
dragostea. Opera lui, tradusă în multe limbi, i -a asigurat reputația în lume, și metoda
lui de a scrie a avut o puternică influență în literatura secolului XX. Un alt roman
de-al său, descoperit și publicat după moartea sa, este Jean Santeuil (3 volume,
1952). Traducătorii singurelor variante integrale în limba română ai romanului
fluviu al Marcel Proust A recherche du temp perdu sunt Radu Cioculescu și Irina
Mavrodin .
Figurile ce animă paginile proustiene sunt în primul rând profund sociale.
Caracterizarea lor se centrează în jurul claselor din care fac parte, căci Proust desc rie
mișcările sociale din societatea franceză a secolului al XIX -lea, cu accente evidente
asupra luptei dintre burghezia ascendentă și aristocrația în decădere. Clasa inferioară
sau cea a servitorilor, mai puțin masivă ca reprezentare, este totuși amplu tr atată prin
protagoniști de marcă precum Françoise sau directorul hotelului de la Balbec.
Această repartizare m -a determinat să aleg trei personaje, câte unul pentru fiecare
pătură socială, pentru a demonstra câte au în comun idiolectul, ca noțiune abstract ă,
și scrisul lui Proust, prin modalitățile de exprimare ale eroilor săi. În privința noutății

aduse în literatură la nivelul personajelor, ea constă în trei puncte esențiale :
personajele proustiene se dezvăluie treptat, scriitorul nu este omniscient, iar cititorul
le percepe așa cum percepi în viață persoanele pe care le întâlnești, puțin câte puțin;
personajele lui Proust se transformă, nu rămân aceleași de la început până la sfârșit,
uneori transformarea fiind radicală (Saint -Loup, Albertine, Oriane, Ode tte); nu
ajungem să le cunoaștem cu adevărat niciodată, sunt personaje impresioniste
descrise în ape, lumina și punctul de vedere subliniind de fiecare dată altceva din
nepătrunsul lor. O noutate majoră romanescă la Proust este faptul că personajele sale
nu acționează, cel mai adesea ele sunt prezentate la serate, la întruniri, în timpul
discuțiilor din saloane, acțiunea propriu -zisă lipsește constant din paginile
romanului. Apoi personajele sunt foarte feminine : fie sunt femei, ca personajele de
marcă (Ori ane de Guermantes, Sidonie Verdurin Odette Swann, Albertine Simonet,
Françoise, mama), fie sunt efeminați , homosexuali (Charlus, Morel, l e prince de
Guermantes, Saint -Loup, Jupien), fie sunt dominați de femei (Basin de Guermantes).
Protagoniștii lui Proust sunt aproape toți inspirați din persoane reale din anturajul
autorului, adesea reunind trăsături morale și de limbaj ale mai multor cunoscuți (de
exemplu, pentru Albertine, Proust s -ar fi inspirat din Alfred Agostinelli, Henri
Rochat, Marie Finaly, Mlle d ’Hinnisdael, Albert le Cuziat, Marie de Chevilly și
Albert Nahmias). Ei apar prezentați în strânsă legătură cu temele romanului – arta,
sexualitatea, timpul, spațiul, dorința, istoria, numele, iar num ărul lor este vădit mare.
Este așadar uimitor cum Proust atribuie fiecărui personaj un limbaj anume,
recognoscibil prin cuvinte, expresii, modalități de pronunție sau intonație, care se
repetă de la o intervenție la alta. Cu decenii înaintea lui Bernard Bloch, scriitorul
este conștient de ace astă particularizar e a limbii despre care și declară, pe care o
explică sau o subliniază aproape la tot pasul. El răstoarnă formule, forțează limba,
inventează cuvinte și expresii, se folosește de anglicisme (Odette), de dialect, de
argou (Charlus), de registre diverse, de a rhaisme (Oriane), de formule literare
consacrate, de latinisme, de clișee jurnalistice (Norpois), de greșeli (paronimii), de
terminologii, de cuvinte rare, de împrumuturi, de calambururi pentru a arăta
varietatea și savorile largi ale limbii franceze, de c are nu se servește elitist ca
ermeticii, nici savant și fățiș poetic precum scriitorii obișnuiți. Proust își construiește
propria sa limbă franceză. Limba constituie una din temele romanului, fiind prezentă
sub semnificația concretă, ca limbă care gustă mâ ncărurile lui Françoise și săruturile
lui Albertine, dar și abstractă, ca limbă făcută din cuvinte, multe, rostite de numeroșii
protagoniști. Toate personajele vorbesc, romanul este o înșiruire de conversații, de
dialoguri, de scrisori, de dezbateri; pare că vorbirea este modul prin care personajele
acționează asupra realității. Bogăția limbii proustiene este în acord cu bogăția
personajelor,Proust ilustrând admirabil preceptul socio -lingvistic: spune -mi ce
limbă vorbești ca să -ți spun cine ești.Atribut rem arcabil și binecunoscut pentru limba

proustiană este sintaxa caracterizată de fraze lungi, cu multe subordonate și
subordonate la subordonate, de relații complexe între idei, de timpuri compuse,
conjunctive cu forme dificile și concordanțe, paranteze, punc tuație diversă, liniuțe.
Toate demonstrează dorința scriitorului de a scrie cum ai compune muzică, cum ai
picta un tablou în mai multe straturi, sau de a scrie cu perfecțiunea și dăruirea
specifice lui Françoise când gătește le bœuf mode.
Marcel Proust a c reat o lume care din posibilă a devenit reală, realitatea fiindu –
i conferită de stil, definit ca viața autorului care este în același timp și viața celorlalți,
stilul fiind pentru scriitor ceea ce este culoarea pentru pictor, adică o problemă care
nu ține de tehnică, ci de viziune. Timpul, neînduplecatul dușman al omului Marcel
Proust, a încheiat o pace definitivă cu făuritorul uneia dintre cele mai semnificative
capodopere ale literaturii universale.

Opere :
 1896 Les plaisirs et les jours (Plăcerile și zilele )
 1904 La Bible D'Amiens ; "Biblia din Amiens", o traducere a eseului lui Ruskin The Bible of
Amiens .
 1906 Sésame et les lys ; o traducere a eseului lui Ruskin Sesame and Lilies
 1913 -1927 À la recherche du temps perdu (În căutarea timpului pierdut )
o 1913 Du côté de chez Swann (În partea dinspre Swann )
o 1918 À l'ombre des jeunes filles en fleur (La umbra fetelor în floare )
o 1920 Le côté de Guermantes (Partea dinspre Guermantes )
o 1922 Sodome et Gomorrhe (Sodoma și Gomora )
o 1923 La prisonnière (Captiva sau Prizoniera )
o 1925 Albertine disparue (Albertine a dispărut sau Fugara )
o 1927 Le temps retrouvé (Timpul regăsit )
 1919 Pastiches et mélanges ( Pastișe și melanjuri )
 1954 Contre Sainte -Beuve (Împotriva lui Sainte -Beuve )
 1954 Jean Santeuil (roman neterminat)

Bibliografie

Alden, Douglas W., Brooks, Richard A., A critical bibliography of french literature ,
Volumul VI, SYRACUSE UNIVERSITY PRESS, 1980 .
Băicuș, Iulian, Dublul Narcis. Influența lui Marcel Proust și André Gide asupra
prozatorilor români interbelici , Editura Universității din București, 2003 .
Proust, Marcel, Împotriva lui Sainte -Beuve , Editura Univers , București, 1976.
Proust, Marcel, Timpul regăsit , Editura Grup Editorial ART , București, 2017
Proust, Marcel, Swann, Grup Editorial ART , București, 2017.
Sebastian, Mihail, Corespondența lui Marcel Proust , București, Fundația pentru Literatură
și Artă „Regele Carol II”, 1939 .
Zamfir, Mihai, Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian , Editura
Univers , București, 1976 .

Andron Bogdan Sabin
Marter LRME, Istoria romanului modern
Baia Mare, 2020