Mantuirea Activa, Un Dialog Permanent Intre Dumnezeu Si Om

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Mântuirea activă

un dialog permanent între

Dumnezeu și om

o perspectivă nou-testamentară

CUPRINS

CAPITOLUL I. PRELIMINARII

1. Conceptul de mântuire. Mântuirea obiectivă și subiectivă

2. Precizări metodologice

3. Conceptele privitoare la mântuire ale comunităților contemporane cu populația creștină în formare

3. 1. Concepția eseniană privitoare la mântuire

3. 2. Concepția gnostică privitoare la mântuire

3. 3. Concepția religiilor misterelor privitoare la mântuire

3. 4. Concepția cultului imperial referitoare la mântuire

4. Conceptul de mântuire în Sfânta Scriptură

4. 1. Conceptul de mântuire în Vechiul Testament

4. 2. Conceptul de mântuire în Noul Testament

4. 2. 1. “Mântuirea” în Evangheliile sinoptice

4. 2. 2. „Mântuirea” în Evanghelia după Ioan

4. 2. 3. „Mântuirea” în Faptele Apostolilor

4. 2. 4. „Mântuirea” în Epistolele Pauline

4. 2. 5. „Mântuirea” în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel

4. 2. 6. „Mântuirea” în Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov

4. 2. 7. „Mântuirea” în întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru

4. 2.8. „Mântuirea” în a doua Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru

4. 2.9. „Mântuirea” în prima Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan

I 4. 2.10. „Mântuirea” în Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda

4. 2. 11. „Mântuirea” în Apocalipsă

I. PRELIMINARII

I. 1. Conceptul de mântuire. Mântuirea obiectivă și subiectivă

Specificul folosirii cuvântului în limba română

Cuvântul “mântuire” are sensul de salvare, scăpare, izbăvire. La vorbitorii de limbă română acest cuvânt este folosit cel mai des cu sensul de izbăvire de la pedeapsa iadului și moartea veșnică. În limba rusă se folosește un singur cuvânt “spasenie” în toate situațiile.

În limba ebraică

Vechiul Testament a fost scris inițial în limba ebraică și cuvântul tradus în română “mântuire” este ebraicul “YESHUAH” care înseamnă salvare, eliberare, propășire, prosperitate sau biruință. Acesta a fost și un nume propriu dat oamenilor în Vechiul Testament și acesta este numele “Isus” în limba ebraică. Așa Îl numeau și îl numesc până în ziua de azi pe Isus cei din poporul Lui, adică evreii.

În limba greacă

Noul Testament a fost scris în dialectul Koine al limbii grecești. Astfel, cuvântul tradus cu “mântuire” în limba română, este grecescul ,,SOTERIA” care înseamnă salvare, eliberare, păstrare, siguranță.

Contextul definește sensul

Conform Dicționarului religios al lui Ion Bria, mântuirea care în grecește este soteria și în latină salus utis, înseamnă mântuire-eliberare și vindecare și este actul în care Dumnezeu, prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos restabilește omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia germenele unei vieți noi: „Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este întru Fiul Său” (1 Ioan 5,11). Mântuirea vine de la Dumnezeu, nu de la oameni și de aceea El Însuși se întrupează ( Ioan 3,13) „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”, ca o irumpere a iubirii Sale față de om „căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3,16). Vocabularul soteriologic al Noului Testament cuprinde o mulțime de noțiuni, parabole și narațiuni care indică diversitatea de aspect și laturi ale mântuirii. Toate acestea converg spre evenimentul central al istoriei mântuirii, adică moartea și învierea lui Iisus Hristos concentrate în Jertfa Fiului : „în aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”(1 Ioan 4,10). Sfinții Părinți ai Ortodoxiei consideră că mântuirea reprezintă o îndumnezeire și corespunde cu răscumpărarea din robia păcatului prin preluarea păcatelor de către Iisus pe seama Sa prin răscumpărare. Plata pentru păcat este moartea, iar Iisus a suferit pe nedrept moartea și „cu moartea pe moarte a călcat”. Sfinții Părinți pun mântuirea în termenii de „pliroforia”, de iradiere a plenitudinii lui Dumnezeu în viața noastră : „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”(Gal. 2, 20). Prin aceasta se pune semnul de egalitate între soteria și theosis, adică între mântuire și îndumnezeire.

Doctrina mântuirii cuprinde următoarele elemente:

Iconomia mântuirii este după „buna plăcere a voinței Sale” (Efeseni 1,5). Faptul că am fost creați prin „plăcerea lui Dumnezeu” rezultă din Apocalipsa 4,11, iar faptul că am primit darul Împărăției „din buna plăcere a Tatălui nostru” rezultă din Luca 12,32. Rezultă că mântuirea este expresia intimității lui Dumnezeu așa cum se poate observa și din Romani 5, 8. Unii dintre Sfinții Părinți consideră că întruparea Fiului ar fi avut loc și fără căderea în păcat al omului.

Mântuirea se realizează înăuntrul firii noastre. Este cunoscută pilda Împărăției în Evanghelia lucanică prin care se subliniază că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru și că într-o oarecare măsură a și sosit. În actul răscumpărător al lui Iisus Hristos toți s-au răstignit împreună cu Mântuitorul (Coloseni 2, 20).

Jertfa lui Hristos a adus mai mult decât ispășirea păcatelor, căci nu este vorba doar despre o restaurare a Chipului lui Dumnezeu, ci de o alcătuire nouă a Acestuia, prin reîntoarcerea omului la asemănarea cu Dumnezeu.

Mai semnificativi sunt trei termeni : răscumpărare, împăcare și mântuire.

Termenul răscumpărării este folosit frecvent în teologia romano-catolică și subliniază „satisfacția” adusă lui Dumnezeu de Iisus Hristos pentru neamul omenesc căzut în păcat prin Adam. Cel de împăcare care i s-a părut lui Luther că exprimă mai bine lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos, pune în relief caracterul de Persoană a lui Dumnezeu și a omului credincios în economia mântuirii, mântuirea fiind restabilirea relației personale între credinciosul luat individual și Dumnezeu. Doctrina soteriologică formulată de Anselm de Canterburi accentuează locul satisfacției sau sensul juridic al răscumpărării. Omul păcătos trebuie să facă un efort pentru a arăta sinceritatea pocăinței și convertirii sale. Această teorie a satisfacției nu este cunoscută în teologia orientală.

Urmând bisericii patristice, Biserica Ortodoxă s-a oprit asupra termenului de mântuire ca fiind cel care exprimă cel mai bine, decât toți ceilalți termeni, sensul adânc, integral și multiplu al operei lui Hristos și cuprinzând în el și sensurile parțiale ale ei, reliefate prin ceilalți termeni. Termenul mântuire acoperă sensul expresiei „viață veșnică” și exprimă următoarele: unirea cu Hristos, viața în Hristos, înfiere, comuniunea Duhului Sfânt, modelarea omului după Chipul lui Hristos, comuniunea cu Tatăl și cu Fiul Lui, participarea la firea Dumnezeiască.

Așa cum am mai subliniat, termenul de mântuire presupune nu numai răscumpărarea noastră și împăcarea cu Dumnezeu ci și înnoirea firii umane prin Hristos în Duhul Sfânt și noile relații dintre om și Dumnezeu și dintre oameni în Hristos, datorită Duhului Sfânt. Astfel, misterul mântuirii noastre personale constă în misterul vieții noastre împreună cu Iisus Hristos în Dumnezeu prin Duhul sfânt.

În concluzie, termenul de mântuire în doctrina Bisericii Ortodoxe ilustrează atât mântuirea obiectivă a neamului omenesc săvârșită de Hristos, cât și însușirea roadelor mântuirii obiective de către fiecare creștin în parte, adică mântuirea subiectivă sau personală care este o lucrare de durată și al cărui început are loc odată cu primirea Sfintei Taine a Botezului.

Rezultă faptul că, mântuirea este atât personală, cât și comunitar socială, căci omul este creat după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27). Astfel, omul este pus în relație cu modelul său Dumnezeu, dar și cu semenii săi care poartă același chip dumnezeiesc, căci așa cum Dumnezeu nu este o singură Persoană, ci o Treime de Persoane Care poartă o singură fire, așa și omul poartă în sine relația cu o altă persoană. Relația cu ceilalți semeni ne este necesară să ne mântuim și să ne realizăm ca și creștini. În concluzie, din punct de vedere ontologic, făptura umană are un profund caracter comunitar sobornicesc, căci omul trăiește în comunitate și în lume, dar și comunitatea și lumea trăiesc în același timp în om, căci creștinul se mântuiește în comunitate, dar și comunitatea participă la mântuirea lui și dă mărturie despre mântuirea lui.

Din toate acestea rezultă că oamenii își însușesc roadele lucrării lui Hristos și se mântuiesc prin încorporarea și creșterea lor în Hristos până la vârsta bărbatului desăvârșit, Care este Hristos (Efeseni 4, 13). Creșterea în Iisus Hristos și încorporarea în Acesta înseamnă în fapt încorporarea în Biserică, care este comunitatea celor sădiți în Hristos prin Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, Hristos îi mântuiește în oameni întrucât Se extinde în ei și îi încorporează în Sine, făcându-i mădulare ale Trupului Său tainic. Biserica este extinderea comunitar sobornicească a lui Hristos Cel Înviat în oameni în care se realizează asimilarea oamenilor cu Iisus Hristos prin Duhul Sfânt Care îi păstrează și dezvoltă ca persoane distincte cu o individualitate a lor atât în fața lui Dumnezeu, în actul credinței, cât și în fața celorlalți membrii ai bisericii.

Cel ce trăiește viața lui Hristos în Biserică cunoaște faptul că „dacă unul dintre noi cade, el cade singur, dar nimeni nu se mântuiește singur”. Cel ce se mântuiește se mântuiește în Biserică ca membru al ei și în unire cu toți ceilalți membrii ai ei. Dacă unul crede, este în comuniunea credinței. Dacă unul iubește este în comunitatea iubirii. Dacă unul se roagă, este în comunitatea rugăciunii. În acest fel mântuirea este rodul conlucrării dintre hristologie și ecleziologie. Astfel, nimeni nu se poate bizui pe rugăciunea proprie, ci fiecare cere când se roagă, Bisericii întregi, asistența ei din convingerea că Biserica întreagă se roagă neîncetat pentru toți membrii ei, se roagă îngerii și apostolii și martirii și Sfinții Părinți de la început și Maica Domnului, care este prima între Sfinți și prin aceste rugăciuni se petrece adevărata unire care este adevărata viață a Bisericii.

Mântuirea este un act personal și comunitar în același timp, însă căderea și pierderea mântuirii sunt un act strict personal. Păcatul și deci căderea unuia afectează, este adevărat, comunitatea oamenilor și relațiile dintre aceștia, însă nu poate să primejduiască existenta și lucrarea Bisericii și nici chiar mântuirea celorlalți, fiindcă temeiul mântuirii noastre este Mântuitorul Hristos care lucrează în noi, în Biserica Sa, prin Duhul Sfânt. Inițiativa căderii, a ieșirii din comunitatea Bisericii și a semenilor în general o are insul singular, ca și pe aceea a reîntoarcerii la Hristos.

Biserica se întristează când un membru al ei se înstrăinează de Hristos, se roagă pentru întoarcerea lui si se bucura când acesta a reintrat in comuniune cu Hristos si cu ea. Aceasta, nu pentru ca Biserica își simte cumva știrbita deplinătatea ei prin căderea unuia dintre membrii, ei, ci pentru ca lucrarea ei, de la Hristos, este mântuirea tuturor oamenilor: "Mergând învățați toate neamurile, botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh" (Matei XXVIII, 19).

Ca și oricare altul, cuvântul “mântuire” își ia are sensul din contextul în care este folosit. Astfel, Pavel se referă la eliberarea din închisoare când spune următoarele:

Căci știu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre și prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos. (Filipeni 1:19)

Înainte ca să ajungă la această frază, Apostolul spune că “unii…vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanțurile mele.” (Filipeni 1:17)

Apoi spune că indiferent de motivația acelor oameni, el se bucură că Isus Hristos este propovăduit și că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea lui, adică spre salvarea sau eliberarea lui din lanțuri, la Bisericii și a semenilor în general o are insul singular, ca și pe aceea a reîntoarcerii la Hristos.

Biserica se întristează când un membru al ei se înstrăinează de Hristos, se roagă pentru întoarcerea lui si se bucura când acesta a reintrat in comuniune cu Hristos si cu ea. Aceasta, nu pentru ca Biserica își simte cumva știrbita deplinătatea ei prin căderea unuia dintre membrii, ei, ci pentru ca lucrarea ei, de la Hristos, este mântuirea tuturor oamenilor: "Mergând învățați toate neamurile, botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh" (Matei XXVIII, 19).

Ca și oricare altul, cuvântul “mântuire” își ia are sensul din contextul în care este folosit. Astfel, Pavel se referă la eliberarea din închisoare când spune următoarele:

Căci știu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre și prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos. (Filipeni 1:19)

Înainte ca să ajungă la această frază, Apostolul spune că “unii…vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanțurile mele.” (Filipeni 1:17)

Apoi spune că indiferent de motivația acelor oameni, el se bucură că Isus Hristos este propovăduit și că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea lui, adică spre salvarea sau eliberarea lui din lanțuri, lucru care îl confirmă peste câteva versete scriind:

“Și sunt încredințat și știu că voi rămâne și voi trăi cu voi toți, pentru înaintarea și bucuria credinței voastre; pentru ca, prin întoarcerea mea la voi, să aveți în mine o mare pricină de laudă în Isus Hristos”. (Filipeni 1:25-26)

Cel mai des folosit sens al cuvântului “mântuire”

Totuși, cel mai des în Sfintele Scripturi cuvântul “mântuire” este folosit în sensul izbăvirii de la pierzarea veșnică și primirea darului vieții veșnice. Cred că cea mai bună definiție a cuvântului “mântuire” o găsim în versetul de aur al Bibliei și cel care îl urmează. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)

Potrivit cu acest text mântuirea:

este manifestarea supremă a dragostei lui Dumnezeu

a fost posibilă doar prin moartea lui Isus Hristos – singurul Fiu al lui Dumnezeu

este dată doar prin credință în Isus Hristos

este dată oricui crede în Isus Hristos

este izbăvire de la pierzarea veșnică

este izbăvire de la judecata lui Dumnezeu

este darul vieții veșnice

Faptele sunt dovada credinței mântuitoare

Mântuirea poate fi primită doar prin credință în Isus Hristos și se manifestă într-o viațã schimbată a unui om nou care face fapte vrednice de credința pe care o mărturisește, așa cum scrie la Iacov: “Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele, și unul dintre voi le zice: „Duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: „Tu ai credința, și eu am faptele. Arată-mi credința ta fără fapte, și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele.” Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred… și se înfioară! Vrei, dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire”; și el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” Omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință.” (Iacov 2:14-24)

Potrivit acestor versete:

Credința care nu se manifestă în fapte nu este suficientă pentru mântuirea cuiva

Credința fără fapte este moartă în ea însăși,

Faptele sunt o manifestare și un indicator al credinței,

Dracii cred în Dumnezeu dar această credință nu-i mântuiește, ci invers, îi face să se înfioare,

Credința fără fapte este zadarnică,

Fapta lui Avraam, când a adus pe Isaac ca jertfă pe altar a fost o manifestare a credinței lui desăvârșite prin care a fost socotit neprihănit și deci, mântuit.

Dumnezeu să ne dea credință vie și desăvârșită în Domnul Isus Hristos ca să fim socotiți neprihăniți și să ne mântuim sufletele.

I. 2. Precizări metodologice

Dacă în primul capitol am urmărit din punct de vedere biblic cum trebuie să se prezinte efortul omului pentru a fi eficient pentru mântuire , dacă exemplul cel bun este Zaheu și exemplul greșit este tânărul bogat, bogatul nemilostiv și săracul Lazăr indică momentul de la care efortul omului poate deveni zadarnic.

În capitolul doi, Simion este înfățișat ca un delegat al întregii umanități care Îl întâmpină pe Mesia și deschide astfel calea ieșirii în întâmpinare în fața lui Iisus Hristos a fiecăruia dintre noi în vederea mântuirii personale. Tot în acest capitol constatăm că această ieșire în întâmpinare este o primă etapă a mântuirii, mântuirea fiind un proces îndelungat ce necesită efortul personal al fiecăruia dintre noi.

În capitolul trei am tratat elementele esențiale care stau la baza mântuirii și anume harul lui Dumnezeu și de aici harismele ajutătoare, credința și nu în ultimul rând, faptele bune. Aceste elemente am dorit să le tratez în mod comparat între concepția apuseană și cea a răsăritului, cu privire la mântuire, har, harisme, credință și fapte bune.

În capitolul patru am tratat mântuirea din punct de vedere teleologic, dar și din punct de vedere al spiritualității efortului pe care îl presupune mântuirea, cât și eshatologic, mântuirea fiind văzută ca o finalitate de-a dreapta lui Iisus Hristos.

Mântuirea este tratată în lucrarea prezentată la modul sistemic. Astfel sistemul soteriologic al mântuirii poate fi văzut ca fiind alcătuit din subsisteme care reprezintă factori ce stau la baza mântuirii. Astfel, se conturează subsistemul harului, subsistemul credinței și respectiv subsistemul efortului personal și al faptelor bune. Aceste elemente ale sistemului mântuirii intră într-o interacțiune sinergică, căci un element fără celălalt nu pot concura în mod eficient la obținerea mântuirii. Astfel, harul singur nu poate duce la mântuire datorită faptului că Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia.

Credința fără fapte este moartă, iar faptele în lipsa credinței și a harului nu duc la mântuire, căci Mântuitorul nostru spune clar : „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin Mine.” Totodată subsistemul harului este un element pentru sistemul mântuirii, dar este un sistem pentru elementele ce concură la obținerea harului. Astfel, subsistemul harului poate conține ca și elemente harismele care, prin interacțiunea lor, contribuie la menținerea și utilizarea harului trimis de Dumnezeu.

Chiar dacă harismele contribuie în primul rând la mântuirea colectivă, prin relațiile care am văzut că se stabilesc între mântuirea individuală și cea colectivă putem concluziona că harismele sunt de un real folos pentru susținerea harului necesar mântuirii fiecăruia dintre noi. Astfel, principala harismă este înțelegerea planului de mântuire al lui Dumnezeu și modalitatea prin care planul nostru personal de mântuire poate fi integrat în planul general de mântuire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această harismă este o componentă a harismei mai generale a profetismului, care are ca principală dimensiune înțelegerea corectă a Sfintei Scripturi și interpretarea hermeneutică cea mai adecvată a pildelor și în general al conținutului catehetic al Scripturii.

Subsistemul credinței cuprinde ca și elemente anumite structuri motivaționale și cognitive care determină aspectul lucrător al credinței și posibilitatea dezvoltării în oameni a unei credințe cu adevărat mântuitoare. Am analizat în lucrare și anumite aspecte și motivații care subminează formarea unui veritabil subsistem al credinței. Dacă motivația credinței este una egoistă, carieristă ori oportunistă realizată doar pentru imaginea proprie sau pentru confortul psihic personal, atunci aceasta nu se înscrie ca subsistem în sistemul general al mântuirii.

Subsistemul faptelor bune cuprinde și acesta mai multe elemente cum ar fi :

Faptele bune izvorâte din respectarea celor zece porunci.

Faptele bune care izvorăsc din poruncile Noului Testament concretizate în iubirea de Dumnezeu și iubirea de semeni (atât aproapele nostru, cât și chiar vrăjmașii noștri). Această a doua categorie de fapte bune sunt salutare în evitarea păcatelor de natură omisivă ce ne pot plasa la stânga lui Iisus Hristos la momentul Judecății, așa cum rezultă din Evanghelia după Matei, capitolul 25.

Între faptele bune, ca și elemente ale subsistemului ce la cuprind în totalitate se stabilesc relații de interdependență și interconexiune. Astfel, între faptele bune izvorâte din respectarea celor 10 porunci există o strânsă relație. Se consideră că cine încalcă o poruncă încalcă pe toate cele 10 porunci. Aceasta deoarece sistemul poruncilor este sinergic. Toate poruncile divine pot fi aduse la un numitor comun, care este dragostea față de Dumnezeu și de oameni. Prin nerespectarea unei porunci negăm această dragoste pe care nu o putem demonstra prin respectarea celorlalte porunci.

Între subsistemul credinței și al faptelor există o legătură indisolubila, cele doua subsisteme converg doar prin interacțiune la mântuire. Intre faptele bune conținute de Noul Testament se stabilește de asemenea o interdependenta si interconexiune căci nimeni nu poate afirma ca Îl iubește pe Dumnezeu, dar pe semenul sau nu îl iubește căci cine nu poate iubi ceva ce cunoaște cu atât mai puțin va putea iubi ceva ce este greu reprezentabil de mintea umana.

Totodată este de neconceput un om care își iubește semenii fără a-l iubi pe Dumnezeu. Aceasta deoarece relațiile interumane trebuie sa se desfășoare având la baza principiile si poruncile lăsate de Dumnezeu. Altfel prietenia nu e prietenie, iubirea nu e iubire, căci chiar taina dragostei este o relație intre trei persoane: cei doi oameni care își unesc destinele si Iisus Hristos care pecetluiește aceasta unire.

I. 3. Conceptele privitoare la mântuire ale comunităților contemporane cu populația creștină în formare.

I. 3. 1. Concepția eseniană privitoare la mântuire

De la descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, din 1947 încoace s-a acordat o atenție deosebită mișcării monastice din sânul religiei iudaice și s-au făcut încercări de a evalua contribuția acesteia la originile Noului Testament. Cu privire la doctrina mântuirii, esenienii de la Qumran au împărtășit punctul de vedere biblic conform căruia despărțit de Dumnezeu, omul moștenește o stare de păcat. Mântuirea este văzută în comunitatea de la Qumran prin îndreptățirea lui Dumnezeu, prin harul și îndurarea Acestuia. Caracterul universal al Evangheliei creștine lipsește în comunitatea de la Qumran unde mântuirea nu este privită ca fiind destinată masei mari de păcătoși. Este interesantă opinia comunității de la Qumran față de cea de om al durerii cuprinsă în Isaia 53.

I. 3. 2. Concepția gnostică privitoare la mântuire

În perioada de naștere a creștinismului filozofia iudaică se întâlnea cu filozofia gnostică. Biserica Primară a fost obligată să facă o distincție între învățătura pe care o avea ea cu privire la mântuire și punctele de vedere încorporate în doctrinele gnostice. Astfel, gnosticii au pretins că mântuirea se dobândește printr-o cunoaștere nemijlocită a lui Dumnezeu. În raport cu cunoașterea morală a lui Dumnezeu, aceasta era o cunoaștere intelectuală și ezoterică, fiind accesibilă numai unei elite de inițiați. Gnosticismul propovăduia un dualism între suflet și trup, sufletul fiind singurul care are semnificații în ceea ce privește mântuirea, precum și o ierarhie de intermediari spirituali și de îngeri între Dumnezeu și om.

Mântuirea era evadarea de sub stăpânirea forțelor astrologice străine și de pasiunile trupești, prin faptul că persoana respectivă ajungea să cunoască, în urma unei chemări venite din lumea divină, exprimat în așa numitul „mit al răscumpărătorului gnostic”, o istorisire cu privire la un om ceresc care s-a coborât din lumea luminii celeste ca să-I mântuiască pe oamenii căzuți împărtășindu-le această cunoaștere secretă. În atmosfera religioasă a, acelei vremi, caracterizată prin sincretism, anumite tendințe latente ale gnosticilor au fost împletite în sec. II și III cu aspecte ale concepției creștine despre mântuire pentru a produce doctrinele sectelor gnostice.

Împotriva formelor incipiente ale unor asemenea noțiuni despre mântuire, scriitorii bibici accentuează caracterul universal al mântuirii oferite de Dumnezeu, natura ei esențial morală, perfect umană și divină ca și natura mijlocitorului, a Mântuitorului. Spre mântuire converg acțiunile lui Dumnezeu manifestate în nașterea, viața, moarte și învierea lui Iisus Hristos.

I. 3. 3. Concepția religiilor misterelor privitoare la mântuire

Doctrina creștină asupra mântuirii trebuia sa fie decantată dintr-un uriaș val de informații si concepții referitoare la mântuire printre care se află si cele produse si legate in mod direct de cultele misterelor. Fenomenul s-a petrecut în primul secol creștin, atunci când s-au combinat elemente elenistice cu elemente orientale care își aveau originea în anticele rituri ale fertilității.

Este foarte interesant că aceeași combinație de creștinism, elenism și elemente orientale au dus prin sincretism la formarea civilizației bizantine care însă este departe ca structură, concept și finalitate de cultele misterelor aici amintite. Adepții cultelor misterelor pretindeau că pot oferi izbăvirea de soartă si o viață dincolo de mormânt care să nu mai fie supusă stărilor nesatisfăcătoare și asupritoare ale prezentului.

Izbăvirea era condiționată de executarea cu meticulozitate a anumitor ritualuri de cult. Limbajul este asemănător cu cel neo-testamentar, inițiații fiind considerați ca fiind “născuți din nou pentru viața veșnică”. Izbăvirea în cadrul cultului misterelor nu era esențialmente o izbăvire morală. Elementele raționale în cultele misterelor sunt minime. Diferențele față de cultul creștin sunt esențiale, neexistând puncte teologice majore comune cu creștinismul.

I. 3. 4. Concepția cultului imperial referitoare la mântuire

În primul secol, mitul unui Dumnezeu-Împărat care era mântuitorul și binefăcătorul poporului său apare pe larg în diferite forme în lumea antica, mai ales in Orient. In Roma, tonul cultului oficial al împăratului a fost dat de Augustus care după Actium, in anul 31 î. d. Cr., a înfăptuit Pax Romana, epoca de aur a păcii după decenii de război. Acesta era numit soter “mântuitor al lumii”.

În concluzie învățăturile creștine cu privire la mântuire nu depind de una sau de toate aceste mișcări contemporane zorilor creștinismului.

I. 4. Mântuirea in Sfânta Scriptură

I. 4.1. Mântuirea în Vechiul Testament

Cuvântul ebraic referitor la mântuire, semnifică „a aduce în loc larg”, dar de la început acesta are sensul metaforic de „libertate fără limite” și include mijloacele prin care se realizează aceasta, adică de eliberarea de factorii care constrâng pe cineva și-l îngrădesc. Poate să se refere la eliberarea de o boală( Isaia 38,20), la izbăvirea de un necaz (Ieremia 30,7) sau izbăvirea de dușmani (Psalmii 44,7 sau 2 Samuel 3,18).

Dumnezeu este autorul mântuirii, izbăvindu-și turma Lui ( Ezechiel 34,22) scăpându-și poporul ( Osea 1,7). Faptul că doar Dumnezeu poate să mântuiască rezultă din Osea 13, 10-14 si Isaia 43,11. Dumnezeu a izbăvit poporul din robia egipteană si din cea babiloniană. În Osea 13,14 se spune ca a-l cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-l cunoaște pe Cel care mântuiește. În Vechiul Testament, cuvântul Dumnezeu și cuvântul Mântuitor sunt sinonime.

“Noțiunea de mântuire s-a născut din exodul lui Israel din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele mărețe de izbăvire pe care Dumnezeu le-a făcut în istorie”. Contribuția escatologiei la maturizarea soteriologiei este importantă, deoarece prin recunoașterea Lui Dumnezeu ca Mântuitor s-a dezvoltat credința în mântuirea finala si deplină pe care o va aduce El. Aceasta credință își găsește expresia in “ziua lui Yahve” ,în timpul perioadei prorocilor când se credea ca judecata va fi combinată cu izbăvirea ( Isaia 24,19, Isaia 25, 6-8, Ioel 2,1 – 2, Ioel 28,32, Amos 5,18-20, Amos 9,11-13.)

Dumnezeu era văzut în Vechiul Testament ca drept și credincios, motiv pentru care va exista o zi în care va învinge pe toți dușmanii Lui și Își va vindeca poporul de toate bolile lui ( Isaia 43, 11-21, Deuteronom 9, 4-6, Ezechiel 36, 22-23.). Speranțele israeliților referitoare la mântuire, coroborate cu experiența exilului au dus la credința într-un nou exod ( Isaia 43,14-16; Isaia 48,20-22; Isaia 51,9-11; Ieremia 31,31-34; Ezechiel 37, 21-28; Zaharia 8, 7-13).

I. 4.2. Mântuirea în Noul Testament

Ideea de mântuire ca izbăvire morala si spirituala in sens religios reprezintă o temă de baza Nou Testamentara, deși Mântuitorul pronunța o singură dată cuvântul mântuire în dialogul cu Zaheu. In Noul Testament termenul de mântuire este folosit și în sens nereligios cu semnificația de-a scapă dintr-un pericol care periclitează viața cuiva. (Faptele Apostolilor 27,20; Marcu 15,30; Evrei 5,7)

4.2.1. Mântuirea în Evangheliile sinoptice

Iisus Hristos menționează cuvântul mântuire în Luca 19,9, cuvânt prin care pecetluiește transformarea survenită în viața vameșului Zaheu. În mod implicit pentru a se arăta activitatea Mântuitorului, transpare ideea mântuirii și în alte versete biblice cum ar fi: Luca 4,18; Luca 9,56; Matei 18,11; Matei 20,28.). Pentru a se arata ce se cere din partea omului pentru mântuire in termenii biblici referitori la mântuire se pot menționa următoarele versete: Marcu 8,35; Luca 7,50; Luca 8,12; Luca 13,24; Matei 10,22; Luca 18,26. Din aceste versete rezultă că mântuirea cere o inimă plină de căință, ca și a unui copil, cere o stare de neajutorare care să fie gata să primească și o renunțare la toate celelalte lucruri, pentru Cristos, cu ajutorul harului primit de la Dumnezeu. Mărturiile indirecte (Marcu 15,31), cele directe (Matei 8,17) sau mărturia propriului Său Nume (Matei 1,21-23) demonstrează că mântuirea se găsește în Persoana și în lucrarea lui Iisus Hristos, mai ales în viața, patimile, moartea, învierea și înălțarea Lui Iisus Hristos!

I. 4. 2.2. Mântuirea în Evanghelia după Ioan

I. 4. 2.2.1. Mântuirea în Ioan, capitolul 1

In Ioan 1, versetul 12 si următoarele, aspectul mântuirii care este subliniat este acela că oamenii se nasc ca și fii ai Lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos.

I. 4. 2.2.2. Mântuirea în Ioan, capitolul 2

Prin apelul Mariei care solicita ca Iisus să fie ascultat, apel care va fi împlinit de către cei cărora Fecioara li s-a adresat, prefigurează mântuirea finală a celor care ascultă și-l urmează pe Iisus Hristos. Versetul 5 din capitolul de mai sus este o premisă pentru o curată înfățișare la judecata finală.

I. 4. 2.2.3. Mântuirea în Ioan, capitolul 3

În versetul 5 Iisus Îi explica lui Nicodim nașterea din nou. În acest verset găsim legătura dintre nașterea din nou și mântuire. „Iisus a răspuns; Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”. Nașterea din nou este o condiție necesară pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu si implicit pentru a ne mântui . Care este mijlocul de a intra în împărăția cerurilor, respectiv ce înseamnă nașterea din nou, se explică în versetul 16 și următoarele; „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul său Cel Unul – Născut L-a dat ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea.

Printr-o analiză atentă constatăm că cei ce cred în Iisus Hristos vor fi: 1) născuți din nou; 2) născuți din apă și din duh; 3) vor avea viață veșnică; 4) vor fi mântuiți; 5) nu vor fi judecați; 6) vor intra în împărăția lui Dumnezeu.

I. 4. 2.2. 4. Mântuirea în Ioan, capitolul 4

În acest capitol, emblematic pentru problematica mântuirii este versetul 22 “Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru ca mântuirea din iudei este”. Citatul biblic aparține dialogului dintre Iisus și femeia samarineancă și subliniază faptul că din punct de vedere istoric, poporul evreu ca popor al Lui Dumnezeu a fost canalul prin care revelația a fost transmisă oamenilor și este un dar care transformă interiorul oamenilor și îi pregătește pentru a se închina Lui Dumnezeu.

I. 4. 2.2. 5 Mântuirea în Ioan, capitolul 5

Versetul 24, întărește cele scrise în Ioan 3,18 și subliniază din nou că prin credința în cuvântul lui Iisus Hristos se dobândește fără judecată, viața veșnică. Credința în cuvântul lui Iisus Hristos poate fi dobândită în modul în care ne arată versetul 39 „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viața veșnică. Și acelea sunt care mărturisesc despre Mine.” Sursele primare scripturistice trebuie să prevaleze în activitatea noastră de căutare a lui Dumnezeu, chiar față de Sfânta Tradiție, căci deși aceasta din urmă nu trebuie exclusă, trebuie considerată doar o modalitate de cunoaștere complementară. Dacă găsim într-un text scripturistic că cercetarea Scripturilor duce la mântuire, atunci toate celelalte texte pot fi doar ajutătoare, nemărturisind direct pe Iisus Hristos. Experiența unor sfinți mărturisește de multe ori doar indirect pe Iisus Hristos. Anevoios ne vom mântui dacă ne vom baza bunăoară pe afirmația Sfântului Siluan Athonitul care subliniind necesitatea smereniei, afirma „Ține-ți mintea în iad”.

I. 4. 2.2. 6. Mântuirea în Ioan, capitolul 6

In versetul 35, Iisus se auto-numește pâinea vieții, denumind astfel mântuirea și viața veșnică și prefigurând în acest fel taina euharistiei. Aceasta afirmație seamănă întrucâtva cu cea din dialogul cu samarineanca despre apa care îl face pe cel ce o bea să nu mai înseteze. Orice nevoie umana poate fi satisfăcută doar pe moment, chiar și necesitățile intelectuale și spirituale se pot satisface temporar și apoi pornim din nou în căutare de nou și de inedit. Doar căutarea Lui Dumnezeu ne satisface pe de-a întregul simțindu-ne cu adevărat împliniți pentru toată viața și dincolo de această viață. Putem deci reține acest verset 35, așa cum ne-a fost lăsat tuturor peste veacuri: „Si Iisus le-a zis : Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzii și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată.”

Versetul 68, ne reamintește că soluția vieții veșnice și deci a mântuirii este Iisus Hristos „Simon Petru I-a răspuns; Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice.” Acest răspuns l-au dat apostolii după ce mulți dintre cei care au auzit predica Lui Iisus au plecat de lângă Mântuitorul, căci le era greu sa înțeleagă o realitate euharistică exprimată în versetul 56 “ Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru El” Pe mulți i-au smintit aceste cuvinte căci nu au înțeles nimic din ele.

I. 4. 2.2. 7. Mântuirea în Evanghelia după Ioan, capitolul 7

Iisus Hristos promite celor ce cred în El, primirea Duhului Sfânt, de îndată ce Mântuitorul va fi preaslăvit, după moartea, învierea și înălțarea Acestuia. Acest Mângâietor, Duhul Sfânt va fi un călăuzitor către Împărăția Lui Dumnezeu, un adevărat mijlocitor al mântuirii noastre. „Iar în ziua cea din urmă- ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru ca Iisus încă nu fusese preaslăvit. (Ioan 6, 37-39). Apa este văzută deci ca un simbol al vieții mântuitoare a Duhului care trebuia să vină după ce Iisus avea să fie preaslăvit.

I. 4. 2.2. 8 Mântuirea in Evanghelia după Ioan, capitolul 8

Mântuirea în versetul 12 este asociată cu siguranța pe care o are omul călăuzit de lumină. „Deci iarăși le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii: cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” În versetul 32 “Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă, va face liberi”, Iisus subliniază că prin el se vestește adevărul Lui Dumnezeu și astfel se explică faptul că Fiul a venit să lumineze lumea, eliberând-o prin cunoașterea adevărului. Această cunoaștere este premisa credinței, ce presupune eliberarea de păcat prin cunoașterea adevărului, care nu este altceva decât o izbăvire, o mântuire prin credință, dar o credință fundamentată pe adevărurile înțelese de către cei care au fost luminați de “Lumina lumii”. In versetul 36 se spune: “Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr.” Libertatea pe care o dă Mântuitorul nu este o libertate oarecare, ci este libertatea deplină și veșnică, asemănându-se cu apa pe care dacă o bem nu vom mai înseta. Libertatea sau eliberarea are sensul izbăvirii de păcate și de orice elemente care ne subjugă viața îndepărtându-ne de esența unei vieți creștine, ca premisă a vieții veșnice!

I. 4. 2.2. 9. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 9

Luminarea si eliberarea prin adevăr de la capitolul anterior îi corespunde vederea spirituala tot ca și mântuire. Astfel după ce orbul din naștere își recapătă vederea biologică în versetul 25, în versetele 37 si 39, vederea naturală se transformă într-o vedere spirituală, căci în versetul 37, Iisus se descoperă ca Fiul Lui Dumnezeu „Și a zis Iisus: L-ai și văzut ! Și Cel ce vorbește cu tine Acela este.” Vederea de natură spirituală devine și mai evidentă în versetul 39 „Și a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” Cei care nu văd sunt cei care își conștientizează păcatele intrând astfel în tipologia vameșului, iar cei care se consideră fără păcate vor rămâne orbi, căci se situează în tipologia fariseului, care presupunea aroganță și fățărnicie, căci aceștia nici nu se mântuiau, dar nici pe ceilalți nu îi lăsau să se mântuiască! Cei care au disponibilitatea înnoirii sufletești și spirituale sunt cei care au șansa de a se mântui.

I. 4.2. 2. 10. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 10

În versetul 10 si 11 se spune: „Furul nu vine decât ca să junghie și să piardă. Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale.” În acest capitol Iisus este cel care aduce viață și nu orice viață ci din belșug viață. Această viață din belșug este adevărata viață, cea care duce la viață veșnică și în această postură Iisus apare ca Mântuitor, un Mântuitor care își pune sufletul pentru oile sale, sacrificându-se pentru acestea, făcând trimitere la jertfa pe cruce, răscumpărătoare și mântuitoare a domnului nostru Iisus Hristos!

I. 4.2.2. 11. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 11

Versetul 25 “ Si Iisus i-a zis: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” Iar versetul 26 completează: „Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” Aceste versete pregătesc pe Marta si Maria, surorile lui Lazăr, pentru înțelegerea semnificației învierii lui Lazăr care va urma. Astfel poporul este avertizat că viața după înviere aparține celor care cred. Jertfa mântuitoare a domnului nostru Iisus Hristos rezultă chiar din vorbele arhiereului din versetul 50 “Nici nu gândiți că ne este mai de folos sa moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”.

I. 4. 2.2. 12. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 12

În acest capitol semnificativ pentru acțiunea mântuitoare a Lui Iisus Hristos este versetul 32 „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine “. După înălțare, ca rezultat al morții și învierii, are loc o îndumnezeire a omului care va fi tras spre ceruri datorită puterii pe care o are jertfa mântuitoare a domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta tragere către Iisus, nu este altceva decât acțiunea de mântuire efectuată asupra celor ce cred în El.

I. 4. 2.2. 13. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 13

Versetul 10 precizează: “Iisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-I fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți.” Deci în afară de Iuda care avea să-l vândă pe Iisus toți erau curați. Această curăție nu este altceva decât acțiunea purificatoare, de iertare a păcatelor realizată de Iisus Hristos asupra apostolilor, care este în fapt, o izbăvire, respectiv o mântuire a acestora.

I. 4. 2.2. 14. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 14

In versetul 6 se arată: „Iisus i-a zis :Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.

Cea mai explicită formulare a acțiunii mântuitoare a Lui Iisus Hristos este faptul că Aceasta este singura cale de a ajunge la Dumnezeu, în împărăția lui Dumnezeu, adică de-a dobândi mântuirea.

I. 4. 2.2. 15. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 15

Versetul 5 “Eu sunt viața, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.” Ideea că fără Iisus Hristos nu putem face nimic este subliniată atât prin metafora viței de vie, cât și în alte paragrafe biblice prin metafora trupului. Cert este că se subliniază aceeași idee și anume că Iisus Hristos este singura cale spre mântuire și viața veșnică simbolizată prin “roadă multă”. Secretul resurselor de viață creștină și adevărata viață și cea veșnică sunt legate indisolubil de arhiereul veșnic Iisus Hristos.

I. 4. 2.2..16. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 16

În versetul 7 se arată: „Dar Eu vă spun adevărul: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” Jertfa patimilor, a morții, învierii și înălțării Lui Iisus Hristos au ca și finalitate trimiterea Duhului Sfânt pentru a ne călăuzi în drumul nostru către mântuire. Duhul trimis de Iisus va avea și o activitate profetică, de lămurire a aspectelor trecute și prezente, dar și a celor viitoare. Această activitate lămuritoare va fi similară cu cea a „Luminii lumii” care ne eliberează prin intermediul adevărului, adică Duhul Sfânt se va ocupa de toate obstacolele care stau din neștiință și nu din exercitarea libertății, în calea firească și demnă a mântuirii.

I. 4. 2.2. 17. Mântuirea în evanghelia lui Ioan, capitolul 17

Versetul 2 “Precum I-ai dat stăpânire peste tot, trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat lui” și versetul 3 „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”

Cu alte cuvinte mântuirea văzută ca viață veșnică este dată în puterea Lui Iisus Hristos , pentru toți cei care Îl cunosc pe Tatăl din ceruri și pe trimisul Acestuia Iisus Hristos. Aceasta cunoaștere presupune și urmarea și împărtășirea cu trupul și sângele lui Iisus Hristos, căci și dracii se cutremură la vederea Lui Dumnezeu, dar nu Îl urmează. Despre activitatea mântuitoare a Lui Iisus vorbește chiar Acesta, Fiul lui Dumnezeu în versetul 12 astfel: „Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.” Izbăvirea tuturor celor hărăziți de Dumnezeu, mai puțin Iuda, reprezintă îndeplinirea misiunii pe care tatăl a dat-o lui Iisus Hristos pe pământ, aceea de-a salva sufletele celor aleși, oferindu-le mântuire și viață veșnică. Rezulta preexistența unui plan de mântuire, dat spre îndeplinire de către Dumnezeu Tatăl Lui Iisus Hristos.

I. 4. 2.2. 18. Mântuirea în Evanghelia după Ioan, capitolul 18

Versetul 37 explică: “Eu spre aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” . Mântuirea ca și atribut al Mântuitorului rezultă din aceea că Acesta s-a născut pentru a da mărturie despre adevăr, căci dacă adevărul ne poate elibera, înseamnă că ne poate izbăvi și mântui din păcat.

I. 4. 2.2.19. Mântuirea în Evanghelia după Ioan, capitolul 19

Versetul 11 spune: „Iisus a răspuns :N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus.” Iisus subliniază că ceea ce se întâmplă cu El face parte din planul dinainte stabilit de Dumnezeu, plan conceput anume pentru mântuirea lumii. Pilat este doar o unealtă prin care Dumnezeu își desăvârșește planul. Totuși Iisus Hristos nu îl absolvă de păcat pe Pilat, întrucât din următoarea afirmație; „De aceea cel ce M-a predat ție, mai mare păcat are.” , rezultă că păcatul lui Pilat este mai mic decât cel al arhiereilor iudei, dar totuși există. Pe cale de consecință libertatea lui Pilat nu a fost complet anihilată de planul de mântuire a Lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi găsit o altă cale pentru mântuire, daca Pilat nu l-ar fi trimis la moarte, pe unicul Său Fiu.

I. 4. 2.2. 20. Mântuirea în Evanghelia după Ioan, capitolul 20

Versetele 22 si 23 asociază darul Duhului cu cuvinte de pace și iertare: „Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis”: „Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute.” Iisus Hristos transmite puterea Duhului Sfânt către apostoli, care vor putea ierta păcatele în numele Lui Iisus Hristos, așa cum și Iisus Hristos iartă păcatele în numele Lui Dumnezeu Tatăl. Conform evangheliei după Matei 25, se mântuiește și cel ce a făcut un bine unui mai mic ucenic a Lui Iisus Hristos.

I. 4. 2.2. 21. Mântuirea în Evanghelia după Ioan, capitolul 21

In versetele 15-18 dragostea Lui Iisus Hristos este vindecătoare și are darul de-a își pregăti ucenicul pentru slujire. „Paște mielușeii Mei… Păstorește oile Mele… Paște oile Mele. Are loc un transfer de responsabilitate în ceea ce privește mântuirea poporului, de la Iisus Hristos, către apostoli printr-un adevărat mandat apostolic.

I. 4. 2.3. Mântuirea în Faptele Apostolilor

Faptele Apostolilor prezintă proclamarea mântuirii: “Aceasta, ținându-se după Pavel și după noi, strigă, zicând: Acești oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Aceasta proclamare a mântuirii a avut un impact deosebit asupra mulțimilor care au fost îndemnate să se mântuiască așa cum se observă și din capitolul 2, versetul 40 „Și cu alte mai multe vorbe mărturisea și îi îndemna, zicând: Mântuiți-vă de acest neam viclean. „Mântuirea se face prin pocăință, iertarea păcatelor și prin primirea Duhului Sfânt. În Faptele Apostolilor 16,30 se spune: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc ?”. Vindecările din Faptele Apostolilor sunt făcute toate în Numele Lui Iisus Hristos , singurul prin care putem fi mântuiți !

I. 4. 2.4. Mântuirea în epistolele Pauline

In Epistola 2 Timotei, capitolul 3,15-16, Pavel afirma că Scripturile “ pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Iisus Hristos”, în scopul de a ne bucura de o mântuire deplină. Pavel ne arată că nu este mântuire prin Lege, întrucât Legea nu poate decât să indice prezența păcatului, arătând în fapt vinovăția oamenilor înaintea Lui Dumnezeu (Romani 3,19 si Galateni 2, 16) “ Dar știm că cele câte zice Legea le spune celor care sunt sub Lege, că orice gură să fie închisă și că toată lumea să fie vinovată înaintea Lui Dumnezeu”. „Știm însă că omul nu se îndreptează prin faptele Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta.” Mântuirea stă la dispoziția omului ca un dar de la Dumnezeu în virtutea harului pe care Și-l manifestă față de păcătosul lipsit de orice merit când acesta, prin darul credinței, se încrede în neprihănirea lui Iisus Hristos care l-a răscumpărat de la moarte și l-a îndreptățit prin învierea Sa. Dumnezeu, din pricina lui Hristos, îl justifică pe păcătos, acordându-I neprihănirea perfectă a Lui Hristos și-l privește ca și cum nu ar fi păcătuit, îi iartă păcatul și îl împacă cu Sine în Hristos și prin Hristos, „făcând pace prin sângele crucii Lui”. Mântuirea prin Iisus Hristos are loc prin intermediul împăcării cu Dumnezeu. Astfel în Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 5, versetul 18 se spune: „Și toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a dat nouă slujirea împăcării.” Cu alte cuvinte Iisus Hristos a fost trimis pentru a împăca lumea cu Dumnezeu. În epistola către Romani, capitolul 5, în versetul 11 se spune: „Și nu numai atât, ci ne și lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.” În epistola către Coloseni, capitolul 1, versetul 20 „Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.” Hristos Îl adoptă pe omul păcătos, îi dă pecetea, arvuna și cele dintâi roade ale Duhului în inimă, făcându-l în felul acesta o făptură nouă. În epistola către Galateni, capitolul 4, versetul 5, spune: “Ca pe cei de sub Lege să-I răscumpere, ca să dobândim înfierea”. Totodată pecetluirea mântuirii prin Duhul Sfânt „Întru Care și voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței.” Adevărul ne eliberează și ne mântuiește, așa cum am văzut în Sfintele Evanghelii. In 2 Corinteni 1, 22 „Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre.” Duhul Sfânt ne conduce în Împărăția Lui Dumnezeu, care este în inimile noastre, ca și mântuirea care vine din propriul nostru suflet. Adoptând omul păcătos în familia Lui, prin Duhul Sfânt resursele mântuirii face posibilă înnoirea vieții și uciderea treptată a faptelor cărnii. Astfel în Romani 8,13 se spune : „Căci dacă viețuiți după trup, veți muri, iar daca ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii.” Mântuirea se poate face doar depășindu-ne condiția trupului material cu ajutorul Sfântului Duh.

I. 4. 2.5. Mântuirea în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel

Mântuirea din Epistola către Evrei a transcede tipologia mântuirii din Vechiul Testament. Mântuirea Nou Testamentara este descrisă printr-un limbaj al sacrificiului. Jertfele repetate ale ritualului Vechiului Testament sunt înlocuite cu jertfa unică a Lui Iisus Hristos, care este atât preot cât și jertfa ispășitoare. Astfel în Evrei 9,26 se spune: „Altfel, ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori, de la întemeierea lumii; ci acum la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o dată, spre ștergerea păcatului, prin jertfa Sa. „Totodată în Evrei 10,12 se spune că: „Acesta dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a șezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu”. Moartea pe cruce presupune curățirea de păcate a lumii, care astfel poate primi un nou legământ, ratificat de Dumnezeu prin Fiul Său. „Și pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferită spre răscumpărarea greșelilor de sub întâiul testament, cei chemați să ia făgăduința moștenirii veșnice.” ( Evrei 9,15). In Evrei 12,24 se subliniază „Și de Iisus Mijlocitorul noului testament, și de sângele stropirii care grăiește mai bine decât a lui Abel”. Epistola către Evrei pune accentul pe suferința și moartea lui Iisus Hristos în scopul obținerii mântuirii veșnice și anticipează a doua lui venire, pentru a întregi mântuirea poporului său și pentru a-l conduce la slavă “ Tot așa și Hristos, după ce a fost adus o dată jertfa, ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va arăta celor ce cu stăruință Îl așteaptă spre mântuire.” ( Evrei 9, 28).

I. 4. 2.6. Mântuirea în Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov

Mântuirea nu se realizează doar prin credință ci și prin fapte, așa cum rezultă din Iacov 2,24 “Vedeți dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credință”. Iacov risipește orice iluzie a celor care se bazează că pot fi mântuiți doar prin exercițiul intelectual al acceptării existenței lui Dumnezeu, fără o schimbare a inimii care sa aibă ca urmare fapte ale neprihănirii. Iacov nu reduce importanța adevăratei credințe, ci consideră că prezența acesteia poate fi pusă în evidență doar printr-o conduită care să sublinieze efectele mântuitoare ale religiei adevărate prin care lucrează efectiv Cuvântul lui Dumnezeu sădit în credincios. Reîntoarcerea păcătosului la Dumnezeu este o preocupare de bază a sfântului apostol Iacov. Astfel in Iacov 5, versetul 20 se spune “ Să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate.”

I. 4. 2.7. Mântuirea în întâia epistolă sobornicească a sfântului apostol Petru

In 1 Petru 1,18-19 se spune: „Știind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, Ci cu scumpul sânge a lui Hristos, ca al unui miel nevinovat și neprihănit.” Petru descrie mântuirea ca fiind ceva extrem de prețios, mântuirea fiind o realitate prezentă întrucât a sosit pe pământ, păstorul sufletelor noastre care a fost anunțat prin proroci. Astfel în 1 Ioan 2,24 se spune: “ El a purtat păcatele noastre, în trupul său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății: cu a Cărui rană v-ați vindecat.” Mântuirea este o valoare care se lasă descoperită, așteaptă să se dezvăluie treptat, prin credință și cu harul lui Dumnezeu. Astfel în epistola nr. 1 a lui Petru 1,5 se arată: „Cei ce sunteți păziți cu puterea lui Dumnezeu, prin credință, spre mântuire, gata să se dea pe față în vremea de apoi.”

I.4. 2.8. Mântuirea în a doua epistolă sobornicească a sfântului apostol Petru

In aceasta epistola, mântuirea presupune scăparea de corupția care este în lume cauzată de poftă prin participarea la natura divină așa cum se scrie în capitolul întâi al acestei epistole unde în versetul 4 se spune : „Prin care El ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași Dumnezeieștii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume.” În contextul păcatului, credinciosul tânjește după ceruri noi și după pământul cel nou, unde locuiește dreptatea, dar recunoaște în același timp că întârzierea judecății finale și cea de-a doua sosire a Mântuitorului, întârzie, tocmai datorită răbdării lui Dumnezeu Tatăl, răbdare care conține prin ea însăși un aspect important al mântuirii. Astfel în capitolul 3 al acestei epistole în versetele 13-15, se arată: „Dar noi așteptam potrivit făgăduințelor Lui, ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea. Pentru aceea, iubiților, așteptând acestea, sârguiți-vă să fiți aflați de El în pace, fără prihană și fără vină. Și îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiți-o drept mântuire, precum va scris și iubitul nostru frate Pavel după înțelepciunea dată lui.”

I.4.2.9. Mântuirea în prima epistolă sobornicească a sfântului apostol Ioan

Hristos este mântuirea noastră prin faptul că este ispășire pentru păcatele noastre, ca rezultat al dragostei Lui Dumnezeu. Dumnezeu, în dragostea Sa manifestată prin vărsarea sângelui dătător de viață a Lui Hristos este Cel care ne acoperă păcatele și ne curățește. Astfel în 1 Ioan 3,9 se arată: „Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat, pentru că semănat Lui Dumnezeu rămâne în acesta; și nu poate să păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu.” La fel ca în evanghelia a patra, mântuirea este concepută ca o naștere din Dumnezeu, ca o cunoaștere a Lui Dumnezeu, ca o posedare a vieții veșnice în Hristos, ca o trăire în lumina și în adevărul lui Dumnezeu, ca o rămânere în Dumnezeu și ca o cunoaștere a faptului ca El rămâne în noi prin dragostea dăruită prin Duhul Sau. Astfel în 1 Ioan 4,6 se subliniază: „Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaștem Duhul adevărului și duhul rătăcirii. „Mântuirea este dată prin Iisus Hristos și aceasta transpare și în 1 Ioan 5,11 astfel: „Și aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este în Fiul Sau.”

I.4. 2.10. Mântuirea în epistola sobornicească a sfântului apostol Iuda

In versetul 3, Iuda se refera la mântuirea de obște asociată cu credință luptătoare. Această mântuire cuprinde adevărurile mântuitoare și experiențele de viață ale fiecărui cititor al epistolei. Astfel Iuda ne transmite următorul mesaj: „Iubiților, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obște, simțiam nevoia să vă scriu și să vă îndemn ca să luptați pentru credința dată sfinților, odată pentru totdeauna.”

I.4. 2.11. Mântuirea în Apocalipsă

Apocalipsa dezbate tema din prima epistola a lui Ioan, văzând mântuirea ca o eliberare și ca o curățire de păcat prin sângele lui Hristos. Astfel mântuirea stă la baza preoției generale a credincioșilor. Mântuirea este atribuită lui Dumnezeu în Apocalipsa, capitolul 7, versetul 10 : „Și mulțimea strigă cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care șede pe tron, și de la Mielul.” Ultimele capitole ale cărții apocalipsei descriu mântuirea metaforic asociind-o cu frunzele pomului vieții, care slujesc națiunilor pentru vindecare. Cei care sunt scriși în cartea vieții au acces la acest pom și la cetatea mântuirii. Astfel primele două versete din capitolul 22 ale Apocalipsei zugrăvesc frumusețea dobândirii mântuirii astfel : „Și mi-a arătat, apoi, răul și apa vieții, limpede cum e cristalul și care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului. Și în mijlocul pieței din cetate, de o parte și de alta a râului, crește pomul vieții, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună, dându-și rodul; și frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” Sfânta Scriptură are un caracter circular, aceasta însemnând că, mântuirea începe cu pomul vieții din Gradina Edenului și se desăvârșește cu pomul vieții din cetatea zugrăvită de Apocalipsa. Apa cea limpede simbolizează curățirea de păcate, iar înnoirea pomului vieții care nu mai crește în Eden ci în mijlocul cetății neamurilor subliniază împăcarea omului cu Dumnezeu, care nu mai interzice omului accesul la pomul vieții ci acceptă ca el să fie tămăduit sufletește prin roadele și frunzele pomului vieții. În etapa finală a mântuirii nu va mai fi nevoie de lumina soarelui sau a lămpii, căci lumina adevărului lui Dumnezeu va fi cea care va călăuzi omul transfigurat, renăscut pentru viața veșnică.

CAPITOLUL II

TRĂSĂTURI ALE MÂNTUIRII ACTIVE

(Zaheu și tânărul bogat)

II. 1. EFORTUL OMULUI ȘI RĂSPUNSUL LUI DUMNEZEU

Mântuirea activă este procesul de mântuire personală a unui om care depune un efort pozitiv în comiterea faptelor bune și duhovnicești și vine în fața lui Dumnezeu cu o propunere concretă de îmbunătățire a vieții sale duhovnicești. Această propunere se concretizează într-un adevărat legământ între Dumnezeu și omul care tinde la îndumnezeire, nemaifiind un simplu rob al lui Dumnezeu, ci fiu, așa cum rezultă din Galateni 4, 7 : „Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” Dacă în trecut eram considerați ca simpli slujitori ai lui Dumnezeu, prin înfierea noastră ca oameni ni se oferă o poziție privilegiată în doxologia creației lui Dumnezeu.

Ca trăsături ale mântuirii active putem enumera :

Efortul omenesc îndreptat spre mântuire primește confirmarea imediată din partea lui Hristos, dovedind că aceasta este calea cea adevărată care mântuiește, fapt care rezultă clar din pilda lui Zaheu și a tâlharului celui bun.

O altă trăsătură o constituie faptul că mântuirea activă e singura alternativă de mântuire pentru cei bogați și puternici, căci cerința lui Iisus către tânărul cel bogat e retorică, fiind greu de presupus ca cineva să renunțe în totalitate la propria modalitate de existență, înlocuind-o eficient și rapid cu alta în care nu are nici un dram de experiență sau nu are talanți dăruiți de Dumnezeu. Binele trebuie păstrat în cadrele care ni se potrivesc. Nu e de mirare că pilda talanților sau a minelor e dată în continuarea pildei lui Zaheu.

Mântuirea nu e doar o abținere de la faptele ce contravin poruncilor din Vechiul Testament, ci e o lucrare continuă de fapte bune după modelul Dumnezeului proniator. Aici este greșeala tânărului bogat care nu conștientizează ce îl despărțea de posibilitatea mântuirii, și anume acumularea continuă de fapte bune, căci așa cum spune Sfântul Apostol Iacov „Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască?”

Mântuirea activă presupune milostenia și dărnicia, dar niciodată o lipsă de chibzuință față de propria agoniseală, căci asta presupune provocarea celui rău. O persoană care vinde tot într-o clipită sau dăruiește tot ceea ce are, nelăsându-și mijloace de subzistență, nu e o ființă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu așa se comportă cu propria creație, nu distruge tot într-o clipită, ci își păstrează propriul său plan de creație a lumii, așa cum și noi trebuie să ne păstrăm propriul plan de mântuire și de obținere a harismelor Sfântului Duh. Așa cum Dumnezeu salvează o parte din creație pe arca lui Noe, tot așa trebuie să salvăm și noi o parte din truda noastră pentru ca să putem să-I dăm slavă lui Dumnezeu și să putem să-i ajutăm în continuare pe cei săraci și să nu așteptăm ajutor din partea altuia. Bogatul nu trebuie să ajungă în situația de a fi o povară pentru societate prin faptul că renunță la tot, căci poate bogăția i-a fost dăruită ca să poată înfăptui lucruri bune cu ajutorul acesteia. Milostenia și dărnicia trebuie să se însoțească cu dreapta chibzuință căci altfel, prin ajutorul dat în prezent, refuzăm săracilor orice ajutor dat în viitor. Astfel, faptele noastre bune trebuie să se înscrie într-un plan bine chibzuit și înțelept, asemeni planului lui Dumnezeu, căci numai așa vom putea da propriei noastre vieți un sens nou, plin de înțelepciune duhovnicească.

Mântuirea se poate realiza numai dacă luăm în considerare faptul că putem să o pierdem în mod omisiv, adică să trecem pe lângă Iisus Hristos și să fim nepăsători la nevoia și necazul celuilalt. Astfel, putem să ajungem la judecata finală și să nu ne dăm seama de câte fapte bune puteam să facem și nu le-am făcut. Astfel, este posibil să fi trecut nepăsători pe lângă oameni în nevoie și să nu le fi oferit mâncare, apă, îmbrăcăminte și alte bunuri necesare pentru a trăi fără a suferi. De asemenea, atitudinea față de străini este foarte importantă, căci chiar poporul lui Israel a fost captiv în țara Egiptului.

Mântuirea presupune o strădanie și o căutare continuă a lui Dumnezeu, căci împărăția lui Dumnezeu se poate cuceri doar prin asalt de cei care se silesc.

2. ZAHEU- CĂUTAREA „CELOR DE SUS” (LUCA 19)

Pentru înțelegerea întâmplării în care personajul principal este Zaheu, este bine să cunoaștem anumite aspecte exterioare care e bine să fie și ele explicate. Astfel, cu privire la pomul în care s-ar fi urcat Zaheu un specialist în probleme palestiniene, neamțul Gustaf Dalman observă că : „În vechiul Ierihon nu ar fi fost desigur loc pentru astfel de pomi, acolo Zaheu ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi urcat pe un acoperiș. Trecerea prin Ierihon de care relatează Luca în capitolul 19, 1 se potrivește numai în cadrul unei așezări aerisite, în care să fie loc pe ici și pe colo, pentru sicomori pe stradă.” Concluzia este că Iisus a trecut printr-o întreagă zonă locuită care a purtat pe vremea aceea numele Ierihon.

Cu privire la numele lui Zaheu, în Luca 19, 2 se precizează că în Ierihon era un om bogat numit Zacheu. „Comentatorii sunt cu toții de acord asupra unui lucru: Zacheu a avut un nume iudaic străvechi.” Acest nume e o prescurtare a numelui Zaharia, care în greacă se scrie Zacharias. În limba română înseamnă „Dumnezeu s-a gândit”. Zaheu poate să provină din numele aramaico-ebraic Zaccai, care în românește ar însemna „cel curat” sau „cel drept”. Un astfel de Zacheu cu denumirea Zaccai apare în scrierile apocrife. Tatăl conducătorului iudaismului după distrugerea Templului din anul 70, pe nume Rabbi Iohanan, se numea Zaccai. Se presupune că în ebraică și aramaică Zacheu s-ar fi chemat efectiv Zaccai.

Mai marele vameșilor poate fi denumit și „vameș șef” sau „arendașul general al vămilor”. Provincia Iudeea de care a aparținut în vremea aceea Ierihonul s-a aflat din anul 6 sub administrație romană directă, dar vămile au fost arendate de romani arendașilor vămilor care le plăteau romanilor o sumă fixă și încercau să stoarcă cât mai mult de la oameni, ca să-și poată însuși personal diferența dintre suma fixă și încasările efective.

Acești conducători ai vameșilor erau urâți pentru că erau colaboratori ai puterii romane de ocupație, dar și pentru faptul că erau niște exploatatori necinstiți. Totuși, aceștia trebuiau să fie deosebit de inteligenți, să fie înzestrați cu calități organizatorice și să aibă oarecare abilitate socială și o instrucție în stil elenist. Acești conducători ai vameșilor erau selectați dintre cei mai capabili oameni din pătura superioară a societății.

Pentru dezvoltarea averii unui asemenea vameș-șef Ierihonul a fost un loc ideal, căci se afla la intersecția mai multor drumuri, în apropiere de trecerea Iordanului, la o răscruce între zona de Est și cea de Vest a Iordanului, în bogatul și rodnicul Ierihon situat la granița dintre Iudeea romană și Pereea- zona de Est a Iordanului.

Această Pereea era condusă de Irod Antipa, iar Ierihonul ,reprezenta o sursă bogată de venituri. Potrivit lui Gustav Dalman, Zaheu a fost chiar șeful tuturor vămilor din partea de Sud a Iordanului. Evanghelistul Luca a fost interesat în mod special de istoria relațiilor sociale, căci este singurul care face deosebire între mai marele vameșilor și vameșii subordonați.

Sintagma „un om bogat” ne duce cu ideea la faptul că Zaheu a fost probabil milionar. Probabil ca evanghelistul Luca înfățișează întâlnirea lui Zaheu cu Iisus imediat după cea între Iisus și tânărul bogat, tocmai pentru a ne avertiza că și bogații pot să slujească lui Iisus Hristos și Evangheliei. În versetul 3 se spune că Zaheu căuta să vadă care este Iisus. Aceasta datorită dorului personal de mântuire, dar și faptului că inima acestuia fusese deja sensibilizată. Dar această dorință de a vedea pe Iisus era des întâlnită în acele vremuri, ca de altfel curiozitatea generală cu privire la persoana Mântuitorului, vehiculându-se întrebarea dacă Iisus ar putea fi Mesia.

Astfel, în pilda lui Zaheu descrisă în Luca 19, 1-10, Zaheu, mai marele vameșilor, dorea să-L vadă pe Iisus , dar nu putea din cauza staturii sale mici. Micimea staturii lui Zacheu ar putea indica o durere lăuntrica din viața acestuia. Banii nu au reușit sa echivaleze dezavantajul unei staturi mici, căci din pricina mulțimii norodului si a curiozității generale, mulțimea nu l-a lăsat sa treacă, ținând cont si de antipatia populara la adresa „vameșului sef”.

A rezolvat aceasta urcându-se într-un sicomor care se afla pe drumul pe unde trecea Mântuitorul. Sicomorul este un pom robust, care atinge pana la 15 m înălțime și a cărui coroană poate să aibă o circumferință de până la 20-25 metri, fiind numit și smochin sălbatic. Crengile puternice care cresc pe orizontală, îi permit unui om să le folosească drept punct de observație, putând să treacă neobservat prin frunzișul lui des. Este de remarcat energia și determinarea depusă de Zaheu pentru a-L vedea pe Iisus, în ciuda poziției lui sociale care nu i-ar fi recomandat o asemenea conduită.

Iisus îl vede pe Zaheu și îl recunoaște, adresându-i-se pe nume și spunându-i că trebuie să rămână în casa sa. Din această pericopă se desprinde faptul că mântuirea este dinainte pregătită în ceruri de către Dumnezeu, dar predestinarea nu e absolută pentru că însuși Zaheu face eforturi pentru a-L vedea pe Acesta, a se întâlni cu El, pentru a-și recunoaște păcatele și pentru a propune chiar un plan de mântuire pentru sine și familia sa.

Deși în jurul lui Iisus se perindau mulți oameni, Mântuitorul îl vede pe cel care în acea clipă avea cea mai mare nevoie de El. Iisus răspunde nevoilor personale ale tuturor, dacă sunt în concordanță cu principiile Tatălui ceresc. Deși se poate spune că Zaheu a apreciat corect punctul de întâlnire, se poate conchide și faptul că a acționat în mod tainic și voia lui Dumnezeu, care l-a dus pe Iisus în acel loc, căci Iisus acționează la indicația Tatălui, după inspirația Duhului Sfânt.

Doar acest tip de inspirație Îl face pe Iisus să se uite în sus și să străpungă cu privirea frunzișul. Zaheu este surprins să-și audă numele și să realizeze că se crease instantaneu o legătură lăuntrică între el și Iisus Hristos, legătură ce nu îl viza ca mai marele vameșilor, ci pur și simplu ca omul Zaheu.

Harul Lui Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia, așa cum și în cazul Zaheu s-a întâmplat. Zaheu respecta porunca de a se da jos din pom, acesta primind în schimb promisiunea și onoarea de a rămâne Iisus în casa sa. Iisus mai mersese în casele altor vameși, dar în acest caz scopul a fost însăși persoana vameșului Zaheu.

Prin cuvântul astăzi se subliniază actualitatea mesajului mântuirii, ca scop al întâlnirii personale cu Iisus Hristos. Cuvântul astăzi reprezintă pentru Zaheu șansa unică și valoroasă de împăcare cu Dumnezeu și de transformare a acestuia într-un veritabil ucenic a lui Mesia.

Din acest motiv putem spune că mântuirea are două componente : una care vine de la Dumnezeu, din planul Său cel dinainte stabilit și o altă latură prin care omul, prin efort personal, urcă la Dumnezeu. Pomul în care se urcă Zaheu pentru a fi mai aproape de Dumnezeu , deci pentru a-L zări pe Hristos, este un sicomor care simbolizează arborele vieții și pomul mântuirii neamurilor cunoscut sub aceste două nume, atât din grădina Edenului, cât și din ultimul capitol al Apocalipsei, unde acesta crește în mijlocul cetății lângă râul cu apă lină și limpede, fiind folosit de către toate neamurile pentru vindecarea sufletului și a trupului.

Mulți locuitori ai Ierihonului au fost surprinși și l-au invidiat pe mai marele vameșilor Zaheu pentru că Iisus a ales să-i fie oaspete de cinste în casa sa, și cunoscând viața păcătoasă a lui Zaheu, consideră că Iisus a intrat să găzduiască la un păcătos (Luca 19,7). Locuitorii Ierihonului consideră că Iisus a greșit, alegând dintre toți casa lui Zaheu ca loc unde să găzduiască, punând sub semnul întrebării calitatea lui Iisus de învățător adevărat și prooroc sau Mesia, întrucât se părea că nu știa cine este Zaheu.

Oamenii Îl judecă pe Hristos, că nu era drept văzător ca să-și dea seama că va zăbovi în casa unui păcătos. Cu toate acestea, ca în alte pilde, Hristos subliniază că nu a venit la cel sănătos, ci la cel bolnav, căci așa cum rezultă din Luca 19, 10 : „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.”

La fel a fost și cu femeia păcătoasă, că oamenii au crezut că Iisus a îngăduit să-I spele picioarele, așa cum descrie Luca în 7, 38 : „Și, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, și cu părul capului ei le ștergea. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir.” Cei ce cârteau gândeau că de ar fi prooroc, Iisus ar ști cine este femeia, că e păcătoasă și nu i-ar permite să-L atingă :„Și văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.”

În același mod îl judecă pe Hristos că nu știe că Zaheu nu era printre cei care ar fi meritat cinstea de a le călca pragul. Zaheu își exprimă pocăința și căința printr-o simplitate debordantă. Îi propune lui Dumnezeu un plan de mântuire potrivit cu existența ontologică a propriei sale ființe : „ Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”

Convertirea lui Zaheu se face dintr-o dată, datorită faptului că Iisus i se revelează punându-i în fața ochilor o oglindă în care nu se mai privise niciodată. Zaheu se privește pe sine prin Hristos și, cutremurat, ia hotărârea de a se converti pe loc, Zaheu nu se plânge, văicărește, lamentează, ci se convertește cu o bărbăție și fermitate care ne uimește pe toți.

Zaheu trece la fapte, țintind însă și la transformarea sufletului său ceea ce presupune mântuirea și nașterea din nou. Modelul lui Zaheu este un model pentru extirparea a ceea ce este urât, murdar și corupt în ființa noastră determinându-ne să avem curajul să-L întâmpinăm pe Hristos privindu-L în ochi, asemeni lui Zaheu, pentru a-L găzdui în casa sufletului nostru, căci această întâmpinare a Domnului reprezintă convertirea necesară pentru mântuirea personală a fiecăruia dintre noi. Pocăința lui Zaheu nu rămâne fără răsplată, căci Iisus dă sentința pe loc : „ Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”.

Câți alții care au asistat la scenă nu și-au dorit să fie ei cei care primesc imediat mântuirea? Așa cum am subliniat, mântuirea activă, prin care ieșim din tiparele vieții noastre și-L întâmpinăm curajos pe Mântuitorul are ca și finalitate hotărârea de nestrămutat a Acestuia de a ne oferi mântuirea ca dar suprem, neegalat de nimeni și de nimic în lume.

Versetul 67 îl înfățișează pe Zaheu bucurându-se să Îl conducă pe Iisus în casa lui, urându-I sincer un bun-venit. Acest verset indică o bucurie sinceră, o eliberare interioară care l-a străbătut pe Zaheu, o irumpere a fericirii într-o viață ce nu a mai cunoscut o asemenea stare. Convertirea vameșului Levi, cât și bucuria la găsirea oii pierdute sunt paralele, adică adevărate locuri comune în care se dă slava bucuriei cu ocazia mântuirii celor pierduți. Astfel putem spune că intrarea lui Iisus în casa lui Zaheu a declanșat bucurie în cer și pe pământ, asemeni celor întâmplate în parabola fiului risipitor în care se bucură și cerul și pământul de întoarcerea fiului risipitor.

Ieșirea în întâmpinarea lui Hristos aduce mântuirea imediată și în pilda tâlharului celui bun. În Luca 23,41 tâlharul de pe cruce își recunoaște păcatul, spunând „Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.”, iar mai apoi discuția continuă „Și zicea lui Iisus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta. Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai.”

Cu alte cuvinte, Iisus apreciază ieșirea în întâmpinare a tâlharului și vorba bună pe care el o aduce lui Hristos, care valora mai mult ca gestul lui Simon din Cirene, care poartă crucea Mântuitorului. Căci, iată, s-a găsit un tâlhar , care pe lângă faptul că-și recunoaște păcatul, vine la momentul potrivit și-L ajută pe Hristos să-și poarte o parte din crucea Sa morală. Această întâmpinare e răsplătită la fel ca la Zaheu, acordându-i pe loc mântuirea. Ba mai mult, aceasta este și mai urgentă, dat fiind momentul în care se petrece și tâlharul devine primul om mântuit, căci Iisus Îl asigură de faptul că „astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Conform convingerilor fariseice Iisus Hristos a procedat surprinzător în cazul lui Zaheu, căci aceste convingeri spuneau că Mesia trebuie „sa-i alunge pe păcătoși de la moștenire… și să-i pedepsească pe păcătoși” ( Psalmii lui Solomon 17, 23-25). Iisus nu a acționat în acest sens ci dimpotrivă, în loc să-l pedepsească l-a rugat să-L primească și să mănânce cu El. În relatarea lui Luca apare un contrast izbitor între curățirea unei vieții și gândurile rele ale celorlalți. Zaheu ia o hotărâre fermă, creând conștient un moment decisiv în viața acestuia, căci pășește ca un rob înaintea Domnului, care este de acum înainte Domnul lui.

Chiar dacă prin renunțarea la jumătate din avere, Zaheu rămâne un om bogat, faptul că renunță la jumătate din averea lui este un lucru foarte mare, căci face acest lucru de bunăvoie fără să i se ceară. Astfel a dăinuit Biserica Primară, nu prin impozite ci prin dărnicia personală concretizată în „milostenii”. Faptul că Zaheu accepta să despăgubească împătrit pe cei care i-ar fi nedreptățit arată că acesta respecta legea dată în Vechiul Testament în Cartea Exodului 22, 1 în care se precizează că dacă cineva fură o oaie, ar trebui sa restituie 4 oi pentru oaia furată. Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. În întâlnirea cu Zaheu, Iisus l-a căutat, l-a găsit și l-a mântuit pe acesta.

Așa cum am precizat, după pilda lui Zaheu urmează pilda talanților, ceea ce înseamnă că fiecare va fi judecat și prin prisma talanților primiți și a multiplicării acestor talanți de către fiecare dintre noi. Păcatul constă în îngroparea talanților primiți respectiv în ignorarea darurilor și harismelor primite care se pot concretiza în adevărate instrumente și resurse necesare mântuirii fiecăruia dintre noi.

Neutilizarea talanților primiți e în strânsă legătură cu neutilizarea averii dobândite. Orice lucru pe care îl dobândim cu trudă, dar nu-l utilizăm se constituie într-o energie statică, nocivă, pentru posesorul ei, întrucât acel bun ar putea fi utilizat de persoane cu mai puține posibilități materiale. Fiind proprietari asupra unui bun avem prioritate în a-l folosi, dar dacă nu îl folosim comitem un păcat, prin lipsa milosteniei pe care o puteam face și nu am făcut-o.

Este și cazul bogatului căruia i-a rodit țarina și care în loc să își facă un plan personal de mântuire pe care să i-l aprobe Însuși Dumnezeu, acesta nici măcar nu se obosește să se întrebe care este rostul sau scopul pentru care Dumnezeu a rânduit ca țarina să producă mult mai mult. Nu i-a dat prin cap bogatului că Dumnezeu ar fi vrut să facă fericiți mai mulți oameni. Nu-i cerea nimeni să dăruiască grâul, dar putea să-l vândă la un preț redus, determinat de cantitățile sporite din depozit, preț ce se constituie ca o legitate economică pentru un bun excedentar și perisabil. Se știe că prețul e mai mare, cu cât raritatea bunului e mai mare și scade atunci când acesta se găsește din abundență. La bunurile perisabile curba scăderii în caz de abundență e mult mai accentuată. Din păcate însă, bogatul nu cunoaște nici economie, nici sociologie ca să știe ce înseamnă în plan social satisfacerea economică a unei părți însemnate din populație și nu cunoaște nici modul de funcționare al proniei divine , adică era avar căci a găsit cea mai simplă metodă de a reacționa la creșterea producției : mărirea hambarelor. Oare ce talanți avea acesta? Bogăția în sine nu e nici bună, nici rea, ci e neutră axiologic, așa cum preciza și Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania.

Ca o concluzie, Zaheu renunță la jumătate din avere și este gata să despăgubească împătrit pe cei pe care i-ar fi nedreptățit, dar nu și-a pus problema să renunțe la meserie. Acesta dorea să rămână vameș, chiar mai marele vameșilor în continuare. Un creștin, deci, poate să-și păstreze meseria chiar dacă este periculoasă. În Noul Testament soldații rămân soldați și vameșii vameși. „Și au venit și vameșii să se boteze și i-au spus: Învățătorule, noi ce să facem? El le-a răspuns: Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rânduit. Și îl întrebau și ostașii, zicând: Dar noi ce să facem? Și le-a zis: Să nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept, și să fiți mulțumiți cu solda voastră. ” (Luca 3, 12-14)

3. TÂNĂRUL BOGAT SAU DISTANȚA DE LA DORINȚĂ LA POSIBILITATEA MÂNTUIRII

Tânărul bogat care Îl întreabă pe Iisus ce mai trebuie să facă pentru a se mântui, Îi demonstrează lui Hristos prin însăși întrebarea pusă faptul că nu e pregătit pentru mântuire, deoarece pregătirea pentru mântuire presupune o participare activă în comuniune cu Hristos la Persoana și la planurile Mântuitorului.

Este de analizat diferența dintre discursul tânărului bogat și cel al lui Zaheu, care este tot un om bogat. În vreme ce tânărul bogat precizează că a respectat legea lui Moise încă din tinerețe și se aștepta de la Hristos la un mesaj prin care să-și liniștească cugetul, adică să fie asigurat că e pe calea cea bună și că va dobândi mântuirea și viața cea veșnică.

Putem face o paralelă între fariseul din pilda vameșului și a fariseului și acest tânăr bogat, căci fariseul își subliniază propriile merite referindu-se la îndeplinirea legii și a vieții duse în concordanță cu aceasta, iar tânărul bogat spune că din tinerețe a respectat poruncile Vechiului Testament , atât doar că Vechiul Testament în Levitic 19, 18 spune că trebuie să ne iubim aproapele ca pe noi înșine; ori abținerea de la anumite fapte care l-ar prejudicia pe aproapele nu arată și o iubire la nivelul cerut de Levitic. E insuficient să aplicăm principiul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, câtă vreme Iisus Hristos în Noul Testament propovăduiește necesitatea dragostei de vrăjmași.

Cu alte cuvinte, tânărul bogat respectă cu multă sinceritate legea dată prin Moise, spre deosebire de farisei- care făceau totul de ochii lumii respectând un simplu tipic pentru a ieși în evidență cât de mare era credința lor. Tânărul bogat este privit cu bunăvoință de Mântuitorul Hristos când acesta afirmă că a respectat poruncile încă din copilărie.

În această pildă tânărul bogat nu are promisiunea mântuirii dată de Hristos așa cum o are Zaheu sau tâlharul cel bun de pe cruce. Această lipsă a confirmării mântuirii combinată cu afirmația lui Iisus în fața ucenicilor și apostolilor, cum că mai ușor va intra cămila în urechile acului decât să intre un bogat în împărăția cerurilor, se datorează următoarelor cauze :

Tânărul bogat nu vine să ofere ceva comunității, ci dorește doar să fie liniștit de Hristos în sensul că , respectând poruncile are asigurată intrarea în împărăția lui Dumnezeu.

Tânărul bogat nu înțelege faptul că Iisus Hristos propovăduia nu legea lui Moise, ci împlinirea acesteia în Noul Testament, încununată prin jertfa Mântuitorului.

Tânărul bogat nu dorește să se jertfească cu nimic și nu vine cu un plan propriu de mântuire pe care să-l înfățișeze lui Iisus Hristos, cu alte cuvinte, nu iese în întâmpinarea planului general de mântuire a lui Dumnezeu, așa cum a ieșit Zaheu care oferă o parte din averea sa pentru săraci și pentru cei pe care i-ar fi nedreptățit.

Prin aceasta Zaheu demonstrează că inima sa nu este locul averilor sale, ci că este capabil să-L urmeze pe Fiul lui Dumnezeu.

4. BOGATUL NEMILOSTIV ȘI SĂRACUL LAZĂR SAU „POSIBILITATEA ÎNCHIDERII UȘII”

Tot așa și tâlharul cel bun iese în întâmpinarea Mântuitorului cu o vorbă bună, exact la ceasul de restriște, când atât Mântuitorul, cât și tâlharul urmau să-și încheie viața pământească. Astfel, Mântuitorul a putut duce crucea Sa morală cu mai multă ușurință, știind că cel puțin un om vede că este nevinovat și că se sacrifică pentru umanitate. După o asemenea faptă demnă a tâlharului, răsplata vine pe loc, Mântuitorul spunând că azi va fi cu El în Rai și sunt teologi care spun că tâlharul este primul om care s-a mântuit.

Spre deosebire de Simon din Cirene, care a purtat crucea fizică a lui Hristos, fiind forțat de ceilalți să facă acest lucru, tâlharul cel bun dovedește pocăință în momentul crucificării și ia apărarea lui Hristos din proprie inițiativă. Tâlharul de pe cruce nu ratează momentul cel mai important pentru mântuire, și anume ultimele momente din viața lui, moartea găsindu-l împăcat cu Dumnezeu, pocăit și sincer în ceea ce privește păcatele săvârșite. Aceasta înseamnă că întoarcerea la Dumnezeu poate fi făcută cât timp suntem în lumină, adică atâta timp cât trăim, dar nimeni nu știe care este ultima zi.

Vine deci o vreme când ușa mântuirii noastre se închide, așa cum vedem din pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Între Raiul în care trăia Lazăr și iadul în care se zbătea bogatul cel nemilostiv exista o prăpastie de netrecut. Protagoniștii celor două locuri se vedeau reciproc, dar nu putea să-și schimbe locul întrucât își luaseră răsplata pentru faptele din timpul vieții. Acest moment solemn al imposibilității și ireversibilității ocaziei de a ne mântui este zugrăvit la modul tainic și artistic prin pilda celor zece fecioare.

Fecioarele cele înțelepte sunt ca oamenii conștienți de faptul că oricând poate fi ultima lor zi de viață și ultima lor posibilitate de mântuire. Drept urmare acestea Îl așteaptă pregătite pe Hristos cu candele și uleiul necesar . Fecioarele cele nebune sunt nepregătite pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos și sunt obligate să meargă să-și procure uleiul pentru Hristos, dar la întoarcere găsesc ușa închisă. Uleiul simbolizează toată agoniseala de fapte bune, milostenie și pocăință necesare purificării și apoi unirii cu Hristos.

Din ansamblul pildelor scripturistice legate de mântuire desprindem următoarele trăsături ale mântuirii :

Cercetarea de către judecătorul Iisus Hristos se face inopinat, fiecare în funcție de durata vieții;

După încheierea vieții pământești , posibilitatea îmbunătățirii verdictului nu mai este posibilă prin fapte proprii pentru că acestea nu mai pot fi realizate, rămânând deschisă doar rugăciunea pentru cei adormiți;

Mântuirea se obține, potrivit învățăturii ortodoxe, prin credință și fapte bune, dar faptele bune sunt cele făcute în cursul vieții pământești și de aceea viața pământească are o importanță deosebită;

Mântuirea nu se face în necunoștință de cauză sau orbecăind derutați sau chiar prin întrebări adresate lui Iisus Hristos legate de mântuire;

Mântuirea este personală și activă, fiecare dintre candidați trebuind să-și înscrie propriul plan de mântuire acceptat de ei înșiși în marele plan de mântuire a lumii acesteia deținut de Iisus Hristos;

Mântuirea nu trebuie să fie viciată de imperfecțiunea temeliei acesteia.

Potrivit tratatelor de spiritualitate ortodoxă, pentru a fi mântuiți și a te naște din nou, trebuie parcurse trei etape : asceza, iluminarea și mistica. Asceza este un proces îndelung de purificare și despătimire a firii omenești .Aceasta este ca o scară în care prima treaptă e credința, iar ultima e unirea cu Iisus Hristos prin nepătimire. Deci scara prin care ne purificăm începe cu credința. Prima treaptă a scării e la fel de importantă ca și temelia unei construcții, ca și fundația unui edificiu. Edificiul mântuirii nu poate fi solid , decât dacă are la bază o credință puternică și corect motivată.

Fără să absolutizăm credința, asemeni reformatorilor care au adoptat doctrina justificării prin credință, trebuie să recunoaștem și faptul că epistola Sfântului Apostol Iacov a fost, este și va rămâne mereu actuală prin observația că o credință fără fapte este moartă. Problema care s-a pus întotdeauna este ce fel de fapte ilustrează o credință corectă.

Reformatorii acceptă ca și fapte bune cele zece porunci și toate faptele ce puteau deriva din respectarea acestora, dar privind Noul Testament cu atenție, putem considera ca faptă ziditoare orice faptă care dovedește dragoste față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Cu toate acestea, un pelerinaj sau jertfa unui credincios care așteaptă ore în șir să poată pătrunde într-o biserică nu sunt fapte care în mod automat atrag după sine concluzia că făptuitorul este animat de o credință sinceră și mântuitoare.

Așa cum faptele cu caracter juridic au două laturi, obiectivă și subiectivă, tot așa și obiectivarea unei fapte trebuie țină cont și de aspectele subiective, motivaționale și volitive legate de făptuitor. În domeniul teologic singurul motiv subiectiv a credincioșilor este atașamentul față de Persoana lui Dumnezeu. Orice altă motivație, cum ar fi dorința de a fi răsplătit de Dumnezeu, de a fi bine văzut de către membri comunității datorită exteriorizării manifestării credinței sau pur și simplu comiterea unor fapte jertfelnice pentru acoperirea neregulilor, reprezintă tot atâtea credințe cu fundamente false, adevărate fundații șubrede pentru edificiul mântuirii care se sprijină pe acestea.

După unii bibliști, aceste credințe netemeinice au fost denumite credințe cainice atunci când jertfa nu e în consonanță cu caracterul jertfitorului și nu produc schimbări în bine în persoana acestuia. De asemenea, a fost numită credință bala amică, credința fundamentată pe obținerea unor foloase și, în momentul în care lucrurile devin dificile, îndepărtarea de Persoana lui Dumnezeu. În sfârșit, există și credință coreică, cea care e fundamentată pe îndreptățirea propriei persoane în fața comunității: adică persoana crede fiindcă e preot sau pastor și pentru credința lui fundamentată de funcția pe care o are, este urmat de către comunitate.

Cu alte cuvinte, mântuirea nu poate fi obținută decât în mod activ , dacă în planul nostru de mântuire înscriem fapte care să ne modifice radical atât traseul vieții noastre, cât și să ne aducă pe calea adevărului revelat de Hristos. Astfel, nici faptele pur demonstrative, nici cele prin care dorim să dobândim avantaje omenești sau un anume statut social, nu sunt forme adevărate de credință mântuitoare.

Observăm că promisiunea lui Zaheu nu se referea la o jertfă de natură fizică, ci la o jertfă plină de milostenie și dragoste față de cei săraci sau față de cei care din nebăgare de seamă sau prea multă mândrie le-a putut crea un prejudiciu . Zaheu nu vine îmbrăcat în zdremțe, nu-și oferă hainele săracilor, nu face jurământ de sărăcie, nu postește ostentativ, nu se târăște în fața lui Hristos, ci încearcă asemeni unei persoane demne , adevărat fiu al lui Dumnezeu , să vină în întâmpinarea Mântuitorului cu propriul său plan de mântuire personală, înțelept conceput și întemeiat pe o justă credință. Mântuirea presupune dobândirea vieții veșnice. Aceasta înseamnă biruința asupra morții, dar și asupra păcatului.

Biruința asupra păcatului se realizează prin iertare, căci iertarea face ca să dispară consecințele păcatului și astfel moartea să nu-și mai aibă propriile rădăcini. Dacă noi vom ierta și Dumnezeu ne va ierta pe noi, așa cum rezultă din rugăciunea domnească. Este un lucru firesc ilustrat și de pilda celui care deși fusese iertat de o datorie mare, se comportă nemilos cu propriul lui datornic.

Bogatul și demnitarul are multe de iertat semenilor săi, dar și multe care trebuie să i se ierte. Puterea care izvorăște din bogăție sau dintr-o dregătorie, este pusă deseori să judece ce este drept și ce este nedrept prin intermediul criteriilor umane ce stau la baza acestei dreptăți.

Mântuirea se poate obține prin renunțare, adică prin dăruirea întregii averi către săraci și urmarea lui Iisus Hristos. Unii însă nu-l vor putea urma pe Iisus după darea întregii averi pentru că în întreaga lor viață au avut diverse preocupări pe care nu le mai pot pune în practică în condiții de sărăcie. Ei nu reușesc să-și schimbe fundamental viața. În acest caz este mai cu folos ca cei ce dețin puterea trecătoare, temporară și materială a lumii să conlucreze prin scopuri înalte cu puterea celui de Sus, înscriindu-se în mod activ în planul general de mântuire oferit de Iisus Hristos.

Renunțarea la întreaga putere și avere are conotații duale atât pozitive, prin renunțarea la patimile materiale, cât și negative, prin deturnarea unei persoane libere de la utilizarea propriului talant în scopul obținerii unui progres spiritual și duhovnicesc.

Nu este același lucru renunțarea și investirea banului la care renunți de către altcineva sau investirea de către cel ce a dobândit banul pentru a crea situații de apropiere de Dumnezeu. Există un lucru bun în faptul că bogatul se desparte greu de banul său și anume faptul că va investi banul cu folos. Dacă acest folos este unul spiritual și de ajutorare a semenilor, atunci investirea în scopuri caritabile depășește cu mult simpla donație către săraci, văzută ca o simplă renunțare.

Bogații se împart în două categorii: bogații fără nici un fel de propensiune spirituală și care și-au realizat averea prin fraudă, aceștia putându-se mântui doar renunțând complet la avere, dând-o săracilor și căindu-se pentru nedreptățile comise.

O a doua categorie de bogați este formată din oameni cu preocupări spirituale înalte, care și-au întemeiat averea nu prin fraudă, dar totuși printr-o șansă pentru care trebuiau să mulțumească în permanență lui Dumnezeu. Această categorie poate să încerce să-și ajute semenii printr-un plan activ de mântuire propriu integrat în planul general de mântuire al lui Iisus Hristos. Este calea conlucrării cu Iisus Hristos în vederea mântuirii. Astfel, din robi, am devenit prieteni ai lui Iisus și împreună lucrători la planul de mântuire.

Tipologia vameșului și implicit modul de mântuire a bogatului ține de „slobozenia creștină”, concept introdus de Sfântul Apostol Pavel. Aceasta dă o libertate creștinului, dar în limitele regulilor unei vieți creștine. Creștinul poate să-și aleagă un drum în viață cu condiția ca acesta să fie în armonie cu credința creștină. Nici un creștin nu este ținut la a respecta orbește tipicul legii vechi, căci nu prin lege ne mântuim, ci prin credință.

Oare ce fel de bogat era Zaheu, șeful vameșilor? Oamenii nu-l considerau un om corect și se mirau că Iisus va găzdui la acesta . Cu toate acestea Zaheu oferă jumătate din averea sa săracilor și, în plus, să despăgubească împătrit pe cei pe care i-a nedreptățit.

La un calcul simplu, dacă Zaheu ar fi nedreptățit jumătate dintr-un sfert din persoanele cu care a venit în contact, atunci acesta ar trebui să ofere și cealaltă jumătate din averea sa celor nedreptățiți. Pe cale de consecință, conștiința lui Zaheu era mult mai curată decât percepția publică generală despre acesta. Se poate presupune că a nedreptățit pe mai mulți, dar aceasta a fost o excepție a activității lui Zaheu, excepție pentru care s-a pocăit.

În calitate de demnitar, Zaheu putea să nedreptățească mult mai mulți oameni, pocăința lui în fața lui Iisus presupune o anumită curățenie sufletească. Dumnezeu îi cunoștea apriori sufletul lui Zaheu și știa că locul acestuia este cu cei drepți.

CAPITOLUL III

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

ȘI PERSONAJUL COLECTIV SIMION

(Luca 2)

III. 1. EXEGEZA TEXTULUI

Înfățișarea lui Iisus înaintea Domnului este prezentată în Sfânta Scriptură în versetele 21-40 ale capitolului 2 din Evanghelia după Luca. Acest pasaj al înfățișării lui Iisus este compus conform exegezei din 5 evenimente distincte:

Înfățișarea în Templu (versetele 22-24)

Întâlnirea cu Simion (versetele 25-35)

Întâlnirea cu Ana (versetele 36-38)

Întoarcerea la Nazaret (versetele 39-40)

Potrivit legii Vechiului Testament, copiii de sex bărbătesc erau tăiați împrejur în ziua a opta (Facere 17,10 și urm., Lev. 12,3). De asemenea, în ziua a opta evreii asociau punerea numelui cu tăierea împrejur. Iosif și Maria au ascultat de înger și au pus copilului numele Iisus, care înseamnă „Dumnezeu ajută”. Iisus Hristos este un personaj istoric, legat de istoria evreilor și a Vechiului Testament, așa cum rezultă din Galateni 4,4. Din Luca 2, 22-24 se vede că Iosif și Maria au adus ca jertfă, odată cu înfățișarea pruncului la Ierusalim, o pereche de turturele. Această jertfă presupune că părinții erau săraci. Zilele pentru curăția Mariei erau, potrivit tradiției, de 7+33=40 zile, în urma nașterii unui băiat. Dacă Maria ar fi născut o fată, Maria ar fi trebuit să aștepte 80 de zile. În timpul cât mama era necurățită, era obligată să stea acasă și potrivit Leviticului 12, 4 „să nu se atingă de nici un lucru sfânt și să nu se ducă la sfântul locaș, până se vor împlini zilele curățirii ei.”

Tăierea împrejur s-a făcut în ziua a opta, deci Maria a trebuit să mai aștepte cinci săptămâni pentru a pleca la Ierusalim cu Iosif. Iosif și Maria pleacă la Ierusalim pentru a-L înfățișa pe Iisus înaintea Domnului. Conform Vechiului Testament, a înfățișa înseamnă a pune la dispoziție sau a aduce ca jertfă, căci în Vechiul Testament este scris că toți întâii născuți de parte bărbătească, oameni și animale, sunt ai lui Dumnezeu, deci și Iisus era al lui Dumnezeu. Conform Exod 13,2 și 12,15 și Numeri 3,40 și 18, 5, fiul întâi născut era răscumpărat cu bani, iar prețul era de 5 sicli. Răscumpărarea se făcea de obicei la Templu și se numea înfățișare.

Maria călătorea la Ierusalim și pentru a aduce o jertfă de curățare după cele 40 de zile. Dacă Iisus și Maria ar fi fost bogați, ar fi adus ca jertfă un miel pentru arderea de tot și un pui de porumbel pentru jertfa de ispășire, dar dat fiind starea lor materială, s-au limitat la o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, conform Levitic 12.6-8. Porumbeii de la jertfă se puteau cumpăra la Templu conform Matei 21, 12 și Ioan 2, 14-16.

Faptul că Iosif și Maria au adus ca jertfă două turturele arată că au fost foarte săraci, datorită faptului că Iosif nu a practicat un timp meseria sa. În acest fel se împlinesc proorociile din Zaharia 9, 9 unde se arată că Iisus a venit la poporul Său ca un Mesia sărac, căci călătoria lui Iosif și a Mariei a fost foarte costisitoare. Sărăcia aceasta rezultă și din 2 Corinteni 8, 9.

Prima dată când a ajuns Iisus în Ierusalim a fost un prunc sărac, iar ultima dată a intrat cu slavă, de Florii, iar apoi a fost răstignit de cei care-L aclamau. Pruncul Iisus, ca și copil al lui Dumnezeu, potrivit legii, a trebuit înfățișat lui Dumnezeu, ceea ce presupunea răscumpărarea cu cinci sicli. Deși Iisus Hristos a răscumpărat omenirea și El a fost răscumpărat prin lege, prin plata acelor cinci sicli, așa cum rezultă și din Galateni, 4,4.

Jertfa de răscumpărare trebuia să fie dublată de o jertfă de curățare din partea Mariei la finalul celor 40 zile după nașterea pruncului de sex masculin. Spre deosebire de Ioan, care a fost închinat lui Dumnezeu de la naștere, Maria, mama lui Iisus nu a considerat necesar ca să-și închine copilul de la naștere lui Dumnezeu, în sensul dat de Vechiul Testament, mai precis Cartea 1 Samuel 1, 24 și următoarele.

Iisus a crescut ca un adevărat evreu, în mod normal, în casa părintească și această existență normală a făcut parte din umilința Lui, adică din chenoza Mântuitorului, aceasta fiind subliniată în Epistola lui Pavel către Filipeni, capitolul 2, 6 și următoarele.

Dacă înfățișarea în Templu și întâlnirea cu Simion vor fi detaliate în următoarele subtitluri ale prezentului capitol, întâlnirea cu Ana (versetele 36-38) și întoarcerea la Nazaret (versetele 39-40) își au locul pentru a fi prezentate în această secțiune. Astfel, cu privire la Ana, versetul 36 ne spune că aceasta este profetesă sau proorociță. Aceasta înseamnă, că deși femeie, ea deținea un loc important în cadrul cultului religios în biserica iudaică. Ana este cu adevărat perechea hărăzită pentru Simion exclusiv în scopul întâmpinării lui Iisus Hristos, căci aceasta, precum precizează versetul următor, avea 84 de ani și era văduvă, singura relație pe care o avea cu Simion era faptul că îl cunoștea și îl stima, așa cum rezultă din Sfânta Tradiție.

La fel ca și perechea Simion și Ana s-a manifestat și perechea Zaharia și Elisabeta. Aceste perechi de oameni sfinți anticipează evenimente istorice majore în care tema mântuirii este centrală. Astfel, numele Ana înseamnă grație, favoare și, ca și Simion, este întruparea așteptării Domnului.

În concepția lui Flender, mesajul lucanic este întotdeauna un mesaj universal. Astfel, Luca ne transmite un mesaj că bărbatul și femeia „stau împreună, cot la cot, înaintea lui Dumnezeu; sunt egali în cinste și în har și au primit ei înșiși daruri și au aceleași responsabilități”. Această concluzie rezultă și din Sfânta Scriptură, din Geneza 1, 27 și Epistola lui Pavel către Galateni 3, 28.

Exemple de alte perechi biblice care subliniază egalitatea în cinste dintre femeie și bărbat ar fi văduva din Sarepta și Neeman, Lidia și temnicerul din Filippi. În concluzie, Simion și Ana oferă o tăcută mărturie pentru cei care așteaptă cu dor răscumpărarea. Mărturia este tăcută pentru că mântuirea este o taină în fața căreia omul rămâne fără grai. Așa se explică și muțenia lui Zaharia, care nu a mai putut oficia slujbele religioase în calitate de preot, fiind pus în fața unui eveniment istoric și scripturistic care a copleșit starea umană a acestuia.

Teandrismul divino-uman presupune nu numai copleșirea omenescului de către divin, ci și coexistența mistică a naturii divine și a celei umane, în Persoana lui Iisus Hristos Mântuitorul. Acest teandrism poate fi exemplificat și prin concluzia întoarcerii la Nazaret, respectiv versetele 39-40 : „După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”

Posibilitatea de progres a copilului Iisus care devenea din ce în ce mai plin de înțelepciune, în condițiile în care era prezent harul lui Dumnezeu asupra Acestuia, se explică prin faptul că înțelepciunea era un atribut al naturii umane a Mântuitorului nostru, natură umană, care deși stimulate de harul dumnezeiesc al naturii divine, rămânea intactă și perceptibilă pentru ca noi oamenii să putem să-l înțelegem mai bine în atitudinea Sa chenotică și totodată, ca Iisus, în calitate de om să poată comunica cu omenirea de la om la om pentru a o putea înțelege și pentru a o mântui.

Astfel, și judecata oamenilor devine posibilă, căci o Ființă Dumnezeiască nu ar putea înțelege slăbiciunea umană la fel cum ar putea să o înțeleagă Dumnezeu întrupat în om, respectiv Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De aceea și Persoanele Sfintei Treimi sunt egale, căci deși Tatăl este Dumnezeul primordial din care toate derivă, Dumnezeu Fiul are măreția Lui, prin întruparea Sa chenotică și prin ridicarea păcatelor omenirii prin jertfa Sa pe Cruce. Iisus Hristos este indispensabil pentru coborârea pe pământ a Duhului Sfânt, ca o consecință a jertfei, învierii și înălțării domnului nostru Iisus Hristos. Observăm că versetul 40 Îl descrie pe Iisus Hristos în toată omenitatea acestuia, în progresul spiritual pe care omul este dator să-l deprindă.

Precum am subliniat în celelalte secțiunii, versetele 29-32 alcătuiesc un nucleu teleologic al ansamblului capitolului scripturistic, fiind preluat și de tradiția imnografică, nucleu care Îl face pe Mesia davidic Iisus, un Mântuitor nu doar pentru persoanele alese, ci pentru toți în mod universal, aducând pacea Sa întregii omeniri.

III. 2. SIMION, DELEGATUL UMANITĂȚII ÎNTÂLNEȘTE PE MESIA CEL AȘTEPTAT

Simion ducea o viață sfântă, fiind cu frică de Dumnezeu și prin aceasta era un membru credincios al Vechiului Legământ, acesta se încredea cu adevărat în Dumnezeu și trăia în așteptarea vremii mântuirii mesianice. Bătrânul și înțeleptul Simion nu este doar reprezentantul neamului lui Israel care Îl aștepta pe Iisus Hristos, ci este reprezentantul tuturor neamurilor, care L-au acceptat pe Iisus Hristos și au devenit creștine.

Simion a avut un dar de profeție, fiind un prooroc al Vechiului Testament, căci în trecut primise un mesaj special al Duhului Sfânt, în acea perioadă deosebită de trecere de la Vechiul Testament la Noul testament, când au existat numeroase revelații extraordinare ale lui Dumnezeu prin îngeri, vise și mesaje transmise și inspirate din Duhul Sfânt.

Odată cu începerea Noului Testament, mesajele speciale s-au împuținat și au avut ca scop doar călăuzirea personală a diferitelor persoane. Astfel, în versetul 26 din Luca 2, se descrie o călăuzire personală a lui Simion, căci în acest verset se spune că nu va muri înainte să vadă pe Hristosul Domnului.

Hristos Mesia sau mângâierea lui Israel, vine în persoană încă în timpul vieții lui Simion, căci numai așa Simion putea fi convins de adevărul profețiilor,decât prin împlinirea acestora, căci profeții mincinoși pot fi deosebiți de cei adevărați doar prin roadele acestora la fel ca și pilda cu pomul neroditor.

Nichifor Calist, un istoric bizantin din sec. XIV ne istorisește : „Arhanghelul Gavril s-a arătat Sfântului și dreptului Simion și i-a spus că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos Domnul.”

Istoricul Egesip istorisește că în timpul Împăratului Ptolemeu, adică înainte cu 289 de ani de nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a petrecut un eveniment important și anume traducerea Sfintei Scripturi din limba evreiască în cea grecească , numită Septuaginta, pentru că a fost tâlcuită de 70 de mari cărturari pe care Împăratul Ptolemeu Filadelf i-a pus să tâlcuiască Scriptura, deoarece evreii erau în robia lor. Între acești 70 de bărbați care au tâlcuit Sfânta Scriptură , a fost și Simion Bătrânul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Istoricul spune că s-a împărțit Biblia în 70 de părți, iar fiecare cărturar și preot care era pus la tâlcuirea Scripturii, avea o parte a ei.

Sfântului și Dreptului Simion care avea 77 de ani i-a căzut să traducă pe Sfântul Prooroc Isaia care vorbește de nașterea Mântuitorului din Fecioară și când a tradus, a ajuns la locul unde Duhul Sfânt spune prin intermediul Proorocului Isaia : „Iată, Fecioara în pântece va lua și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuil.”(Is 7,13). Acest nume se tâlcuiește „cu noi este Dumnezeu”.

Dreptul Simion, deși era un mare cărturar și avea frică de Dumnezeu, când a văzut acest cuvânt din Scriptură s-a îndoit, gândindu-se cum poate o fecioară să nască. Acesta s-a gândit că fecioara nu poate să nască, ci doar femeia care s-a însoțit cu bărbatul. Simion s-a gândit că nu a tradus bine, a luat exemplarele Scripturii scrise pe piele de vițel și de ied și cu un cuțit a ras de pe membrana de piele textul „…iată, Fecioara în pântece va lua…” și a scris ceea ce a crezut el că ar fi rațional : „o tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece.”

Sfântul și Dreptul Simion nu și-a dat seama ce hulă a comis, transformând-o pe Fecioară într-o femeie care a rămas însărcinată pe ascuns, fără știrea bărbatului ei. Acesta consideră că doar o tânără care a trăit fără știrea bărbatului ei cu altul, poate să nască, chiar dacă nu este femeia acelui bărbat, dar fecioară să nască, nu se poate. Desprindem de aici diferențierea dintre gândirea omenească și gândirea lui Dumnezeu. Seara s-a dus să se odihnească și a doua zi dimineața în camera de lucru, a găsit scris mai frumos : „Iată, Fecioara în pântece va lua…” și s-a minunat întrebându-se : „cine a intrat noaptea asta la mine și mi-a șters scrisul și mi-a scris altfel decât am scris eu?”, apoi a ras a doua oară de pe membrană cuvântul hotărât de Duhul Sfânt și a scris „o tânără tăinuită de bărbatul său”.

După ce a tradus mai departe până la lăsarea întunericului s-a gândit să încuie cămara, să pună lacăt și să nu mai poată șterge nimeni ceea ce el a scris. După ce s-a odihnit și a venit a treia zi, a găsit a doua oară scris mai frumos primele cuvinte și s-a speriat căci a știut că ușa era încuiată și s-a gândit : „Cine a putut să șteargă acest text pe care l-am șters eu și să-l scrie cum era înainte?” și când a îndrăznit a treia oară să-l șteargă, l-a prins de mână Arhanghelul Gavril, iar Simion a căzut cu cutremur la pământ. Arhanghelul i-ar fi spus „Stai, Simioane! Au ți se pare că acest lucru este cu neputință la Dumnezeu? Adică Dumnezeu care a făcut pe femeie din bărbat la început fără de bărbat- că Adam a născut femeie din coasta lui fără amestecare de femeie- nu poate să scoată bărbat din fecioară fără de bărbat și fără să-și strice pecețile fecioriei ei? Deci, pentru că n-ai crezut, cuvântul Domnului care se va împlini la vremea lui, iată, vei trăi și n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului care se va împlini la vremea lui, iată, vei trăi și n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului și până n-ai să-L pipăi cu mâinile tale.”. Apoi s-a dus arhanghelului Gavril de la dânsul.

Această istorisire a marelui istoric Egesip se amestecă în negura timpului cu legenda, ne existând dovezi că ar fi trăit peste 300 de ani. Cu toate acestea, revelația nu poate fi inclusă în categoria legendei, ci mai degrabă în categoria tradiției religioase, precursoare a creștinismului.

Dacă Simion la data istorisirii lui Egesip avea 77 de ani, în timpul Faraonului Ptolemeu Filadelf și până la venirea Domnului și Mântuitorului nostru Hristos au trecut 280 ani, însumat rezultă 360 ani și asta ar reprezenta durata vieții lui Simion bătrânul, despre care se spune că era subiectul unei spaime în Ierusalim, căci lumea vedea că el trăiește, în timp ce mai multe generații deja muriseră. Poporul aflase că Simion nu trăiește după legile firii, ci după minunea lui Dumnezeu de care el era legat, nespunând nimănui taina ce el a văzut-o.

Cărturarii Vechiului Testament au analizat acest lucru și au văzut că el a trăit 360 ani, în timp ce Avraam trăise doar 175 ani, Isaac 182 ani, Iacov 147 ani, iar psalmistul David , în Psalmul 89, versetele 10-11, inspirat de Duhul Sfânt a spus : „Zilele anilor noștri sunt 70 de ani, iar de vom fi în putere, 80 de ani”.

Sfântul Simion bătrânul, trăiește după ce Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David să trăiască oamenii 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80 de ani. Unii oameni, rar ajungeau până la vârsta de 130 de ani, dar orice depășire a acestei vârste reprezenta o minune. Cu atât mai mult, Sfântul Simion la 360 de ani, reprezenta o foarte mare minune, de aceea cărturarii și arhiereii îi spuneau „Simion cel fără de moarte” pentru că aceștia credeau că nu va mai muri. Ei îl întrebau „Până când ai să trăiești tu?”, iar el spunea „Până când va voi Domnul.”, dar Sfântul Simion nu spunea care este taina prin care l-a legat pe el Domnul prin graiul Arhanghelului Gavril, să nu moară până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.

În acest fel, Sfântul Simion face parte din categoria martorilor minunilor și evenimentelor biblice. Așa cum la nașterea lui Iisus Hristos au fost martori cei trei magi de la Răsărit și păstorii, tot așa la 40 de zile, la îmbisericirea lui Iisus, martor a fost Simion cel Drept și proorocița Ana.

Martorii în general, au ca și rol un anumit tip de paternitate spirituală, asemănătoare nașilor, pentru că nu poți fi martor dacă nu înțelegi pe deplin semnificația evenimentului la care asiști. În acest fel, întâmpinarea lui Iisus Hristos de către dreptul Simion reprezintă un contract între neamul omenesc și Dumnezeu întrupat. O modalitate de comunicare a umanului cu divinul, în așa fel încât necredința să nu mai fie posibilă.

Deși Mesia a fost așteptat de către poporul lui Israel, datorită profețiilor Vechiului Testament care au avut ca și element central poporul lui Israel și eliberarea lui din robie de către Acesta, El a fost acceptat mai puțin de către acest popor și mai mult de neamurile care au dat o semnificație universală mesajului hristologic și care au urmat pe Iisus Hristos transformând creștinismul dintr-o sectă a religiei iudaice, într-o religie universală a umanității.

Astfel, delegatul umanității nu putea să fie decât un om drept, cinstit și cu frică de Dumnezeu, la care Dumnnezeu vine și îi sporește credința prin minunea săvârșită asupra lui, aceea de a trăi foarte mulți ani, doar pentru a-L vedea pe Dumnezeu întrupându-Se.

Potrivit aceleiași tradiții rămase de la istoricul Egesip, Duhul Sfânt i-ar fi zis lui Simion : „Bătrâne, care ești legat de ciolanele acestea vechi, du-te acum în biserică și vezi pe Acela despre care cu 283 de ani în urmă nu credeai că se va naște din Fecioară. Du-te și-L ia în brațe și te dezleagă de la dânsul, că El te-a legat prin Arhanghelul Gavril!”

Când a fost adus de către Fecioara Maria la Templu, Iisus Hristos la 40 de zile de la naștere, după rânduiala Legii evreiești ca să aducă jertfa de curățire, constând din două turturele sau doi pui de porumbei, Simion cel Sfânt, drept și temător de Dumnezeu a venit în biserică îndemnat așa cum am spus mai sus, de către Duhul Sfânt și dintre mulțimea evreilor adunați cu prunci de 40 de zile, în ciuda faptului că era gârbov și cu vederea și auzul slăbite, a găsit-o imediat pe Maica Domnului în toată acea mulțime de femei și de bărbați.

În mintea acestuia, o rază de lumină ca și soarele, l-a călăuzit din locul unde era până la Maica Domnului, ca și fulgerul.

Așa cum spune Sfânta Scriptură, când L-a văzut pe Hristos, Sfântul Simion L-a luat în brațe și cu lacrimi I-a spus : „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace.” Aceasta a însemnat o solicitare din partea lui Simion, în sensul „dă-mi, Doamne, drumul să mor în liniște, căci sunt ostenit de atâția ani.”. „Că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Tău Israel.” (Luca 2,29-32). Aceasta este cunoscută sub numele de Cântarea lui Simion, cântare cunoscută în Biserica Ortodoxă la slujba vecerniei.

III. 3. FERICIREA LUI SIMION, FERICIREA UMANITĂȚII

Observăm că mântuirea s-a pregătit înaintea feței tuturor popoarelor, aceasta presupunând că Iisus Hristos are o misiune pregătită pentru întreaga umanitate, rezultând universalismul misiunii Mântuitorului și calitatea lui Simion de delegat al întregii umanități care Îl întâmpină pe Hristos.

În versetul 30 „căci văzut-au ochii mei mântuirea Ta”, reflectă fericirea lui Simion, care a văzut lucrul cel mai minunat pe care îl putea vedea pe parcursul vieții lui, din această cauză poate să-și încheie slujirea și să moară, că el a văzut atât cu ochii trupești , cât și cu ochii sufletești pruncul divin, dar și importanța lui pentru umanitate.

În limba ebraică termenul „mântuire” are aceeași rădăcină cu numele Iisus, deci Simion referindu-se la Iisus, într-un dialog cu Dumnezeu, spune despre prunc că este mântuirea creată de Dumnezeu, deci o mântuire veșnică și indestructibilă, profețită demult în Vechiul Testament de Iov, Isaia și alți prooroci.

Așa cum am văzut, martorul unui eveniment biblic trebuie să aibă capacitatea nu numai să vadă, să-l observe, ci să-l și înțeleagă, motiv pentru care toți martorii evenimentelor biblice au calități cu totul speciale. La fel și acest Simion, pe care nu l-a ales Dumnezeu, numai să-l pedepsească pentru necredință, ci l-a ales și ca vas al împlinirii profețiilor.

Astfel, în timp ce oamenii din jur nu văd în Maria și Iosif decât niște părinți săraci și un copil obișnuit, Simion vede în prunc mântuirea pe care a pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor.

Astfel, se împlinește profeția din Isaia 52,10, dar ochii popoarelor în acel moment, sunt încă orbi. Totuși, nu va trece mult până când poporul va recunoaște și el în Iisus pe Mântuitorul lui. Iisus are o sarcină dublă : El este lumina care să lumineze neamurile, în sensul de a revela popoarele și națiunile și în același timp este slava poporului Israel.

Atât neamurile, cât și evreii își găsesc împreună mântuirea în Iisus, căci așa au profețit Isaia și alți profeți ai Vechiului Testament. Nu putem spune că Israel și celelalte neamuri ar avea moduri diferite de mântuire sau că Apostolul Pavel ar fi fost primul care ar fi aflat secretul mântuirii comune, întrucât Simion știe deja acest lucru.

Tot în legătură cu nivelul superior de cunoștință a lui Simion, scrie în jurul anului 180 d. Hr., Episcopul Irineu din Llyon , care a fost un ucenic al ucenicilor apostolilor ce a scris un comentariu foarte bun cu privire la capitolul 2 din Luca, versetul 29 și următoarele, în care Simion L-a recunoscut efectiv pe Hristos , pe Care L-a ținut în brațe luându-L din brațele Fecioarei Maria. Aceasta este prima mărturisire a Noului Testament, iar Simion pare pus în postura unui adevărat părinte spiritual, un adevărat moș spiritual, cu toate că botezul Domnului va fi făcut mult mai târziu de către Ioan Botezătorul.

Așa cum continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament se face prin actul botezului , asupra lui Iisus Hristos realizat de către Ioan Botezătorul, tot așa și episodul Întâmpinării lui Iisus Hristos de către Simion cel Bătrân și Drept , este un moment de continuitate și sudare între Vechiul Testament cu proorociile și Noul Testament cu împlinirea profețiilor din Noul Testament. Părinții au fost mirați că Simion confirmă ceea ce a spus Arhanghelul Gavril, a spus și Elisabeta și au spus și păstorii.

Dumnezeu îi pregătește pe părinții lui Iisus pentru suferințele care vor veni asupra lor și asupra Pruncului. Profetul face o proorocie dureroasă despre viața pământească a lui Iisus. Înainte de a rosti profeția, Simion îi binecuvintează pe părinți, promițându-le ajutorul și călăuzirea divină. Simion le spune că se vor prăbuși mulți în Israel din cauza lui Iisus, lucru deja profețit în Isaia.

Această prăbușire presupune o respingere a lui Iisus ca și Mesia, căci mulți L-au nesocotit ca fiind piatra din capul unghiului. Cu toate acestea, Iisus este rânduit spre ridicarea multora din Israel. Această ridicare la care se referă Simion este o ridicare spirituală din păcat și din robia morții, care în limba greacă folosește același cuvânt ca învierea.

Cei ce Îl recunosc pe Iisus drept Mesia se vor mântui prin Acesta. Simion vorbește prima oară de prăbușire , pentru că Iisus va fi respins de majoritatea evreilor. Astfel, în versetul 34, Simion îl numește pe Iisus, un semn care va stârni împotrivire. Acest semn dumnezeiesc presupune că toată viața lui va fi o minune divină. Orice semn poate fi respins, iar în istorie Hristos a fost de nenumărate ori respins de multe categorii de oameni și popoare. Simion îi profețește și mamei o profeție personală, vestindu-i în versetul 35 „chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”. Au existat opere de artă cu cele șapte săbii ale Mariei, s-a vorbit despre sabie și în Ezechiel 14, 17 și Ieremia 15, 10, unde se vorbește despre durerea unei mame de profet. Pe Maria o așteaptă o suferință care o va pătrunde până în măduva oaselor, așa cum rezultă din Epistola către Evrei, cap. 4,12. Suferința va atinge punctul culminant la crucea lui Iisus, unde fiecare lovitură de ciocan a devenit o sabie care a pătruns în sufletul Mariei.

Prin patimile lui Iisus și ale Mamei Sale, se vor descoperi gândurile multor inimi, căci ori mergem cu Iisus pe calea cea îngustă ori mergem pe calea cea largă a pierzării.

Simion este un adevărat profet care cunoaște desfășurarea ulterioară a evenimentelor prin intermediul Duhului Sfânt, fiind un adevărat profet și delegat al umanității. Simion a vestit foarte clar un Mesia care suferă și Care va avea parte în templu de prima proorocie a suferințelor Lui, iar în ultima săptămână a vieții Lui pământești, Iisus are parte în templu de ultimele împotriviri, așa cum rezultă din Matei 26,55.

În concluzie, prin dreptul Simion, umanitatea a gustat cu anticipație bucuria mântuirii, bătrânul prooroc întruchipând astfel norocul și fericirea întregii umanități. Aici, în persoana lui Simion, se împlinește cuvântul Mântuitorului „fericiți cei ce nu au văzut și au crezut”, dar fericit este și Simion, care a văzut pe Iisus, Pruncul născut din Fecioară.

Așa cum Sfântul Ioan Botezătorul botează pe Hristos, deși are o reținere plină de umilință, așa și dreptul Simion, Îl primește pe Hristos în brațele sale și Îl binecuvintează pe Dumnezeu, adică pe Dumnezeu Fiul.

III. 4. ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI – PRIMA VERIGĂ A COMUNIUNII CU DUMNEZEU

În tradiția Bisericii Ortodoxe și nu numai, există o sărbătoare închinată Domnului nostru Iisus Hristos . Această sărbătoare se tine anual la data de 2 februarie și are mai multe valențe, după cum urmează :

Întâmpinarea lui Iisus Hristos de către Tatăl Său ceresc- Hristos e prezentat ca și ceilalți copii, după 40 de zile în biserică pentru a fi îmbisericit.

Un alt înțeles al întâmpinării Domnului e întâmpinarea pe care I-o face lui Iisus Hristos pruncul dreptul Simion, care nu a dorit să-și încheie viața înainte de a vedea cu ochii lui Persoana Mântuitorului Care va aduce după Sine mântuirea lumii.

Un al treilea înțeles e întâmpinarea personală pe care fiecare dintre noi o facem lui Hristos asemeni dreptului Simion sau mai frecvent, a vameșului.

În cele ce urmează vom detalia punctele amintite mai sus :

Misiunea lui Iisus Hristos cerea să fie un împlinitor al legii și astfel să urmeze toate etapele necesare prin care trebuie să treacă un evreu, conform tradiției iudaice; cu alte cuvinte, după ce la opt zile a fost tăiat împrejur, la 40 de zile a fost dus la templu pentru a fi prezentat, adică pentru a intra ca membru în comunitatea eclezială. Iisus Hristos avea ca și misiune de a fi păstorul și conducătorul noii Biserici creștine care urma să se formeze prin desprinderea unei unei mici secte din cadrul religiei iudaice, căci așa era văzut la început creștinismul, ca o sectă iudaică. Dumnezeu Tatăl Îl investește pe Iisus Hristos cu puterea harului divin în mod gradual, începând cu concepția acestuia și până la botezul în apele Iordanului, moment care a pecetluit capacitatea lui Iisus de a-și duce la îndeplinire misiunea ce I-a fost încredințată. Observăm că după botezul lui Iisus Hristos, Mântuitorul e înconjurat de către apostoli și ucenici care aveau să fie martorii minunilor săvârșite de către Acesta. Mântuirea este în acest sens, într-o primă etapă văzută ca un transfer al puterii harice de la Tatăl către Fiul întrupat și aceasta chiar dacă Fiul este de o ființă cu Tatăl, căci prin întrupare a dobândit o fire compusă, divino-umană, care necesita o evoluție graduală a implicării Mântuitorului ca și personaj istoric și aceasta nu doar pentru armonizarea firii omenești cu cea divină a lui Hristos, care trebuie să funcționeze ca un tot unitar, ci și pentru a pregăti umanitatea sau ucenicii pentru a-I recepta mesajul într-un mod corect și mulțumitor.

Întâmpinarea lui Iisus Hristos de către dreptul Simion simbolizează întâlnirea delegatului umanității cu ființa divino-umană a lui Iisus Hristos. Această etapă, deși este premergătoare botezului lui Hristos prin care Însuși Dumnezeu Tatăl Îi conferă autoritate, datorită dimensiunii profetice a evenimentului și a persoanei lui Simion, aceste două faze ale intrării mântuirii în lume se întrepătrund. Episodul întâlnirii dintre dreptul Simion și Mântuitorul copil este prezentat în evanghelia sinoptică a evanghelistului Luca, în capitolul 2, versetele 25-35, cu precizarea că versetele 21-24, indicau contextul, iar versetele 39-40 au funcție de concluzie.

Evanghelistul Luca a folosit ca izvor Cartea 1 Samuel, 1-2. În aceasta e descrisă istoria Anei , soția sterilă a lui Elkana, cărora li se naște Samuel care e prezentat Domnului. „În sanctuarul din templu, bătrânul preot Eli, acceptă consacrarea copilului lor lui Dumnezeu și binecuvântează pe părinții lui Samuel. Luca a amplificat aceste izvoare cu temele sale : împlinirea promisiunii, templul, universalismul, refuzul, mărturisirea și femeile. El își structurează povestea după cum urmează : cap. 2, 21-24 este localizat printr-o dublă mărturie a lui Simion și a Anei, în cap. 2, 25-38 , iar cap. 2, 39-40 au funcție de concluzie.”

Dacă în versetul 21 a capitolului 2, Iisus a fost circumcis la fel ca Ioan în Luca 1, 59 este pentru că astfel era marcat ca și membru al poporului ales prin care trebuie să se realizeze mântuirea lumii. Numele Iisus apare în capitolul 1, versetul 31 cu semnificația faptului că Iisus înseamnă Dumnezeu mântuiește. În capitolul 2, versetul 22, avem de-a face cu însăși întâmpinarea Domnului, adică aducerea pruncului în fața lui Dumnezeu, respectându-se prin aceasta legea mozaică, față de care la momentul respectiv Însuși Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie fidel, ca apoi la maturitate să poată împlini și schimba mentalitatea legată de legea lui Dumnezeu.

Această lege mozaică avea ca și bază legea purificării pe care o găsim în Levitic 12, 2-8 și legea consacrării primului născut de parte bărbătească ce se găsește în Exod 13, 1-2. Totodată, conform Numeri 3, 15-18 și 47-48, atunci când copilul împlinea o lună trebuia răscumpărat cu 5 sicli. Deși prezentarea la templu a nou-născutului nu avea în Vechiul Testament dispoziții clare, Luca considerând consacrarea primului născut, Iisus, ca fiind similară prezentării lui Samuel în 1 Samuel 1, 22-24. Pentru Luca, Ierusalimul reprezintă un simbol important al binecuvântării lui Dumnezeu și transformarea promisiunii profeției mesianice în împlinirea acestora. În versetul 25 e prezentat Simion , un bătrân a cărui etimologie a numelui reprezintă ideea „Dumnezeu a ascultat”. Trăsăturile lui Simion sunt : „drept și temător de Dumnezeu”, „așteptând mângâierea lui Israel”, „Duhul Sfânt era asupra lui”.

Cu alte cuvinte, bătrânul Simion era un om plin de Duh Sfânt, chiar dacă încă Acesta nu coborâse la Cincizecime, căci toate evenimentele înscrise pe axa mântuirii, până la cea de-a doua venire a Mântuitorului nu sunt altceva decât evenimente prin care revelația acționează asupra credincioșilor, oferindu-le maturitatea de a-L înțelege pe Iisus și celelalte Persoane treimice, de a crede și a Le urma, de a Le iubi și a ne împărtăși cu Acestea.

Spre deosebire de Arhidiaconul Ștefan , care ne este prezentat ca fiind plin de Duh Sfânt, dreptul Simion, mai înainte de întruparea lui Iisus i se vestește de către Însuși Duhul Sfânt că nu va muri până nu Îl va vedea pe Hristos. Adică ambele persoane active ale Treimi, Duhul Sfânt și Hristos, conlucrează și se întâlnesc cu persoana dreptului Simion.

În versetul 27 Simion vine la templu din îndemnul Duhului Sfânt, recunoscându-l imediat pe pruncul Iisus în brațele părinților Săi. „Chiar dacă Simion nu e un sacerdot, atât el, cât și Ana întrupează inima cultului templului în serviciul lui Dumnezeu.” Potrivit unor bibliști, „Legea, Spiritul profetic, cultul Templului s-au adunat împreună pentru a pregăti scena preamăririi lui Iisus Hristos.” În versetele 31 și 32 se revelează că „mântuirea lui Dumnezeu în Iisus se lărgește și îmbrățișează poporul lui Dumnezeu Israel și apoi se extinde și la neamuri.

Neamurile nu trebuie văzute ca regi de răsturnat de pe tron sau ca dușmani de înfruntat, ci toate popoarele sunt moștenitoare ale promisiunii lui Dumnezeu.” După ce în versetul 28 Simion e fericit prin faptul că Îl primește în brațele sale pentru a-L binecuvânta pe Însuși Dumnezeu, iar în versetele 29-32 se constituie într-un imn de slavă înălțat lui Dumnezeu care este regăsit în imnografia liturgică ortodoxă. Printr-o tradiție neverificată sub aspect doctrinar și biblic s-a creat o legendă în jurul dreptului Simion prin care acesta, la momentul întâlnirii cu Iisus Hristos ar fi fost împovărat de câteva sute de ani de viață, căci Simion ar fi fost un cărturar angajat de unul dintre regii Vechiului Testament pentru a tălmăci un capitol profetic al Vechiului Testament care preciza în Isaia că Fecioara va lua în pântece copil și va naște.

În aceste condiții, rațiunea lui Simion nu i-a permis sub nici o formă asocierea dintre feciorie și nașterea de copii. Interpretând în loc de „fecioară” o fată tânără, corectând astfel textul scripturistic, se spune că de câte ori corecta ziua, noaptea, un trimis al Domnului, venea și refăcea scrisul respectiv. În aceste condiții Însuși Duhul Sfânt îi revelează lui Simion marea minune a nașterii din Fecioară și fiindcă nu crezuse de la bun început își dorește, și i se aprobă din partea lui Dumnezeu ca să nu guste moartea până nu va, va vedea cu ochii lui minunea nașterii Fiului lui Dumnezeu.

În acest sens se pronunță versetul 26 din Luca, cap. 2 : „Și lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.” În acest verset se amestecă foarte multă oboseală și reprezintă o solicitare a unui om epuizat nu doar de emoția minunii pe care o văzuse, ci și de lunga viață pe care o dusese în așteptarea acestui moment.

Acest verset reprezintă o semnificație dublă și chiar contradictorie, căci este atât o răsplată pentru viața dusă cu drept – credincioșie până la capăt și implicit pentru sfințenia cu care îl copleșise Duhul Sfânt , dar poate fi văzută și ca sfârșitul unei pedepse, și anume o viață istovitoare în așteptarea minunii pe care dorea atât de mult să o vadă. Aici se împlinește cuvântul Mântuitorului „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”.

Chiar dacă legenda vieții seculare a lui Simion nu are corespondent în realitate, putem totuși presupune că dreptul Simion se afla undeva în preajma a cel puțin 100 de ani de viață. În perioada contemporană a dreptului Simion s-au cunoscut mai mulți oameni în etate de peste 90-100 ani. Unul dintre Sfinții centenari a sfârșit în perioada prigoanei creștine , aproximativ un secol mai târziu decât evenimentele la care participă dreptul Simion, într-o arenă de circ, alături de alți martiri.

Așa cum Sfântul Ioan Botezătorul botează pe Hristos, deși are o reținere plină de umilință, dreptul Simion Îl primește pe Iisus în brațele sale și Îl binecuvântează pe Dumnezeu, în fapt pe Hristos care este Însuși Dumnezeu Fiul. Vederea Mântuitorului echivalează pentru Simion cu vederea mântuirii universale pregătită tuturor popoarelor, așa cum reiese din versetele 30-31 : „Că ochii mei văzură mântuirea Ta; Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor”. Conform versetului 32, „Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel”, dar și a versetelor 44-47 din capitolul 24 al Evanghelii după Luca : „Și le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci și în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Și le-a spus că așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și așa să învieze din morți a treia zi. Și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” , „mântuirea lui Dumnezeu în Iisus se lărgește și îmbrățișează poporul lui Dumnezeu, Israel, și apoi se extinde și la alții, la neamuri.” În versetul 34 Luca subliniază caracterul prevestitor , profetic al dreptului Simion care anticipează că mulți din alții poporului lui Israel Îl vor respinge pe Iisus Hristos, iar rezultatul acestei respingeri va fi crucea.

Mulți se vor simți și nu vor vedea piatra din capul unghiului. Jertfa lui Hristos e văzută și ca o jertfă spirituală, căci prin sufletul lui va trece sabie : „Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Această sabie o găsim în Vechiul Testament în Iezechel 14, 17 și anticipează în fapt judecata finală : „Sau dacă aș aduce în țara aceasta sabie și aș zice: "Sabie, străbate țara" și aș începe a pierde acolo pe oameni și animale”. Istoricul Iosif Flaviu subliniază și el istorisirea din 1 Samuel 3, iar Luca știe foarte bine atât Vechiul Testament cât și opera lui Iosif Flaviu, povestirea despre Samuel permițându-i să prezinte teme principale ale Noului Testament.

Dreptul Simion este un exemplu pentru fiecare dintre noi, căci fiecare ar trebui să ne învrednicim să ne întâlnim cu Domnul Iisus Hristos. Această întâlnire a fiecăruia se face atât prin har, cât și prin Duh, care au fost prezente și l-au ajutat pe Simion să găsească calea, cât și prin voința și efortul propriu de a ieși în întâmpinarea Mântuitorului prin acordarea propriului plan cu marele planuri ale lui Iisus Hristos. Propunerea lui Zaheu de a dărui jumătate din avere și de a despăgubi pe cei nedreptățiși reprezintă un plan personal care concordă cu planul lui Dumnezeu. Este singura concluzie pe care o putem trage în condițiile în care Hristos decide pe loc că familia lui Zaheu va fi mântuită.

Aceasta poate însemna și o predestinare prin faptul că Hristos se aștepta să-L vadă pe Zaheu în drumul Său prin Ierihon , Iisus nefăcând decât să confirme față de acesta acest lucru. Hristos reprezintă libertate, căci ne dă fiecăruia libertatea de a ne adopta propriul plan personal și spiritual planului general al mântuirii. Așadar, deși există o singură cale către Iisus Hristos, dat fiind că talanții fiecăruia diferă și locurile sau lăcașurile din Rai sunt mai multe, în funcție de modalitatea fiecăruia de a se armoniza cu Raiul , cu mântuirea și cu Iisus Hristos atunci când, găsind Chipul Mântuitorului oglindit în fiecare dintre noi. Calea are importanță intrinsecă, deoarece se identifică cu scopul. Calea însăși e de sorginte teleologică pentru că așa cum ne arată pilda samarineanului milostiv, este de mică importanță să ajungem la destinație într-un timp anume, decât să folosim calea pentru a ne transforma, pentru a ne modifica, apropiindu-ne tot mai mult de structura cu valoare de prototip , aceea a Fiului lui, lui Dumnezeu, pe Care nu numai că trebuie să-L urmăm, dar trebuie să ne unim cu El , devenind prin îndumnezeire hristofori.

Se desprind astfel două tipuri de mântuire și anume: mântuirea slugilor și cea a fiilor. Așa cum frica de Dumnezeu poate fi o frică de pedeapsă sau de a nu fi răsplătit de Acesta, tot așa există mântuire în forma și pe calea propusă tânărului celui bogat de Iisus Hristos, adică „vinde-ți averea, împarte-o săracilor, iar apoi urmează-mi!”

Tânărul bogat nu vine cu un plan personal de mântuire ci doar cu întrebarea dacă mai trebuie să facă ceva pentru a dobândi viața veșnică, în condițiile în care a respectat poruncile lui Moise. Dar așa cum am spus, nu e suficient să te abții de la rău, ci au importanță faptele bune, dar și cele pe care nu le-ai făcut, deși le puteai face. Tânărul cel bogat nu se ridică la înălțimea de fiu, ci doar la ceea de slugă, întrucât nu are inițiativa unui plan personal de mântuire. Este vorba de o mântuire pasivă care are un efect pozitiv doar în ceea ce privește lăsarea în voința și mâinile lui Dumnezeu.

În acest caz bogăția poate fi folosită spre mântuire în două moduri : fie dăruind-o toată săracilor, devenind tu însuți sărac și făcând astfel ascultare față de Dumnezeu sau îmbrățișând o altă formă de mântuire, activă, ca și Zaheu, făcând tu însuți un plan de mântuire care să se potrivească în marele plan al lui Dumnezeu ca și o piesă de puzzle. Cu alte cuvinte, bogăția poate fi folosită și în alt mod spre mântuire și anume, gestionând-o după principii creștine și lipsite de egoism, parțial dăruind și parțial păstrând cu iconomie duhovnicească în scopul de a putea fi folositoare și în viitor semenilor tăi.

Astfel, bogăția poate fi cultivată de așa natură încât să slujească semenilor o viață întreagă și prin intermediul puterii conferite de aceasta să promovăm principiul dragostei de Dumnezeu și de semeni, calea cea mai comodă fiind cea în care lepezi toate bogățiile devenind o persoană umilă și neînsemnată și nevoită să apeleze la mila celorlalți, deresponsabilizându-te de orice sarcină de ajutorare a celor săraci. Este calea anahoreților și a pustnicilor care rămânând fără nici o avere își pot dedica întreaga viață slujirii lui Dumnezeu. Înaintea acestora vin la mântuire cei ce aleg calea responsabilă și activă a conlucrării cu Dumnezeu în tot ceea ce înseamnă mântuire, putere, bogăție și responsabilitate.

Tâlharul cel bun, samarineanul cel milostiv, Zaheu și împărații și bogații care au ajutat la zidirea credinței mântuirii în semenii lor folosindu-și și talanții primiți în acest scop, au prioritate la mântuire față de pustnici și de anahoreți , dacă nu cumva ultimii au reușit să aducă mai mulți oameni pe cale credinței propovăduind din pustiu, decât cei investiți cu putere, bogăție, responsabilitate.

Așa cum spune Mântuitorul, mai greu vor intra bogații în Împărăția Cerurilor decât cămila în urechile acului, deoarece puterea corupe, banul ispitește și în general averea și poziția trufește pe cel ce le deține. Iată că cel bogat are de luptat cu mulți adversari, căci nu degeaba se spune că „banul este banul dracului”. Se spune că acolo unde este averea ta, este și inima ta, deci o cale posibilă este debarasarea de averi. Este foarte greu să faci acest lucru- au făcut-o Sfinții; dar nu este calea cea mai bună și directă pentru mântuire.

Deseori banii dăruiți săracilor nu produc nici o schimbare în statutul material și moral al acestora. Unii vor cheltui banii cu nechibzuință; desigur, aceasta nu e în responsabilitatea celui care dăruiește, dar și noi cu toții trebuie să veghem la bunul mers al creației lui Dumnezeu și să ne amintim de cuvântul Mântuitorului care răspunde celor ce întreabă de ce s-a utilizat mirul și nu s-a vândut pentru a se împărți banii săracilor. Mântuitorul le răspunde că pe săraci îi vom avea mereu cu noi, dar pe El nu.

Milostenia este absolut necesară pentru mântuire căci este singura care are trecere în fața tronului lui Dumnezeu și deși e necondiționat se supune totuși câtorva principii. Principiul de bază e dreapta chibzuință pe care o putem constata în funcție de modul în care ne apropiem sau depărtăm de Dumnezeu. Sunt unii oameni pe care sărăcia, chiar și cea asumată voluntar, nu îi apropie de Dumnezeu, ci îi depărtează. Unii fac milostenie pentru a ieși în evidență sau pentru a-și alimenta propriul orgoliu cu fapte bune care să-i justifice atât în fața semenilor, cât și în fața lui Dumnezeu.

Din acest motiv, înainte de a lua orice hotărâre care are legătură cu mântuirea noastră trebuie să ne cercetăm propriul suflet și să vedem care este menirea noastră în această viață pământească. În felul acesta ne vom scrie singuri planul nostru cel adecvat de mântuire care va fi publicat de Dumnezeu în Cartea vieții.

Din remarca cu privire la săraci făcută de Hristos trebuie să înțelegem că mântuirea se realizează punând în centru pe Iisus și că alături de milostenia față de săraci sunt și alte elemente pe care trebuie să le luăm în considerare dacă dorim să ne naștem din nou. Acestea ar putea fi buna creștere și educare dăruită copiilor noștri, cultivarea spiritului, cultivarea spiritului cu frumusețea creației lui Dumnezeu, dar și cu arta pe care o aducem ca jertfă a frumuseții sufletului omenesc, ca expresie a oglindirii divinului în om.

Un trai simplu e sănătos pentru suflet și spirit, dar o austeritate necontrolată provoacă mai mult rău decât sărăcirea cultului liturgic de elementele sale sacerdotale, prin anticlericalismul Reformei. Dacă Dumnezeu e viu și credința noastră trebuie să fie permanent vie , iar mântuirea noastră trebuie să fie un proces continuu și activ , căci în acest domeniu , oricine crede că stagnează, în fapt coboară.

Din cele enunțate mai sus reiese importanța cultivării sufletului și spiritului pentru ca acestea să se apropie de Dumnezeu curățite de patimi și îmbogățite de virtuți.

III. 5. ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI, ÎNTRE CONVERTIRE ȘI NAȘTEREA DIN NOU

Pentru a caracteriza un mediu creștin ca fiind într-adevăr în aspirație spre Hristos, trebuie să nu ne concentrăm pe jertfe, ci pe personalitatea jertfitorului. Fiecare jertfă adusă prin efortul unui om trebuie să-l apropie pe acesta de Iisus Hristos și în același timp trebuie să poată crea modificări structurale calitative de conștiință care să producă o naștere din nou a jertfitorului. Altfel, jertfa devine inutilă.

Un observator al comunității creștine va renunța suficient de repede la analiza jertfelor făcute de cei care aspiră la o desăvârșire în credință. Desigur, e de lăudat o persoană care ctitorește o biserică, care are un glas deosebit de frumos și contribuie la frumusețea slujbei religioase, dar omul obișnuit întotdeauna se întreabă dacă aceștia sunt diferiți de creștinii de rând.

Misterul este întotdeauna căutat în persoana umană, căci fiecare vrea să știe dacă e posibil să schimbe în totalitate existența, îndepărtându-se de patimile cotidiene și dobândirea virtuților pe care nu le întâlnim la tot pasul.

Modul de comportare al jertfitorilor contează foarte mult pentru că dacă el nu diferă de cel al omului cotidian, concluzia pe care o trage fiecare este că jertfa este frumoasă, dar inutilă pentru sufletul jertfitorului. Exemplul pe care îl dăm fiecare cu privire la întreaga noastră viață este esențial pentru edificarea unei comunități ecleziale sănătoase. Nu putem deveni slujitori ai Domnului și să predicăm lucruri pe care noi nu le aplicăm, căci atunci nu mai avem credibilitate. Bunăoară, un preot fără copii cu greu poate predica necesitatea ca o familie să aibă mai mulți copii. Un preot foarte bogat, cu greu poate predica virtuțile sărăciei. Este foarte important să ne amintim ceea ce spunea părintele Arsenie Boca celor ce veneau să-i ceară ajutorul : mă rog pentru voi să fiți ajutați, dar și voi trebuie să fiți buni , nu să vă mâncați între voi ca niște câini.

Dacă vrem să fim iertați și ajutați de Dumnezeu trebuie și noi să facem aceleași lucruri pentru semenii noștri, după cum se spune în Rugăciunea domnească. Viața pe care o trăim trebuie să fie asemeni unei simfonii armonioase, un exemplu pentru cei din jur și o trăire practică a credinței.

Orice zi în care nu comitem o faptă bună este o zi care nu e de prea mult folos pentru mântuirea noastră. De aceea trebuie să fim activi în permanență. Acest activism complinește împlinirea legii lui Moise. Există cazuri în care un judecător sau un notar trebuie să își manifeste rolul activ în condițiile în care aplicarea strictă a legii conduce la situații nedorite pentru toate părțile și neprevăzute nici chiar de legiuitor. Dacă prin aplicarea mot a mot a legii în cazurile respective, se produc prejudicii grave, rolul activ al celui care aplică legea trebuind să complinească acea lege.

În pilda talanților se pomenește de darurile primite și care trebuie înmulțite și dezvoltate până la stadiul de harisme ale Duhului Sfânt. Pilda talanților are și un sens secundar, putând s-o interpretăm în sensul propriu al cuvântului, ca avere materială pe care o avem și care ne determină statutul și puterea pe care o avem într-o societate. Acești talanți trebuie să fie bine chivernisiți și folosiți de așa natură încât să creeze împlinire și fericire pentru cât mai multe persoane, la fel ca talanții spirituali care nu trebuie îngropați, ci utilizați spre slava lui Dumnezeu și ajutorarea semenilor.

Bogații se mântuiesc mai greu pentru că au responsabilități mai mari. Aceasta e valabil și pentru cei care dețin bogății spirituale, căci și aceștia au răspundere mare pentru mântuirea celor din jur. Cu alte cuvinte, cu cât avem mai mulți talanți, atât materiali cât și spirituali, trebuie să ne implicăm mai activ și mai adânc în gestionarea acestora, în folosul lui Dumnezeu și a celor care ne înconjoară. Cu câți mai mulți talanți suntem dăruiți , avem nevoie de mai multă înțelepciune pentru utilizarea acestora după voia lui Dumnezeu și în mod duhovnicesc.

Deși bogatul intră mai greu decât săracul în Împărăția Cerurilor, acesta luptând cu mai multe ispite și fiind nevoit să investească mai mulți talanți, va avea parte de o răsplată mai mare. Oare bogatului împărat Constantin atât în avere, cât și în putere și faimă, nu i se cuvine o răsplată pe măsură pentru scurtarea martiriului creștin prin Edictul dat la Milan în anul 313? Oare câte vieți de creștini nu a salvat acest Edict? Putea să facă această faptă un om fără putere, bogăție și faimă? Nicidecum.

Tot așa, preoții, având asupra lor harul, au o răspundere mai mare decât ceilalți și aceștia se mântuiesc mai greu pentru că pot sminti pe ceilalți frați ai lor, dar răsplata pentru biruință e mai mare.

Duhul Sfânt s-a pogorât peste apostoli și peste ucenicii lui Iisus Hristos în ziua Cincizecimii, dar aceștia se aflau adunați la un loc datorită credinței lor comune în modelul lor spiritual Iisus Hristos, iar cei care aveau îndoieli li s-au spulberat după ce Iisus a înviat și s-a înălțat la cer. Nu același lucru s-a întâmplat cu viitorul Apostol Pavel, Saul, mare prigonitor de creștini. Pe drumul Damascului, întâlnirea cu Dumnezeu nu se constituie într-o pogorâre a Sfântului Duh de tipul Cincizecimii, căci acolo erau persoane credincioase, iar Saul avea vrăjmășie față de Hristos.

Cu alte cuvinte, întâlnirea cu Dumnezeu se constituie într-o întâmpinare făcută de către Acesta lui Pavel, adică invers față de evenimentele petrecute cu Zaheu. Acest lucru se datorează importanței deosebite pe care o va avea Sf. Pavel, apostolul neamurilor, în iconomia mântuirii tuturor popoarelor. Iisus Hristos avea nevoie de prigonitorul său pentru a răspândi credința creștină în toate colțurile lumii.

Pogorârea Duhului Sfânt peste Saul s-a realizat în două etape : prima etapă s-a petrecut în drumul spre Damasc , când a avut loc convertirea simultan cu iluminarea gândirii lui Pavel. Această iluminare a venit în contradictoriu cu firea lui Saul care nu era pregătit pentru asemenea întâlnire și rezultatul a fost dobândirea credinței cu prețul orbirii. A doua etapă a intrării Duhului Sfânt în vechiul Saul și viitorul Pavel a fost o etapă care a cuprins, pe de o parte rugăciunea, părerea de rău pentru cele păcătuite până în acel moment și frica de Dumnezeu.

Toate acestea au dus la o despătimire rapidă a lui Saul care a primit botezul cu Duhul Sfânt prin punerea mâinilor lui Anania. Datorită faptului că întreaga credință creștină era periclitată de acțiunile de persecuție ale lui Saul, Iisus alege o metodă mai rapidă de botez cu Duhul Sfânt prin convertirea și iluminarea lui Saul fără o despătimire prealabilă, așa cum mistica ortodoxă o descrie.

Există deci persoane care au un har înnăscut și care sunt înscrise în planul mântuirii generale de la începutul veacurilor. Pentru aceștia, Iisus Hristos face majoritatea pașilor necesari întâlnirii și întâmpinării pline de credință. În istorie însă sunt puține cazurile când cei dotați cu un mare har și predestinați a fi unelte ale lui Dumnezeu să-și dezvolte capacitatea în slujba lui Dumnezeului oficial al Vechiului Testament prin respectarea legii mozaice și împotriva adepților lui Hristos pe care îi considerau o sectă apărută în sânul credinței strămoșești și care trebuie distrusă cu orice preț. Prin puterea dumnezeiască, ucenicul lui Gamaliel devine ucenicul lui Iisus Hristos cu aceeași fervoare de care dăduse dovadă până atunci.

Există mai multe voci care consideră că întâlnirea cu Dumnezeu e la fel de tulburătoare pentru oricine ca și întâlnirea dintre Pavel și Hristos. Multe culte insistă doar pe aspectul convertirii subite a persoanei care, dintr-un păcătos notoriu, accede la calități înalte ale credinței (această violență a credinței nu este obligatorie). Pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli și ucenici se face în condiții de maximă acceptare a Persoanei lui Hristos și pentru apostoli după primirea mandatului apostolic expres.

Duhul Sfânt acționează asupra fiecăruia în mod diferit în funcție de gradul de pregătire a fiecărui candidat la calitatea nobilă de creștin. Indiferent de treapta de înțelegere și acceptare a credinciosului creștin, Duhul Sfânt nu acționează împotriva voinței omului, căci Dumnezeu ne respectă libertatea , dar în același timp deschide în om căi nebănuite de cunoaștere prin intermediul harismelor Duhului Sfânt.

Din punct de vedere contextual, Sfânta Scriptură oferă în Luca 18 pilda tânărului bogat, urmată de pilda lui Zaheu în capitolul 19 și pilda minelor în același capitol 19. Această succesiune nu e deloc întâmplătoare, căci în prima pildă se arată cât este de greu pentru un om bogat să se mântuiască. La sfârșitul acesteia majoritatea Îl întreabă pe Mântuitorul cine poate să se mântuiască. Mântuitorul le răspunde în mod enigmatic, replicând că ceea ce este imposibil la om, este posibil la Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, întrebarea cine poate să se mântuiască pare o întrebare retorică ce ar trebui formulată „poate cineva să se mântuiască?”. Răspunsul lui Hristos ar fi că bogații nu se pot mântui pentru că nici cămila nu poate intra în urechile acului. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu dorește, poate mântui și pe cei bogați. Zaheu este unul dintre bogații mântuiți prin voia lui Dumnezeu, care au fost înscriși dinainte în cartea vieții. Așa se explică faptul că Hristos îl cunoaște pe Zaheu de la prima întâlnire. Cu alte cuvinte, pentru a fi mântuit, trebuie să fii cunoscut de Dumnezeu.

Înscrierea celui mântuit în cartea vieții presupune nu numai cunoașterea lui Dumnezeu, ci și o dorință ascunsă, dar clocotitoare din partea celui ce va fi mântuit, dorință de a-l întâlni pe Dumnezeu. Această dorință se observă și la profeții Vechiului Testament, atunci când Moise dorește să-L vadă pe Dumnezeu. Moise nu poate să-L vadă pentru că nimeni din cei vii nu-L poate vedea și rămâne viu, dar Zaheu Îl vede pe Hristos și se întâlnește cu Acesta, întrucât Iisus e Dumnezeu întrupat, având fire divino-umană și e înzestrat cu calitatea de judecător și mântuitor al sufletelor noastre.

Voința lui Dumnezeu, care determină mântuirea bogatului Zaheu se întâlnește cu voința de a se mântui și de a face eforturi pentru mântuirea acestuia. Imediat după rostirea sentinței din versetul 9, capitolul 19 din Luca, „Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam”, Iisus adaugă o pildă, cea a minelor, sugerând faptul că Dumnezeu oferă niște harisme prin intermediul Duhului Sfânt, dar utilizarea lor și sporirea acestora este responsabilitatea omului.

Tot astfel, Zaheu a primit și lucruri materiale și spirituale și fiindcă a știut să le folosească în mod corect, venind în întâmpinarea lui Dumnezeu cu planul propriu de mântuire a lui Hristos, Zaheu și-a sporit harismele duhului și a fost răsplătit de Dumnezeu cu mântuirea și viața veșnică. Zaheu a învățat să utilizeze corect ceea ce a primit cu mulțumire de la Dumnezeu .

Zaheu știe că utilizarea unei părți din banii primiți pentru săraci e bine primită de Dumnezeu și știe totodată că repararea oricărei nedreptăți făcute semenilor este singura cale pentru purificarea sufletului său și unirea sa cu Iisus Hristos. Povestea despre Zaheu este proprie Evangheliei lui Luca.

Zaheu, care înseamnă „cel curat”, stă „călare” între două lumi : este un vameș umil care răspunde generos la chemarea lui Dumnezeu, dar e și un bogat, unul care găsește ca fiind o greutate ideea de a se elibera de atașamentul față de bunurile sale. Răspunsul la chemarea lui Dumnezeu poate să fie desprins și din versetele 12 și 13 din Luca, al treilea capitol, când vameșii veniți să fie botezați de către Ioan Botezătorul l-au întrebat ce să facă, iar el a răspuns: „El le-a răspuns: Nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rânduit.”

Există o adevărată tradiție a mântuirii vameșului în cadrul evangheliilor, iar mai marele vameșilor, Zaheu, nu este primul mântuit , căci ne amintim de convertirea lui Matei, ce purta numele Levi și pe care l-a chemat Iisus să-L urmeze (Luca 5, 27-32). și atunci, ca și în cazul lui Zaheu, fariseii L-au judecat pe Hristos spunând că mănâncă și bea împreună cu vameșii și cu păcătoșii. Răspunsul lui Iisus la aceste acuze a fost faptul că doctorul vine pentru cel bolnav, iar Mântuitorul pentru cel păcătos și spre îndreptarea acestuia.

În cazul lui Zaheu, Iisus consimte să fie găzduit în casa acestuia, chiar dacă toți murmurau, căci Zaheu era văzut ca un om necurat. Deși, precum am arătat mai sus, explicația acceptării găzduirii de către Zaheu este similară cu cea din situația vameșului Levi, dar în acest caz motivarea găzduirii nu se face de Însuși Mântuitorul, ci pentru a răspunde obiecțiilor fariseilor, se mobilizează chiar vameșul care declarând că va despăgubi pe oricine ar fi nedreptățit, Zaheu se desprinde de păcat, căci dorește să își schimbe viața.

Zaheu afirmă că e obițnut să se comporte ca un om generos și drept. Mântuitorul vine pentru întreaga familia a lui Zaheu pentru schimbarea radicală pentru care a optat acesta. Contradicția dintre farisei, care consideră că fac voie lui Dumnezeu și vameșii , care având o reputație proastă recunosc și ei că trebuie să-și schimbe viața radical, e o temă uzuală a evangheliilor.

Astfel, opoziția dintre vameși și farisei răzbate și din Luca 7, 29-30, Luca 15, 1-2, Luca 18, 9-14 unde se descrie pilda vameșului și a fariseului. Dacă mântuirea se acordă celor ce urmează pe Hristos, așa cum reiese din versetele 11-27 ale capitolului 19 a Evangheliei lui Luca, subliniem că ucenicii trebuie să înfrunte riscuri pentru a-L urma pe Iisus. Astfel, cel ce-și îngroapă darul primit, pentru a nu-l pierde, nu-L urmează pe Hristos și nu va fi părtaș la Dumnezeire. Ucenicii, care sunt fideli lui Hristos de-a lungul drumului Său vor fi recompensați și vor primi mari responsabilități.

Vameșii și fariseii creează două tipologii comportamentale cu finalitate diferită în ceea ce privește posibilitatea de mântuire. Astfel, tânărul bogat căruia Iisus îi cere să-și vândă averea și să-I urmeze după ce o împarte săracilor, intră oarecum în tipologia fariseului pentru că tânărul se laudă că încă din copilărie a respectat legea și-l întreabă ce să facă pentru a se mântui, dar Iisus nu vrea să-l priveze pe tânăr de utilizarea vieții în scopul perfecționării spre desăvârșire, motiv pentru care Iisus aflându-se față în față cu o persoană care se încadra în tipologia fariseului, îi oferă soluții scoase din tipologia vameșului care nu are îndoieli cu privire la păcătoșenia sa și dorește să se despătimească.

Tânărul bogat face greșeala de a aștepta de la Hristos să i se spună că nu mai are nimic de făcut, că a făcut tot posibilul și urmează neîndoios pentru el mântuirea. Acesta uită că drumul spre mântuire e un proces continuu care nu se încheie decât prin moarte. Activismul vameșului în procesul de mântuire este cel care asigură finalitate demersului lui soteriologic.

Convertirea lui Matei se face mai ușor, căci are conștiința vameșului, dar convertirea lui Saul este violentă, acesta orbind, căci s-a întâlnit pe drumul Damascului cu Însuși Dumnezeu, iar Cel din urmă i-a arătat că este Iisus Cel prigonit. Saul nu are conștiința vameșului, ci a fariseului, căci făcea parte din clasa fariseilor și venise cu osârdie să-i pedepsească pe creștini.

CAPITOLUL IV

ÎNSUȘIREA PERSONALĂ A MÂNTUIRII

o perspectivă a Noului Testament

IV. 1. HARUL DUHULUI SFÂNT ÎL SFINȚEȘTE PE OM. CINCIZECIMEA PERSONALĂ

IV.1. 1. Omul și harul Sfântului Duh

Începând de la Cincizecime, Duhul Sfânt este Cel ce stabilește legătura dintre Hristos și credincioșii Săi, care alcătuiesc Biserica, pentru ca aceștia să-și însușească în mod personal sau subiectiv roadele mântuirii obiective înfăptuite de Hristos prin faptele Sale mântuitoare. Duhul Sfânt aduce și imprimă în ființa credincioșilor harul și darurile lui Hristos.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre o pecete a harului existentă în ființa sa prin lucrarea Sfântului Duh: „Hristoase al meu, Care m-ai umplut de Duhul Tău dumnezeiesc, dăruiește până la sfârșit, necontenit, în întregime harul Tău robului Tău; nu îl lua de la mine, nu Te întoarce, Ziditorule, nu mă trece cu vederea o dată ce m-ai pus înaintea feței Tale și între robii Tăi m-ai pecetluit cu pecetea harului Tău”.

Harul este o energie necreată, izvorâtă din ființa Treimii mai presus de fire, care se comunică credincioșilor prin Duhul Sfânt, Capătul lucrării treimice întoarse către lume. Termenul grecesc de „energia” se traduce în românește prin „lucrare” și scoate în evidență legătura nedespărțită dintre har și Duhul Sfânt, fiindcă harul nu este o entitate detașată de Duhul Sfânt, ci o energie care ni se comunică prin Duhul Sfânt. Pe lângă faptul că este nedespărțit de Duhul Sfânt, harul, ca energie, pune în evidență și legătura personală dintre credincioși și Duhul Sfânt în Biserică în vederea însușirii personale a mântuirii lor în Hristos. Cu alte cuvinte, prin harul Duhului Sfânt se întemeiază o relație personală între Hristos și Biserică, fiindcă Hristos intervine El Însuși, prin Duhul Sfânt și harul Său, în procesul mântuirii subiective a credincioșilor. De aceea, harul are totdeauna caracter personal și fundamentează relația dinamică dintre Hristos și credincioșii Săi în Duhul Sfânt după voința Tatălui.

Harul Sfântului Duh este necesar omului pentru mântuire din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, harul este necesar chiar de la începutul procesului de mântuire, fiindcă nimeni nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu fără ajutorul Lui. De aceea, Mântuitorul Însuși a spus că: „Nimeni nu poate veni la Mine de nu-1 va trage Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 6, 44).

Harul este mijlocul prin care Dumnezeu coboară la om pentru ca omul să se înalțe la Dumnezeu. Orice încercare a omului de a se înălța la Dumnezeu fără coborârea lui Dumnezeu la el este rezultatul unei mândrii autodeficitare, care sfârșește tragic, cu prăbușirea spirituală și morală a omului, așa cum s-a întâmplat cu Adam și cum se întâmplă cu toți cei ce urmează exemplul lui. Apoi, harul este necesar pe tot parcursul întregului proces de mântuire subiectivă, fiindcă nimeni nu se poate desăvârși numai prin faptele sale, fără ajutorul harului dumnezeiesc. Chiar Mântuitorul ne-a spus: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi. Precum mlădița nu poate aduce roade de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot astfel nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (Ioan 15,4).

Numai prin seva spirituală a harului pe care îl primește neîncetat din Hristos, credinciosul este în măsură să se ridice din robia patimilor sensibile din ființa lui, care materializează sufletul, și să devină ființă liberă, după chipul și asemănarea Creatorului, capabilă să spiritualizeze propria lui sensibilitate și sensibilitatea creației și să poată viețui în comuniune cu Dumnezeu. Fără har omul nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu. Harul este absolut necesar pentru mântuirea subiectivă a omului și comuniunea lui cu Dumnezeu în Hristos.

Apoi, trebuie avut în vedere faptul că nici o faptă bună săvârșită de omul natural nu poate servi ca bază merituoasă pentru câștigarea harului dumnezeiesc. Dumnezeu oferă harul Său în mod gratuit, datorită operei de răscumpărare înfăptuite de Mântuitorul Hristos. Acest adevăr este pus în evidență de Apostolul Pavel, care spune că: „Pe noi, cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos…, căci prin har sunteți mântuiți. Și împreună cu El ne-a sculat și împreună ne-a așezat întru cele cerești, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2, 5-8).

Harul pe care Hristos 1-a obținut pentru noi, prin faptele Lui mântuitoare, se îndreaptă spre noi ca un dar din partea lui Dumnezeu. Desigur, poate că în om au mai rămas puteri care să-1 ajute să primească harul din partea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, harul mântuirii noastre subiective nu vine de la om, ci constituie darul pe care Dumnezeu ni-1 oferă gratuit, în Iisus Hristos, prin iubirea Duhului Sfânt, pentru mântuirea noastră personală. Harul mântuirii subiective este oferit credinciosului de Dumnezeu, în mod gratuit, în Iisus Hristos și Duhul Sfânt.

Pentru că harul mântuirii noastre, în Hristos Iisus, este un dar care ne vine din partea iubirii lui Dumnezeu, acesta nu lucrează irezistibil asupra noastră, ci numai cu acordul liber al omului credincios. Teoria predestinației, care consideră că harul lui Dumnezeu lucrează irezistibil în om, nu are nimic comun cu libertatea omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Într-adevăr, Apostolul Pavel vorbește despre cei pe care „Dumnezeu i-a cunoscut mai înainte” (Romani 8,20), dar nu ca și cum ar susține predestinația. Dacă harul s-ar impune de la sine celor aleși, n-ar mai fi darul lui Dumnezeu pe care omul trebuie să-1 primească prin consimțământul personal al voinței lui (Efeseni 2, 8).

Dumnezeu îi cunoaște într-adevăr pe aleșii Săi, dar îi cunoaște în funcție de hotărârea lor personală de a coopera cu harul pe care l-au primit ca un dar din partea lui Dumnezeu. Textul biblic care pune în evidență acest adevăr în mod clar îl aflăm în Apocalipsă 3, 20: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.”. Ușa la care bate Mântuitorul nu se deschide din afară, ci din interior, și aceasta datorită libertății de voință a omului. Dumnezeu Se întrupează în Sfânta Fecioară numai cu acordul ei explicit: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38).

Dumnezeu intră în comuniune numai cu cei care îl primesc de bună voie în casa sufletului lor. Dacă Dumnezeu n-ar oferi comuniunea tuturor, înseamnă că oamenii nu sunt egali între ei. Dumnezeu cunoaște pe aleșii Săi, dar nu îi predetermină, fiindcă harul nu lucrează irezistibil în ființa omului.

Mântuirea subiectivă este rezultatul colaborării noastre libere cu harul dumnezeiesc. Această colaborare devine posibilă datorită faptului că natura umană în esența ei nu se opune harului. Este adevărat că păcatul a alterat natura omului prin patimi iraționale, dar nu a transformat natura omului sau a creației într-o realitate autonomă, care să devină opusă harului dumnezeiesc.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nici harul nu lucrează fără puterile naturale ale omului, dar nici omul nu poate lucra fără ajutorul și lucrarea harului. Așa cum ochiul nu vede cele sensibile fără lumina soarelui, tot astfel mintea nu poate vedea pe Dumnezeu fără lumina harului. Datorită acestui fapt, harul ca energie necreată și personală nu rămâne numai exterior naturii – fiindcă nu vine din noi, ci din Hristos –, ci devine și interior naturii noastre, în vederea transfigurării ei în Hristos. Firea naturală nu este închisă în ea însăși și opusă harului, ca realitate autonomă, ci dispune de o structură rațională care permite harului să acționeze asupra firii pentru îndumnezeirea ei în Hristos prin colaborarea credinciosului cu harul.

De aceea, Sfântul Maxim spune că Duhul Sfânt mișcă rațiunea naturală din fiecare. Toate disputele legate de raportul dintre har și natură au fost provocate de admiterea autonomiei naturii create față de har, din cauza dualismului dintre sensibil și inteligibil, moștenit din filosofia greacă, care separă harul de natură. Harul are caracter personal și constituie manifestarea iubirii lui Dumnezeu cel personal menită să trezească în noi iubirea noastră liberă față de El. Este adevărat că harul precede natura, dar nu ca să ne ducă silnic la iubire, ci ca să solicite iubirea noastră, pentru a răspunde liber la chemarea lui Dumnezeu. Prin caracterul ei relațional, natura rămâne deschisă harului și face posibilă cooperarea sinergetică dintre om și Hristos în vederea mântuirii subiective.

Sfântul Apostol Pavel spune că darurile Duhului sunt multe, dar Duhul este Unul (I Corinteni 12, 3). Pe de o parte, darurile Duhului sunt felurite, fiindcă unuia i se dă cuvântul cunoștinței, iar altuia darurile vindecărilor; unuia i se dă darul facerii de minuni, iar altuia darul proorociei (I Corinteni 12, 9, 10, 11). Sau cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dintre darurile duhovnicești unele sunt nevăzute și se sesizează numai cu credința; altele se arată și prin semne sensibile, spre încredințarea celor necredincioși”, în dar e implicită nu numai lucrarea Duhului Sfânt, ci și un act de împropriere a lui din partea omului.

Darul nu e numai o lucrare a Duhului, ci și rezultatul colaborării omului cu Duhul. Când un dar sporește în mod deosebit devine harismă. Pe de altă parte însă, Duhul este Unul, iar aceasta ca să le țină pe toate împreună și să edifice Biserica ca Trup al lui Hristos.

Sfântul Vasile cel Mare subliniază că: „Duhul ține legate între ele mădularele prin darurile care se intercondiționează. Toate mădularele înzestrate cu daruri diferite completează corpul lui Hristos și țin unitatea Duhului, iar prin aceasta își transmit unii altora bunătățile acestor daruri care sunt necesare tuturor, făcându-i să se bucure de toate darurile.”.

În general, toți membrii Bisericii care își întăresc credința prin virtuți ajung să posede daruri deosebite, prin care se fac de folos unii altora și întăresc unitatea Bisericii. Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, fiindcă este întreg în fiecare parte și întreg în toate părțile, ca să ne țină pe toți în Hristos, și prin Hristos să fim ai Tatălui. în Hristos, Duhul Sfânt nu este numai factor de diversitate, ci și factor de unitate. A atribui unitatea lui Hristos, și diversitatea Duhului înseamnă a profesa separația dintre Hristos și Duhul Sfânt. Legătura indisolubilă dintre Hristos și Duhul Sfânt afirmă atât identitatea și contribuția specifică a fiecărui credincios în parte în Biserică, cât și contribuția tuturor credincioșilor la edificarea Bisericii ca trup al Domnului, potrivit darurilor primite de la Duhul Sfânt.

IV.1.2. RELAȚIA DINTRE MÂNTUIRE ȘI HARISME. METAFORA TRUPULUI – O ABORDARE SISTEMICĂ ȘI POST SISTEMICĂ A COMPLEXITĂȚII ORGANIZAȚIONALE

Deși harismele sunt destinate nevoilor colective de mântuire și nu mântuirii unei singure persoane, putem constata că dacă harul este o condiție de bază a mântuirii noastre și harisma este o manifestare concretă a harului în om și harismele sunt mântuitoare, mai ales că nu ne putem mântui singuri, ci numai împreună cu ceilalți. Dacă prorocia este utilizată în interesul mai multor credincioși aceștia, în mod colectiv, se pot mântui grație harului și a manifestării acestuia în societate. Consider că acel metro sau măsură în care harisma se manifestă este și o măsură a mântuirii noastre, având un caracter soteriologic, dar și colectiv și ecleziologic. Acest caracter colectiv se desprinde și din metafora Trupului lui Hristos compus din diferite mădulare. Aceste mădulare au următoarele trăsături :

mădularele trupului au o valoare diferită

sunt subordonate trupului, în sensul că mai importantă decât fiecare om în parte este comunitatea

în trupul structurat ierarhic toate mădularele sunt controlate și subordonate de cap

Metafora Trupului lui Hristos revelează o realitate ecleziologică, deoarece acest Trup reprezintă însăși Biserica lui Hristos al cărei cap este Iisus Hristos și participarea tuturor la această unitate alături de Hristos. Așa cum bine au observat diverși cercetători, metafora Trupului lui Hristos diferă ca și proprietăți de trupul fizic uman pentru că trupului uman nu pot să-i crească noi membre, pe când Trupul lui Hristos poate să se dezvolte prin apariția unor noi mădulare. Diferența constă în natura diferită a trupului omenesc ca sistem biologic și a Trupului metaforic al lui Hristos care este un sistem social cu valoare ecleziologică. Astfel, dacă organismele vii sunt niște sisteme bazate pe autoreglare în care fiecare element este intercondiționat și interacționează cu celelalte elemente pentru a realiza scopul sistemului, orice sistem social depășește ca și integrare și superioritate sistemul biologic.

Astfel, sistemul social mai este denumit și complexitate organizațională postsistemică și este caracterizat, spre deosebire de sistemele clasice, ca având, pe lângă autoreglare și capacitate de autoorganizare, și autorestructurare. Așadar, Biserica lui Hristos, văzută ca un trup cu mai multe mădulare este o complexitate organizațională, postsistemică bazată pe autoorganizare și auto restructurare.

În Biserica lui Iisus Hristos vor intra în permanență noi mădulare, atât prin convertirea necredincioșilor, cât și prin nașterea de prunci care vor face obiectul pedobotezului. Ca în orice sistem sau complexitate, vor fi și cazuri de ieșiri ale unor elemente în afara acestuia, concretizate în ruperi ale trupului ecleziologic, prin apostaziere. Acestea trebuie reduse și prevenite prin aportul harului lui Iisus Hristos asupra noastră, a oamenilor, și prin exercitarea harismelor pe care mulți dintre noi le avem în vederea mântuirii și reîntoarcerii celor care rătăcesc în credință.

Astfel, în ziua Judecății de Apoi fiecare va fi judecat atât prin prisma faptelor realizate, cât și prin prisma posibilităților de realizare a acestora, prin aportul harismelor în viața fiecăruia, în înțelegerea individuală a lumii înconjurătoare și a posibilităților fiecăruia de implicare și inserare în lumea creștină. Iată deci harisma ca măsură soteriologică a existenței noastre creștine.

Harisma, la fel ca talanții din pilda talanților sau polii din pilda polilor sunt unitatea de măsură în ceea ce privește înduhovnicirea noastră și faptul că această pildă urmează după pilda tânărului bogat și după cea a lui Zaheu, formează un triptic unitar de explicare a conceptului mântuirii. Astfel, în prima etapă, la tânărul bogat ni se spune că fascinația morbidă după bani și avere este pierzătoare pentru suflet. În a doua pildă, cea a lui Zaheu, ni se spune că putem beneficia de o parte din averea noastră și de meseria noastră dacă o practicăm în scopul nobil al mântuirii noastre și al celorlalți semeni ai noștri, iar a treia pildă, cea a polilor, ne explică faptul că avem datoria față de Stăpânul Dumnezeu să folosim toți talanții și toate harurile primite pentru ca prin strădania proprie să le chivernisim și să le înmulțim astfel ca să ne apropiem zi de zi de Chipul îndumnezeit al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cei care își îngroapă talantul nesocotesc cadoul primit de către Dumnezeu, nesocotesc bunătatea și generozitatea lui Dumnezeu, dovedind că nu înțeleg planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru oameni.

Biserica este un sistem social aflat în legătură directă cu un sistem transcendent de natură divină care face ca legăturile dintre elementele sistemului să capete o energie cu totul aparte. Relațiile orizontale dintre elementele sistemului Bisericii intră într-un feed-back activ cu sistemul de control, cu Capul Bisericii, cu piatra din vârful unghiului, care nu este Altcineva decât Mântuitorul nostru Iisus Hristos, măsura tuturor lucrurilor.

Prin autorestructurare Biserica se păzește de alunecarea spre erezii, dar și de plafonarea spirituală a membrilor acesteia.

Harismele au o accentuată dimensiune comunitară în viziunea multor teologi, cum ar fi Donald Guthrie în lucrarea sa New Testament Theology, apărută la Editura Inter-Varsity Press, USA 1981, pagina 765, însă dimensiunea particulară sau personală nu poate fi ignorată sau socotită inferioară, iar amândouă trebuie să fie pătrunse de darul iubirii. Așadar, elementele complexității ale sistemului eclezial au deopotrivă valoare prin ele însele, dar și prin rezultanta sistemului.

Dacă facem o deosebire întra harismă și talente, nu ne referim la modul lor de manifestare, ci la cel de exprimare și de recunoaștere a dăruitorului și a lui Hristos ca Domn și Dumnezeu. Deci, fiecare om este important în felul său și are valoare atâta timp cât se află în relație cu celelalte mădulare ale Bisericii scoțându-se în acest fel în evidență un raport de interdependență între harisme. Acestea sunt un punct de plecare în înțelegerea unei ecleziologii euharistice, ducând la unitate și nu la dezbinare, la adunare și nu la împrăștiere, la ordine asumată în comunitate și nu la o anarhie cauzată de individualism.

După Donald Guthrie, harismele se deosebesc de înzestrările personale, prin aceea că ultimele au un caracter personal . El consideră că harismele nu trebuiesc privite ca ceva auxiliar activității de mântuire, ci ca fiind consecințe inerente ale ei. Același autor împarte harismele în harisme care includ funcții, cum ar fi apostoli, profeți, evangheliști și învățători și cele care includ calități personale, cum ar fi discernământ, credință, milă, ajutorări etc.

O idee interesantă pentru vederea harismelor ca niște elemente în strânsă interdependență este harisma atribuită celor care conduc, oficialilor sau administratorilor, care nu reprezintă capul Trupului Bisericii în sens hristologic, ca și Mântuitorul, dar au atribuții de conducere și de îndrumare în cadrul acesteia. Acești lideri care trebuie să conducă cu sârguință au ca și harismă înclinația sau darul de a conduce care este tradus deseori prin ,,cel care ajută ''.

Cu alte cuvinte, cel care conduce în sens creștin, este cel care ajută pe toată lumea. Acesta este un mădular, element al sistemului ecleziologic care are rol de catalizator și de ajutorare sinergică a celorlalte mădulare. Este exact ceea ce Mântuitorul Hristos dă exemplu prin spălarea picioarelor. Cine vrea să conducă, trebuie să fie slujitor celorlalți. Aceste elemente cu caracter de conducere și ajutorare sunt elemente care conduc la o sinergie mai mare în cadrul sistemului, la o intensitate mai mare între elementele complexității social – ecleziale.

Dacă organismul uman se adaptează la mediu prin homeostazie, Biserica realizează mai mult decât o adaptare, ea încearcă să modifice împrejurările în care funcționează sistemul, la cerințele proprii ecleziale. Ea încearcă să modifice mentalități și să schimbe societatea, dintr-una animată de instincte naturale primitive, la o societate guvernată de harismele Duhului Sfânt.

După ce în urmă cu o jumătate de secol umanitatea analiza sistemul cibernetic prin prisma autoreglării acestuia, în urmă cu 30 de ani, unii cercetători, printre care și Lucian Culda, în cercetările acestuia cu privire la studiul antroposferei releva faptul că sistemele economice și sociale sunt superioare celor cibernetice, fiind adevărate complexități organizaționale, bazate pe autorestructurare și auto-organizare. Acesta este de fapt secretul prin care Biserica a reușit să supraviețuiască și să se dezvolte, călăuzită bineînțeles de Iisus Hristos și de Duhul Sfânt, până în zilele noastre, azi.

Mântuirea personală

Termenul de mântuire are în Noul Testament mai multe înțelesuri, exprimate în termeni diferiți. Iată unii dintre ei: moartea cu Hristos pentru păcat și arvuna vieții veșnice cu El (Romani 5, 4-5; 8, 11-12; Coloseni 3, 1); „nimicirea trupului păcatului” și „eliberarea din robia lui” (Romani 6, 6-7); „viața” adevărată în Hristos pentru Dumnezeu (Romani 6, 10; Galateni 2, 20); viața „întru sfințenie” (Romani 6, 19, 22; Coloseni 1, 22); locuirea lui Hristos și a Duhului vieții în cel mântuit (Romani 8, 9, 10, 11; I Corinteni 3, 17; 6, 19); starea de fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14, 16, 17, 23; Galateni 4, 7); perspectiva măririi întru Hristos (Romani 8, 18, 21); imprimarea chipului lui Hristos în cei mântuiți, asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu (Romani 8, 29; Galateni 5, 24); calitatea de mădulare ale lui Hristos, făcând parte din trupul Lui (I Corinteni 12, 27); cunoașterea măririi lui Dumnezeu în vasul de lut al trupului (II Corinteni 4, 6); făptură nouă în Hristos (II Corinteni 6, 14); comuniunea cu Tatăl și cu Fiul (I Ioan 1,2; I Corinteni 1,9); împărtășirea Duhului Sfânt (II Corinteni 13, 13); participarea la firea dumnezeiască (I Petru 1, 4); apropierea de Tatăl prin Hristos (Efeseni 2, 18); calitatea de casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19); a fi pietre în locașul lui Hristos (Efeseni 2, 21-22; I Petru 2, 5); înrădăcinați și întemeiați în iubirea lui Hristos (Efeseni 2,18) sau născuți a doua oară, "nu din sămânță stricăcioasă, ci din Dumnezeu" (I Petru 1,23; I Ioan 3,9). Toate înțelesurile mântuirii personale pun în evidență viața cea nouă în Hristos ca viață interioară prin lucrarea Duhului Sfânt.

Apostolul Pavel vorbește încă și despre mântuirea personală nu numai ca viață nouă în Hristos, ci și ca dreptate. În acest caz nu este vorba despre dreptatea legalistă a Vechiului Testament, întemeiată pe o Lege care rămânea exterioară omului, ci pe dreptatea lui Dumnezeu, care devine interioară credinciosului, tot ca viață nouă în Hristos, prin Duhul Său. „Iar dacă Hristos este în voi, trupul e mort pentru păcate; iar Duhul, viață pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre muritoare, prin Duhul Său care locuiește întru voi.” (Romani 8, 10-11).

Trupul nostru este mort față de pornirile spre păcat, dar tocmai prin aceasta este viu pentru simțirile curate, prin puterea Duhului lui Hristos, Cel mort și înviat, Care locuiește în noi. Duhul propriu al credinciosului este mișcat de Duhul dreptății lui Dumnezeu, căreia îi dă un sens bogat și plenar, un sens de viață nouă, care își are izvorul în Hristos, Cel ce se află în noi și ne dă această viață prin Duhul Lui, cerând însă și efortul nostru. Cel ce a primit harul lui Hristos nu mai trebuie să-și lase „mădularele roabe ale necurăției și fărădelegii, ci trebuie să le facă roabe ale dreptății, spre sfințire” (Romani 6,19).

Dacă cel ce-și normează viața printr-o lege duce o existență individualistă, raportată la o normă impersonală, a cărei împlinire depinde de el însuși, cel ce are pe Hristos în el, îl are pe Acesta ca normă vie și ca izvor de putere, și de aceea poate trăi o viață de comuniune cu Hristos din puterea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel dă dreptății de la Dumnezeu un sens bogat, plenar, un sens de viață nouă, care își are izvorul în Hristos Cel ce Se află acum în noi și ne dă această viață prin Duhul Lui, cerând însă și efortul nostru. Este adevărat că Hristos S-a făcut dreptate pentru noi, dar nu este vorba de o dreptate exterioară și individuală, ci de una interioară și de comuniune, căci El ne dă puterea să fim drepți după asemănarea Lui. Dreptatea adusă de Hristos înseamnă o viață nouă interioară, în vederea transfigurării omului în Hristos, nu o simplă îndreptare exterioară.

Tăierea împrejur și punerea numelui (versetul 21)

Dacă teologia ortodoxă ar fi încercat să lămurească mântuirea personală ca dreptate sau justificare în Hristos, în perspectiva filosofiei antice grecești, bazată pe disocierea dintre lumea sensibilă și cea inteligibilă, ar fi trebuit să conceapă această dreptate ca o justificare atribuită juridic celor care cred în Dumnezeu, sau ca rezultat al unei grații care împinge omul să dobândească merite justificatoare.

În primul caz, este vorba de o justificare a omului pusă mai mult în legătură cu Dumnezeu, în cel de al doilea, de o justificare pusă mai mult în legătură cu omul. Dar și într-un caz și în celălalt justificarea face abstracție de dimensiunea ontologică a dreptății lui Dumnezeu, ca viață nouă în Hristos, și rămâne la nivelul psihologic al voinței. Dacă dimensiunea ontologică pune în evidență renașterea duhovnicească a omului spre viața nouă în Hristos, dimensiunea psihologică subliniază rolul voinței în urmarea lui Hristos de către credincios.

Nu poți urma lui Hristos cu adevărat dacă nu te lepezi de propriul tău egoism. Mântuitorul Însuși a spus că: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Lepădarea de sine este rezultatul vieții în Hristos, prin care credinciosul învinge egoismul individualist din ființa lui, cu puterea Duhului lui Hristos, ca să trăiască în comuniune cu Dumnezeu și semenii. Și numai cine face experiența vieții de comuniune cu Hristos este vrednic să urmeze lui Hristos și să promoveze iubirea și comuniunea între oameni, într-o lume dominată de Hristos, Care trăiește în ei, după cuvântul Apostolului: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Dumnezeu, Cel nestrămutat în bunătate, a coborât prin întrupare la nivelul nostru, a acceptat putința trecerii din treaptă în treaptă cu noi ca să Se urce împreună cu noi spre lumina cea adevărată a Sfintei Treimi, pentru ca, sorbind din ea, să devenim, prin viața noastră de comuniune cu El, sare a pământului și lumină a lumii.

Dreptatea lui Dumnezeu nu mai este pusă în legătură unilaterală cu Dumnezeu sau cu omul, ci în Hristos ca Dumnezeu și om se manifestă ca lepădare de sine, ca să urmăm lui Hristos și să-L mărturisim ca lumină spre descoperirea neamurilor.

IV.1.3. Harismele în teologia apuseană vs. cea răsăriteană

Dacă mântuirea se obține în mod diferit în cele două concepții, apuseană și răsăriteană, înseamnă că și componentele sau factorii mântuirii sunt văzuți în mod diferit în cele două concepții. Am văzut că harul este indispensabil pentru o mântuire, iar harismele Duhului Sfânt sunt adevărate instrumente practice pe care le primim cadou de la Dumnezeu pentru a ne putea apropia mai bine de Acesta. Harismele sunt văzute în mod diferit în cele două sisteme teologice fundamentale, cel apusean și cel răsăritean și aceasta este o consecință a întregii concepții care diferă în ceea ce privește mântuirea.

Harismele sunt văzute în mod diferit în teologia apuseană contemporană, față de cea răsăriteană, ortodoxă. Conform primului sistem de gândire teologic, cel apusean, Norbert Baumert sintetizează diferitele poziții existente, astfel :

Harisma este un mod al activității umane; la aceasta idee subscrie Ernst Kasemann, Michael, Ridderbos, Arnold Bittlinger, Hans Kung

Harisma este o putere, capacitate sau posibilitate înfăptuită de Duhul Sfant (Lauterburg, H. Cremer si F. Grau)

Harisma este un dar supranatural, spre slujire la mântuire altora, având un conținut și un obiect văzut ca un act dumnezeiesc (F. Hahn, Laurentin)

Harisma este o chemare spre slujire și astfel, o activitate a lui Dumnezeu (Hasenhuttl, H. Kung, S. Schulz)

Harisma este o influențare, o manifestare a Duhului. Teologii care susțin această teză sunt Gewiess, Clavier, H. Schurmann.

Harismele au ca scop mântuirea lumii. Concepția teologică ortodoxă despre harisme nu este unitară. Cu toate acestea se sedimentează câteva idei, și anume :

Harismele ca daruri extraordinare au fost prezente doar în Biserica primară.

Harismele, după răspândirea creștinismului printre neamuri, nu își mai găsesc justificarea.

Deși prin harisme se pot avea în vedere toate darurile pe care Dumnezeu le împărtășește omului, totuși ele se referă în principal la darurile extraordinare care au fost date Bisericii. Această idee nu are suport nici în scrierile nou testamentare.

Harismele contribuiau în cadrul Bisericii primare la întărirea și răspândirea credinței creștine printre evrei și păgâni. Se poate replica faptul că și astăzi au rol important în întărirea și funcționarea Bisericii.

Numărul darurilor pe care Dumnezeu le dă Bisericii este nelimitat, astfel că harismele consemnate în Noul Testament au un caracter orientativ.

Cercetarea ortodoxă vizează în primul rând analiza harismelor ca daruri pomenite în I Corinteni 12, 8-10 și 28-30 și Romani 12, 6-8, Efeseni 4, 11. În cadrul acestei exegeze nu se face conexiunea cu ideea de trup ce are mai multe mădulare decât rar și insuficient.

Apostolatul, iubirea, căsătoria și celibatul sunt văzute ca harisme. Există unele studii care văd și preoția ca un dar sau har special, făcându-se diferențiere între harisma preoției și celelalte harisme.

În unele lucrări se precizează că ,,harismaticii se deosebeau de ceilalți creștini și prin darurile sau talentele lor naturale la care se adaugă cele ale Sfântului Duh''. Harismele nu sunt date pentru binele particular al celor care le primesc, ci pentru binele general al Bisericii, fiind date în vederea slujirii unui scop. Harismele au încetat în momentul în care Evanghelia s-a răspândit deja printre neamuri.

Se face o diferență între harismă și har, astfel harul este absolut necesar pentru mântuire, iar harismele nu sunt necesare pentru mântuire, dar sunt efecte firești ale harului mântuitor, nefiind despărțite de acesta. Harul împărtășit prin hirotonie este harismă specială cu întreită slujire de a învăța, sfinți și de a păstori sau cârmui.

Între Sfintele Taine și harisme se păstrează aceeași legătură strânsă și același raport ca și între har și harisme. În cadrul Sfintelor Taine se împărtășește harul divin mântuitor și darurile Duhului Sfânt.

Harismele se circumscriu Trupului lui Hristos care e format din diverse membre, care au slujiri diferite și care lucrează împreună.( I Corinteni 12, cât și în Romani 12)

IV. 2. TREPTELE MÂNTUIRII EXPRIMATE ÎN TERMINOLOGIA NOU- TESTAMENTARĂ

Mântuirea personală se realizează prin intermediul a două trepte, una care are în vedere pregătirea credinciosului în vederea renașterii lui spirituale în Hristos, iar alta care se referă la sălășluirea lui Hristos în credincios. Pregătirea credinciosului în vederea mântuirii personale are diferite forme.

Astfel, pregătirea celor ce s-au botezat la Cincizecime a început prin cuvântul lui Petru, care a provocat în ei „străpungerea inimii” și dorința de a se mântui prin alipirea la Hristos. Pregătirea lui Saul a fost provocată de arătarea nemijlocită a lui Hristos pe drumul Damascului, iar Apostolii au fost pregătiți pentru primirea Duhului Sfânt de Mântuitorul Însuși, într-un răstimp de trei ani. În general însă, sufletul credinciosului este mișcat de har în ambianța ce iradiază din Biserică. Hristos lucrează înainte de Botez asupra lui prin cuvântul unui credincios care-L are pe Duhul Sfânt în sine și care face parte din Biserică.

Această lucrare nu este numai o lucrare prin cuvânt, ci și prin convingerea celui ce vorbește, prin viața sa închinată lui Hristos. Desigur, înainte de renașterea credinciosului, harul lucrează din afara sufletului asupra lui, iar prin renaștere se sălășluiește în el. Dimpotrivă, Satana lucrează până la Botez înlăuntrul sufletului, iar din acel moment lucrează din afara lui.

Dar cuvântul de chemare la Hristos, ca să pregătească pe cel ce vrea să se unească cu El, trebuie să pornească din plinătatea Bisericii, în care se trăiește moartea cu Hristos și arvuna învierii Lui. Ca urmare, pregătirea omului în vederea Botezului se face pe lângă Biserică, sub puterea lui Hristos, care iradiază din ea, și este o pregătire a intrării omului în Biserică.

Sălășluirea lui Hristos în credincios se produce prin Taina Botezului, ca intrare a omului în Biserică. Botezul constă în desființarea păcatului strămoșesc și a celorlalte păcate săvârșite din puterea păcatului strămoșesc, dar și în sălășluirea lui Hristos sau a harului Lui în ființa credinciosului, ca început al vieții noi. Duhul lui Hristos S-a introdus intim în subiectul uman cu lucrarea Lui, încât acesta simte o pornire către unirea cu Hristos și către faptele iubirii ce rezultă din ea. Începe astfel o viață nouă în om, o viață orientată spre ferirea de păcate și spre săvârșirea voii lui Hristos, în relație de comuniune reciprocă. Pornind de la faptul că harul este Însăși Persoana lui Hristos, Diadoh al Foticeii spune că: „La început harul își ascunde prezența în cei botezați, așteptând hotărârea sufletului, ca atunci când omul se va întoarce cu tărie spre Domnul să-și arate printr-o negrăită simțire prezența sa în inima lui. Deci, dacă omul începe să sporească în păzirea poruncilor și să roage neîncetat pe Domnul Iisus, focul Sfântului Har se va revărsa și peste simțurile mai din afară ale inimii, arzând cu totul neghina păcatului.”.

Acest foc al harului este mijlocul prin care Hristos purifică ființa noastră de egoism, datorită morții și învierii tainice cu El, și ne deschide către iubirea față de Dumnezeu și semeni. Prin moartea și învierea noastră tainică cu El, care ne purifică de egoismul nostru, sporim în dragostea lui Hristos pe două căi.

Astfel, Sfântul Maxim spune că: „Scriptura nu înlătură nimic din cele date nouă de Dumnezeu spre folosire, dar pedepsește lipsa de măsură și judecată”. Aceasta este calea poruncilor, deschisă tuturor creștinilor. În schimb, există și calea „sfaturilor evanghelice”, care nu trebuie să ne umple de mândrie înaintea lui Dumnezeu, căci ele umplu niște goluri în împlinirea poruncilor. Cel ce-și descoperă această chemare, cum este monahul, trebuie să o ia în serios, fără să socotească însă că face mai mult decât era dator să facă.

Toți creștinii pot câștiga unii de la alții, contribuind astfel la îmbogățirea reciprocă a tuturor, iar în același timp și la zidirea Trupului lui Hristos, care este Biserica. Prin Sfântul Botez, Hristos Se sălășluiește în noi, pentru ca prin împlinirea poruncilor sau prin sfaturile evanghelice să ne ridice la viața de comuniune cu Sfânta Treime și cu credincioșii, spre edificarea Bisericii ca trup al Său.

Cu toate că am detaliat două trepte principale, în literatura teologică se conturează trei trepte ale mântuirii: prima treaptă este pregătirea renașterii omului sau a sălășluirii lui Hristos sau a harului în el. Această treaptă corespunde cu cea a purificării sau a despătimirii din spiritualitatea ortodoxă, etapă din drumul desăvârșirii tratată de Dumitru Stăniloae în lucrarea sa numită Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe.

Despătimirea presupune îndepărtarea omului de patimi și dobândirea concomitentă de virtuți. În ziua pogorârii Duhului Sfânt, prin cuvântul Sfântului Petru s-a produs „străpungerea inimii” unui număr mare de persoane care au dobândit dorința de a se mântui prin alipirea la Hristos. Abia după acest eveniment au fost botezați. Pregătirea lui Saul a fost provocată de arătarea lui Iisus Hristos și a continuat prin rugăciune și prin botezul administrat de Anania.

Nichita Stihatul consideră că există chiar patru trepte ale mântuirii și anume :

Purificarea de patimi

Contemplarea lui Dumnezeu prin făpturi

Sălășluirea Sfintei Treimi în suflet

Slujba cuvântului și propovăduirea lui Iisus Hristos

Revenind la cele trei trepte descrise de Dumitru Stăniloae, cea de-a doua treaptă se numește renașterea omului în Hristos sau sălășluirea lui Hristos în el. Aceasta se produce prin Taina Botezului și echivalează cu intrarea omului în Biserică. În aceasta se întrepătrund și conlucrează hristologia, pneumatologia și ecleziologia.

Dacă până la botez diavolul acționează din interiorul sufletului, după botez, acesta acționează din afara acestuia. Duhul lui Iisus Hristos a intrat împreună cu lucrarea Lui în interiorul omului. Începe o viață nouă în om, o viață orientată spre evitarea păcatelor și spre săvârșirea binelui și a voii lui Hristos, o înaintare cu Hristos în relația de iubire nesfârșită. Dacă botezul corespunde purificării, mirungerea corespunde iluminării, iar euharistia misticii prin unirea cu Iisus Hrisos, în care credincioșii devin hristofori.

Prin Taina Botezului are loc mortificarea față de păcat și ispite. Concomitent cu despătimirea omul dobândește virtuți cum ar fi credința. Credința lucrătoare duce la frica de Dumnezeu, iar frica de Dumnezeu duce întotdeauna la pocăință, adică la părerea de rău pentru păcatele săvârșite. După dobândirea acestei păreri de rău sau a pocăinței, obținem virtutea înfrânării, pentru că nu vom mai face rău în viitor.

Odată ce îți pare rău pentru ceva ce e rău, nu vei mai face în viitor, deci te înfrânezi. Această înfrânare se manifestă inițial asupra faptelor noastre, dar după aceea se răsfrânge asupra vorbelor și în cele din urmă a gândurilor noastre, obținând următoarea virtute creștină și anume, paza minții sau a gândurilor, care este indispensabilă practicării isihasmului, întrucât isihasmul presupune liniște și un control total asupra minții și a gândurilor. Omul care a dobândit această isihie, această liniște, înaintează în virtuți, dobândind capacitatea răbdării necazurilor.

Răbdând necazurile cu demnitate, obținem și virtutea nădejdii, nădejde, care spre deosebire de credință, presupune o anumită siguranță izvorâtă din experiența pe care o avem în relația cu Dumnezeu. Omul care nădăjduiește, devine apoi blând și smerit, căci nu mai are nici temeri și, cunoscând mărinimia și slava lui Dumnezeu își conștientizează propriile slăbiciuni, devenind smerit. Un om care a devenit cu adevărat smerit și blând, poate dobândi nepătimirea, nepătimire care este premisa iluminării, ce presupune contemplarea lui Dumnezeu în creație și dobândirea capacității de a comunica cu Dumnezeu prin rugăciunea curată și paza minții. Iluminarea ne pregătește pentru desăvârșirea cu unirea lui Dumnezeu. Unirea cu Iisus Hristos are loc în Sfânta Împărtășanie. „Sfântul Maxim vede rostul Sfintei Împărtășanii în impunerea asupra firii, a stăpânirii totale a voinței hotărâte spre bine, în așa măsură să o facă pe această să renunțe mai degrabă chiar și la viață decât să accepte plăcerile și compromisurile cu păcatul. ”

Cea de-a treia treaptă a desăvârșirii este progresul omului în viața cea nouă în Hristos. Astfel, Sfinții Marcu Ascetul și Diadoh al Foticeii afirmă că prin botez, la început Hristos Se sălășluiește în ascunsul ființei noastre fără să avem experiența conștientă a acestui fapt. Sfântul Maxim Mărturisitorul, citat în Filocalia, afirmă următoarele : „când mintea s-a eliberat desăvârșit de patimi înaintează fără să se întoarcă înapoi în contemplarea lucrurilor, făcându-și călătoria spre cunoștința Sfintei Treimi.” Această cunoaștere a Sfintei Treimi este premiza unirii mistice cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aceasta este ultima treaptă, respectiv mântuirea, văzută ca o finalitate.

3. CREDINȚA ȘI FAPTELE BUNE SAU DIALOGUL DINTRE SF. PAVEL ȘI SF. IACOB

Condițiile mântuirii subiective: har, credință și fapte bune.

Principalul termen folosit de Sfânta Scriptură cât și de Sfânta Tradiție pentru a arata motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și scopul operei Sale cu privire la om este "mântuire". El este folosit atât pentru a numi lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cât și pentru a numi starea celor care și-au însușit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce.

În primul caz, este vorba de mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorului, iar în al doilea, de mântuirea subiectivă sau personală, ori simplu mântuire, îndreptare sau sfințirea omului, lucrare care se înfăptuiește de fiecare creștin în parte prin har, credință și fapte bune, pentru ca omul răscumpărat prin jertfa lui Hristos, să poată dobândi fericirea veșnică.

Mântuirea subiectivă este împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului, prin care acesta își însușește roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului și a morții, începând de la Botez și Mirungere o nouă viață, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nouă viață se dezvoltă și se întărește prin conlucrarea creștinului cu harul, ca rod al credinței, manifestându-se în fapte bune, dar răsplata pe care o va primi va fi fericirea veșnica.

Precum rezultă din îndemnul Sfântului Apostol Pavel, adresat filipenilor: „… lucrați cu frică și cu cutremur la mântuirea voastră” (Filip. 2, 12), mântuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu, nici numai un act sau o lucrare a omului, ci o acțiune de durată care are un început, se dezvoltă treptat și se realizează prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului. Desigur, ea se înfăptuiește ca urmare a harului dobândit de om prin Taina Botezului, prin străduința și propria lucrare a creștinului: Dumnezeu dă harul Său, iar din partea omului sunt necesare credința și faptele bune.

Mântuirea subiectivă este consecința răscumpărării în Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul și adevărul (Ioan 1, 17). În concepția Bisericii noastre și spre deosebire de protestanți, mântuirea subiectivă sau îndreptarea potrivit textului de la Rom. 8, 29, este o renaștere spirituală adevărată și reala a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiții subiective ale creștinului, fiind dependentă de pregătirea și de ridicarea lui din punct de vedere moral.

Ea este deci susceptibilă de creștere, întărire și desăvârșire, dar fiindcă este legată nu numai de voința și lucrarea omului ci și de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acțiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa. De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop, împlinind toate poruncile și câștigându-și virtutea care le încununează pe toate: iubirea. În orice stadiu al creșterii sale duhovnicești s-ar afla, el trebuie să-și aducă aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Așa ca celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).

Necesitatea harului pentru mântuire rezultă din universalitatea păcatului strămoșesc: „Fiindcă toți au păcătuit…îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea în Hristos Iisus” (Rom. 3, 23-24). Fără harul redobândit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici să voiască, nici să lucreze pentru mântuirea sa: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi, și să faceți după a Lui bunăvoință” (Filip 2, 13). Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, ca să umblăm întru ele.” (Efes. 2, 8-10).

Din cele de mai sus rezultă că mântuirea este o lucrare în care Dumnezeu face începutul prin harul său, iar omul are nevoie de acest har și în continuare, străduindu-se încontinuu să colaboreze cu el.

Pelagianism vs. augustianism

Încă din primele secole ale creștinismului au apărut două tendințe în legătură cu însușirea personală a mântuirii. Una dintre ele, cunoscută sub numele de pelagianism, punea mai mult preț pe faptele credinciosului decât pe credința sa, în însușirea mântuirii, considerând chiar că omul face începutul mântuirii lui subiective. Pe această cale se subestimau credința și lucrarea lui Dumnezeu.

Cealaltă tendință, cunoscută sub numele de augustinism, considera că credința este atât de importantă pentru mântuirea subiectivă a credinciosului, încât faptele nu mai contează. Datorită acestui fapt se excludeau faptele și lucrarea omului în cadrul subiectiv al mântuirii.

Ambele tendințe sunt însă rezultatul separației dintre trup și suflet provocată de dualismul dintre sensibil și inteligibil propriu filosofiei grecești antice. Datorită acestui dualism teologia a fost obligată să oscileze între disprețul față de trup, în sens platonic, și încrederea exagerată în calitățile omului, în sens aristotelic.

Pe această cale s-a ajuns la o justificare care făcea abstracție de trup și de faptele bune, lăsând totul pe seama credinței și a lucrării lui Dumnezeu, în sens de predestinație, și la o justificare care valorizează trupul și faptele bune ale omului în detrimentul lucrării lui Dumnezeu.

Una nu ținea seama de faptul că credința fără fapte este moartă, iar alta pierdea din vedere că faptele fără credință nu au valoare soteriologică. Atât accentul pus pe credință în detrimentul faptelor, cât și accentul pus pe fapte în detrimentul credinței sunt rezultatul unei concepții individualiste care denotă prea multă încredere în om și nu vrea să știe de iubire și de comuniune. Conflictul dintre credință și fapte cât privește însușirea personală a mântuirii a fost provocat de o concepție individualistă, care s-a sprijinit mai mult pe fllosofia antică decât pe Revelația divină.

Teologia ortodoxă consideră, în virtutea chipului lui Dumnezeu din om, care ține împreună trupul cu sufletul și le implică reciproc, unul pe altul, că atât credința, cât și faptele bune contribuie la desăvârșirea credinciosului prin puterea pe care acesta o primește de la Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sporim în apropierea noastră treptată de Dumnezeu prin faptele pe care le săvârșim din iubire și credință față de Hristos, în El. „Tot omul care se împărtășește prin deprindere de o virtute se împărtășește neîndoielnic de Dumnezeu, Ființa virtuților”.

Ținând seama de creșterea noastră treptată spre răspunsul nelimitat la iubirea Lui nelimitată, Dumnezeu nu ne arată de la început toată această iubire, ci ne-o împărtășește în etape, coborând El Însuși la nivelul nostru temporal și făcând cu noi drumul spre arătarea nelimitată a iubirii Lui și spre răspunsul nostru dat Sfintei Treimi.

Cel ce prin faptele statornice de diferite feluri imprimă în sine diferitele virtuți imprimă prin acestea înseși trăsăturile chipului lui Hristos, sau dă forță umană în persoana sa însușirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos. Pe fața lui străvezie se vede în mod vădit lumina feței lui Hristos, care ne ridică treptat, prin credință și fapte, la viața de comuniune cu Dumnezeu și semenii noștri în Biserică.

Datorită legăturii indisolubile dintre trup și suflet, credința și faptele bune constituie mijlocul prin care Hristos Se imprimă și desăvârșește ființa noastră pentru a ne ridica la viața de comuniune veșnică cu Sfânta Treime prin Biserică.

În concluzie, putem spune că lucrarea personală a lui Hristos, în procesul mântuirii subiective a creștinului, depășește opoziția artificială dintre suflet și trup sau dintre credință și fapte bune și pune în evidență caracterul sinergetic al mântuirii noastre personale, bazat pe împreună lucrarea omului cu Hristos, în Duhul Sfânt și Biserică, în vederea renașterii și desăvârșirii lui spirituale și morale.

Despre sinergie se poate vorbi numai acolo unde Hristos Însuși este prezent în viața personală a credinciosului și lucrează cu el pentru a-1 ridica la comuniunea de viață veșnică cu Sfânta Treime, în procesul desăvârșirii lui spirituale și morale, care începe aici și se desăvârșește dincolo, la Parusia Domnului.

Dar fie că este vorba de separația dintre trup și suflet sau dintre credință și fapte bune, fie că este vorba de lucrarea personală a Mântuitorului Hristos în procesul mântuirii subiective și de caracterul sinergetic al acestui proces, toate acestea nu mai constituie dileme pentru teologia ortodoxă, fiindcă Biserica răsăriteană a așezat la baza edificiului ei Logosul etern, Care ține împreună lumea naturală cu cea supranaturală, lumea sensibilă cu cea inteligibilă, sau lumea văzută cu cea nevăzută, prin ordinea rațională a creației, care vine din El și se întoarce la El, după bunăvoința Tatălui și lucrarea Duhului Sfânt.

Condițiile însușirii mântuirii subiective

Din cele anterioare, se poate înțelege că întreaga lucrare de ridicare a vieții creștinului are nevoie din partea lui de credință și fapte bune.

– Credința. Ca act intelectual, credința este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la Revelația divină. Dar pentru mântuire, această credință nu-i suficientă, ci este necesară credința lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Aceasta credință nu e numai un act de cunoaștere, ci este o manifestare integrală a sufletului omenesc.

Astfel, ea include în sine și iubirea și nădejdea, deci angajează întreaga ființă a creștinului, cuprinzând în sine atât credința în opera mântuitoare a lui Iisus Hristos și alipirea de ea cât și credința că legătura personală cu Hristos, care duce la iubirea față de Hristos și de opera Sa mântuitoare. Ea mai cuprinde încredințarea și nădejdea că vom primi cele făgăduite de Dumnezeu, și, în sfârșit, manifestarea ei nu numai în gânduri și dispoziții virtuoase, ci îndeosebi în fapte bune, ca rezultate sau ca efecte ale credinței lucrătoare prin iubire.

Necesitatea credinței pentru mântuire a fost arătată de Însuși Mântuitorul Hristos apostolilor, când i-a trimis la propovăduire: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi." (Marcu 16, 15-16). Aceeași necesitate a credinței o arată și Sfântul Apostol Pavel când zice: „Fără credință cu neputință este a bine plăcea lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6), iar în alt loc: „De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe el din morți, te vei mântui" (Rom. 10, 9).

Desigur, la începutul îndreptării, în faza de pregătire, credința este generală sau informă și consta în acceptarea globală a Revelației, dar odată omul îndreptat prin botez, credința progresează și devine specială sau formată (fides caritate formata); ea nu rămâne numai la primirea Revelației, ca o credință neroditoare și moartă (Iacov 2, 17, 20), ci e fecundată de elementul viu, activ și roditor al dragostei, deci este credința lucrătoare prin iubire, (Gal. 5, 6).

Aceasta credință înseamnă o dăruire și o unire treptată cu Hristos, din jertfa Căruia primim și noi puterea de a muri păcatului și a învia la o viață nouă împreună cu Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii lui Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru (Rom. 6, 11).

Prin credință lucrătoare prin iubire, spune Sfântul Pavel ne însușim starea de dreptate a lui Iisus, ca urmare a jertfei și învierii Lui. Aceasta credință o opune Apostolul faptelor legii , săvârșite numai din puterile omului și nu din puterea lui Hristos, fapte care nu aduc omului îndreptarea (cf. Rom. 3, 25-28). Dar precum faptele care nu izvorăsc din credință în Iisus Hristos și din iubirea față de El nu au valoare pentru mântuire, la fel și credința care nu e lucrătoare prin iubire nu poate aduce mântuirea.

– Faptele bune. Învățătura Bisericii noastre susține că alături de credință și faptele bune sunt necesare pentru mântuire. Sfânta Scriptură vorbește despre necesitatea acestora pentru mântuire în numeroase locuri. Astfel, Mântuitorul zice: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer” (Matei 7, 21). De asemenea, tot El ne arată că la obșteasca judecată, când Fiul Omului va veni întru slavă să judece lumea, moștenirea Împărăției cerurilor sau excluderea de la ea se vor face după criteriul împlinirii sau neîmplinirii de către creștini a faptelor milei trupești (Matei 25, 34-45). La fel, Sfântul Apostol Pavel subliniază în numeroase ocazii că, la dreapta Judecată Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Rom. 2, 6; II Cor. 5, 10; I Tim. 6, 18 s.a.). Cât privește pe Sfântul Iacov, el spune clar: „Omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credință” (Iacov 2, 21), iar despre credința care nu se manifestă în fapte, spune: „Credința fără fapte moartă este” (Iacov 2, 17).

De asemenea, Sfinții Părinți afirmă în mod unanim că faptele bune sunt necesare pentru mântuire. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Cinstirea de Dumnezeu constă în două părți: din cunoașterea exactă a dogmelor pietății și din fapte bune. Dogmele fără de fapte bune nu sunt plăcute lui Dumnezeu. El nu primește însă nici faptele, dacă nu sunt întemeiate pe dogmele pietății”.

Dacă Sfântul Apostol Pavel contestă importanța unor fapte importante, unor fapte bune în lucrarea mântuirii, el se referă la faptele săvârșite de om în afara legăturii cu Hristos, pe baza unor legi normative (legea mozaică, legile civile), pe când faptele săvârșite ca urmare a legăturii omului cu Hristos prin credință și iubire, fapte care izvorăsc din puterea lui Hristos și care sporesc unirea credinciosului cu Hristos și asemănarea cu El, le consideră absolut necesare pentru mântuire.

Este însă greu să facem o separare între credință și faptele bune în procesul mântuirii, arătând unde sfârșește credința și unde încep faptele, deoarece între ele există o legătură organică. Căci dacă credința este aceea care îndreptează și mântuiește, fiind vie și lucrătoare prin iubire, ea însăși este în același timp și faptă bună, cuprinzând și îmbrățișând în sine și faptele externe în mod necesar; la fel se poate spune și despre faptele bune că ele aduc cu sine mântuirea, dacă izvorăsc din credința în Hristos.

Cu toate acestea, chiar dacă faptele bune, izvorâte din această credință sunt meritorii în ele însele, noi nu suntem îndreptățiți să ne lăudam cu ele, sau pe baza lor să pretindem dobândirea propriei noastre mântuiri. Aceasta rezultă lămurit din cuvintele Mântuitorului și din cele spuse de Sfântul Apostol Pavel.

Astfel, Mântuitorul ne spune: „Așa și voi, când veți face toate cele ce vi s-au poruncit, să ziceți: slugi netrebnice ce suntem, căci ce am fost datori să facem am făcut” (Luca 17, 10), iar Sfântul Apostol Pavel spune despre sine: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui care a fost întru mine n-a fost în zadar, căci m-am ostenit mai mult decât ei toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (I Cor. 15, 10), iar în alt loc zice: „Căci ce ai pe care să nu-l fi primit?

Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai primit?” (I Cor. 4, 7). De aceea, nu trebuie să uităm niciodată că mântuirea este darul lui Dumnezeu, iar credința lucrătoare prin iubire, din care izvorăsc faptele bune este singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea. Iar cât privește faptul ca nimeni nu poate fi sigur de propria sa mântuire, această nesiguranță exercită o influență pozitivă asupra credincioșilor, constituind un îndemn permanent la săvârșirea faptelor bune.

IV. 4. CONCEPȚIA JURIDICĂ VS. CONCEPȚIA ORTODOXĂ ASUPRA MÂNTUIRII. O ABORDARE COMPARATĂ A MÂNTUIRII ÎN CELE DOUĂ SISTEME.

Dacă în doctrina occidentală, caracterizată prin justificarea prin credință, în urma reformei luterane se impune principiul sola gratia, în gândirea ortodoxă răsăriteană harul, deși e indispensabil pentru mântuire, trebuie să conlucreze cu fapta, căci credința fără fapte moartă este. În aceste condiții, mântuirea în Apus e explicată prin termeni cum ar fi : vină, pedeapsă, și justificare. În Răsărit, mântuirea operează în Ortodoxie cu termeni cum ar fi : moarte, viață, îndumnezeire. Gândirea apuseană scolastică a creat o concepție soteriologică asupra mântuirii, caracterizată prin simplitate și raționalitate. Astfel, teologul scolastic Anselm (1034-1109) rezuma concepția sa asupra mântuirii prin aceea că omul , ca ființă finită a adus o ofensă infinită unui Dumnezeu infinit, care nu poate fi înlăturat prin mijloacele finite ale omului , având drept consecință pedeapsa infinită a unui iad veșnic.

Dumnezeu este în același timp iubitor, dar și drept, iar pentru a-și concilia cele două însușiri, singura modalitate de iertare a ființei umane finite a fost moartea pe Cruce a lui Hristos, ce are o valoare infinită, El fiind lipsit de păcat. Oamenii sunt absolviți de vina pentru păcatele lor, întrucât plata păcatului a fost efectuată de Hristos.

În condițiile în care Biserica din Apus a fost ruptă din punct de vedere spiritual de Biserica din Răsărit, diferențierile se accentuează. Astfel, Ieronim a tradus Biblia în limba latină și a împrumutat termenul de justificatio cu care a tradus termenul grecesc dikaiosune. Termenul justificatio are semnificația unei declarații de libertate pentru o persoană condamnată de lege. Cu alte cuvinte, acest termen alunecă spre un concept de declarație legală.

În Est, ortodoxia a păstrat semnificația originală a termenului grecesc, adică sensul de dreptate sau de îndreptare. Astfel, în grecește, un om drept e numit dikaios și e drept prin bunătatea și prin corectitudinea proprie, iar nu în urma unei declarații legale. Constatăm că Răsăritul prezintă o continuitate a termenului evreiesc din Vechiul Testament, tadic, care înseamnă om bun, fără conotație juridică.

În Apus termenul devine din ce în ce mai juridic, căci latinii au continuat să vadă dreptatea în termenii juridici ai unui tribunal roman. Ieronim, cu care a început această diferențiere, a fost continuat ca și concepție de Fericitul Augustin, care a creat un cadru juridic pentru a înțelege mântuirea, de aceea mulți îl numesc protoprotestant, adică primul protestant sau prototipul gândirii protestante.

În Răsărit, contemporani i-au fost Vasile cel Mare, Grigore de Nazians și Grigore de Nissa care au dezvoltat o teologie bazată pe înțelegerea textului original grecesc și iudaic , adică au apelat direct la surse. Deci, spre deosebire de creștinismul apusean, care nu făcea apel la sursele originale ale scrierilor, teologii răsăriteni au fost în permanent contact cu aceste scrieri.

O altă cauză de separare a gândirii teologice între Răsărit și Apus a fost apariția în Apus a curentului umanist și a celui raționalist. Umanismul, ca și curent, s-a centrat pe om, fiind ideologia Renașterii prin care se redescoperea arta și gândirea antică. Arta și filozofia umanistă au un caracter imanent, opus transcendentului creștin. În ceea ce privește raționalismul, acesta a exclus latura mistică a realității, astfel teologii catolici au fost influențați de raționalism. De exemplu, Thomas d’Aquino și Anselm au încercat să găsească dovezi raționale ale existenței lui Dumnezeu. Mântuirea și Sfintele Taine, care erau explicate în Est prin Scriptură și Tradiția Bisericii, în Vest au fost explicate în lumina rațiunii.

Așadar, în ceea ce privește mântuirea, tendința raționalistă a Bisericii Apusene a dus la o concepție pur juridică a mântuirii și în această concepție întregul Univers e văzut ca o sală mare de judecată în care sunt testați oamenii ce pot încheia un contract cu Dumnezeu pentru absolvirea păcatelor. Cei care refuză sau încalcă acest contract pierd mântuirea.

Concepția juridică a mântuirii a lui Anselm a fost supusă la controverse, astfel :

Cu privire la pedobotez se pune întrebarea care este explicația acestuia întrucât copiii nu ar avea vinovăție. S-a explicat, prin această doctrină, că botezul reprezintă a spălare a vinei păcatului original.

Cu privire la starea creștinului după botez s-a pus problema rostului botezului , întrucât oamenii păcătuiesc și după botez. Pentru păcatele de după botez Biserica Catolică a instituit practica penitenței.

În ceea ce privește păcatele nemărturisite se știe că deseori, datorită mulțimii păcatelor noastre, uităm să mărturisim unul dintre ele. Pentru a preveni consecințele dure ale nemărturisirii unui păcat, Biserica Catolică a dezvoltat ideea purgatoriului ca loc în care se plătește cu anumite chinuri pentru păcatele nemărturisite pe pământ.

În concluzie, pentru a răspunde la criteriul judecății și mântuirii în condițiile aplicabile concepției juridice, fiind absolvit de păcatul originar prin botez și de alte păcate prin spovedanie și penitență, totuși starea juridică a oamenilor este neclară

Deoarece nimeni nu dorea să petreacă mult timp în purgatoriu s-a găsit soluția faptelor bune, pentru a compensa păcatele, căci se consideră că un judecător drept nu va uita să le cântărească precum o contragreutate la multele păcate nerezolvate.

Spre deosebire de Biserica Catolică, în Biserica Ortodoxă nu există o doctrină a păcatului originar, nu se practică penitența și nu există o doctrină a purgatoriului, iar meritele nu pot intra în compensație juridică cu păcatul. Consecințele acestui raționament apusean au dus la transformarea faptelor bune într-o practică a indulgențelor prin care se cântărea cu precizie mântuirea.

Această practică a îndepărtat credincioșii de învățătura mântuirii prin har și a dus la îmbogățirea papalității și revolta lui Martin Luther care a declanșat reforma. În concluzie, reforma luterană a fost o reacție contra practicii indulgențelor și a erodării învățăturii mântuirii prin har. Această reacție a dus la exagerarea conceptului de mântuire prin har, generând principiul sola gratia, adică doar prin har ne putem mântui.

S-au dezvoltat două sisteme teologice : cel din Răsărit care consideră că mântuirea se obține atât prin har, cât și prin fapte și sistemul teologic apusean, care consideră că mântuirea se realizează doar prin har.

De-a lungul istoriei s-au desprins două concepții teologice : una structurală și optimistă, care luat în considerare faptele ca o necesitate pentru mântuire și în acest caz avem de-a face cu un sistem teologic bine structurat, cu instituții, tradiții și una pesimistă, antistructuralistă, care consideră că omul e supus corupției și că orice încercare de a apropia mântuirea de faptele omului este o iluzie, căci faptele omului nu se ridică la înălțimea cerută, iar mântuirea apare ca o simplă manifestare de voință a lui Dumnezeu, voință acceptată de oameni pentru a nu se încălca principiul libertății.

Se observă că din concepția juridică a mântuirii se ajunge la cea contractualistă, existând un contract între om și Dumnezeu. Astfel, acceptarea lui Dumnezeu și a mântuirii oferite de către El echivala cu existența credinței, credință ce avea un caracter declarativ sau de justificare.

Luther a fost deranjat în ultima parte a vieții sale de existența Epistolei lui Iacob și a Apocalipsei în Sfânta Scriptură și a dorit să le elimine din canonul Noului Testament, căci în Iacob 2,22 se spune „vedeți dar că din fapte e îndreptățit omul, nu numai din credință.” Revolta începută de Luther nu a rămas la acel nivel , ci a fost preluată și augumentată de către neoprotestanții moderni. Aceștia au negat ierarhia bisericii, pedobotezul și tainele. Ca o consecință firească a lui sola fide, sola scriptura și sola grația, neoprotestanții au introdus o serie de inovații, premise ale unor erezii. Din principiul sola scriptura derivă că fiecare individ e încurajat să înțeleagă singur Scriptura.

Se ivește astfel controversa cu privire la mântuirea copiilor, în condițiile refuzului pedobotezului. Astfel, unii neoprotestanți consideră că deși nu vor fi botezați, copiii vor fi mântuiți, iar alții consideră că aceștia vor fi pierduți. O trăsătură importantă specifică neoprotestantismului este convertirea. Dat fiind că în neoprotestantism se acceptă justificarea prin credință, sub aspectul declarativ al acceptării lui Hristos, acest acord trebuie să fie neapărat semnat, motiv pentru care copiii credincioșilor sunt îndemnați să intre într-o criză artificială a întoarcerii la Dumnezeu pentru a se mântui.

În ceea ce privește momentul mântuirii, concepția juridică presupune un acord juridic, ceea ce atrage după sine un moment precis în timp pentru a fi mântuit. În orice moment din viață omul trebuie să știe dacă e mântuit sau pierdut. Neoprotestanții cred că sunt mântuiți doar cei care au crezut și care au acceptat mântuirea, fapt care se dovedește prin lucrarea faptelor bune.

Atât primii reformatori, cât și neoprotestanții superiori, consideră că faptele bune sunt indispensabile mântuirii, dar că sunt o consecință firească a existenței credinței în om. Mântuirea se prezintă într-un moment precis din timp, printr-un moment contractualist. Majoritatea neoprotestanților consideră că mântuirea poate fi câștigată sau pierdută, adică : ieri să fi fost mântuit, azi să nu mai fii mântuit, iar mâine din nou să fii mântuit. O soluție contrară ar însemna negarea posibilității apostaziei.

Cu privire la semnificația faptelor bune se spune că cel care a fost mântuit și produce în mod natural fapte bune, dar aceasta nu explică de ce unii creștini înfăptuiesc mai puține fapte bune decât ne-creștinii.

În Ortodoxie eroi și exemple sunt Sfinții care s-au îndumnezeit, dar la neoprotestanți eroii sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dacă în neoprotestantism trebuie să fim mântuiți pentru a scăpa de mânia unui Dumnezeu supărat pe căderea în păcat a protopărinților noștri, în Ortodoxie se consideră că suntem bolnavi de murdăria naturii noastre, plină de păcate și de moarte, pierzând prin păcat asemănarea cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în neoprotestantism, trebuie reparată relația cu Dumnezeu, fapt ce duce la concepția juridică despre mântuire, iar în Ortodoxie trebuie să recunoaștem că suntem bolnavi de păcat și de moarte, având nevoie de vindecare, vorbind astfel despre o concepție terapeutică a mântuirii.

În înțelegerea juridică a mântuirii, faptul cu adevărat semnificativ a fost jertfa de pe Cruce a lui Hristos, care a satisfăcut mânia lui Dumnezeu. Neoprotestanții consideră că au fost mântuiți prin Sângele lui Hristos. În Ortodoxie, lucrarea de mântuire conține aspecte cum ar fi întruparea, Crucea, Învierea, Înălțarea, șederea de-a dreapta lui Dumnezeu, pogorârea Sfântului Duh. Ortodoxia consideră că întruparea nu a fost doar un mijloc de a ajunge Fiul lui Dumnezeu la Cruce, ci e un aspect esențial al mântuirii.

Dumnezeu a iubit lumea și a dorit să se unească și să se identifice cu creatura , luând prin chenoză natura umană pentru a putea transforma și îndumnezei această natură (Filipeni 2, 6-11). Hristos a purtat păcatele noastre în Trupul Său pe Cruce, dar jertfa Lui nu a fost făcută doar către Dumnezeu, ci și către natura umană. Jertfa lui Hristos reprezintă o expresie înaltă a dragostei, căci Iisus a murit pentru a curăți păcatele, iar noi, unindu-ne cu El, ne unim cu moartea Lui. Astfel, păcatul a fost spălat și omul poate participa la o natură nouă, dedicată cu totul lui Dumnezeu. Această îmbrăcare în Dumnezeu are loc la botez, așa cum reiese din Romani 6, 3 : „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?”

CAPITOLUL V

MÂNTUIREA ÎNTRE SPIRITUALITATE

ȘI DINAMISM CREȘTIN

Ce este mântuirea? Este mântuirea un scop? Este și o valoare specială pentru creștini? Mântuirea este un parcurs spiritual sau ținta acestuia? Face parte mântuirea din preocupările axiologiei? Care este raportul dintre axiologie și soteriologie? Poate fi studiată mântuirea din două perspective obiectual și metodologic? Este mântuirea un proces continuu de îmbunătățire a vieții duhovnicești sau apare instantaneu sub forma unei subite convertiri? În ceea ce privește prima variantă pe care o studiază și spiritualitatea ortodoxă putem să o asociem cu o abordare metodologică, mai exact cu o extindere a experienței mistice contemplative în ceea ce numim în mod special theoria, adică paradigma obținută prin individualism metodologic? Abordarea obiectuală și metodologic hollistă putem oare să o asociem cu „sentințele” Mântuitorului prin care Zaheu sau tâlharul de pe cruce primesc din partea Acestuia certitudinea mântuirii? Sau poate cu subita convertire a prigonitorului Saul pe drumul Damascului? Putem încărca soteriologia cu ultima metodă de abordare? Este aceasta într-o relație strânsă cu spiritualitatea apuseană de origine protestantă mai puțin favorabilă monahismului? Există temei biblic pentru evoluția graduală în trepte către mântuire? Studiul mântuirii ca valoare specială pentru omul creștin și integrarea acestei valori între cele ale axiologiei presupune existența soteriologiei ca domeniu aparte de studiu separat de spiritualitatea ortodoxă?

Răspunsurile date acestor întrebări nu vor putea avea caracter de maximă obiectivitate, dar trimiterile la Sfânta Scriptură sunt esențiale.

V. 1. MÂNTUIREA CA ȘI SCOP

Mântuirea este scopul fiecărui creștin, prin această mântuire având loc nașterea din nou, unirea cu Iisus Hristos și obținerea vieții veșnice prin Iisus Hristos și alături de Acesta. Cu alte cuvinte mântuirea este o valoare specială apreciată de toți creștinii adevărați. Fiind o valoare este studiată de axiologie, ca ramură a filosofiei, dar fiind o valoare legată de credința creștină este studiată și de Teologie, îndeosebi de una din ramurile sistematice ale acesteia numită Soteriologie.

Dacă Soteriologia generală este ramura de teologie sistematică ce studiază mântuirea în general , soteriologia specială studiază mântuirea unor grupuri de oameni sau mântuirea în anumite condiții istorice și practice. Mântuirea bogatului, a demnitarilor și a iudeilor sunt tot atâtea capitole de soteriologie specială.

Mântuirea este în același timp un scop de atins dar și un proces spiritual care tinde să îmbunătățească viața creștinului. Cele două aspecte nu se exclud ci se completează asemenea studiului razei de lumină. Este remarcabilă teoria lui de Broglie, a dualității luminii cunoscută și sub numele de teoria corpuscul-undă.

Mistica și asceza face loc undelor luminoase neblocate de patimi să ajungă prin credință la Iisus Hristos. Tot așa și „corpusculul credinței” îl vom studia prin prisma valorii mântuirii prin soteriologie.

Mântuirea are un caracter teleologic(de devenire spre un scop). Dar oare ce înțeles are mântuirea în imnele liturgice? Următorul imn liturgic”Apără, mântuiește și ne păzește pe noi de cel rău” intercalează cuvântul mântuiește între alte două cuvinte apotropaice, dând un sens de acțiune divină și protectoare cuvântului „mântuiește”.

Mântuirea este deci văzută ca un nimb de protecție, ca o mantie ce ne protejează de acțiunile celui rău. Totodată este și simbolul botezului și a hainei imaculate a neofitului care se pune în slujba și sub protecția lui Iisus Hristos.

Liturghia ca ritual sacru este ca și toate ritualurile sacre, independent de faptul că acestea vizează un sacru superior ca cel creștin de exemplu, sau pur și simplu un sacru inferior ca de pildă simplele ritualuri de trecere sau ritualuri defensive, toate acestea au trei părți: o parte având caracter apotropaic prin care sacerdotul se pune sub protecția divinității pe care o invocă, o a doua parte cu caracter purificator și a treia parte de consubstanțiere, adică de unire a sacerdotului cu divinitatea invocată.

Constatăm o similitudine care nu se suprapune cu etapele studiate de spiritualitatea ortodoxă ca ramură a teologiei sistematice: purificarea, iluminarea și mistica. Înainte de purificare găsim o ritualistică defensivă care permite sacerdotului sau eroului civilizator sau pur și simplu unui candidat în tainele inițierii creștine să fie protejat de toate elementele negative ce s-ar opune demersului personal și spiritual. Un alt imn liturgic declamă „Mântuiește Doamne pe cei binecredincioși”.

Comparând cele două imne liturgice vom descoperi în teleologismul mântuirii o relație organică între premisă și scop, astfel mântuirea din primul imn care reprezintă o armură împotriva celui rău este o premisă a continuării vieții creștine în scopul desăvârșirii, pe când în al doilea imn ne este descrisă mântuirea ca un scop final care îi răsplătește pe cei binecredincioși.

V. 2. MÂNTUIREA – EFORT SPIRITUAL

Urcușul în desăvârșire este nesfârșit, neputând spune că cineva a obținut desăvârșirea sa, astfel încât orice ar face nu se mai asimilează persoanei sale, ci e un prisos pe care îl poate preda Bisericii, pentru a-l pune la dispoziția acelor ce nu au îndeplinit atâta cât erau datori.

Mântuirea este nădejdea supremă a oricărei religii, căci nici un credincios, oricât de degajat în ale privințe, nu se poate împăca decât cu gândul certitudinii absolute a mântuirii sale. Iată de ce efortul spiritual este întotdeauna justificat pentru a obține mântuirea, mântuire ce reprezintă realizarea contactului deplin dintre divin și uman, indiferent cum este conceput acesta.

În baza acțiunii generale, Dumnezeu nu a lipsit niciodată pe oameni de un har prin care ne poartă continuu de grijă, după sfatul voii Sale, ca Dumnezeu Proniator (Efeseni 1, 11). Prin acest har general devine posibilă o legătură între toți oamenii și Dumnezeu, prin care efortul personal al omului nu devine niciodată zadarnic.

Prin har Dumnezeu îi face pe oameni „Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi.” (Fapte 17, 27). Hristos lucrează atât în Biserică, dar și în afara bisericii Sale printr-un har care cheamă la credință. Spre deosebire de Protestantism, în Ortodoxie, mântuirea pornește de la premiza faptului următor: Chipul lui Dumnezeu din om nu a fost total nimicit, așa încât și omul căzut tinde spre Dumnezeu și Îl caută. Pentru religiile necreștine, Biserica creștină poate oferi harul sfințitor și desăvârșitor al lui Hristos. În concluzie, între natura umană, care aspiră după mântuire, și harul divin, care oferă posibilitatea mântuirii, nu este o relație antagonică, ci o relație de convergență și sinteză.

Mântuirea presupune efort deoarece, așa cum am văzut la treptele mântuirii, aceasta presupune despătimire, adică eliberarea de patimi și dobândirea de virtuți pentru ca astfel să putem primi darurile Sfântului Duh prin iluminare și să ne desăvârșim prin unirea cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Hrisostom consideră că nu este suficient să lucrăm la propria noastră mântuire, căci o viață este inutilă și sterilă dacă nu lucrează și în vederea mântuirii fraților săi.

Acesta merge până la afirmația că un asemenea om nu ar merita denumirea de creștin: „nimic nu e mai rece decât un creștin care nu își mântuiește frații” . Aceasta presupune că orice creștin are datoria de a încerca nu doar mântuirea celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu sau care s-au îndepărtat de El, ci trebuie să sprijine și mântuirea celor ce sunt slabi în credință și riscă să se clatine în lupta duhovnicească.

Iată că, deși efortul pentru propria noastră mântuire presupune multă grijă și răbdare, nici chiar acesta nu este suficient pentru a ne califica la mântuirea ca țintă finală sau partea de-a dreapta lui Iisus, căci Biserica noastră ne învață că nu ne putem mântui singuri, ci doar împreună cu ceilalți. Astfel, Sfântul Simion Noul Teolog sfătuiește: „pe toți credincioșii, noi credincioșii, trebuie să-I vedem ca pe unul”. Sentimentul acestei solidarități fundamentale legate de compasiune ne face să ne bucurăm cu cei ce se bucură, dar și să plângem cu cei ce plâng, să suferim cu cei ce suferă, să ne pocăim împreună cu ei sau pentru ei, adică „să ne facem tuturor toate ca să mântuim pe câțiva”.

Așa spune Evanghelia în I Coloseni 9, 22. Dorința ca aproapele să se mântuiască provine, așadar, în chip firesc, din iubire și din forma iubirii care este compasiunea. Iată de ce trebuie să dorim mântuirea tuturor, ca și cum ar fi vorba de propria noastră mântuire și să nu facem deosebire între mântuirea lor și a noastră. În consecință, căutarea mântuirii altora, nu poate presupune lipsa căutării propriei mântuiri, căci așa cum se spune în Matei 5,14 și Luca 6, 39, dacă un orb duce pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă. Sfântul Simion Noul Teolog afirma și el : „Nu surpa casa ta, vrând să o zidești pe cea a vecinului.” Se desprinde deci un principiu ce trebuie respectat, și anume că trebuie să-I ajutăm pe alții doar în măsura în care acest lucru nu dăunează asupra sufletului nostru. Am precizat că darurile făcute săracilor trebuie realizate cu multă chibzuință, astfel încât cel ce dă să nu fie el pus apoi să ceară, din cauza lipsurilor.

Un alt principiu este că nu trebuie să-I ajutăm pe alții decât atunci când suntem siguri că nu-I vătămăm. Este un principiu pe care îl regăsim și în jurământul lui Hipocrate pe care îl depun medicii la intrarea în profesie, și anume no noccere, adică primul lucru pe care trebuie să-l faci este să nu faci rău. Uneori neavând noi înșine un comportament îndeajuns de demn, riscăm să-I smintim pe ceilalți. Chiar Sfântul Ioan Hrisostom își exprimă temerea cu privire la preoție, spunând : „așa cum sunt acum am încredere că nu voi suferi decât pedeapsa aspră cerută de mulțimea păcatelor mele, în timp ce primind preoția, mă voi expune la un chin, nu de două sau de trei ori, ci de o mie de ori mai aspru, pentru smintelile făcute oamenilor și ocările făcute lui Dumnezeu.” Dorința de a învăța sau a sfătui pe alții poate duce la patima slavei deșarte, existând o reticență, mai ales din partea monahilor la aceasta.

În acest fel se conturează două exigențe teologice și de credință. Prima ar fi necesitatea depunerii unui efort pentru propria mântuire, coroborat cu efortul pentru mântuirea altora. O a doua exigență este grija de a nu cădea în patima slavei deșarte prin simplul fapt că ne socotim îndreptățiți de a da sfaturi și de a propovădui. Cele două exigențe nu se pot satisface concomitent decât prin rugăciune. Chiar Iisus Hristos, învățându-ne Rugăciunea Domnească Tatăl nostru ne sugerează prin pluralul „nostru” că suntem invitați să ne rugăm atât pentru noi înșine, cât și pentru alții, fără să despărțim cererea pentru noi de cererea pentru alții. În Iacob 5, 16 se spune : „să ne rugăm unii pentru alții, ca să ne tămăduim”.

Această tămăduire presupune nu doar vindecarea trupească, ci și vindecarea duhovnicească, o expresie prin care Sfinții Părinți desemnează și mântuirea. Prin rugăciune orice creștin poate lucra pentru mântuirea aproapelui fără riscul de a se amăgi și rătăci, fiindcă se predă cu totul voii lui Dumnezeu, care știe ce este potrivit aproapelui. Sfântul Ioan din Gaza sfătuia : „Să recurgem la rugăciunea din inimă pentru frații noștrii și Dumnezeu va face pentru ei ce va vrea El, care s-a jurat El Însuși să vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.” (I Timotei 2, 4).

Explicația cum că rugăciunea este singura capabilă să împace ambele exigențe este faptul că, recurgând la rugăciune, creștinul își recunoaște neputința în a-I mantui pe alții și mărturisește pe Dumnezeu, drept singurul Mântuitor. În această măsură și din acest punct de vedere, acesta evită mândria, dovedindu-și smerenia.

Totodată, orice creștin dobândește prin rugăciune, atât curățirea de patimile sale(care se constituie în prima treaptă a mântuirii, așa cum am văzut mai sus) și totodată se dezvoltă în creștini o autentică iubire față de aproapele, ce merge mână în mână cu dragostea de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nevoința în rugăciune, presupune în fond nevoința și efortul spiritual dedicate mântuirii.

Prin rugăciune se dezvoltă pocăința, ceea ce nu mai lasă creștinul să devină judecător al fratelui său, ci își vede greșelile proprii și se simte solidar cu aproapele până la punctul la care suferă pentru starea și situația acestuia, ceea ce întărește și mai mult rugăciunea sa pentru aproapele. În consecință, Sfinții Părinți văd rugăciunea ca și o cale privilegiată de lucrare în vederea mântuirii tuturor. Dumnezeu ascultă rugăciunea chiar venind din partea unui păcătos, căci rugăciunea nu trebuie să fie nici desăvârșită, nici fără de păcat pentru a fi ascultată de Dumnezeu.

Dacă fără mândrie și cu un sentiment de pocăință ne rugăm pentru mântuirea altora, în același timp lucrăm și pentru propria noastră mântuire. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul spune : „ nu refuza când ți se cere să te rogi pentru un suflet, chiar dacă nu ai dobândit rugăciunea curată, căci cel ce se roagă cu zdrobire de inimă, Dumnezeu îl ascultă, căci dă mărturie de iubire.” O formă specială de efort spiritual în vederea mântuirii este nu numai rugăciunea în vederea mântuirii noastre și a aproapelui nostru, ci și rugăciunea făcută pentru mântuirea dușmanilor noștri.

Această rugăciune este cerută de Iisus Hristos prin aceea că Mântuitorul ne poruncește să ne iubim vrăjmașii. Iubirea de vrăjmași este înscrisă în Sfânta Scriptură, așa cum scrie în Matei 5, 44. Tot în Scriptură ni se spune că și cel care nu e ucenicul lui Iisus își iubește apropiații și că un creștin adevărat se deosebește de un necreștin prin aceea că e capabil să-și iubească vrăjmașii.

Acest lucru nu este ușor, contravenind cu logica omenească, însă deseori dușmanii au un rol important în conturarea personalității noastre, putând învăța și de la aceștia lucruri folositoare. În consecință, mântuirea ca efort spiritual, presupune atât parcursul de la despătimire la unirea cu Dumnezeu, cât și iubirea de semeni și comuniunea în rugăciune cu aproapele nostru, dar și cu vrăjmașii noștri.

Dacă Dumnezeu ne aude mai repede rugându-ne pentru aproapele nostru decât rugându-ne pentru noi în șine, cu atât mai mult ne aude când ne rugăm sincer pentru vrăjmașii noștri, căci aceasta este dovada unei mari iubiri creștinești la care Dumnezeu nu rămâne insensibil și întotdeauna ne răspunde favorabil strădaniilor și eforturilor noastre de mântuire. Se poate spune că cea mai scurtă cale spre mântuire e rugăciunea sinceră pentru vrăjmași. Aceasta presupune cel mai mare efort spiritual, smerenie multă și capacitate sporită de iertare, lucruri care plac lui Dumnezeu.

V. 3. MÂNTUIREA – ȚINTĂ FINALĂ SAU PARTEA DE-A DREAPTA LUI IISUS

Faptele mântuitoare și omisiunea acestora

Ținta finală a oricărui creștin este mântuirea sau locul de-a dreapta lui Iisus. În Evanghelia după Matei, dar și în cea după Luca se pomenește despre judecata finală. Astfel, în Matei 25 se descrie care sunt criteriile prin care se separă cei care au slujit pe Dumnezeu și cei care l-au slujit pe satana. În aceste evanghelii unii se întreabă când au făcut un lucru bun sau rău de natură a-i plasa într-una din aceste tabere. Astfel, nu toți Îl recunosc pe Hristos în persoana celor mai mici, adică în persoana ucenicilor Mântuitorului.

Aceștia sunt niște Hristoși prin consubstanțierea cu Mântuitorul. Cel ce face un bine acestor ucenici mai mici, adevărate ființe hristice, face un bine Însuși Mântuitorului Iisus Hristos și invers : cine îl nesocotește pe un ucenic al lui Iisus Hristos, Îl refuză pe Iisus și nu se mai situează de-a dreapta, ci între slujitorii celui rău.

Criteriul de separare între bine și rău vizează faptele concrete ale fiecărui om. În Evanghelia după Matei aceste fapte după care vom fi judecați nu au un caracter comisiv, ci omisiv; cu alte cuvinte, vom fi judecați, nu neapărat după ce am făcut, ci mai ales după ce nu am făcut.

Indiferența cu care am trecut vreodată în viață pe lângă suferința aproapelui nostru care nu este altceva decât un chip al lui Iisus Hristos, este hotărâtoare pentru a fi încadrați într-una sau în cealaltă dintre părțile de-a dreapta, respectiv de-a stânga lui Iisus Hristos. Tot în categoria faptelor omisive se poate încadra și împrejurarea faptului că fecioarele cele neînțelepte au ratat mântuirea datorită lipsei untdelemnului din candelele acestora.

Astfel, acest untdelemn poate fi văzut ca harul Duhului Sfânt, dar și ca și credință cantitativă. Credința poate spori prin anihilarea indiferenței față de aproapele nostru și implicarea în fapte bune. Dacă logica protestantă spune că faptele bune sunt o consecință a credinței, în spiritualitatea ortodoxă se înfiripă o relație între credință și fapte de interdependență și interconexiune sistemică.

O credință superioară determină angrenarea în fapte bune mai mult și mai adânc, dar și practicarea faptelor bune sensibilizează sufletul și stimulează nădejdea și credința. Ceea ce este foarte interesant că aceste criterii după care ne vom mântui sunt aceleași cu cele care vizează lipsa grijii față de cele viitoare. Cu alte cuvinte, hrana, adăpostul , îmbrăcămintea, dacă se referă la persoana proprie, atunci nu este o preocupare duhovnicească, ci ne-ar putea îndepărta de credință, motiv pentru care în capitolul destinat lepădării grijii de multe se spune că păsările cerului nu-și pun problema ce vor mânca și cu ce se vor îmbrăca, concluzia fiind că este importantă credința, iar restul se va adăuga acesteia.

Aceleași griji, când se manifestă față de aproapele nostru, devin spirituale și se constituie în adevărate criterii de promovare în Împărăția lui Dumnezeu. Există o legătură strânsă între cele două aspecte. Astfel, dacă renunțăm la grijile zilei de mâine și ne vom pune nădejdea în Dumnezeu, atunci vom deveni ucenicii lui Iisus Hristos, ucenici care vom fi ajutați pentru că prin noi se va împlini o cerință a mântuirii celorlalți. Aceasta nu înseamnă nesocotință, lipsă de responsabilitate sau a profita de aproapele nostru, căci Iisus Hristos le spune apostolilor că atunci când erau împreună nu trebuiau să-și ia cu ei nici arme, nici mâncare : „Să nu luați cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălțăminte și să nu întrebați pe nimeni de sănătate pe drum." (Luca 10:4); înainte de patimile Mântuitorului, Acesta i-a atenționat pe apostoli și ucenici că de azi încolo să-și ia cu ei și pâine și sabie: „Și le-a zis: Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați avut lipsă de ceva? Iar ei au zis: De nimic. Și El le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere. Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta: și cu cei fără de lege s-a socotit, căci cele despre Mine au ajuns la sfârșit.” (Luca 22, 36-38)

Este evident că în sufletele noastre trebuie să ne comportăm ca și cum Împărăția lui Dumnezeu s-a instaurat pe pământ și în acest context toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm. Totuși, trebuie să fim pregătiți pentru faptul că vremea „secerișului” încă nu a venit, în lumea aceasta trăind alături de noi și slujitorii celui rău care nu ne oferă nici milostenie, nici înțelegere, nici iertare.

În acest fel Iisus Hristos Își învață ucenicii să se confrunte cu răul în două moduri: primul mod este să ceară în continuare lui Dumnezeu cu credința că au și primit; dacă ceilalți vor răspunde și vor plini nevoia celui care se roagă în Numele lui Dumnezeu, aceștia se vor mântui, iar cel ce a solicitat ajutor va putea să-și continue misiunea de credință și dragoste încredințată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iată o legătură indisolubilă între cei ce primesc și cei ce dau, căci ambii solicită mântuirea și se mântuiesc unii prin alții.

Omenirea nu se mântuiește altfel decât fiecare persoană prin intermediul alteia. Cea de a doua cale lăsată de Iisus Hristos pentru o confruntare eficientă cu răul din lume a fost cea realistă, conștientizare a răului ce ne înconjoară și luarea unor măsuri la îndemâna fiecăruia, măsuri menite de a contracara efectele răutății celorlalți. Acestea sunt asigurarea propriei hrane și păstrarea sabiei ca armă de autoapărare.

Până la Judecată sau la „secerișul final” trebuie să avem în vedere că trebuie să trăim unii împreună cu ceilalți, pentru că aceeași ploaie cade și asupra celor virtuoși și asupra celor păcătoși, noi nefiind îndrituiți a ne judeca unul pe celălalt și a ne învinovăți.

Posibilitățile reale și practice de mântuire rezulta din cele două aspecte căci:

Adevărata mântuire se bazează pe doi piloni: 1) voința lui Dumnezeu bazată pe înscrierea persoanelor ce se vor mântui în cartea vieții; 2) voința omului concretizată în întâmpinarea de către om a lui Iisus Hristos, întâmpinare realizată cât mai natural și cu dragoste, însoțită și de o căință pentru faptele rele comise și un angajament ferm pentru o viață plină de credință și fapte bune. Această voință este dependentă de harul lui Dumnezeu care ne deschide ochii asupra lucrurilor esențiale și mântuitoare. Planul de mântuire a fiecăruia reprezintă efortul personal și trebuie să se înscrie în planul general de mântuire a lumii întocmit de Iisus Hristos cu aprobarea Tatălui din Cer. În planul de mântuire al lui Dumnezeu, Împărăția Lui este pregătită de la întemeierea lumii pentru a fi moștenită de cei binecuvântați de Tatăl ceresc: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui : veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei 25, 34)

Evanghelia după Luca este o evanghelie care pătrunde în psihologia mântuirii și a Împărăției lui Dumnezeu, Luca fiind al doilea însoțitor al fecioarei Maria în calitate de medic, alături de Ioan ucenicul cel iubit căruia i-a fost încredințată Maica Domnului în episodul crucii.

În Luca 18-19 avem de-a face cu un triptic de pilde care se completează și se întregesc. Acestea ne ajută să ne răspundem la întrebarea care preocupă milioane de creștini și anume: Voi fi mântuit? În parabola cu tânărul bogat, acesta din urmă îl întreabă pe Iisus: „Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iisus îi răspunde în Luca 18,20, amintindu-i poruncile pe care trebuie să le respecte, iar în versetul 21 tânărul bogat răspunde : „toate acestea le-am păzit din tinerețile mele”.

În versetul 22 Iisus îi răspunde tânărului cu îndemnul : „Vinde toate câte le ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie”. „Iisus Hristos l-a văzut întristat și a zis : Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăția lui Dumnezeu(versetul 24) și următorul (versetul 25)” Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu”.

Această afirmație a lui Iisus a șocat pe toți cei prezenți. Oare de ce credeți? Fiecare dintre noi este bogat în raport cu semenul care are mai puțin și are nevoie de milostenie din partea noastră. Aceasta s-a datorat și percepției bune pe care o avea tânărul bogat în rândul apropiaților.

De aceea vine în mod natural întrebarea din versetul 26 „și cine poate să se mântuiască?”

Răspunsul este pe cât de enigmatic, pe atât de neașteptat, căci versetul 27 clarifică aceasta. „Iar El a zis : Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.” Iată una dintre concluziile prezentei cateheze: pentru mântuire este necesară voința lui Dumnezeu.

La întrebarea „Voi fi mântuit?”, puțini au norocul să li se răspundă în mod direct. I se răspunde totuși lui Zaheu care însă nu a formulat direct această întrebare către Iisus Hristos, ci și-a schițat propriul plan de mântuire pe care l-a supus aprobării Mântuitorului spre a fi integrat în planul general de mântuire.

Întâlnirea cu Zaheu completează parabola tânărului bogat răspunzând deci la întrebările ce frământă creștinii cu privire la mântuire.

Spre deosebire de tânărul bogat care avea o reputație bună, în rândul concetățenilor săi, Zaheu, mai marele vameșilor avea o reputație proastă. Oamenii Îl judecau pe Iisus că vrea să fie găzduit de un păcătos, aceeași gândire pe care a avut-o poporul și în cazul vameșului Levi, devenit ulterior apostol.

Zaheu nu întreabă ce să facă să se mântuiască, ci vine cu inițiativa proprie, așa cum arată versetul 8 din Luca 19. „Iar Zaheu, stând a zis către Domnul : iată, jumătate din averea mea Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”

Iisus acceptă planul lui Zaheu și oferă pe loc mântuire lui și casei acestuia așa cum se desprinde din versetul 9, al aceluiași capitol „Și a zis către el Iisus: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam.”

Din răspunsul dat se reflectă atât acceptarea de către Iisus a întâmpinării făcute de Zaheu, dar și o confirmare a voinței dumnezeiești de mântuire a unor oameni cunoscuți deja de Dumnezeu și înscriși în cartea vieții.

Aici se desprinde al doilea pilon al mântuirii și anume voința omului de a-L întâmpina pe Iisus și de a-și armoniza viața cu Acesta.

Pilda minelor vine să completeze mecanismul mântuirii. Bogăția în sine nu este văzută ca ceva rău în sine, ci este „neutră axiologic” așa cum preciza mitropolitul Bartolomeu Anania.

Valoarea este dată de modul în care este utilizată bogăția, așa cum rezultă și din pilda minelor, când stăpânul se supără pe cel ce nu a investit moneda primită de acesta.

Chiar dacă minele sau talanții au fost interpretate ca harisme ale Duhului Sfânt de către Sfinții Părinți, valoarea minelor este dată de modul în care sunt folosite, căci o bună întrebuințare transformă un bun material în bun spiritual.

Chiar dacă interpretăm la propriu pilda minelor, buna întrebuințare a acestora spiritualizează talanții, făcându-ne vrednici de împărăția lui Dumnezeu. Nicolae Steinhardt spunea că bunăstarea aproapelui este un bun spiritual.

Obținem un răspuns la întrebarea : cum se vor mântui bogații și demnitarii? Printr-o utilizare bună și corectă a averii, respectiv a puterii care le-a fost încredințată.

Desigur, există și calea de a împărți averea, devenind astfel sărac și degrevat de responsabilitatea cheltuirii banului. Dar Iisus Hristos așteaptă de la noi o mântuire activă prin care noi să-I ieșim în întâmpinare cu dragoste și cu aceeași responsabilitate față de restul lumii pe care și El o are față de noi. La Matei 25 se reia sub altă formă pilda minelor ca pilda talanților, dar și pilda celor 10 fecioare și a judecății viitoare.

În pilda judecății viitoare milostenia este concretizată prin fapte, „căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine.”

Milostenia este singura virtute care ajunge până în fața tronului lui Dumnezeu atrăgând după sine mântuirea și viața veșnică. Milostenia este cu atât mai cerută, cu cât persoana este mai bogată. În acest sens este pilda cu banul văduvei care are o valoare mare, întrucât este singura avere pe care o deține văduva.

Iată deci, bogații și puternicii lumii se pot mântui prin milostenie. Lipsa milosteniei echivalează cu neutilizarea talantului primit, neutilizare care duce până la pierderea mântuirii și intrarea în chinurile iadului (Matei 25, 30).

Pilda celor 10 fecioare introduce o altă dimensiune mântuirii și anume, necesitatea mântuirii în timpul vieții pământești care este limitată și a cărei limită care este moartea fizică, este necunoscută ca timp al petrecerii ei.

Untdelemnul este credința lucrătoare și mântuitoare. Dacă nu avem acest undelemn nu putem să-L întâmpinăm pe Iisus Hristos atunci când ni se va sfârși viața și vom fi ținuți la porțile Raiului unde nu vom putea pătrunde, căci va fi prea târziu pentru a ne mântui.

În Matei 25 se spune în versetele 1-13 „Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înțelepte. Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înțelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au ațipit toate și au adormit. Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieșiți întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deșteptat toate acele fecioare și au împodobit candelele lor. Și cele fără minte au zis către cele înțelepte: Dați-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înțelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă și nici vouă. Mai bine mergeți la cei ce vând și cumpărați pentru voi. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele și cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă și ușa s-a închis. Iar mai pe urmă, au sosit și celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.”

În Luca 16, versetele 19-31 ni se înfățișează pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. În această pildă ni se înfățișează judecata particulară și consecințele acesteia pentru bogatul nemilostiv. Lipsa milosteniei bogatului îl duce în iad, așa cum acest fapt este descris în pilda judecății viitoare. Insensibilitatea bogatului față de sărac duce la condamnarea primului la chinurile iadului. Dar bogatul ar fi ajuns oricum în iad datorită nemilosteniei acestuia, chiar dacă nu ar fi existat la porțile sale săracul Lazăr care să îi amintească acestuia de traiul de huzur al său în comparație cu mizeria nepermisă în care ajunsese săracul.

Aceasta rezultă din pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, pildă înfățișată în Luca 12, 16-21. Lăcomia bogatului căruia i-a rodit țarina conține și o lipsă de milostenie pentru că acesta nu se gândește o clipă la motivele lui Dumnezeu pentru care a fost binecuvântat cu o asemenea recoltă, nedorind să o vândă sau să o dăruiască celor mai puțin avuți.

Întotdeauna când lucrurile ne prisosesc să ne gândim la cei în mare lipsă. Milostenia trebuie să ne preocupe și atunci când nu ne bate cineva la ușă ca să ne ceară ceva. Orice lucru de valoare depozitat și neutilizat este o hulă adusă lui Dumnezeu.

Nu toți putem primi confirmarea mântuirii noastre la fel ca Zaheu, dar acesta nu este singurul căruia în Scriptură Iisus îl asigură de mântuire. Un episod remarcabil ar fi cel al tâlharului cel bun de pe cruce care i-a ieșit lui Iisus în întâmpinare cu o vorbă bună, neascunzându-și cu sinceritate propriile fapte rele.

Acesta este primul om care ajunge în Rai împreună cu Iisus Hristos. Hristos nu rămâne dator nici acelui ce i-a împărțit crucea moral respectiv tâlharul și nici lui Simeon din Cirene care a fost obligat să-i ducă crucea fizică materială.

Teorii soteriologice desprinse din hermeneutica Evangheliilor sinoptice

Dacă parcurgem comentariul biblic la Evanghelia după Matei de Gerhard Maier desprindem faptul că în Matei 25 versetele 37-45 una din cheile interpretării este cuvântul „când”. Astfel, „oamenii de la dreapta lui Iisus sunt deja acum neprihăniți deoarece sunt primiți în Împărăția lui Dumnezeu.

Ei I se adresează lui Iisus cu Doamne – la fel ca și nelegiuiții din versetul 44- deoarece El a fost revelat ca Fiul omului. Înainte, ei nu L-au cunoscut încă pe Iisus ca Domn! Acest lucru reiese foarte clar din întrebările lor uimite. Toate aceste întrebări se învârt în jurul lui când. La mai multe acțiuni nu au fost conștienți că au avut de-a face cu Iisus. Până aici, toți exegeții sunt de aceeași părere.

Acum însă, începe enigma. Este vorba de creștini inconștienți, <<latenți>>? ” Bazându-se pe cele afirmate mai sus, unii exegeți au considerat că noi creștinii vom fi mântuiți prin însuși sacrificiul lui Iisus Hristos pe cruce. Din această afirmație au dedus, mai ales influențați de concepțiile protestante, că judecata și împărțirea de-a dreapta și de-a stânga, după fapte, se referă la cei necredincioși, care au murit în altă credință. Deci, se spune că ar fi vorba de judecata păgânilor ce ar fi judecați după faptele lor bune. Cei care resping o asemenea teorie se bazează pe Ioan 14, 6 : „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Dat fiind că nimeni nu se poate mântui fără Iisus Hristos s-a emis o teorie prin care în Matei 25 este vorba despre creștini care s-au îndepărtat în mod inconștient de Iisus Hristos, nesesizând răul pe care l-au produs prin neimplicarea lor atunci când trebuiau să facă o faptă bună care să-i califice ca ucenici ai lui Iisus. Nici cei neprihăniți nu sesizează că L-au văzut pe Iisus și că I-au dat să mănânce și să bea și nici blestemații de la stânga lui Iisus nu sesizează că L-au văzut pe Iisus Hristos și L-au nesocotit, pierzându-și astfel mântuirea.

Acești creștini trebuie puși la îndoială căci în Matei 10, 32-33 se spune clar : „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Totodată în Matei 28, 19 se pomenește de botez care exclude în orice fel o adormire spirituală și lipsa conștiinței prezenței sau absenței lui Iisus Hristos. Totodată, în Romani 10,10 se spune „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire.” sau în 2 Corinteni 4, 13 „Dar având același duh al credinței, – după cum este scris: "Crezut-am, pentru aceea am și grăit", – și noi credem: pentru aceea și grăim”. Din toate aceste citate scripturistice rezultă că cei botezați și care Îl mărturisesc cu inima pe Hristos nu pot să-I întoarcă spatele lui Hristos în necunoștință de cauză, neputând fi vorba în Matei 25 de creștini inconștienți sau latenți. De aceea s-a emis o a treia teorie prin care se interpretează acest capitol, și anume că se vorbește despre necreștini, care sunt judecați în funcție de comportamentul lor față de Persoana lui Iisus pe Care ei nu Îl cunosc. Omul Îl întâlnește pe Iisus Însuși în oricare dintre neînsemnații frați ai Acestuia, iar Iisus îl întâlnește pe om prin ucenicul Său, căci spune Scriptura în Matei 10, 40 „Cine vă primește pe voi, mă primește pe Mine.”, iar în Luca 10, 16 „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă.” Cu alte cuvinte, neînsemnații, cei mici sau foarte neînsemnați, se referă la aceeași categorie a ucenicilor lui Iisus Hristos.

Așadar, mântuirea se realizează prin Iisus Hristos pe două căi : prin urmarea lui Iisus Hristos și unirea cu Acesta și prin răsplata celor ce le fac bine ucenicilor prigoniți ai lui Iisus. Deci, pentru a fi mântuit nu este obligatoriu să fii un mădular în Trupul lui Hristos, ci este posibil să fii mântuit și pentru un bine făcut unuia dintre mădularele Trupului lui Hristos. Cu alte cuvinte Constantin cel Mare, chiar dacă nu s-a încreștinat, poate să dobândească mântuirea și Împărăția lui Dumnezeu prin binele făcut creștinilor prin Edictul din Milan din anul 313 și aceasta indiferent de intenția sau interesul pe care l-a avut în această acțiune. Nu doar creștinii viețuiesc sistemic și organic într-un organism numit Trupul lui Iisus, ci și ceilalți oameni de pe pământ interacționează cu acest organism și, raportat la Iisus Hristos, vor primi răsplata sau osânda veșnică. A trăi după pilda lui Iisus Hristos și în principiile Acestuia, poate aduce mântuire unui necreștin.

Poziționarea de-a stânga lui Iisus Hristos la Judecata finală precizează faptul că focul cel veșnic a fost dinainte pregătit pentru diavol și îngerii lui. Astfel, în acest mod este rostită osânda pentru cei blestemați. Comparația celor blestemați cu diavolul și îngerii lui arată că există o împărăție satanică stăpânită de diavol și locuită de îngerii căzuți, iar sfârșitul lor va fi în focul cel veșnic, deoarece au refuzat să se pocăiască. Osânda celor blestemați pentru a fi omis să facă fapte bune pentru mai micii ucenici ai lui Iisus este existența departe de Dumnezeu, de Iisus și de Împărăția Acestuia și părtășia cu diavolul și îngerii lui în focul cel veșnic.

În concluziile prezentului capitol voi sublinia că în Matei 25 se regăsesc principalele valori care trebuie să le protejăm pentru ca semenii noștri să-și poată duce misiunea dată de Dumnezeu la îndeplinire: ajutorarea celui sărac și flămând, ajutor constând în alimente, apă, îmbrăcăminte, respectul și nediscriminarea față de străini și încurajarea pe care trebuie să o dăm celor lipsiți de libertate, indiferent că această lipsă de libertate este o închisoare materială sau o boală sau o închisoare de natură spirituală, adică un univers concentraționar menit să lipsească omul de posibilitatea finalizării propriei misiuni încredințate de Dumnezeu în viața de pe Pământ!

CAPITOLUL VI

ÎN LOC DE CONCLUZII-

ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU SE CUCEREȘTE PRIN CREDINȚĂ

Versetul 12 din Matei 11 este unul dintre cele mai dificile versete ale Evangheliei. Alți autori consideră că acest verset este obscur, la fel ca și corespondentul acestuia, Luca 16, 16, pentru că e dificil de stabilit dacă Luca a condensat o frază dificilă sau Matei a amplificat-o pentru a o explica. Unii exegeți consideră că semnificația versetului 12 ar fi că „Împărăția își deschide drum prin violență” sau „Împărăția suferă violență”.

Aceasta presupune că Împărăția lui Iisus Hristos s-a instaurat începând cu Ioan Botezătorul, care este un al doilea Ilie, iar instaurarea s-a făcut prin sacrificiu și sânge, căci lui Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul, iar Iisus Hristos Mântuitorul a suferit moarte pe cruce pentru izbăvirea păcatelor lumii. Cu alte cuvinte, Împărăția lui Dumnezeu s-a instaurat prin violență. Dacă Iisus Hristos, Care este poarta noii Împărății a lui Dumnezeu, a suferit pentru a instaura această Împărăție, atunci, în mod simetric și noi oamenii trebuie să conștientizăm că nu putem intra în Împărăția lui Dumnezeu, decât dând năvală, având o strădanie și o îndrăzneală vrednică de cea mai activă modalitate de mântuire.

Creștinii vor trebui să se sacrifice pentru că poarta este îngustă și calea este strâmtă. După unele păreri „Împărăția irumpe violent în lume.” și o primesc ca premiu cei care sunt dispuși să folosească acel tip de violență cerută de Împărăție, adică de renunțarea pe care Iisus o cere ucenicilor Săi. O altă interpretare leagă versetul de contextul istoric și identifică violențele cu membri partidului zeloșilor, care încercau să constituie Împărăția prin violență. Această interpretare nu este nici pe departe satisfăcătoare.

Din zilele lui Ioan Botezătorul începe o nouă epocă a lui Dumnezeu, căci Împărăția lui Dumnezeu nu mai este așteptată, ci este atât de aproape, încât oamenii pot face acum parte din Împărăție. Sacrificiul pe cruce al lui Iisus Hristos a creat în sufletul fiecărui om care s-a raportat la moartea lui Hristos un ambalaj solid menit să cuprindă în el întreaga Împărăție a lui Dumnezeu, ca dimensiune interioară a fiecăruia.

Deși cuvântul „năvală” are o tentă negativă, acesta ne amintește că oamenii au vrut să-L facă pe Iisus împărat cu forța, astfel Iisus ne vorbește de hoții care caută să pătrundă în sens eshatologic în staulul oilor, adică în Israel. Astfel, Iisus deplânge faptul că din zilele lui Ioan Botezătorul oamenii încearcă să instaureze Împărăția lui Dumnezeu într-un mod greșit și violent. Iată deci un punct de vedere al exegezei care consideră că Iisus Hristos se îndepărtează și deplânge instaurarea violentă a Împărăției. Acest mod de instaurare le slujește celor neautorizați, drept haină protectoare pentru interesele lor egoiste.

Faptul că veacul proorociei se încheie odată cu Ioan, ceea ce se arată în versetul 13, explică diferitele moduri ce urmăresc să se instaureze cu violență Împărăția lui Dumnezeu, căci Ioan Botezătorul este sfârșitul proorociei vechi testamentare „căci până la Ioan au proorocit toți prorocii și Legea, dar veacul proorociei a trecut deja, iar una dintre proorociile Vechiului Testament spunea : iată că voi trimete pe proorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua acea mare și înfricoșată (Maleahi 3, 23)”.

Afirmația lui Iisus din Matei semnifică faptul că Ioan Botezătorul este acel Ilie care era proorocit să vină în Maleahi 3, 23. Împărăția lui Dumnezeu instaurată de către cei care dau năvală poate avea legătură cu mântuirea activă doar dacă textul din Matei 11, 12 este interpretat pozitiv ca un sacrificiu sau ca o strădanie a omului de a cuceri Împărăția lui Dumnezeu. În cel de-al doilea sens, cel de care s-ar delimita Iisus Hristos, poate interesa mântuirea activă doar în sensul înțelepciunii pe care trebuie să o avem pentru a discerne ce anume ne apropie de Dumnezeu.

Deseori în Scriptură se pomenește faptul că trebuie să batem la ușă pentru a ni se deschide, să căutăm pentru a găsi etc. Aceasta presupune că nu putem să Îl găsim pe Dumnezeu dacă nu ne dedicăm întreaga viață căutării Acestuia. Harul lui Dumnezeu și înțelepciunea omului este necesară pentru a armoniza propriul nostru plan de mântuire cu planul general a lui Iisus Hristos alcătuit după principii la care noi oamenii trebuie să aderăm.

Zaheu ia într-un fel cu asalt Împărăția lui Dumnezeu căci cu mult entuziasm se urcă în sicomor pentru a ieși în fața lui Iisus și cu mult curaj Îi propune lui Iisus un act de voință omenească în care interferau milostenia și dreptatea cu scopul de a fi considerat un ucenic al Acestuia. Zaheu nu așteaptă ca Iisus să vină personal în viața acestuia, ci Îl caută pe Iisus neprecupețind în acest sens nici un fel de efort fizic sau spiritual pentru a se apropia de Acesta. Tot așa și noi, după modelul lui Zaheu, trebuie să considerăm că dacă ne-am angajat pe o cale comodă stagnantă, ne-am îndepărtat de Dumnezeu , căci mântuirea este activă, aceasta presupunând lipsa oricărei lânceziri a firii umane și căutarea cu nesaț a Persoanei lui Iisus Hristos cu Care trebuie să ne unim cu vrednicie în Sfânta Împărtășanie.

Motivul pentru care mulți autori și-au întemeiat lucrările pe ideea unei împărtășiri frecvente a credincioșilor este tocmai această fervoare, acest entuziasm pe care trebuie să-l avem pentru ca să ne mântui și să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Trebuie să avem curajul, asemeni lui Zaheu, să oferim pentru a primi căci cei care cer Tatălui vor primi pentru că și noi oamenii care suntem păcătoși oferim fiilor noștri lucruri bune atunci când ne sunt cerute : „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe? Deci, dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?" (Matei 7, 7-11).”

Pentru mântuire este necesar și efortul omului, prin credință și ieșire în întâmpinare cu dragoste în fața lui Iisus Hristos. În fața Acestuia să ne închinăm viața.

Mântuirea poate fi găsită după parcurgerea unui drum lung prin purificare sau subit prin convertire.

Cum putem ști în zilele noastre dacă suntem pe drumul cel bun al mântuirii, acum când Iisus Hristos nu mai este pe pământ ca persoană istorică?

Analizându-ne roadele vieții și cugetul. Dacă viața noastră curge frumos și suntem încurajați de dragostea celor din jur, atunci suntem pe calea cea bună .îndeosebi dacă și noi ne răsfrângem această dragoste asupra celor ce ne înconjoară.

Dacă în Vechiul Testament poruncile vin să ne înfrâneze de la fapte comisive, determinându-ne să ne abținem de la fapte rele, criteriile din Matei 25 imprimă Noului Testament caracterul unei completări aduse conduitei noastre creștine, în sensul condamnării faptelor omisive care dovedesc indiferență și lipsă de dragoste atât față de Iisus Hristos, cât și față de semenul nostru. Aceste criterii nu exclud deci păzirea celor 10 porunci, dar suntem condiționați în mântuirea noastră de comiterea unor fapte utile apropiaților noștri. Cu alte cuvinte, nimeni nu se poate mântui bazându-se pe faptul că nu a produs un rău în mod direct semenului acestuia. Lipsa faptelor rele în mod direct nu înseamnă stagnare duhovnicească, ci înseamnă decădere pentru simplul fapt de a nu fi înfăptuit lucrurile bune care au fost la îndemâna și în puterea noastră.

VI. 1. MÂNTUIREA VĂZUTĂ PRIN PRISMA TEOLOGIEI LUMINII

Fiecare dintre noi, oamenii, avem un trup ca sălaș al sufletului, iar trupurile noastre vor învia, suferind un proces de transformare, conform I Corinteni 15, 40-56.

Trupul omului este templu al Duhului Sfânt care se află în noi, așa cum și Împărăția lui Dumnezeu se află în interiorul fiecăruia dintre noi(I Corinteni 6, 19-20).

Mântuirea fiecăruia dintre noi este legată de lumina pe care o emană propriul trup văzut ca templu al Duhului Sfânt . La înviere, nu doar Iisus Hristos va veni cu slavă inundând totul în Lumina harică. Dar și trupurile înviate vor fi cuprinse de slavă, strălucind altfel decât soarele, luna sau stelele (I Corinteni 15,41). Trupul ce va învia va fi un trup ceresc, duhovnicesc (I Corinteni 15, 46-47).

Mântuirea este legată deci, de înviere. Învierea va fi anunțată de trâmbița arhanghelului în urma căreia va apărea pe cer semnul crucii, va coborî din cer Iisus Hristos cu slavă și va învia morții. Sunetul trâmbiței vestește deci mântuirea noastră și învierea pentru viața veșnică. Sunetul precede lumina la fel ca la facerea lumii. La început a fost Cuvântul. Prin cuvânt s-a creat lumea, iar prin sunetul trâmbiței se declanșează viața cea veșnică, un Univers spiritualizat, mai apropiat de natura Creatorului Însuși.

Păcatul va fi șters din istorie deoarece moartea va fi învinsă, iar boldul morții este păcatul. Păcatul este cel care împiedică apariția slavei, nestricăciunii și strălucirii.

Să ne imaginăm că fiecare dintre noi suntem un templu al lui Dumnezeu care strălucește mai tare sau mai puțin, încă din această viață. În același timp toate aceste temple ale lui Dumnezeu formează un singur templu reprezentat de templul lui Iisus (I Corinteni 12, 27).

Dumnezeu cercetează aceste mădulare ale Trupului Său, aceste temple ale Duhului Sfânt, care se pot întrista sau bucura doar împreună (I Corinteni 12, 24-26). Dezbinarea nu este posibilă când toate mădularele formează un singur trup. Acestea se îngrijesc fiecare unul pe celălalt.

Păcat asupra Duhului Sfânt este ca atunci când sesizăm o scădere a luminii într-un Templu al Duhului Sfânt, noi ceilalți să nu contribuim cu propria lumină pentru a nu lăsa acea parte să intre în întuneric.

Care sunt motivele pentru care un templu al Duhului Sfânt să-și piardă din lumina lui firească?

Motivele acestea care se văd în „intensitatea luminoasă” a aproapelui și pentru care suntem obligați să intervenim pentru a o restabili înainte ca prin contagiune și noi să cădem din strălucire, sunt concret prevăzute în Sfânta Scriptură. Acestea sunt :

Lipsurile materiale de bază care pot afecta sănătatea trupului și zădărnici misiunea pe care aproapele nostru o are în lume prin slăbiciune și șubrezire. Acestea sunt conform versetului 35 din Matei 25, apa și hrana, iar în versetul următor, 36, îmbrăcămintea.

Starea de boală (tot în versetul 36) este o stare pe care nu o putem trata cu indiferență, pentru că la fel ca și lipsurile de bază duce la șubrezire și distrugere. Boala celui apropiat duce la boala noastră personală nu numai prin contaminare, dar și prin interdependență.

Lipsa libertății sau starea de întemnițare este un motiv de îngrijorare, atât pentru mântuirea celui în cauză, dar și pentru mântuirea celorlalți care nu au încercat să-l aducă pe cel întemnițat pe calea lui Dumnezeu, a speranței și a nădejdii. Iată cum aceste trei cauze pot afecta mântuirea atât a celor în cauză, cât și a celor care nu au făcut nimic ca să îi ajute.

O a patra cauză de împiedicare a mântuirii este neluarea în considerare a suferințelor provenite din discriminarea străinilor. Dacă nu intervenim activ în favoarea acestora, ci eventual vom profita de avantajul creat de discriminarea lor, raportat la noi ceilalți, vom crea din nou o zonă a lipsei libertății în care ființa umană nu se poate manifesta plenar și nu poate să-și îndeplinească misiunea primită de la Dumnezeu. Orice nedreptate este o înfruntare a lui Dumnezeu, o punere de-a curmezișul planului mântuirii lui Dumnezeu. Ori mântuirea activă presupune exact contrariul și anume planurilor noastre în planul general de mântuire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În cele patru cazuri slăbirea luminii unei aripi a Templului reprezintă o urgență pentru întreg Templul Duhului Sfânt, pentru întreaga persoană Hristică și pentru mântuirea fiecăruia dintre noi.

Prin cuvânt are loc creația, iar prin sunetul trâmbiței are loc vindecarea creației de păcat, prin armonizarea sa cu natura Creatorului și conferirea fiecăruia dintre noi a adevăratei misiuni pentru care am fost creați.

Energia declanșatoare este un sunet, iar cea propagatoare este o lumină care se împrăștie în tot spațiul înconjurător, pentru că Lumina nu poate fi ținută sub obroc. Lumina se dispersează nu doar spațial, ci și axiologic, întrucât direcția „sus” nu este altceva decât o creștere calitativă a fenomenului.

În Faptele Apostolilor 20,8 se spune „În odaia de sus, unde eram adunați, erau multe lumini aprinse.” Tot în Faptele Apostolilor, la Cincizecime, Duhul Sfânt se pogoară sub formă de limbi de foc, tot într-o odaie aflată sus unde se aflau adunați mulți ucenici ai lui Iisus Hristos. Ceea ce este important este că și la pogorârea Duhului Sfânt, fenomenul auditiv precede pe cel optic, al energiei luminoase. „Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde stăteau ei.”

Iată că în toate locurile importante, fenomenul auditiv precede pe cel optic.

Este un lucru normal ca fenomenul auditiv să preceadă pe cel optic întrucât auzul este prioritar și mai de încredere în cadrul simțurilor.

Dumnezeu este prezent într-o adiere de vânt lin în cartea proorocului Ilie (III Regi 19, 12). Iată că Duhul Sfânt este un vânt puternic, revelația acestuia fiind în creștere față de perioada Vechiului Testament, când persoanele Sfintei Treimi erau inseparabile.

Mântuirea noastră se poate realiza mult mai eficient prin auzire decât prin vedere. Vederea lui Dumnezeu este imposibilă în Vechiul Testament, iar în Noul Testament întâlnirea lui Dumnezeu cu Saul are ca efect orbirea acestuia din urmă. Cuvântul Mântuitorului aduce la credință pe mulți, dar vederea are ca efect o întărire a cuvântului.

Crearea separației dintre întunericul și lumina spirituală primordială au avut ca scop întărirea creației începute prin cuvânt. Lumina spirituală pătrunsă în oameni trebuie să difuzeze către semenii acestora. Este și sensul îndemnului „Paște oile mele”. În Iezechiel 34 sunt păstorii care în loc să urmeze îndemnul „Paște oile mele”, se păstoresc pe ei înșiși și înțeleg mesajul greșit sub forma „Tunde oile mele”. „Dar voi ați mâncat grăsimea și cu lâna v-ași îmbrăcat; oile cele grase le-ați înjunghiat, iar turma n-ați păscut-o.” (Iezechel 34,3). Păstorii cei răi vor da socoteală atât de neglijarea propriei mântuiri, cât și de neglijarea mântuirii celorlalți. Aceștia vor fi mai aspru pedepsiți la judecată, nu doar prin prisma celor patru cazuri : neglijarea lipsurilor de bază ale aproapelui, neglijarea lipsei sănătății aproapelui, neglijarea lipsei libertății aproapelui și indiferența față de discriminarea aproapelui. Aceste patru cazuri duc întotdeauna la pierderea mântuirii.

În ceea ce privește pe păstori, aceștia au o răspundere și pentru formarea spirituală a păstoriților pentru care vor trebui să răspundă la judecată. Păstorul are îndatorirea să răspândească mai multă lumină decât ceilalți.

VI . 2 CARACTERISTICILE MÂNTUIRII

Mântuirea este istorica;

Mântuirea este morala si spirituala;

Mântuirea este escatologica;

Mântuirea se obține prin adevărurile de credința care ne eliberează;

Mântuirea reprezintă lumina cunoașterii si a vieții;

Mântuirea are un caracter exclusiv hristologic;

Istoricitatea mântuirii rezida din Sfânta Scriptură. Astfel in Vechiul Testament, cu privire la mântuirea înfăptuită prin intervenția istorică și divină i se acordă în Noul Testament un loc de cinste. Contrar opiniei gnosticismului, omul nu este mântuit prin înțelepciune, contrar iudaismului, omul nu este mântuit prin merit moral si religios, contrar opiniei cultelor misterelor, omul nu se mântuiește prin tehnica practicii religioase si contrar punctului de vedere a cultului imperial al Romei, mântuirea nu poate fi confundata cu libertatea politica. Omul este mântuit prin acțiunea lui Dumnezeu în istorie, în Persoana Lui Iisus Hristos( 1 Timotei 1,15, Filipeni 2,6, Romani 4,25 s.a.). Deși, viața si activitatea Lui Iisus Hristos sunt importante, omenirea este mântuită prin jertfa pe cruce a Mântuitorului, prin moartea și învierea Lui Iisus Hristos. (Apocalipsa 5,9, 1 Ioan 1,7, Evrei 9,12, Coloseni 1,20, Efeseni 1,7, Apocalipsa 1,5, Evrei 12,24, Faptele Apostolilor 20,28, Evrei 13,12, Romani 3,25 s.a.).

Când oamenii răspund prin credință, mântuirea pe care o dă Dumnezeu este asigurată.

Mântuirea este legată de eliberarea din păcat și consecințele ei și ca atare din vinovăție „ Deci fiind îndreptați din credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos,”(Romani 5,1). Mântuirea este si o eliberare din Lege si din blestemul ei. „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcandu-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: ”Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn.” (Galateni 3,13). Mântuirea este si o eliberare din moarte. In acest sens Scriptura spune „Iată taină va spun vouă: Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba.” „ Si boldul morții este păcatul, iar puterea păcatului este legea.”(1 Corinteni 15,51;56). Mântuirea este si o eliberare de judecată. Iisus vine sa mântuiască nu sa judece. Mântuirea este si o eliberare din sclavie „ Stați deci tari in libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi si nu va prindeți iarăși in jugul robiei” (Galateni 5,1).

Mântuirea este si o eliberare de frică, mai ales de frica morții. „Si să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toata viață.” (Evrei 2,15). Mântuirea creștină nu implică prosperitatea materiala, succesul în lumea aceasta, nici sănătatea trupeasca. Uneori cei care sunt mântuiți sunt si vindecați de suferințele trupești, dar nu întotdeauna. „De acum nu bea numai apa, ci folosește puțin vin, pentru stomacul tău și pentru desele tale slăbiciuni. (1 Timotei 5,23) În alt loc scripturistic se pomenește de boală ca despre un element favorabil mântuirii Un asemenea verset este versetul 7 din capitolul 12 a celei de-a doua epistole a sfântului apostol Pavel către Corinteni, după cum urmează: Si pentru ca sa nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bata peste obraz, ca să nu mă trufesc.” Mântuirea nu presupune izbăvirea de greutăți de ordin fizic si de pericole. „Și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți, fiind binecuvântăm. Prigoniți fiind răbdam.” (1 Corinteni 4,12). Mântuirea nu înseamnă de asemenea scutirea de nedreptățiți sociale și persecuții. „Slugilor, supuneți-vă stăpânilor voștri, cu toata frica, nu numai celor buni si blânzi, ci si celor urâcioși.” (1 Petru 2,18)

Mântuirea este escatologica. Iisus a pomenit doar foarte rar cuvântul mântuire, dar a vorbit mult despre Împărăția Lui Dumnezeu, care este revelată în Apocalipsa ca fiind același lucru cu mântuirea.. Mântuirea este deci viața veșnica sub domnia Lui Dumnezeu, incluzând eliberarea de păcat și revărsarea bucuriilor duhovnicești în Iisus Hristos. Mântuirea este darul Duhului Sfânt, iar cei ce fac parte din Împărăție vor gusta adevărata plinătate a mântuirii pe care noi cei de azi încă nu o cunoaștem. .

Adevărul ne va elibera. Mântuirea depinde de cunoașterea adevărurilor esențiale de credință.

În conformitate cu cele de mai sus mântuirea este o luminare a minții și a inimii, o cunoaștere aprofundată a adevărului Hristologic.

În Ioan 14, 6 se arată : ”Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Din acest citat rezultă că singura cale de mântuire este prin Iisus Hristos, deci mântuirea are un caracter exclusiv hristologic.

In concluzie mântuirea este darul Lui Dumnezeu, pentru care si noi oamenii trebuie să depunem eforturi pentru ca din conduita noastră să rezulte în mod clar acceptarea credinței creștine și a Lui Iisus Hristos, adică alegerea liberă a căii indicată de Dumnezeu. Amin.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE BIBLICA

1)      BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA tipărita sub îndrumarea și cu purtarea de grija a preafericitului părinte TEOCTIST, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane cu APROBAREA SFÂNTULUI SINOD, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1988.

2)      BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA A VECHIULUI SI NOULUI TESTAMENT cu trimiteri, Editura The Bible League.

3)      BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, versiune diortosita după septuaginta, redactata, adnotata si tipărită de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Editura Renașterea Cluj-Napoca, 2009.

   4)     BIBLIA FIDELA CLUJ, traducere literala noua, completata, revizuita si actualizata, ediția a II-a, Editura Fidela, Cluj Napoca 2010.

5)     BIBLIA DESCHISA, conținând VECHIUL SI NOUL TESTAMENT, Editura DOOR OF HOPE, Finlanda, 2007.

BIBLIOGRAFIE PATRISTICA

6) Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Despre Sfânta Treime, I, în col. P.S.B., vol. 40, EIBMBOR, București, 1994.

7) IDEM, Închinarea în Duh și Adevăr, Scrieri, Partea I, în col. P.S.B., nr. 38, EIBMBOR, București, 1991.

8) IDEM, Zece cărți împotriva lui Iulian Apostatul, Ed. Anastasia, București, 2000.

9) IDEM, Glafire, în col. PSB, nr. 39, EIBMBOR, București, 1992.

10) IDEM, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Scrieri, Partea a patra, în col. P.S.B., vol. 41, EIBMBOR, București, 2000.

11) IDEM, Despre Întruparea Unuia Născut, trad. Lucian Turcescu, în rev. Studii

Teologice, 1993, nr. 3-4.

12) CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, traducere, introducere, note și indicii ,Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 4, EIBMBOR, București, 1982.

13) IDEM, Stromate, traducere, introducere, note și indicii Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 5, EIBMBOR, București, 1982.

14) IDEM, Cuvânt de îndemn către elini, traducere, introducere, note și indicii Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 4, EIBMBOR, București, 1982.

15) CLEMENT ROMANUL, Epistola întâi către Corinteni, traducere, note șI indicii, de Pr. D.Fecioru, Scrierile Părinților Apostolici, în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR, București, 1979.

16) IDEM, Epistola a doua către Corinteni, traducere, note și indicii, de Pr. D.Fecioru, Scrierile Părinților Apostolici, în col. P.S.B., vol. 1, EIBMBOR, București, 1979.

17) Sf.GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele Cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, București, 1993.

18) IDEM, Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu sau la Nașterea Mântuitorului,

Ed. Herald, București, 2002.

19) IDEM, Despre Preoție, EIBMBOR, București, 1998.

20) IDEM, Opere dogmatice, Ed. Herald, București, 2002.

21) EUSEBIU de CEZAREEA, Viața lui Constantin, în col. PSB, nr. 14, EIBMBOR, București, 1987.

IDEM, Istoria Bisericească, traducere, studiu, note și comentarii de

Pr.Prof.T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, EIBMBOR, București, 1987.

Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere, note și introducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2001.

24) IOAN SCĂRARUL, Sfântul, Scara Sfintelor nevoințe, EIBMBOR, București, 1992.

25) Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, traducere, introducere și note pr. D. Stăniloae, în colecția PSB, vol. 80, EIBMBOR, București, 1983.

26) CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad., studiu introductiv și note de Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989

27) Sf. POLICARP al SMIRNEI, Epistola către Filipeni, în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR, București, 1979.

28) Sf. NECTARIE al PENTAPOLEI, Hristologia, Ed. Iona, București, 2010.

BIBLIOGRAFIE ENCICLOPEDICA

29) ION BRIA, Dicționar de teologie ortodoxa , E. I.B.M.O.R, 1994,

30) Dicționar biblic, Editura Casa Creștină, Oradea, 1995,

31) SOZOMEN, Istoria bisericească, Tipo-Litografia “Cărților Bisericești”, București, 1897.

32) Sf.GRIGORIE de NYSSA, Spunând elinilor că în Dumnezeu sunt Trei Persoane, nu vrem să spunem că sunt și trei dumnezei, trad. și note de Pr. Vasile RĂDUCĂ, în rev. Glasul Bisericii, XLIV, 1985, nr. 10-12.

33) ENCICLOPEDIA BIBLIEI, Editura Logos, 1996;

BIBLIOGRAFIE DOGMATICA

34) JAROSLAV PELIKAN, Tradiția Creștină. O istorie a dezvoltării dogmei, partea IV, Reformarea Bisericii si a dogmei ( 1300-1700),Editura Polirom, 2006;

35) ANDRUTSOS, Hristu, Simbolica, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;

36) BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, I, Ed. Andreiana, Sibiu, 2009;

37) CANEV, Silvestru, Teologia Dogmatică Ortodoxă (cu o expunere istorică a dogmelor), traducere de Gherasim Miron, vol. IV, Iași, 2001;

38) CHIȚESCU, Nicolae, TODORAN, Isidor, PETREUȚĂ, Ioan, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2005;

39) LOSSKY, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993;

40) MEYENDORFF, John, Teologia Bizantină, traducere Pr. Conf. Alexandru Stan, EIBMBOR, București, 1996;

41) IDEM, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, EIBMBOR, București, 1997;

42) MATSOUKAS, Nikolaos, Teologia Dogmatică și Simbolică II. Expunerea credinței ortodoxe, Ed. Bizantină, București, 2006;

43) POMAZANSKY, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2009;

44) SANDU, Pr.Prof. Ștefan, Istoria Dogmelor, Editura Bren, București, 2002, vol. I;

45) BUCHIU, Pr.Prof.dr. Ștefan, Întrupare și unitate, Ed. Libra, București, 1997;

46) STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, București, 1997;

47) PELIKAN, Yaroslav, Orthodox Dogmatic Theology, Saint Herman of Alaska, Brotherhood, 1997;

48) MANTSARIDIS, Georgios, Morala Creștină II, Ed. Bizantină, București, 2006;

49) REMETE, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 2000;

50) SCHWANE, J., Histoire des Dogmes, Tome II, Paris, 1903;

51) IDEM, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991;

BIBLIOGRAFIE IN STUDII SI COMENTARII BIBLICE

52)  GERHARD MAIER, Evanghelia după Luca, comentariu biblic, vol. 4-5, Editura LUMINA LUMII, România, 2013;

53) GERHARD MAIER, Evanghelia după Ioan, comentariu biblic, Editura LUMINA LUMII, România, 2013;

54) GERHARD MAIER, Evanghelia după Matei comentariu biblic, Editura LUMINA LUMII, România, 2013;

55) RAYMOND E. BROWN, S.S. JOSEPH A. FITZMYER, S.J. ROLAND E. MURPHY, O CARM., Introducere si comentariu la Sfânta Scriptură, Editura Galaxia Gutenberg, 2011, VOL 1-7;

BIBLIOGRAFIE SOTERIOLOGICA IN VOLUME DE CARTE

56) CHIȚESCU, Răscumpărarea în Sfânta Scriptură și în scrierile Sf. Părinți, București, 1937;

57) BERDIAEV, Nikolai, Încercare de metafizică eshatologică, Ed. Paideia, București, 1999;

58) IDEM, Hristos – biruitorul iadului, Pogorârea la iad în perspectiva ortodoxă, Ed. Sofia, București, 2008;

59) BEHR, Pr.prof.dr. John, Taina lui Hristos – viața în moarte, Ed. Sophia, București, 2008;

60) BOBRINSKOY, Pr.Prof. Boris, Taina Preasfintei Treimi, EIBMBOR, București, 2005;

61) BRIA, Pr. prof. Ion, Credința pe care o mărturisim, EIBMBOR, București, 1987.

62) IDEM, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, București, 1992;

63) BRANISTE ENE, Maica Domnului – o introducere în teotokologia ortodoxă, Ed. Sigma, București, 2006;

64) DINU, Natalia, Sfântul Duh în Spiritualitatea ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2005;

65) GALERIU, Pr. Constantin, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991;

66) EVDOKIMOV, Paul, Femeia și mântuirea lumii, Edit. Christiana, București, 1995;

67) CITIRIGĂ, Pr. Conf.dr. Vasile, Antropologia hristologică, vol. I și II, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2003;

68) CITIRIGĂ, Pr. Conf.dr. Vasile, Hristos – pământul celor vii, Eseuri teologice, Ed. Curtea Veche, București, 2010;

69) FLORENSKY, Pavel, Stâlpul și temelia Adevărului, Ed. Polirom, Iași, 1999;

70) DINU, Natalia, Iisus Hristos –Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, București, 2004;

71) CRISTESCU, Conf.dr. Vasile, Antropologia și fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg și Dumitru Stăniloae, Ed. Trinitas, ediția a II-a, Iași, 2006;

72) † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și Spiritualitate, Ed. Basilica, București, 2009;

73) † MIHĂLȚAN, Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția bisericească, Ed. Episcopiei Oradea, 1993;

74) GAVRILYUK, Paul I., Pătimirea Dumnezeului nepătimitor, Ed. Doxologia, Iași, 2013;

75) ZIZIOULAS, Mitrop. Ioannis, Ființa eclesială, Ed. Bizantină, București, 1996;

76) YANNARAS, Christos, Contra Religiei, Ed. Anastasia, București, 2010.

77) YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței, Ed. Bizantină, București, 1996;

BIBLIOGRAFIE SOTERIOLOGICA DIN REVISTE SI PUBLICATII

78) BELLU, Pr. Prof. Dumitru, „Împărăția lui Dumnezeu și Biserica”, în rev. Studii Teologice, Seria a II-a, anul VIII (1956), nr. 9-10.

79) BIDIAN, Al.-Augustin, „Adevăr și trăire religioasă”, în rev. Studii Teologice seria a II-a, XXV (1973), nr. 7-8..

80) BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, „Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură”, în rev. B.O.R., LXXXIII (1965), nr.5-6.

81) IDEM, „Metoda „teologică” a părintelui Stăniloae”, în rev. Ortodoxia, anul LIV, (2003), nr. 3-4.

82) IDEM, „Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat”, în rev. Ortodoxia, 1973, nr. 2.

83) IDEM, „Crezul sau Simbolul de credință. Locul și rolul acestuia în Biserica Ortodoxă”, în rev. Glasul Bisericii, XLI, 1982, nr. 9-10.

84) IDEM, „Iisus Hristos – Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia”, în rev. Studii Teologice, anul XLIII (1991), nr. 2..

85) Pr. Prof. dr. Ștefan BUCHIU, Conf. dr. Cristinel IOJA, „Dezvoltarea studiilor de Teologie Dogmatică”, în vol. Teologia Ortodoxă în secolul al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, Ed. Basilica, București, 2011.

86) IDEM, „Exigențe actuale ale Teologiei Dogmatice Ortodoxe”, în vol. Teologia Dogmatică Ortodoxă la începutul celui de-al III-lea mileniu, coordonatori Pr. Conf. univ. dr. Ioan TULCAN și Asist. Univ. drd. Cristinel IOJA, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2006.

87) IDEM, „Hristocentrismul Crezului ortodox și semnificația sa pentru Teologia Dogmatică de astăzi”, în rev. Ortodoxia, seria a II-a, II, 2010.

88) IDEM, „Crucea și Învierea lui Hristos”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr.2.

89) IDEM, „Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca revelație divină desăvârșită”, în rev. Ortodoxia, LVIII (2007), nr. 3.

90) IDEM, „Relația dintre cuvânt și taină în teologia Părintelui Stăniloae”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Ed. Universității din București, 2004

91) IDEM, „Chenoză și îndumnezeire”, Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Ed. Universității din București, 2001

IDEM, „Coborârea la iad a Mântuitorului Iisus Hristos, expresie a demnității Sale împărătești”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Ed. Universității din București, 2005.

BUZESCU, Pr.Prof. N.C., „Unitatea Revelației prin prooroci, Înaintemergătorul și Sfinții Apostoli în Imnologia Octoihului”, în rev. Ortodoxia, anul XXIX (1977), nr. 2.

CARAZA, Diac. Ioan, „Hristologia patristică și concepțiile hristologice contemporane”, în rev. Glasul. Bisericii., LVII, 2001, nr.1-4.

IDEM, Diac. Prof. Ioan CARAZA, „Doctrina hristologică a lui Leonțiu de Bizanț”, în rev. Studii Teologice, anul XIX (1967), nr. 5-6.

CHIȚESCU, Prof. Nicolae, „Sinteză asupra dogmei soteriologice privită interconfesional”, în rev. Ortodoxia, anul XI, (1959), nr. 2.

IDEM, „Întrupare și Răscumpărare în Biserica Ortodoxă și în cea Romano-Catolică”, în rev. Ortodoxia, (1956), nr. 4.

IDEM, „Formula o singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu”, în rev. Ortodoxia, 1965, nr. 3.

IDEM, „Ortodoxia și Bisericile răsăritene mai mici”, în rev. Ortodoxia, 1961, nr. 4.

IDEM, L’Eglise espace de l’Esprit, Rev. “Contacts”, 1997, nr. 97.

101) COMAN, Pr. Prof. Ioan.G., „Învățătura despre mântuire în vechile religii și în teologia patristică” în rev. Ortodoxia, VII, 1955, nr. 3.

101) IDEM, „Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene”, în rev. Ortodoxia, XVII (1965), nr. 1.

102) COMAN, Mgs. Stan. „Sensul ortodox al chenozei față de teoriile `chenotice moderne”, în rev. Ortodoxia, VIII(1956), nr. 3.

103) CONSTANTINESCU, Pr. Prof. Ioan, „Rugăciunea Arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 3.

104) CORNIȚESCU, Pr. Prof. Constantin, „Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2.

105) CORNIȚESCU, Diac.Prof. Dr. Emilian, „Persoana lui Mesia și lucrarea Sa în lumina profețiilor vechitestamentare”, în rev. Studii Teologice, XXXVII (1985), nr. 9-10.

107) IDEM, „Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după Vechiul Testament”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1.

108) IDEM, „Profeții Vechiului Testament despre Preoție”, în rev. Studii Teologice, XIX (1967), nr. 7-8.

109) DINU, Natalia, „Întruparea Cuvântului, rânduită din veșnicie”, în rev. “BOR”, anul XCIX, (1981), nr. 1-2.

110) IDEM, „Preoția ca slujire a Cuvântului”, în rev. Ortodoxia, anul XXI (1979), nr. 2.

111) IDEM, „Mântuitorul Iisus Hristos Învățătorul nostru supreme”, în rev. Ortodoxia, anul XXXV (1983), nr.1.

112) Anca MANOLACHE, „Învierea și Înălțarea Domnului, încununare a operei de Răscumpărare”, în rev. Ortodoxia, 1969, nr. 2.

113) MIHĂLCESCU, Pr. Ioan, Sinodul III ecumenic din Efes (431), Tipografia Cărților Bisericești, București, 1931.

114) MIHOC, Pr. Asist. Vasile, „Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2.

115) IDEM, „Fiul Omului” după Noul Testament”, în rev. Studii Teologice, 1971, nr. 1-2.

116) MIHOC, Pr. Drd. Ioan, „Învierea Domnului după Evanghelia de la Matei”, în Revista Teologică, s.n., anul XIV (86), 2004, nr. 2.

117) MIRCEA, Pr.Dr. Ioan, „Explicare la textul chenotic din Filipeni II, 5-8”, în rev. Studii Teologice, XXXIV, (1982), nr. 3-4.

118) IDEM, „Hristos este Pacea noastră”, în rev. BOR, 1983, nr. 11-12.

119) IDEM, „Coborârea la iad a lui Iisus Hristos”, în rev. Mitropolia Moldovei, 1987, nr. 2.

MOLDOVAN, Pr. Ilie D., „Teologia Învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în rev. Studii Teologice, anul XX (1968), nr. 7-8.

NEAGA, Pr. Nicolae, „Tatăl nostru”, în rev. Altarul Banatului, Timișoara, 1994, nr. 1-3.

IDEM, „Preoția în lumina Vechiului Testament”, în rev. Mitropolia Banatului, XXVII (1977), nr. 7-9.

NEAGU, Pr. Drd. Vasile M., „Kenoza lui Hristos și aspectul chenotic al Bisericii”, în rev. Studii Teologice, seria II-a, XXXIII (1981), nr. 1-2.

PAPADOPOULOS, Hrisostom, „Simbolul Sinodului al II-lea ecumenic. Studiu istoric și critic”, Atena, 1924, în rev. BOR, XLIII, 1925.

POPA, Pr. Prof. dr. Gheorghe, „Culturile mitologice și teologia iudeo-creștină. Aspecte hermeneutice”, în rev. Ortodoxia, anul LVIII, nr. 3.

TIȚA, Drd. Michael, „Semnificația soteriologică a coborârii la iad a Mântuitorului”, în rev. Studii Teologice, (1972), nr. 3-4.

REMETE, Pr.Prof.dr. George, „Aspectul ontologic al Răscumpărării”, în rev. Studii Teologice, XXXVI (1984), nr. 9-10.

SAGHIN, Prof. Dr. Ștefan, „Dogma soteriologică după doctrina bisericei ortodoxe”, în rev. Candela, XXII, martie, 1903, nr. 3.

TACHE, Pr. Dr. Sterea, „Mântuirea obiectivă privită interconfesional”, în rev. Studii Teologice, anul XXIX (1977), nr. 1-2.

TOFANĂ, Pr. Drd. Stelian, „Învierea Mântuitorului Hristos, chezășia învierii noastre”, în rev. Ortodoxia, anul XXXVIII (1986), nr. 3.

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, „Învățătura Sf.Atanasie cel Mare despre mântuire”, în rev. Studii Teologice, anul XXV, (1973), nr. 3.

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume”, în rev. Ortodoxia, anul XXIV (1972), nr. 2.

.

.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE BIBLICA

1)      BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA tipărita sub îndrumarea și cu purtarea de grija a preafericitului părinte TEOCTIST, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane cu APROBAREA SFÂNTULUI SINOD, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1988.

2)      BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA A VECHIULUI SI NOULUI TESTAMENT cu trimiteri, Editura The Bible League.

3)      BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, versiune diortosita după septuaginta, redactata, adnotata si tipărită de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Editura Renașterea Cluj-Napoca, 2009.

   4)     BIBLIA FIDELA CLUJ, traducere literala noua, completata, revizuita si actualizata, ediția a II-a, Editura Fidela, Cluj Napoca 2010.

5)     BIBLIA DESCHISA, conținând VECHIUL SI NOUL TESTAMENT, Editura DOOR OF HOPE, Finlanda, 2007.

BIBLIOGRAFIE PATRISTICA

6) Sf. CHIRIL al ALEXANDRIEI, Despre Sfânta Treime, I, în col. P.S.B., vol. 40, EIBMBOR, București, 1994.

7) IDEM, Închinarea în Duh și Adevăr, Scrieri, Partea I, în col. P.S.B., nr. 38, EIBMBOR, București, 1991.

8) IDEM, Zece cărți împotriva lui Iulian Apostatul, Ed. Anastasia, București, 2000.

9) IDEM, Glafire, în col. PSB, nr. 39, EIBMBOR, București, 1992.

10) IDEM, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Scrieri, Partea a patra, în col. P.S.B., vol. 41, EIBMBOR, București, 2000.

11) IDEM, Despre Întruparea Unuia Născut, trad. Lucian Turcescu, în rev. Studii

Teologice, 1993, nr. 3-4.

12) CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, traducere, introducere, note și indicii ,Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 4, EIBMBOR, București, 1982.

13) IDEM, Stromate, traducere, introducere, note și indicii Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 5, EIBMBOR, București, 1982.

14) IDEM, Cuvânt de îndemn către elini, traducere, introducere, note și indicii Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în colecția Părinți și scriitori bisericești, vol. 4, EIBMBOR, București, 1982.

15) CLEMENT ROMANUL, Epistola întâi către Corinteni, traducere, note șI indicii, de Pr. D.Fecioru, Scrierile Părinților Apostolici, în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR, București, 1979.

16) IDEM, Epistola a doua către Corinteni, traducere, note și indicii, de Pr. D.Fecioru, Scrierile Părinților Apostolici, în col. P.S.B., vol. 1, EIBMBOR, București, 1979.

17) Sf.GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele Cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, București, 1993.

18) IDEM, Cuvântare la arătarea lui Dumnezeu sau la Nașterea Mântuitorului,

Ed. Herald, București, 2002.

19) IDEM, Despre Preoție, EIBMBOR, București, 1998.

20) IDEM, Opere dogmatice, Ed. Herald, București, 2002.

21) EUSEBIU de CEZAREEA, Viața lui Constantin, în col. PSB, nr. 14, EIBMBOR, București, 1987.

IDEM, Istoria Bisericească, traducere, studiu, note și comentarii de

Pr.Prof.T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, EIBMBOR, București, 1987.

Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere, note și introducere de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2001.

24) IOAN SCĂRARUL, Sfântul, Scara Sfintelor nevoințe, EIBMBOR, București, 1992.

25) Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, traducere, introducere și note pr. D. Stăniloae, în colecția PSB, vol. 80, EIBMBOR, București, 1983.

26) CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad., studiu introductiv și note de Pr. Prof. Dr.Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1989

27) Sf. POLICARP al SMIRNEI, Epistola către Filipeni, în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR, București, 1979.

28) Sf. NECTARIE al PENTAPOLEI, Hristologia, Ed. Iona, București, 2010.

BIBLIOGRAFIE ENCICLOPEDICA

29) ION BRIA, Dicționar de teologie ortodoxa , E. I.B.M.O.R, 1994,

30) Dicționar biblic, Editura Casa Creștină, Oradea, 1995,

31) SOZOMEN, Istoria bisericească, Tipo-Litografia “Cărților Bisericești”, București, 1897.

32) Sf.GRIGORIE de NYSSA, Spunând elinilor că în Dumnezeu sunt Trei Persoane, nu vrem să spunem că sunt și trei dumnezei, trad. și note de Pr. Vasile RĂDUCĂ, în rev. Glasul Bisericii, XLIV, 1985, nr. 10-12.

33) ENCICLOPEDIA BIBLIEI, Editura Logos, 1996;

BIBLIOGRAFIE DOGMATICA

34) JAROSLAV PELIKAN, Tradiția Creștină. O istorie a dezvoltării dogmei, partea IV, Reformarea Bisericii si a dogmei ( 1300-1700),Editura Polirom, 2006;

35) ANDRUTSOS, Hristu, Simbolica, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;

36) BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, I, Ed. Andreiana, Sibiu, 2009;

37) CANEV, Silvestru, Teologia Dogmatică Ortodoxă (cu o expunere istorică a dogmelor), traducere de Gherasim Miron, vol. IV, Iași, 2001;

38) CHIȚESCU, Nicolae, TODORAN, Isidor, PETREUȚĂ, Ioan, Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2005;

39) LOSSKY, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993;

40) MEYENDORFF, John, Teologia Bizantină, traducere Pr. Conf. Alexandru Stan, EIBMBOR, București, 1996;

41) IDEM, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, EIBMBOR, București, 1997;

42) MATSOUKAS, Nikolaos, Teologia Dogmatică și Simbolică II. Expunerea credinței ortodoxe, Ed. Bizantină, București, 2006;

43) POMAZANSKY, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2009;

44) SANDU, Pr.Prof. Ștefan, Istoria Dogmelor, Editura Bren, București, 2002, vol. I;

45) BUCHIU, Pr.Prof.dr. Ștefan, Întrupare și unitate, Ed. Libra, București, 1997;

46) STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, București, 1997;

47) PELIKAN, Yaroslav, Orthodox Dogmatic Theology, Saint Herman of Alaska, Brotherhood, 1997;

48) MANTSARIDIS, Georgios, Morala Creștină II, Ed. Bizantină, București, 2006;

49) REMETE, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episopiei Ortodoxe, Alba Iulia, 2000;

50) SCHWANE, J., Histoire des Dogmes, Tome II, Paris, 1903;

51) IDEM, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991;

BIBLIOGRAFIE IN STUDII SI COMENTARII BIBLICE

52)  GERHARD MAIER, Evanghelia după Luca, comentariu biblic, vol. 4-5, Editura LUMINA LUMII, România, 2013;

53) GERHARD MAIER, Evanghelia după Ioan, comentariu biblic, Editura LUMINA LUMII, România, 2013;

54) GERHARD MAIER, Evanghelia după Matei comentariu biblic, Editura LUMINA LUMII, România, 2013;

55) RAYMOND E. BROWN, S.S. JOSEPH A. FITZMYER, S.J. ROLAND E. MURPHY, O CARM., Introducere si comentariu la Sfânta Scriptură, Editura Galaxia Gutenberg, 2011, VOL 1-7;

BIBLIOGRAFIE SOTERIOLOGICA IN VOLUME DE CARTE

56) CHIȚESCU, Răscumpărarea în Sfânta Scriptură și în scrierile Sf. Părinți, București, 1937;

57) BERDIAEV, Nikolai, Încercare de metafizică eshatologică, Ed. Paideia, București, 1999;

58) IDEM, Hristos – biruitorul iadului, Pogorârea la iad în perspectiva ortodoxă, Ed. Sofia, București, 2008;

59) BEHR, Pr.prof.dr. John, Taina lui Hristos – viața în moarte, Ed. Sophia, București, 2008;

60) BOBRINSKOY, Pr.Prof. Boris, Taina Preasfintei Treimi, EIBMBOR, București, 2005;

61) BRIA, Pr. prof. Ion, Credința pe care o mărturisim, EIBMBOR, București, 1987.

62) IDEM, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedică, București, 1992;

63) BRANISTE ENE, Maica Domnului – o introducere în teotokologia ortodoxă, Ed. Sigma, București, 2006;

64) DINU, Natalia, Sfântul Duh în Spiritualitatea ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2005;

65) GALERIU, Pr. Constantin, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991;

66) EVDOKIMOV, Paul, Femeia și mântuirea lumii, Edit. Christiana, București, 1995;

67) CITIRIGĂ, Pr. Conf.dr. Vasile, Antropologia hristologică, vol. I și II, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2003;

68) CITIRIGĂ, Pr. Conf.dr. Vasile, Hristos – pământul celor vii, Eseuri teologice, Ed. Curtea Veche, București, 2010;

69) FLORENSKY, Pavel, Stâlpul și temelia Adevărului, Ed. Polirom, Iași, 1999;

70) DINU, Natalia, Iisus Hristos –Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, București, 2004;

71) CRISTESCU, Conf.dr. Vasile, Antropologia și fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg și Dumitru Stăniloae, Ed. Trinitas, ediția a II-a, Iași, 2006;

72) † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și Spiritualitate, Ed. Basilica, București, 2009;

73) † MIHĂLȚAN, Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția bisericească, Ed. Episcopiei Oradea, 1993;

74) GAVRILYUK, Paul I., Pătimirea Dumnezeului nepătimitor, Ed. Doxologia, Iași, 2013;

75) ZIZIOULAS, Mitrop. Ioannis, Ființa eclesială, Ed. Bizantină, București, 1996;

76) YANNARAS, Christos, Contra Religiei, Ed. Anastasia, București, 2010.

77) YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței, Ed. Bizantină, București, 1996;

BIBLIOGRAFIE SOTERIOLOGICA DIN REVISTE SI PUBLICATII

78) BELLU, Pr. Prof. Dumitru, „Împărăția lui Dumnezeu și Biserica”, în rev. Studii Teologice, Seria a II-a, anul VIII (1956), nr. 9-10.

79) BIDIAN, Al.-Augustin, „Adevăr și trăire religioasă”, în rev. Studii Teologice seria a II-a, XXV (1973), nr. 7-8..

80) BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, „Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură”, în rev. B.O.R., LXXXIII (1965), nr.5-6.

81) IDEM, „Metoda „teologică” a părintelui Stăniloae”, în rev. Ortodoxia, anul LIV, (2003), nr. 3-4.

82) IDEM, „Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat”, în rev. Ortodoxia, 1973, nr. 2.

83) IDEM, „Crezul sau Simbolul de credință. Locul și rolul acestuia în Biserica Ortodoxă”, în rev. Glasul Bisericii, XLI, 1982, nr. 9-10.

84) IDEM, „Iisus Hristos – Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia”, în rev. Studii Teologice, anul XLIII (1991), nr. 2..

85) Pr. Prof. dr. Ștefan BUCHIU, Conf. dr. Cristinel IOJA, „Dezvoltarea studiilor de Teologie Dogmatică”, în vol. Teologia Ortodoxă în secolul al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, Ed. Basilica, București, 2011.

86) IDEM, „Exigențe actuale ale Teologiei Dogmatice Ortodoxe”, în vol. Teologia Dogmatică Ortodoxă la începutul celui de-al III-lea mileniu, coordonatori Pr. Conf. univ. dr. Ioan TULCAN și Asist. Univ. drd. Cristinel IOJA, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2006.

87) IDEM, „Hristocentrismul Crezului ortodox și semnificația sa pentru Teologia Dogmatică de astăzi”, în rev. Ortodoxia, seria a II-a, II, 2010.

88) IDEM, „Crucea și Învierea lui Hristos”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr.2.

89) IDEM, „Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca revelație divină desăvârșită”, în rev. Ortodoxia, LVIII (2007), nr. 3.

90) IDEM, „Relația dintre cuvânt și taină în teologia Părintelui Stăniloae”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Ed. Universității din București, 2004

91) IDEM, „Chenoză și îndumnezeire”, Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Ed. Universității din București, 2001

IDEM, „Coborârea la iad a Mântuitorului Iisus Hristos, expresie a demnității Sale împărătești”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, Ed. Universității din București, 2005.

BUZESCU, Pr.Prof. N.C., „Unitatea Revelației prin prooroci, Înaintemergătorul și Sfinții Apostoli în Imnologia Octoihului”, în rev. Ortodoxia, anul XXIX (1977), nr. 2.

CARAZA, Diac. Ioan, „Hristologia patristică și concepțiile hristologice contemporane”, în rev. Glasul. Bisericii., LVII, 2001, nr.1-4.

IDEM, Diac. Prof. Ioan CARAZA, „Doctrina hristologică a lui Leonțiu de Bizanț”, în rev. Studii Teologice, anul XIX (1967), nr. 5-6.

CHIȚESCU, Prof. Nicolae, „Sinteză asupra dogmei soteriologice privită interconfesional”, în rev. Ortodoxia, anul XI, (1959), nr. 2.

IDEM, „Întrupare și Răscumpărare în Biserica Ortodoxă și în cea Romano-Catolică”, în rev. Ortodoxia, (1956), nr. 4.

IDEM, „Formula o singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu”, în rev. Ortodoxia, 1965, nr. 3.

IDEM, „Ortodoxia și Bisericile răsăritene mai mici”, în rev. Ortodoxia, 1961, nr. 4.

IDEM, L’Eglise espace de l’Esprit, Rev. “Contacts”, 1997, nr. 97.

101) COMAN, Pr. Prof. Ioan.G., „Învățătura despre mântuire în vechile religii și în teologia patristică” în rev. Ortodoxia, VII, 1955, nr. 3.

101) IDEM, „Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene”, în rev. Ortodoxia, XVII (1965), nr. 1.

102) COMAN, Mgs. Stan. „Sensul ortodox al chenozei față de teoriile `chenotice moderne”, în rev. Ortodoxia, VIII(1956), nr. 3.

103) CONSTANTINESCU, Pr. Prof. Ioan, „Rugăciunea Arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 3.

104) CORNIȚESCU, Pr. Prof. Constantin, „Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștină”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2.

105) CORNIȚESCU, Diac.Prof. Dr. Emilian, „Persoana lui Mesia și lucrarea Sa în lumina profețiilor vechitestamentare”, în rev. Studii Teologice, XXXVII (1985), nr. 9-10.

107) IDEM, „Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după Vechiul Testament”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1.

108) IDEM, „Profeții Vechiului Testament despre Preoție”, în rev. Studii Teologice, XIX (1967), nr. 7-8.

109) DINU, Natalia, „Întruparea Cuvântului, rânduită din veșnicie”, în rev. “BOR”, anul XCIX, (1981), nr. 1-2.

110) IDEM, „Preoția ca slujire a Cuvântului”, în rev. Ortodoxia, anul XXI (1979), nr. 2.

111) IDEM, „Mântuitorul Iisus Hristos Învățătorul nostru supreme”, în rev. Ortodoxia, anul XXXV (1983), nr.1.

112) Anca MANOLACHE, „Învierea și Înălțarea Domnului, încununare a operei de Răscumpărare”, în rev. Ortodoxia, 1969, nr. 2.

113) MIHĂLCESCU, Pr. Ioan, Sinodul III ecumenic din Efes (431), Tipografia Cărților Bisericești, București, 1931.

114) MIHOC, Pr. Asist. Vasile, „Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei”, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2.

115) IDEM, „Fiul Omului” după Noul Testament”, în rev. Studii Teologice, 1971, nr. 1-2.

116) MIHOC, Pr. Drd. Ioan, „Învierea Domnului după Evanghelia de la Matei”, în Revista Teologică, s.n., anul XIV (86), 2004, nr. 2.

117) MIRCEA, Pr.Dr. Ioan, „Explicare la textul chenotic din Filipeni II, 5-8”, în rev. Studii Teologice, XXXIV, (1982), nr. 3-4.

118) IDEM, „Hristos este Pacea noastră”, în rev. BOR, 1983, nr. 11-12.

119) IDEM, „Coborârea la iad a lui Iisus Hristos”, în rev. Mitropolia Moldovei, 1987, nr. 2.

MOLDOVAN, Pr. Ilie D., „Teologia Învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în rev. Studii Teologice, anul XX (1968), nr. 7-8.

NEAGA, Pr. Nicolae, „Tatăl nostru”, în rev. Altarul Banatului, Timișoara, 1994, nr. 1-3.

IDEM, „Preoția în lumina Vechiului Testament”, în rev. Mitropolia Banatului, XXVII (1977), nr. 7-9.

NEAGU, Pr. Drd. Vasile M., „Kenoza lui Hristos și aspectul chenotic al Bisericii”, în rev. Studii Teologice, seria II-a, XXXIII (1981), nr. 1-2.

PAPADOPOULOS, Hrisostom, „Simbolul Sinodului al II-lea ecumenic. Studiu istoric și critic”, Atena, 1924, în rev. BOR, XLIII, 1925.

POPA, Pr. Prof. dr. Gheorghe, „Culturile mitologice și teologia iudeo-creștină. Aspecte hermeneutice”, în rev. Ortodoxia, anul LVIII, nr. 3.

TIȚA, Drd. Michael, „Semnificația soteriologică a coborârii la iad a Mântuitorului”, în rev. Studii Teologice, (1972), nr. 3-4.

REMETE, Pr.Prof.dr. George, „Aspectul ontologic al Răscumpărării”, în rev. Studii Teologice, XXXVI (1984), nr. 9-10.

SAGHIN, Prof. Dr. Ștefan, „Dogma soteriologică după doctrina bisericei ortodoxe”, în rev. Candela, XXII, martie, 1903, nr. 3.

TACHE, Pr. Dr. Sterea, „Mântuirea obiectivă privită interconfesional”, în rev. Studii Teologice, anul XXIX (1977), nr. 1-2.

TOFANĂ, Pr. Drd. Stelian, „Învierea Mântuitorului Hristos, chezășia învierii noastre”, în rev. Ortodoxia, anul XXXVIII (1986), nr. 3.

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, „Învățătura Sf.Atanasie cel Mare despre mântuire”, în rev. Studii Teologice, anul XXV, (1973), nr. 3.

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, „Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume”, în rev. Ortodoxia, anul XXIV (1972), nr. 2.

.