Marcarea Si Etichetarea Ecologica A Produselor Si Serviciilor In Conformitate CU Cerintele Uniunii Europene
MARCAREA ȘI ETICHETAREA ECOLOGICĂ A PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR ÎN CONFORMITATE CU CERINȚELE UNIUNII EUROPENE
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL 1. Cadrul legislativ privind marcarea și etichetarea
mărfurilor
Reglementarea juridică a mărcilor din România
Reglementarea juridică a etichetării în România
Marcarea produselor și serviciilor
Elemente de definire a mărcilor
Funcțiile mărcilor
Clasificarea mărcilor. Tipuri de mărci
Protecția internațională a mărcilor
Protecția mărcilor în Uniunea Europeană
Marca de certificare „CE” și „Keymark”
Certificarea Sistemului de Management al Calității
și mărcile de certificare
CAPITOLUL 2. Etichetarea mărfurilor
Scurt istoric al etichetei
Definiția etichetei și a etichetării
Clasificarea etichetei
Funcțiile etichetei
Particularități ale etichetei în funcție de produs
Etichetarea produselor alimentare
Etichetarea produselor textile
Etichetarea produselor din lemn(mobila)
Etichetarea produselor chimice(cosmetice, detergenți)
CAPITOLUL 3. Marcarea și etichetarea ecologică
Analiza pe ciclul de viață economic-ecologică a produselor – factor
important în procesul de eco-etichetare
Sisteme naționale de marcare ecologică a produselor
Preocupări în Uniunea Europeană privind introducerea unui sistem
Unitar de marcare ecologică a produselor
Etichetarea ecologică și Eco-eticheta
Standardele ISO 14000 referitoare la marcarea ecologică a produselor
CAPITOLUL 4. Studiu de caz – Marcarea și etichetarea detergenților
compactați
Ce sunt detergenții compactați
Tranziția la detergenții compactați
Mercantizarea detergenților compactați
Aspecte legate de stabilirea prețului detergenților compactați
Utilizarea corectă a detergenților compactați
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
În ultimul timp am asistat cu toții la o schimbare din ce în ce mai accentuată a condițiilor actuale de piață, precum și la o creștere a importanței acordată calității produselor și serviciilor, în cadrul noilor structuri.
Au apărut astfel, noi preocupări pentru găsirea unor soluții cât mai optime în ceea ce privește reglementarea liberei circulații a produselor și a serviciilor, precum și a desființării barierelor tehnice și comerciale între parteneri.
Legile care guvernează schimburile comerciale, sunt foarte exigente, iar în lupta concurențială, nu este de ajuns ca produsele sau serviciile să fie declarate doar de către furnizor că sunt conforme cu cerințele de piață, ci trebuie ca această declarație de conformitate să aibă acoperire printr-o atestare dată de o autoritate recunoscută, inatacabilă din punct de vedere tehnic, juridic sau administrativ.
Așa că diversificării rapide a gamei de produse și servicii, de asemenea datorată mondializării piețelor, a apărut necesitatea introducerii unor practici noi, care să determine creșterea încrederii între partenerii comerciali din diferite țări cu privire la calitatea produselor pe care le comercializează.
Drept pentru care, noile practici ce pot garanta utilizatorului calitatea produselor sau serviciilor achiziționate au impus apariția sistemului de certificare a produselor și serviciilor, de marcare și de etichetare.
Problemele grave cu care se confruntă omenirea în domeniul protecției mediului au generat o serie de reacții din partea a numeroase guverne în domeniul asigurării unor produse nepoluante, ecologice.
Prezentă la nivel mondial, problema protecției mediului este luată, tot mai mult în discuție, datorită impactului pe care îl are asupra omenirii în general, și asupra generațiilor viitoare în special. Prin amplitudinea de manifestare și profunzimea consecințelor lor problemele ecologice, mai precis cele ale protecției mediului și conservării naturii au dobândit o dimensiune universală și permanentă.
Scopul introducerii marcării și etichetării ecologice este de a promova produsele care au un impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viață.
Etichetarea ecologică este o acțiune voluntară (agentul economic nu este obligat să-și aplice eticheta ecologică pe produs).
Promovarea acestor produse contribuie la utilizarea eficientă a resurselor și la un nivel ridicat de protecție a mediului, prin furnizarea către consumatori de informații corecte, exacte și stabilite pe bază științifică despre produsele respective.
Prin urmare, în contextul actual al internaționalizării și globalizării afacerilor, al deschiderii către un comerț din ce în ce mai internaționalizat, al integrării europene a multor state printre care și România, problema mercării și etichetării ecologice este una de mare actualitate.
Având în vedere aceste elemente, lucrarea efectuată încearcă să prezinte căteva particularități legate de marcarea ecologică a produselor și ambalajelor în Uniunea Europeană.
În prima parte a lucrării am tratat câteva aspecte legate de cadrul legislativ privind marcarea și etichetarea mărfuriloe, în mod distind reglementarea juridică a mărcilor și a etichetării în România.
Urmează apoi câteva noțiuni cu caracter teroretic legate de marcarea produselor și serviciilor, cum ar fi: definirea mărcilor, funcțiile mărcilor, clasificarea mărcilor, protecția internațională a mărcilor, mărcile de certificare.
Un capitol distinct este rezervat prezentării aspectelor relevante din domeniul etichetării mărfurilor, precum: definirea etichetei, clasificarea etichetelor, funcțiile etichetelor, particularitățile etichetei în funcție de produs.
Având o însemnătate deosebită în acest domeniu, marcarea și etichetarea ecologică este reliefată distinc în cadrul unui capitol, unde am avut în vedere următoarele elemente: sisteme naționale de marcare ecologică a produselor, preocupări în Uniunea Europeană privind introducerea unui sitem unitar de marcare ecologică a produselor, eticheta ecologică și ECO-eticheta, standardele ISO 14000 referitoare la marcarea ecologică a produselor.
Lucrarea de încheie cu studiu de caz referitor la marcarea și etichetarea detergenților compactați, unde am avut în vedere următoarele aspecte: prezentarea produselor, importanțalor asupra mediului și impactul asupra consumatorilor, tranziția la aceste produse, mercantizarea detergenților compactați, stabilirea prețului acestor produse și utilizarea corectă a detergenților compactați.
Capitolul 1
CADRUL LEGISLATIV PRIVIND MARCAREA ȘI ETICHETAREA MĂRFURILOR
1.1. Reglementarea juridică a mărcilor în România
Protecția mărcilor a fost reglementată, pentru prima dată în România prin “Legea asupra mărcilor de fabrică și de comerț” și “Regulamentul pentru aplicarea acestei Legi”, ambele adoptate încă din anul 1879.
Această lege s-a caracterizat prin următoarele elemente:
instituirea sistemului dobândirii dreptului de folosire a mărcii prin prioritate de folosire: manifestarea voinței de a dobândi proprietatea mărcii rezultă din acte de folosire a acesteia, iar depozitul mărcii constituit ulterior, are doar efect declarativ, adică aduce la cunoștința tuturor un drept de proprietate preexistent;
marca are caracter facultativ: “marca de fabrică sau de comerț este facultativă” (art. 3 din Lege);
marca reprezintă un drept individual, absolut și exclusiv: “marca adoptată de un comerciant sau de un fabricant nu se poate întrebuința de un alt comerciant sau fabricant pentru a deosebi produsele de aceeași natură” (art. 4 din Lege).
Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, adoptată la data de 29 decembrie 1967, aduce următoarele elemente de noutate, față de legea anterioară:
instituirea sistemului dobândirii dreptului de folosire a mărcii prin prioritate de înregistrare;
extinderea sferei noțiunii de marcă: pe lângă mărcile de fabrică și de comerț este reglementată și marca de serviciu. Sunt definite, de asemenea, mărcile individuale și colective;
introducerea caracterului obligatoriu al mărcilor de fabrică, spre deosebire de mărcile de comerț și de serviciu a căror aplicare este facultativă: “întreprinderile producătoare sunt obligate să înregistreze și să folosească mărci de fabrică pentru toate produsele lor destinate consumului intern. Înregistrarea mărcilor de comerț (..) și a mărcilor de serviciu (..) este facultativă” (art. 5 din Lege);
asigurarea concordanței cu dispozițiile Convenției de la Paris și ale Aranjamentului de la Madrid, privind protecția internațională a mărcilor.
Reglementarea sistemului juridic al mărcilor din țara noastră a trebuit să fie corelată cu tratatul internațional de armonizare a legislațiilor naționale elaborat de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI), precum și cu Directiva UE din acest domeniu. În acest sens a fost adoptată Legea privind mărcile și indicațiile geografice prin care România se aliniază la standardele internaționale și a reglementărilor în domeniul mărcilor.
Organismul național cu atribuții în domeniul mărcilor este Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) care asigură protecția mărcilor și a indicațiilor geografice.
Atribuțiunile OSIM stabilite prin Legea nr.84/1998 sunt:
înregistrează, examinează și publică cererile de înregistrare a mărcilor;
examinează mărcile înregistrate sau depuse spre înregistrare la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, conform Aranjamentului de la Madrid sau Protocolului referitor la acest aranjament, recunoscând sau refuzând protecția acestora pe teritoriul României;
înregistrează și publică cererile de înregistrare a indicațiilor geografice și acordă protecția acestora pe teritoriul României;
eliberează certificate de înregistrare a mărcilor;
eliberează certificate de înregistrare a indicațiilor geografice și acordă dreptul de utilizare a acestora;
organizează și ține Registrul Național al Mărcilor și Registrul Național al Indicațiilor Geografice;
eliberează certificate de prioritate pentru mărci;
efectuează cercetări prealabile înregistrării unei mărci;
administrează, conservă și dezvoltă colecția națională de mărci și de indicații geografice și realizează baza de date informative în domeniu;
întreține relații cu organisme guvernamentale similare și cu organizații regionale de proprietate industrială; reprezintă România în organizații internaționale de specialitate;
editează publicația oficială privind mărcile și indicațiile geografice ale produselor și asigură schimbul de publicații cu administrațiile naționale similare străine și cu organismele și organizațiile internaționale de profil.
Înregistrarea mărcilor la OSIM se face de orice persoană fizică sau juridică după o procedură prevăzută în legea nr.84/1998 și care constă în parcurgerea următoarelor etape:
examinarea cererii de înregistrare a mărcii pentru a se constata dacă îndeplinește toate condițiile necesare (termenul este de o lună);
examinarea de fond a cererii de înregistrare a mărcii în vederea admiterii acesteia (termenul de 6 luni);
înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, eliberând titularului certificatul de înregistrare a mărcii. Marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 2 luni de la înregistrare.
Nu pot fi înregistrate și protejate mărcile care nu îndeplinesc următoarele condiții:
sunt lipsite de caracter distinctiv;
sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante;
sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valu mărci;
efectuează cercetări prealabile înregistrării unei mărci;
administrează, conservă și dezvoltă colecția națională de mărci și de indicații geografice și realizează baza de date informative în domeniu;
întreține relații cu organisme guvernamentale similare și cu organizații regionale de proprietate industrială; reprezintă România în organizații internaționale de specialitate;
editează publicația oficială privind mărcile și indicațiile geografice ale produselor și asigură schimbul de publicații cu administrațiile naționale similare străine și cu organismele și organizațiile internaționale de profil.
Înregistrarea mărcilor la OSIM se face de orice persoană fizică sau juridică după o procedură prevăzută în legea nr.84/1998 și care constă în parcurgerea următoarelor etape:
examinarea cererii de înregistrare a mărcii pentru a se constata dacă îndeplinește toate condițiile necesare (termenul este de o lună);
examinarea de fond a cererii de înregistrare a mărcii în vederea admiterii acesteia (termenul de 6 luni);
înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, eliberând titularului certificatul de înregistrare a mărcii. Marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 2 luni de la înregistrare.
Nu pot fi înregistrate și protejate mărcile care nu îndeplinesc următoarele condiții:
sunt lipsite de caracter distinctiv;
sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante;
sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanțială produsului;
sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului;
conțin o indicație geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicație, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicații este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine;
sunt constituite sau conțin o indicație geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat;
sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România;
cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de steme, drapele, alte embleme, sigle, inițiale sau denumiri care intră sub incidența art 6 din Convenția de la Paris și care aparțin organizațiilor internaționale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe țări ale Uniunii.
este similară cu o marcă anterioară și este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară:
este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută și dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii ori această folosire ar putea produce prejudicii titularului mărcii notorii.
Mărcile devin competitive, satisfăcând deopotrivă interesele producătorilor și consumatorilor, atunci când îndeplinesc unele cerințe esențiale, și anume:
să aibe un caracter distinctiv și de noutate, pentru a se evita unele confuzii cu alte mărci similare ale concurenței;
să fie expresivă, clară și să se pronunțe ușor (să fie euforică, în cazul celor verbale și sonore) și să fie ușor de memorat;
să nu inducă în eroare publicul asupra caracteristicilor intrinseci ale produselor la care se referă, deci să transmită corect mesajul dorit clienților;
să aibe pe cât posibil o semnificație legată de produsele în cauză sau de activitatea întreprinderii.
Indicația geografică este o denumire care servește la identificarea unui produs originar dintr-o țară, regiune sau localitate a unui stat în cazul în care o calitate, o reputație sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esențial atribuite acestei regiuni geografice.
Dreptul asupra indicației geografice este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la OSIM în condițiile legii nr.84/1998 sau de convențiile internaționale la care România este parte. Ele pot fi folosite numai de persoanele care produc și comercializează produsele pentru care aceste indicații au fost înregistrate.
Înregistrarea indicației geografice se poate face de toate asociațiile de producători care desfășoară o activitate de producție în zona geografică respectivă, pentru produsele indicate în cerere.
Acordarea de către OSIM a dreptului de utilizare a indicațiilor geografice se face după ce Ministerul Agriculturii și Alimentației atestă indicația geografică a produselor care pot fi comercializate, aria geografică de producție, precum și caracteristicile de calitate și condițiile de obținere pe care trebuie să le îndeplinească produsele pentru a putea fi comercializate sub indicația geografică respectivă.
Drepturile conferite de înregistrarea unei indicații geografice se referă la durata de protecție de către OSIM, care este nelimitată, iar dreptul de utilizare este de 10 ani, dacă se mențin condițiile în care acest drept a fost obținut.
Aplicarea indicației geografice se poate face pe: produs, ambalaj, documentele însoțitoare, prospecte, reclame, menționând „indicația geografică înregistrată“.
Este interzisă folosirea unei indicații geografice sau imitarea ei de către persoane neautorizate, chiar dacă se indică originea reală a produselor, adăugându-se mențiuni ca „gen“, „tip“, „imitație“ etc.
În cazul vinurilor și produselor spirtoase este interzisă folosirea indicațiilor geografice de alte persoane neautorizate de OSIM, a căror produse nu sunt originare din locul sugerat de indicația geografică respectivă. Când apar asemenea situații, Ministerul Agriculturii și Alimentației poate proceda, din oficiu sau la sesizarea unei persoane, la controlul calității produselor.
Dreptul de folosire a unei indicații geografice nu poate să facă obiectul nici unei transmiteri.
1.2. Reglementarea juridică a etichetării în România
Eticheta ecologică desemnează acele produse care determină reducerea impactului asupra mediului, în comparație cu alte produse din același grup de produse, fără a încalca cerințele legale aplicabile produselor la nivel național.
Stabilirea unui astfel de sistem de etichetare ecologică este destinat să ajute consumatorii să aleagă produsele care pot determina reducerea impactului asupra mediului oferindu-le informații privind caracteristicile de impact asupra mediului ale produselor etichetate ecologic.
Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1980/2000 din 17 iulie 2000 privind schema de acordare a etichetei ecologice are ca obiect stabilirea unui sistem voluntar de acordare a etichetei ecologice, pentru promovarea produselor cu un impact minim asupra mediului pe parcursul întregului lor ciclu de viață și care oferă consumatorilor informații precise, exacte și stabilite pe bază științifică cu privire la impactul acestora asupra mediului.
Deciziile subsecvente Regulamentului nr. 1980/2000/EEC privind stabilirea unei proceduri de acordare a etichetei ecologice până în anul 2007 prin hotărâri ale Guvernului și vor stabili criteriile specifice pentru etichetarea ecologică a următoarelor grupe de produse:
1. Mașini de spălat vase
2. Aparate frigorifice
3. Mașini de spalat rufe
4. Detergenți pentru vase
5. Detergenți pentru rufe
6. Lacuri și vopsele pentru uz gospodăresc
7. Vopsele de interior și lacuri
8. Produse textile
9. Încălțăminte
10. Lenjerie de pat și cămăși
11. Becuri cu o singură terminație (un filament)
12. Becuri cu două terminații (două filamente)
13. Hârtie pentru copiere
14. Hârtie pentru servețele
15. Amelioratori pentru sol
16. Hârtie de toaletă
17. Role de hârtie pentru bucătărie
18. Computere personale
19. Computere portabile
20. Saltele de pat
Prin transpunerea Regulamentului nr. 1980/2000/EEC privind stabilirea unei proceduri de acordare a etichetei ecologice, a Deciziei nr.729/2000/EEC privind contractul cadru referitor la condițiile de utilizare a etichetei ecologice și Deciziei nr.728/2000/EEC referitoare la stabilirea tarifelor pentru solicitare și taxelor anuale pentru etichetare ecologică a fost elaborată Hotărârea Guvernului nr. 189/28 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 166/ 08 martie 2002.
Autoritatea Competentă privind acordarea etichetei ecologice este Ministerul Apelor și Protecției Mediului. În luarea deciziilor privind acordarea etichetei ecologice, această Autoritate este sprijinită de Comisia Națională pentru Acordarea Etichetei Ecologice. Această Comisie este formată din reprezentanți ai Ministerului Apelor și Protecției Mediului, Ministerului Industriei și Resurselor, Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului, Instituții de Cercetare, cadre universitare, organizatii neguvernamentale.
Necesitatea reglementării etichetării produselor este o problemă de interes public întrucât vizează protecția consumatorului din punct de vedere biologic, economic și social. În același timp, se constituie ca o barieră în calea comercializării produselor necorespunzătoare calitativ, a produselor pirat și a celor falsificate. De aceea, soluții privind etichetarea bunurilor regăsim în “Principiile directoare pentru protecția consumatorilor” (vezi Rezoluția Adunării Generale O.N.U. nr. 39l248 din 1985), în Codul de deontologie al comerțului internațional cu bunuri alimentare (vezi documentul Comisiei Codex Alimentarius R.C.P. 20l1979, rev. 1l 1985), ca și în alte reglementări conexe, internaționale și naționale.
În România, Ordonanța Guvernului nr. 21 din 1992 privind protecția consumatorilor, capitolu1 IV ,,Informarea și educarea consumatorilor” stipulează:
consumatorii au dreptul să fie informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către agenții economici;
informarea consumatorilor despre produsele oferite se realizează prin elemente de identificare și caracterizare ale acestora, care se înscriu la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau carte tehnică, instrucțiunile de folosire ori altele asemenea ce însoțesc produsul, în funcție de natura acestuia;
informațiile trebuie să fie înscrise în limba română, indiferent de țara de origine a produsului; trebuie să fie complete, corecte, precise și explicite și să cuprindă denumirea produsului, marca producătorului, cantitatea, prețul, termenul de garanție sau, de valabilitate și după caz, principalele caracteristici de calitate, compoziția, aditivii sau ingredienții folosiți, eventualele riscuri previzibile, contraindicații și modul de utilizare, de manipulare, de conservare au de păstrare, precum și alte caracteristici ale diferitelor categorii de produse; la produsele alimentare preambalate se menționează și valoarea nutritivă.
În ceea ce privește etichetarea produselor alimentare, pe plan internațional au fost elaborate reglementări de către Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius, organism ce-și desfășoară activitatea sub egida FAO / OMS.
Comisia Codex Alimentarius recomandă aplicarea prevederilor “Normelor generale internaționale pentru etichetarea produselor alimentare preambalate” publicate pentru prima dată în C.A.C.R.S. – 1 din 1969, text revizuit ulterior (CODEX STAN 1 – 1985) și publicat în vol. VI – Ed. 2 al Comisiei și Suplimentul I al acestuia C.A.C. Vol. VI – Ed. 2, pentru etichetare, conținând:
Standardul general pentru etichetarea alimentelor preambalate (text revizuit) – CODEX STAN 1 -1 985;
Standardul general pentru etichetarea aditivilor alimentari – CODEX
STAN.107-1 981;
Ghiduri Codex de etichetare:
– Ghid general pentru informații C.A.C. G.L. 1 –1979.
Potrivit acestora, etichetarea cuprinde ”totalitatea fișelor, mărcilor, imaginilor sau altor materiale descriptive scrise imprimate, ștanțate, sau aplicate pe ambalajul unui produs alimentar sau alăturat lui. Etichetarea cuprinde eticheta și toate materialele scrise sau imprimate având 1egătură cu produsul alimentar sau insoțindu-1.”
În mod special sunt tratate principiile generale ce trebuie să guverneze activitatea de concepere și proiectare a etichetelor. Astfel, eticheta ”nu trebuie să descrie sau să prezinte produsul într-un mod fals, înșe1ător, mincinos sau susceptibil să creeze o impresie eronată” cu privire la caracteristicile produsului.
Deosebit de precise și cuprinzătoare sunt reglementările privind etichetarea produselor alimentare, adoptate la nivelul Uniunii Europene.
Directiva Consiliului CEE nr. 79/112 din 18 decembrie 1978 referitoare la etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor alimentare, definește termenul de etichetare prin “ansamblul mențiunilor, indicațiilor, mărcilor de producție sau de comercializare, imaginilor ori simbolurilor referitoare la un produs alimentar și care figurează pe orice ambalaj, document, afiș, etichetă, inel sau banderolă care însoțește produsul sau se referă la acesta”. Definirea etichetei se face în sens larg, deoarece înglobează și materialele de prezentare și publicitate. De altfel, această Directivă a fost completată prin mai multe reglementări: Directiva Consiliului CEE, nr. 85/7 din 19 dec. 1984; Directiva Consiliului CEE nr. 86/97 din 26 mai 1986; Directiva Consiliului CEE nr. 89/395 din 14 iunie 1989; Directiva Comisiei nr. 91/72 din 16 ian. 1991; Directiva Comisiei nr. 93/102 din 16 noiembrie 1993.
În România, s-au creat condițiile apariției germenilor unei mișcări sociale și științifice pentru alinierea la normele europene din punct de vedere legislativ, în domeniul etichetării produselor alimentare. Cele mai importante documente care atestă această orientare sunt:
Hotărârea Guvernului nr. 784 din 23 septembrie 1996 privind etichetarea produselor alimentare care prevede:
toate mențiunile etichetei trebuie să fie redactate în limba română, lizibil și inteligibil (excepție fac mărcile de fabrică și de comerț, denumirile de firme și denumirile de produse tipice cunoscute publicului larg);
eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conține elemente de identificare a produsului și care însoțește produsul când acesta este prezentat pentru vânzare sau este aderent la ambalajul acestuia;
informațiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii în privința caracteristicilor produsului alimentar, a naturii, identității, proprietăților, compoziției, calității, durabilității, originii sau provenienței, metodelor de fabricație sau în privința unor efecte sau proprietăți pe care produsul nu le posedă.
etichetarea este aplicarea etichetei sau înscrierea elementelor de identificare pe produs, pe ambalajul de vânzare, pe dispozitivul de închidere ce însoțesc produsul alimentar pus în vânzare și se referă la acesta;
etichetele produselor alimentare preambalate trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente de identificare: denumirea produsului, numele și adresa fabricantului, a importatorului; a distnibuitoru1ui și a celui care ambalează produsul, termenul de valabilitate și condițiile de păstrare, conservare și folosire, conținutul net, lotul de fabricație (ex. seria lotului, data fabricației a culegerii recoltei), locul de origine sau de proveniență (dacă omiterea iacestuia ar putea crea confuzii în rândul consumatorilor), concentrația alcoolică (pentru băuturile la care este mai mare de 1,2%), ingrediente folosite cu unele excepții), valoarea nutritivă și energetică pentru produse alimentare speciale care pot fi cele cu conținut redus de hidrați de carbon, cu conținut îmbogățit de proteine, cu valoare energetică redusă sau produsele alimentare pentru sugari și copii de vârstă mică.
În domeniul mărfurilor textile Normele metodologice privind denumirea, marcarea și etichetarea produselor textile destinate populației, ce fac obiectul Hotărârii Guvernului nr. 785 / 23 septembrie 1996, definesc eticheta drept “orice text scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conține elemente de identificare a produsului și după caz, instrucțiuni de utilizare, spălare sau călcare și care însoțește produsul prezentat consumatorilor pentru vânzare sau este aderent la ambalajul acestuia; eticheta poate avea înscrise sau atașate, suplimentar, sigle sau alte însemne ecologice, precum și elemente de publicitate, cu respectarea prevederilor lega1e.
Etichetarea se face în mod obligatoriu, individual, pe unitatea de produs comercializat, de către producători sau importatori și prin înțelegere între părți, de către comercianți, în cazul achiziționării de produse livrate în vrac sau în alte situații speciale. Fac excepție de la această reglementare, nefiind supuse obligației de etichetare, o serie de accesorii cum ar fi: suport manșete cămăși, curele de ceas din materiale textile, manșoane, flori artificiale, pânze pictate, tapiserii brodate manual, nasturi și catarame acoperite cu materiale textile etc.
Etichetarea produselor alimentare s-a aliniat la cea europeană printr-o Hotărâre de Guvern nr.784/1996. În această hotărâre se prevede obligativitatea redactării în limba română, neiducerea în eroare a consumatorului, precum și celelalte elemente referitoare la datele necesare identificării produsului (denumirea, adresa fabricantului, importatorului, a celuia care ambalează produsul, seria și data fabricației), termenul de valabilitate, modul de folosire, concentrația alcoolică (pentru băuturile care au mai mult de 1,2%, lista ingredientelor în ordinea descrescătoare a importanței lor calitative), valoarea nutritivă și energetică pentru produsele destinate copiilor de vârstă mică etc.).
Etichetarea produselor textile. Datorită diversificării materiilor prime, prin introducerea în diferite proporții a fibrelor chimice, și prin folosirea unor tehnologii noi de finisare pentru a conferi proprietăți specifice unor produse textile, apare nevoia unui sistem informațional operativ care să fie la îndemâna vânzătorului și cumpărătorului prin intermediul etichetei.
În conformitate cu OG 21/1992 și HG 785/1996 eticheta produselor textile să cuprindă pe lângă elementele de identificare (denumirea produsului, marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia, denumirea importatorului), mărimea confecției, modelul, culoare, desen etc., compoziția fibroasă a țesăturii pentru față și pentru căptușeli, tratamentele speciale de finisare aplicate țesăturilor.
Compoziția fibroasă se indică distinct, în procente, în ordinea descrescătoare, când sunt mai multe fibre componente. Mărimea confecțiilor textile se înscrie în conformitate cu standardele române de dimensiuni, inclusiv pentru cele din import.
Sunt indicate pe etichetă unele tratamente speciale de finisare, precum: Permanent Pres pentru produsele tip bumbac, care nu necesită operația de călcat după spălare, Sanforized, pentru produse din fibre celulozice naturale cu modificări dimensionale la spălat de maxim 1%, Scothgard, pentru produsele confecționate care nu se pătează, Easycare pentru confecții ușor de întreținut, care datorită tratării cu teflon rezistă la pătare, sau confecțiile „non-iron“, care sunt neșifonabile, care nu se calcă.
Etichetarea energetică aparatelor electrocasnice. În țara noastră este reglementată prin HG 857/1996, în care se fac referiri la etichetarea energetică la aparatele frigorifice (frigidere, congelatoare, combine frigorifice) din producția internă și din import. În etichetă se precizează consumul de energie și eficiența lor energetică, precum și alte caracteristici în conformitate cu standardul SR 13339.
1.3. Marcarea produselor și serviciilor
Mărcile, ca semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi produsele sau serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi, sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri.
În antichitate erau folosite un număr mare de semne (“sigillum”) pentru identificarea produselor (vinuri, brânzeturi, produse ceramice etc.). A. Braun semnalează, de pildă, existența la romani a 6000 de semne cu valoare de marcă, folosite în cazul produselor ceramice. Aceste semne indicau numele producătorului și denumirea localității de unde provenea produsul.
În evul mediu, dezvoltarea meșteșuguri1or a determinat extinderea folosirii mărcilor, separându-se două categorii de mărci: marca corporativă (“signum collegi”) și marca individuală (“signum privati”). Prima categorie de mărci era utilizată pentru atestarea respectării regulilor de fabricație a produselor în cadrul corporației, iar a doua categorie pentru individualizarea, în interiorul unei corporații, a produselor realizate de un anumit meșteșugar. În această perioadă s-au conturat funcțiile mărcii și regimul ei juridic. Pe lângă mărcile producătorilor apar mărci ale comercianților, distribuitorilor de produse. Utilizarea mărcilor a căpătat o extindere deosebită mai ales în orașele comerciale din nordul Europei și în cetățile maritime italiene.
Dinamica transformărilor economice a influențat substanțial evoluția mărcilor, a rolului și funcțiilor acestora.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt elaborate primele legi consacrate direct reglementării protecției mărcilor.
În evoluția ulterioară a utilizării mărcilor, literatura de specialitate delimitează trei perioade:
prima perioadă, a mărcilor patronimice – caracterizată prin atribuirea de către producător a propriilor nume produselor (de ex.: mărcile Ford, Mercedes pentru autoturisme etc.);
a doua perioadă, a mărcilor care disting și descriu produsul (de ex.: marca Dentimint pentru pasta de dinți, marca Bonarom pentru cafea etc.);
a treia perioadă, a mărcilor simbolice – capabile să asigure coincidența dintre marca utilizată și așteptările clientului față de produsele respective (de ex.: marca Compaq pentru microcomputerele firmei IBM).
În prezent, pot fi puse în evidență strategii mult mai complexe de structurare a mărcilor în cazul multor firme, prin combinarea mărcii de fabrică cu cele ale produselor, cu definirea unor relații multiple, pe mai multe niveluri, între aceste mărci, în cadrul gamei sortimentale pe care o realizează.
1.4. Elemente de definire a mărcilor
În literatura de specialitate pot fi puse în evidență orientări diferite privind definirea mărcilor. Potrivit majorității opiniilor, marca este un semn care permite unei persoane fizice sau juridice să distingă produsele, lucrările sau serviciile sale de cele ale concurenților. In același sens, Camera Internațională de Comerț o definește ca fiind semnul folosit, sau pe care cineva dorește să-l folosească pe un produs, cu un produs sau în legătură cu un produs, în scopul de a-l identifica sau de a distinge produsele unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
În aceste definiții se pune accentul pe caracterul distinctiv al mărcii. Potrivit altor opinii. definiția mărcii trebuie să reflecte aspectul economic al acesteia și să se refere în special la garantarea unei calități constante pentru produsele în cauză. Într-o asemenea accepțiune, marca reprezintă semnul care are ca scop să dea încredere clientului privind garantarea calității produselor pe care se aplică.
Alți autori propun ca, pe lângă elementele mai sus menționate, în definiția mărcii să fie evidențiat și faptul că ea poate forma obiectul unui drept exclusiv. 0 asemenea definiție este formulată, de pildă, de Yolanda Eminescu “marca trebuie definită ca un semn distinctiv menit să diferențieze produsele, lucrările și serviciile, prin garanția unei calități superioare și constante, semn susceptibil de a forma, în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv (privativ), care aparține categoriei drepturilor de proprietate industrială”.
Semnele care pot fi folosite ca mărci sunt următoarele: cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice – plane sau în relief – combinații ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului acestuia, prezentarea sonoră sau alte asemenea elemente.
Pentru ca aceste semne să formeze obiect de protecție în cadrul legislației internaționale sau a celei naționale, ele trebuie să îndeplinească o serie de condiții de fond și de formă.
Numele (numele patronimic, pseudonimul, prenumele, numele comercial) poate constitui o marcă numai în măsura în care are un aspect exterior caracteristic, fie datorită combinării de anumite elemente figurative embleme, vignete), fie datorită graficii, culorii sau așezării literelor care îl compun. De exemplu, marca “ord” apare sub forma unei embleme, marca “Gillette” sub forma unei semnături etc.
În unele țări. mărcile care cuprind un nume geografic sunt admise numai dacă această indicație corespunde locului de fabricație sau originii reale a produsului. Sunt formulate, de asemenea, unele restricții în ceea ce privește folosirea ca marcă a numelui comercial.
Potrivit reglementărilor din țara noastră, numele comercial constituit prin actul de înființare a întreprinderii din propriul nume, un pseudonim sau un prenume denumiri, de fantezie, denumiri care sugerează obiectul de activitate, abrevieri sau inițiale ale numelui sau combinații ale acestor elemente poate constitui obiectul unei cereri de înregistrare ca marcă.
Pe de altă parte, numele comercial. în întregime sau parțial, asociat sau nu cu alte elemente verbale sau figurative, poate intra în componența unei mărci. cu condiția să nu creeze confuzii. sau să încalce drepturi anterioare conferite prin înregistrarea de mărci, cât și prin drepturi de autor.
Denumirile, cuvinte inventate sau luate din limbajul curent – pot constitui o marcă cu condiția să fie arbitrare sau de fantezie. Asemenea cuvinte sunt utilizate ca atare, sau în combinație cu elemente figurative. Cele mai bune mărci din această categorie, pentru că se impun mai ușor publicului, sunt considerate acelea care sugerează calitatea produsului oferit sau destinația acestuia.
Literele și cifrele. De cele mai multe ori literele propuse ca marcă sunt inițialele unui nume sau ale unei întreprinderi. De cxemplu: FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), 13MW (Bayerische Motoren Werke), ELF (Essence et Lubrifiants de France), IBM etc.
Cifrele utilizate ca marcă, semnifică varianta modelului, o anumită caracteristică de calitate, anul apariției modelului.
În unele țări (Austria, Ungaria) literele și cifrele nu sunt admise ca mărci, nefiind considerate suficient de distinctive.
Reprezentările grafice (plane sau în relief), care pot constitui o marcă, sunt de o mare varietate: embleme vignete, peisaje, monumente.
Logotipul, care este reprezentarea vizuală a numelui de marcă, caracterizându-se prin:
prezența unor elemente pur figurative: linii curbe, sublinieri, încadrări;
Figura nr. 1.1.
prezența unei culori sau asocierii mai multor culori. Exemple: culoarea galbenă a mărcii Kodak, culoarea verde a mărcii Perrier etc;
prin caractere tipografice și caligrafie specifică. Exemple de acest gen sunt logotipurile giganților produselor software (Microsoft), respectiv hardware (Intel):
Figura nr. 1.2.
Emblema reprezintă un semn figurativ simplu, cu valoare simbolică (de exemplu, marca firmei Puma).
Figura nr. 1.3.
De regulă, legislațiile naționale nu admit utilizarea ca mărci a forme1or geometrice simple (de exemplu un pătrat sau un cerc), neînsoțite de elemente verbale, sau alte elemente figurative.
Culoarea este utilizată destul de rar ca marcă, chiar dacă legislațiile naționale prevăd o asemenea posibilitate. De exemplu: culoarea galbenă a mărcii Kodak, culoarea violet a mărcii Milka etc.
Formele produsului sau ambalajului, deși menționate în mod expres în sistemele legislative mai noi, utilizarea lor ca mărci este deosebit de controversată. De fapt, sunt relativ puține firme care au înregistrat ca marcă forma produsului sau ambalajului (de exemplu: forma recipientelor de băuturi răcoritoare Coca-cola, forma ambalajului la ciocolata Toblerone etc.).
Marca sonoră este prevăzută în foarte puține legislații, printre care în cea din SUA. Se consideră că, o asemenea marcă este aplicabilă mai ales în cazul serviciilor. Deși tehnica modernă, mass-media permit folosirea largă a mărcilor sonore, ele sunt relativ puțin răspândite.
Combinațiile de elemente – nume și denumiri, diferite reprezentări grafice, sau denumiri combinate cu reprezentări grafice – se utilizează relativ frecvent ca mărci (de ex.: marca de autoturisme Alfa-Romeo etc.).
În legislațiile multor țări se precizează, în detaliu, care sunt semnele excluse de la înregistrare ca marcă.
Potrivit reglementărilor din țara noastră nu pot fi înregistrate mărcile care:
sunt lipsite de caracter distinctiv;
sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante;
sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna special calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, sau originea geografică sau timpul fabricării produsului sau prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
sunt constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanțială produsului;
sunt de natură să inducă în eroare publicul cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului;
conțin o indicație geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicație, pentru produsele care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicații este de natură să inducă în eroare publicul cu privire la locul adevărat de origine;
sunt constituite sau conțin o indicație geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat;
sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România,
cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control și garanție, blazoane aparținând țărilor Uniunii și care intră sub incidența art. 6 din Convenția de la Paris;
În afara situațiilor mai sus menționate, o marcă este refuzată la înregistrare, dacă:
este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii, sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;
este identică cu o marcă anterioară și este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii similare cu cele pentru care marca anterioară este protejată, dacă există un risc de confuzie pentru public;
este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii.
Organismele naționale, cu atribuții în domeniul protecției mărcilor, și-au elaborat sisteme proprii de clasificare a elementelor figurative, pentru identificarea directă a mărcilor, independent de produsele și serviciile la care se referă acestea.
Prin “Aranjamentul de la Viena” a fost adoptată în anul 1973, o clasificare internațională a elementelor figurative ale mărcilor, care cuprinde 29 de categorii, 300 de diviziuni și 3000 de secțiuni. Preluarea acestui sistem unitar de clasificare de către organismele naționale a permis limitarea riscurilor de interpretare a asemănărilor dintre mărci.
1.5. Funcțiile mărcilor
Marca este considerată, în prezent, un element fundamental al strategiei comerciale a întreprinderii, strategie bazată pe diferențierea pe care aceasta o introduce în oferta de produse și servicii.
Fiind un mijloc de identificare a produselor unei anumite întreprinderi. marca oferă cumpărătorului posibilitatea orientării sale mai rapide spre produsele verificate din punct de vedere al calității, aparținând producătorilor care și-au câștigat o bună reputație. Alături de funcțiile considerate clasice – de identificare a produselor și serviciilor și de garantare a unui nivel calitativ constant al acestora – în condițiile diferențierii tot mai accentuate a ofertei de mărfuri s-a afirmat și se accentuează în continuare funcția de concurentă a mărcii.
De la diferențierea produselor unei anumite întreprinderi, prin calitate sau prezentare s-a ajuns la o diferențiere a mărcilor aceleiași întreprinderi prin multiplicarea modelelor, tipurilor, culorilor etc. Un exemplu bine cunoscut este cel al mărcilor de automobile. Aceeași marcă (Ford, Peugeot Fiat, Volkswagen etc.) reprezintă un număr din ce în ce mai mare de modele.
Dinamismul accentuat al mărcilor sprijinit de publicitate a determinat apariția funcției de reclamă a mărcii.
Marca reprezintă o componentă importantă în acea “aureolă de marketing” care înconjoară produsul și care constituie adesea un element mai puternic chiar decât caracteristicile lui intrinseci.
Prin forța pe care o dobândește, marca devine un element autonom al succesului comercial, un bun independent, cu o valoare proprie, utilizat de întreprindere în cadrul strategiilor sale promoționale.
În cazul mărcilor notorii, valoarea lor poate fi impresionantă .Așa, de exemplu, mărcile Coca-Cola de băuturi răcoritoare sunt evaluate la 24 miliarde dolari SUA, marca de țigări Marlboro la 31 miliarde dolari SUA.
Pentru a fi competitivă, o marcă trebuie să îndeplinească mai multe condiții, între care:
să fie clară, expresivă, eufonică (să se pronunțe ușor în limba respectivă);
mărcile verbale care se pronunță greu sunt lipsite de o perspectivă comercială;
să aibă caracter distinctiv și de noutate pentru a nu se confunda cu alte mărci;
să nu fie deceptivă (să nu inducă în eroare publicul asupra caracteristicilor intrinseci ale produselor la care se referă);
să fie ușor de memorat;
să fie semnificativă și prezentată integrator (marca trebuie să transmită corect mesajul dorit;
să aibă, pe cât posibil, o semnificație legată de produsele în cauză ori de activitatea întreprinderii, în general. fără a avea un caracter descriptiv.
Astfel pentru producător, marca are următoarele funcții:
marca este un semn de proprietate și permite diferențierea produselor/serviciilor față de concurență;
funcția de autentificare permite să revendice crearea unui produs, asumându-și paternitatea acestuia și garantând pentru calitatea sa;
funcția de comunicație. Marca transmite o ideie de valoare care sugerează un anumit nivel calitativ al produsului/serviciului, iar când se asociază cu teme istorice, zone geografice sau anumite personaje, ea facilitează comunicarea cu anumite categorii de consumatori.
Pentru consumator funcțiile esențiale ale mărcii sunt următoarele:
funcția de garantare a calității, o marcă de prestigiu reprezintă garanția celei mai bune calități a produsului sau serviciului;
funcția de identificare și recunoaștere rapidă a unui produs/serviciu prin intermediul numelor, simbolurilor care îi sunt specifice (exemple Adidas pentru pantofi sport, Ness pentru cafeaua solubilă etc.);
funcția de personalizare. Prin utilizarea unui produs de o anumită marcă, consumatorul are posibilitatea să-și manifeste personalitatea, originalitatea pe plan social și psihologic (Ex. autoturismele marca Mercedes, Ford etc.);
funcția ludică se referă la satisfacția și plăcerea pe care un consumator o poate resimți în timpul cumpărării, alegând marca preferată, dintre altele similare;
funcția distinctivă se referă la produsele care nu se deosebesc esențial prin compoziție, formă, culoare (detergenți, șampanie, vin etc.), marca reprezintă singurul element cu ajutorul căruia ele pot fi diferențiate.
Pentru firmele de distribuție, respectiv comerciale marca poate juca un dublu rol, în funcție de raportul de forțe între marca producătorului și cea a distribuitorului. Dacă marca producătorului nu este de notorietate se pune în valoare marca distribuitorului și invers. În ambele situații marca contribuie la creșterea fidelității clienților.
1.6. Clasificarea mărcilor. Tipuri de mărci
În viziunea marketingului, mărcile pot fi grupate în patru mari categorii:
· marca-produs (se identifică, de obicei, cu produsul, având rolul de a asocia acestuia un nume și o promisiune publicitară specifică. Este specifică produselor de întreținere și igienă, precum și celor alimentare);
· marca-gamă (se utilizează pentru a acoperi un ansamblu omogen de produse, aparținând aceluiași producător și este caracteristică produselor cosmetice și celor alimentare);
· marca-umbrelă (ea acoperă produse eterogene, din game diferite. Se mizează pe notorietatea puternică a numelui respectiv și pe imaginea favorabilă deținută pe un anumit segment de piață);
· marca-garanție (ea desemnează o marcă legată de mai multe game complexe de produse, care sunt acoperite, la rândul lor, de mai multe mărci-produs sau mărci -gamă. Garantarea unei mărci se poate realiza prin utilizarea prefixului mărcii- garanție în numele de marcă specific produsului, sau prin semnalarea mărcii fabricantului pe produs).
Abordarea merceologică permite clasificarea mărcilor folosind șase criterii distincte:
După destinație, mărcile se împart în mărci de fabrică și de comerț. Marca de fabrică este aplicată de producător pe produsele sale, iar marca de comerț de întreprinderea care comercializează aceste produse.
Întreprinderea producătoare poate utiliza, în același timp, marca de fabrică și de comerț, în măsura în care comercializează ea însăși produsele pe care le fabrică.
Printre cele mai cunoscute mărci de fabrică sunt considerate mărcile:
Coca Cola, Sony, Mercedes-Benz, Kodak, Nestle, Toyota, Pepsi-Cola etc., iar din categoria celor de comerț menționăm: ADIDAS, Quelle, Privileg, Trident, Dorati, Aldi, Romarta etc.
În prezent, mărcile de fabrică sunt mai răspândite decât cele de comerț, cu toate că importanța acestora din urmă a crescut în ultimii ani, datorită perfecționărilor aduse în sistemul de distribuție a produselor
Potrivit unor opinii, se poate vorbi chiar de o luptă pentru supremație, între mărcile comerciale și cele ale producătorilor.
În paralel se remarcă și o altă tendință, aceea a comercializării unor
“produse fără nume “, denumite și “produse albe”. Supemagazinele Carrefour din Franța au lansat, în anul 1976, idea de a oferi consumatorilor produse fără marca (“Marque Libre”), idee preluată ulterior și de alte mari întreprinderi comerciale.
Având în vedere criteriul destinației, statisticile demonstrează că în momentul actual numărul mărcilor de fabrică este mult mai mare decât cel al mărcilor de comerț, deși importanța acestora din urmă a sporit spectaculos în ultimii ani, datorită perfecționării sistemului de distribuție al produselor. Rolul deținut de marca de fabrică în cadrul economiei de piață este prezentat schematic în figura următoare:
Figura nr. 1.4.
După obiectul lor, distingem mărci de produse și mărci de servicii. În ceea ce privește relația dintre produs și marcă, pot fi puse în evidență următoarele variante:
mărci individuale de produs, firma producătoare înregistrând o marcă pentru fiecare din produsele sale. 0 asemenea variantă a adoptat de exemplu, firma Procter & Gamble. Dintre mărcile de produs ale acesteia putem menționa: Ariel, Vizir, Lenor, Meister, Pampers etc.;
o singură marcă pentru toate produsele firmei. 0 asemenea variantă întâlnim, de pildă , în cazul unor producători de automobile (de ex.: BMW, Audi etc.);
mai multe mărci pentru fiecare linie de produse a firmei (de ex.: firma Sears utilizează marca Kenmore pentru produse electrocasnice );
mărci structurate pe mai multe niveluri, ca de exemplu prin combinarea mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs, cum este cazul automobilelor realizate de firma Volkswagen (VW-Golf, VW-Corrado, VW- Golf-Cabrio etc.), Fiat (Fiat Punto etc.).
Mărcile de serviciu sunt de două categorii:
mărci de servicii care se aplică pe produse, sau sunt atașate produselor, pentru a indica pe cel care a prestat serviciul în legătură cu aceste produse (de ex.: mărcile utilizate de spălătorii, vopsitorii etc.);
mărci de servicii care indică, în diferite moduri, servicii nelegate de anumite produse, cum ar fi: serviciile bancare, de asigurări, de transport ,serviciile de informații (agențiile de presă, serviciile turistice , serviciile de emisiuni radiofonice și de televiziune, serviciile de spectacole etc.).
Legătura dintre marcă și servicii poate îmbrăca formele cele mai diferite, în funcție de natura serviciului.
În unele cazuri, marca se aplică pe instrumentele folosite prestarea serviciului (de exemplu: pe mijloacele de transport) sau pe un obiect care este rezultatul serviciului prestat (de exemplu: aplicarea mărcii pe biletele eliberate de agențiile de voiaj).
Există unele servicii care folosesc marca indirect (de exemplu: hotelurile, restaurantele, pot aplica marca lor pe produsele din dotare).
Unele țări nu acceptă înregistrarea mărcilor de serviciu străine, pentru a-și proteja propriile servicii, mai ales pe cele turistice.
Pentru o mai buna identificare a mărcilor în procesul de documentare precum și pentru stabilirea întinderii drepturilor acordate și a eventualelor interferențe cu alte mărci, prin Aranjamentul de la Nisa din 15 iunie 1957 a fost adoptată o clasificare internațională a produselor și serviciilor. Această clasificare cuprinde 34 clase de produse și 8 clase de servicii. Criteriile utilizate pentru delimitarea claselor sunt: proveniența, natura produselor și serviciilor.
În funcție de titularul dreptului la marcă distingem mărci individuale și colective.
Mărcile individuale, aparținând unei persoane determinate (fizice sau juridice), reprezintă categoria obișnuită de mărci, care face obiectul principal al reglementării în diferite legislații;
Mărcile colective aparțin unor asociații de producători, comercianți sau de prestatori de servicii. Ele sunt destinate pentru a deosebi produsele sau serviciile membrilor acestor asociații de cele aparținând altor persoane și pentru a garanta calitatea sau originea produselor sau serviciilor respective.
De obicei, aceste mărci se utilizează împreună cu marca individuală. Potrivit reglementărilor din țara noastră, solicitantul înregistrării unei mărci colective depune, odată cu cererea de înregistrare sau cel mai târziu în termen de trei luni de la data notificării de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, un regulament de folosire a mărcii colective, în care va indica persoanele autorizate să folosească marca co1ectivă, condițiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al asociației, condițiile de folosire a mărcii, motivele pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociației. Acest regulament poate să prevadă ca marca colectivă să nu poată fi transmisă de către titular decât cu acordul tuturor membrilor asociației.
Din punct de vedere al naturii normelor care le reglementează, mărcile sunt facultative și obligatorii.
în principiu, mărcile sunt facultative, dreptul de a decide aplicarea mărcii aparținând producătorului, comerciantului sau întreprinderii prestatoare de servicii.
în anumite cazuri, se stabilește, pentru unele produse, de obicei din motive de interes general, obligativitatea marcării lor. De exemplu, în majoritatea țărilor este obligatorie marcarea obiectelor executate din metale prețioase.
După compoziția lor, mărcile sunt simple și compuse. Mărcile compuse (din două sau mai multe elemente verbale sau figurative), sunt frecvent folosite, pentru că asocierea unei pluralități de semne permite să se asigure mai ușor caracterul distinctiv al mărcii.
în funcție de natura lor, deosebim mărci verbale, figurative și sonore.
În practica economica întâlnim și alte tipuri de mărci.
Marca defensivă sau marca de obstrucție, prezintă anumite modificări de detaliu ale mărcii înregistrate, pentru a împiedica înregistrarea de către alte întreprinderi a unor mărci asemănătoare cu aceasta. Scopul mărcii defensive este, prin urmare, de a asigura o protecție sporita mărcii utilizate.
Marca de rezervă se aseamănă cu marca defensivă prin aceea că, în momentul înregistrării ci, întreprinderea nu are intenția să o folosească. Spre deosebire însă de marca defensivă, ea nu este legată de o marca principală, a cărei protecție s-o întărească.
Marca notorie este larg cunoscută și se bucură de un renume deosebit în rândul consumatorilor.
În tabelul următor sunt menționate cele mai cunoscute mărci, potrivit unui sondaj efectuat în SUA, Japonia și în opt țări europene.
Tabelul 1.1. Cele mai cunoscute mărci la nivel mondial, în Europa, SUA, Japonia
Sursa: Barwise, P. , Robertson, T., în European Management Journal, vol. 10 nr. 3 1992
Marca de certificare este definită în Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice ca reprezentând “marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată suma certificată de titularul mărcilor în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia on alic caracteristici “.
Solicitantul înregistrării unei mărci de certificare depune, o dată cu cererea de înregistrare, regulamentul de folosire a mărcii și autorizația sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activității de certificare ori, dacă este cazul, dovada înregistrării mărcii de certificare în țara de origine. Regulamentul va indica persoanele autorizate să utilizeze marca, elementele și caracteristicile care trebuie să fie certificate prin marcă, modul în care autoritatea competentă de certificare trebuie să verifice aceste caracteristici și să supravegheze folosirea mărcii, procedurile de reglementare a diferendelor.
Titularul mărcii de certificare autorizează persoanele îndreptățite să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristici comune, garantate prin regulamentul de folosire a mărcii. Drepturile cu privire la marca de certificare nu pot fi transmise de titularul acesteia.
1.7. Protecția internațională a mărcilor
În condițiile creșterii și diversificării continue a ofertei de mărfuri, dezvoltării comerțului, a început să se pună cu mai multă acuitate problema protecției proprietății industriale, iar în cadrul acesteia a mărcilor.
În majoritatea țărilor au fost adoptate legi vizând protejarea mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu, asigurându-se posibilitatea înregistrării mărcilor de către instituții specializate.
În contextul preocupărilor privind facilitarea schimburilor economice dintre țări s-a pus, apoi, problema stabilirii unor reguli comune de protecție a proprietății industriale, inclusiv a mărcilor aplicate produselor și serviciilor.
Într-o primă etapă au fost încheiate o serie de convenții bilaterale, având ca obiect protecția proprietății industriale, pe baza de reciprocitate.
Valorificând experiența dobândită în cadrul acestor convenții, în anul 1883 a fost încheiată o convenție internaționala privind protecția proprietății industriale. Cunoscută sub denumirea de “Convenția de Uniune de la Paris”, ea a intrat în vigoare în anul 1884, fiind semnată, ulterior, de un număr mare de țări. Țara noastră a devenit membră a Uniunii în anul 1920 și păstrează și în prezent această calitate.
Convenția de Uniune de la Paris constituie baza protecției internaționale a mărcilor, alături de a celorlalte forme de proprietate industriala. Potrivit articolului 2 al acestei convenții “protecția proprietății indus triale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desene și modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial ș I indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și reprimarea concurenței neloiale”.
În cadrul Convenției de Uniune de la Paris au fost încheiate o serie de aranjamente speciale, referitoare la diferite aspecte ale protecției proprietății industriale.
Dintre acestea, Aranjamentul de la Madrid, încheiat în anul 1891, privește direct protecția internaționala a mărcilor.
Aranjamentul de la Madrid a înlocuit înregistrările naționale (care în cadrul Uniunii de la Paris sunt condiție prealabilă a protecției mărcilor în țările membre), printr-o singură înregistrare internațională. Textul acestei convenții a fost modificat succesiv, ultima revizuire fiind cea de la Stocholm din 28 septembrie 1979.
Principalele caracteristici ale Aranjamentului de la Madrid privind protecția internațională a mărcilor sunt următoarele:
– pentru a putea depune o cerere de înregistrare internațională, solicitantul trebuie să fie resortisant al unei țări parte la Aranjament, sau să aibă domiciliul sau o întreprindere într-o astfel de țară;
– marca ce face obiectul unei cereri de înregistrare internațională trebuie să fie înregistrată, în prealabil, la nivel național, de către organismul cu atribuții în domeniul protecției mărcilor;
– cererea de înregistrare internațională se depune la Biroul Internațional al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), prin organismul național cu atribuții în domeniul protecției mărcilor;
– cererea de înregistrare internațională trebuie să conțină pe lângă indicațiile uzuale (numele solicitantului, reproducerea mărcii, lista produselor și serviciilor), indicarea țărilor parte la Aranjamentul de la Madrid pentru care este cerută protecția, precum și o declarație a organismului național cu atribuții în domeniul protecției mărcilor din țara de origine, care să certifice că marca, ce face obiectul cererii de înregistrare internațională, este înregistrată în registrul său național, pentru produsele și serviciile la care se referă cererea respectivă.
– după îndeplinirea tuturor condițiilor cerute, inclusiv plata taxelor, Biroul Internațional al OMPI înregistrează marca în registrul internațional, notifică înregistrarea internațională la oficiile țărilor desemnate și o publică în revista lunară “Mărcile internaționale”;
– în intervalul de un an de la data publicării, organismul național cu atribuții în domeniul protecției mărcilor al uneia din țările desemnate, are dreptul de a refuza acordarea protecției mărcii, care face obiectul înregistrării internaționale, în condiții bine justificate;
– o marcă ce face obiectul unei înregistrări internaționale este supusă aceluiași regim în fiecare țară desemnată, ca și o marcă depusă direct la organismul național cu atribuții în domeniul protecției mărcilor, sub rezerva dispozițiilor Aranjamentului de la Madrid privind durata înregistrării și înnoirea sa. Potrivit acestui aranjament, durata protecției mărcii înregistrate internațional este de 20 de ani;
– în intervalul de 5 am de la data înregistrării internaționale, validitatea acestei înregistrări este dependentă de înregistrarea de bază în țara de origine. Dacă, în acest interval, înregistrarea de bază este radiată, înregistrarea internațională nu mai are efecte în țările desemnate și este radiată la cererea organismului național cu atribuții în domeniul protecției mărcilor din țara de origine.
Deși sistemul stabilit prin Aranjamentul de la Madrid a fost larg utilizat timp de peste un secol, numărul țărilor parte la acest Aranjament a rămas relativ scăzut (43 de țări, printre care și România).
În contextul preocupărilor de perfecționare a acestui sistem, astfel încât acesta să corespundă intereselor unui număr mai mare de țări, în anul 1989 a fost adoptat “Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor”. Acest protocol, semnat de 27 de țări, printre care și România, a introdus o serie de modificării majore în Aranjamentul de la Madrid.
Grupul de experți ai OMPI, constituit după adoptarea protocolului, pentru a redacta regulamentul referitor la acesta, a elaborat în cele din urmă un Regulament comun pentru Aranjamentul de la Madrid și Protocolul de La Madrid. Versiunea cea mai recentă a acestuia a fost adoptată la data de 20 iulie 1994.
În aceste condiții, în prezent, putem distinge următoarele trei situații principale, în ceea ce privește protecția internaționala a mărcilor:
aplicarea exclusivă a Aranjamentului de la Madrid;
aplicarea exclusivă a Protocolului de la Madrid;
aplicarea atât a Aranjamentului cât și a Protocolului de la Madrid. Pentru solicitanții dintr-o țară parte la Aranjament, care nu au aderat la Protocol, se aplică numai prevederile Aranjamentului.
Protocolul se aplică numai daca cererea făcută se bazează pe o cerere națională sau o înregistrare într-o țară-parte la Protocol, care nu este, în același timp, un stat contractant al Aranjamentului. Pentru solicitanții unei înregistrări internaționale, cu baza într-una din țările contractante ale Aranjamentului, care este și țara contractantă a Protocolului (cum este cazul României) se aplică prevederile celor două convenții, în mod diferențiat, astfel: prevederile Aranjamentului se aplică în legătură cu extinderile pentru țările parte la Aranjament, iar prevederile Protocolului în cazul extinderilor pentru țările parte la acesta.
1.8. Protecția mărcilor în Uniunea Europeană
Problema protecției proprietății industriale a început să fie pusă în cadrul Uniunii Europene, abia în anii 70, acordându-i-se o importanță deosebită mai ales după semnarea Actului unic european, în anul 1986.
Intervenția comunitară în materie de proprietate industrială este orientată spre două direcții principale: a) întărirea protecției drepturilor de proprietate industrială, b) respectarea convențiilor multilaterale existente.
În domeniul mărcilor au fost întreprinse următoarele măsuri:
armonizarea unor aspecte ale legislațiilor naționale privind mărcile naționale, printr-o directivă a Consiliului (Directiva nr. 89/104/CEE, din 21.l2.1988);
instituirea mărcii comunitare, prin Regulamentul (CEE) nr. 40/94 al Consiliului;
interzicerea importului definitiv în cadrul Uniunii, a produselor cu mărci refăcute, prin Regulamentul (CEE) nr. 3842/86 al Consiliului. Reglementările elaborate prevăd coexistența regimurilor naționale ale mărcilor cu cea a mărcii comunitare. Astfel, agenții economici vor putea alege mărci1e naționale, pentru fiecare teritoriu național și marca comunitară, pentru ansamblul Uniunii.
Armonizarea legislațiilor statelor membre privind mărcile naționale se limitează la anumite aspecte juridice de fond, care au un impact direct asupra funcționării pieței interne: definirea semnelor care pot fi protejate ca marcă, motivele de respingere sau de anulare a mărcilor, drepturile acordate de marcă ș i, licențele mărcilor, sancțiunile pentru nefolosirea mărcilor, mărcile colective și de certificare.
În ceea ce privește drepturile acordate de marcă, Consiliul UE a reluat principiul de “epuizare comunitară”. Potrivit acestui principiu, dacă produsele au fost comercializate de către titular, sau cu acordul său, într-un stat membru, acesta nu se mai poate opune comercializării produselor respective, în cadrul celorlalte țări membre. Principiul nu este valabil decât în cadrul relațiilor dintre statele membre ale UE.
Pentru protecția împotriva contrafacerilor, s-a adoptat următorul principiu: protecția este totală în caz de identitate între semne și produse sau servicii în timp ce, în caz de asemănare între semne, produse sau servicii, protecția este supusă dovezii existenței unui risc de confuzie în rândul publicului.
Pe de altă parte, Consiliul a adoptat norme specifice privind măsurile de la frontierele comunitare, al căror obiectiv îl constituie interzicerea importului definitiv, în cadrul comunității, a mărfurilor contrafăcute. Acest mecanism joacă un rol complementar față de sistemele de protecție a mărcii în interiorul fiecărui stat membru.
1.9. Marca de certificare „CE” și „Keymark”
Certificarea produselor și serviciilor reprezintă atestarea conformității acestora cu un anumit standard, sau cu un alt document normativ. Atestarea conformității este efectuată de către un organism de certificare acreditat pentru a emite asemenea documente.
Procedura de certificare prevede determinarea principalelor caracteristici de către un laborator acreditat și compararea rezultatelor cu specificațiile din standard sau alt document normativ. În urma acestei analize, experții organismului de certificare pot emite certificatul de conformitate și marca de conformitate.
Certificatul de conformitate este un document, emis pe baza regulilor unui sistem de certificare, prin care se atestă că un produs (serviciu) este în conformitate cu un standard sau cu un alt document normativ.
Marca de conformitate este o marcă protejată, emisă pe baza regulilor unui sistem de certificare, care atestă că produsul sau serviciul respectiv este realizat în conformitate cu un document de referință.
Modalitățile de certificarea produselor și serviciilor, practicate în țările UE, ALLS și în România:
certificare obligatorie pentru produsele din „domeniul reglementat“, adică cele care fac obiectul unor reglementări obligatorii pe plan național (legi) sau europene (directive). De exemplu, produsele care pot afecta viața, sănătatea oamenilor, animalelor sau mediul înconjurător (prevăzute în Directivele europene de armonizare privind „cerințele esențiale“);
certificarea voluntară pentru celelalte produse sau servicii („domeniul nereglementat“) care nu fac obiectul unor reglementări necesare pentru a putea fi puse pe piață. Cu toate acestea întreprinderile certifică și asemenea produse sau servicii pentru a-și menține piața de desfacere, clienții fideli sau pentru a se extinde pe alte piețe, deoarece certificarea conferă încredere că produsele/serviciul sunt de calitate.
Avantajele certificării produselor și serviciilor sunt deosebit de importante pentru producători, deoarece contribuie la promovarea produselor, elimină încercările multiple (de la furnizori, distribuitori, beneficiari etc.), simplifică relația client-furnizor, contribuie la înlăturarea barierelor tehnice din calea comercializării libere a produselor.
Principalele avantaje ale certificării produselor pentru consumatori sunt: asigură protecția vieții, sănătății și securității oamenilor, precum și protecția mediului înconjurător; orientează consumatorul neavizat în alegerea produselor în care să aibe încredere.
În cadrul UE s-a elaborat o nouă politică privind evaluarea și certificarea conformității produselor, atât în domeniu reglementat (certificare obligatorie), cât și în cel nereglementat (certificare voluntară). S-a adoptat „Abordarea globală“, în 1989, care cuprinde puncte esențiale referitoare la problemele acreditării, certificării și tehnicii de încercare. Această reglementare urmărește menținerea încrederii reciproce între statele membre și crearea încrederii în activitatea producătorului și în organismele de certificare și acreditare.
Pentru produsele din „domeniul reglementat“ care întrunesc „cerințele esențiale“ prevăzute în directivele UE se aplică marca „CE“, iar pentru cele din „domeniu nereglementat“ se aplică „marca de certificare“, înființându-se în acest sens Organizația Europeană de Încercări și Certificare (EOTC). Această organizație reunește grupuri naționale și internaționale în scopul de a promova recunoașterea reciprocă a încercărilor și certificărilor în domeniu nereglementat.
Figura nr. 1.5.
Principalele avantaje oferite de EOTC sunt:
asigură recunoașterea reciprocă a rezultatelor încercărilor și crează un nivel înalt de încredere că se mențin standardele;
se elimină încercările și certificările repetate;
stimularea celor care oferă servicii de încercare și certificare în Europa pentru a intra în acorduri de recunoaștere reciprocă;
oferirea unor servicii descentralizate de evaluare a conformității.
Pentru consolidarea infrastructurii europene, respectiv a sistemului uniform de acreditare și certificare în cadrul căruia există o recunoaștere reciprocă a rezultatelor verificărilor, s-au înființat încă două organisme: Organizația Europeană pentru Promovarea Cooperării între Laboratoarele de Încercări (EUROLAB) și Cooperarea Europeană pentru Acreditare (CEA). Aceste organisme colaborează strâns cu organismele similare înființate la nivel internațional și anume: Cooperarea Internațională în Acreditarea Laboratoarelor (ILAC) și Forumul Acreditării Internaționale (IAF).
Încrederea în competența tehnică, capabilitatea, imparțialitatea și integritatea acestor organisme sunt trăsături esențiale pentru realizarea deplină a recunoașterii reciproce în cadrul pieței unice europene și în relația cu alte țări.
Pentru armonizarea evaluării conformității în domeniul nereglementat a Pieței Interne Europene s-au implementat acorduri de recunoaștere reciprocă și a unor sisteme de mărci de conformitate comune.
Acordurile de recunoaștere reciprocă presupun că rezultatele unui sistem de certificare al unei părți sunt acceptate de cealaltă parte implicată în acord, deci o încredere reciprocă. Aceasta necesită o armonizare a sistemelor de certificare de referință și dezvoltarea de metodologii comune, precum și o cooperare între organismele de certificare, laboratoarele de încercări.
Sistemele de certificare și mărcile de conformitate comune, atestă conformitatea cu standardele europene armonizate. Astfel a apărut Sistemul de Mărci Europene prin care se repartizează unui produs o singură marcă europeană acceptată de toate statele membre în cadrul unei scheme de certificare unde se folosesc aceleași proceduri și aceleași standarde. De exemplu, „KÉYMARK“ este o marcă acordată de organisme independente (terță parte) care îndeplinesc cerințele Sistemului Mărcii Europene CEN/ CENELEC. Aceasta este o marcă de conformitate europeană voluntară care conferă o garanție a calității și creează un sistem de supraveghere a pieței, evitându-se pătrunderea pe piață a produselor de proastă calitate și o concurență neloială dintre furnizori.
Figura nr. 1.6.
Deosebirile dintre marca „CE“ și „KÉYMARK“ sunt:
marca „CE“ este obligatorie și se aplică exclusiv pentru produsele din domeniul reglementat, pe când „KÉYMARK“ este voluntară și se aplică în domeniul nereglementat;
marca „CE“ atestă conformitatea cu „cerințele esențiale“ (de securitate), în timp ce „KÉYMARK“ atestă confruntarea cu cerințele din standardul european.
1.10. Certificarea sistemului de management al calității și mărcile de certificare
Certificarea unui sistem de management al calității constă în atestarea, de către un organism independent și recunoscut, faptului că în întreprindere este introdus și menținut corespunzător un sistem conform unui standard din seria ISO 9000-2000.
Principalele motive externe întreprinderii care susțin certificare sunt:
cerințele clienților sau a partenerilor de afaceri;
prevenirea cazurilor de răspundere juridică pentru calitatea produselor;
reducerea auditării furnizorilor;
reducerea costurilor neconformităților;
nevoia de îmbunătățiri continue;
motivarea angajaților;
creșterea competitivității.
Clienții și partenerii de afaceri solicită furnizorilor prezentarea unor dovezi ale funcționării sistemului de management al calității, pentru că nu-i suficient să prezinte manualul care nu garantează că tot ce este scris în el se și realizează în practică. Mulți clienți auditează la fața locului pe furnizori, activitate care necesită un mare volum de muncă și multe cheltuieli pentru ambele părți. Certificatul face ca acest tip de audituri să nu mai fie necesare și conduce implicit la reducerea costurilor și respectiv, la creșterea competitivității. În cazul clienților noi existența certificatului este decisivă la încheierea contractelor. Întreprinderile cu sistemul certificat sunt preferate în cazul licitații publice sau private. Într-o Directivă a Consiliului UE* se prevede că instituțiile publice pot să încredințeze spre execuție lucrări numai firmelor care au fost certificate pe baza standardelor ISO9000 de către o societate acreditată. Există și motive interne care determină certificarea sistemului de management al calității.
Auditul de certificare confirmă sau nu funcționalitatea sistemului de management al calității și implicit capacitatea acestuia de a preveni producerea neconformităților, de a reduce costurile aferente și de îmbunătățire continuă a calității.
De aceea, certificatul și competitivitatea asociată acestuia au o influență directă asupra activității angajaților. Construirea împreună a unui sistem de management al calității funcțional, dezvoltarea acestuia până la maturitatea cerută de o certificare și evaluarea favorabilă efectuată de către un organism extern recunoscut aduc cu sine o motivare semnificativă a personalului firmei.
Prin certificare se face o recunoaștere și o confirmare a eforturilor depuse până în acel moment de către tot personalul firmei.
Certificarea este precedată de efectuarea unui audit intern complet al sistemului care face o analiză a situației actuale a întreprinderii și a gradului de concordanță sau nu cu standardul de referință pe baza căruia se face certificarea. Se stabilesc corespondențele dintre procedurile implementate și specificațiile standardului. Se face o analiză a rezultatelor auditurilor interne de către nivelul superior al managementului și se stabilesc măsuri, termene și responsabilități în vederea auditului de certificare care va fi efectuat de o societate acreditată în acest scop. Pe perioada valabilității certificatului se fac audituri de supraveghere din partea organismului de certificare pentru a constata dacă întreprinderea își mai menține sau nu condițiile pe care le-a avut în momentul acordării certificatului de conformitate cu standardul respectiv. În cazul în care întreprinderea nu mai îndeplinește condițiile inițiale, i se retrage certificatul pentru a nu aduce prejudicii organismului de certificare.
Avantajele certificării sistemului
Prin implementarea sistemului de management al calității întreprinderea capătă încredere în forțele proprii, iar prin certificarea sistemului transmite această încredere și clienților.
Întreprinderile care au certificat sistemul capătă o recunoaștere pe piața internă și internațională prin îmbunătățirea imaginii, datorită calității constante a produselor sau serviciilor. Se reduc cheltuielile cu frecventele evaluări și auditurile interne.
Costurile certificării de sistem
Costul unei certificări depinde de structura și mărimea întreprinderii (numărul angajaților), de numărul amplasamentelor, de complexitatea proceselor și de modelul de referință.
Estimarea costurilor certificării se poate face numai printr-o analiză comparativă cu celelalte costuri legate direct sau indirect de calitate. În costurile certificării intră: verificarea documentației, auditul, taxe de înregistrare, costuri pentru obținerea certificatului și costurile secundare (deplasări etc.).
În Ghidul (EAC/G3) pentru utilizarea standardului EN 45012 din 1995 se face o estimare a cheltuielilor de certificare în funcție de mărimea întreprinderii (numărul de angajați). Astfel, pentru o întreprindere cu 1000-2000 angajați se estimează că un audit de certificare necesită 15 zile/an, auditurile anuale de supraveghere necesită 5 zile/an și reauditul după 3 ani necesită 10 zile/an.
Strategia de promovare a sistemului certificat
Certificarea și acreditarea sistemului de management al calității necesită eforturi materiale și umane considerate adevărate investiții și care trebuie să aducă profit. Creșterea cifrei de afaceri a întreprinderii certificate nu se face de la sine, ci prin acțiuni de promovare, după o strategie bine concepută.
Prima etapă este construirea și promovarea imaginii unei întreprinderi preocupată de calitate și de a câștiga încredere. Pentru aceasta trebuie să informeze direct clienții actuali și potențiali și pe ceilalți parteneri de interese cum ar fi băncile, comercianții, furnizorii.
În etapa a doua, certificarea se poate folosi pentru trezirea interesului clienților, atât în scopul atragerii de noi clienți, cât și pentru mărirea volumului afacerilor derulate cu clienții actuali.
În a treia etapă, certificarea poate fi folosită drept catalizator al procesului de transformare a interesului clienților în comenzi ferme. Angajații compartimentului de desfacere trebuie să folosească instrumente de lucru din care să rezulte calitatea superioară a serviciilor prestate de noi afaceri.
În cea de a patra etapă se urmărește creșterea satisfacerii clienților, ceea ce duce la noi comenzi. Aici, serviciul „clienți“, îmbunătățit după certificarea sistemului trebuie să introducă noi metode de lucru, cum ar fi chestionarea clienților, vizitarea regulată a clienților și tratarea rapidă și cu prioritate a reclamațiilor.
Principalele instrumente de promovare a sistemului certificat, folosite în etapele anterioare (1 – 3) sunt: anunțurile în presa locală sau de specialitate, reclamă, comunicare curentă, ziua ușilor deschise pentru clienți, furnizori, public, zile de discuții cu furnizorii, participarea la târguri, elaborarea unor broșuri etc.
Ideea principală care trebuie avută în vedere în toate aceste acțiuni de promovare este prezentarea clienților adevăratul potențial calitativ al întreprinderii care trebuie să corespundă cu realitatea, pentru că clienții descoperă repede neconformitățile.
Certificarea produselor a început de cinci decenii în majoritatea țărilor europene dezvoltate prin instituirea mărcilor de conformitate cu standardele naționale. Mai târziu, când au crescut preocupările de implementare a sistemului calității conform standardelor ISO 9000, unele țări au dezvoltat în paralel și certificarea sistemului calității.
Cele mai dezvoltate modalități de certificare se întâlnesc în Germania, Franța și Marea Britanie.
Germania este cunoscută, alături de Japonia, ca fiind țara cu cele mai mari succese în domeniul calității, pentru care există înrădăcinat un adevărat „cult“ pentru calitate.
În Germania sunt și cele mai multe organisme de certificare a conformității pe diverse domenii.
Certificarea siguranței în funcționare se realizează prin „mărcile de încercare“ prezentate în figurile de mai jos:
Figura nr. 1.7.
Marca „GS“ (Gepruft Sicherheit) este acordată de TÜV (Technische Uberwahrungsvereine), organism abilitat de guvern, este cea mai cunoscută marcă și atestă conformitatea cu standardele referitoare la securitatea persoanelor și cu Legea privind securitatea aparatelor tehnice (din 1968). Marca nu este obligatorie, dar fără ea produsele nu au șanse de a se vinde pe piață. Marca GS garantează că produsul a fost verificat din punct de vedere al siguranței în funcționare.
Marca VDE (Asociația Electrotehnică Germană) este acordată în același scop.
Certificarea conformității cu standardele sau cu alte documente de referință se realizează prin următoarele tipuri de mărci:
Marca „DIN Gepruft“ și „Marca „DIN“ sunt mărci de conformitate acordate de Institutul German de Standardizare DIN (Deutsches Institut fur Normung). Aceste mărci se acordă pentru produsele a căror conformitate cu standardele se bazează pe „autoevaluarea“ acceptată prin simpla declarație de conformitate a producătorului, care se înregistrează la DIN și primește dreptul de aplicare a acestei segile.
Marca „Test“ se atribuie de Warentest (Fundație pentru încercarea mărfurilor) pe baza determinărilor efectuate în laboratoare independente, a căror rezultate sunt publicate în revista fundației numită „TEST“ prin calificative: foarte bun, bun, satisfăcător și nesatisfăcător.
La acordarea dreptului de marcă „TEST“ se iau în considerare fidelitatea și securitatea produselor corelate cu prețul de vânzare.
Marca „QUÉLLE“ atribuită de Institutul pentru încercarea mărfurilor al Casei de Comerț en-gross Quélle, organism acreditat de Ministerul Federal al Muncii pentru efectuarea încercărilor de siguranță.
Marca „RAL“ atribuită de Institutul german pentru asigurarea calității și marcare și se referă la produsele alimentare, materiale de construcții, textile, electrocasnice, produse ecologice, agenți de spălare, hârtie, bijuterii etc.
În Germania există mai multe organisme pentru acreditare, grupate pentru cele două domenii „reglementat“ și „nereglementat“. Aceste organisme de acreditare sunt coordonate de Consiliul German de Acreditare (DAR) alcătuit din reprezentanți ai sectorului de stat, sectorului privat și ai ministerului economiei.
În Franța, certificarea conformității produselor a început din 1938, când s-a creat marca de conformitate cu standardul francez „NF“ (Norme Française). Primul sistem de certificare s-a constituit în 1960 pentru produsele agroalimentare, numit „sistemul etichetelor“, iar pentru produsele industriale s-a instituit „certificarea de calificare“.*
Ultima lege apărută (1988) menține și confirmă sistemul etichetelor dar introduce și o „certificare de conformitate“ pentru produsele de consum alimentar și pentru produsele agricole nealimentare și neprelucrate.
Etichetele agricole sunt mărci colective care atestă că un produs de consum alimentar sau un produs agricol nealimentar neprelucrat (semințe de cereale, flori, etc.) are un ansamblu de caracteristici specifice care îi conferă un nivel de „calitate superioară“, față de produsele similare. Etichetele agricole pot fi naționale (etichetele roșii) sau regionale. Ele sunt atribuite de către un organism certificator.
Certificatul de calificare atestă că un produs industrial, un produs agricol nealimentar prelucrat, sau un echipament comercializat în Franța, prezintă anumite caracteristici specifice. Certificatul este însoțit de o marcă de certificare, proprietate a organismului certificator, ea este semnul distinct care însoțește și materializează certificatul de calificare în ochii consumatorilor.
Certificarea conformității atestă că un produs alimentar, sau un produs agricol nealimentar și neprelucrat este conform cu caracteristicile specificate sau cu regulile stabilite în prealabil, după caz, în fabricație, prelucrare sau condiționare.
Eliberarea acestor certificate de conformitate, a etichetelor și a certificatului de calificare se face de către un organism împuternicit de autoritatea tutelară care este independentă de producător, vânzător sau importator.
Organismele de certificare din Franța pot atribui câte o marcă pe fiecare pe domeniu. Cele mai importante sunt:
Asociația Franceză de Normalizare (AFNOR) este un organism național de standardizare care gestionează marca de conformitate cu standardele franceze „NF“ pentru: produse industriale, produse ecologice, produse agroalimentare și servicii (vezi figura următoare).
AFNOR gestionează aproximativ 130 de aplicații, ceea ce reprezintă 70% din totalul certificărilor.
Marca „NF“ se acordă pe baza încercărilor efectuate în laboratoare acreditate de Rețeaua Națională de Încercări (RNE), precum și pe baza unor audituri ale sistemului calității producătorului efectuată, de regulă, de experți independenți AFNOR.
Figura nr. 1.8.
Laboratorul Național de Încercări (LNE) este un laborator de stat și gestionează marca „LNE“. El girează și unele certificate NF pe propria răspundere, mai ales în domeniu ambalajelor.
Organism de certificare grefate pe centre tehnice, create de stat și federațiile profesionale.
De exemplu, Asociația Dentară Franceză („ADF“) pentru pastă și periuțe de dinți, Asociația pentru promovarea calității în domeniile textile și îmbrăcăminte (ASQUAL), Centrul tehnic al lemnului (CTB), Uniunea tehnică a automobilului, motocicletei și bicicletei (UTAC) etc.
În domeniul acreditării s-a constituit (1995) Comitetul Francez de Acreditare (COFRAC) care este privat și are ca obiectiv acreditarea laboratoarelor de încercări, a laboratorului de etalonare a organismelor certificatoare de produse (industriale, alimentare, agricole), servicii, sisteme ale calității și organismele de inspecție.
Principalele caracteristici ale sistemului de certificare în Marea Britanie sunt următoarele:
politica guvernului în acest domeniu are la bază certificarea sistemului calității, care este strâns legată de certificarea produselor;
certificarea produselor se obține după certificarea sistemului calității întreprinderii, pe baza unor determinări de laborator efectuate asupra produsului în laboratoare acreditate;
la certificarea sistemului calității întreprinderii se verifică în special capacitatea acestora de a realiza produsele respective;
statul subvenționează organismele abilitate pentru certificarea produselor destinate pieței publice.
Institutul Britanic de Standardizare (BSI) a stabilit certificarea produselor ca o direcție distinctă, cu scopul de a mări avantajul competitiv al Marii Britanii și de a proteja interesele consumatorilor.
BSI gestionează mărcile Kitemark și Safety-mark (marcă de securitate). Kitemark este o marcă care certifică conformitatea produsului cu un standard britanic. Safety-mark certifică conformitatea produsului cu standardele britanice specifice privind siguranța sau cu cerințele de siguranță ale standardelor britanice care acoperă și alte caracteristici ale produsului.
Kitemark Safety-mark
Figura nr. 1.9.
Aceste mărci sunt voluntare și atestă faptul că produsele au fost încercate și că îndeplinesc cerințele de performanță, deosebindu-le astfel de celelalte produse similare existente pe piață. Mărcile indică și faptul că procesul de producție a fost evaluat pentru a se asigura consecvența acestuia.
În afară de BSI, în Marea Britanie mai sunt trei instituții cu rol important în domeniul certificării și acreditării:
Asociația Organismelor Britanice de Certificare (ABCB) care controlează certificarea sistemelor calității, respectiv metodele de asigurare a conformității produselor, prin instituții specializate;
Consiliul Național de Acreditare pentru Organismele de Certificare (NACCB);
Sistemul Național de Acreditare pentru Laboratoarele de Încercări și Etalonări (NAMAS).
În România, datorită interesului din ce în ce mai mare manifestat pentru calitate de multe întreprinderi din țara noastră, au apărut reglementări și organisme în domeniul certificării și acreditării.
În 1998 s-a creat cadru legal pentru activități de acreditare și certificarea conformității, precum și pentru activitatea de standardizare.
Organismele înființate pe baza acestor reglementări au fost: Asociația Rețelei Naționale de Acreditare (RENAR) și Asociația Română de Standardizare (ASRO). Aceste organisme sunt persoane juridice de drept privat, de interes public cu statut de asociații fără scop lucrativ.
Activitatea de acreditare desfășurată de RENAR, atât în domeniu reglementat cât și nereglementat urmărește, în principal, obiectivele:
să contribuie la creșterea competitivității produselor și serviciilor, în contextul globalizării piețelor;
să contribuie la promovarea principiului liberei circulații a produselor și serviciilor;
să confere încredere în competența tehnică, imparțialitate și integritatea organismelor și laboratoarelor care efectuează evaluarea conformității;
să promoveze protecția vieții, sănătății și securității persoanelor fizice, precum și a mediului înconjurător și apărarea intereselor consumatorilor.
Certificarea conformității produselor, serviciilor și sistemelor calității în România se face după aceleași reguli aplicate și în UE. Se practică certificarea obligatorie și voluntară, folosindu-se marca națională de conformitate cu standardele române.
Marca „SR“ se folosește pentru certificarea conformității produselor și serviciilor cu standardele române de referință, iar marca „SR-S“ se utilizează pentru certificarea conformității produselor și serviciilor cu standardele de securitate. În această categorie intră cele care prevăd reglementări referitoare la protecția vieții și sănătății consumatorilor, precum și la protecția mediului înconjurător. Marcajul se aplică pe produse, pe ambalaje, etichete sau pe documentele produselor.
Figura nr. 1.10.
Organismul care gestionează aceste mărci este Asociația de Standardizare din România (ASRO), pe baza avizului dat de Comitetul de marcă.
Din regulamentul general al mărcii SR, rezultă că certificarea produselor sau serviciilor se face de către organisme acreditate în acest sens, iar încercările necesare certificării se fac numai în laboratoare acreditate.
Certificarea produselor și serviciilor se face, de regulă, prin trei acțiuni:
încercarea de laborator;
auditul procesului de fabricație (se elimină dacă întreprinderea are implementat sistemul calității conform standardelor ISO9000);
supravegherea pentru verificarea menținerii condițiilor prevăzute în standardele române de referință.
Produsele care au marca „SR“ sau „SR-S“ înseamnă că:
satisfac cerințele stabilite prin standardele prevăzute;
produsele sunt controlate de producător și de către ASRO în calitate de organism independent, prin audituri la sediul acestora și prin prelevare de produse de pe piață pentru verificare.
Drepturile titularilor de mărci „SR“ sau „SR-S“ sunt:
să aplice marca pe produse, pe ambalajele acestora sau pe documentele referitoare la produsele sau serviciile respective;
să facă referiri la aceste mărci în corespondență, contracte sau în alte documente privind produsele sau serviciile certificate;
să utilizeze mărcile în publicitate în vederea promovării produselor și serviciilor certificate.
Obligațiile titlurilor de mărci „SR“ sau „SR-S“ sunt:
să permită controlul organismului de certificare acreditat, a ASRO sau a organelor de inspecție cu care aceste instituții au încheiat contracte sau convenții de supraveghere;
să facă autocontrolul procesului de fabricație a produselor și de execuție a serviciilor, să înregistreze rezultatele și să le prezinte organismului de certificare acreditat, în timpul acțiunii de supraveghere;
modificările pe care le aduc produselor sau serviciilor certificate (de design, condițiile de comercializare etc.) trebuia să facă obiectul unei cereri de extindere sau de menținere a certificării, iar când modificările se referă la concepția, la procesul de fabricație (execuție) sau la schimbarea locului de producție, acestea trebuie să facă obiectul unei noi certificări.
Produsele și serviciile care au mărcile naționale de certificare a conformității cu standardele române (SR și SR-S), sunt preferate pe piața internă și sunt recunoscute de importatori, datorită acordurilor încheiate de ASRO cu organismele similare din străinătate.
Capitolul 2
ETICHETAREA MĂRFURILOR
2.1. Scurt istoric al etichetei
În practica activității de comerț eticheta mărfii reprezintă un instrument esențial. Nu pot trece neobservate eforturile unor state, ale unor instituții guvernamentale sau neguvernamentale, ale unor asociații pentru protecția consumatorilor și ale producătorilor, ale comercianților și distribuitorilor, depuse pentru cercetarea, analiza, perfecționarea, standardizarea și legiferarea etichetei.
Eticheta ca mijloc de informare simplă și rapidă asupra produselor își are originea probabil în practica farmaceutică și mai târziu în nevoia alchimiștilor de a diferenția variatele lor produse chimice.
În perioada antică, eticheta și semnul producătoru1ui constituiau elemente diferite, separate; formele pe care 1e îmbracă sunt pictogramele, ideogramele, monogramele, care făceau corp comun cu obiectul (cărămizi, elemente de aducțiune a apei, amfore, produse ceramice și din metal etc.).
În perioada renascentistă, caracterizată prin înflorirea civilizației umane, dezvoltarea schimburilor comerciale, eticheta are rolul de a particulariza produse similare realizate de producători diferiți (se etichetau, astfel, produse artizanale, picturi, sculpturi, gravuri, dar și produse de uz casnic).
În perioada dezvo1tării capitalismului eticheta devine purtătoarea unor informații utile desfășurării operațiunilor comerciale, cum ar fi: denumirea produsului, numele producătorului (apoi și marca sa), locul de origine al produsului, cantitatea de produs pe unitatea de ambalaj, atunci când mărfurile au început să fie ambalate.
În prezent eticheta oricât de simplă ar fi ea oferă o multitudine de informații ușor de receptat de către cumpărător: denumirea produsului, grupa din care face parte produsul, numele producătorului, principalele caracteristici de calitate, clasa de calitate a produsului, masa pe unitatea de ambalaj, domeniile de utilizare, restricții privind consumul, condițiile de păstrare, elementele de identificare a lotului, termenul de garanție etc.
2.2. Definiția etichetei și a etichetării
Etichetarea reprezintă un mijloc simplu și eficient de comunicare și informare între industrie, comerț și consumatori, în probleme referitoare la originea produselor și la calitatea acestora.
Termenul de etichetă provine de la cuvântul etiquette, din limba franceză.
În H.G. nr. 784/10.11.1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare se definește:
eticheta, ca fiind un material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conține elementele de identificare ale produsului și care însoțește produsul până când acesta este prezentat consumatorilor pentru vânzare sau este aderent ambalajului;
etichetarea reprezintă aplicarea etichetei sau înscrierea elementelor de identificare pe produs, ambalajul de vânzare, sau dispozitivul de închidere, ce însoțește produsul alimentar pus în vânzare și se referă la acesta.
Directiva Comisiei Economice Europene (CEE) nr. 93/102 din 16.11.1993 definește etichetarea prin: „ansamblul mențiunilor, indicațiilor, mărcilor din producție sau de comercializare, imaginilor ori simbolurilor referitoare la un produs alimentar și care figurează pe orice ambalaj, document, afiș, etichetă, inel sau banderolă care însoțește produsul sau se referă la acesta”.
Evoluția în timp a volumului de informații pe care eticheta le-a pus la dispoziția consumatorului poartă amprenta stadiului de dezvoltare a producției de mărfuri și a comerțului interior și internațional.
Informațiile pe care le poate oferi etichetarea mărfurilor sunt foarte diverse,în funcție și de natura produselor. Ele se referă la date privind identificarea produselor (denumirea grupei din care face parte, producătorul), calitatea produselor (principalele caracteristici, clasa, masa pe unitatea de ambalaj), domeniile de utilizare, restricțiile de consum, condițiile de păstrare, termenul de garanție, elemente de identificarea lotului etc.
2.3. Clasificarea etichetei
Unii autori clasifică etichetele corespunzător funcțiilor pe care le îndeplinesc cu prioritate în: etichete de identificare, etichete de clasificare, etichete de prezentare și etichete de promovare.
Urmare firească a dezvoltării civilizației umane, a creșterii nevoii pentru o informare cât mai exactă, cât mai onestă, se manifestă tendința de specializare a etichetei. Acest lucru se poate observa la produsele alimentare, la produsele textile, 1a mărfurile chimice, la cele din sticlă și ceramică.
Ca mijloc de comunicare între industrie, comerț și consum, etichetarea corectă și cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază utilă de date:
pentru consumator, utilitatea etichetei rezidă nu numai în respectarea dreptului de opțiune pentru un produs sau altul, ci și în educarea lui în calitate de cumpărător, inclusiv prin conștientizarea efectului pe care produsul îl are pentru propria sa necesitate;
pentru agenți economici (firme care produc, importă sau exportă bunuri de orice fel) eticheta reprezintă o modalitate de măsurare a pulsului pieței, de cunoaștere a reacției consumatorilor, dar și un stimulent în realizarea unor produse corespunzătoare calitativ. Producătorii și comercianții sunt puși în situația de a-și reconsidera și modela strategia și politica managerială pentru a răspunde noilor exigențe privind etichetarea bunurilor, exigențelor privind protecția consumatorului, criteriilor și normativelor de performanță internațională. Luarea în considerare a acestor noi coordonate cu vocație universală contribuie, în mod decisiv, la creșterea competitivității produselor lor și la creșterea capacității lor concurențiale, cu rezultate pozitive din punct de vedere financiar.
Există tendința de specializare a etichetelor pentru anumite grupe de mărfuri, în scopul de a oferi informații cât mai exacte consumatorilor în vederea promovării produselor. Astfel, sunt etichetele pentru produsele alimentare, textile, chimice, ceramica, sticlă, electrice.
2.4. Funcțiile etichetei
Etichetarea corectă și cuprinzătoare est un mijloc de comunicare între firmă, agentul comercial și consumator pentru care eticheta aplicată pe produs are anumite funcții cum ar fi:
funcția de comunicare prin imagini și promovare a vânzării
Această funcție se referă la firme și agenți comerciali pentru care eticheta reprezintă o modalitate de a cunoaște pulsul pieței, reacția consumatorilor, dar și o motivație de a realiza produse de calitate corespunzătoare. Producătorii și comercianții trebuie să cunoască legislația națională și internațională în vigoare, referitor la exigențele etichetării bunurilor și luând în considerare aceste norme realizează produse competitive, ecologice care fac față concurenței de pe piață și care aduc beneficii considerabile.
Marile firme producătoare de mărfuri cu mărci recunoscute pe plan internațional acordă o atenție deosebită acestui aspect, cu atât mai mult cu cât un produs de marcă notorie se vinde mai scump cu 20-30% decât un produs similar necunoscut sau puțin cunoscut ca marcă, chiar dacă proprietățile lor sunt identice.
În prezent există o metodologie a proiectării și executării etichetelor care prin utilizarea unor tehnic speciale, captează atenția cumpărătorilor asupra acelor elemente ale etichetei pe care un producător sau altul dorește să le pună în evidență în mod deosebit, astfel încât produsul să fie remarcat, individualizat și dorit.
funcția de informare și protecție a consumatorilor
pentru consumator utilitatea etichetei nu se rezumă la posibilitatea de a alege un produs sau altul, ci și pentru educare acestuia în calitate de cumpărător și conștientizarea lui referitor la efectul pe care îl are produsul asupra persoanei sale. Etichetarea produselor are rol de a proteja consumatorul din punct de vedere biologic, economic și social și constituie o piedică în calea comercializării produselor necorespunzătoare calitativ, a produselor pirat sau a celor falsificate.
2.5. Particularități ale etichetei în funcție de produs
Scopul etichetării este acela de a da consumatorilor informațiile necesare, suficiente, verificabile și ușor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigențelor lor din punct de vedere al necesităților și posibilităților lor financiare precum și de a cunoaște eventualele riscuri la care ar putea fi supuși.
În societatea contemporană există tendința de specializare a etichetei, lucru care se poate observa la produsele alimentare, textile, chimice (cosmetice, detergenți, sticlă, ceramică), electrocasnice și electronice.
2.5.1. Etichetarea produselor alimentare
Eticheta specializată s-a manifestat mai pregnant în domeniul produselor destinate consumului alimentar. Abordarea etichetării produselor alimentare a impus apariția unor organisme internaționale care să elaboreze reglementările corespunzătoare.
Alimentele au un rol fundamental în asigurarea și menținerea sănătății oamenilor datorită funcțiilor lor de autoreglare și autorefacere a organismului. Dar actul de nutriție, pentru majoritatea populației, se bazează, însă, pe deprinderi empirice de alimentație, el fiind încă o obișnuință și un automatism senzorial. Or, acest fapt impune cu necesitate protejarea și educarea nutrițională a consumatorului modern, prin cele mai variate mijloace, dar în primul rând, prin mesajul informațional oferit de etichetarea produselor alimentare.
Diversitatea gamei de materii prime agroalimentare utilizate în industria alimentară, numeroși aditivi folosiți, creșterea complexității rețetelor de fabricație, perfecționarea și modernizarea proceselor tehnologice, precum și exigențele mereu crescânde privind ambalarea, transportul, depozitarea și păstrarea produselor alimentare, au impus o serie de recomandări și reglementări cu referire la etichetarea acestor produse.
Etichetarea produselor alimentare se face pe baza unor reglementări internaționale elaborate de către Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare, aflat în structura Comisiei Codex Alimentarius din cadrul FAO/OMS.* Dintre reglementările acestor organisme menționăm Codul de etichetare a bunurilor alimentare și Normele Generale internaționale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate.
Din aceste documente rezultă că etichetarea cuprinde „totalitatea fișelor, mărcilor, imaginilor sau altor materiale descriptive scrise, imprimate, ștanțate sau aplicate pe ambalajul unui produs alimentar sau alăturat lui“.
Eticheta produselor alimentare trebuie să conțină, în afară de elementele de identificare a produsului (denumire, țara de origină, adresa producătorului, distribuitorului etc.) și lista ingredientelor (materii prime, auxiliare, aditivi etc.), termenul limită de consum, valoarea nutritivă (mai ales pentru produsele dietetice, pentru alimentația copiilor).
Prin declararea valorii nutritive se oferă clienților informații de ordin nutrițional și anume: valoarea energetică (Kcal sau Kg), cantitatea de protide, glucide și lipide (g/100 g produs) și valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral (raportat la 100 g produs).
În prezent, s-a extins declararea valorii nutritive și pentru alimentele de consum curent, datorită concurenței și nevoii de informare cât mai complet.
Din reglementările internaționale din domeniul etichetării rezultă că ele nu trebuie să prezinte produsul într-un mod fals, înșelător sau susceptibil să creeze o imagine eronată clientului.
Centrul de Comerț Internațional CNUCED/GATT recomandă următoarele mențiuni constitutive:
numele și adresa fabricantului;
descrierea produsului (eventual însoțită de o ilustrație);
lista ingredientelor (componența rețetei) care intră în alcătuirea produsului;
țara de origine;
clasa de calitate (sau după calibrări dacă este cazul);
instrucțiuni de manipulare, păstrare și utilizare;
data fabricației, în clar sau cod uzual
Etichetarea produselor alimentare la nivelul UE este reglementată printr-o directivă a Consiliului CEE (nr.79/1112-1978) care o definește astfel: „ansamblul mențiunilor, indicațiilor, mărcilor de producție sau de comercializare, imaginilor ori simbolurilor referitoare la un produs alimentar și care figurează pe orice ambalaj, document, afiș, etichetă, inel, sau banderolă care însoțește produsul sau se referă la acesta“. Ea se referă la:
câmpul final de aplicare a prezentei directive (respectiv produsele alimentare destinate consumatorilor finali, dar și aprovizionării restaurantelor, spitalelor, cantinelor);
condițiile necesare pentru o etichetare, prezentare și reclamă corecte (evitarea inducerii în eroare a cumpărătorului în privința naturii, identității, cantității, calității, termenului de valabilitate, originii sau provenienței, metodei de fabricație a produsului, ca și atribuirii unor proprietăți pe care produsul alimentar nu le posedă, a unor caracteristici speciale atunci când toate produsele alimentare similare au aceleași caracteristici, a unor însușiri terapeutice sau preventive);
mențiuni obligatorii ce trebuie declarate prin etichetarea cu privire la numele de vânzare al produsului, lista ingredientelor, la cantitatea netă, data durabilității minime, la condițiile de păstrare și utilizare.
În aceeași reglementare se precizează unele interdicții sau limitări ale etichetării, în sensul că nu trebuie să inducă în eroare consumatorul cu privire la:
natura identității, calitatea, cantitatea, conservarea, originea sau proveniența produsului;
modul de obținere (fabricație);
atribuirea unor proprietăți pe care produsul nu le are.
Și în România s-au creat condițiile pentru alinierea la normele europene privind etichetarea produselor alimentare preambalate prin H.G. nr. 784/septembrie 1996 în care, pe lângă prevederi cum sunt cele referitoare la scopul etichetării, redactării în limba română, neinducere în eroare a consumatorilor, se precizează că etichetele produselor alimentare preambalate trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
denumirea produsului;
termenul de valabilitate;
conținutul net;
numele și adresa fabricantului, a importatorului sau a distribuitorului, precum și numele și adresa celui care ambalează produsul;
lotul de fabricație (seria, data fabricației sau a culegerii recoltei);
modul de folosire, când utilizarea necesită indicații speciale;
locul de origine sau proveniența a produsului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură a crea confuzii în gândirea consumatorilor;
concentrația alcoolică (pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2%);
lista ingredientelor folosite (în ordinea descrescătoare a importanței lor calitative);
valoarea nutritivă și energetică globală pentru produse alimentare speciale destinate unei alimentații particulare, ca de exemplu produsele pentru sugari și copii de vârstă mică etc.
Această reglementare precizează în continuare că aceste mențiuni obligatorii vor fi completate cu alte mențiuni specifice fiecărei grupe de produse, iar în cazul produselor nepreambalate trebuie să se indice prin înscriere pe ele sau în imediata apropiere, fără risc de confuzie, pe un afiș, anunț sau sub orice altă formă: denumirea, data fabricației și termenul de valabilitate.
Prin Hotărârea de Guvern nr. 106/7.02.2002, privind etichetarea alimentelor se precizează:
Toate mențiunile făcute prin etichetare trebuie să fie redactate în limba română, în mod lizibil și inteligibil, așezate în mod vizibil (fac excepție mărcile de fabrică sau de comerț, denumirile de firme ori societăți comerciale și denumirea produselor tipice cunoscute publicului larg). Mențiunile de pe etichetă nu trebuie să fie acoperite sau separate prin alte indicații sau desene.
Informațiile înscrise pe etichetă un trebuie să inducă în eroare consumatorii la achiziționarea produselor în privința caracteristicilor produsului alimentar a naturii, identității, proprietăților, compoziției, cantității, durabilității, originii sau provenienței, metodelor de fabricație sau producție, atribuirii de efecte sau proprietăți, pe care produsele nu le posedă.
Etichetarea nu trebuie să atribuie proprietăți medicale produselor alimentare sau să facă referire la astfel de proprietăți (cu excepția apelor minerale medicinale, destinate bolnavilor cu anumite afecțiuni, precum și orice produs alimentar testat și avizat ca având proprietăți medicale).
Se interzice modificarea înscrisurilor de pe etichetă sau reetichetarea produselor după livrarea de la fabricant sau de la ambalator.
Etichetele produselor alimentare preambalate trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: denumirea produsului; numele și adresa fabricantului, a importatorului și a distribuitorului, precum și numele și adresa celui care ambalează produsul; termenul de valabilitate; conținutul net; condițiile speciale de depozitare și păstrare; modul de folosire (când utilizarea necesită indicații speciale); locul de origine sau de proveniență a produsului (dacă omiterea acestuia ar fi de natură să creeze confuzii în gândirea consumatorului; concentrația alcoolică; lisat ingredientelor folosite; valoarea nutritivă și energetică pentru produse alimentare.
Perfecționarea continuă a conținutului etichetei a făcut ca în anul 1972 firma Albert Heijn care se ocupa de comerț cu alimente în Olanda, să patenteze eticheta nutrițională, cu exemplificare la pesmetul popular.
Declararea valorii nutritive se referă la informațiile de ordin nutrițional care trebuie stabilite într-o anumită ordine, în primul rând valoarea energetică (exprimată în kcal sau kj) care se referă la proteine,, lipide, glucide raportate în g/100 g de produs și apoi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral la 100 g de produs.
În prezent tot mai multe firme, din diverse țări, inclusiv din țara noastră, caută să găsească modalități cât mai expresive și mai convingătoare de declarare a valorii nutritive.
Modalități de declarare a valorii nutritive sunt variate ca de exemplu:
prezentate sub formă de tabele care indică valoarea energetică;
exprimarea conținutului prin benzi de culori codificate astfel: nuanțele de roșu pentru proteine, de galben pentru lipide și de verde pentru glucide.
Unele firme, menționează pe etichetă valoarea energetică, valoarea biologică dar și cantitățile de substanțe nutritive necesare pe zi sau pentru un meniu. Aceste informații sunt foarte utile pentru persoanele bolnave, sugari, copii de vârstă mică sau sportivii de performanță care consumă produse alimentare ce completează alimentația normală.
În evoluția ei eticheta nutrițională a fost influențată de factori: economici, educaționali, sociali, estetici, etc.
Directiva CEE 90/496 propune mai multe modele de etichetare nutrițională, pentru a împiedica înscrierea pe etichetă a nuor elemente nepotrivite. CEE consideră că informațiile nutriționale trebuie să cuprindă date despre valoarea energetică a următoarelor componente: glucide, lipide, proteine, fibre alimentare (celuloză), vitamine și săruri minerale.
În SUA și Australia se desfășoară o campanie amplă de educare nutrițională, pentru a se modifica obiceiurile de hrănire, deoarece peste 40% din populație sunt supraponderali.
În America există un document nutrițional care conține 23 de reguli: privind termenii utilizați, cu referire la conținutul etichetei și declararea ingredientelor, ce privesc recomandări medicale, privind produsele alimentare ce necesită etichetă nutrițională etc.
Nu se etichetează nutrițional fructele și legumele proaspete, produsele crude (pește, organe) etc.
Fiecare țară poate să-și stabilească propriul necesar pentru furnizarea informațiilor nutriționale prin eticheta alimentelor, în funcție de propriile priorități. Se speră ca aceste priorități să includă ca interes major educarea consumatorilor în înțelegerea și folosirea lor.
2.5.2. Etichetarea produselor textile
În domeniul mărfurilor textile, Hotărârea de Guvern nr. 785/1996 stabilește denumirea, marcarea și etichetarea produselor textile destinate populației.
Diversificarea materiilor prime textile prin apariția fibrelor și firelor sintetice a creat mai multe posibilități de realizare a produselor textile. Eticheta mărfurilor textile conține caracteristici tehnice și de calitate pentru informarea consumatorilor.
Un produs textil de import trebuie să conțină o etichetă în limba română ce se atașează la cea străină care respectă Normele Metodologice ce sunt în concordanță cu SR ISO 6938 pentru fibre naturale și STAS 8983 pentru fibre chimice, denumirea producătorului și țara de origine.
În cazul tratamentelor speciale făcute țesăturilor sau tricoturilor, acestea trebuie să fie trecute pe etichetă.
Etichetarea produselor textile se face individual pe unitate de produs supusă comercializării sau etichetare pe ambalaj colectiv pe baza unor înțelegeri între furnizori și cumpărători.
Tabelul 2.1. Principalele caracteristici tehnice și de calitate ale produselor textile care se vor marca pe etichete, pentru informarea consumatorului
Sursa: HG nr. 785/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind denumirea, marcarea și etichetarea produselor textile destinate populației
Tabelul 2.2. Produse care fac obiectul etichetării colective
Sursa: Bărbulescu, G. – Bazele merceologiei, Editura Sun Grafic, București, 2004
HG nr. 785/1996 arată că există și produse care nu sunt supuse obligației de etichetare:
suport manșete cămăși;
curele de ceas din materiale textile;
etichete și ecusoane;
apărătoare de mână, cu umplutură sau din materiale textile;
învelitoare pentru cafetieră, învelitoare pentru ceainic;
mânecuțe protectoare;
manșoane;
flori artificiale;
pernițe de ace;
pânze pictate, pălării de fetru;
articole de călătorie, din textile;
tapițerii brodate manual;
părți textile ale încălțămintei, cu excepția căptușelilor etc.
Eticheta mărfurilor textile conține și simbolul operațiilor de întreținere. Eticheta de întreținere conține simboluri identice cu simboluri internaționale standardizate în SR EN 23.758 și vine în sprijinul cumpărătorului, informându-l cum să folosească și să întrețină produsul pe durata folosirii lui. Această etichetă cuprinde cele cinci simboluri principale și se referă la principalele tratamente la care este supus un produs textil.
Tabelul 2.3. Simboluri grafice pentru diferitele tratamente aplicate mărfurilor textile
.
Tabelul 2.4. Simboluri grafice pentru tratamentul de spălare
Tabelul 2.5. Simboluri grafice pentru tratamentul de clorare
Tabelul 2.6. Simboluri grafice pentru tratamentul de călcare
Tabelul 2.7. Uscarea în mașina de spălat cu tambur după spălare
Indicarea modului de întreținere se face individual, pe etichetă din materiale rezistente la tratamente ulterioare (de temperatură umiditate, radiații solare), într-un mod lizibil pentru consumatori sau unități prestatoare de servicii, care trebuie să reziste atâta timp cât rezistă și materialul produsului.
2.5.3. Etichetarea produselor din lemn (mobila)
Marcarea mobilei se face prin ștampilare sau etichetarea fiecărei piese pe una din părțile ascunse ale acestora cu următoarele specificații: marca producătorului, tipul, seria, viza controlului de calitate și numărul standardului sau a normei tehnice.
Mobilierul exportat pe piața Uniunii Europene trebuie să respecte anumite reglementări ale marcării și etichetării, care evită falsurile și fraudele în comerțul cu mobilă. În unele cazuri, pentru mobila exportată se aplică codificarea numerică, conform standardului EAN, adică codul alcătuit din bare verticale de grosimi diferite și un cod numeric asociat.
2.5.4. Etichetarea produselor chimice (cosmetice, detergenți)
Etichetarea produselor chimice este reglementată la nivelul Uniunii Europene prin Directiva Consiliului CEE 76/76B referitoare la produsele cosmetice. În acest document se menționează că statele membre UE nu pot comercializa produse dacă eticheta nu va conține în mod lizibil următoarele mențiuni: numele și adresa fabricantului, comerciantului sau exportatorului; țara de origine mai ales dacă este vorba de o țară care nu este membră UE; masa netă; termenul de garanție prin expresia „a se utiliza de preferință înainte de…” ; modul de utilizare; elementele de identificare a lotului; lista ingredientelor, în ordinea descrescătoare a cantităților (nu sunt considerate ingrediente impuritățile conținute de materiile prime, substanțele utilizate în procesul tehnologic ce nu se regăsesc în produsul finit, solvenții, substanțele aromatice).
Capitolul 3
MARCAREA ȘI ETICHETAREA ECOLOGICĂ
3.1. Analiza pe ciclul de viață economic-ecologică a produselor, factor important în procesul de eco-etichetare
Din ce în ce mai des, ecosistemul global este amenințat de grave dezechilibre. O mare parte din populația lumii trăiește în sărăcie, iar proiectele pentru protejarea mediului înconjurător măresc și mai mult decalajele dintre sărăcie și bunăstare, pe fondul unui progres „nedurabil”. Există scenarii conform cărora populația lumii s-ar dubla între 1990-2050, iar PIB-ul pe cap de locuitor va crește de 2,4 ori. Simultan, cererea pentru hrană s-ar dubla, consumul energetic va crește de 2,6 ori, iar consumul apei de 1,5 ori. Studiile arată că dacă tendința creșterii populației, a economiei și a ritmului consumurilor vor continua ca până acum, mediul va fi suprasolicitat.
În contextul preocupărilor actuale tot mai intense de reducere a impactului negativ al proceselor și rezultatelor acestora asupra mediului ambiant – preocupări care pot fi puse în evidență în multe țări, dar mai ales la nivel regional și internațional – se pune problema elaborării unei metodologii general acceptate de evaluare obiectivă a acestui impact.
Necesitatea unei asemenea evaluări este recunoscută de tot mai multe organisme guvernamentale și neguvernamentale implicate în protecția mediului. Se consideră că, un pas important în acest sens s-a făcut prin introducerea sistemelor de marcare ecologică a produselor într-o serie de țări, recunoscându-se, în același timp, necesitatea reglementării unitare a acestora în cadrul Uniunii Europene și chiar la nivel internațional. Statele Uniunii Europene acordă o importanță deosebită problemelor de mediu nu numai prin prisma poluării asupra aesrului, apei, solului, al înlăturării daunelor provocate de deșeurile existente sau reciclării acestora ci și prevenirii poluării viitoare.
Pentru acest fapt, încă din 1992, prin directiva EEC 880/ 1992 s-a instituit Schema (sistemul) de eco-etichetare comunitară în prezent europeană (EU- Eco- label award scheme).
Acest sistem și-a dovedit utilitatea în promovarea în industriile statelor membre a produselor cu caractersitici ecologice (nepoluante, cu cosnsumuri mici de energie și materii prime) față de cele cu carartersitici non-ecologice (poluante, consumatoare de energie, greu reciclabile).
Prin acest sistem produsele sunt etichetate (eco-etichetate- eco- label) în fucnție de caracteristicile de impact asupra mediului în urma unui proces de certificare efectuat de instituții acreditate și laboratoare autorizate.
Sistemul de certificare ecologică (de eco-etichetare), care este un sistem bazat pe aplicația voluntară, se bazează pe dorința firmelor de a-și utiliza capacitatea inovativă în promovarea tehnologiilor curate, nepoluante, care prin mecanismul pieței doresc să-și îmbunătățească imaginea către consumatori și în același timp să respecte legile în materie de mediu și de nu, să beneficieze de avantaje fiscale din reducerea poluării.
Conform noilor cerințe ale Uniunii Europene în materie de calitatea produselor, acestea trebuie să îndeplinească și criterii de impact ecologic.
Calitatea ecologică a produselor este mai întâi certificată în țara de origine a producătorului, urmând ca mai apoi să fie verificată și recertificată în țara în care se efectuază exportul. Prin urmare este necesară constituirea Sistemelor Naționale de Certificare Ecologică (SNCEco) care să fie complementar-sinergice celor de la nivel european.
Fiecare produs ce va fi certificat ecologic va fi analizat prin prisma următorilor factori:
Domeniile mediului,
Ciclul de viață al produsului,
Pre- producția.
Producția,
Distribuția (incluzând ambalajele)
Utilizarea,
Depozitarea deșeurilor,
Relevanța deșeurilor,
Poluarea solului și degradarea,
Contaminarea aerului,
Zgomot,
Consumul de energie,
Consumul de resurse naturale,
Efectele asupra eco-sistemului.
Pentru analiza de impact în scopul certificării ecologice se utilizează atât indicatorii OPI (menționați în comunicarea anterioară) cât și indicatorii de stare a mediului (ECI).
Aceștia pot fi clasificați în funcție de impactul asupra mediului în:
indicatori de cuantificare a impactului asupra mediului la nivel global, național, regional (exemplu: grosimea stratului de ozon, temperatura medie globală, marimea populației de pești din oceane etc.)
indicatori de cuantificare a impactului asupra mediului la nivel local
cu efecte asupra: aerului, apei, solului, florei, faunei, oamenilor, moștenirii estetice (imagisticii) și patrimoniului cultural.
Pentru fiecare categorie de produse s-au stabilit criterii de performanță ecologică, pe baza analizei întregului ciclu de viață al produselor respective.
În fiecare etapă a ciclului de viață a produselor se recomandă să se ia în considerare următoarele aspecte ecologice:
impactul ambiental al deșeurilor rezultate;
poluarea și degradarea solului;
contaminarea apei și a aerului;
nivelul zgomotului;
consumul de energie și de resurse naturale;
efectul asupra ecosistemelor.
Analiza ciclului de viață a produselor include și impactul asupra mediului, în fiecare etapă. Criteriile ecologice specifice diferitelor categorii de produse sunt stabilite de comitetele naționale de atribuirea a mărcii de produs ecologic și Forumul consultativ de la Bruxelles. Acest organism cuprinde reprezentanți ai industriei, comerțului, organizațiilor consumatorilor, organizațiilor ecologice și un Comitet de reglementare, alcătuit din reprezentanți ai țărilor Uniunii Europene.
Tabelul 3.1. Indicatori de stare de mediu ECI pentru managementul ecologic al firmei
Prin procesul de certificare ecologică se urmărește îndeplinirea cerințelor de dezvoltare durabilă la nivel de produs. Sunt constituite premisele îndepliniriii a 7 elemente :
Principalul obiectiv: dezvoltarea durabilă (sustenabilă economic-ecologic-tehnologic-social-politic),
Dezvoltarea microeconomică (la nivel de întreprinzător sau întreprindere),
Protecțiea mediului,
Protecția consumatorului,
Competitivitatea,
Inovația tehnico-economică pt. dezvoltarea durabilă,
Satisfacerea cererii pieței
Este indubitabil faptul că, termenul de ciclul de viată al produselor are o semnificatie aparte pentru economisti, ingineri sau ecologisti. Pentru a elimina unele confuzii legate de întelesul cuvântului ciclu de viață, ne propunem să aducem câteva clarificări conceptuale după cum urmează:
Pentru economiști, ciclul de viată al unui produs, semnifică etapele lansarea, dezvoltarea (cresterea), maturitatea si declinul din punct de vedere economic, mai precis, momentele legate de cererea sa pe piata. Ciclul de viață prezintă importantă în acest context, pentru determinarea momentelor optime de apariție, menținere în fabricație sau renunțare la fabricarea a unui produs.
Pentru ingineri, ciclul de viață al unui produs semnifică succesiunea etapelor proiectarea produsului, exploatarea resurselor, fabricarea produsului, transportul și desfacerea produsului, utilizarea produsului, înglobarea în mediu. Pentru ecologisti, ciclul de viață al produsului semnifică etapele din viata produsului care pot avea un impact asupra mediului ambiant natural. Astfel, ecologiștii disting etapele de exploatare a resurselor, fabricarea produsului, transportul si desfacerea produsului, utilizarea produsului, demontarea / desasamblarea, reciclarea- recuperarea- reutilizarea, înglobarea în mediu.
Înțelegerea corectă a conceptului de ciclu de viață al produselor care să înglobeze atât abordarea economică clasică cât și cea economic ecologică are o importanță deosebită în constituirea sistemelor naționale de certificare ecologică a produselor , fapt recunoscut și de directivele europene în materie de calitate a produselor.
Astfel, prin Directiva 880-1992 s- arecunoscut necesitatea constitituirii unor sisteme de certificare ecologică (eco-label) pe baza analaizei pe ciclul de viață (LCA- Life Czcle Assessment) economic-ecologic al produselor.
Figura nr. 3.1. Factorii rezultanți ai certificării ecologice a produselor
3.2. Sisteme naționale de marcare ecologică a produselor
Primul sistem de marcare ecologică a produselor, denumit “Blue Angel”, a fost introdus în Germania, încă din anul 1978, ca răspuns la intensificarea preocupărilor ecologice ale consumatorilor. Acest sistem este patronat de Agenția Federală a Mediului (German Federal Environment Agency – FEA), care decide dacă un produs îndeplinește criteriile de performanță ecologică stabilite, astfel încât să poată fi înscris în catalogul “Blue Angel” și să poată obține marca de produs ecologic.
Produsul respectiv este în prealabil examinat și evaluat de către Institutul pentru securitatea produsului și marcare (Institute for Product Safety and Labelling-RAL), în colaborare cu FEA, fiind supus și unei testări independente, realizate de Organizația consumatorilor pentru testarea calitătii (Consumer Quality Test Organization).
Cu prilejul acestei analize se iau în considerare implicațiile posibile ale produsului asupra mediului, pe întregul său ciclu de viață, inclusiv ale procesului de fabricație. Produsul trebuie, în același timp, să corespundă cerințelor privind îndeplinirea funcțiilor sale de bază în utilizare și cerințelor de securitate.
Figura nr. 3.2: Marcă ecologică „Blue Angel“ Germania
Decizia finală este luată de juriul pentru marcare ecologică (Environmental Label Jury) din cadrul FEA, împreună cu RAL, decizie care este, apoi, dată publicității.
Întreprinderile solicitante obțin dreptul de aplicare a mărcii de produs ecologic, pe baza unui contract pe trei ani încheiat cu RAL, în condițiile achitării unor taxe anuale relativ scăzute. Marca respectivă este reprezentată pe eticheta produsului, fiind însoțită de precizarea motivelor pentru care produsul este considerat compatibil cu mediul înconjurător.
Până în prezent, au fost stabilite criterii de performanță ecologică pentru circa 3600 de produse, grupate în 64 de categorii, printre care: produse realizate din materiale reciclate, produse care nu conțin clorofluocarboni, produse chimice de uz casnic, acumulatori auto, produse peliculogene cu efect poluant scăzut etc.
Sistemul german de marcare ecologica a produselor a fost preluat, ulterior, de o serie de țări printre care Danemarca, Olanda, Franța și Marea Britanie, în Germania a fost introdusă și o marcă ecologică pentru ambalaje “Der Grune Punkt”, în cadrul așa numitului “Duales System”, inființat în anul 1990. Sistemul are ca scop finanțarea și gestionarea colectării și reciclării ambalajelor, cu integrarea consumatorului în procedura de colectare stabilită de industrie.
Toate ambalajele destinate colectării prin acest sistem sunt prevăzute cu marca “Der Grune Punkt”.
Figura nr. 3.3: Marcă ecologică „Der Grüne Punkt“
Se prevede ca, pentru a fi acceptate în cadrul sistemului de colectare “Duales System”, ambalajele din import să fie prevăzute obligatoriu cu marca “Der Grtine Punkt”, ceea ce înseamnă că ambalajele respective trebuie să fie reciclabile sau corespunzătoare pentru incinerare.
În anul 1988 a fost introdus un sistem de marcare ecologica a produselor în Canada, denumit ‘Environmental Choise”.
Într-o primă etapă, au fost luate în considerare trei categorii de produse și anume produse obținute din materiale plastice reciclate, materiale de construcții din celuloză reciclată și ulei lubrifiant, reciclat. În prezent, există stabilite criterii de performanță ecologică pentru 18 categorii de produse.
Figura nr. 3.4: Marcă ecologică Environmental Choise Canada
Potrivit acestui sistem, dreptul de aplicare a mărcii ecologice se acordă pe baza unor criterii foarte stricte, luând în considerare întregul ciclu de viață al produsului, precum și opiniile consumatorilor referitoare la produsul respectiv
Întreprinderile solicitante suportă cheltuielile pentru testarea produselor în cauză și o taxă pentru dreptul de aplicare a mărcii de produs ecologic. Coordonarea acestui sistem de marcare ecologică este asigurată de Consiliul pentru problemele mediului înconjurător (Environmental Choise Board), un organism independent, constituit de Ministerul Federal al Mediului (Federal Minister of the Environment). Acest Consiliu a mandatat Asociația canadiană de standardizare (CSA) să se ocupe, în domenii specifice, de testarea acceptabilității ecologice a produselor.
În Japonia a fost introdus un sistem de marcare ecologică a produselor, în anul 1989, coordonat de Oficiul Eco-Mark, din cadrul Agentiei Mediului (Environment Agency of Japan).
Figura nr. 3.5: Marcă ecologică Eco-Mark Japonia
Dreptul de aplicare a mărcii ecologice “Eco-Mark” se acordă întreprinderilor, pe baza unui contract pe doi ani, în condițiile achitării taxelor corespunzătoare.
Într-o primă etapă, au fost luate în considerare unele produse de uz casnic, printre care cele obținute din materiale plastice reciclate, ambalajele tip aerosol etc.
Până în prezent au fost stabilite criterii de performanță ecologică pentru 22 categorii de produse (circa 400 de produse).
Tot în anul 1989 a fost stabilit un sistem de marcare ecologică a produselor, comun pentru țările europene nordice (Norvegia, Suedia, Finlanda și Islanda), sistem coordonat de un Consiliu (Nordic Council).
Figura nr. 3.6: Marcă ecologică în Țările nordice
Decizia privind acordarea dreptului de aplicare a mărcii ecologice se ia La nivel național, autorizația obținută fiind recunoscută și în celelalte țări. Î
În Marea Britanie, guvernul a hotărât, de asemenea, introducerea unui sistem de marcare ecologica, pentru bunurile de consum. În acest scop a fost înființat Grupul național consultativ pentru marcare ecologică (National Advisory Group on Environmental Labelling-NAGEL).
Pentru operaționalizarea sistemului s-a hotărât constituirea unui Consiliu al experților, denumit Consiliul Marii Britanii pentru eco-marcare (UK Eco-labelling Board).
Într-un recent raport al “Environmental Data Service” din Marea Britanie, se apreciază că marca de produs ecologic stimulează conștiința ecologică a consumatorului și exercită asupra industriei o presiune considerabilă, de natură s-o determine să realizeze cât mai multe produse “curate”, nepoluante.
În Franța, a fost introdus, în anul 1991, un sistem de marcare ecologică a produselor, asemănător sistemului german “Blue Angel”. Se consideră că acest sistem se bazează pe cele mai avansate tehnici de analiză a ciclului de viață a produselor. Dreptul de aplicare a mărcii de produs ecologic se acordă întreprinderilor solicitante, pe baza unui contract încheiat pe trei ani, asigurându-se o supraveghere foarte strictă a respectării condițiilor, prin echipe de experți constituite în acest scop.
3.3. Preocupări în Uniunea Europeană privind introducerea
unui sistem unitar de marcare ecologică a produselor
În condițiile proliferării unor sisteme naționale de marcare ecologică a produselor, mai mult sau mai puțin compatibile din punct de vedere al criteriilor care au stat la baza lor, a devenit necesară elaborarea unui cadru legislativ armonizat și în acest domeniu.
Un prim pas s-a făcut prin Reglementarea (CEE) nr. 880 a Consiliului UE din 23 martie 1992, care introduce un sistem comunitar de marcare ecologică. Prin acest sistem se urmărește promovarea produselor care au un impact ambiental mai redus, pe întregul lor ciclu de viață. De asemenea, se are în vedere asigurarea unei informări corecte a consumatorului din țările membre ale UE, privind caracteristicile ecologice ale produselor care se comercializează pe piața comunitară.
Sistemul este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate în UE din țările terțe. Produsele în cauză trebuie să fie conforme reglementărilor UE referitoare la protecția vieții, sănătății și la protecția mediului înconjurător.
Sistemul comunitar de marcare ecologică este conceput ca un sistem voluntar, descentraliza, dreptul de aplicare a mărcii fiind acordat de un comitet național, desemnat în acest scop, în fiecare din țările UE.
Criteriile de performanță ecologică, aplicabile sunt specifice fiecărei categorii de produse, fiind stabilite pe baza analizei întregului ciclu de viață, din etapa concepției-proiectării, până la reintegrarea în natură sau valorificarea lor, în etapa post-utilizării.
În fiecare din aceste etape se recomandă să fie luate în considerare următoarele aspecte ecologice: impactul ambiental al deșeurilor rezultate, poluarea și degradarea solului, contaminarea apei și a aerului, nivelul zgomotului, consumul de energie și de resurse naturale, efectul asupra ecosistemelor. Analiza include și impactul ambalajului asupra mediului, în etapele menționate.
În procesul stabilirii criteriilor ecologice, specifice diferitelor categorii de produse, sunt implicate comitetele naționale de atribuire a mărcii de produs ecologic, forumul consultativ de la Bruxelles, care regrupează reprezentanți ai industriei, comerțului, organizațiilor consumatorilor, organizațiilor ecologice un Comitet de reglementare, alcătuit din reprezentanți ai țărilor UE. În cadrul acestui proces, produsele prezentate de organismele naționale competente, sunt examinate și se decide care criterii ecologice trebuie definite și aplicate. Criteriile sunt traduse în termeni tehnici de organismul național competent și sunt adoptate de Comitetul de reglementare.
Figura nr. 3.7: Mărci care indică absența freonului
Stabilirea criteriilor ecologice, specifice fiecărei grupe de produse, se face de către comitetele naționale de atribuire a mărcii, forumul consultativ de la Bruxelles care cuprinde reprezentanți ai industriei, comerțului, organizațiile consumatorilor, organizațiilor ecologice și de un Comitet de reglementare, format din specialiști din fiecare țară membră în UE.
În UE s-au adoptat mărci ecologice și pentru produse și ambalaje reciclabile. Astfel, pentru cele reciclabile se pun mărcile din figura nr. 4.7 în cazul că produsul sau ambalajul conține hârtie sau carton reciclat utilizat. Simbolul grafic cel mai des folosit este bucla lui Möbius.
Figura nr. 3.8: Marcarea produselor sau ambalajelor reciclabile
Marcarea ecologică a aerosolilor, a căror ambalaje prezintă exploziilor, se face cu mărci prin care se atrage atenția consumatorilor că produsul respectiv nu conțină freoni (CFC). Din 1995 s-a interzis folosirea freonilor în aerosoli, cu excepția unor aerosoli medicali.
În unele state s-au introdus marcaje ce prezintă consumatorului unele caracteristici de mediu ale produsului ambalat. Acest tip de eco-etichetă este prezent pe un număr din ce în ce mai mare de produse, putând fi aplicat atât de producător, dar și de către distribuitor.
Figura nr. 3.9: Mărci de tip info-mediu
Marca ecologică europeană este cea mai importantă și se aplică pe produsele alimentare, textile, hârtie, detergenți, vopsele, produse electrocasnice și electronice etc. Semnificația mărcii este impactul redus al produsului sau ambalajului acestuia asupra mediului, începând cu faza de proiectare și până la faza post-consum.
Figura nr. 3.10: Marca ecologică europeană
Dreptul de aplicare a acestei mărci se obține greu, datorită exigențelor ecologice stabilite de organismele comunitare, a testelor la care sunt supuse produsele respective. Perioada pentru care este atribuită este de 3 ani, după care producătorul trebuie să-și reînnoiască cererea. Marcarea ecologică face obiectul standardelor Standardul ISO 14021 “Declarații și etichetare de mediu”, apărut la sfârșitul anului 1999, este primul acord internațional în probleme care tratează etichetarea la scară globală. El nu se referă doar la ambalaje, ci la toate declarațiile de mediu, aplicate voluntar pe produse sau făcute publice prin reclame, pe Internet etc. Aceste declarații de mediu, în viziunea ISO 14021, trebuie să conducă la următoarele beneficii:
creșterea puterii consumatorilor, care să stimuleze îmbunătățirile de mediu;
declarațiile să nu inducă în eroare, deci să fie clare și verificabile;
creșterea posibilității consumatorilor de a face alegeri pe baza unor informații precise.
Standardul ISO 14021 cuprinde patru elemente “cheie”:
cerințe de bază, care se aplică tuturor declarațiilor de mediu. Ele trebuie să fie clare, să nu inducă în eroare sau să conducă la greșeli de interpretare și să fie verificate;
utilizarea simbolurilor, deoarece multe declarații de mediu pentru produse nu se fac folosind cuvinte, ci simboluri.
cerințe pentru evaluarea și verificarea declarațiilor de mediu, pentru că declarațiile trebuie verificate înainte de a fi făcute publice.
cerințe specifice pentru anumite declarații, întrucât se știe că unele declarații de mediu sunt mai frecvent folosite decât altele
3.4. Eticheta ecologică și ECO-eticheta
Aceasta nu este obligatorie, ci reprezintă o opțiune voluntară în vederea informării consumatorului și promovării pe piață de produse compatibile cu cerințele de calitate a mediului înconjurător, comparativ cu alte produse similare.
Eticheta ecologică este un instrument de marketing prin care se urmărește majorarea volumului vânzărilor de produse ecologice și mărirea ofertei de produse cu însușiri ecologice superioare celor convenționale existente pe piață.
În procesul de organizare a etichetării ecologice trebuie parcurse următoarele etape:
selecția categoriilor de produse ce se vor eticheta ecologic, în funcție de micșorarea daunelor ce sunt aduse mediului înconjurător;
evaluarea impactului de mediu al produselor, de-a lungul ciclului de viață al acestora;
stabilirea unor criterii ecologice necesare evaluării performanțelor produselor.
Programul de etichetare ecologică generează cheltuieli ce sunt acoperite din diferite surse precum: producătorul; sponsorizări sau subvenții de la guvern.
Eficiența programelor de etichetare ecologică constă în:
informarea și conștientizarea consumatorului privind cerințele protecției mediului;
interesarea producătorului în îmbunătățirea performanțelor ecologice ale produselor;
afectarea într-o măsură cât mai mică a mediului înconjurător atât de producerea, cât și de consumul unui produs.
Dacă se îmbunătățesc performanțele calității mediului, industria devine mai durabilă, produsele mai puțin periculoase pentru om și atunci etichetarea ecologică a produselor ere efecte pozitive la nivel național și internațional.
În România, Comisia pentru Acordarea Etichetei Ecologice este formată din reprezentați ai Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, Ministerul Economiei șI Comerțului, Ministerul Educației și Cercetării, Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, Consiliul Concurenței, Instituții de Cercetare, cadre universitare, organizații neguvernamentale.
Figura nr. 3.11. Membrii Comisiei pentru Acordarea Etichetei Ecologice
Criteriile ecologice sunt stabilite pe categorii de produse prin Hotărâri de Guvern elaborate în conformitate cu Regulamentul (Ecologic) Nr. 1980/2000 al Parlamentului șI Consiliului European din 17 iulie 2000 privind stabilirea unei scheme de acordare a etichetei ecologice comunitare. Schema a fost elaborată prin Regulamentul Consiliului EEC 880/92 din 23 Martie 1992. Regulamentul introdus în 2000 prevede:
simplificarea schemei;
lărgirea schemei spre servicii;
introducerea structurilor de taxă scăzută;
creșterea transparenței;
îmbunătățirea implicării părților interesate.
Caracteristicile principale ale schemei sunt:
este selectivă – se atribuie numai acelor produse cu cel mai scăzut impact de mediu;
este transparentă – criteriile sunt stabilite cu participarea părților interesate, iar eticheta este acordată de o autoritate independentă și fără conflict de interese.
presupune o abordare bazată pe criterii multiple: întregul ciclu de viață al produsului/serviciului este analizat pentru a evalua impactul potențial al acestuia;
are dimensiune europeană ;
este voluntară.
Schema este deschisă tuturor produselor/serviciilor cu excepția alimentelor, băuturilor și dispozitivelor farmaceutice.
Regulamentul cere Statelor Membre și Comisiei să asigure coordonarea între schema de acordare a etichetei ecologice comunitare și alte scheme de etichetare ecologică națională, în special în selectarea grupelor de produse și criteriilor de dezvoltare și revizie.
Pentru stabilirea criteriilor ecologice pe fiecare grup de produse, Comunitatea Europeană dă un mandat către EUEB (European Union Eco-Labelling Board). Criteriile sunt proiectate luând în considerare:
fezabilitatea și un studiu de piață;
considerente legate de ciclul de viață;
analize de îmbunătățire de mediu.
După ce proiectul final este terminat, acesta este prezentat unui Comitet de Reglementare format din experți din Statele Membre pentru aprobare. După aprobare, acesta este adoptat de Comunitatea Europeană.
În România, deciziile subsecvente Regulamentului nr. 1980/2000/EEC privind stabilirea unei proceduri de acordare a etichetei ecologice au fost transpuse în anul 2005, prin hotărâri ale Guvernului și vor stabili criteriile ecologice specifice pentru etichetarea ecologică pe grupe de produse.
Produsele agroalimentare ecologice sunt acelea la care nu s-au folosit substanțe chimice de sinteză.
Etichetele produselor ecologice vor indica în mod obligatoriu:
numele și adresa producătorului;
denumirea produsului, inclusiv metoda de producție ecologică utilizată;
numele și marca organismului de inspecție și certificare;
condițiile de păstrare;
termenul minim de valabilitate;
se interzice depozitarea în același spațiu a produselor ecologice alături de alte produse;
eticheta va cuprinde o siglă specifică produselor ecologice controlate.
Figura nr. 4.12: Grupe de produse pentru care este deschisă schema pentru etichetarea ecologică
Se consideră contravenție atunci când:
nu sunt respectate de către producător, procesator sau comerciant, contractele încheiate cu organismele de inspecție și certificare;
nu sunt respectate de către producător, procesator sau comerciant, caietele de sarcini, ghidurile și standardele de producție ecologică;
comercializează produse care nu sunt obținute prin metode de producție ecologică și nu sunt supuse sistemului de inspecție și certificare acreditat;
nu are o evidență a producerii, tranzacțiilor și as tocurilor produselor ecologice;
operatorul refuză să prezinte documentele și evidențele la cererea organelor de control desemnate de Ministerului Agriculturii, Apelor, Alimentației și a Mediului.
Eticheta de control ecologic care asigură calitatea cărnii se eliberează numai atunci când toate condițiile sunt îndeplinite, cum ar fi:
proprietarii de animale trebuie să aibă suprafețe suficiente de teren pentru a asigura hrana animalelor;
porcii crescuți în gospodării individuale trebuie să fie de rasă;
specialiștii controlează periodic funcțiile cardiace, organele de respirație precum și rinichii;
asigurarea condițiilor în grajduri: curățenie, aerisire, climatizare;
alimentația trebuie să fie formată din cereale indigene, îmbogățite în proteine, vitamine și minerale;
nu se folosesc medicamente;
înainte de procesare în abatoare, porcii se spală 2 ore;
folosirea tehnicilor cele mai moderne ale abatoarelor în vederea menținerii unei excelente calități a cărnii;
asigurarea curățeniei și dezinfectarea în abator și utilaje frigorifice, prin controale bacteriologice și periodice.
În România prin transpunerea Regulamentului nr. 1980/2000/EEC privind stabilirea unei proceduri de acordare a etichetei ecologice, a Deciziei nr.729/2000/EEC privind contractul cadru referitor la condițiile de utilizare a etichetei ecologice și a Deciziei nr.728/2000/EEC referitoare la stabilirea tarifelor pentru solicitarea taxelor anuale pentru etichetare ecologica a fost elaborată Hotararea Guvernului nr. 189 privind stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice din 28 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 166/ 08 martie 2002.
Pentru obtinerea etichetei ecologice agenții economici (fabricanți, importatori, prestatori de servicii comercianți) trebuie să parcurgă următoarele etape:
solicitarea etichetei ecologice la Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor care reprezintă autoritatea competentă;
realizarea încercărilor pe produse de către institutele specializate recomandate de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor și/sau de către alte institute care dețin laboratoare acreditate;
evaluarea performanțelor produsului de către autoritatea competentă (Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor) care colaborează cu Comisia Națională pentru Acordarea Etichetei Ecologice în luarea deciziilor privind acordarea etichetei ecologice și cu Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în vederea evaluării gradului de eficiență cu care eticheta ecologică răspunde nevoilor de informare a comsumatorilor.
acordarea etichetei ecologice. Dupa acordarea dreptului de utilizare a etichetei ecologice, autoritatea competenta încheie cu solicitantul un contract prin care se stabilesc condițiile de utilizare a acesteia. Acest contract este prevăzut în anexa nr. 4 la H.G. 189/2002 privind stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice.
Fig. 4.13. Sistemul unitar de acordare a etichetei ecologice în România
3.5. Standardele ISO 14000 referitoare la marcarea
ecologică a produselor
În anul 1991, Organizația Internațională de Standardizare (ISO) a constituit un Grup Strategic Consultativ privind Mediul Înconjurător (Strategic Advisory Group on Environment), care să cerceteze oportunitatea elaborării unor standarde referitoare la managementul de mediu.
La recomandarea acestui grup s-a înființat comitetul tehnic TC 207 “Managementul de mediu”, a cărui primă reuniune s-a desfășurat în anul 1993. Cu acest prilej s-a hotărât elaborarea unor standarde internaționale referitoare la managementul de mediu în următoarele două scopuri principale:
pentru armonizarea standardelor existente, asigurând un sistem unitar de referință în acest domeniu care să faciliteze comerțul internațional,
pentru a oferi organizațiilor un instrument care să faciliteze îmbunătățirea performanțelor de mediu și evaluarea progreselor înregistrate.
Celor șase subcomitete, înființate în cadrul comitetului tehnic TC 207, le revine responsabilitatea elaborării de standarde referitoare la:
sisteme de management de mediu (Environmental Management Systems);
auditul de mediu (Environmental Auditing);
eco-marcare (Environmental Labelling);
evaluarea performanței de mediu (Environmental Performance Evaluation);
analiza ciclului de viață (Life Cycle Assessment);
termeni și definiții (Terms and Definitions).
În cadrul comitetului tehnic TC 207 a fost înființat și un grup de lucru, pentru “aspecte de mediu în standardele de produse”.
Seria ISO 14000 cuprinde standardele menționate în tabelul 9-1. Ele pot fi grupate pe două categorii principale: 1) standarde referitoare la sistemele de management de mediu; 2) standarde referitoare la aspectele de mediu ale produselor și serviciilor.
Standardele ISO 14000 referitoare la aspectele de mediu ale produselor și serviciilor se referă, în principal, la marcarea ecologică și la analiza ciclului de viață a produselor.
Cele referitoare la marcarea ecologică sunt proiectate pentru a fi utilizate în scopul demonstrării de către furnizor a caracteristicilor ecologice ale produselor. Ca instrument de evaluare a acestor caracteristici, va servi analiza ciclului de viață a produselor, luându-se în considerare efectele posibile asupra mediului, în fiecare din etapele acestui ciclu.
a) Analiza ciclului de viață a produselor în viziunea standardelor ISO 14000, are ca scop evidențierea impactului produselor asupra mediului, în fiecare din etapele acestui ciclu și anume din momentul concepției-proiectării, trecând prin aprovizionarea cu materii prime și energie și, în continuare, prin etapele producției, distribuției, utilizării și post-utilizării, etapă în care trebuie asigurate reutilizarea sau reintegrarea lor în natură.
Standardele definesc principiile generale ale analizei ciclului de viață (ISO 14040), oferă recomandări privind metodologia acestei analize (ISO 14041), evaluarea impactului de mediu în etapele ciclului de viață (ISO 14042) și a progreselor înregistrate (ISO 14043).
Analiza este astfel concepută încât să reprezinte un instrument pentru fundamentarea deciziilor în elaborarea planurilor strategice ale organizației, pentru proiectarea proceselor și produselor, ca și pentru evaluarea metodelor de fabricație alternative, din perspectiva exigențelor ecologice pe care trebuie să le satisfacă. Ea poate servi, în egală măsură, ca bază pentru marcarea ecologică sau pentru stabilirea indicatorilor de evaluare a impactului de mediu.
Definitivarea standardelor ISO 14000, referitoare la analiza ciclului de viață, este îngreunată de complexitatea unei asemenea analize și de lipsa instrumentarului metodologic necesar pentru evaluarea impactului de mediu al proceselor și rezultatelor acestora.
b) Standardele ISO 14000 referitoare Ia marcarea ecologică a produselor și serviciilor au ca scop să ofere o modalitate recunoscută internațional de evaluare a caracteristicilor ecologice ale produselor și de informare a consumatorului privind caracteristicile respective.
Aceste standarde definesc trei tipuri de marcare ecologică:
marcare tip I, de către o terță parte (organism guvernamental sau neguvernamental), care stabilește și criteriile de evaluare;
marcare tip II, pe baza declarației pe propria răspundere a producătorilor, importatorilor, distribuitorilor sau altor părți interesate;
marcare tip III, care include informații cuantificabile despre produs, bazate pe indici predeterminați.
Pentru ca aceste scheme de marcare ecologică să nu devină o barieră netarifară în comerțul internațional, au fost definite următoarele principii care să stea la baza aplicării lor:
asigurarea transparenței necesare privind caracteristicile produsului;
informațiile utilizate pentru marcarea ecologica să se bazeze pe analiza ciclului de viață a produselor;
utilizarea de metode științifice ce, reproductibile, pentru evaluarea impactului de mediu al produselor;
utilizarea de ghiduri recunoscute, referitoare la metodele de testare, evitându-se testele care pot deveni o frână în calea comerțului;
asigurarea transparenței necesare privind procesele și metodologiile utilizate;
garantarea accesului egal al tuturor părților interesate;
stabilirea unui sistem de informare a consumatorului;
tratarea produselor din producția internă și a celor provenind din alte țări într-un mod nediscriminatoriu;
încurajarea inovației în scopul îmbunătățirii performanței de mediu;
analiza periodică a criteriilor pentru marcare ecologică în scopul de a le îmbunătăți, luând în considerare progresele înregistrate în planul cunoașterii.
Proiectul de standard referitor la marcarea ecologică tip I, definește o serie de practici prin care se urmărește să se asigure marcării de către o terță parte credibilitate și caracter nediscriminatoriu, în principal, sunt avute în vedere următoarele elemente:
respectarea principiilor de bază stabilite pentru toate schemele de marcare ecologică;
definirea categoriilor de produse și a criteriilor ecologice pentru fiecare categorie, astfel încât să se evite excluderea produselor considerate acceptabile din punct de vedere ecologic în ,țara de origine;
luarea în considerare a cerințelor referitoare la mediu, ale țării de origine a produsului;
stabilirea unor proceduri nediscriminatorii de verificare pentru marcarea ecologică.
În cazul marcării ecologice tip II se prevede că, declrația dată de producători, comercianți sau alte părți interesate va putea avea diferite forme: simboluri grafice, menționate pe produs sau pe ambalaj, un înscris care să însoțească produsul. 0 asemenea declarație va putea fi făcută și în cadrul mesaje1or pub1icitare referitoare la produs.
Pentru marcarea ecologică tip III, elaborarea proiectelor de standard se află în faza incipientă.
Capitolul 4
STUDIU DE CAZ – MARCAREA ȘI ETICHETAREA DETERGENȚILOR COMPACTAȚI
S-a lansat deja o nouă reclamă în mass media care anunță lansarea detergenților compactați. Reclama face parte dintr-o campanie de educare și informare a consumatorului denumită “NOII DETERGENȚI: MAI PRACTICI PENTRU TINE, MAI BUNI PENTRU MEDIU”, care percede introducerea pe piață a detergenților campactați.
Noua generație de detergenți compactați sunt cu o treime mai concentrați decât cei granulați, aflați de mulți ani pe rafturile magazinelor. Apariția lor pe piașa românească ar putea duce la o contractare a pieței cu aproximativ 20 % în volum, dar nu vor avea nici un efect asupra valorii acesteia.
De la sfârșitul anului 2007, detergenții compactați vor fi sunt majoritari pe piața românească.
Segmentul vizat de majoritatea jucătorilor de pe piață este cel al detergenților pudră automați, pe care vor intra atât produse din import, cât și produse fabricate local.
Detergenții reprezintă cea mai matură categorie din întreaga piață a bunurilor de larg consum, având un grad de penetrare de peste 70 %. Detergenții pentru spălare automată reprezintă peste 60 % din totatul pieței de detergenți de rufe.
Vânzările de detergenți de piața românească se realizează într-o pondere de aproape 35 % în supermarketuri și hipermarketuri. Segmentul detergenților urmează astfel trendul înregistrat la nivelul întregii piețe de bunuri de larg consum, de concentrare a vânzărilor pe canalele de distribuție moderne (lanțurile de magazine cu suprafețe mari de vânzare).
Consumul de detergenți a fost susținut în ultimii ani de creșterea vânzărilor de mașini de spălat automate, stimulată la rândul ei de creșterea creditelor pentru consum.
4.1. Ce sunt detergenții compactați
Detergenții compactați sunt detergenți de rufe într-o nouă formulă, mai concentrată, care permite reducerea cu minim 33% a greutății și cu minim 25% a volumului acestora. Compactarea se referă numai la detergenții pulbere pentru spălarea automată, cu spumarea redusă, celelalte tipuri rămânând neschimbate. Procesul de compactare a detergenților face parte dintr-un program european inițiat de Asociația Internațională pentru Săpunuri, Detergenți și Produse de Întreținere (AISE), care are ca scop reducerea impactului detergenților asupra mediului în întreaga Europă, prin utilizarea unei cantități mai reduse de produse chimice.
Piața detergenților din Europa de Vest este dominată în proporție de 90 % de detergenții compactați, care au apărut în această regiune în jurul anului 1998, potrivit informațiilor furnizate de AISE. Detergenții pudră concentrați sunt prezenți pe piața europeană de la mijlocul anilor `90, devenind ulterior compactați.
În România, programul a fost gândit și pus în practică de către Uniunea Româna a Producătorilor de Cosmetice și Detergenți (RUCODEM) și Asociația Internațională pentru Săpunuri, Detergenți și Produse de curățenie în Europa (AISE), în care RUCODEM este membru.
RUCODEM are 17 membrii, companii locale și internaționale active pe piața produselor cosmetice, a detergenților și produselor de curățat, atât pentru consumatori cât și/sau pentru domeniul industrial și instituțional.
Deși sunt mai concentrați, detergenții asigura aceeași eficiență a spălării, cu o cantitate mai mică de produs. Beneficiile asupra mediului provin din reducerea cantității de substanțe chimice, ambalaje și energie utilizate la producerea, transportul și utilizarea noilor produse.
Se estimează că în România vor fi economisite 20.000 tone de detergent, suficiente pentru a umple un șir de camioane de la București la Oradea și peste 1.000 tone ambalaje și se va putea proteja și mediul deoarece cantitatea totală de ambalaje se va reduce cu peste 1.000 de tone pe an.
La un consum estimat de jucătorii din piață la 105.000 tone de detergenți de rufe, aceasta înseamnă o contractare la propriu a pieței cu aproape 20 %. Valoric, vânzările companiilor de pe piață nu vor fi afectate, deoarece un pachet de 3 kg de detergent va fi înlocuit cu unul de 2 kg, cu aceeași eficiență și același preț.
Astfel, cu toate că procesul de fabricație al detergenților compactați presupune costuri reduse cu până la 30 % cu materiile prime și costuri de ambalare mai mici, schimbarea de concentrație nu se va resimți la nivelul prețului de pe raft.
Producătorii și importatorii de detergenți estimează că noua formulă de detergenți va domina piața, fiind susținută de campanii de promovare, atât individuale (realizate de o singură companie), cât și colective (la nivelul RUCODEM).
Cheltuielile de promovare a noilor produse, iar în unele cazuri cheltuielile suplimentare în tehnologii de fabricație, vor fi amortizate prin menținerea prețurilor la raft, cel puțin pentru perioada următoare.
Gospodina care va spăla cu detergent compactat trebuie să respecte neapărat cerințele celor de la AISE: să urmeze strict instrucțiunile de folosire, să reducă doza cu minimum 33% în greutate și 25% în volum și să nu încălzească apa prea tare.
Specialiștii zic că, deși detergentul compactat va polua apa la fel de mult ca și cel din prezent, totuși acesta va fi o idee mai ecologică. Asta fiindcă ar putea duce la reducerea consumului de electricitate, a acidifierii aerului, a distrugerii stratului de ozon și a toxicitătii umane, cu peste 5%.
În compoziția detergenților campactați se vor înlocui fosfații care sunt un factor de eutrofizare/poluare majoră cu fosfonații care nu au acest rol. Deci acești detergenți au și o contribuție ecologică.
Cele trei mari companii de pe piața detergenților din România: Unilever (cu mărcile Dero, Omo și Bona), P&G (cu mărcile Bonux, Tide și Ariel), Henkel (cu mărcile Rex și Persil) au achiziționat deja licența AISE pentru eticheta ecologică care va apărea pe pachetele de detergenți compactați. Fiind mai concentrați, acești detergenți vor permite o economie de materii prime de până la 33%, ceea ce-i face mai ecologici decât detergenții tradiționali.
Consumatorii români nu sunt însă foarte sensibili la problemele de mediu, astfel încât campaniile de promovare a detergenților compactați nu se vor axa doar pe componenta ecologică a strategiei de comunicare, ci și pe cea privind beneficiile directe: cantitate redusă de transportat acasă, loc mai puțin pentru depozitare, cantitate de deșeuri mai mică.
Pentru a fi identificate ușor, noile ambalaje vor purta un logo special, “EuroCompact”, imprimat pe fața pachetului.
Figura nr. 5.1
4.2. Tranziția la detergenții compactați
În România, producătorii care s-au aliniat acestui proiect sunt Henkel, P&G și Unilever, care acoperă, de altfel, 95% din piața detergenților. Aceștia au fost de acord să imprime logo-ul unic EuroCompact pe produsele lor, încă de la sfârșitul anului 2007.
Așadar, teoretic, procesul de tranziție de la vechii la noii detergenți este prevăzut a se derula pe perioada unui an. În practică producatorii vor încerca să scurteze această perioadă pentru a nu se produce mari confuzii în rândul consumatorilor.
“Vom încerca să reducem perioada în care cele doua tipuri de detergeți vor exista la raft, pentru a nu produce confuzie în rândul consumatorilor. Există posibilitatea ca în noile magazine să mai fie stocuri de detergenți compactați în momentul în care vom introduce la vânzare detergenții compactați. Este aproape imposibil să înlocuim toți detergenții din toate magazinele în același moment. Noi sperăm ca, în câteva săptămâni, tranziția să fie completă.”, declara Rareș Ciovică, Category Manager Home Care, Unilever SCE.
“Unii furnizori au demarat deja o activitate de stock-clearing, care s-a reflectat în reducerea prețului de achiziție și, implicit, a prețului de vânzare” declara Ioana Mărginean, director de marketing la Plus Discount.
Introducerea noilor detergenți este un proces treptat, pe care, fiecare producator îl va aborda în mod diferit.
4.3. Mercantizarea detergenților compactați
Va exista o perioadă în care ambele tipuri de detergenți vor fi prezente la raft, fapt ce ar putea prodece confuzii în rândul clienților, dacă aceștia nu identifică pachetele vechi de pachetele noi de detergenți. Pentru a evita astfel de situații se pot avea în vedere câteva recomandări:
Daca spațiul din magazin permite este indicată plasarea detergenților compactați separat de cei necompactați;
Este indicat să se ceară și să se folosească materiale de informare la raft puse la dispoziție de către producătorii de detergenți;
Odată cu epuizarea vechilor stocuri trebuiesc refăcute planogramele; este un bun prilej de analiză a performanțelor raionului de detergenți în scopul eficientizării vânzărilor în aceasta zonă;
Reducerea volumului și greutății detergenților va permite expunerea mai multor fețe ale aceluiași produs sau lărgirea sortimentului prin listarea unor variante necomercializate până în momentul actual; implicit se va caștiga spațiu de depozitare în anexele magazinelor;
Pentru evitarea situațiilor de out-of-stock se recomandă o bună comunicare cu furnizorii de detergenți, este indicat să se ceară sprijinul lor în acest proces; trebuie cerut furnizorilor să ia retururile de detergenți vechi dacă este cazul, sau să acorde discounturi suplimentare pentru aceștia;
Acest proces trebuie înteles de toți cei implicați (de clienți și de vânzători), iar principalul mesaj ce trebuie transmis clienților este: “veți putea spăla aceeași cantitate de rufe cu o cantitate mai mică de detergent”;
În măsura posibilităților, trebuiesc organizate în magazine demonstrații de spălare cu noii detergenți;
4.4. Aspecte legate de stabilirea prețului detergenților compactați
Definirea politicii de prețuri pentru detergenții compactați este la latitudinea fiecărei companii participante la acest proiect. Nuciuna dintre aceste companii nu a anunțat clar noile prețuri, dar este de așteptat, ca pentru consumatori, costul detergentului compactat folosit pentru o încarcare a mașinii de spălat să nu se schimbe în mod semnificativ, în condițiile în care detergenții compactați conțin o cantitate de produs care asigură același număr de spălari ca și actualii detergenți. Cu alte cuvinte nu contează greutatea produsului, ci numărul de spălari pe care le acoperă pachetul respectiv.
Nu este de neglijat impactul psihologic pe care detergenții compactați îl va avea asupra cumpărătorilor, motiv pentru care este așteptată o scădere a vânzărilor, până când consumatorii vor înțelege noile formate și beneficii.
Prețul noilor detergenți depinde și de locul de producție și de tehnologia folosită, precum și de costurile de distribuție și logistică. În cazul P&G (Bonux, Tide, Ariel), unii detergenți compactați vor fi produși în România, alții în alte țări europene, iar o parte din investițiile acestei companii legate de lansarea detergenților compactați au fost direcționate și către dezvoltarea unor formule și tehnologii diferite competitive pentru noii detergenți compactați.
Toți detergenții Unilever (Dero, Omo, Bona) în formula compactată vor fi produși în fabrica de la Ploiești.
Din punct de vedere logistic, noii detergenți vor veni în sprijinul distribuitorilor prin transportarea unei cantități mai mari de produs, ceea ce ar trebui să ducă la o reducere a costurilor pe SKU (Stock Keeping Unit).
De asemenea, producatorii promit informații mai detaliate într-un interval mai scurt de timp.
5.5. Utilizarea corectă a detergenților compactați
Dintotdeauna, utilizatorii au dozat detergenții “după ureche”. De această dată este esențial să se comunice celor ce cumpără din magazine că dozarea corectă a noilor detergenți le poate aduce economii în bani și se obține și efectul de protecție a mediului.
Utilizatorii trebuie să urmărească instrucțiunile de dozare însrise pe ambalaj, ținând cont, în același timp, de duritatea apei și de gradul de murdărie al rufelor. Noii detergenți recomandă utilizarea unei doze mai mici de produs pentru spălarea aceleiași cantități de rufe în comparație cu vechii detergenți.
Asociația Internațională pentru Săpunuri, Detergenți și Produse de curățenie în Europa (AISE) afirma, de exemplu, că utilizatorii din Europa Centrală și de Est vor economisi 188.590 tone de detergenți pentru aceeași cantitate de rufe spălate.
AISE a efectuat în luna august 2006 un sondaj în rândul populației adulte pentru a descoperi obiceiurile de spălare ale românilor. Astfel, românii consideră că diferența cea mai mare este utilizarea mașinii de spălat, față de părinții lor care spălau rufele manual (52%). De asemenea, alte două diferențe sunt: calitatea îmbunătățită a detergenților (47%) și reducerea timpului destinat spălarii rufelor (50%).
Când cumpără detergenți, marca și prețul produsului sunt cele mai importante criterii pentru consumotorii români: 60% din aceștia consideră prețul un criteriu fundamental în decizia de a cumpăra un detergent de spălare a rufelor.
Impactul detergenților asupra mediului nu este un subiect de larg interes: românii se gândesc cum să economisească bani de peste trei ori mai mult decât se gândesc cum sa protejeze mediul (65.8% față de 20.4%). Ca noi mai gândesc ungurii și polonezii. Maghiarii sunt doar cu o idee mai conștiincioși decât noi, iar cehii – demni de toată lauda: dintre români, polonezi și maghiari, ei sunt cei mai preocupați de mediu și cheltuiesc bucuroși pentru produse ecologice.
Românii măsoară adesea doza în funcție de instinct: peste 32% din români recunosc acest lucru, mai mult abia un român din patru dozează detergentul în funcție de instrucțiunile producatorului. Același lucru fac și polonezii, ei dozează în funcție de instinct, maghiarii sunt cei care citesc instrucțiunile de folosire.
În același timp, pentru a se obține rezultate mai bune la spălat, românii tind adesea să pună doze mai mari de detergent, peste 21%, în vreme ce maghiarii fac asta în proporție de 14%, cehii – 6%, polonezii – 5%.
Circa 22% din români umplu complet mașina de spălat. Sondajul mai arată ca românii citesc instrucțiunile de pe pachetele de detergent pentru rufe în special când cumpără produse inovatoare. Românilor le place să-și spele singuri rufele, fără ajutor extern iar cei mai mulți dintre ei fac acest lucru în week-end.
Relația dintre cantitatea de detergenți vechi, cantitatea de detergenți compactați, precum și numărul de spălări/produs, pentru principalii jucători aflați pe piața românească a detergenților este prezentată în tabelele nr. 4.1, 4.2 și 4.3.
Tabelul nr. 4.1.
Sursa:P&G
Tabelul nr. 4.2.
Sursa:P&G
Tabelul nr. 4.3.
Sursa: Henkel Romania
CONCLUZII
Aderarea la Uniunea Europeană a României impune standarde stricte privind protecția mediului. Una dintre măsurile pe care țara noastră a trebuit să le adopte a fost și cea care se referă la stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice. Aceasta desemnează acele produse cu impact redus asupra mediului, în comparație cu alte produse din acelasi grup, respectând cerințele legale aplicabile produselor la nivel național. Prin schema de acordare a etichetei ecologice s-a stabilit un sistem voluntar de acordare, pentru promovarea produselor care au un impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viață. Etichetele produselor ecologice trebuie să respecte anumite criterii și standarde și să ofere informații clare și veridice, astfel încat un cumpărător să stie exact ce alege.
Scopul introducerii marcării și etichetării ecologice este de a promova produsele care au un impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viață. Etichetarea ecologică este o acțiune voluntară (agentul economic nu este obligat să-și aplice eticheta ecologică pe produs).
În condițiile proliferării unor sisteme naționale de marcare ecologică a produselor, mai mult sau mai puțin compatibile din punct de vedere al criteriilor care au stat la baza lor, a devenit necesară elaborarea unui cadru legislativ armonizat și în acest domeniu.
Sistemul comunitar de marcare ecologică este conceput ca un sistem voluntar, descentraliza, dreptul de aplicare a mărcii fiind acordat de un comitet național, desemnat în acest scop, în fiecare din țările UE.
Criteriile de performanță ecologică, aplicabile sunt specifice fiecărei categorii de produse, fiind stabilite pe baza analizei întregului ciclu de viață, din etapa concepției-proiectării, până la reintegrarea în natură sau valorificarea lor, în etapa post-utilizării.
Eticheta ecologică este un instrument de marketing prin care se urmărește majorarea volumului vânzărilor de produse ecologice și mărirea ofertei de produse cu însușiri ecologice superioare celor convenționale existente pe piață.
Dacă se îmbunătățesc performanțele calității mediului, industria devine mai durabilă, produsele mai puțin periculoase pentru om și atunci etichetarea ecologică a produselor ere efecte pozitive la nivel național și internațional.
În România, Comisia pentru Acordarea Etichetei Ecologice este formată din reprezentați ai Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, Ministerul Economiei șI Comerțului, Ministerul Educației și Cercetării, Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, Consiliul Concurenței, Instituții de Cercetare, cadre universitare, organizații neguvernamentale
Standardele ISO 14000 referitoare la aspectele de mediu ale produselor și serviciilor se referă, în principal, la marcarea ecologică și la analiza ciclului de viață a produselor.
Cele referitoare la marcarea ecologică sunt proiectate pentru a fi utilizate în scopul demonstrării de către furnizor a caracteristicilor ecologice ale produselor. Ca instrument de evaluare a acestor caracteristici, va servi analiza ciclului de viață a produselor, luându-se în considerare efectele posibile asupra mediului, în fiecare din etapele acestui ciclu.
Detergenții reprezintă cea mai matură categorie din întreaga piață a bunurilor de larg consum, având un grad de penetrare de peste 70 %. Detergenții pentru spălare automată reprezintă peste 60 % din totatul pieței de detergenți de rufe.
Vânzările de detergenți de piața românească se realizează într-o pondere de aproape 35 % în supermarketuri și hipermarketuri. Segmentul detergenților urmează astfel trendul înregistrat la nivelul întregii piețe de bunuri de larg consum, de concentrare a vânzărilor pe canalele de distribuție moderne (lanțurile de magazine cu suprafețe mari de vânzare).
Detergenții compactați sunt detergenți de rufe într-o nouă formulă, mai concentrată, care permite reducerea cu minim 33% a greutății și cu minim 25% a volumului acestora. Compactarea se referă numai la detergenții pulbere pentru spălarea automată, cu spumarea redusă, celelalte tipuri rămânând neschimbate. Procesul de compactare a detergenților face parte dintr-un program european inițiat de Asociația Internațională pentru Săpunuri, Detergenți și Produse de Întreținere (AISE), care are ca scop reducerea impactului detergenților asupra mediului în întreaga Europă, prin utilizarea unei cantități mai reduse de produse chimice.
Deși sunt mai concentrați, detergenții asigura aceeași eficiență a spălării, cu o cantitate mai mică de produs. Beneficiile asupra mediului provin din reducerea cantității de substanțe chimice, ambalaje și energie utilizate la producerea, transportul și utilizarea noilor produse.
Consumatorii români nu sunt însă foarte sensibili la problemele de mediu, astfel încât campaniile de promovare a detergenților compactați nu se vor axa doar pe componenta ecologică a strategiei de comunicare, ci și pe cea privind beneficiile directe: cantitate redusă de transportat acasă, loc mai puțin pentru depozitare, cantitate de deșeuri mai mică.
Se apreciază că până la sfârșitul anului 2007, detergenții compactați vor fi majoritari pe piața românească.
BIBLIOGRAFIE
Bărbulescu, G., Bazele merceologiei, Editura Sun Grafic, București, 2005;
Căzănescu, L., Vasilescu, K., Teodorescu, A., Marcarea ambalajelor cu codul cu bare EAN, în „Standardizarea”, nr. 5/1993;
Dima, D., Pamfilie, R., Tendințe moderne în etichetarea nutrițională a produselor alimentare, Piatra Neamț, 1998;
Dinu, V., Negrea, M., Bazele merceologiei, A.S.E., București, 2001;
Eminescu, Y., Regimul juridic al mărcilor, Editura Lumina Lex, București, 1996;
Florescu, C., Strategii în conducerea activității întreprinderii, Editura științifică și enciclopedică, București, 1997;
Florescu, C., (coord.) Marketing, Marketer, Grup academic de marketing și Management, București, 1992;
Fuior, A., Pirtea, G., Seria de standarde ISO 14.000 în pragul consensului, în „Standardizarea” nr. 5/1997;
Ionescu , C., Managementul mediului, Editura Economică, București, 2005;
Kotler, Ph., Bliemel, F., Marketing-Management, Analyse, Planung, Unzetzung und Steuerung, Auflage, Schaffer Poeschl Verlag, Stuttgart, 1995;
Lupan, E., Dicționar de protecția mediului, Editura Lumina Lux, București, 1997;
Olaru, M. (coordonator), Fundamentele științei mărfurilor, Editura Eficient, 1999;
Stanciu, I., Calitologia. Știința calității mărfurilor, Editura Oscar Print, București, 2002;
Stanciu, I., Calitologia. Știința calității mărfurilor, Editura Renaissance, București, 2006;
Stanciu, I., Managementul calității totale, Editura Cartea Universitară, București, 2003;
xxx, Directiva 92/50/UE a Consiliului din 18 iunie 1992;
xxx, H.G. nr. 784 din 23.09.1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind etichetarea produselor alimentare, în Monitorul Oficial al României nr. 226/1996;
xxx, H.G. nr. 785/23.09.1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind denumirea, marcarea și etichetarea produselor textile destinate populației, în Monitorul Oficial al României nr. 226/1996;
xxx, H.G. nr. 857/1996 privind etichetarea energetică la aparatele frigorifice de uz casnic;
xxx, Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la aranjamentele UE instituind o clasificare internațională în domeniul proprietății, în Monitorul Oficial al României nr. 10 din 14.01.1998;
xxx, Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, apărută în Monitorul Oficial al României nr.161/23.04.1998;
xxx, Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 304 din 30.12.1995.
xxx, Ordonanța de urgență nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice;
xxx, Revista Magazinul progresiv, noiembrie 2006, anul VIII, nr 85;
xxx, Revista română de proprietate industrială, nr. 4/1994;
xxx, Standardul SR EN ISO 9000:2000, Sisteme de management al calității. Principii fundamentale și vocabular;
xxx, Standardul SR EN ISO 9001:2001, Sisteme de management al calității. Cerințe;
xxx, Standardul SR EN ISO 14001:1997, Sisteme de management de mediu. Specificații și ghid de utilizare;
xxx, Standardul S.R. E.N. I.S.O. 14.011 : 1997, Ghid pentru audit de mediu. Proceduri de audit. Auditul sistemelor de management de mediu;
xxx, Standardul S.R. E.N. I.S.O. 14.012 : 1997, Ghid pentru audit de mediu. Criterii de calificare pentru auditori de mediu;
xxx, Standardul ISO 19011:2001, Linii directoare pentru auditarea sistemelor de management al calității și / sau mediului;
xxx, Standardul SR EN ISO 9001:2001, Sisteme de management al calității. Cerințe;
xxx, www.aise-net.org;
xxx, www.anpc.ro;
xxx, www.ase.ro;
www.calitate.com;
xxx, www.henkel.ro;
xxx, www.mie.ro;
xxx, www.pg.com;
xxx, www.unilever.com;
xxx, www.zf.ro;
BIBLIOGRAFIE
Bărbulescu, G., Bazele merceologiei, Editura Sun Grafic, București, 2005;
Căzănescu, L., Vasilescu, K., Teodorescu, A., Marcarea ambalajelor cu codul cu bare EAN, în „Standardizarea”, nr. 5/1993;
Dima, D., Pamfilie, R., Tendințe moderne în etichetarea nutrițională a produselor alimentare, Piatra Neamț, 1998;
Dinu, V., Negrea, M., Bazele merceologiei, A.S.E., București, 2001;
Eminescu, Y., Regimul juridic al mărcilor, Editura Lumina Lex, București, 1996;
Florescu, C., Strategii în conducerea activității întreprinderii, Editura științifică și enciclopedică, București, 1997;
Florescu, C., (coord.) Marketing, Marketer, Grup academic de marketing și Management, București, 1992;
Fuior, A., Pirtea, G., Seria de standarde ISO 14.000 în pragul consensului, în „Standardizarea” nr. 5/1997;
Ionescu , C., Managementul mediului, Editura Economică, București, 2005;
Kotler, Ph., Bliemel, F., Marketing-Management, Analyse, Planung, Unzetzung und Steuerung, Auflage, Schaffer Poeschl Verlag, Stuttgart, 1995;
Lupan, E., Dicționar de protecția mediului, Editura Lumina Lux, București, 1997;
Olaru, M. (coordonator), Fundamentele științei mărfurilor, Editura Eficient, 1999;
Stanciu, I., Calitologia. Știința calității mărfurilor, Editura Oscar Print, București, 2002;
Stanciu, I., Calitologia. Știința calității mărfurilor, Editura Renaissance, București, 2006;
Stanciu, I., Managementul calității totale, Editura Cartea Universitară, București, 2003;
xxx, Directiva 92/50/UE a Consiliului din 18 iunie 1992;
xxx, H.G. nr. 784 din 23.09.1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind etichetarea produselor alimentare, în Monitorul Oficial al României nr. 226/1996;
xxx, H.G. nr. 785/23.09.1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind denumirea, marcarea și etichetarea produselor textile destinate populației, în Monitorul Oficial al României nr. 226/1996;
xxx, H.G. nr. 857/1996 privind etichetarea energetică la aparatele frigorifice de uz casnic;
xxx, Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la aranjamentele UE instituind o clasificare internațională în domeniul proprietății, în Monitorul Oficial al României nr. 10 din 14.01.1998;
xxx, Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, apărută în Monitorul Oficial al României nr.161/23.04.1998;
xxx, Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 304 din 30.12.1995.
xxx, Ordonanța de urgență nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice;
xxx, Revista Magazinul progresiv, noiembrie 2006, anul VIII, nr 85;
xxx, Revista română de proprietate industrială, nr. 4/1994;
xxx, Standardul SR EN ISO 9000:2000, Sisteme de management al calității. Principii fundamentale și vocabular;
xxx, Standardul SR EN ISO 9001:2001, Sisteme de management al calității. Cerințe;
xxx, Standardul SR EN ISO 14001:1997, Sisteme de management de mediu. Specificații și ghid de utilizare;
xxx, Standardul S.R. E.N. I.S.O. 14.011 : 1997, Ghid pentru audit de mediu. Proceduri de audit. Auditul sistemelor de management de mediu;
xxx, Standardul S.R. E.N. I.S.O. 14.012 : 1997, Ghid pentru audit de mediu. Criterii de calificare pentru auditori de mediu;
xxx, Standardul ISO 19011:2001, Linii directoare pentru auditarea sistemelor de management al calității și / sau mediului;
xxx, Standardul SR EN ISO 9001:2001, Sisteme de management al calității. Cerințe;
xxx, www.aise-net.org;
xxx, www.anpc.ro;
xxx, www.ase.ro;
www.calitate.com;
xxx, www.henkel.ro;
xxx, www.mie.ro;
xxx, www.pg.com;
xxx, www.unilever.com;
xxx, www.zf.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Marcarea Si Etichetarea Ecologica A Produselor Si Serviciilor In Conformitate CU Cerintele Uniunii Europene (ID: 142640)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.