Manipularea Si Cenzura In Mass Media

UNIVERSITATEA HYPERION DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Drept, Jurnalism, Psihologie și Științe ale Educației

Departamentul de Jurnalism

LUCRARE DE LICENȚĂ  

MANIPULAREA ȘI CENZURA ÎN MASS-MEDIA

Coordonator științific: Prof. Univ. Dr. Țuțu Pișleag

Absolvent: Radu Daniel Ionuț

Sesiunea Iunie 2016

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………………….

Capitolul I. Manipularea și cenzura. Abordări generale……………………………………

1.1 Manipularea și cenzura. Definire și caracteristici……………………………………………

1.2 Teorii și modele ale manipulării…………………………………………………………………..

1.3 Legile manipulării………………………………………………………………………………………

1.4 Manipularea în presă, publicitatea mascată și ideologiile televiziunii……………….

Capitolul II. Cenzura……………………………………………………………………………………………

2.1 Apariția și dezvoltarea cenzurii……………………………………………………………………

2.2 Cenzura – Instrumentul de control al propagandei………………………………………….

2.3 Formele și funcțiile cenzurii………………………………………………………………………..

2.4 Masele, mass-media și cenzura……………………………………………………………………

Capitolul III. Concluzii………………………………………………………………………………………..

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

Lucrarea de față prezintă sinteza unor cercetări prezentate în literatura de specializare, pe problematica manipulării și cenzurii în mass-media. Aici vom întâlni toate semnele de întrebare ridicate asupra manipulării și cenzurii. Vor fi prezentate caracteristicile, formele și tacticile de manipulare prin care numeroși oameni sunt supuși zi de zi manipulării.

Vom demonstra cum cenzura în mass-media duce spre manipulare prin lipsa informației. Vom scoate la suprafață tacticile folosite în mass-media prin care masele de oameni sunt deseori manipulate prin expunerea unor imagini, cuvinte sau mesaje subliminale.

În lucrare se vor găsi câteva experimente făcute de marii psihologi ai omenirii prin care au demonstrat că oamenii sunt ușor de manipulat chiar dacă ei au impresia că nu se pot lăsa "duși de nas".

Pe parcursul lucrării vom găsi dovezi și exemple ale manipulării de toate felurile, chiar și în România, arătând apoi efectele catastrofale ale acestor acțiuni.

Lucrarea este desfășurată pe mai multe capitole, fiecare capitol având răspunsul mai multor întrebări puse de-a lungul anilor.

Primul capitol va avea accentul pe manipulare. Aici vom arăta tot ce înseamnă manipulare. Vom explica definiția, formele, caracteristicile manipulării, dar și cum aceasta împreună cu mass-media formează o armă letală asupra societății.

Al doilea capitol va fi desemnat cenzurii. Fiind un subiect mai sensibil, vom încerca să explicăm cum a apărut cenzura, istoria ei, cine a inventat-o și cum s-a dezvoltat ea în zilele noastre de a devenit o armă periculoasă asupra oamenilor din societate.

Ultimul capitol va fi special pentru concluzii unde vom tranșa toate concluziile lucrării de licență.

CAPITOLUL I: MANIPULAREA ȘI CENZURA. ABORDĂRI CENERALE

1.1 Manipularea și cenzura. Definire și caracteristici

Manipularea este procesul prin care determini un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului.

Cuvântul "manipulare" provine de la latinescul "manus" – mână. În dicționarele europene se definește ca mânuirea obiectelor cu alte scopuri.Se are în vedere că la efectuarea acestor acțiuni este necesară dibăcia și istețimea.

Atunci când cineva încearcă să ne schimbe opiniile, atitudinile, emoțiile sau chiar credințele fără acordul nostru, vorbim de manipulare. Cei care încearcă să manipuleze recurg la metode precum înșelăciune, constrângere și chiar amenințare, iar motivele lor sunt de cele mai multe ori bine ascunse.

Manipularea există din cele mai vechi timpuri. Încă din Evul Mediu, oamenii erau manipulați prin tot felul de mijloace, ajungând până și la credința în magie.

Prima dată aș dori să clarific puțin această noțiune, plecând de la definițiile din dicționarul Explicativ al Limbii Române. Aceștia sunt câțiva termeni care au legătură direct sau indirect cu acest fenomen numit manipulare:

"A INFLUENȚA: tranz.(ființe, lucruri) A supune unei influențe; a modifica printr-o influență; a înrâuri. A avea influență, Din fr. influencer

PERSUASIUNE: Acțiune, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru. Din fr. persuasio.

A NEGOCIA:negociez, vb.1. A trata cu cineva încheierea unei conveții econonice, politice, culturale etc. A intermedia a mijloci o afacere, o căsătorie.2.A efectua diverse operații comerciale(de vânzări de titluri, de rente etc). Din fr. negocier.

A MANIPULA: A aranja cu grijă în vederea executării unor experiențe sau operații tehnice sau științifice. Fr. Manipuler. A folisi cu ajutorul mâinilor, dirijând cu dibăcie, a mânui, a manevra."

Abuzul verbal sau emoționarea nu își face prezența în primele trei modalități de convingere, iar partenerul de discuție este întotdeauna liber să-și manisfeste liberul arbitru.

Când oamenii aud cuvântul "manipularea" aceștia aspira spre diverse reacții cum ar fi: teama, dispreț, interes, dorința de a ști mai multe.Puțini sunt însă care nu au o reacție adversă când aud de manipulare, ei având impresia că manipularea este doar un cuvânt și că nu îi poate afecta.

Nimeni nu dorește să fie manipulat de alți oameni sau de sistemul social. Totuși, acest lucru se întâmplă destul de frecvent. Manipularea este o știință și în același timp, o artă folosită începând cu civilizațiile străvechi ca modalitate de a învinge dușmanii și de a cuceri teritorii. Dincolo de forța fizică a unui atacant sau de mărimea grupului de care dispunea acesta, strategia de a găsi punctul slab al opozantului său era și este și în prezent o modalitate mult mai eficientă și facila de a câștiga disputa sau bătălia, după caz.

Doar că atunci când manipularea se transformă într-un mod de a trăi, ea poate deveni toxică pentru cei manipulați cât și pentru manipulator. Prețul pe care îl va plăti cel care manipulează va fi în cele din urmă nu doar lipsa încrederii și-a înstrăinării celorlalți, ci și propria retragere și autoizolare, intimitatea rămânând pentru el un concept vag.

Manipularea poate deveni o problemă foarte serioasă atunci când vine din partea oamenilor apropiați: colegi, prieteni, părinți, partenerul de cuplu și chiar copii. Un comportament manipulativ al unei persoane poate produce multă suferință, uneori cu consecințe destul de grave pe tot parcursul vieții. Când o persoană dragă începe să te descurajeze în tot ceea ce faci, începe să te mintă sau să-ți vorbească urât în intimitate sau în public, când te învinovățește pentru orice, când faci tot timpul ce vrea celălalt și aproape nimic din ceea ce vrei tu sau când celălalt vrea toată atenția ta fără să ofere ceva în schimb, atunci este foarte probabil să fii manipulat și e necesar să iei măsuri pentru a salva cât a mai rămas din încrederea ta, din respectul și iubirea pe care le merita orice om.

De asemenea, trebuie să fim neapărat atenți și la noi înșine și să verificăm în permanență dacă am devenit sau suntem pe cale să devenim manipulatori.

Pentru a recunoaște mai ușor profilul unei persoane care manipulează, voi menționa câteva considerențe de ordin practic: manipulatorul nu poate fi empatic, nu va sta să te asculte, să te înțeleagă, să te susțină și să fie alături de tine cănd îți este mai greu, el îți va oferi soluțiile lui, îți va spune cum să faci, îți va stabili prioritățile , programul, garderoba, prietenii, ieșirile și multe altele, Acestea sunt modalități clasice prin care manipulatorul obține ce dorește. Și, deși obține ceea ce dorește, nu se oprește aici, deoarece nu este vorba doar de satisfacție de moment ci de dominare pe termen lung . Manipulatorul are nevoie să domine pentru a se simți superior și pentru a-și manifesta grandiozitatea care provine, de fapt, dintr-o stimă de sine extrem de redusă, El nu își poate asuma responsabilități, nu respectă reguli și norme, cu excepția celor proprii, nu poate învăța din experiență și nu poate menține relații de durată deși le initiiaza cu ușurință. Va minți rapid și ușor și va exploata cât de mult i se permite toată gama de emoții prin intimidare, uneori chiar și prin violență.

Figura nr. 1 (www.google.ro)

Cenzura este prevenirea desiminării informației către public de către un grup de control. De obicei, cenzura este realizată de guverne, grupuri religioase sau de către mass-media, dar exista și alte forme de cenzură. Păstrarea informațiilor secrete oficiale, secretelor comerciale, proprietății intelectuale și comunicațiilor privilegiate avocat-client nu sunt de obicei descrise de cenzură, atâta timp cât rămân în limite rezonabile. De aceea, termenul cenzură poarta deseori o simplificație de represiune prin secretizarea informațiilor.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române găsim mai multe înțelesuri pentru "cenzură".

"CENZURÁ, cenzurez, vb. I. Tranz. A aplica cenzură. ♦ Fig. A exercita un control asupra moravurilor. – Din fr. censurer.

CENZURÁ vb. I. tr. 1. A aplica măsuri de cenzură; (p. ext.) a opri, a interzice (o publicație). 2. A controla, a supraveghea (moravurile). fr. censurer, it. censurare.

CENZÚRĂ, cenzuri, s. f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control. 2. Demnitatea, funcția de cenzor în vechea Romă. – Din lat. censura, fr. censure. "

Când vorbim de cenzură, vorbim de un cerc restrâns de lucruri/informații de care publicul poate avea parte. Cenzura există peste tot, în special în mass-media, televiziune acolo unde practic ea este aplicată în proporție de 60-70%.

Ea se aplică la absolut orice, de la unele imagini ilustrând diferite acțiuni până la niște simple cuvinte care sunt considerate interzise de unele guverne sau grupări religioase .

În perioada comunistă cenzura era considerată un lucru foarte important în conducerea statului deoarece delimitarea gândirii și comportamentului oamenilor era un lucru esențial în a avea putere.

Deținearea de informații înseamnă putere, cine deține informații are și control asupra unor lucruri de care nu toți sunt conștienți de ele.

Statul prin cenzură oprește mulțimea de oamenii să afle jocurile pe care aceștia le pun la cale. Dacă stăm să reflectăm un pic asupra acestui lucru, ne ducem ușor spre manipulare.

Figura nr. 2 (www.google.ro)

1.2 Teorii și modele ale manipulării

Manipularea poate fi verbală, fizică, sexuală, emoțională, pecuniară și în oricare dintre aceste situații este exploatată foarte bine vulnerabilitatea umană, naivitatea, lipsa de experiență, bunătatea, vinovăția, neputința, sinceritatea, frica, îndoiala. În situații cotidiene suntem obișnuiți cu anumite forme de manipulare subtilă pe care de obicei o folosesc comercianții, prezentatorii de știri sau politicienii și cu excepția celor care sunt foarte naivi, oamenii pot pune lucrurile cap la cap atunci când le interpretează mesajele.

Există diferite criterii de clasificare a manipulării, astfel după amplitudinea pe care o au, manipulările pot fi:

1.manipulări mici

2.manipulări medii

3.manipulări mari

Manipulările mici – acest tip de persoasiune este obținut prin modificări minore ale situației sociale totuși, uneori poate genera efecte surprinzător de ample.

Psihologii Scott Praser și Jonathan Freedman au inițiat un experiment în anul 1966, care a demonstrat eficacitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră. Una din ele este "Piciorul în ușă". Această tehnică constă în determinarea oamenilor să accepte o concesie majoră. Pentru aceasta este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru că abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. După cum arată rezultatele experimentului, șansele de reușită se vor tripla utilizant respectiva tehnică. Deși tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice uneori la nivelul unei societăți întregi.

Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate, țăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel național, însă prețul de achiziție care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în așteptarea unui preț mai bun. Prețul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus țăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creșterea generală a prețurilor, cât și în deteriorarea situației financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-și valorifice recoltele pentru a obține surse de finanțare a lucrărilor din anii următori. O strategie similară a fost folosită și pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zahărului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahăr din România au fost aduse premeditat în stare de faliment pentru a permite importurile aducătoare de comisioane fabuloase.

O altă tehnică de manipulare este "Trântitul ușii în față". Deși total opusă ca esență, cu cea descrisă anterior, efectele sunt aceleași, Prin această tehnică, oamenii sunt determinați să accepte o anume concesie, prezentandu-le în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate șansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută în vedere de la bun început. Aceasta are toate șansele de a fi acceptată, deoarece, prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.

Manipulări medii – sunt tehnicile de manipulare care se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu implicații care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că în majoritatea cazurilor, puterea de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată.

Stanley Milgram a inițiat o serie de experimente cu rezultate surprinzătoare în ceea ce privește supunerea individului față de o autoritate, experimentele au demonstrat cum niște oameni obișnuiți, aflați sub permanentă presiune psihică din partea unei autorități, pot da dovadă de cruzimi inexplicabile. Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autorități sau dimpotrivă să declanșeze revolte puternice, alte modalități de manipulări medii pot fi și cele prin care se urmărește dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacurilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. În esență, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitare și fără remușcări din partea executanților, majoritatea proveniți dintre oamenii obișnuiți.

Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curățarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un mostru nedemn si periculos pentru specia umană, eventual, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotație omenească, Metodele utilizate constau în impunerea prin mass-media a unor materiale de presă falsificate, caricaturi, sloganuri agresive în care inamicii sunt prezentați drept niște nebuni violenți și periculoși. Dezinvidualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în anonimat. eliberarea de sub constrângerile inerente impuse de un comportament normal în societate (responsabilitate față de propriile acțiuni), eliberarea obișnuită prin această pierdere în anonimat, conduce la o creștere a agresivității, a manifestărilor deviante care astfel nu s-ar fi declanșat.

Un exemplu bun pentru acest tip de manipulare îl putem da tot în România anului 1989. În România acelui an, autoritatea supremă era reprezentată de Nicolae Ceaușescu. Cultul personalității fusese în asemenea măsură dezvoltat, încât distanța dintre el și restul ierarhiei comuniste era imensă. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunări de marionete al căror unic rol era de a aplauda și de a aproba deciziile dictatorului.

În acest context, trebuie remarcat faptul că debutul revoluției s-a produs la Timișoara, exact în zilele în care Ceaușescu se afla într-o vizită în Iran. Lipsa autorității supreme din țară a făcut mult mai ușoară ridicarea maselor în numele redobândirii acelei libertăți mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timișoara, datorită cărora mulți alți locuitori ai României au văzut că sunt și alții care gândesc asemenea lor și au curajul de a refuza supunerea necondiționată, a ușurat extinderea la nivel național a acțiunilor de protest, urmându-se lozinca bine cunoscută Azi în Timișoara, mâine-n toată țara. Revenit de urgență la București, Ceaușescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat într-un veritabil butoi cu pulbere căruia îi lipsea o singură scânteie. Și aceasta a venit din partea unui mic grup, ale cărui acțiuni au determinat explozia mulțimii și fuga precipitată a dictatorului. Însă chiar și fugărit, simpla lui prezență era o amenințare, așa că, după ce a fost capturat, s-a luat măsura eliminării sale fizice, în urma unui proces extrem de sumar. O dată cu el a fost împușcată și Elena Ceaușescu, deoarece, în ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefală și trebuia ca ambele capete să dispară, pentru că simpla lor prezență putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a țării.

Peste o mie de oameni au fost uciși în revoluția română fără că autorii să fie descoperiți. Până în 22 decembrie, situația s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Puțini dintre cei descoperiți că au tras susțin că nu au făcut decât să execute niște ordine, iar cei care au dat respectivele ordine susțin că nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizică a manifestanților. S-a creat astfel o fragmentare a acțiunilor de ucidere, încât nimeni să nu aibă întreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, până la execuție.

Manipulările mari – sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat. În același timp trebuie observat că, tocmai datorită acțiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiții și obiceiuri, conturează mentalități, determină curente "la modă" sau chiar ample manifestări protestatare.

Pentru foarte mulți este ușor de remarcat o manipulare minoră, de genul "trucurilor" electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștințe cât mai mare are o importanță secundară în comparație cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate.

După cum sublinia psihologul elvețian Jean Piaget, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoștințelor necesare viitorului adult, școala îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare față de autorități, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai târziu îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor și diverselor reglementări sociale, să se supună din instinct șefilor de la viitorul său loc de muncă și autorităților statului.

În al doilea rând, elevul este obișnuit cu simțul responsabilității, prin obligația de a-și face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, în cadrul unor examinări periodice, de a-și ordona timpul și metodele de studiu în așa fel încât să depășească succesiv "obstacolele" reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrări de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte ușor în sistemul social din care face parte, își va îndeplini în mod firesc obligațiile familiale, profesionale și sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini și probleme de care depinde succesul în carieră pe care și-a ales-o, precum și accesul spre un standard superior de viață.

Cea de-a treia menire a sistemului educațional o reprezintă obișnuirea elevului cu necesitatea respectării unui program strict. Faptul că trebuie să fie prezent la școală, în fiecare zi, la aceeași oră, cu avertizarea că orice minut de întârziere îi poate aduce penalizări, că lecțiile și pauzele au o durată bine stabilită, întotdeauna aceeași, că întreg anul școlar este împărțit în perioade de studiu și vacanțe, toate acestea îl obișnuiesc cu acceptarea firească a programului de lucru de mai târziu și cu respectarea lui instinctivă.

În al patrulea rând, sistemul educațional promovează spiritul de competiție. Notele, premiile de la sfârșitul fiecărui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur îi creează viitorului adult obișnuința de a se zbate pentru promovarea profesională spre trepte salariale superioare, pentru prime și alte diverse onoruri, pentru obținerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalți și să-i sporească respectul de sine.

În afara acestor caracteristici generale, sistemul de învățământ este în așa fel alcătuit, încât să modeleze comportamentul și gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemele totalitare, uniforma școlară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând mult mai ușoară disciplinarea și manipularea individului.

În sistemele democratice, obligativitatea purtării unor uniforme standard nu există, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalității individuale. Și totuși, unele instituții de învățământ, particulare în majoritate a cazurilor, le impun elevilor și studenților purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii și studenții unor instituții similare. Se creează astfel sentimentul apartenenței la un grup social, care se dorește de elită sentiment ce își va arăta roadele mai târziu, când foștii elevi sau studenți se vor susține și ajuta între ei, tocmai datorită acestui sentiment. Ceea ce nu se poate întâmpla în societățile în care absolut toți foștii elevi au purtat o uniformă standard.

Rămânând la analiza sistemului de învățământ ca instrument de manipulare majoră, trebuie observată și structura subiectivă a programelor de studiu și chiar a manualelor în sine. Regimurile totalitare politizează programa școlară începând cu primele clase, prin introducerea unor obiecte care urmăresc inocularea doctrinei respective, de la cea mai fragedă vârstă, în mintea viitorului adult. De asemenea, manualele de studiu al limbii materne, de filozofie, istorie, geografie etc, sunt strict cenzurate pentru a educa elevul în spiritul doctrinei dominante. Deși mai puțin stridentă, manipularea prin construirea unui sistem de învățământ specific există și în societățile democratice. De fapt, fiecare sistem politic și social își educă cetățenii în spiritul propriului său sistem de valori, al propriilor sale legi și regulamente.

Nu există țară, oricât de neînsemnată, în care structura educațională să nu inducă un comportament de fidelitate față de națiune și de stat, de respect față de istoria națională, prezentată cu o subiectivitate evidentă pentru un observator neutru, în așa fel încât să motiveze și să susțină doctrina promovată de regimul aflat la putere. Având în vedere rolul sistemului de învățământ, dar și întreaga complexitate a legilor și regulamentelor specifice unei anumite societăți, comportamentul și gândirea cetățenilor obișnuiți sunt în așa fel modelate, încât să se conformeze și să accepte cu naturalețe concepțiile și standartele care definesc ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce interzis, ce este moral și ce imoral, ce este valoros și ce este lipsit de importanță, ce este adevărat și ce este fals.

Metodele utilizate sunt dezinformarea, discreditatea și propaganda.

Dezinformarea este definită ca "o tehnică ce permite furnizarea de informații generale eronate unor terți, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăți dorite de dezinformatori" . Discreditarea, mistificarea adevărului, propaganda fac parte din arsenalul modern al manipulatorilor. Toate au la bază un singur lucru: informația. Metoda manipulării indivizilor prin discreditare este deosebit de eficientă. În primul rând distruge imaginea persoanei vizate prin acest procedeu. În al doilea rând, consecința imediată a acestui fapt este pierderea de către subiect a sprijinului sau a încrederii de care se bucura până atunci. În cadrul acestei tehnici de manipulare este foarte ușor de găsit țapi ispășitori care să fie vinovați de anumite fapte pe care nu le-au întreprins. Este cea mai răspândită formă de manipulare a populației , fiind în același timp unanim acceptată ca atare. Propaganda de cele mai multe ori, este confundată cu publicitatea sau reclama. Numai că propaganda reprezintă o bombardare persuasivă cu același tip de informații pentru înlocuirea unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipulator pentru controlarea maselor. Ca o manipulare să fie cât mai eficientă, trebuie îndeplinite câteva condiții exentiale: numărul persoanelor care receptează mesajul să fie cât mai numeros, timpul între emiterea și receptarea mesajului să fie cât mai scurt, canalul de transmitere a mesajului să fie specializat în transmiterea de informații publicului larg.

Figura nr. 3 (www.google.ro)

1.3 Legile manipulării

De-a lungul timpului s-au dezvoltat mai multe legi ale manipulării.

Manipulatorii au încercat să își perfecționeze tehnicile și au creat cinci legi care stau la baza manipulării.

În total au fost create 5 legi:

– Legea contrastului

– Legea reciprocității

– Legea coerenței

– Legea autorității

– Legea simpatiei

Legea numărul 1: Legea contrastului

Această lege spune că două lucruri identice par diferite atunci când sunt puse alături sau, alt sens, un lucru poate capăta dimensiuni diferite în funcție de contextul în care este plasat.

De exemplu, să zicem că vreți să cumpărați o mașină cu 10.000 $. După ce vă lasă să vă acomodați cu această cifră, vânzătorul începe să vă arate, pe rând, și dotările suplimentare: radio (200 $), telecomandă (100 $), alte facilitați (150 $) și, în final, vine fraza:
„Nu puteți lăsa o asemenea mașină fără sistem antifurt. Costa doar 500 $!”.
Aceste ultime sume vi se vor părea minore față de cei 10.000 $. Oricine are experiența în vânzarea de mașini știe că se poate ajunge la niște prețuri total uluitoare doar datorită unor accesorii aparent inofensive. Și în timp ce voi rămâneți cu contractul semnat, întrebându-vă cum a fost posibil și fără a putea învinui pe altcineva decât pe voi înșivă.

Legea numărul 2 : Legea reciprocității

Sună astfel: dacă cineva ne dă ceva ce ni se pare valoros, simțim dorința să dăm ceva în schimb.  Legea aceasta este cea care permite fiecăruia dintre noi să-și alcătuiască un fel de "bancă a favorurilor”, știind că ce a dat nu este pierdut, pentru că o să-i vină într-un fel sau altul înapoi. Mecanismul ni se pare atât de firesc și necesar totodată, încât nu ne-am oprit niciodată să reflectăm asupra măsurii în care ne implica și ne condiționează; dar fiecare dintre noi păstrează o "evidentă contabilă” extraordinar de precisă despre ce a dat și a primit în relația cu ceilalți și face tot posibilul pentru a păstra echilibrul.

Legea Reciprocității merge foarte bine și, fără îndoială, întreaga societate are un beneficiu extraordinar din faptul că membrii ei respectă această lege. Nu ne miră deci că cineva care nu restituie o favoare sau o restituie greșit (favoarea oferită în schimb este mai „mică” sau vine prea târziu) este exclus din mecanism și capătă o serie de etichete negative: profitor, ingrat, nerecunoscător, parazit, etc. Problema este că, din teamă de a căpăta o astfel de etichetă, exageram adesea (inconștient) în cealaltă direcție și devenim o pradă ușoară pentru cineva care vrea să profite de noi.

Într-adevăr, Legea Reciprocității poate fi folosită abil pentru a ne face să ne simțim datori și să consimțim la cereri pe care, în mod normal, le-am fi refuzat. Interesant este că obligația de a ne revanșa există și atunci când cadoul său favoarea nu au fost deloc solicitate, lucru care permite manipulatorului să aleagă cadoul inițial și felul în care noi să ne plătim datoria.
Mai mult, ne este extraordinar de greu să ne opunem unei astfel de acțiuni chiar și atunci când intenția de manipulare este evidentă.

Un exemplu ar fi cum unele firme oferă gratuit eșantioane din produsul pe care-l vând. Explicația oficială este că i se da astfel publicului posibilitatea de a proba și de a se familiariza cu produsul. În realitate, eșantionul gratuit constituie un cadou și se apelează astfel la legea reciprocității: probabilitatea ca beneficiarul cadoului să cumpere produsul crește enorm.

Legea numărul 3 : Legea coerenței

Legea coerenței spune că atunci când cineva ia o poziție, verbal sau în scris, în legătură cu ceva, o să tindă apoi să apere acea poziție și se va comporta în consecință, indiferent dacă poziția lui are sens și, deseori, în ciuda evidenței contrariului. Nevoia de coerență ne împinge să aducem "pe aceeași lungime de unda”, credințele sau comportamentele noastre cu ceea ce am zis sau am făcut.

Legea numărul 4 : Legea autorității

Să presupunem că, răspunzând unui anunț din ziar, cineva se oferă voluntar pentru un experiment, care se ține la Facultatea de Psihologie, despre „efectele pedepsei asupra procesului de învățare și a memoriei”. Coordonatorul experimentului, un profesor de la facultate, îi spune respectivului că va avea un partener, anume pe dvs., și ca dvs. trebuie să vă amintiți niște cuvinte pe care le-ați memorat deja. În timp ce vă leagă de un scaun și vă atașează niște electrozi la piept, coordonatorul îi explica voluntarului ca sarcina lui este că, pentru fiecare răspuns incorect, să vă administreze un șoc electric prin intermediul unui comutator pe care îl are la dispoziție. Intensitatea șocurilor va fi din ce în ce mai mare. Voluntarul devine un pic îngrijorat, dar coordonatorul îl liniștește spunându-i că șocurile, chiar dacă la un moment dat vor fi dureroase, nu vor avea nici efect permanent.

Și experimentul începe. După câteva răspunsuri corecte, o dați în bară și partenerul vă sancționează prompt: 15 V, o mică tresărire, nimic grav. Urmează alte câteva greșeli: 30 V, 45 V, 60 V… Șocurile încep să fie dureroase, la 120 V țipați. La 150 V urlați de-a binelea și spuneți că vreți să renunțați, dar coordonatorul îi cere voluntarului, pe un ton ferm, să continue. La 190 V încercați să vă smulgeți din scaun, de-abia vă puteți concentra pentru a da un răspuns… 240 V, 255 V, 270 V… Vă rugați, loviți cu picioarele în pereți de durere, răspundeți la întâmplare… Partenerul dvs. e alb la față, dar coordonatorul țipa la el să nu renunțe și el continua să apese pe comutator. Este cumva un coșmar? Facultatea asta de psihologie e chiar o facultate sau o cameră de tortură condusă de psihopați?

Experimentul descris anterior nu este imaginar; el a fost făcut în realitate acum 20 de ani, dar scopul lui nu avea nici o legătură cu procesul de învățare; se urmărea doar să verifice până la ce punct un om obișnuit era capabil să aplice un asemenea tratament unui nevinovat, fără nici un alt motiv decât ordinele unei autorități (reprezentate în cazul de față de coordonator). Victima, evident, nu primea nici un șoc electric, ea era un actor angajat de cercetători să simuleze efectele descrise mai sus. Poate părea de necrezut, dar aproape 70% din cei testați (persoane normale și alese la întâmplare) au urmat ordinele primite, ajungând să administreze șocul maxim de 450 V, în ciuda suferinței evidente a „victimei”. Să menționăm că acești voluntari erau perfect conștienți de durerile pe care le provocau, experimentul nu le plăcea deloc, vroiau să plece, dar continuau totuși să apese pe comutator când coordonatorul le cerea s-o facă. Concluzia experimentului confirma un aspect ce ne îngheață sângele în vene: anume disponibilitatea persoanelor adulte de a urma până la extrem ordinele unei autorități.

Se întâmplă adesea să subevaluăm forța lucrurilor evidente: dintre toate comportamentele automatice pe care le analizăm în această serie de articole, acela de a executa ordinele sau de a asculta sfaturile care vin din partea cuiva aflat într-o poziție de autoritate are forță cea mai mare. Ni se pare atât de evident că trebuie să ne supunem unui ordin venit „de sus”, încât acordăm foarte puțină atenție acestui lucru.

Legea numărul 5 : Legea simpatiei

Această lege spune că vom accepta mult mai ușor o cerere dacă ea este făcută de un prieten sau de o persoană pe care o cunoaștem și o știam.

Pe de altă parte, când cererea este făcută de către un necunoscut, probabilitatea ca noi să acceptăm cererea este în funcție de cât de simpatică și plăcută ni se pare persoana respectivă.

Manipulatorii au, de regulă, doua maniere de a manipula și le aleg în funcție de persoana cu care relaționează: prin lingușire, persuasiune, viclenie sau prin victimizare."săracul de mine", pentru ai convinge pe ceilalți să le acorde simpatie și milă. Ideea de bază este, "trebuie să-i prostesc pe oameni să-mi dea ceea ce vreau".

În spatele acestui comportament se ascund câteva motivații posibile: nevoia de a-și atinge scopurile și de a câștiga cu orice cost, o nevoie puternică de a fi puternic și superior față de ceilalți, nevoia aproape obsesivă de a fi în control.

Este dificil să faci un portret robot al manipulatorului deoarece oamenii sunt diferiți, provin din familii diferite și acționează diferit chiar dacă au stimuli identici.Unele caracteristici comune sunt:

a) Insistă să facă lucrurile așa cum consideră el că este corect, dar nu îți cere în mod direct acest lucru. În mod repetat, te roagă frumos spunându-ți cât de bine te pricepi sau se întreabă retoric ce s-ar face fără tine, îți spune să-ți schimbi perspectivele "învechite" și să fii deschis la nou, îți spune că are treabă multă și îi este imposibil dar "data viitoare mă voi ocupa" deși nu va face asta spunând că a uitat. În cazul în care lucrurile nu ies deși el spunea că așa e bine, te va învinovăți că ai făcut ceva greșit și te va eticheta ca fiind incapabil, neputincios, te va disprețui și se va plânge că nu poți înțelege mai nimic.

b) Totul pentru el este o competiție la care ține foarte strâns scorul. Și, de obicei scorul trebuie să fie în favoarea lui. Și pentru că în dreptul adversarului nu poate concepe să se afle alta cifra decât 0, el este atent la toate aspectele, începând cu felul în care se îmbrăca (un fel atrăgător și elegant) până la locurile în care ia masa, vacanțele în care merge și conversațiile pe care le are. Performanțele sale sunt "perfecte"și își dorește să devină de neînlocuit, este interesat în mod excesiv de sport sau de ultimă modă în nutriție. Pe scurt, este bine educat, amuzant, spiritual și foarte inteligent însă își folosete aceste calități într-un mod care se dovedește a fi nefavorabil pentru ceilalți. Un manipulator are nevoie să aibă ultimul cuvânt chiar dacă nu are dreptate. Pentru a-și atinge acest scop, alege de obicei persoane arătoase, cultivate dar credule sau vulnerabile. Sigur că victoria răsunătoare a unui manipulator, va fi să domine o persoană puternică, chiar și pentru scurt timp(în acest caz, cel manipulat va ieși destul de repede dintr-o relaie cu o astfel de persoană și chiar va trăi sentimente de durere și suferința, nu va fi rănit pentru totdeauna)

c) Este convins ca manipularea este singura cale de supraviețuire și că o comunicare sinceră nu îl poate ajuta cu nimic. Va apărea ca o ființă rănita, incapabilă să se descurce, va acuza tot felul de dureri sau chiar boli, se va simți în permanență neînțeles, nedreptățit, intimidat, criticat. Este foarte posibil să pară că intră în depresia "vai mie" sau că devine neajutorat și insistă în ideea că nu este acceptat, iubit și îngrijit. Va trage pe lângă el oameni cu dorințe profunde de a salva și care îl vor îngriji până la epuizare, neprimind nimic în schimb, nici măcar un simplu "mulțumesc". Acest manipulator spune foarte des "am să mor fără tine" și orice încercare a celuilalt de a schimba ceva îi va crea acestuia un sentiment profund de vinovăție.

d) Îi este foarte ușor să creeze un sentiment de inadecvare în ceilalți și îi poate convinge să își schimbe viața: să vândă casa, să divorțeze, să schimbe strategia managerială, să nu își ceară drepturile. Celor apropiați le poate afecta într-atât familia de origine, chiar de proprii copii rămânând în acest fel la dispoziția manipulatorului.

e) Nu mai folosește inteligența pentru iluzionarea celuilalt, ci intimidarea crudă. Acesta este manipulatorul a cărui nevoie de control se aseamănă bine cu nevoia de a respira. Această indimidare se obține deseori prin violență și se poate regăsi mai ales în familie dar de multe ori și la locul de muncă, intimidarea pleacă de la abuz sentimental, tachinare, jigniri, glume degradante până la amenințare, lovire, îmbrâncire, bătaie. Aceste persoane nu pot fi evitate de la început deoarece primele apariții nu dau de bănuit. Abia mai târziu, la amintirea clipelor de început, victimele realizează că au fost câteva semne clare. Intruziunea manipulatorului poate fi percepută de victimă ca un interes mărit pentru ea, gelozia poate fi percepută ca iubire, duritatea ca pe un caracter călit, supărările și furiile sale ca reacții firești la greutățile vieții.

Există câțiva factori care ne determina să simpatizăm o persoană mai mult decât alta. Și, desigur, cum sunt folosiți acești factori de către profesioniștii manipulării, pentru a obține de la noi ceea ce doresc.

1. Aspectul fizic

Faptul că persoanele cu un aspect plăcut au mai multe avantaje în majoritatea situațiilor vieții sociale este de necontestat. Explicația? Cercetările au demonstrat că persoanele frumoase, indiferent că este vorba de bărbați sau de femei, ni se par mai talentate, mai inteligente, mai pregătite și chiar mai cinstite și mai de încredere. Acest mecanism acționează la nivelul subconștientului și, drept urmare, nu vom analiza cât de mult suntem influențați de astfel de lucruri.

2. Asemănarea

Avem tendința de a accepta mai ușor cererile persoanelor cu care ne asemănăm. O să-i ascultăm cu mai mare plăcere pe cei care sunt din același partid sau echipă, ori au aceeași religie sau meserie cu noi.

La fel, asemănările de păreri, trăsături de caracter, stil de viață, fel de a se îmbrăca, același loc de origine, zodia comună etc. sunt elemente care, deși ne par mici și nesemnificative, ne determina să-l considerăm pe un interlocutor mai simpatic și mai de încredere. Iar un manipulator poate găsi foarte ușor puncte de contact, adevărate sau presupuse, pentru a se arăta cât mai asemănător cu noi.

3. Complimentele

Descoperim aici niște dimensiuni absurde ale credulității omenești: dorim cu atâta disperare să plăcem celorlalți (și suntem chiar stresați de acest lucru), încât suntem tentați să credem, fără să stăm pe gânduri, toate laudele, indiferent de cine ni le face, chiar și atunci când sunt false, făcute cu scopul de a se obține ceva de la noi.

Un manipulator expert este în stare să descopere aceste „zone” sensibile cu numai două-trei întrebări bine puse și apoi să le folosească din plin în avantajul lui.

4. Cooperarea

Apreciem mai mult pe cineva și suntem mai dispuși să-l ascultăm dacă avem convingerea că muncește împreună cu noi pentru un obiectiv comun. Profesioniștii manipulării știu perfect acest lucru și vor încerca să sublinieze orice element de interes comun (dacă nu există un astfel de element, îl vor inventa pur și simplu), pentru a demonstra că scopul urmărit este același, iar avantajul-reciproc. Atrag atenția asupra abilitații oamenilor politici de a proceda așa atunci când trebuie să ceară sacrificii poporului.

5. Asocierea de idei

Dacă cineva ne dă o veste proastă, suntem tentați să-l privim cu antipatie, deși nu are nici o vină; e suficientă simpla asociere de idei pe care o facem (datorită unei serii de macanisme pe care nu avem spațiu să le analizăm, creierul pune automat în legătură două lucruri sau stări de care ia cunoștința în același timp, chiar dacă nu aste nici o relație logică între ele). Din acest motiv, fiecare încearcă din instinct să se asocieze cu lucruri pozitive și să se țină departe de cele negative.

Figura nr. 4 (www.google.ro)

1.4 Manipularea în presă, publicitatea mascată și ideologia televiziunii

Manipularea în presă

Manipularea este un fenomen omniprezent în toate spațiile geografice sau mediatice. Viața noastră, a consumatorilor de televiziune, radio sau presă este influențată, vrem nu vrem, de către mass-media. Așa numitele "rețele de succes" nu sunt de multe ori decât tentative de manipulare a telespectatorului sau cititorului de ziare. Dar de cele mai multe ori nu suntem conștienți de asta, nici chiar atunci când suntem afectați în mod direct.

Pentru a forma sau schimba o anumită opinie publică la un moment dat, cu scopul de a-și promova interesele, presa dispune de propriile ei mijloace și tehnici de care face uz după caz, nemaifiind nevoie să apeleze la un alt intermediar sau suport pentru aceasta.

Din interior, manipularea urmează interese care țin de jurnalist, interesele patronale sau de trust, concurența. Interesele jurnalistului deși ar trebui să fie o meserie de rutină și în mare parte de anonimat, faptul că presa are putere, influență și credibilitate asupra oamenilor îi face și pe ziariști să-și aroge uneori o aură de "arhangheli", cărora li se cuvine orice. Printre motivele care îi fac pe jurnaliști să-și dorească să mistifice adevărul în favoarea propriilor interese în numele acestei ideologii se numără și tentația vedetismului manifestat mai ales în televiziune din încercarea de a apărea pe ecran cu orice preț, cu motiv sau fără, în transmisiuni însăilate sau în "vox-pop"-uri în care imaginea reporterului ar trebui să fie ultimul lucru care să conteze.

Nici presa scrisă nu scapă însă de această dorință acută de vedetism prin grafomania manifestată de ziariști, tendința de a scrie cât mai mult cu sau fără subiect interesant, ca să nu lași altcuiva informațiile sau ca să acoperi cât mai mult din spațiu. Tot la această secțiune referitoare la interesele jurnalistului putem adăuga și unele jocuri la care unii recurg prin publicarea unor articole favorabile, utilizarea unei publicități mascate sau crearea unui eveniment în înțelegere cu subiectul. Nici mică propaganda pe acreditarea unei idei favorabile surselor sale, nu trebuie ignorată. Aceasta este realizată în scopul relației cu acestea pentru subiecte viitoare. Ultimul interes prezentat de către jurnalist îl constituie fixația unghiului de abordare prin insistența păstrării unghiului de abordare pentru care și-a pregătit demonstrația, deși realitatea arată altceva. Intrând pe acest teritoriu al manipulării din interiorul mass-mediei punctez și interesele patronale, care nu sunt deloc de neglijat. Aici regăsim, cu un pic de atenție, interesele politice mascate ale patronului sau acționarilor și restricțiile publicitare cum ar fi embargoul tacit de a difuza informații dezavantajoase despre cei care cumpără timp sau spațiu de reclamă în respectivul produs media. Din grabă de a publica primii, de a avea exclusivitate, de a crește rating-ul conduc spre situația ca multe dintre materialele jurnalistice să sufere de distorsionarea adevărului pentru a fi „unic”.

Prin maniera în care este redactat un articol ascunde adesea, sub aparența de neutralitate și obiectivitate, aprecieri ale jurnalistului sau ale instituției media pentru care lucrează. Există mai multe tehnici prin care se poate strecura opinia jurnalistului în informația prezentată cum ar fi tonul ca limbaj orientat.

Utilizarea după caz a unui ton triumfalist, peiorativ, ironic, poate influența perceperea unui eveniment ca fiind pozitiv sau negativ. Utilizarea ghilimelelor fără scopul cătării este o metodă subtilă de a induce îndoiala asupra unui eveniment sau de a discredita un fapt. O anumită opinie se poate impune și prin ceea ce se cheamă "cuvinte magice”, adică acei termeni cu conotație pozitivă cum ar fi: flexibilitate, toleranță, dezvoltare, creștere, tehnologie sau negativă: radical, ilegal, primitiv, protecționism,fundamentalism. Repetarea respectivilor termeni poate duce la dobândirea unei valori de sine stătătoare a acestora indiferent de context, pe care simpla lor pronunțare să o activeze.

Nu întotdeauna informația se obține prin observarea directă a faptelor de către jurnalist. De cele mai multe ori sursele sunt cele care furnizează informațiile ce vor deveni știri. Fie că sunt persoane implicate cum ar fi: experții, martorii sau instituții politice, juridice, întreprinderi,poliție sau documente ca anchete, comunicatele și studiile. Rolul lor rămâne hotărâtor în furnizarea informațiilor către jurnaliști. Și în presa română, dar și în presa altor state se întâmplă acest lucru, din pricina etern invocatei lipsei de timp care privilegiază informațiile preambalate cum sunt cele provenind de la surse sau cel mai adesea chiar redactate deja. Departamentele de relațile publice sau cabinetele de presă, departe de a fi dezinteresate, se întrec în a deveni surse de informații pentru presă, care, prin însuși faptul că privilegiază unele surse în defavoarea altora, participă la un exercițiu de manipulare concertat, pe de o parte răspunzând intereselor surselor, pe de altă parte favorizându-și interesele proprii sau bunele sale relații cu acea sursă. Un alt efect devastator pentru manipularea publicului îl au studiile solicitate Consiliului Național al Audiovizualului, unde interesul servește, evident, celui care îl solicită. Astfel de cele mai multe ori am putut urmări aceste studii date ca exemplu al „rating”-ului, ceea ce denotă bună calitate a produselor media rezultate din acel mijloc de informare. Participăm tacit la toate aceste fenomene și avem puterea de a judeca în funcție de ceea ce primim și anume dacă serviciile pe care le oferă sunt obiective sau nu.

Falsă informație parțială este practica cea mai întâlnită în presă atunci când vine vorba despre intenția de manipulare. Ea constă în a falsifica prin orice mijloace, cum este omisiunea – scoaterea în evidență a unor părți în defavoarea altora.

Publicitatea mascată

Publicitatea este un termen de origine latină, care provine de la verbul latinesc „publico-publicare” ceea ce semnifica „aducerea la cunoștința publicului”, sau de la substantivul „publicațio”, adică rezultatul adresării către public. Publicitatea cuprinde totalitatea mijloacelor și tehnicilor folosite pentru a face cunoscute consumatorilor diverse produse sau servicii, având ca scop nu declanșarea imediată a deciziei de achiziționare, ci crearea unei imagini favorabile de lungă durată asupra acestora.

Publicitatea îmbracă, din rațiuni economice, o importanță majoră în comunicarea mediatică. Aceasta este animată de declanșarea actului de cumpărare, bazându-se pe ideea seducției, a persuasiunii și nu în ultimul rând pe informare.

În abordarea efectelor audiovizualului asupra publicului cea mai mare influență o are publicitatea. Publicitatea se ocupa cu promovarea bunurilor, serviciilor, companiilor și ideilor, de cele mai multe ori prin mesaje plătite. Scopul direct ale acestor mesaje este stimularea dorințelor clienților potențiali, și formarea asociațiilor pozitive în legătură cu produsul său compania promovată, scop care este atins prin folosința metodelor de manipulare psihologică mai mult sau mai puțin subtile.

Efecte semnificative în sensul manipulării îl au reclamele, afișele, clipurile publicitare de la televiziune sau radio. Consumatorii, sub efectul unor astfel de reclame în avalanșă, cumpăra de multe ori lucruri de care nu au nevoie. El este tentat și cu calitățile superiore ale unui produs, dar care se reflectă și în prețul mult mai crescut decât al produselor similare. "Reclama își propune să domine și chiar să manipuleze publicul, prin crearea sau accentuarea unor dorințe, în măsură să îl determine să achiziționeze produsele și serviciile oferite de cel care a comandat mesajul respectiv".

Funcțiile publicității sunt:

– De comunicare

– Economică

– Socială

– Politică

– Persuasivă

– Poetică

Funcția de comunicare, de informare și de transmitere de informații. Este funcția fundamentală a publicității, este aceea care facilitează relația dintre anunțător și consumator și răspunsul obiectivului primar al reclamei: de a face cunoscut un produs sau serviciu.

Funcția economică. După unele teorii, publicitatea are rolul de distrage atenția consumatorului de la prețuri, în timp ce după altele dimpotrivă, publicitatea sensibilizează consumatorul în ceea ce privește prețul, stimulând competitivitatea.

Funcția socială. Indivizii primesc pe lângă informații de tip comercial și o cantitate imensă de „informație tăcută” privind atitudini, roluri; oferă modele de comportament social. Publicitatea facilitează diseminarea rapidă a ideilor noi și a inovațiilor tehnice, de care profita ulterior întreaga societate.

Funcția politică. Se poate vorbi de capacitatea publicității de a educa, de a informa, de a propune și chiar de a impune modele, de capacitatea de a sensibiliza cumpărătorul asupra puterii lui de a influența prin simplul act de cumpărare, sau prin presiunile de tip juridic, echilibrul economic de pe piață.

Funcția persuasivă. Publicitatea își propune să influențeze opinii și să modifice comportamente. Publicitatea știe exact ce vrea să inducă publicului și cine este acel public, creând mesajul în codul și contextul cel mai adecvat grupului țintă. Consumatorul nu mai poate fi influențat cu mesaje evident manipulatoare, decât poate în cazul unor piețe insuficient dezvoltate și al unor consumatori mai puțin familiarizați cu forme de comunicare de tip publicitar. Pe măsură ce piața și consumatorii devin mai „educați”, funcția persuasivă se disimulează sub cea poetică.

Funcția poetică. Reclamele bine realizate din punct de vedere artistic cultiva sensibilitatea și gustul publicului cumpărător, iar studiile de specialitate arata ca pentru cea mai mare parte a consumatorilor două sunt elementele care joacă un rol important în luarea deciziei de cumpărare. Primul constă în capacitatea publicității de a convinge cumpărătorul că ar avea un avantaj în urma achiziției produsului respectiv, iar cel de-al doilea constă în forma de prezentare și comunicare a acestuia

 Pishologul american Ernest Dichter  spunea că ,, Una dintre sarcinile principale ale publicității în conflictul dintre plăcere și culpabilitate nu este atât de a face să vândă produsul cât de a face să ai plăcerea fără sentimentul de culpabilitat."

Sub masca unui caracter informativ, publicitatea urmărește mai mult să „frapeze” decât să convingă, să sugestioneze mai mult decât să explice. Apoi apare obsesia și nevoia stringentă de a avea acel lucru căruia i se face publicitate, chiar dacă cel manipulat nu este conștient de aceasta și, mai ales, nu are nevoie de lucrul respectiv.

Subconștientul e partea cea mai puternică din noi, partea care poruncește rațiunii (dar care poate și colabora în bune condiții cu ea) și care este mereu manipulat de către producărori și nu numai.

Figura nr. 5 (www.google.ro)

Ideologia televiziunii

Televiziunea are o ideologie proprie pe care se străduiește s-o transmită telespectatorilor săi pentru a-și ocupa și consolida locul de garant social obiectiv, unul dintre centrele de putere și decizie esențiale ale societății.

Ideologia este similară tuturor celorlalte forme de manipulare a imaginilor descrise aici. Ea implica înțelesuri și relatări care materializează opinia dacă lucrurile au o valoare pozitivă sau negativă. Ea elaborează și programe de acțiune, în legătură cu ce poate și trebuie făcut, pe care-l reprezintă ca având o valoare pozitivă.

Opiniile ideologiei televiziunii sunt incluse și implicite în comunicare, rareori fiind necesară explicitatea lor. În parte ele îmbracă forma justificărilor implicite sau legitimărilor pentru ceea ce este comunicat sau făcut.

În cazul mijloacelor de informare în masă, ideologia este întipărită în toate acțiunile acesteia, în forma opiniilor implicite pe care le exprimă în legătură cu natura și validitatea acțiunilor sale și motivele diferitelor sale acțiuni, Toate aceste opinii formează împreună o ideologie coerentă care protejează prerogativele și poziția mijloacelor de informare în masă.

Ideea că jurnalele de știri concentrează pe redarea exactă a întâmplărilor, este o parte a ideologiei sale. Toate aceste opinii formează un sistem coerent, contruit ca un model cognitiv, pe care ziariștii și alții se bazează când decid cum să acționeze, să explice și să justifice acțiunile, să răspundă acțiunilor și să critice.

Acestea sunt câteva din elementele ideologiei știrilor:

– ideea că persoanele publice sunt obligate să răspundă la întrebările ziariștilor, ca parte a răspunderii lor față de public

– ideea că mijloacele de informare în masă sunt a patra putere în stat, jucând rolul de câine de pază pentru guvern și politică.

– ideea că cele mai importante lucruri pe care le relatează ziariștii provin din arena guvernului și a politicii.

– ideea că există o redactare obiectivă a evenimentelor și că toți observatorii corecți vor fi de acord cu acest lucru.

Descrierea noastră trebuie să includă de asemenea atât discuții asupra capacității mass-media de a ajunge la nivelul opiniilor sale, cât și discuții despre ce criterii trebuie folosite pentru a determina validiatea opiniilor.

Ideologiile sunt sisteme de opinii. Opiniile sunt imagini manipulate.Imaginile sunt forme de acțiune.

Există, evident o tendință contrară celei prezente mai sus și anume cea a criticării mass-media și acuzării de subiectivism și manipulare. Din păcate, astfel de critici ajung parțial la public, în mare parte din cauza opoziției mass-media de a se discuta serios astfel de probleme. O parte a criticii ajunge la public, desigur dar cea mai mare parte a ei este coruptă de aceleași forțe care au transformat restul mass-media într-o sursă de manipulare.

Ideile de mai jos încearcă să corecteze această "conspirație a tăcerii", oferindu-le cititorilor o introducere care le va permite să vadă tendințele mai largi care definesc o mare parte a mass-mediei.

– Toate centrele de putere de azi se bazează pe mass-media și toate folosesc manipulări și simulări senzoriale, împreună cu intrigi, retorici și performanțe pentru a-i vinde publicului produse, canditati și idei.

– Astăzi cea mai mare parte a mass-media de la știri și până la reclame, se bazează pe spectacol, simplitate și exagerare pentru a captiva și a menține publicul

– Mass-media știrilor a devenit o parte a sistemului economic și social despre care relateaza. În loc să stea la distanță de evenimente și să încerce să relateze cât mai corect, mass-media este adesea un jucător din interior care manipulează informațiile după propriile sale scopuri. Acest lucru nu înseamnă numai că firmele mass-media au un conflict de interese, dar și că ziariștii care ar prefera fie cinstiți se subordonează până la urmă celor la putere în propriile lor organizații și își modifică corespunzător reportajele. Acest lucru mai înseamnă că este esențială acum pentru menținerea democrației critica mass-media care nu se teme să relateze ce se întâmplă.

– O mare parte din mass-media suferă de idealizare și demonizare prin care manipulatorii mass-media se înfățișează pe ei și pe aliații lor în chip de eroi și sfinți, iar pe oponenții lor că ticăloși, nebuni și caractere deranjate, ambele pentru a crea reportaje senzaționale și pentru a câștiga confruntări.

– Azi mass-media este plină de informații lipsă. Lipsesc mai ales informațiile de mai sus care ar decredita sistemul și ar avea ca rezultat reforme care i-ar elimina pe mulți dintre cei care folosesc azi sistemul pentru propriul lor beneficiu.

– Întreaga mass-medie este astăzi o formă de acțiune. Reportajele, retorica, imaginile senzoriale și impresiile manipulate sunt toate eforturi de a influența percepțiile și acțiunile oamenilor, de a trezi frica și dorințele și de a juca la înălțimea valorilor.

– În mass-media se fac astăzi o mulțime de eforturi și de a ajunge la adevăr, care este de adesea ascuns sau limitat în diverse moduri. Multe din aceste eforturi de a-i spune publicului adevărul pot fi găsite în ficțiunile filmelor sau la televiziune, care infățișează deschis cultura în care trăim și corupția mass-media.

Aceste observații ar trebui să formeze baza oricărei teorii și criticii mass-media și a oricărei teorii care caută să descrie societatea contemporană.

Capitolul II. Cenzura

2.1 Apariția și dezvoltarea cenzurii

Cenzura este cu adevărat veche precum însăși lumea. De fapt, cenzura a apărut odată cu limbajul articulat, când primii oameni și-au dat seama de puterea și, mai ales, de pericolul reprezentat de cuvinte în anumite ipostaze. Cu toate că, în unele circumstanțe, cenzura (și mai ales autocenzura) devine de la sine un fenomen care se impune, de cele mai multe ori cenzura a fost și a rămas încă un mijloc de constrângere, control, manipulare și îngrădire a libertății de expresie – atât a individului, cât și a maselor. Cenzura a fost, este și cu siguranță va mai rămâne pentru mult timp o piesă esențială în mecanismul societății omenești. Fie că ne place sau nu.

Cenzura a urmărit mereu evoluția libertatății de expresie, precum o soră geamănă invidioasă și mereu iscoditoare. S-a ținut ca scai de cuvântul liber. Nu l-a slăbit deloc!

Termenul de "cenzură" provine din perioada Romei Antice, când pentru prima dată în Europa, un oficiu de cenzori a fost stabilit în Orașul celor Șapte Coline, la început de an 443 î. Hr. Cu toate acestea, cenzura, ca practică, era deja răspândită în rândul societăților din Grecia Antică.

Cu siguranță, cel mai faimos caz de cenzură din istoria antică a fost acela în care a căzut victimă Socrate însuși. Marele filozof și gânditor a fost obligat să bea otravă în anul 399 î. Hr., după ce refuzase în prealabil să admită că scrierile sale corup tineretul atenian și sunt ofensatoare la adresa divinităților.

Cum un fenomen creează întotdeauna reacții de opoziție, avocații libertății cuvântului nu au întârziat nici ei să-și facă apariția pe scena istoriei. Primul dintre ei a fost Euripide trăitor între anii 480-406 î. Hr. Euripide a apărat dreptul celor născuți liberi de a vorbi fără teamă și a-și expune părerile și opiniile în public.

Pentru libertatea de expresie în Europa, răspândirea creștinismului, precum și întunecatul Evul Mediu, au reprezentat două mari obstacole. Atât curțile regale, cât mai ales Biserica Catolică au fost entități care ajunseseră la un moment dat să se identifice aproape complet cu noțiunea de cenzură.

Apariția tiparului și, implicit, răspândirea scrierilor tipărite în Europa medievală, undeva la mijlocul secolului XV, a dus inițial chiar la intensificarea cenzurii, coordonată, evident, tot de omnipotenta Biserică Catolică.
Numeroase scrieri supuse cenzurii au fost de natură religioasă, primele volume interzise fiind cele de inspirație protestantă.

Pentru civilizația occidentală, cenzură a luat noi dimensiuni odată cu publicarea tratatului Index Librorum Prohibitorum, o culegere care indexa și interzicea toate scrierile considerate periculoase de către Vatican. Papa Paul al IV-le a ordonat personal prima ediție, care a văzut lumina tiparului în anul 1559.

Nu doar universul cărților și scrierilor a simțit mereu în ceafă răsuflarea rece a cenzurii: apărut pentru prima dată în Franța anului 1464, serviciul poștal a avut de suferit de pe urma violării corespondenței și a controlului excesiv

Serviciile poștale au fost puternic vizate de ochiul scrutător al cenzurii, mai ales în perioadele de război. Bunăoară, la începutul secolului trecut, cenzura era acceptată și răspândită în toate statele europene, inclusiv în cele cu tradiții îndelungate în privința democrației. Chiar și în zilele noastre, serviciile poștale rămân în atenția cenzurii, în special în statele unde importul de literatură, reviste, filme, muzică etc. este interzis sau strict controlat.

Figura nr. 6 (www.google.ro)

De-a lungul istoriei, avem impresia că, odată cu apropierea de Epoca Modernă, cenzura începe să-și piardă din putere. Adevărul este că sfârșitul secolului al XX-lea a dat naștere celor mai puternice și opresive sisteme de cenzură din întreaga istorie a umanității.

În decursul secolului al XVIII-lea, presa din Europa se afla frecvent sub controlul cenzurii de stat.

Secolul următor a adus cu sine apariția presei independente, iar oficiile de cenzori au trebuit să cedeze încet-încet la presiunile opiniei publice, precum și la cererea crescândă a maselor în privința literaturii libere.
Imperiile coloniale, precum Rusia țaristă și Marea Britanie, exercitau un control strict asupra publicațiilor care apăreau în teritoriile și coloniile proprii.

Cu toate că cenzura instituită de guverne a fost aparent abandonată în majoritatea țărilor occidentale, la sfârșit de secol XIX, îngrijorarea maselor de cetățeni în privința proliferării materialelor și literaturii care tratau sexualitatea a determinat menținerea cenzurii.

2.2 Cenzura – intrumentul de control al propagandei

"Cuvintele sunt arme, iar regimul revoluționar nu poate lăsa revoltele și mitralierele în mâinile oricui, din moment ce se poate dovedi cel mai periculos dușman, astfel că statul nu poate permite libertatea presei și a propagandei"

Propaganda fără cenzură ar fi imposibilă, iar pentru că demersul de influențare a opiniilor și atitudinilor să reușească, este nevoie ca între un eveniment și public să fie așezate o serie de bariere. Acțiunea propagandei pe o scară largă este inutilă în condițiile în care, în spațiul public, pot apărea informații sau idei disonante, care îi contrazic conținutul, astfel că reușita propagandei este determinată de substanța mesajelor transmise către opinia publică.

O interpretare unanimă a cercetărilor care s-au ocupat de studiul cenzurii este că aceasta, pe de-o parte, reprezintă îngrădirea, sub nenumărate aspecte sau forme, a libertăți de gândire, de exprimare, de manifestare, iar pe de alta, presupune existența unei forme de putere care exercită controlul asupra gândirii, exprimării sau manifestărilor indivizilor ori a maselor.

În "Encyclopedia of Censorship" este susținută ipoteza potrivit căreia toate formele de cenzură, fie ele formale sau informale, au o origine comună: frică. Publicarea fără niciun fel de constrângeri a unor opinii, cărți, filme, piese de teatru sau orice alt tip de informații a fost interpretata, de-a lungul timpului, de către autorități drept o nepermisă amenințare.

Plecând de la abordarea lui MIchel Foucault despre relația cunoaștere-putere, potrivit căreia cunoașterea unor scopuri, Sue curry interpretează sistemul cunoaștere-putere ca fiind unul emancipator și represiv în același timp, deoarece "puterea securizează cunoașterea, iar cunoașterea securizează puterea". Sue Curry Jansen se raportează la cenzură ca la "un mecanism pentru colectarea de informații pe care puterea le poate utiliza pentru a întări controlul asupra populației sau de idee care amenință să distrugă sistemele de conducere".

Cenzura face parte din categoria intrumentelor care au asigurat protecția puterii politice și doctrinei oficiale, în special în statele autoriste sau totalitariste. Îngrădirea formelor de expresie nu s-a manifestat doar în societățile moderne, evoluate din punct de vedere politic, economic, cultural sau tehnologic, cenzura existând, sub diferite forme, din cele mai vechi timpuri.

Cuvântul "cenzură" provine din latinescul "cersere", al cărui sens era de "a declara în mod oficial", "a descrie în mod oficial" sau "a evalua". Sensul cuvântului a evoluat în timp, astfel încât astăzi este sinonim cu îngrădirea de către o autoritate de stat sau privată a libertății de exprimare, indiferent de forma acesteia. Istoria cenzurii se derulează în paralel cu istoria comunicării de masă, a scrisului, a tipăritului și a răspândirii cuvântului tipărit. Practicele cenzoriale au fost justificate de către autoritățile politice, militare sau bisericești de pretutindeni și din toate epocile ca acte de reglementare morală sau politică a societăților. Au existat perioade în istorie când au funcționat sisteme duale de cenzură, exercitate în același timp de stat și de biserică sau de stat și de armată.

Cenzura se prezintă ca acțiunea de eradicare a tuturor elementelor antitetice ideologiei comuniste, iar demersurile propagandei – ca un progres de cosmetizare a realității prin prezentarea versiunilor acceptate de către conducerea partidului comunist. Studiul aspectelor teoretice ne arată ca scopurile propagandei și ale cenzurii erau identice, și anume obținerea și menținerea controlului social.

2.3 Formele și funcțiile cenzurii

Cenzura exista, sub diferite forme, în toate tipurile de societăți, controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă fiind o expresie a măsurilor politice, administrativ-guvernamentale, sociale sau economice.

Cele mai cunoscute forme ale cenzurii sunt:

– cenzura morală

– cenzura politică

– cenzura militară

– cenzura religioasă

– cenzura corpotaristă

Toate aceste prototipuri s-au manifestat prin procedee diferite, în forme distincte și la intensități variate de la o epocă la alta.

Sue Curry a identificat șapte tipuri de cenzură:

1.Cenzura constitutivă: este considerată o caracteristică a tuturor comunităților, inclusiv a acelor care garantează libertatea de exprimare. Influența acestui tip de cenzură este considerată "insidioasa". Indiciile specifice se regăsesc în nivelul de violență aplicat pentru a securiza și proteja controlul, tipurile de deviere produse, gradul de toleranță față de ideile heterodoxe sau frecvența și intensitatea ritualurilor purificatoare necesare.

2. Cenzura regulativă este derulată la vedere, este cuprinsă în legi, regulamente și ordine și poate fi cuantificată prin numărul cărților sau publicațiilor interzise. Acest tip de cenzură este unul dinamic care comportă permanente schimbări ale normelor sau convențiilor, fiind un adevărat fenomen.

3. Cenzura oficială este derulată de către o autoritate recunoscută, cum ar fi statul, armata, Biserica, sau de o entitate creată special în acest scop(GLAVLIT în URSS sau Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în Republica Socialistă România).

4. Cenzura naționalistă devine un monopol exclusiv al statului "doar în circumstanțe deosebite", cum ar fi un război sau starea de urgență, de necesitate sau de calamitate.

5. Cenzura preventivă intervine înainte că produsul cultural(publicații, cărți, piese de teatru etc) să fie tipărit sau lansat pe piață.

6. Cenzura comercială este aplicată de cei care controlează procesul de producție, cei care decid " ce va fi produs în masă în domeniul cultural și ce nu va fi produs".

7. Cenzura subterană este prezenta pin metafora lui Jeremy Bentham a "închisorii rotunde", care poate lua forma unei temnițe, a unei fabrici, a unei școli sau a unui azil în care deținuții, muncitoii, studenții sau pacienții sunt ținuți sub observație de către autoritățile morale, reprezentate de gardieni, manageri, profesori sau medici. Acest model de cenzură este considerat superior față de toate celelalte, deoarece asigura mecanismul de control al ordinii sociale.

Din aceste șapte tipuri de cenzură, în România comunistă au funcționat doar cinci: constitutivă, regulativă, oficială, naționalistă și preventivă.

O altă clasificare a practicilor limitative împarte cenzura în următoarele tipuri:

-formală: care include cenzura guvernamentală și instituțională

-informală: cenzura socială și autocenzura.

Cenzura guvernamentală vizează toate formele de exprimare în spațiul public(publicații, cărți, filme, producții de televiziune, internet), iar criteriile de selecție sunt justificate de moralitate, apărarea unor interese comerciale sau naționale, promovarea unui anumit timp de educație culturală. Principiile care justifică actul cenzorial sunt protejarea populației, care trebuie să audă, să citească sau să vadă doar ceea ce este convenabil pentru putere, protejarea minorilor de publicarea unor materiale/imagini ofensatoare, precum și protejarea standardelor comunității. Cenzura socială este exercitată de comunitate sau de către patronatul de presă, pe când autocenzura poate afecta atât populația, cât și pe creatorii de bunuri culturale. Și aceste modele au funcționat în timpul regimului socialist, având diferite forme de manifestare

2.4 Masele, mass-media și cenzură

Din cuprinsul unui discurs despre propagandă nu poate lipsi analiza obiectului acesteia, adică oamenii constituiți în grupuri, colectivități, mase, instituții și organizații, tot așa cum nu poate fi ignorat nici vehiculul preferat al propagandei, mass-media, precum și umbra nelipsită a acestora, cenzura.

Așa cum istoria mass-media sau a propagandei nu se pot scrie fără istoria cenzurii, nici evoluția maselor nu poate fi descrisă fără menționarea în rol principal a mass-mediei și a propagandei.

În primul rând, asocierea strânsă dintre mase și propagandă credem că este determinată atât de caracteristicile mulțimilor, cât și de rațiunea de a fi a propagandei. Elementele de legătura dintre mase, mass-media și propagandă, potrivit lui Princeton, ar fi următoarele: „Propaganda este limbajul destinat maselor, ea folosește cuvinte și simboluri vehiculate de radio, presă, film. Scopul propagandistului este influențarea atitudinii maselor asupra unor probleme ce se pretează propagandei care sunt subiecte de opinie publică”.

Pe de altă parte, propaganda nu poate funcționa fără un anumit nivel de cenzură, tot așa cum nici o instituție mass-media nu poate face abstracție totală măcar de amenințarea cenzurii, dacă nu de prezența ei efectivă. Interconexiunile între aceste concepte sunt multiple și complexe, iar dacă situăm propaganda în prim- planul analizei, atunci credem că trebuie reliefate pe rând relațiile dintre aceasta și fiecare dintre noțiunile amintite.

Masele sau mulțimile sunt vizate de propagandă mai mult cu ocazia unor anumite evenimente și conjuncturi. Influențarea maselor prin acțiuni sau campanii de propagandă este în general un eveniment punctual, premeditat sau nu, dar cu efecte limitate în timp: răspunsul atitudinal și comportamental al maselor la acțiunea propagandistului, sau mai bine spus a agitatorului în timp după ce stimulul a încetat, se estompează rapid. Propaganda urmărește de obicei efecte permanente și de aceea preferă ca obiect formațiunile sociale mai puțin efemere decât masele. Masele sau mulțimile se deosebesc de formațiunile sociale prin faptul că nu presupun „nici istoricitate, nici modelizare integrativă”. În consecință, masele concrete sau masele reunite, sunt definite de De Visscher drept „un ansamblu numeros de persoane adunate temporar, care nu dispun la început decât de o organizare minimală, fiind în general efemere, când relativ pasive (mulțimea de gură-cască), când susceptibile de o activitate colectivă intensă.

Dacă despre relația dintre propagandă și mulțime putem spune că este univocă, în sensul că propaganda acționează unilateral asupra maselor (feed-back-ul mulțimilor fiind doar un instrument de corecție), interacțiunile dintre mass-media și mase, precum și cele dintre propagandă și mass-media sunt mult mai complexe. Astfel, mass-media poate fi țintă sau obiect al propagandei, dar în același timp mass-media poate să-și urmărească propriile interese prin propagandă, tot așa cum mass-media este deopotrivă o oglindă a voinței maselor

Chiar dacă apariția primului ziar este menționată în Germania la 1609, iar gazetele au explodat apoi în Olanda, la Amsterdam, în Franța (La Gazette, Paris, 1631), în timpul Războiului Civil din Anglia (1642-1640), conceptul de opinie publică a apărut abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, preocuparea față de mase a început în secolul al XIX-lea, atunci când acestea au devenit semnificative, oamenii au început să vorbească despre mass-media sau media abia prin anii 20, pentru că după cel de-al Doilea Război Mondial să erupă studiile despre comunicare. Vom înțelege în cele ce urmează prin mass-media nu doar „instrumentele tehnice care servesc la transmiterea mesajelor între o serie de profesioniști ai comunicării și o audiență largă”, ci și întreaga "breaslă” a comunicatorilor în masa profesioniștilor (ziariști, patroni, editori, autori de carte, film, creatori de website-uri etc.), precum și tot sistemul de relații stabilit între aceștia în exercitarea profesiei lor. 

În 1982 Edwin R. Black a făcut o inventariere a teoriilor despre rolul presei care este valabilă, în mare parte, și astăzi:

1.      Presa este un agent moral, un factor educativ la nivel civic.

2.      Presa prezintă faptele politice în mod obiectiv, reprezentându-le la nivelul întregi societăți.

3.      Presa se manifestă pe piața liberă a ideilor, unde se produce un schimb continuu de informații și o ierarhizare concurențială.

4.      Presa este un instrument de orientare a publicului asupra problemelor existente.

5.      Presa este un canal neutru de comunicare, fără nici o interferență exterioară.   

6.      Presa este numai un agent de legitimare a situației sociale existente, de perpetuare a puterii politice consacrate.

7.      Presa este un mijloc de moderare a conflictelor sociale, un instrument de intermediere comunicațională.

8.      Presa este un agent socializator ce înlesnește integrarea componentelor la nivelul unei comunități.

9.      Presa este un factor determinant în crearea modelelor sociale, în impunerea unor mituri și construcții comportamentale.

10.  Presa este un mijloc de transmitere a ordinelor pe cale ierarhică și de impunere a acestora asupra populației.

11.  Presa este un mijloc de producție specific clasei conducătoare.

Tabloul poziției pe care mass-media o ocupa în societatea contemporană credem că nu ar fi complet fără menționarea și a altor șase teorii, care în esență le sintetizează pe cele unsprezece enumerate mai sus:

1. Teoria autoritaristă;

2. Teoria presei libere;

3. Teoria responsabilității sociale;

4. Teoria comunistă;

5. Teoria dezvoltării în societățile înapoiate;

6. Teoria participării democratice.

Dintre multiplele efecte pe care mass-media le are asupra consumatorilor ei, reținem pe acelea majoritare, care permit identificarea presei drept vector predilect, canal inocent sau dimpotrivă complice sau chiar generator al propagandei: efectul de amplificare a unor evenimente sau aspecte; efectul de catarsis prin eliberarea tensiunilor; efectul de confirmare prin întărirea convingerilor existente; efectul de distragere a atenției; efectul de extindere a opiniilor și perspectivelor; efectul de inoculare a unor idei; efectul "curentului principal”, conex spiralei tăcerii prin racordarea majorității la o opinie larg împărtășită; efectul de narcotizare. 

 Desigur, toate aceste efecte nu se produc simultan, iar ponderea unor sau altora variază în timp și spațiu în funcție de regimul politic, caracteristicile societății etc.

Studiile asupra efectelor și rolului mass-mediei sunt inevitabil legate de propagandă și de toate celelalte concepte mai noi sau mai vechi privind influențarea maselor, deoarece acestea reprezintă audiența țintă comună tuturor, chiar dacă procedeele moderne de influențare se îndreaptă din ce în ce mai mult spre ținte selectate și nu globale.

Pe de altă parte, similar diferențelor dintre psihologia individului și psihologia maselor, efectele mass-mediei asupra omului izolat sunt nesemnificative în comparație cu efectele globale ale acestora, datorită contextului personal al receptării mesajelor conținute și al celorlalte influente contextuale.

Figura nr. 7 (www.google.ro)

În ceea ce privește raportul dintre mass-media și societate, credem că presa este nici mai mult, nici mai puțin, decât oglinda perfectă a oamenilor care o consumă și prin aceasta o întrețin. Mass-media produse, difuzate și receptate într-o anumită regiune, tara, zone geografice său mediu social reflecta regimul politic și social, nivelul de cultură, educație și civilizație, valorile și normele predominant acceptate în acel spațiu. Publicul, oriunde s-ar afla acesta este principalul „vinovat” dacă mass-media este oneroasă, superficială, vulgară, excesiv ludică, mincinoasă sau persuasivă etc., pentru simplul fapt că o cumpăra. Mulți romani, după ce au fost constrânși aproape cinci decenii să consume doar presa oficială, se grăbesc să acuze, uneori chiar cu inflexiuni de mânie proletară, ca presa din România post-decembristă urmărește doar obținerea profitului din exploatarea senzaționalistă și cu orice preț a scandalurilor, comportându-se ca un copil răsfățat și lacom.

De fapt, lacomii pentru spectacolul scandalos și cei răsfățați cu multiple opțiuni disponibile sunt tocmai cei ce fac asemenea afirmații, dovada constituind-o faptul că presa dâmbovițeană, la fel ca și cea din New York, Londra sau Moscova trăiesc din tirajele și ratingul asigurat chiar de acești consumatori ipocriți. Noi credem că doar un public liber, cu multiple variante la dispoziție și nesupus constrângerilor opresive ale cenzurii, își poate permite să fie cu adevărat exigent, moral, serios, critic, cult și pedant, impunând prin mecanismele pieței libere valorile sale asupra conținutului și calității mass-mediei, care este obligată astfel să-l urmeze.

Poziționată, potrivit tuturor modelelor procesului comunicării, undeva pe traseul de circulație a mesajelor dinspre mass-media spre mase, se afla cenzura, nedeslipită de propagandă atunci când aceasta își face simțită prezența în cadrul comunicării.

Marian Petcu definește într-o manieră exhaustivă cenzura drept „actul oricărei entități politice, religioase, militare sau administrative de a condiționa exprimarea/difuzarea de informații, opinii, idei, în sens mai larg, creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat. Înțelegem prin a condiționa revendicarea dreptului de a examina/controla și a interzice informații, produse intelectuale și artisitice, integral sau parțial, ca formă și/sau conținut, pentru perioade de timp determinate sau nu sub diferite sancțiuni. Facem mențiunea pe care publicul are dreptul să o cunoască pentru a distinge între cenzura impusă de protejarea unor informații secrete (de stat sau militare) a căror difuzare ar leza interesele comunității naționale și celelalte forme de cenzură legate adesea de interese private sau de grup, politice sau economice, conjuncturale”.

Marian Petcu distinge și exemplifică cenzura preventivă și cenzură a posteriori, ambele forme fiind asociate cu propaganda, deoarece „instituțiile cenzurii și propagandei se îmbină în practică, formă și conținut, fiind identice în despotismele vechi ori în dictaturile moderne”.

 Acest mariaj perfect dintre cenzură și propagandă a fost susținut chiar și de Walter Lippmann în a sa clasică lucrare "Public Opinion", care însă este tributara evenimentelor și concepțiilor de până în 1922, anul apariției sale: „Fără o anumită formă de cenzură, propaganda, în sensul strict al termenului, este imposibilă. Pentru a face propagandă trebuie să existe o anumită barieră între public și eveniment. Accesul la mediul real trebuie să fie limitat înainte ca cineva să-și creeze un pseudo-mediu pe care el îl considera înțelept sau dezirabil.”

 Lippmann sesizează și un alt aspect, deloc neglijabil, referitor la propagandă și asociat cenzurii: pentru ca să se poată desfășura propaganda, trebuie să evite concurența de idei, opiniile diferite, informarea din mai multe surse, ce ar permite subiectului o judecată independentă, dezvăluindu-și astfel caracterul său exclusivist.

Așa cum o demonstrează experiența istorică, dar și natura psihicului uman, propaganda nu poate produce efecte majore în absența simultană a unei forme oarecare de cenzură și de coerciție. Asocierea dintre propagandă și cenzură se datorează la fel ca și conotația lor peiorativă experienței totalitare comuniste și fasciste din secolul XX: comuniștii (începând cu Lenin și terminând cu Ceaușescu și Kim Jong Îl), fasciștii (începând cu Musollini și culminând cu Hitler) pentru eficientizarea sistemului lor propagandistic, ce constituia singura lor bază de „legitimizare” în fața populației, au instituționalizat cenzura și au împins-o până la cote extreme. Absența îndelungată a unor alternative la modelul susținut de propagandă oficială, combinată cu permanente metode represive, a dus la rezultate notabile privind schimbarea de atitudine și comportament și chiar la modificarea percepțiilor populației din respectivele regimuri totalitare.

Aceasta nu înseamnă că propaganda nu poate să apară și în medii democratice, liberale, deschise exprimării unei multitudini de idei și opinii, adesea contrare, și unde gradul de cenzură a acestora este scăzut. Democrația însă produce anticorpi împotriva unor excese propagandistice prin forme variate de apărare, fie și prin autocenzură, a sistemului față de propagandă, limitându-i extensia, dezvăluindu-i natura și eventual blocându-i evoluția. Cu toate acestea, un anumit nivel de cenzură este acceptat drept legitim chiar și în democrațiile cele mai avansate, atunci când este vorba de date și informații a căror dezvăluire ar aduce atingere securității naționale, integrității teritoriale și siguranței publice, prevenirii crimelor, protejării sănătății și moralității, reputației și drepturilor omului sau imparțialității judecătorilor.

Problema este însă care dintre datele și informațiile în cauză pot într-adevăr aduce prejudicii valorilor mai sus amintite și care se referă de fapt doar la protejarea unor interese private sau de grup: răspunsul la această întrebare poate fi dat din păcate doar de Puterea sau Autoritatea din stat, iar mijloacele de control ale acesteia sunt destul de limitate. Exemple de dezvăluiri ale unor astfel de secrete, precum celebrul caz "Wattergate" pot fi doar excepții sau accidente care confirmă regulă conform căreia și în democrație se practică cenzura dincolo de limitele acceptate, nu neapărat în scopul potențării unor acțiuni de propagandă, ci mai ales pentru susținerea și protejarea unor interese oculte și mai rar în numele unei morale de a doua instanță, acesta fiind cazul fericit. Chiar și în democrație, cu cât Puterea este mai mare, cu atât tentația sa de a se extinde prin cenzură și propaganda este mai irezistibilă.      

Considerațiile clasicilor în materie, referitoare la mase și mass-media, trebuie amendate însă potrivit realităților actuale, deoarece societatea de la începutul mileniului trei nu mai corespunde datelor din urmă cu un secol. Cu deosebire în secolul XX s-a produs simultan o substanțială emancipare educaționala și culturală a maselor și o evoluție asimptotică a performanțelor mijloacelor mass-media.

Ca urmare, viziunea unor mase maleabile și docil respondente la injecția hipodermică împărtășită de părintele relațiilor publice Edward Bernays, la sfârșitul Primului Război Mondial pe baza teoriilor unchiului său Sigmund Freud și ale lui Gustave LeBon nu mai corespund în totalitate realității actuale „pentru că de fapt masele de manevra sunt tot mai greu de găsit, iar rezistența lor la influențare este tot mai mare. Situația este dată de creșterea gradului de educație și de familiarizarea cu tehnicile și mijloacele de comunicare. Impersonalitatea instituțiilor mediatice nu mai este un atu, deoarece comunicarea mediatică este receptată cu un spirit mult mai critic la începutul secolului XXI decât la începutul secolului XX… Este puțin probabil că cineva să accepte pasiv efectele influențării sociale, mai ales când aceste intenții vin din partea unei forțe ostile”.

Mutațiile survenite în evoluția maselor și deopotrivă a mass-mediei au creat o nouă realitate, un nou mediu, în care se desfășoară procesele de influențare, fie acestea de persuasiune, propagandă, manipulare sau dezinformare, sau formele moderne ale acestora numite operații informaționale, psihologice, diplomație publică.

Desigur, multe elemente caracteristice ale mulțimilor și mass-mediei se păstrează prin natura lor, la fel ca și cele ale întregii game de acțiuni de influențare menționate, dar altele se afla într-un accelerat proces de evoluție, ceea ce determina o modificare corespunzătoare a relaționărilor dintre acestea.                    

Capitolul III. Concluzii

Istoria nu poate fi schimbată, ce a fost scris așa rămâne și pe măsură ce timpul trece, în lume apare cate un nou individ, partid politic, religie cu sete de putere pentru a-i conduce pe oameni.

Există foarte multe variante prin care pot face asta ajungându-se uneori chiar și la războaie care au creat miliaone de decese de-a lungul anilor.

Odată cu trecerea timpului omenirea s-a "modernizat" dar totodată cu această modernizare s-au creat și alte metode "sclavie". A apărut televiziunea, radioul, internetul. Nu mai este nevoie de "lanțuri și celule" pentru a fi închiși.

Acum suntem prizonierii televiziunii, partidelor politice, internetului fără a ne trece prin cap odată ideea că suntem controlați fără să vrem de niște oameni care acum mult timp stăteau linisititi și așteptau momentul oportun să își facă mișcarea, și anume "manipularea oamenilor că pe niște păpuși".

Chiar dacă manipularea este "veche de când lumea", acești indivizi au ridicat acest "sport diabolic" la rang de artă, reușind să "joace pe degete" zeci de oameni, sute de oameni, mii de oameni exact pe placul lor, făcându-le toate poftele și dorințele.

În prezent, manipularea există la orice pas, și combinată cu cenzura, care și ea ușor, dar sigur, de-a lungul anilor și-a lăsat amprenta în istoria noastră, manipularea a ajuns ceva de neoprit.

Manipularea are la baza exercitarea puterii în general (atenție nu neapărat prin forța brută). Cunoașterea câtorva informații sau lipsa lor te pot face imediat "conducător" sau "sclav" într-o societate, unde oamenii încet dar sigur sunt spălați pe creier de către persoanele care știu să folosească "instrumentele necesare".

Puterea în general, a reușit să creeze niște "roboți" extrem de bine dresați.

Folosită de persoane care au niște scopuri bune, poate fii soluția multor probleme, dar atunci când pică în mâinile unor indivizi care au mintea "stricată", poate dăuna întregii societăți.

Bibliografie

1. Dicționarul explicativ al limbii române

2. Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare, Editura Nemira, 1996

3. Schrag, R – Controlul minții

4. Volkoff, V. 2009 – Dezinformarea, arma de război

5. Bogdan Teodorescu – Cinci milenii de manipulare Editura Tritonic, 2007 

6. Simon, George K (1996). În Sheep's Clothing: Understanding and Dealing with Manipulative People.

7 Bursten, Ben. "The Manipulative Personality" Vol 26

8. Robert B. Cialdini – Psihologia persuasiunii – totul despre influențare

9. Suciu Arthur „Presa, între manipulare și deontologie

10 Boștină, Adrian „Manipularea presei, o realitate în întreaga lume”

11. Ernest Dichter – The Handbook of Consumer Motivations

12. Radu Herjeu – "Oglinzi Mișcătoare – tehnici de propagandă, manipulare și persuasiune în televiziune".

13. A.V. Lunaciarskii. – Freedom of the book and the Revolution, 1921

14. W. Lippman – The good Society

15. J. Green – Encyclopedia of Censorship

16. Sue Curry – Censorship: The Knot That Binds Power and Knowledge, 1988

17. Jansen – Australasian Cartoonists în Britain 1889-1988

18. Nicolas Domenach – Sarkozy: au fond des yeux

19. Neculau – Minoritari, marginali, excluși 1996

20. Așa Briggs, Peter Burke – The social history of the media 2005

21. Bertrand – DNA Microarrays: Gene, Expression, Applications 2001

22. Marian Petcu – Puterea și cultura. Oistorie a cenzurii 1999

24. Deac – Lupta poporului român împotriva cotropitorilor: 1916-1918

25. DeFleur, Melvin, Ball-Rokeach, Sandra –  Teorii ale comunicării de masă

26. . Muccheielli, Alex – Arta de a influența

27. Hofer, Paul – The Role of Manipulation în the Antisocial Personality

28. Bursten, Ben –  Manipulator: A Psychoanalytic View 

29. Swihart, Ernest W. Jr. & Cotter, Patrick –  The Manipulative Child: How to Regain Control and Raise Resilient, Resourceful, and Independent Kids

30. Crawford, Craig. The Politics of Life: 25 Rules for Survival în a Brutal and Manipulative World

31. Walter Lippman – Public opinion

Surse WEB

www.wikipedia.org

www.dexonline.ro

www.psychologies.ro

www.academia.edu