Manipularea Sectara – Provocare Majora Pentru Misiunea Bisericii

Manipularea sectară – provocare majoră pentru misiunea Bisericii

Introducere. Actualitatea și necesitatea temei

I. Secte pseudo-religioase. Repere generale

II. Misiunea Bisericii și prozelitismul sectelor

III. Secta – pericol pentru libertatea omului

III.1. Particularitățile sectelor creștine

III.2. Sectele orientale – exotism și esoterism

III. Secte cu fundament esoterico-ocult. Caracteristici generale

III.4. Sectele potențialului uman – divinizarea omului prin sincretism pseudo-religios

IV. Manipularea sectară – fenomen nociv pentru creștinul ortodox contemporan

IV.1. Etapele manipulării sectare

IV.2. Profilul manipulatorului sectar

IV.3. Tehnici psihice ale manipulării sectare

IV.4. Tehnici fizice ale manipulării sectare

V. Soluții misionare pentru combaterea manipulării sectare. Aspecte psiho-sociale

Concluzii

Bibliografie

Introducere. Actualitatea și necesitatea temei

Fenomenul sectar a reprezentat din totdeauna o provocare deosebită pentru viața și misiunea Bisericii. El a apărut aproape concomitent cu Biserica din cauza consecințelor negative ale căderii omului în păcat. De la început trebuie să afirmăm cu fermitate că fenomenul sectar este orchestrat din umbră de vrășmașul lui Dumnezeu care nu dorește unitatea în credință a oamenilor creați după chipul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, vrășmașul lui Dumnezeu dorește o „pulverizare” a credinței în unicul și adevăratul Dumnezeu, dorește ca omul să rătăcească în diferite și nenumărate „credințe” religioase, dându-i senzația totodată omului că este liber în opțiunile acestuia religioase. Fenomenul sectar proliferează într-un ritm îngrijorător datorită capacităților reduse ale omului contemporan de a discerne adevărul de erezie, puterile sufletești ale omului fiind grav afectate de ruperea comuniunii cu Dumnezeu prin păcatul protopărinților. Așa se face că omul căzut pierde discernământul duhovnicesc dar și darul deosebirii duhurilor și proclamă ca adevăr rătăcirile venite, fie din ignoranță, fie din ispita diavolului. Fiind extrem de complex, fenomenul sectar nu ar fi putut să prolifereze fără un prozelitism extrem de bine structurat care să convingă pe omul postmodern că adevărul este identic cu propria sa rătăcire. Prozelitismul sectar de ieri și de astăzi se constituie ca o contra-misiune și o contra-mărturie împotriva misiunii autentice a Bisericii. El afectează în primul rând unitatea de credință a Bisericii propunând în locul Bisericii o multitudine de grupări și de denominațiuni ce nu mai au în realitate nicio legătură cu Dumnezeu – Sfânta Treime. Prozelitismul sectar creștin uzează totuși de numele Mântuitorului Iisus Hristos pentru ca acest demers să fie unul eficient, și să-și aibă „roadele” sale în racolarea a cât mai mulți naivi sau oportuniști. Prozelitismul sectar are în componența sa și o dimensiune psihologică extrem de bine pusă la punct, chiar dacă vorbim de o pseudo-psihologie cu valențe și consecințe eminamente nocive. Această „psihologi” sectară ține cont de slăbiciunile și neputințele omului postmodern care este copleșit de secularizare, fiind în egală măsură desacralizat și chiar decreștinat. Această pseudo-psihologie sectară este de fapt o manipulare sectară destul de eficientă cu care creștinul ortodox contemporan se confruntă cotidian într-o mai mică sau mai mare măsură. Doar printr-o cateheză bine elaborată, creștinul ortodox de astăzi poate să dobândească un fel de „imunitate” cu privire la manipularea sectară. Considerăm, așadar, că problematica legată de manipularea sectară este de o actualitate evidentă în peisajul religios contemporan, iar necesitatea abordării spre cercetare a unei asemenea teme este dincolo de orice îndoială necesară și binevenită. Vom încerca în această lucrare de licență să analizăm și să evaluăm din punct de vedere misionar manipularea sectară prezentând-o ca o majoră provocare la adresa misiunii și vieții Bisericii noastre.

Secte pseudo-religioase. Repere generale

Cauza fundamentală a apariției sectelor o constituie libertatea de voință a omului, care are posibilitatea alegerii binelui sau răului. Manualele de specialitate ne descriu câteva cauze ale apariției fenomenului sectar, cauze care sunt principalul motor al apariției sectelor; le vom reține în expunerea diaconului profesor David:

Cauze religioase sau influența răului: forța demonică, falsele noutăți și credința originală, dorința de conducere, slăbirea și deformarea imaginii credinței, refuzul adevărului revelat.

Profesorul Gavriluță face referire la o altă numită cauză a fi criza Bisericii. În primul rând a Bisericii creștine neortodoxe. Altfel spus, fenomenul s-a manifestat în plenitudinea lui în Occident. Aici au existat și există „segmente ale tinerei generații care așteptau de la bisericile lor altă instruire spirituală, nu numai o etică socială. Mulți dintre cei care au încercat să ia parte activa la viața Bisericii erau în căutare de experiențe sacramentale și mai ales de instruire în ceea ce ei numesc «gnoză» și «misticism». Sigur că au fost dezamăgiți”. Criza o confirmă și Kimler Myers, episcop catolic de California: „Omul modern este plictisit spiritual, vrea ceva nou, omul modern este sărac în imagini spirituale; nu mai avem simboluri cum ar fi trecerea lui Moise și a evreilor prin Marea Roșie”.

În sărăcia sa spirituală, omul (post)modern nu mai este întotdeauna dispus și pregătit să descopere permanenta actualitate a simbolisticii și spiritualității testamentare. Prin urmare, setea lui de absolut se orientează spre religiile, filosofiile și mitologiile Orientului. De ce? Pentru că sunt străine, exotice și vin pe piața culturală cu o ofertă practică (tehnici de respirație, posturi ale corpului, metode de concentrare și meditație etc). Urmarea a fost adeziunea totală la unele grupuri denominaționale, mai ales la cele de inspirație orientală. La acest fenomen se mai adaugă și o substanțială insatisfacție față de dogmele Bisericii, motivată mai curând de o ignorare și necunoaștere a propriilor tradiții.

Cu totul diferit stau lucrurile în România ultimilor ani. Aici tradițiile, dogmele și ritualurile religioase s-au păstrat mult mai bine. Liturghia sacramentală n-a fost simplificată. Insatisfacția socială față de Biserică – dacă a existat – a fost de o cu totul altă natură. Totuși, nu de puține ori tinerii au încercat să experimenteze pe viu anumite ritualuri amintite în Biserică. Cel isihast, de exemplu, este doar unul dintre ele. Mulți dintre cei care s-au înscris într-un grup denominațional de coloratură orientală „reproșează” Bisericii absența preocupării față de practicile spirituale propriu-zise. Ei văd în yoga Orientului, de exemplu, o cale mult mai vie și concretă spre Absolut. Aici cred că se află răspunsuri reale la marile probleme ale vieții. Asta nu înseamnă, pentru ei, o excludere a creștinismului. Practicanții de yoga, de exemplu, continuă să frecventeze Biserica și chiar să fie într-o anumită măsură și practicanți ai cultului creștin. Rezultă o formă de sincretism religios creștin-oriental asupra căruia vom reveni.

O altă cauză a revirimentului nonconformismului religios, amintit de o parte a literaturii sociologice occidentale de specialitate, se referă și la așa-zisa revanșă a victimelor persecuțiilor ecleziastice. Generațiile actuale care au urmat „arderilor pe rug” și „excomunicărilor” medievale au încercat să-și răzbune predecesorii „trădând” creștinismul și pactizând cu ritualurile religioase exotice, în special orientale. Pentru România o asemenea problemă nu se pune, iar în Occident ea trebuie verificată prin studii temeinice de istorie și antropologie socială.

Așa s-ar putea intitula o altă cauză a popularizării grupurilor creștine și orientale în lumea contemporană. Psihoza sfârșitului iminent este în continuare copios alimentată de mediatizarea marilor catastrofe ale momentului, înțelese ca prolegomene la Apocalipsă. Este vorba, printre altele, de „cataclismul celor 55 de milioane de morți ai celui de-al doilea război mondial, de genocidul cambodgian, foametea lumii a treia, catastrofele industriale de la Sevesto, Bhopal și Cernobâl, conflictele și revoluțiile care s-au produs ca urmare a războiului rece, amenințarea permanentă și imediată a unui război nuclear final”.

Toate acestea creează o așteptare a sfârșitului în condiții de teamă și anxietate pentru virtualii membri ai grupurilor denominaționale. Noile mișcări religioase orientale le promit șansa unei inițieri și a unei salvări de iminentul rău planetar. În cheierea mileniului doi și începerea celui nou alimentează și mai mult fantasmele apocaliptice. Or, toate acestea se întâmplă în mai multe medii sociale din Occident, dar și în România actuală.

„Redescoperirea spiritului comunitar, a cultului familiei și a vieții private atrage după sine și dorința de a avea un nou lider chatismatic. Or, grupurile „orientale” din Occident și din România livrează constant o diversitate de asemenea lideri. Liderul religios (guru etc.) este, de obicei, întemeietorul mișcării sau succesorul acestuia, inițiat și instalat în fruntea grupării de către întemeietor, respectiv o persoană autorizată să-și exercite puterea după moartea liderului. Există și grupări în cadrul cărora liderul joacă doar un rol reprezentativ, întrucât puterea decizională propriu-zisă este deținută de o altă persoană, recunoscută sau foarte puțin accesibilă publicului”.

„În anumite situații, liderul charismatic este realmente fetișizat. Se formează un adevărat cult în jurul persoanei sale. Aparent, libertatea pe care și-o asumă adeptul este una mare, chiar totală în anumite situații. Or, se știe bine, libertatea totală poate deseori atrage după sine servitutea totală. „Subordonarea totală față de lider este prezentată deseori ca un mijloc de realizare a mântuirii, pentru că în rândul multor grupări liderul este creditat . ca având însușiri divine”.

Nicu Gavriluță se arată interesant este faptul că există o reală nevoie individuală/socială a unor adepți de a-și proslăvi liderul și de a-1 „diviniza”. Evident, unui asemenea personaj totul i se permite. Ceea ce nu-i reușește i se întoarce cu folos. Eșecul este prezentat de charismaticul personaj religios ca un subtil și aparent insesizabil succes. De exemplu: nu s-a întâmplat dezastrul provocat de ciocnirea Pământului cu un asteroid uriaș? Așa este, numai că predicția neîmplinită a liderului este, de fapt, o mărturie a marii lui victorii: aceea de a fi deviat prin rugăciune și meditație la unison bolovanul uriaș din drumul său țintă spre Pământ…

Totuși, fetișizarea unui „guru” charismatic nu explică importanța reală a acestor maeștri orientali în mediatizarea practicilor yoga în Occident. „Fără îndoială, rolul unui guru s-a dovedit a fi important în cazul celor mai multe dintre aceste mișcări contemporane, indiferent de componența membrilor ei. Acești guru s-au aflat în centrul atenției, mediatori ai tradiției în mediul străin al Occidentului, sursa de autoritate a celor ce se aflau în căutarea cunoașterii și a unei căi de urmat. Unii au oferit sisteme de disciplină spirituală care necesitau implicare și efort considerabil; alții au propus, ca sursă a fericirii și auto-împlinirii repetarea unei simple mantre sau rostirea unor scurte rugăciuni. Unii au fost personaje controversate și pitorești, în vreme ce alții au avut cu adevărat carismă. Cu toții au recunoscut însă cererile speciale presupuse de mediul occidental”.

Cauze sociale sau lipsa de respect pentru comunitate: dorința de câștig, nerespectarea demnității omului, contrastul între lux și sărăcie, lipsa măsurilor autorității bisericești, confuzia între comunitatea bisericeasca și societate.

„Una dintre problemele de importanță fundamentală pentru sociologul care studiază sectele o reprezintă explicarea fenomenului de apariție, precum și atracția manifestată de anumite secte la un moment dat, într-un anume ambient cultural”.

Literatura sociologică occidentală prezintă și analizează mai multe cauze ale apariției și răspândirii grupustirea unor scurte rugăciuni. Unii au fost personaje controversate și pitorești, în vreme ce alții au avut cu adevărat carismă. Cu toții au recunoscut însă cererile speciale presupuse de mediul occidental”.

Cauze sociale sau lipsa de respect pentru comunitate: dorința de câștig, nerespectarea demnității omului, contrastul între lux și sărăcie, lipsa măsurilor autorității bisericești, confuzia între comunitatea bisericeasca și societate.

„Una dintre problemele de importanță fundamentală pentru sociologul care studiază sectele o reprezintă explicarea fenomenului de apariție, precum și atracția manifestată de anumite secte la un moment dat, într-un anume ambient cultural”.

Literatura sociologică occidentală prezintă și analizează mai multe cauze ale apariției și răspândirii grupurilor denominaționale în lumea contemporană. Le vom expune și noi succint, încercând să analizăm (incompatibilitatea lor cu spiritualitatea și religiile din România perioadei de tranziție.

„O primă cauză, intens mediatizată, aduce în discuție existența unor structuri depersonalizate create de societățile industriale moderne. Ele ar fi dezumanizat suficient de mult viața și relațiile interumane. „Orientările unilaterale în plan valoric ale noii societăți industriale și informaționale, cum ar fi, de exemplu, progresul tehnic, dezvoltarea, producția, succesul, imaginea, consumul etc., funcționează aproape ca un suport religios secularizat. Tot la fel, valorilor spiritual-morale și cultivării acestora li se atribuie tot mai frecvent un rol secundar în relația cu progresul tehnic. În acest context, realitatea în care trăim ne apare tot mai complexă și, din acest motiv, devine tot mai imprevizibilă în atât de variatele ei caracteristici și interacțiuni. Anumite părți ale societății nu vor sau nu pot să țină pasul cu această realitate. Consecința acestui fenomen o reprezintă situațiile de criză atât în planul valorilor morale cât și în cel existențial, ca și căutarea permanentă de noi modele”.

Or, grupul denominațional oriental vine și pretinde că deține alternative serioase și noi modele la criza modului comun de viață socială. El propune varianta grupului mic, dar apropiat, cald, comunicativ. Un asemenea grup reface impulsul comunitar bazat pe „raportări directe, autentice, imediate, libere de convențiile sociale, de legile profitului, de rolurile ce tot mai mult încapsulează individul în zidurile dure ale izolării”.

Credem că astăzi ideea structurilor depersonalizate a încetat să mai fie un fenomen exclusiv occidental. După 1989, ele își fac simțită tot mai intens prezența și în societatea românească. În săși tranziția, asemenea unui ritual de descensus ad inferos, presupune în mod obligatoriu destructurarea ca preludiu al unei noi renașteri. Din această perspectivă sugerată de Mircea Eliade se poate înțelege mai bine criza unor subiecți care, nesuportând durerile tranziției, caută refugiul în cuprinsul unor grupuri denominaționale, inclusiv a celor de inspirație orientală.

Cauze morale: destrăbălarea în toate privințele, slăbirea vieții de familie, lipsa de evlavie a unor slujitori, lăcomia.

O altă cauză a proliferării semnificative a denominaționismului oriental o constituie și tentația „fructului oprit”. În perioada dictaturii lui Ceaușescu, practicile orientale erau privite cu suspiciune (vezi scandalul „Meditația Transcendentală”) sau chiar stigmatizate, ajungându-se până la o anume negativizare. În tr-un anume fel era firesc ca ele să revină spectaculos după 1989.

Cauze culturale: lipsa de informare, confundarea Evangheliei cu o învățătură omenească, nepăsarea față de concepțiile greșite, nerecunoașterea meritului Bisericii în cultura popoarelor, lipsa de cultură generală și teologică.

Altă cauza amintește de existența unor noi contraculturi în Europa occidentală și Statele Unite ale Americii. Cea veche, specifică a anilor '60 din SUA și Europa, s-ar fi epuizat lăsând altora locul alteia noi. O componentă importantă a acestora din urmă o reprezintă grupurile denominaționale. Ele oferă noi alternative de viață la modelul statal, clasic, de tip instituționalizat.

Comentând această afirmație a lui Jean Vernette din cartea sa, sugestiv intitulată Sectele, vom remarca un fapt; viabilitatea și durabilitatea noii contraculturi depinde enorm de modul în care ele se raportează la cultura oficială, statală. Poate să i se opună frust, elementar, și atunci are șanse mai puține de reușită sau, dimpotrivă, noua contracultură poate fi un subtil și eficace braț al Statului Inteligent structurat în „sânul” grupurilor nonconformiste pentru a le controla și manipula în voie.

Evident, ipostaze sociale ale noii contraculturi au apărut și în cei aproape 20 de ani ai tranziției românești. Numai că, funcționând într-un mediu în mare parte omogen din punct de vedere religios, ele nu mai au aceleași efecte puternice ca în Occidentul central-european sau american.

O a treia cauză a succesului înregistrat de grupurile denominaționale în campania lor de persuadare a opiniei publice o constituie dorința de a-și menține o identitate culturală proprie. Credem că observația este valabilă în primul rând pentru societățile puternic pauperizate și pentru acele spații sociale atinse profund de virușii totalitarismului politic și ai exclusivismului religios.

Cauze psihomaladive: răutatea sau perversitatea, gândurile urâte, bolile incurabile.

Așa s-ar putea numi o altă cauză a creșterii amplorii fenomenului religios oriental în Occident, dar și în România ultimilor ani. Nu de puține ori Mircea Eliade a insistat asupra faptului că religia lui Iisus a respins dintru început practicile vechi misterice (gen Misterele din Eleusis) ce reprezintă o culme clasică a inițierii personale. Misterele creștine au fost anunțate pentru absolut toți credincioșii de la amvonul Bisericii. Inițierea a devenit colectivă. Ritualismul a ajuns să fie, uneori, unul fad, sec, irelevant.

„În aceste condiții, denominațiunile orientale, dar și cele esoterice, oculte sau gnostice, au venit cu promisiunea unei căutări personale și practice a absolutului, într-un „veritabil” scenariu secret al inițierii. Se proliferează tot mai frecvent în psihologia oamenilor primatul experienței religioase directe, personale asupra dogmei, principiului, instituției în sine, tradiției etc. Aceasta presupune că trăirea nemijlocită este sacralizată, iar instituția relativizată. Omul dorește să vadă cu proprii săi ochi. Orice adevăr recunoscut se subordonează autenticității unei experiențe personale”.

Scenariul secret al inițierii atrage și fascinează, în special pe tineri. De ce? Pentru că aceste culturi „prezintă o înțelepciune necunoscută, câteodată misterioasă, dar cu siguranță exotică…”. Fascinația este și mai puternică în rândul tinerilor educați, știindu-se „că aceste religii se află mai aproape de o sursă de adevăr străvechi și tainică, neîntinată încă de intervenția omului în natură, de materialismul și hedonismul grosier al societăților avansate sau de acțiunile politicilor corupte, de ambițiile militare sau setea de putere a acestora”.

Societatea capitalistă, uneori dură și depersonalizată, stimulează și alimentează constant dorința omului, în special tânăr, de reconstrucție a identității sociale. El se vrea integrat unui grup și dorește să aibă sentimentul apartenenței la acel grup. Pentru unii, denominațiunile creștine și orientale sunt în măsură să le împlinească visul. Faptul este valabil pentru spațiul occidental în general, dar și pentru cel românesc al tranziției.

Dintr-un anume punct de vedere, (re)construcția identității personale este un proces ubicuu. Nimeni nu scapă de încercările lui. Evident, procesul (reconstrucției identității personale este mult mai evident la vârsta tinereții, deși expresiile lui, uneori excentrice, pot fi regăsite și mai târziu.

„Pentru ca acest proces să-și atingă scopul, tânărul respectiv are nevoie de mentori autoritari, care să-1 convingă, de modele în care să se regăsească pe sine însuși, de țeluri și valori după care să-și orienteze propria viață și în care poate afla un anume sens”.

Construcția identității este un subtil proces individual și social. De fapt, cele două planuri nu se pot discerne total, definitiv. Societatea investește cu un rol-status pe orice tânăr. In timp, acesta trebuie confirmat. Prin ce? Prin crearea unui eu personal în măsură să răspundă convingător cerințelor rolurilor și statusului social asumate. Or, pentru crearea (sau descoperirea) unui asemenea eu interior este nevoie de modele. De oameni deosebiți care să întrupeze ideile, valorile și practicile consonante cu înaltele aspirații ale eului profund.

Se întâmplă ca uneori asemenea modele — adevărate ideal-tipuri weberiene — să nu poată fi regăsite în cuprinsul ofertei instituționale și oficiale (părinți, rude, profesori, preot etc). Prin urmare, societatea modernă s-ar afla în imposibilitatea de a-și selecta din oferta instituțională și oficială asemenea personaje. În acest caz intră în joc noile mișcări religioase, multe străine și exotice, etalându-și alternativele cu acei „guru” salvatori. Ei sunt soluția asumată pentru a rezolva criza de legitimitate pe care absența modelelor oficiale, charismatice și elevate spiritual, ar fi provocat-o.

Există avantaje și riscuri în asumarea modelelor alternative de viață religioasă. Pentru a ne opri asupra lor este obligatoriu nevoie de o cercetare cazuistică pe teren, fapt încurajat de mediile academice de specialitate din România. Tocmai de aceea specialiștii români exemplifică mai curând avantajele și riscurile asumării alternativelor religioase cu date teoretice și practice din literatura occidentală de specialitate.

„Fără a nega importanța și realitatea unor asemenea factori trebuie spus că analiștii fenomenului sectar, teologi, istorici sau psihologi, sunt de acord a considera sectarismul modern și proliferarea sectelor precum și apariția unui nou tip de religiozitate drept o consecință a umanismelor atee contemporane de tip marxist, nietzcheian, materialist și a consumerismului civilizației actuale.”

„În ultimii două sute de ani civilizația umană s-a schimbat fără precedent: progresul a adus un grad foarte ridicat de confort, s-a mărit considerabil speranța de viață a individului dar s-a și produs o puternică secularizare a individului și a societății. Astăzi acest fenomen este dublat de o reîntoarcere a sacrului, de o desacralizare a ordinii umane și sociale, dar nu prin sacrul tradițional, exprimat și manifestat ca Biserică a lui Hristos ci prin forme de religiozitate, care îmbină precepte creștine, orientaliste, neo-păgâne, magice care uneori frizează absurdul.

Diagnosticul cel mai exact al civilizației actuale este “pierderea absolutului”, absolut identificat în metafizica tradiționala cu esența divină; această situație are la bază o mutație semnificativă creată în creștinism de mutațiile apărute în sânul protestantismului, îngemănate cu intoleranța și deficiențele practice ale Bisericilor istorice, care s-au amestecat cu un segment ocultist occidental și, în vremea noastră, cu teologii liberale ale secularizării ce propun o viziune post-creștină eliberată de mitologie, de supranatural și de religios”.

Anul 1968 a fost unul marcat de puternice frământări sociale; binecunoscutele revolte studențești, cu epicentrul in Franța au generat o ridicare a celorlalte clase sociale împotriva unui sistem care sufoca.

Tulburările au cuprins întreaga lume: Praga, care protesta împotriva ocupației sovietice, este vocea unui Est al Europei neputincios în fața tancurilor comuniste, studenții din Paris, Berlin, Roma, Madrid, Bruxelles, Washington, Cleveland, Brasil, Belgrad, toți apartenenți ai generației “baby-boom”-ului de după război, care nu cunoscuseră privațiunile anilor ’30 și ’40, contestă o societate de consum a cărei autoritate nu vor s-o mai recunoască, populația de culoare din Statele Unite, tulburată de asasinatul lui Martin Luther King jr., se ridică împotriva dominației albe cerând egalitatea în drepturi, peste tot este criticată intervenția americană din Vietnam (care a jucat rolul de catalizator pentru nemulțumirile sociale din toată lumea), decolonizarea provoacă importante conflicte în Africa, în Irlanda de Nord începe lupta I.R.A., al doilea Kennedy este ucis, mișcarea arabă strânge rândurile împotriva Israelului ș.a.

Criza din 1968 este o surpriză pentru toată lumea; ea se înscrie într-un val de mișcări de protest pe plan mondial, comun tuturor țărilor dezvoltate, depășind cadrul politic și punând în discuție însăși fundamentele societății industriale. În lumea studențească, port-drapelul mișcărilor sociale din ‘68, protestul la început politic, încarnat de Noua Stânga, devine mai apoi o adevărată mișcare de contracultură, care a făcut modă la timpul său.

Nu se poate vorbi de un front comun în rândurile studențimii, avangarda mișcării, și nici despre o conducere a unui centru inițiator subversiv, ci, dimpotrivă, se poate constata o anumită izolare între diversele componente ale mișcării sociale a anului 1968. De asemenea nici ipoteza analogiilor de situații, în funcție de izomorfisme economice, sociale sau politice, nu poate elucida cauzele izbucnirii protestelor, căci există diferențe majore în ce privește sistemele economice și politice ale țărilor care au cunoscut focare revoluționare; unele țări, precum Franța sau fosta R.F.G., au cunoscut în deceniul șase o expansiune economică certă și o îmbunătățire a nivelului de trai și nu o recesiune, care în general precedă mișcările revoluționare.

Mișcările din 1968 au cauze care depășesc cadrul economic sau politic; ele au avut un caracter antigerontocratic și antipaternalist, izvorând din necesitatea unei înnoiri, unei primeniri a societății industriale. „Societățile industrializate produc într-adevăr structuri depersonalizate care dau naștere unor situații de criză la nivel industrial și colectiv . Aceste situații determină apariția unor aspirații sau nevoi pe care sectele afirmă că le pot satisface cu ușurință. Acestea sunt tot atâtea expresii ale unor căutări umane ale integralității și armoniei, ale participării și împlinirii la toate nivelurile existenței și experienței umane, dar în aceeași măsură și tentative de întoarcere la căutarea omenească a adevărului și a semnificației, la căutarea acelor valori constitutive care, în anumite epoci ale istoriei (atât colective cât și individuale), par să fi fost ocultate, distruse sau pierdute de persoanele derutate de o schimbare rapidă, datorită tensiunii accentuate sau a fricii”.

Din 1945 asistăm la o regresie a sentimentului religios, pe care-l putem raporta la influența crescândă a unei culturi occidentale laicizate, regresie care ia capăt odată cu etapa 1968, când se observa o întoarcere la religios, în special în profitul noilor mișcări sectare. Iată o statistică care indică, în cifre, cum au progresat noile mișcări religioase (sectele), comparativ cu celelalte religii în decursul secolului trecut (cifrele sunt exprimate în milioane).

Etapa începută în anul 1968 poate fi considerată un debușeu al unei societăți care nu mai putea suporta, care avea nevoie de o revalorizare din temelii a existenței, pe baze complet diferite. Mișcările sociale din 1968 nu au avut drept consecință schimbări politice structurale însă urmările au fost de altă natură, ele putându-se observa și astăzi într-o multitudine de direcții și orientări. Una din aceste consecințe este proliferarea sectelor pe Bătrânul Continent, ca filiale ale organizațiilor-mamă aflate în S.U.A, astfel că o mare parte a sectelor existente astăzi în Franța, Germania sau Marea Britanie sunt sucursale ale unor secte multinaționale, care pătrund în urma mișcărilor sociale din 1968.

Totul începe pe coastele californiene odată cu mișcarea Jesus Revolution. Urmărind mass-media vremii, vedem pe acei “Jesus freaks” și “Jesus People”, bărboși, pletoși, murdari și îmbrăcați cu cămăși fistichii, proclamând că: “The message is Jesus”. Prezenți constant în viața cotidiană, ei cereau automobiliștilor să manifeste dragostea pentru Iisus claxonând sau cumpărătorilor de la super market bătând din palme.

Incontestabil, America anilor ’60 a fost scuturată de un suflu contestatar, care a favorizat coroborarea elementelor necesare proliferării sectelor. Cel mai important din aceste elemente a fost mișcarea hippie. Despre hippie scria sociologul Tuli Kupfergherg, în 1967 că manifestă dezgust pentru actuala bătrână societate și caută să se retragă, să părăsească jocul. Asistăm la o incredibilă căutare, la încercări de orice natură și la crearea de noi forme de viață comunitară, tribalizare (restructurarea vechii familii, destrămate de societatea de consum, principalul slogan la care se rezumau fiind, de fapt, „noi contra universului”).

Noi forme economice sunt vizate, se ajunge la preconizarea unui nou comunism primitiv. Tinerii în căutarea absolutului părăsesc marile orașe, care sufocă și distrug, și pleacă către “satul viu”. Astfel au luat naștere comunitățile “Flower Power”, stabilite pe Coasta de Vest. Liderii ei predicau preeminența plăcerii și distracției asupra muncii, care nu li se părea deloc eliberatoare, și respingeau apartenența la societatea de consum care conducea la abrutizare. Toate acestea se traduc printr-o multiplicare a noilor forme de familie, în special “familia lărgită”, un fel de trib numit colectivitate, care avea în comun muzica lui Bob Dylan, profetul anilor ’60, și consumul de droguri. Conform ziarelor din epocă, mai mult de 2000 de comunități sectare, în formă embrionară, existau la ora respectivă, dar unele din ele aveau nu mai mult de 15-20 de adepți.

Distingem două forme de comunități:

– prima grupează comunitățile instalate la periferia marilor orașe, în care se împart echitabil sarcinile casnice și educative;

– a doua grupă a celor implantate în mediul rural, în care practica religioasă ocupă locul primordial, care influențează toate activitățile comunității, structurate și efectuate în funcție de ea.

Trăsătura comună a acestor două tipuri de colectivități umane este egala supunere la utopie. Toți acești adepți aderă la un vis social și mistic, pe care îl trăiesc până la capăt, obiectivul lor final fiind schimbarea societății și dând naștere, de fapt, la o contracultură.

Societatea de consum și progresul tehnic sunt disprețuite împreuna cu valorile lor morale și familiale laolaltă cu referințele culturale. Pentru viitor se credea că oamenii nu vor mai fi o « turmă » în mâna conducătorului ci fiecare individ își va aduce aportul la conducerea societății, că fiecare va deveni responsabil de existența sa. Acest entuziasm al ideilor nu era însă decât un paravan căci în obscuritate se lucra la creionarea siluetelor altor tineri care au făcut idolii să cadă dar care nu erau îndeajuns de capabili de a-și lua soarta în propriile mâini. În căutarea unui punct de reper în societate, ei și-au ațintit privirea spre acei “guru” atât de binevoitori și demni de încredere dar atât de obscuri în intenții și mult prea puțin interesați în atingerea acelor “frumoase” idealuri, pe care le propovăduiau. Astfel, acest suflu juvenil, cu intenții atât de nobile, care contesta autoritatea, și-a trădat imperioasa nevoie de autoritate și va merge să caute sprijin în ceea ce era mai caricatural: abandonul de sine, supunerea la o disciplina de fier, asceza exacerbată, pe scurt tot ceea ce respinseseră cu atâta putere înainte.

Misiunea Bisericii și prozelitismul sectelor

Propovăduirea Evangheliei, în mod deosebit, implică respectul față de libertatea celuilalt căruia i se vestește mântuirea în și prin Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat.

Prozelitismul nu este ușor de definit. “Pentru noi toți este un termen peiorativ. Dar mulți din cei care vor fi acuzați de prozelitism sunt convinși înăuntrul lor că nu au ca dorință, ca singur scop – perfect legitim, lăudabil și creștin – acest lucru”.

Termenul derivă din cuvântul prozelit, cuvânt care a desemnat pe păgânii convertiți la iudaism apoi circumciși. Era cel ajutat de o comunitate pentru a-și găsi propriul scop religios, liniștea sufletească, ca apoi să treacă în rândul adepților. În limbajul biblic se numeau prozeliți, păgânii convertiți la iudaism, acum numim prin prozelitism atitudinile sau procedeele contrare duhului evanghelic, prin care se încearcă atragerea lumii la comunitatea sa, prin abuz, prin ignoranța comunității sau a sărăciei lor (spirituale și materiale).

În Sfânta Scriptură avem un exemplu de astfel de prozelit: Neeman Sirianul (IV Reg. 5, 14-17). Această misiune iudaică se regăsește în Noul Testament (Mat. 23, 15; Fapt. 2, 11) și a fost facilitată prin intermediul elenismului și a diasporei iudaice, și s-a menținut până în secolul VIII, când o parte din triburile hazare se convertesc la iudaism și apoi la creștinism.

Această acceptare negativă s-a înăsprit în vremea noastră, capătă un sens aproape absolut peiorativ, desemnând o pervertire a misiunii sau a mărturiei, ceea ce contrazice spiritul precizărilor ecumenice date în acest sens. “Fidelă tradiției apostolice, Biserica Ortodoxă a păstrat și a transmis în succesiune neîntreruptă credința cea adevărată, credința care o dată pentru totdeauna le-a fost dată sfinților (Iuda 3) și structurile sacramentale și comunitare ale Bisericii, ca mijloace de împărtășire a harului sau vieții celei noi, care a fost descoperită și împărtășită lumii de Hristos și Duhul Sfânt. Propovăduirea dreptei credințe, săvârșirea Tainelor de către preoția sacramentală în succesiunea apostolică neîntreruptă a harului și a credinței, împlinirea poruncilor, rugăciunea, viața morală, ascetică și mistică, pe scurt Evanghelia, dogmele, Tainele, cultul și poruncile sunt moduri de unirea cu Hristos și de participare la viața Sfintei Treimi”.

Prozelitismul se bazează pe manipularea conștiințelor în materie de credință. Procedând în acest mod, între prozelitism și propagandă nu mai există nici o barieră, și afectează fundamental acțiunea constructivă a adevăratei misiuni creștine. “Prozelitismul este acțiunea prin care un credincios este smuls din tradiția Bisericii proprii, adesea prin calomnierea Bisericii și falsa prezentare a credinței celei noi, prin oferirea de avantaje materiale, prin exercitarea de presiuni, prin felurite momeli și promisiuni iluzorii. Uzând de asemenea metode, prozelitismul este totdeauna o pătrundere forțată în viața spirituală a altei persoane, ditrugându-i structura spirituală existentă”.

Se poate suspecta o astfel de acțiune de exercitarea unei presiuni de ordin politic, economic sau cultural asupra populației aflate în situație de slăbiciune sau inferioritate. În aceste circumstanțe exteriore, activitățile prozelitismului pot să se ajute de rațiunile inerente a Bisericilor și a unei eclesiologii exclusiviste.

Rezultatele subterane a concurențelor scot în relief mobilele confesionale, sau chiar sectare. “Un caz particular s-a înscris, într-o mult mai lungă tradiție, acela a uniatismului, care s-a cristalizat în Orientul Apropiat, în India de Sud și în Europa de Est, prin rivalitățile între Bisericile de rituri orientale sau de rituri latine”.

La mijlocul secolului XX, și în mod deosebit după cele două războaie mondiale, raportul între misiune și prozelitism a făcut obiectul unei largi dezbateri în sânul Bisericilor, și discuția nu s-a încheiat până azi. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) a așezat, cât de cât, în tăcere curentul misionar venit din direcția poporului evreu, până la excluderea formală al lui printr-un text formulat în 1988 (Robeck, 1996, p. 8, nr. 48).

Prozelitismul este înainte de toate o lipsă de ascultare a celui care vrea să vestească, și deci o lipsă de respect vis-à-vis de libertatea în Dumnezeu, altfel spus a fi ignorant (conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar) față de ființa umană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. La final, prozelitismul este o lipsă de iubire pentru celălalt, așa că mult mai târziu se poate aluneca spre tensiuni între conviețuitorii unei comunități care învață că omul poate deveni obiect posedat din punct de vedere spiritual. Exemplul cel mai concludent este islamizarea Nordului Africii. “Misionarii au semănat prin inimile africanilor pasaje din Coran și rugăciuni în limba arabă, fără să dea explicații, în timp ce africanii nu cunoșteau nici un cuvânt arab”.

Fiecare dintre noi poate cita, cel puțin un caz referitor la acțiunea prozelitistă privită ca non-respect față de libertatea de conștiință a aproapelui. Acest lucru Dumnezeu nu-l face niciodată. El este Cel care invită (Mat. 16, 24), Cel care oferă (In. 6, 51), dar niciodată nu forțează conștiința. Analiza aceasta trebuie trecută prin pai și prin bârnă, nimeni dintre noi nu este scutit de tentația de a vedea prozelitismul în ochiul celuilalt. “Misiunea creștină nu este o propagandă în slujba unor interese colective sau individuale sau a unor ideologii în numele lui Iisus. Misiunea creștină are ca scop liturghizarea și filocalizarea existenței, transpunerea ei într-un ritm liturgic – sacramental, baptismal – euharistic, pascal, spre înnoirea omului și a lumii în așteptarea activă a înnoirii eshatologice finale în împărăția lui Dumnezeu ca împărăție a Sfintei Treimi, a cărei arvună o avem în Biserică – Trupul lui Hristos”.

Studii recente fac dovada existenței tensiunilor prozelitiste din întreaga Europă pe fondul intersectării a trei mari religii, culturi, spiritualități: creștinii, musulmanii și evreii.

Este evident imposibil de a face să accepte un non-catolic – care poate fi creștin, iudeu, musulman, care aparține unei religii non-monoteiste sau care poate fi ateu – această idee că Biserica este nevăzută.

În măsura în care este atașat de religia sa, sau simplu de ideea că se pune în raport cu Dumnezeu și cu lumea, el poate considera că este ofensatoare această poziție. “Catolicul pe de altă parte nu poate renunța, abandona, credința proprie în Biserica lui Iisus Hristos ca mijloc universal și necesar al harului mântuitor, nici că Biserica lui Iisus Hristos este cea care recunoaște pe papă ca șeful ei, și toată doctrina despre papă, cu episcopul, unicul lui garant al tainelor pe care Biserica le împarte”. Înseamnă că, pe planul dialogului ecumenic, inter-creștin și interreligios, în afara Bisericii Catolice nu există mântuire.

Ecumenismul definește mișcarea susținută prin Duhul Sfânt care redă creștinilor ascultarea dorinței lui Hristos, manifestată în rugăciunea Sa pentru Unitate (In. 17, 20-23). În ciuda separațiilor și opozițiilor între creștini, el are mereu în vedere aspirațiile către reîntoarcerea la unitate.

O mișcare mai vizibilă s-a manifestat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în Bisericile reformate, în Comuniunea anglicană și în Bisericile Ortodoxe. “Noi găsim speranța noastră, rațiunea optimismului nostru. Hristos este cu noi… harul Său nu ne lipsește. Restul depinde de noi. Unitatea creștinilor există fără nici o îndoială. Creștinii vor ajunge la atingerea piscului ecumenic ? Nu pot să spun, căci suntem liberi de a da răspuns, sau nu, la harul lui Dumnezeu și la provocările sale. El ne dă curaj, de a mâna în apă adâncă și de a arunca mrejele noastre, nu căutând cu forțele noastre proprii, ci cu Cuvântul Său”.

Secta – pericol pentru libertatea omului

III.1. Particularitățile sectelor creștine

Prima definiție a unei secte o vom aborda din punct de vedere misionar, adoptând acest punct de vedere: “Fenomen religios, social, iar astăzi și politic. Concepția sectară este pseudo-filosofică, antibiblică; ea creează ideologia religioasă, care ideologie se adaptează, se asociază sau se războiește cu unele societăți.”

Cea de a doua aparține psihologiei: “Organizare sociologică specifică și un joc de relații autorizând toate fenomenele de regresiune, de la transfer la identificare, care conduc la o dizolvare a individului în grup.”

Ruptă de Biserică și adversară înverșunată a ei spre a o elimina, secta și mai ales noile mișcări religioase de azi fără istorie, fără tradiție religioasă și spirituală, reprezintă, cum arată sectologul H. Ch. Chery atât psihologic dar și sociologic, mai mult sub aspectul teologico – eclesial, „o excrescență parazitară” a autenticei religii, respectiv a Bisericii și o superstiție” explicabilă în contextul libertății umane căzute, a alegerii între bine și rău, virtute și păcat, păcat și moarte. Prin autoexcludere de la comuniunea sfinților în frunte cu Fecioara Maria, și cădere din comuniunea Bisericii, fără metanoia – penitență și întoarcerea la credință și viața eclesială adevărată, secta rămâne un grup apostatic.

“Secta este o mișcare socială spontană, care ia naștere în condiții care e ușor de descris, se separă de grupul în care trăiește, trece printr-o perioadă de conflict și conștiință accentuat a propriei sale existențe, care se concretizează într-o organizație. Trece apoi printr-o perioadă de izolare și integrare, în care se poate întâmpla să se dezvolte o formă comunitară de viață, reia în mod gradat contactele cu comunitatea mai vastă și prezintă În cele din urmă tendința de a se lăsa absorbită de grupul din care s-a desprins”, definire dată de sociologi și sintetizată astfel de Joachim Wach.

“În cele din urmă vom exemplifica și cu o definiție ce se bazează pe etimologie: Ce este «secta»? În acest caz etimologia nu ne este de mare ajutor. Ea ne indică cel mult o mișcare: fac parte dintr-o sectă cei care urmează o persoană, o doctrină (din latinescul sequi = a urma) … Uneori mai apare și etimologia eronată secare (însemnând în latină «a separa», «a tăia»): în acest caz secta s-ar diferenția de religie, precum un grup minoritar de trunchiul mamă din care s-a desprins.”

Din cele patru definiții desprindem și fixăm, ca obiective de lucru, în ceea ce privește secta:

manifestări psihomaladive ale sectarului:

normele psihologice ale grupurilor sectare;

tendințele deformante, potențate la maxim în sectă;

secta: manifestare sau manipulare a psihicului colectiv;

tipuri “sociologice” ale sectelor:

secte introvertite;

secte extravertite.

Manifestări psihomaladive ale sectarului

Începem cercetarea noastră, plecând de la numirea sectei privită din perspectiva unei boli generalizate. Molima reprezentată de fenomenul sectar, fiind de ordin sufletesc, își are rădăcina mai ales în individul afectat, agent de răspândire al maladiei; astfel ajungem să privim întreaga pseudo-societate sectară ca o manifestare psihomaladivă a indivizilor afectați.

Trebuie să avem în vedere, pentru înțelegerea profundă a fenomenului sectar din perspectivă psihomaladivă, următoarele:

Normele psihologice ale grupurilor sectare (cauze, agenți și acțiunea sectei la nivelul psihismelor individuale):

regresiunea și represiunea;

transferul;

alăturarea complexelor psihice;

Tendințele deformante, potențate la maxim în sectă (boala în manifestarea ei);

sentimentul general de superioritate;

trebuințele sectei ridicate la nivelul întregii societăți;

doctrina: tendință deformantă;

Secta manifestare sau manipulare a spiritului colectiv? (întrebare la care ne dorim să răspundem cât mai exact, spre a stabili de unde până unde putem vorbi de manifestare, pe de o parte și de manipulare, pe de alta);

tradiția în sectă;

psihicul colectiv și sectele.

Structurând astfel aspectele fundamentale înțelegerii psihologice a fenomenului sectar, am încercat să atingem toate nivelurile, dacă se poate spune așa, laxității mentale ale fenomenului sectar, luând totul la ordin general, adică al interacțiunilor între indivizi, care interacțiune ajunge să se manifeste în plan social, atinge proporții uimitoare, cu toate că pornește doar de la un singur grup, mic și insignifiant chiar, cu aceleași interese: promovarea bolii spirituale, a manifestărilor psihomaladive, care sunt liantul de bază al întregii comunități sectare. Rezultă ceea ce numim o pseudo-societate bazată pe o falsă comuniune, nu pe cea adevărată, cu Dumnezeu.

Normele psihologice ale grupurilor sectare

Din atitudine, mod de comportament și relații, se poate contura un portret psihologic al sectarului, respectiv al grupului sectei. Acest portret este motivat psihologic de mai mulți factori:

Marginalizarea individului în societatea contemporană, industrializată, tehnocratică și informatizată, în care se produce o polarizare dublă, unii devin tot mai bogați, iar unii tot mai săraci. Această polarizare generează structuri depersonalizate ce se manifestă prin criză individuală sau colectivă. Pentru cei marginalizați, neluați în seamă, a căror personalitate este desconsiderată, aparent, sectele oferă un mediu de normalitate a vieții, de comunicare, de regăsire de sine, într-o anumită securitate individuală și de grup.

Alienații societății, copiii străzii, drogații, pervertiții de orice natură sunt atrași la secte, unde ei sunt educați, instruiți în spiritul grupării respective, fără ca ei să conștientizeze că această atenție deosebită ce li se acordă poate ascunde de cele mai multe ori interese oculte.

„Eliminarea oricărei autorități familiale, instituționale, psihanaliza făcând ravagii în această privință, repere sociologice fiind mișcările tineretului din deceniul șapte al secolului XX în America, sau revoluția studenților parizieni din 1968, au singularizat individul, mai ales generația tânără, căreia i s-au demolat reperele spirituale, morale, culturale și naționale. Ateismul militant al sistemului totalitar comunist a creat aceleași lacune, carențe greu de recuperat în societățile ce au experimentat acest model politico – social și economic. De aceea unele categorii de tineri sunt o pradă ușoară pentru secte, și analiștii din diferite domenii trag semnale de alarmă față de acest fenomen al înregimentării sectare a tinerilor, a deprogramării și mecanizării comportamentului lor”.

„În dualismul ei , de refuz și de complex față de lume, secta antrenează o mutație psihologică profundă în contextul orientării spirituale a individului care este supus unui „fenomen de convertire forțată și definitivă” (John Clark – Harverd University). Lui i se inoculează o conștiință a superiorității și a elitismului. Astfel, existența sa are un alt sens, este percepută prin ochi, în viziunea liderului sectei. Acest lider este situat ca „într-un turn de fildeș” spre a fi ascultat orbește și adulat. Liderul sectar este absolutizat iar membrii sectei sunt anulați ca persoane libere, conștiente. Asupra membrilor sectei care sunt „deprogramați”, se exercită un autentic „viol psihic”.

Prin normele psihologice nu ne rezumăm numai la a da câteva caracteristici psihice, ci și a expune modul lor de manifestare socială comparativ cu evoluția istorică a sectelor.

În cercetarea noastră ne-am oprit asupra a trei norme predominante și oarecum caracteristice grupurilor sectare, comune în mod general, dar și particular, tuturor sectelor, manifestate vizibil la nivelul individului.

a) Regresiunea și represiunea; b) transferul; c) alăturarea complexelor psihice sunt manifestările pregnante ale psihomaladiei sectare.

Regresiunea și represiunea.

Regresiunea înseamnă decăderea ritmului de dezvoltare a unui individ, supus presiunilor externe (presiuni ce sunt asimilate represiunii și care provin de la un grup mic sau o persoană foarte influentă – guru) care duce la reprimarea dorințelor și nevoilor proprii (represiune) pentru a pune în prim plan nevoile și dorințele grupului sau șefului religios, dorințe care nu coincid cu normele morale și religioase ale societății. Aceasta este forma cea mai simplă de represiune, care pune în evidență erodări legate de anumite stări psihice care atrag, în general, după ele, întreg procesul de dezvoltare.

Întreg procesul se transformă, asociat represiunii, într-unul de uzură având loc și o disfuncționalitate cerebrală mai mare sau mai mică pe fondul angajării fluente sau a activității nervoase superioare a tuturor conduitelor.

În istoria sectelor găsim nenumărate exemple: “profetesele” lui H.G. White, “studenții” lui Russel și mulți alții, noi alegând doar aceste exemple pentru o analiză mai amănunțită, punând în evidență regresiunea și represiunea.

“La puțin timp după moartea profetesei, ucenicii apropiați, cele 12 femei, au pretins că fiecare moștenește «darurile» celei «întâi chemate» și deci dreptul și obligația pe care o are la conducerea sectei.”

După cum observăm, fenomenul este caracterizat în primul rând de regresie și represiune. Care este cadrul interacțiunii și la ce rezultat se ajunge este cât se poate de evident., mai ales în cel de al doilea exemplu. Astfel, mulți «studenți» părăseau colegiile pentru «studiul» Bibliei. Numai după doi ani în 1874, Russel alcătuiește un «curs», o lucrare de «specialitate» intitulată Scopul și modul venirii a doua a Domnului în anul 1874. După deziluzia «venirii», «înțeleptul profet» a arătat că Hristos «a venit», dar în duh, nevăzut de nimeni, «ca un fur» […]. Cu tot eșecul evident al «studenților serioși» din anii 1874-1875 și 1878, aceștia nu s-au lăsat intimidați de «tăcerea» Domnului, ci i-au pregătit alți ani ai «venirii» și împlinirii profețiilor…”

Regresia este evidentă: ambele categorii de ucenici: “profetesele” și “studenții” se manifestă, la prima vedere, diferit, dar nu este așa, pentru că, dacă în cazul “profeteselor” procesul de decădere este evidențiat după moartea liderului religios, ceea ce dovedește o înaltă identificare cu acesta, prin afirmarea superiorității uneia față de celelalte; în cel al “studenților” se arată cât mai pregnant decăderea ritmului de dezvoltare și represiunea prin calcularea și recalcularea celei de a doua veniri a lui Hristos, chiar dacă s-a dovedit a fi greșită și chiar inutil. Toate procesele nu sunt decât expresia evidentă a regresiunii de uzură, iar la un nivel mai înalt al procesului numit “transfer”.

Transferul.

Transferul este “un fenomen prin care o stare afectivă este transferată de la cel ce a provocat-o la altă persoană” observat în relațiile dintre membrii sectei și conducătorii ei, pe de o parte, și adepții noi pe de altă parte, un aspect al transferului fiind identificarea individului cu liderul, apoi cu interesele grupului și nu în cele din urmă cu divinitatea (a se vedea New Age), transferul nu este numai atât, ci și sentimentalism pseudo-religios, sincretism, haos emoțional, totul proiectat pe fondul unui proces continuu de degradare și decădere a ritmului de dezvoltare cu efecte primare: interzicerea de a mai simți, trăi, raționa și voi altfel decât guru. Fenomenul social este amplu: grupul nu poate exista fără acest pseudo-conducător în care sunt investite toate nevoile personale și sociale. Exemplul elocvent îl avem în următoarele rânduri: “New Age este o nebuloasă ce conține esoterism și ocultism, gândire mitică și magică despre tainele vieții și un dram de creștinism, totul amestecat cu cugetări de astrofizică”. New Age acordă un loc cu totul central sinelui. „Voi înșivă sunteți aceia care vă realizați mântuirea, chiar dacă vă folosiți pentru aceasta de forțele cosmice, se spune.” Toți sunt alături unul de celălalt, investesc într-altul tot “sentimentul” religios, și totuși sunt singuri, pentru că ei nu mai au în comun harul, Trupul lui Hristos, nu mai sunt Biserica cea sfântă, sobornicească și apostolească, ci o adunare oarecare, forța ce îi unește nu mai este divină, ci una care este rezultatul direct al păcătoșeniei umane: complexul psihic, ce se alătură, multiplică la nesfârșit.

Alăturarea complexelor psihice.

Complexele psihice comune membrilor sectei sunt de obicei două: de inferioritate și de superioritate, primul asigură coeziunea grupului sectar, cel de al doilea profetismul și atașamentul față de lider, doctrină, etc., toate conducând spre izolarea psihică față de restul comunității.

Complexul de inferioritate sau “ansamblul de manifestări care exprimă, într-un mod mai mult sau mai puțin deghizat un sentiment de inferioritate, fiind cauzat de o traumă reală sau fantastică și se manifestă ca emoții, atitudini, reacții, reprezentări marcate permanent de frica de inferioritate și căutarea, compensatorie a superiorității.”

Complexul de superioritate este un “ansamblu de atitudini și conduite bazate pe convingerea persoanei (mai mult sau mai puțin fundamentată) că ar dispune de trăsături care depășesc prin latura lor pozitivă însușirile semenilor. Cauzele sunt: sentimentul de inferioritate care poate fi acutizat de un mediu perfecționist. De aici o utilizare permanentă și exagerată a mijloacelor psihice disponibile care-l țin într-o stare de exaltare a valorii proprii. Manifestări: vanitate, cochetărie până la excentricitate, efeminare, masculinizare, aroganță, tiranie, cultul erorilor, tendința de depreciere, relații strânse cu persoane importante, manipularea celor slabi, etc. Consecințele pot fi: fie activitate exaltată, fie pasivitate afectată, fie căderea în toxicomanie”.

Alături de cele două mari complexe menționate mai sus, amintim și altele adiacente, cum ar fi: complexele de autoritate, Cain, eșec, sevraj, spectacular. Toate acționează într-un mod unic la nivelul psihicului individual deoarece ele sunt alăturate tuturor celorlalte, care aparțin altor indivizi, alăturarea mai multor bolnavi duce la un focar de infecție, iar boala evoluează nestingherită. De aici rezultă că secta,în genere,pare a fi un produs al societății, dar de fapt este un alt fel de societate (denumită de noi pseudosocietate) închisă în sine, ceva în genul virusului care, organism, fiind, se folosește de un alt organism, pentru a se hrăni și înmulți, fiecare înmulțire provocând noi mutații și deci noi viruși, existând un proces continuu de distrugere și regenare, astfel încât luând la un moment dat “probe de analiză” vom observa că acea probă, cu toate că are aceleași caracteristici ale “originalului”, mecanismele sale sunt transformate și readaptate momentului respectiv. Fiecare mutație va fi oarecum adversara celeilalte și va încerca să se răspândească în tot organismul, în defavoarea acestuia și a celorlalte mutații. În trebarea e: Ce se va întâmpla când organismul gazdă va deveni imun sau va muri?

Pentru înțelegerea mai exactă a fenomenului sectar, Bryan Wilson de la Oxford stabilește șapte tipologii sectare cu elemente interferente ce se regăsesc sau se structurează ulterior în diferite secte.

Tipul conversionist este reprezentat de sectele marcate de o viziune dualistă, maniheică despre lume. În viziunea lor lumea este coruptă, rea. Ca remediu pentru ieșirea din această lume există secta. Prin convertire la secta ce se autopropune ca singura alternativă a mântuirii, omul se regăsește pe sine. Acest tip de sectă este reprezentat în general de sectele fundamentaliste caracterizate prin individualism și „trezire”, printr-un „ecumenism naiv”, emoțional.

Tipul revoluționar cuprinde acel spectru de secte în general eshatologice care nemulțumite de situația actuală a lumii așteaptă intervenția directă a lui Dumnezeu spre a instaura o împărăție teocratică prin membrii sectei respective. Astfel,prin calcule ale unor date biblice, printr-o combinație arbitrară de numere, aceste secte fixează date exacte pentru venirea a doua a lui Hristos și începutul domniei de 1000 de ani, respectiv a mileniului cu cei aleși. Anii precum 1843, 1844, 1875, 1925, 1975, 2000, etc. sunt date fixate de acești „calculatori serioși ai mileniului” pentru sfârșitul apocaliptic.

Între sectele revoluționare se numără adventiștii, iehoviștii, mormonii, fiecare în parte considerându-se instrumente , agenți ai planului lui Dumnezeu de instaurare a mileniului. Acești sectari dau însă o falsă interpretare textului Apocalipsei care se referă la domnia lui Hristos în Biserica Sa, la slujirea Sa împărătească până la „predarea Împărăției Tatălui” (I Corinteni 15, 24; Apocalipsa 20, 4, 8).

Tipul introvertit sectar este reprezentat de către acele grupări care considera că singura modalitate de a împlini legea evanghelică, poruncile lui Hristos, este retragerea din lume, „izolarea ca o condiție a mântuirii”. Locul izolării, al retragerii este spațiul lucrării efective, sigure a Sfântului Duh. Aceste grupări au întemeiat în general colonii izolate de ceilalți membrii ai societății de care se diferențiază și se particularizează printr-o vastă pietate, de „sfințenie” personală intensă: printr-un limbaj care, rupt de comunicarea cotidiană, devine arhaic, prin îmbrăcăminte specifică, prin endogamie (cei care contractează căsătorii cu alți membrii decât ai sectei sunt expulzați), prin „sacralizarea” unor activități din care se întreține comunitatea. În acest fel se poate vorbi de o „fosilizare sectară”, de o încremenire în trecut, membrii unor astfel de secte, de altfel, fiind insensibili total la dinamica societății, la reforme sau revoluții sociale.

Tipul „manipulativ” cuprinde un spectru larg de secte, de mișcări religioase, mai ales de nuanță ocultistă, esoterică și gnostică ce caracterizează ceea ce generic se numește „noua religiozitate”. Secte din această tipologie au doctrină monistă, sunt panteiste și propun „o viziune a lumii ce considera multiplicarea ființelor ca manifestare iluzorie a unității metafizice, absolute și divine, hristice”. Fundamentul absolut, ultim al realității, constă din energia spirituală, divină, hristică, conștientă, mentală sau cosmică iar demersul spiritual al individului uman trebuie orientat, călăuzit spre a se alimenta din energia divină. Această energie dă posibilitatea membrilor unor grupări să obțină „armonia cu sine, cu ansamblul cosmosului” și chiar „o stăpânire absolută care este principiul libertății interioare”.

Liderii însă îi folosesc pe membrii sectei nu pentru a-i călăuzi pe o cale spirituală spre mântuire ci pentru a le înșela speranțele și a-i deposeda de bunurile lor. Este mai ales cazul sectelor sincretiste de astăzi, ce utilizează concepte ale religiilor Indiei, și ai căror lideri se folosesc de metodele psihologice inductive spre a inocula membrilor sectei idei fixe, spre a-i fanatiza și a-i manipula pentru interese proprii, speculându-le credulitatea, paralizându-le voința, transformându-i în sclavi ai unor rețele oculte, ai capriciilor erotice ale unor „guru”, prin îndoctrinare forțată și programe zilnice extenuante. Aceasta explică și sinuciderile care trebuie înțelese ca un avertisment clar despre ce înseamnă a inocula, a induce idei fixe, scenarii de „paradis” unor categorii umane credule și ușor de manipulat.

Analizând stările comportamentale ale unor astfel de lideri sectari, H. Ch. Chery le face următorul portret psihologic: „Tendința ocultistă corespunde unei oarecare dispoziții a sufletului, puțin răspândită, dar mai răspândită decât o credem în mod obișnuit: gustul de secret și de complicitate, nevoia de distincție interioară, pofta de insolit și miraculos, dorința de certitudine intelectuală și de siguranță a mântuirii, voința de putere ce duce la intrigă mai curând decât la poruncă și caută mai curând realitățile liniștite decât onorurile publice. E aici esențial comportamentul unui aristocrat. Ocultistul este un aristocrat al sentimentului religios, cu tot ceea ce comportă acest cuvânt; orgoliu și uneori vanitate puerilă, cu aceste dispoziții amestecându-se perversitatea, senzualismul, sadismul, direcție în care ocultismul virează cu o înfricoșătoare ușurință, trecutul și prezentul oferind destule mărturii”.

Tipul taumaturgic oferă un model spiritual nou, anume acela al primatului miracolului asupra învățăturii de credință, “al taumaturgicului împotriva Ortodoxiei”. La membrii acestor secte abundă mesajele din lumea supranaturală, mesaje spirituale care prevestesc catastrofe în cazul lipsei de convertire la o anumită sectă.

De fapt aceste secte sunt mai aproape de magie și de spiritism și de aceea în sânul lor se încearcă consolarea acelor categorii de persoane care sunt la limita unor situații, care au pierdut pe cei apropiați și foarte ușor cred în realitatea comunicării cu cei de dincolo, în telepatie, curioși de a afla mai multe despre cei dispăruți.

Tipul reformist propune o schimbare radicală a structurii lumii și societății pe baza unor principii mai curând idealiste, nerealiste. Aceste grupări religioase rigoriste pretind că întruchipează “conștiința lumii” și de aceea duc o campanie de eliminare a ceea ce este rău, negativ în viața omenirii. Ele consideră că vor reuși să aducă o pace mondială, prin eliminarea conflictelor, a războaielor, ceea ce religiile tradiționale nu au reușit. Aceasta se va face prin “apelul de conștiință” ceea ce desigur dezvăluie. la aceste grupări o necunoaștere a complexității existenței umane.

Tipul utopic în tradiția tuturor utopiilor filosofice sau sociale, este ilustrat de acele secte religioase ce își propun să construiască o lume nouă după o formulă comunitară locală, specifică. Aceste grupări, izolându-se de lume, formează colonii unde membrii lor își conformează viața după anumite programe stricte pe care vor să le extrapoleze la lumea întreagă spre reorganizarea acesteia într-o perspectivă comunitară.

Secta este compusă din indivizi sau mai bine zis din individualități și ea accentuează automat calitățile colective (predestinarea, complexe psihice, fratietatea etc.), recompensând mediocritatea și totul se pregătește și vegheze într-un mod facil și lipsit de responsabilitate.

Fiind un organism pseudo-social, secta vrea ca membrii săi să devină lipsiți de libertate individuală, dar tocmai această “grijă” provoacă scindări și discontinuități în funcționarea ei, pentru că intervine un factor imprevizibil: subiectul uman.

Adepții sectei se simt cu toții inferiori celorlalți oameni, caută să-și diminueze complexul psihic prin adăugare (alăturare) a complexelor celorlalți. Prin punerea în comun a deficiențelor psihice, ei alcătuiesc o societate, o comunitate puternică, simțindu-se superiori doar conștient celorlalți, din această cauză sunt preferate comunitățile mici, cu număr mare de membri presupunând apariția tendințelor centrifuge; adepții cu personalități puternice, dorințe de afirmare sau pur și simplu mai “defecți” mental decât restul membrilor, încep să acționeze conform propriilor principii și nevoi.

La început totul apare ca o părere puțin diferită de cea a liderului sau a grupului conducător, care are și el o tendință centrifugă prin dorința de acumulare de putere și prin necesitățile psihice care apar acum la conducători, ei având un complex predominant de superioritate față de ceilalți membri ai sectei și de inferioritate față de Marea Comunitate umană, cu timpul devenind opusă total, mai ales dacă are de partea lui un grup oarecare; până la urmă tendința separatistă se transformă în certitudine, factorul disturbator (individul) este “centrul” unui grup aparte, de acum încolo dușmanul comunității din care s-a desprins și a celorlalte comunități.

Exemplul elocvent este următorul:” Thomas Münzer, […] era un erudit teolog catolic. […]. Răzvrătit încă din timpul școlii împotriva arhiepiscopului de Magdeburg și a catolicismului în general. […]. Adept al lui Luther, Thomas Münzer se desparte curând de acesta, având vederi mai radicale, care vizau societatea însăși și nu numai viața religioasă. […] Adept la început al colegului său Luther, Münzer îl numea acum pe acesta “carne ghiftuită”, acuzându-l că s-a oprit la jumătatea drumului (1517), adică numai la reforma religioasă și a pactizat cu principii. Declanșându-se războiul țărănesc, Luther striga împotriva adepților lui Münzer: “…Să-i sfâșie în bucăți, să-i sugrume și să-i junghie … ca pe niște câini turbați.”

Tendințele deformante, potențate la maxim în sectă.

Numim tendință deformantă orientarea comună a unei categorii de persoane de a altera anumite valori sau noțiuni în favoarea intereselor personale sau comunitare, afectând astfel nu numai fondul valoric al societății în general, ci și al persoanelor cu care vine în contact direct sau indirect; se ajunge la promovarea falselor valori sau non-valori în detrimentul Adevărului.

Din punctul de vedere al psiho-sociologiei sectare, tendințele deformante se manifestă pregnant pe trei mari fronturi: cel al sentimentului religios; cel al nevoilor (trebuințelor) și cel al doctrinei.

Sentimentul religios

Sentimentul, strâns legat de simțire, care este una din cele patru funcții fundamentale, este “mai întâi un proces care are loc între eu și un conținut dat, și anume un proces care atribuie conținutului o anume valoare, însemnând acceptare sau respingere («plăcere»sau «neplăcere»); el este însă și un proces care, abstracție făcând de conținutul momentan al conștiinței sau de senzații momentane, poate apărea izolat ca «o stare de spirit». În această din urmă situație el se poate raporta cauzal la conținuturi anterioare ale conștiinței, dar nu neapărat, putând preveni tot atât de bine și din conținuturi inconștiente, după cum atestă din belșug psihopatologia.”

Cele două direcții ale definiției sentimentului ne arată religios: care se manifestă și este simțit de oameni normali, primul, iar al doilea: se manifestă și este simțit de cei cu probleme psihice (ne referim în acest context la “psihic” drept ceea ce ține de suflet).

După cum vedem, am catalogat sentimentul religios în categoria tendințelor deformante ale sectarului, nu că sentimentul religios ar fi o tendință deformantă, în genere, ci că la nivelul sectei sentimentul religios este deformat, astfel se ajunge la trăiri afective intense și iraționale. De aici înainte, la nivelul fenomenului sectar nu se poate vorbi de sentiment religios, ci cel mult de o impulsivitate pseudo-religioasă, pentru că trăinicia credinței apostolice, mărturisită prin simbolul niceo-constantinopolitan, este înlocuită cu inovații și erezii, fiice ale “Stăpânitorului lumii acesteia”, pentru că “mintea întunecată de păcat a dus la religia naturii; sectele, grupările anarhice, organizațiile religioase duc la obscurantism, la victime ale misticismului bolnăvicios.”

Următoarea etapă, după impulsivitatea pseudo-religioasă și misticismul bolnăvicios, este transformarea adepților în niște “creduli fanatici”, deoarece “spiritul îndoctrinat ajunge a vedea chiar în natură lucruri care nu există.” Ceea ce rezultă este un fals, reflexul ideilor îmbrăcând înfățișarea realității, ajungându-se la halucinații (în cele mai grave cazuri) și manifestări haotice, paralizarea voinței și incapacitate motorie.

Exemplul elocvent al acestor etape în “evoluția” sentimentului religios deformat îl avem la scapeți: “Cel ce a inițiat secta a fost un țăran analfabet, Selivanov (+1832), membru al comunității hlâștilor din Petrograd. În viziunea lui bolnavă se declarase «Dumnezeul dumnezeilor și regele regilor». […] Aici pe pământ, Selivonov este «mielul».

Mulțime de creduli și de fanatici, de dereglați hormonal, de isterici l-au urmat (bărbați și femei), mai ales în perioadele de grele încercări pentru Rusia în campania lui Napoleon (1811-1812).

Marele geniu militar și cel care a săpat mormântul lui Bonaparte, generalul Kutuzov, a folosit din plin mișcarea scapeților, trimițându-i în spatele frontului, pregătind astfel răsunătoarea victorie de la Borodino. Fanaticii scapeți strigau: «Pregătiți calea Domnului … orice prun care nu face roade se taie și se aruncă în foc …» (Mat. III.3)

Concluzionând, în ceea ce privește sentimentul religios deformat de sectar, vom afirma: “Iluzia, care dă naștere teoriei egoiste, s-a produs fără îndoială din neputința de a distinge între partea afectivă și cea rațională a momentului sufletesc activ. S-a observat numai fața emoțională, s-a omis cea intelectuală.”

Trebuințele sectei ridicate la nivelul întregii societăți.

Trebuința este “expresia psihică a energiei nevoilor și necesităților înnăscute și dobândite (culturale) ale omului. Dezvoltarea decurge în mod inevitabil din interrelațiile de schimb ale organismului și personalității cu mediul social și natural. Trebuințele sunt ca atare instrumente ale psihicului și personalității ce se exprimă prin tensiuni psihice și biologice.” Fiecare om are trebuințele sale, clasificate astfel:

trebuințe fiziologice;

trebuințe de securitate;

trebuințe sociale;

trebuințe de recunoaștere și apreciere socială la Eu;

trebuințe de autoactualizare, autodezvoltare, autorealizare și autoperfecționare permanentă;

trebuințe cognitive;

trebuințe estetice;

trebuințele stadiului de concordanță între trăire și acțiune.

Nu toți indivizii umani ajung să străbată toate treptele, fiecare situându-se la sfârșitul vieții pe una din ele.

Prin extrapolare, putem identifica pe baza nevoilor individuale, și trebuințele unui grup social, deci și pe cele ale sectei, în genere, pe baza nevoilor individului sectar.

Jean Vernette, în cartea sa “Sectele” identifică opt nevoi personale ale adeptului:

“1. Căutarea apartenenței sau a stării de comuniune, ca reacție față de o societate dură și depersonalizată;

2. O nevoie de a obține răspunsuri precise, factori de siguranță într-o lume aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiționale par să cedeze sub șocul permanentelor repuneri în discuție;

3. O căutare a integralității într-o armonie totală, de natură psiho-socială, psiho-corporală, care va da naștere în special unei multitudini de grupuri de terapii ce funcționează ca înlocuitori de religii.

4. O nevoie de recunoaștere socială, de participare și de angajare activă, prezentă în special în structurile defavorizate din punct de vedere social;

5. Revendicarea unei identități culturale, prin promovarea cultelor autohtone, în special în țările lumii a treia;

6. O căutare nepotolită a transcendenței și a experienței religioase personale directe, într-o civilizație profund tehnicizată, care pare să-și fi pierdut sufletul;

7. Căutarea unei direcții spirituale și a unui conducător harismatic care să «stea la cârmă»;

8. Aspirația către o viziune pozitivă asupra viitorului, privit ca o «nouă eră» într-o lume în care drama colectivă crește odată cu violența, conflictele armate și tulburările planetei.”

De la aceste trebuințe se poate ajunge foarte ușor la generalizare și aplicarea pe plan social, nevoile sectei sunt, deci, similare celor individuale, chiar dacă la primele observații nu ar părea așa, deoarece este implicată întreaga societate umană, sau cel puțin o parte a ei, când este vorba de sectă, iar când vorbim despre adept și trebuințele lui avem o restrângere a cadrului: nivelul personal, cel mult vizează familia sau un grup insignifiant, raportat la cel afectat de fenomenul sectar.

Similarizând trebuințele/nevoile personale cu cele sociale, am ajuns la următoarea stratificare a celor sociale, corespunzătoare la nivelul nostru celor ale sectei:

Nevoia grupului sectar de păstrare cât mai strânsă a coeziunii între membri prin cultivarea acelorași aptitudini și deprinderi;

Nevoile ce apar în cadrul grupului de căutare a securității “comunitare”, manifestată prin acțiuni denigratoare față de celelalte comunități religioase;

Nevoile grupului de apartenență la o anumită mișcare religioasă din trecutul îndepărtat;

Dorința și nevoia de prestigiu a sectei, vizibile în acțiunile prozelitiste și considerația că secta este cea mai importantă;

Nevoia de a realiza “planul mântuirii” propus de doctrina sectei;

Nevoia de a se substitui lui Dumnezeu prin controlarea membrilor sectei sau chiar a unor comunități mai mari;

Nevoia de a controla ordinea mondială și de a supune întreaga lume tendințelor distructive ale sectei;

Nevoia de concordanță între acțiune și doctrină.

Toate nevoile și dorințele grupului sectar se pot verifica prin două exemple elocvente: Mormonii și Martorii lui Iehova. Mormonii, “sectă religioasă apocaliptică, cu adânci rădăcini în sincretismul mișcărilor de la sfârșitul secolului trecut (baptiste, advente, penticostale, harismatice) … Adepții se numesc «sfinți pământeni». Doctrina sectei este politeistă și sincretistă. Au creat o «biblie» pe care au retipărit-o și este principalul obiect de colportaj. Respectă un mod de viață destul de «auster», nu beau, nu fumează, sunt ponderați, schimbă soțul sau soția, cât îi ajută firea. Au peste 5 milioane de «misionari».

Și-au asigurat o capitală a sectei și un templu la Salt Lake City. Se declară pe lângă sfinți, obsedați ai eternității și se consideră chemați să salveze întreaga umanitate, mai precis sufletele oamenilor, atât ale celor vii cât și ale celor morți, de la începutul începuturilor existenței omenirii. Pentru aceasta au nevoie de numele celor ce s-au peregrinat pe glob. Trebuie identificați ca să nu rămână vreun suflet nesalvat, ceea ce înseamnă înregistrarea datelor civile de recunoaștere: nume, prenume, data și locul nașterii, a căsătoriei, data și cauza morții. În acest sens, mormonii au format detașamente care cercetează registrele din primării, oficii de stare civilă, parohii […].

Aceasta și pentru faptul că zeci de milioane alocate pentru înarmare îngrozește omenirea; noile tipuri de bombardiere invizibile, de rachete «inteligente», de arme cu neutroni, de submarine la mari adâncimi, noi sisteme antiaeriene precum și «războiul stelelor» produc insomnii și grave mutații psihice.”

Martorii lui Iehova“susțin că după Războiul universal din Armaghedon (Har Maghedon = Muntele de la Megida), în apropierea celebrului Ierihon (Iisus Navi, VII) descoperă în zilele noastre care va avea loc în Israel, în valea dintre Megida și ruinele vechiului oraș Mesgidda, va urma o pace de 1000 de ani. Acest război va fi ultimul din lume și-i vor supraviețui numai iehoviștii. La marea conflagrație vor participa toate națiunile, cu toate forțele lor interne (forțe navale, aeriene, rachetele intercontinentale, trupele motorizate, blindate, etc.), iar Mesgidda va fi cel mai important punct strategic. Orașul Mesgidda constituie un dublu simbol: lupta dusă în scopul înfrângerii dușmanului și glorioasa victorie și pacea care va urma după aceea […]. “Viitorul universului spun toți iehovistii, depinde numai de rezultatul luptei dintre cele două forțe în conflict … Victoria va produce tuturor supraviețuitorilor (bineînțeles numai iehoviști) o imensă bucurie și va avea loc «războiul zilei celei mari a Dumnezeului atotputernic». În fine, pământul întreg va fi eliberat de sistemele politice, comparat de adepții iehoviști cu o fiară.”

De aceea putem afirma că “sectele apar în istorie și tot în ea dispar. Ele nu au continuitate apostolică și nici succesiune în credință, sunt deci, niște auxiliare și dovadă a acțiunii demonice în lume prin agitație, nesiguranță, tulburare între indivizi, naționalități, state.”

Doctrina: tendință deformantă

Până acum am stăruit asupra aspectelor psihice ale sectei, în general, fără să accentuăm prea mult pe cele doctrinare, care nu sunt altceva decât manifestările psihomaladive ale sectei.

Iată câteva aspecte comune ale doctrinei sectelor creștine:

serbarea altei zile de odihnă;

– mâncărurile curate și necurate;

venirea a doua și mileniul;

calculele eshatologice;

sfârșitul lumii, un an precalculat;

sectarii, singurii salvați de iad și predestinația;

glosolalia;

considerarea papei ca antihrist;

ortodocșii sunt barbari.

Vom lua fiecare aspect în parte și îl vom analiza.

Serbarea altei zile de odihnă dă membrilor sectei senzația de aleși, de adevărați păzitori ai legilor divine, protectorii lor, prin interpretarea pe care o dau legilor se simt ei înșiși zei și popor ales, îndeosebi prin practica botezului la maturitate.

Mâncărurile curate și necurate sunt, de fapt, o înlocuire ineficientă psihic și spiritual a Sfintei Euharistii, observându-se un substitut al Trupului și Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, iar agapele din mâncărurile curate, o diferențiere față de ceilalți oameni care nu mănâncă din “jertfa curată” adusă divinității.

Doctrina predominantă, ce atrage după sine și celelalte aspecte doctrinare, este eshatonul coroborat cu mileniul care sunt calculate și recalculate, ajungându-se la diferite rezultate care toate sunt greșite. Sectarii se consideră coimperatori cu Zeul și îi vor judeca pe ceilalți, pentru că din clipa intrării în sectă au fost predestinați pentru aceasta: distrugerea lumii prin orice mijloace.

Valențele psihologice sunt multiple: frustrări de natură sexuală, defulate în subconștientul personal al fiecărui adept, care vrea să-și judece tatăl sau mama, dar să și conducă cu ei tendințele nevrotice accentuate de lipsa certitudinii (de aici atâtea calcule); psihoze multiple și chiar epilepsie în cazul glosolaliei – altă formă de falsă teofanie, degradare psihică (regresiune, represiune) prin crearea iluziei sfințeniei și mântuirii deja obținute doar pentru că fac parte din sectă (predestinația și salvarea de iad). Doar enumerând toate de mai sus ne putem da seama ce cazuri interesante ar fi sectele pentru psihologie.

Dar să continuăm. Un aspect deloc neglijat este să se arate dușmanul: papa ca reprezentant al catolicismului – considerat antihristul – și Ortodoxia, în genere, considerată o revigorare a păgânismului și barbarității.

Sectarii au un dat psihic de a avea un dușman fizic,real (așa cum lipsa certitudinii credinței lor este accentuată de calculele eshatologice și predestinație), pentru că pe cel metafizic nu-l pot cuprinde în concepțiile lor înguste. Diavolul și lucrarea sa sunt aproape inexistente în doctrina sectară (de altfel cum ar putea da Satan propriilor sale slugi arme împotriva sa?). sectarii vor să condamne pe ceilalți oameni, se roagă să vină eshatonul pentru a-i distruge pe ceilalți și să rămână ei singurii supraviețuitori malformați, ai omenirii, și vor o victorie a “parțialului” asupra “întregului”. Iată dovada unui echilibru psihic precar, ce se vrea a fi normă pentru întreaga umanitate. Cu toții sunt animați de această dorință și se manifestă prin violența verbală, fizică, autoflagelare și, în general, fanatism și profelitism.

Autoflagelația este un aspect particular, dar important al unei secte, pentru că trupul este considerat vinovat de apartenența la o omenire “întreagă”, preferându-se automutilarea fizică pentru a întări mutilarea sufletească și psihică.

Așadar secta nu este numai “o abatere de la credința inițială și încercarea de a falsifica această credință”, ci și o abatere de la morală, o deviere psiho-comportamentală și un efect al unei societăți fără Dumnezeu.

Secta: manifestare sau manipulare a psihicului colectiv?

Manifestarea este exteriorizarea prin vorbe, fapte și acțiuni a gândurilor, sentimentelor, credințelor și maladiilor avute. În ceea ce privește secta, manifestarea psihicului colectiv o înțelegem a fi una de tip maladiv a gândurilor, sentimentelor și credințelor.

Manipularea, ca forță de manifestare, presupune o oarecare libertate de voință, înseamnă, în cadrul sectei, cel puțin manevrarea psihicului colectiv de către o persoană sau un grup de persoane spre un scop bine determinat prin alterarea a gândurilor, sentimentelor și credințelor unor oameni sau grup de oameni, ba chiar mai mult, și a personalității celor manipulați, fără ca ei să poată interveni cumva în proces, deci liberul arbitru este îngrădit parțial sau total.

Pentru a putea înțelege cât mai bine cele două elemente trebuie să definim și psihicul colectiv.

Psihicul este “totalitatea fenomenelor și proceselor prin care se realizează formele cele mai complexe de orientare și reflectare și care pot fi cognitive, afective și voliționale. Conținutul psihicului uman reprezintă orientarea în mediul problematic al existenței omului, iar obiectul rămâne adaptarea la mediu.”

Adăugând adjectivul “colectiv” cu sensul de: care rezultă din participarea și activitatea mai multor indivizi și care aparține tuturor, obținem un sens lărgit al psihicului, unul social.

Deci, psihicul colectiv sau social este totalitatea fenomenelor și proceselor comune indivizilor umani prin care se realizează formele cele mai complexe de orientare și reflectare socială, de arhetipizare și idealizare comună a tuturor indivizilor. Se manifestă atât în planul personal, cât și în cel social, aducând constrângeri și libertăți. O parte însemnată a psihicului social este conștiința socială sau: “starea reprezentativă, cognitivă și emoțională care cuprinde, în afară de persoana însăși, toți indivizii unui grup, precum și interesele și valorile culturale. Factor de coeziune socială și de solidaritate între generații. Intensitate mai scăzută în societățile moderne,” care, după cum vom observa din analiza următoare este foarte mult afectată în sectă.

Tradiția în sectă

Tradiția (lat. Traditio = a transmite) “evocă ceea ce, în cadrul unei societăți, se transmite în manieră vie prin cuvânt, scriere sau modul de a acționa.” Este partea cea mai dinamică a psihicului colectiv, în strânsă relație cu conștiința colectivă (socială).

“Tradiția – conform imaginii pe care o evocă sensul activ al etimologiei – vehiculează mai mult decât idei susceptibile de formă logică: ea încorporează o viață care cuprinde sentimente, gânduri, credințe, aspirații și comportamente. Departe de a considera cu vanitate cunoștințele dobândite în secolele trecute ca pe un depozit intangibil, ea dă loc la o întreagă serie de reinterpretări posibile, care, în schimb, o mențin, o consolidează, o actualizează sau o reînnoiesc. În consecință, ea oferă printr-un fel de contract fecund ceea ce generațiile următoare au de întrepătruns și ceea ce au de legat ca o condiție permanentă de însuflețire, de participare la o realitate în care efortul individual și succesiv poate să extragă indefinit fără a o epuiza.”

Tradiția coroborată cu timpul este factorul destabilizator predominant al comunității sectare, fiind și o comunitate umană izolată sau în relații sociale complexe cu alte comunități, dezvoltă în timp tradiția – strâns legată de conștiința socială, precum am mai amintit și mai sus.

Sectele întotdeauna neagă tradiția comunităților din care s-au desprins, sperând să nu se lege vreo tradiție sau să dezvolte tradiție. Dar dezvoltarea vreunei forme de tradiție nu ține de reacțiile umane conștiente sau subconștiente, ci de forma colectivă a psihicului nostru. De aceea “individuația reprezintă o pretenție psihologică absolut indispensabilă, observarea superiorității elementului colectiv permite aproximarea atenției speciale ce trebuie acordată acestei plante fragile numite «individualitate» pentru a nu fi complet sufocată de către elementul colectiv.”

În primii ani (maxim 5) dezvoltarea unei tradiții nu poate fi observată nici din exterior nici din interior, avându-se în vedere că dezvoltarea ei este lentă, dar după primul deceniu apar primele forme de tradiție, care vor fi păstrate cu sfințenie de sectă în întreaga ei evoluție istorică: imnul și chiar unele predici, iar ceea ce este mai important: doctrina.

Acestea sunt forme ușor de observat în evoluția istorică a oricărei secte, în genere protestanții și neoprotestanții au păstrat riguros cele trei puncte ale lui Luther: “Sola fide, sola gratia, sola scriptura.”

Astfel, tradiția a câștigat deja “războiul” pentru că după prima jumătate de secol apar anumite forme de manifestare: cărți ale unor predicatori renumiți sau a unor lideri “harismatici” (H.G. White – “Tragedia veacurilor”), ale unor membrii ai comunității “luminați” de divinitate (“Turnul de veghe” – Russel) și ale celor “ridicați” miraculos din rândurile “Barbarilor”.

După 50 de ani apar și primele reacții premature de respingere din partea unor indivizi izolați, care vor fi alungați din cadrul grupului contractual” – referință evocatoare în cazul Münzer.

Tradiția se manifestă și mai mult acum, pătrunde în toate activitățile sectei și, în curând, după un secol, apar primele tendințe separatiste, mai întâi timide, apoi din ce în ce mai efervescente. Cazul baptiștilor sau a penticostalilor din care s-au desprins întemeietori ca W. Müller sau Carol Parham.

Pentru a demonstra valabilitatea celor enunțate de către noi, vom exemplifica cu două secte, în evoluția cărora se observă mai bine etapele (unele dintre ele cel puțin) stabilite mai sus. Molocanii. “Organizatorii sectei mixte sunt socotiți negustorul bogat Ilarion Pobirohin, dar mai ales ginerele său, veșmântarul și bătrânul croitor, Simion Mateev Uklein … Uklein l-a condamnat pe socrul său Ilarion, numindu-l eretic, că se socotea fiul lui Dumnezeu și disprețuia Sfânta Scriptură. La rândul său, Uklein a fost condamnat la moarte de adepții socrului … Scăpând, a arătat că este «alesul» cerului și «profetul» lui Dumnezeu, smuls de la ucidere de «Domnul» pentru a întemeia o religie nouă, Biblia fiind singura normă de credință. Având și ceva studii, fiind înzestrat cu darul vorbirii, Simion a declarat război «idolilor» Bisericii Ortodoxe: icoanele de toate nuanțele”.

Roweniștii. “La câtva timp după moartea «profetesei», ucenicii apropiați, cele 12 femei au pretins că fiecare moștenește «darurile» celei întâi chemate și deci dreptul la conducerea sectei. Au început iarăși luptele interne și influențele externe, reușind să se impună Margareta W. Rowen, din comunitatea adventă a orașului Los Angeles (California). Pentru a fi crezută Margareta a declarat că Hellen i-a lăsat poruncă și i-a descoperit un secret al sectei, «reforma», adică păstrarea păcii eterne prin refuzul de a pune mâna pe armă și așteptarea judecății. Pe oricine va participa la război, dintre adventiști, i-a părăsit Domnul, iar ei nu vor mai avea bucuria mileniului. Războiul acesta este începutul sfârșitului lumii, după el va urma pacea eternă. Fiind aproape judecata, căsătoria nu mai are rost, de asemenea cultura este de la antihrist, iar consumul de carne este interzis pentru adevărații «creștini» ai adventului. Așadar, la ziua de odihnă (ziua a șaptea a Vechiului Testament) a adventiștilor sâmbătari se adaugă interzicerea consumului de carne, născându-se astfel mișcarea reformistă sau rowentismul.”

Analizând cele două exemple, ne putem da seama că se observă cel mai bine tendințele separatiste pe baza unei tradiții, cel puțin în cazul Margareth Rowen, care se baza pe autoritatea profetesei H.G. White.

Păstrarea doctrinei este evidentă, chiar dacă se aduc unele adăugiri, cum ar fi interdicția de a consuma carne sau de a se căsători, pe de o parte, și identificarea “alesului” în persoana care a inițiat separația, evident este cazul Uklein, dar și cel al Margaretei Rowen, totul pentru că “aventura spirituală a epocii noastre este abandonarea condițiilor umane indefinitului și indefinibilului. Chiar dacă poate să ni se pară – și nu fără motive întemeiate – că și în infinit guvernează acele legi psihice pe care nu le-a inventat omul, dar a căror cunoaștere a împărtășit-o prin «gnoză», în simbolistica dogmei creștine, pe care doar nebunii imprudenți încearcă să o schimbe, și nu cei ce se îngrijesc de suflet.

Psihicul colectiv și sectele

În psihologie, mai ales în psihologia analitică există conceptele de inconștient personal și inconștient colectiv. Ambele sunt părți integrante ale psihicului individual (în acest caz inconștientul personal deține ponderea cea mai mare) și ale psihicului colectiv (ponderea cea mai mare o deține inconștientul colectiv).

Inconștientul personal este “domeniul proceselor nervoase ce scapă pe de-a-ntregul controlului cristic personal, este realitatea profundă în care se stratifică experiențele formațiunilor psihice (impulsuri, năzuințe, trebuințe) plus produse refulate.”

Inconștientul colectiv “este comun tuturor oamenilor, martor al problemelor, tensiunilor și dificultăților ce au traversat istoria umanității se exprimă prin anumite simboluri ale visurilor profunde care se regăsesc în arhetipurile vechilor legende”, se manifestă în diferite forme, existând un inconștient colectiv al unui popor sau grup de popoare, al unei religii și chiar al invalizilor. Mai poartă numele și de “personalitate de bază” ca “numitor comun al personalităților individuale într-un grup social dat. Trăsături tipice constituente ale caracterului etnic sau național.”

Pe baza acestor observații există sigur și inconștientul colectiv al unei secte, dar trebuie să adăugăm și că între aceste inconștiente colective sunt anumite relații.

Personalitatea de bază a unui grup majoritar cu reacții de “rejectare”, de “respingere” față de cea a unui grup minoritar separatist.

Folosim ca exemplu personalitatea de bază a unor invalizi, ce se simt inferiori fizic și psihic celorlalți oameni, care-i resping prin acte sau gesturi inconștiente. Inconștientul colectiv al oamenilor normali (îi putem numi “întregi”) are reacția de a respinge și tendința de a izola personalitatea de bază a invalizilor (îi putem numi “parțiali”). Relațiile pomenite există în toate raporturile inter-personalități și inter-inconștiente.

Secta își formează o personalitate de bază proprie, caracterizată prin deficiențe psihice, nevroze și complexe puternic refulate fiind prin aceasta, “parțiali” față de ceilalți membri ai comunității umane, “parțialitate” ce este accentuată și de doctrina sectară specifică, caracteristicile personalității de bază nefiind altceva decât niște lipsuri mentale, nicicum surplusuri.

Comunitatea religioasă majoritară se manifestă reticent și repulsiv, având o tendință de izolare a “parțialilor”. “Întregii” sunt și ei “izolați” de “parțiali”, fiindcă sectarii se consideră ei înșiși “întregi”, iar pe ceilalți “parțiali”.

Tendințele izolatoare ale sectarilor se potrivesc caracteristicilor lor psihice și doctrinei lor, care presupune o izolare din toate punctele de vedere, o depărtare de societate, lume și negarea statului, făcându-i să creadă că numai ei sunt cei aleși, manifestările divinității în lume.

Ne oprim puțin din studiul nostru asupra psihicului colectiv al sectelor pentru a putea studia și pe cel al unei comunități normale, a-i stabili normele psihice, pentru a sublinia deformările sufletești și mutațiile mentale ce se află în cadrul sectei.

Mai întâi de toate trebuie să menționăm că ne referim strict la societățile în care relațiile sunt de tip uman-uman, nu divino-uman, cum este Biserica, pentru că în societatea “modernă” divinul este alungat sau marginalizat, omul existând autonom, iar în secte nici nu se poate discuta despre ceva dumnezeiesc, ci numai un singur cuvânt descrie exact situația: diabolic.

Lipsa divinului din societatea umană se concretizează prin deformări ale întregii comunități, dar și ale individului, după cum observa C.G. Jung: “În cazul în care societatea accentuează automat calitățile colective, ea recompensează astfel mediocritatea, tot ceea ce se pregătește să vegeteze într-un mod facil și lipsit de responsabilitate. Individul va fi strâmtorat.”

Individualul nu mai contează în cadrul socialului, comunitatea fiind caracterizată prin mediocritate și lâncezire spirituală, individul este supus presiunilor colective și se “transformă” într-un “animal social”, cu mentalitate de turmă, închistat în lupta sa inconștientă personal colectiv.

În opoziție vedem organizarea Bisericii în corpuri sociale bine definite și determinate: parohie, protoierie, episcopie, etc. deoarece: “Cu cât un corp social este mai mic, cu atât individualitatea membrilor săi va fi mai sigură”, siguranță împlinită îndeosebi de prezența lui Dumnezeu în cadrul societății, întărind și Biserica și credinciosul.

Dar nu toate stau așa și nu toți sunt integrați în parohie, existând diferite grupuri sociale excesiv de mari și lipsite de orice morală socială, cum ar fi integrările pe meserii: muncitori, ingineri, mineri, etc., într-o anumită fabrică sau uzină, apărând astfel tensiuni între grupuri și provocând individului nevoia de morală, religie, spiritualitate, care neștiind unde să o caute, se îndreaptă către ceva ce i se pare accesibil, ușor și fără responsabilități aparente: secta. Acum este nevoie de intervenția comunității creștin-ortodoxe, dar nu prea se întâmplă așa, uneori și parohiile fiind excesiv de mari, făcându-se simțită lipsa pastorației și a misiunii unor preoți în parohiile lor.

“Secta este o problemă de conștiință, mai întâi fiindcă credulul sau adeptul își adapă sentimentele religioase, chiar dacă sunt false dintr-un izvor «divin» și secta este un pericol social, anarhic. Cultivând bigotismul și misticismul și având obscurantismul drept justificare […], secta este o boală religioasă răspândită aproape în toate Bisericile.”

Cu toată această diversitate de tipologii descriptive realitatea sectelor este deosebit de complexă. Se poate vorbi de o interferență de tipologii ale sectelor – mormonii, iehoviștii – care în prozelitismul lor vor să anuleze Biserica și perspectiva ortodoxă în care credincioșii doar în Biserică adoră pe Dumnezeu și experiază comuniunea de viață cu El prin harul Său spre a-și modela persoana după „chipul lui Dumnezeu” spre sfințenie și mântuire și nu „după chipul omului” care duce la ruină spirituală, morală și materială. Or acceptarea sectei ar însemna a accepta o comunitate constituită mai mult după chipul omului cu consecințele ce decurg din aceasta și care sunt tot mai elocvente astăzi.

III.2. Sectele orientale – exotism și esoterism

III.2.1 Conștiința lui Krishna

Dacă există vreun grup de origine indiană, care să se distingă în același timp prin activismul său misionar și prin grija de a restrânge, pe cât posibil, adaptările la contextul occidental, acesta este Asociația internațională pentru conștiința lui Krishna. Alături de credincioșii și simpatizanții săi ce nu trăiesc în comunitate, ea numără doar câteva mii de membri în lume, angajați total, care însă nu trec neobservați când dansează pe străzi cântând neobosiți numele lui Dumnezeu: „Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna, Krishna, Hare Hare, Hare Rama, Hare Rama, Rama, Rama, Hare, Hare”. În numeroase tradiții religioase, repetarea invariabilă a formulelor sacre este prescrisă pentru a ajuta pe credincios să înainteze pe calea desăvârșirii spirituale: deci, oricât de ciudată i-ar putea părea omului modern, o asemenea practică nu este unică.

Fondatorul mișcării s-a născut la Calcutta în anul 1896 cu numele Abhay Charan De. Anul 1922 este un reper pentru fondatorul mișcării pentru că îl întâlnește pentru prima oară pe maestrul lui de mai târziu Srila Bhaktisiddhanta Sarasvati Gosvami. Anul 1933 este, de asemenea, important pentru că are legătură cu inițierea formală din partea maestrului iar din 1936 este mandatat să se ocupe de propaganda religioasă în Occident a principiilor lui Krishna. În anul 1946 a primit un titlu onorific de „Bhaktivedanta” după ce fondase o revistă „Back to Godhead” în 1944. În anul 1955 își părăsește familia pentru a deveni peste doar 4 ani „pustnic” (vanaprastha) în Vrindavan, centrul pentru adorarea lui Krishna. În anul 1959 depune legământul monahal și nu se retrage în pustie ci emigrează în Occident, mai precis în SUA în 1966. În temeiază la New York ISKCON-ul și începe să dezvolte noua mișcare religioasă de sorginte hindusă în marile orașe americane: New York, San Francisco, Boston, etc.

Această sectă hindusă se situează în cadrul curentului spiritual al devoțiunii (Bhakti-Yoga). Ea este legată de tradiția Vedelor, a căror puritate afirmă că o păstrează prin tradiția Bengalului. Se poate vorbi în special de o legătură cu predica lui Saitanya (1486-1533), considerat ca o manifestare (un “avatar”) a lui Krishna coborât pe acest pământ pentru a-i învăța pe oameni calea devoțiunii: a se abandona cu totul lui Dumnezeu prin iubirea pură.

Societatea pentru Conștiința lui Krishna s-a extins și în Europa începând din anul 1968, în special în Anglia și Germania. Noua mișcare religioasă întemeiază mai multe centre în Europa, cel mai important aflându-se la Heidelberg sub denumirea de Center for Vedic Studies” („Centrul pentru Studii Vedice”).

Cu privire la baza doctrinară a mișcării, putem afirma că aceasta este eminamente sincretistă: pe de o parte avem sistemul religios panteist oriental specific hinduismului, pe de altă parte avem elemente luate din fizica nucleară la care se adaugă și anumite influențe de natură ufolatrică. Elementele preluate din fizica nucleară se referă la teoria antiprotonului (descoperit în 1959), pe baza căreia antimateria ar fi natura sufletului nostru „când particula antimaterială se separă de corpul material, acesta devine de prisos. De aceea particula antimaterială, fără îndoială, e superioară energiei materiale”.

Fără îndoială că din acest sincretism pseudo-religios Dumnezeu este văzut a fi o „combinație nefericită” de spirit impersonal de tip neo-hindus și de element al unei lumi antimateriale. Prin aceste nuanțări, fondatorul mișcării voia să ia atitudine împotriva materialismului generalizat al Occidentului secularizat și eliminarea oricărei forme de transcendență în cazul lui Dumnezeu. Aceste direcții sunt compatibile cu panteismul hindus dar sunt incompatibile cu datele revelației creștin-ortodoxe, unde Dumnezeu este în același timp și transcendent prin Ființa Sa și imanent prin lucrările Sale.

Doctrina se sprijină pe textele sacre ale Vedelor (în special pe Upanișade și pe Bhagavad-Gita) și se alimentează din luxurianta mitologie a hinduismului. Dar, spre deosebire de hinduismul tradițional, AICK afirmă despre Krishna că este zeul suprem și unic, o zeitate personală (nu doar un avatar al lui Vishnu). Omul trebuie să folosească fiecare moment al existenței sale pentru a trăi în “Conștiința lui Krishna”, gândindu-se la el, închinându-i hrana de toate zilele, slăvind acele murti (icoane ale divinităților hinduse, considerate a fi manifestări formale ale acestora) și în special dansând ori recitând (japa) după niște mătănii având câte 108 mărgele, de câte 16 ori, mantra cu cele 16 cuvinte care îl invocă pe Hare (forța fericirii Domnului), Krishna (cel infinit de fascinant), Rama (sursa nesecată a tuturor bucuriilor). Aceasta ar fi modalitatea privilegiată de a traversa oceanul de confuzie în care am intrat (neagra eră a lui Kali).

Scopul spiritual al adepților lui Hare Krishna este să scape de nașterea în lumea materială și să se întoarcă la Divinitate. Datorită contaminării materiale, sufletul este forțat să își asume o succesiune continuă de renașteri. Pentru a scăpa de legile Karmice și a rupe ciclul reîncarnărilor, adepții caută să își perfecționeze viața spirituală prin controlarea simțurilor. Acestea sunt făcute sub îndrumarea unui profesor spiritual, sau guru. Procesul Bhakti Yoga implică o serie de practici religioase în vederea purificării sufletului. În centrul acestui proces de realizare a sinelui este incantația mantrei Hare Krishna: Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna Krishna, Hare Hare, Hare Rama, Hare Rama, Rama Rama, Hare Hare. În momentul inițierii de către guru, adepții se angajează să invoce mantra Hare Krishna de 16 ori în fiecare zi, ca o succesiune de japa sau pe mărgele de rugăciune.

Manualul de bază este Bhagavat-Gita. Secta încearcă justificarea concepțiilor sale cu argumente „științifice”, după lucrarea lui Prabhupada. Se pornește de la descoperirea de către oamenii de știință a antimateriei, ceea ce presupune și existența unei antilumi, compusă din elemente atomice având orbitele inversate față de cele ale lumii noastre. În acest context, antimateria este identificată cu „sufletul”, care este o antimaterie imaginară (transcendentă – sic!), indestructibilă și indivizibilă.

Prabhupada arată că în textele Bhagavad-Gita și Vedanta, sutra-sufletul apare ca o particulă infinitezimală de energie spirituală, rezidând în corpul material. Sufletul se opune materiei, fiind prin natura sa etern și intrând în conflict cu materia. Totodată, se afirmă că prin Astanga-Yoga, oamenii pot fi transmutați pe planete cu antimaterie, adică în lumea spirituală, dar și pe alte planete ale universului. E interesant modul în care autorul vede această transmutație: Sufletul este purtat de cele cinci feluri de aer subtil care circulă în corp… Prin practicarea Astanga-Yoga se poate aduce sufletul – prin intermediul acestor curenți de aer – din regiunea ombilicului la abdomen, apoi în regiunea inimii și a claviculei, între sprâncene și în cele din urmă la craniu… În acest moment, yoghinul adept se poate „proiecta” pe planeta aleasă.

O dovadă clară a faptului că sectele neo-hinduse adaptează mesajul învățăturii lor realităților occidentale o reprezintă și faptul că pentru această sectă, Krishna este „Dumnezeul personal suprem”. Acest lucru contravine doctrinei clasice din hinduism unde Krishna nu este decât o reincarnare a lui Vișnu. Raporturile între Krishna și Vișnu sunt inversate de către sectă datorită exigențelor lumii occidentale familiarizate cu un Dumnezeu personal. Astfel avem, de a face cu o denaturare a fundamentelor religioase hinduse de către această sectă, o minimalizare a zeului Vișnu ce devine doar o simplă manifestare a lui Krishna și o maximalizare a acestuia din urmă prezentat în oferta religioasă ca o noutate exotică, ca Dumnezeul personal suprem.

Hare Krishna este, ca importanță, a doua sectă neo-hindusă ce a dezvoltat o școală modernă a unei ipotetic hinduism vișnuist (am văzut denaturările cu privire la conceptele hinduse despre Vișnu). Secta nu reprezintă decât o substituire a adorării zeului Shiva cu adorarea zeului Krishna, văzut ca „personalitatea supremă din Dumnezeire.

„Promotorii mișcării susțin că doctrina lor își are originile în revelația vedică, în care s-ar regăsi principiile generale ale oricărei religii, obligatorii de altfel pentru toată lumea. Totuși, cea mai importantă scriere sacră a ISKCON-ului este Bhagavad-Gita, „Cântecul Fericitului”, care nu este altceva decât o parte din marea epopee hindusă (200000 versuri), Mahabharata. În această lucrare, așa cum reiese din dialogul dintre Arjuna și Krishna, apar trei căi spre mântuire: „calea faptei” (karma-marga), „calea cunoașterii” (jnana-marga) și „calea iubirii devoționale” (bhakti-marga), respectiv față de Krishna”.

Pentru Hare Krishna, Iisus Hristos este Fiul lui Krishna, fără însă a ocupa o poziție unică față de Dumnezeu, nu mai privilegiată decât cea pe care orice om s-ar putea strădui să o dobândească. Prin urmare, pentru Hare Krishna Iisus Hristos nu este unicul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu manifestat în trup. El nu este o încarnare a lui Krishna.

Mesajul sectei se dorește a fi și o corecție fermă la adresa materialismului occidental denunțat ca fiind manifestarea ignoranței (avidya). Această ignoranță este fundamentul iluziei (maya) pentru că inoculează sentimentul că fericirea ar putea fi realizată prin intermediul cunoștințelor materialiste și prin satisfacerea treptată a instinctelor. În adevăr, această iluzie produce doar suferință, îl face pe om să devină sclavul propriilor fapte (karman) și îl încătușează în ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor (samsara).

Eliberarea vine, potrivit sectei, prin cunoaștere (vidya), cunoaștere suprasenzorială, antimaterială și profund spirituală prin intermediul lui Krishna. Influențele creștine occidentale sunt evidente în cadrul acestei secte ce încearcă să-și adapteze mesajul la structura religioasă occidentală. Astfel, este valorizat Krishna ca Dumnezeu personal suprem ce se revelează omului care îl caută și iubirea devoțională (bhakti) care este complet diferită de iubirea creștină. Omul dobândește, prin raportarea la Krishna, conștiința acestuia și poate scăpa de ciclurile reîncarnărilor. Numai există Nirvana ca stingere, ci o comuniune veșnică cu Krishna cel personal pentru sufletul uman ca adevărat sine”.

Deși cea mai mare parte a scripturii hinduse este panteistă (totul face parte din Dumnezeu), anumite părți din ea, mai ales Bhagavad Gita, sunt prezentări fundamental monoteiste ale hinduismului. Hinduismul, căutând să fie o sinteză a unei mari diversități de forme ale gândirii și credinței indiene, conține în cadrul vastei lui tradiții scrise o diversitate de credințe despre Dumnezeu, chiar dacă aceste credințe se contrazic unele pe altele. De vreme ce Bhagavad Gita, care conține o formă de monoteism, este cea mai sacră scriere pentru Hare Krishna, găsim că credința Hare Krishna în Dumnezeu este în esență monoteistă, și Krishna este considerat personalitatea supremă din Dumnezeire. Orice încarnare a singurului Dumnezeu este o încarnare a lui Krishna: „TOATE listele de încarnări ale Dumnezeirii sunt fie expansiuni plenare, fie părți ale expansiunilor plenare ale Domnului, însă Domnul Sri Krsna este personalitatea inițială a Dumnezeirii înseși.”

Concepția omului despre om și societate este cuprinsă în Manifestul rațiunii sociale (1981) și pretinde necesitatea constituirii unui sistem de caste pentru Occident. Este un atac direct și agresiv la adresa democrației și a ordinii sociale occidentale în numele instituirii unei societăți teocratice de tip fundamentalist. Argumentele unui asemenea demers l-ar reprezenta excesul de putere, corupția și inechitatea celor care conduc societatea occidentală care ar fi rodul nedesăvârșirii acestora.

În Hare Krishna, mântuirea se obține prin înlăturarea datoriei karmice a individului, cu ajutorul devoțiunii față de Krishna și a faptelor bune de-a lungul încarnărilor multiple: „Toți cei care procedează astfel, care cunosc semnificația sacrificiului, devin curățiți de reacțiile păcătoase și, după ce au gustat nectarul a ceea ce a rămas în urma unor astfel de sacrificii, se îndreaptă spre atmosfera eternă supremă.” Hare Krishna afirmă de asemenea că: „Din trupul oricărei persoane care bate din palme și dansează înaintea Divinității, manifestând extazul, toate păsările faptelor păcătoase pleacă zburând în sus.”

„Cel mai indicat mijloc pentru eliberarea de materie și dobândirea conștiinței lui Krishna este recitarea (cântarea) numelui sfânt al lui Dumnezeu. În trucât Dumnezeu nu este distinct de numele său, ci este prezent în acesta, prin invocarea sau cântarea numelui său sfânt se poate intra în legătură directă cu acesta. Se pretinde chiar că invocarea corectă doar o singură dată a numelui lui Krishna poate conduce la eliberarea de mai multe păcate decât ar putea cineva săvârși vreodată”.

„Acest lucru poate fi realizat prin recitarea unei mantra mari (mahamantra), respectiv „Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna, Krishna, Hare, Hare, Hare Rama, Rama, Rama, Hare, Hare”.

Cuvântul „Hare” se referă la energia zeului Krishna, respectiv zeița Radha, iar noțiunile „Krishna” sau „Rama” sunt forme de invocare și înseamnă ceva în genul „bucuria supremă”. Prin această cântare se urmărește revigorarea relației de iubire față de Krishna, relație pervertită de senzualitate și materialism. Principiile fundamentale ale moralei acestei mișcări sunt în număr de patru și vizează abstinența totală de la consumul de carne, tutun-alcool, jocuri de noroc și relații extraconjugale. „Maestrul spiritual” are autoritate absolută asupra discipolului”.

În ceea ce privește călătoria pe alte planete, Swami Prabhupada face o catalogare a lumilor, fără a altă bază, decât propria sa interpretare: „Conform literaturii vedice, există multe sisteme planetare. Sistemul planetar, în care trăim noi, se numește Bhurloka. Mai sus de acest sistem se află Bhuvarloka. Mai sus de acesta se află Svarloka (luna face parte din acest sistem). Mai sus de Svarloka se află Maharloka; mai sus de acesta este Jnanaloka; mai sus – Satyaloka. Tot astfel există și sisteme planetare inferioare. Astfel, există 14 tipuri de sisteme planetare în acest univers, și soarele este planeta principală”. Observăm bogata imaginație bolnavă a fondatorului sectei cu privire la existența mai multor lumi, a mai multor planete și sisteme ce nu există în realitate ci sunt, pur și simplu, inventate.

Secta, din lipsă de catehizare evanghelică a Bisericii, s-a răspândit în aproape 50 de țări.

Adepții umblă îmbrăcați în veșmântul tradițional budist-indian, culoare galben-alb și adepții sunt rași pe cap sau cu păr în coadă (cal, veveriță, pupăză) și vopsit în „curcubeu”… Ce au înăuntru, exprimă în afară!…

Secta are adepți, mai ales tineri, bărbați, dar există și o asociație de fete a Conștiinței Krishna (CK). Mulți dintre membrii sectei studiază în universitățile engleze și franceze. Unii tineri americani „copleșiți” de misterele Indiei au îmbrățișat secta.

Tinerii care au aderat la familia CK, în corporații, în grupuri, pe străzi, parcuri, sau în ganguri sunt îndemnați să cânte vocal și instrumental în cinstea lui Krishna. Ei sunt îndemnați să se întoarcă la valorile meditației de tip oriental și ale ascezei (în fața lumii), să ducă o viață comunitară, în rugăciuni și cântece sacre.

Se pot identifica ușor pe străzile marilor orașe occidentale, acum și la noi, ca niște nomazi, rupți, murdari, goi, cu copiii comunității după ei sau purtându-i pe spinare, având în fruntea grupului „țipi” după chipul și asemănarea lui Budha. Ei vând reviste de tot felul (inclusiv porno) și discuri; recită imnuri „sacre” și adesea, acompaniați de tobe, țambale și chitare, dansează și cântă obligatoriul imn „mantra” – formulă magică, compus din 16 cuvinte: Hare Krishna, Hare, Krishna; Krishna-Krishna, Hare-Hare, Hare-Raina, Hare-Rama, Rama-Rama, Hare-Hare… care, din inițiativa marxist-atee post revoluționară, a pătruns și în muzica ușoară!

Acei adepți ai lui Krishna ce trăiesc în comunitate duc o viață austeră. Treziți la o oră foarte matinală pentru a cânta numele lui Krishna și a participa la vii ceremonii pline de culoare, celebrate în templu, ei sunt strict vegetarieni și se străduiesc să-și orienteze toate faptele și preocupările în funcție de Krishna. Mișcarea le oferă un cadru adecvat: un proiect de societate foarte elaborat, alcătuit pe principiile vedice (Vedele sunt foarte vechi Scripturi sacre ale Indiei), comunități rurale tinzând spre autarhie, un sistem de învățământ propriu etc.

Într-adevăr, unii maeștri spirituali au adoptat o comportare mai mult decât îndoielnică în privința eticii mișcării însăși: unul se complăcea în opulență și a fugit lăsând un mare gol în buget; alți doi au fost demiși de egalii lor din cauza gravelor abateri de la morala sexuală strictă, pe care trebuiau s-o respecte și s-o predice. Tinerii americani, provenind adesea din „subcultură”, nu erau cu nimic pregătiți pentru a putea ajunge în câțiva ani la statutul de maeștri spirituali, care se bucura de atâta stimă: cum să ne mai mire atunci că această funcțiune a sucit capul unora, mai ales când aveau în față discipoli ce aprobau orbește faptele și hotărârile lor? Supunerea față de maestrul spiritual este o componentă autentică a majorității tradițiilor religioase, dar nu totdeauna este ușor să păstrezi măsura.

În martie 1987, organul suprem al A.I.C.K. a adoptat o serie de hotărâri, a eliberat din funcție câțiva maeștri spirituali, a redus din onorurile liturgice acordate celorlalți și a reamintit propriile reguli, pentru a evita încălcările viitoare.

Observăm o caracteristică a tuturor sectelor: destructurarea omului și societății prin disidențele ce fac ca fenomenul sectar să se extindă.

Am prezentat succint principalele puncte doctrinare ale sectei ISKON-ului. Din punct de vedere ortodox secta neo-hindusă realizează un eficient program de manipulare speculând ignoranța și secularizarea occidentalilor. Ea reprezintă un pericol și pentru România deoarece, în perioada comunistă, a existat o îndoctrinare materialistă și atee ce viza detașarea omului de Biserică și de valorile acesteia și aterizarea parțială sau totală a acestuia. Biserica, prin specialiștii săi, trebuie să fie atentă la nuanțele manipulării acestei secte și să înțeleagă că manipularea este parte integrantă din prozelitismul neo-hindus de sorginte orientală. Față de cele arătate până acum, mai adăugăm unele observații care au rolul de a întregii viziunea față de sectă. Omul, potrivit sectei, nu se identifică cu corpul său, ci este suflet spiritual etern. El face parte din ființa lui Dumnezeu și, de aceea, este nemuritor. Observăm ideile panteiste prezentate unor oameni saturați de materialitate și instinctualitate. Potrivit sectei, toți oamenii sunt frați între ei, însă, ceea ce îi unește pe oameni, nu mai este Hristos Logosul întrupat, ci Krishna, în calitate comun al tuturor oamenilor. Am vorbi despre conștiința lui Krishna și am arătat că ea este prezentată ca elixir împotriva materialității. Conștiința lui Krishna este, de fapt, o grosolană manipulare a tuturor suferinzilor din societatea de consum occidentală, fiind ambalată în mod atrăgător ca un fel de „panaceu universal” al tuturor problemelor și neîmplinirilor, o adevărată „piatră filosofală” contemporană ce transformă nefericirea în fericire. Manipularea de către sectă se realizează nu doar cu ajutorul cuvintelor, dar și cu ajutorul unui comportament social exotic. În sine, secta este o dictatură ce are un regim sever de viață și un control absolut a membrilor de către liderii acesteia.

„În România secta este prezentă și are sediul central la Timișoara, adepții practicând ritualurile sectei și editând cărțile lui Prabhupada. Teoriile acestuia sunt un amestec de religie indiană și știință modernă, pentru a concilia ceea ce este spiritual cu materialul, respectiv materia cu antimateria”.

„În Europa Occidentală, capul „înțelepților”, maestrul maeștrilor spirituali își are reședința în Emenonville și se numește Vyshyambara (Lueien Dupuy). Secta este cunoscută și sub inițialele AICK și ia amploare în Occident, mulți adepți părăsind concepțiile inițiale ale maestrului Prabhupada și-au creat filiale și noi „înțelepți”-guru!

Credincioșii Hare Krishna veniți din America și Europa au făcut, începând din 1990, expuneri în diferite orașe din țara noastră. Adepții s-au îmbrăcat în costumația portocalie a călugărilor hinduși, și-au ras capul, păstrând doar o șuviță subțire de păr în creștet, au început să cutreiere orașele, cântând „mahamantra”, răspândesc scrieri despre Krishna, vând obiecte sacre folosite în ritual, adună bani. Centrul ISKCON din Timișoara practică periodic ritualuri, și difuzează cărțile scrise de „Mila sa divină”. Editura „Humanitas” le-a întins mâna!”

Observăm o caracteristică generală a tuturor sectelor: destructurarea omului și a societății prin intermediul disidențelor ce apar și se dezvoltă în interiorul sectelor, realitate ce face ca fenomenul sectar să fie asemenea unui bulgăre de zăpadă plecat din vârful muntelui, nu se oprește și devine din ce în ce mai mare. Ca sectolog înțeleg raportul dintre sectă și disidență sectară ca fiind la baza extinderii și perpetuării la nesfârșit a sectelor și a ereziilor propovăduite de acestea.

III.2.1 Meditația transcendentală

Meditația transcendentală este o practică spirituală sau yoga, prezentată pentru prima dată lumii occidentale de către întemeietorul ei, Maharishi Mahesh Yogi, ca fiind un exercițiu religios sau o filozofie. Lovindu-se de scepticism din partea occidentalilor nereligioși, Maharishi și-a restructurat programul meditației transcendentale. În anii 70 el și-a promovat mișcarea ca exercițiu psihologic nereligios, corect din punct de vedere științific, fiind destinat să îndepărteze stresul, să aducă pacea omului interior, având prin aceasta un efect pozitiv asupra societății, și să dea posibilitatea practicantului avansat să participe la proiecții astrale (sufletul lui părăsindu-i trupul) și să realizeze levitația.

În zilele noastre meditația transcendentală continuă să-și pună eticheta seculară pe tot ceea ce promovează, și majoritatea occidentalilor nu sunt conștienți de natura și implicațiile ei religioase.

Ernest Valea dă o definiție Mișcării Transcedentale ca ofertă pentru omul contemporan stresat, plin de angoase, alienat și lipsit de rădăcini. „Mișcarea Transcendentală este o tehnică simplă, lipsită de efort și ale cărei efecte sunt imediate. Aceasta nu este o religie, nici politică. Este o procedură mintală ușoară și plăcută, care se practică de două ori pe zi și care nu necesită adoptarea unei credințe și a unui stil de viață”. Avem de a face, de la început – prin intermediul acestei definiții – cu un veritabil slogan persuasiv. Ea speculează neîmplinirile omului pe plan religios, dar și vulnerabilitățile acestuia pe plat fizic. Recuperarea fizică promisă în cadrul sloganului este, fără îndoială, tentantă, așa se explică numărul mare de racolați.

Inițiatorul mișcării este Maharishi Mahesh Yogi care prezintă doctrina sa prin intermediul unor lucrări fundamentale tipărite fie în India fie în Occident. Yogi face o interesantă și eficientă mișcare prin fondarea în anul 1965 a „Students International Meditation Society” („Societatea de Meditație Internațională a Studenților”), deoarece, de la început, secta se adresează elitelor americane și tinerilor din universitățile americane de pe poziția unei grupări serioase cu preocupări intelectuale clare. Mai mult, Yogi transformă gruparea într-un mecanism terapeutic eficient prin pretenția că reprezintă antidotul împotriva stresului și a relațiilor sociale dezumanizante din societatea apuseană. Chiar dacă toată activitatea sectei era eminamente mercantilă, acest lucru nu a împiedicat succesul extraordinar al sectei datorită faptului că occidentalii (în special americanii) sunt obișnuiți cu plata unor servicii de orice natură în cadrul unei dinamici cere-ofertă. Astfel că, foarte ușor secta a reușit să inițieze și să formeze maeștrii în Meditația Transcendentală, contra cost, firește, în cadrul unei„Academii de Meditație de la Shankarcharya Nagar (Rishikesh), de la poalele munților Himalaya”.

Meditația Transcendentală nu este nimic altceva decât o metodă de a atinge starea de Nirvana. Maestru lui Maharishi Yogi a fost guru Dev, cel care l-a convins pe acesta să părăsească cariera științifică și să se dedice învățăturii spirituale a maestrului său. În 1958 întemeiază “Mișcarea mondială pentru regenerarea spirituală a umanității” cu sediul în India însă cu activități în America și Europa Occidentală. Observăm, ca în cazul altor grupări neo-hinduse, această polaritate între fundamentele orientale indiene și implementarea lor. Cu alte cuvinte, toate sectele neo-religioase orientale sunt întemeiate de indieni ce nu au putut să facă o cariere în India, dar care au făcut adevărate ravagii în Occidentul secular. Această realitate este suficientă pentru a ne pune serios pe gânduri. Secta are pretenții maximaliste cu privire la impactul mesajului său în societatea occidentală. Astfel, maeștrii săi sunt auto-catalogați ca maeștrii inteligenței creatoare. Deși se prezintă ca o societate spirituală sublimă, în mesajul propagandist Yogi se referă și la necesitatea cunoașterii de către omenire a unei epoci de prosperitate, „pentru că oamenii să fie fortificați psihic în fața solicitărilor vieții și pentru instaurarea unei păci de durată în tulburata epocă contemporană”.

Părintele profesor Emil Jurcan arată că Maharishi „reușește să reformeze mișcarea după cerințele pieței și să o prezinte în termeni seculari, mai puțin ca o religie, cât mai ales ca o șansă de dezvoltare a personalității umane.

Observăm eficiența manipulării acestei grupări care prezintă secta ca o soluție pentru omul occidental obosit și stresat de viața cotidiană prin faptul că se promite rezolvarea tuturor problemelor omului dar și a standardelor de performanță, de echilibru psiho-somatic, de creativitate, de competitivitate în afaceri și, nu în ultimul rând, în probleme de sănătate.

Ca orice altă sectă neo-hindusă, Meditația Transcedentală se dezvoltă prin intermediul asociațiilor având un dublu scop: pe de o parte să nu fie legați organic de o religie anume pentru atragerea cu ușurință a indiferenților religios și a ateilor, iar pe de altă parte fiind asociații sau fundații non-profit să se sustragă de la plata unor impozite față de stat. Secta își propune dezvoltarea potențialului divin al omului, un alt tip de educație impregnată de „valorile orientale” considerate superioare celor occidentale, de asemenea, secta pretinde că este implicată în lupta împotriva criminalității, într-un cuvânt secta are o utilitate publică desăvârșită. Publicațiile sectei sunt marcate de propaganda cea mai eficientă. În vățătura promovată de aceasta este văzută ca fiind cea mai avansată învățătură din epoca noastră iar pretenția sectei că deține soluțiile la toate problemele lumii ne face să tratăm gruparea mai degrabă din punct de vedere psihiatric decât cel religios.

Doctrina Sectei are un fundament paradoxal: pe de o parte nu se poate dezminți proveniența ei hindusă, pe de altă parte mesajul ei este unul secular al unei tehnici areligioase. Maharishi Yogi a câștigat teren și cu pretenția de a fi un pacificator între religii, însă, în realitate, el promovează în mod clar hinduismul vedic în detrimentul celorlalte religii.

Secta este caracterizată de un utopism deșănțat hrănit de pretenția de a rezolva toate problemele omului într-o eră nouă ce vor pune în lumină toate valorile vieții. Această eră nouă aduce cu sine împlinirea totală a omului și dobândirea unei libertăți eterne a conștiinței omului ca parte din conștiința divină. Astfel, utopismul și caracterul neo-hindus sunt coordonate fundamentale ale sectei. În afară de acestea, secta mai are șapte obiective pe care le vizează: viața individuală, politica, educația, societatea, mediul, economia, viața spirituală – este, așa cum o caracterizează W. Haack iluminism și ambiție politică totalitară, organizație esoterică, orgoliu spiritual, control al gândurilor, o concepție elitistă hindusă despre lume, fascistă”.

Terminologia folosită de sectă este una atent selectată tocmai pentru a ascunde caracterul religios neo-hindus al sectei și pentru a avea credibilitate în societatea seculară occidentală. Astfel, Dumnezeu este divinitate numită Inteligență creativă sau Conștiință pură. Prin această noțiune Yogi face trimitere la o unitate ontologică a omului cu divinitatea în egală măsură eliminându-se dualismul spirit/materie al lumii occidentale. Falsul este evident pentru că la baza tehnicii stau Mantrele care sunt de fapt invocații către zeitățile panteonului indian. Vedem superficialitatea evidentă a sectei care are impact asupra superficialilor din societatea occidentală: se vorbește despre unitate ontologică însă se ajunge la politeismul ancestral hindus. Chiar și pentru un indian este imposibil să coroboreze în același mesaj monismul indian și politeismul vechii religii brahmanice. Astfel, Maharishi se descoperă ca cel care creează sincretism chiar în interiorul hinduismului contopind monismul cu politeismul în numele lui Brahman – realitatea unică. Astfel, vedem că și într-o evaluare strict hindusă, Maharishi nu dovedește competență deoarece se știe că raportul între absolut și relativ, între Brahman și Atman, este zdrobitor în favoarea primilor. Cu alte cuvinte, prin ideile sale Maharishi Yogi jignește și denaturează atât hinduismul, cât și spiritualitatea în numele cărora acționează cu iresponsabilitate în cadrul societăților occidentale desacralizate”.

Meditația Transcedentală este un exemplu relevant despre ce înseamnă denaturarea în materie de religie. Toate pretențiile sectei sunt eliminate de realitatea faptelor. Pentru a avea un impact și în cadrul societății indiene, această sectă neo-hindusă face apel la fundamentele filosofice și religioase ale hinduismului tradițional. Toate acestea, însă, sunt schimbate în funcție de interesele conjuncturale ale liderului sectei. Deși vorbește despre Brahman, Vishnu, Karma sau Samkhya, expunerea sectei este complet diferită față de fundamentele hinduse autentice. Poate acesta să fie și motivul pentru care Maharishi nu a reușit să se impună în India și a fost nevoit să se stabilească în America.

Din oportunitate el încearcă să transforme doctrina grupării într-un balsam terapeutic prin intermediul mantrelor, a meditațiilor și a elementelor de tip yoga. Dincolo de imoralitatea gestului care rămâne unul pur interesat, toate aceste concepte și practici sunt grav afectate. Elementele de yoga propovăduite și practicate de Maharishi sunt diferite față de cele practicate în spațiul indian. Meditația la Maharishi are o cu totul altă semnificație față de meditația tradițională hindusă. Astfel, îl putem considera pe Maharishi Mahesh Yogi ca un șarlatan și impostor, atât cu privire la dimensiunea pseudo-religioasă hindusă, cât și la fenomenul religios autentic în general.

III.2.3. Ananda Marga

Mișcarea a fost întemeiată în 1955 în statul Bihar (India) de către Prabhat Ranjana Sarkar. Adepții l-au venerat ca „Shri Shri Anandamurti” și l-au numit „Baba” „Tatăl”. A avut o carieră absolut normală până la pretențiile de iluminare, mai precis până în anul 1962 când întemeiază Ananda Marga (Calea spre fericire). Fondatorul se laudă că noua organizație ar fi avut un oarecare succes și în India. Din punct de vedere doctrinar el prezintă în numele acestei organizații o viziune personală cu privire la meditație și spiritualitate pe care încercă să o coreleze cu un program personal referitor la organizarea vieții sociale. Ideile sale în plan social, politic și religios au semănat confuzie și derută, dar și opoziția comuniștilor și a conservatorilor. Răul cel mai mare l-a reprezentat apelarea la agresivitate a organizației, fapt ce a dus la interzicerea și dizolvarea acesteia de către guvernul indian și în anul 1975. Mai mult, liderul grupării a fost arestat în 1971, fiind acuzat de complicitatea la moartea a 14 lideri ai propriei organizații, fiind eliberat mai târziu din lipsă de probe în contextul schimbării puterii politice în India. Datorită acestor probleme, Ananda Marga își mută activitatea în SUA (1967, Denver, Colorado) și în Europa (Berlinul de Vest unde își câștigă primii adepți din rândul dependenților de droguri).

Organizarea sectei se referă la apariția unor comunități (jagriti), cu un program de viață și meditație în comun. Secta se extinde și în Africa și în Asia și, din păcate, a ajuns și în România. Secta funcționează pe baza unui regulament ce impune restricții pentru toată viața.

Revendicându-se ca fiind nepot al unui mare maestru al tantrismului, Ranjana Sarkar se consideră un adept al tantrismului, deși conținutul filosofiei sale este unul sincretist. În tâlnim astfel elemente de mistică bhaktică, elemente de doctrină socială cu specific tradițional indian și elemente marxiste. Există voci care vorbesc despre existența unor influențe ale zeiței hinduse Shakti asupra lui Sharkar. În concepția lui, divinitatea este redusă la o noțiune centrală numită param-purușa ce se personifică de cele mai multe ori ca „părinte suprem” și este prezentat ca obiect al iubirii devoționale. Param-purușa este spiritul suprem, singura ființă existentă, însă el a evoluat dintr-o simplă materie grosieră. Doctrina sectei este una non-dualistă, specifică filosofiei tantrice și accentuează atotprezența divinului impersonal în fiecare om și în întreg cosmosul. Calea spre unirea cu absolutul este la fel ca în tantrism Yoga-kun-dalini. Accentul cade pe iubirea devoțională, Bhakty-Yoga, predominantă față de celelalte două (calea înțelepciuni și cala faptei) iar această iubire nu este îndreptată față de divinitate ci față de guru, guru este mai presus de divinitățile hinduse ce trebuie venerate. Sincretismul sectei este unul complex: tradiția vedică, elemente din alte religii occidentale, elemente ale civilizației occidentale cum ar fi evoluționismul și progresul economic.

Ținta întregului demers este totuși brahman, ca realitate ultimă. Deși se revendică de la hinduism secta are o viziune proprie cu privire la divinitate, om sau cosmos. Ea propune o coborâre în materie pentru înțelegerea conștiinței celulare, supra-mentale, locul unde fizica și spiritul fuzionează. Potrivit secte, de aici va erupe o lume nouă, fără lege, boală sau moarte. Calea de realizare a acestei lumi este dată de Yoga integrală. Pentru că oamenii sunt neascultători și nedesăvârșiți, la câteva mii de ani apare pe pământ câte un mare reformator religios ce le arată calea spre adevăr. Acesta este, de altfel, sensul și motivația mișcării Ananda Marga.

Ananda Marga consideră că numai unitatea religioasă (conformă doctrinei sale firește) va salva omenirea de la dezastru, aceasta depinzând și de părăsirea credințelor religioase minore (în Iisus, în Mahomed, etc.)

Cosmologia prezintă similitudini cu filosofia Samkhya, însă întreaga interpretare se face după pozițiile tantrismului practicate în Occident. Astfel, deși se raportează la o filozofie dualistă, interpretarea acesteia este una eminamente monistă. Această unică realitate este de fapt produsul politeismului religios hindus fiind identificată cu Brahman.

Întreaga doctrină este contradictorie, face apel la elementele hinduse consacrate, însă, în același timp, se debarasează de ele datorită viziunii personale ale liderului.

Aspectele sociale sunt și ele importante în cadrul doctrinei și reiterează necesitatea introducerii castelor principale indiene în Occident. Și aici abordarea este una superficială și ea duce la o denaturare a succesiunii tradiționale a castelor indiene. Această denaturare are la bază și influențele marxiste cuatificate în termenii tradiționali hinduși referitori la caste. Este bizar să coexiste în cadrul unei singure doctrine atâtea elemente contradictorii ce se exclud una pe alta. Dezvoltarea celor 7 chakra reprezintă o prioritate pentru practicile Ananda Marga fiindcă acestea controlează forțele psihice ale omului. Pentru a le dezvolta și stăpâni secta „oferă” un program de exerciții și de lecții stricte obligatorii pentru fiecare adept. Prin aceasta Ananda Marga „rezolvă” și controlul absolut asupra membrilor săi.

Ananda Marga nu este nimic altceva decât o ideologie cu pretenții religioase și sociale exagerate. Ea reprezintă o reală provocare pentru orice tip de societate, fiind gruparea care a creat probleme, mergând până la acte de terorism în mai multe țări din Orient sau Occident. De aceea, tendința sectei este de a se prezenta ca o grupare pacifistă cu preocupări filantropice pentru a nu atrage atenția organizațiilor statale. În acest sens, o prioritate pentru grupare o reprezintă copiii abandonați din orfelinate, prin aceasta se încearcă sensibilizarea opiniei publice și atragerea de apărători ai cauzei Ananda Marga.

În plan doctrinar, Ananda Marga dezvoltă unul din cele mai agresive forme de sincretism religios afișând pretenții științifice dezvoltate prin prisma concepțiilor aberante ale lui Ananda Murti. Este vorba de celebrul concept de „microvita”, o formă primitivă de viață ce face legătura dintre fizic și psihic, prin aceasta încercându-se depășirea și rezolvarea, atât a dualismului spirit/materie, cât și a conflictului dintre religie și știință. În România, secta este prezentă sub denumirea de AMURT și racolează pe cei fără de apărare, pe copii părăsiți pentru a-i îndoctrina și a-i servi intereselor sectei. Au înființat leagăne-grădinițe la București, la Popești-Leordeni un așezământ și o caza de copii la Pămătău-Buzău.

III.2.4. Bhagwan (Osho)

Osho poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, unul dintre liderii spirituali cu cei mai numeroși discipoli, unul dintre cei mai bine vânduți și citiți autori din întreaga lume.

În 1931, în Kuchwara, un oraș situat în partea centrală a Indiei se naște Osho. Până la 9 ani nu a mers la școală, dar după ce a învățat să citească a devorat toate cele 3000 de cărți din biblioteca sătucului în care locuia. Osho a trăit prima stare de „samadhi” – iluminare la vârsta de 21 de ani (în 21 martie 1953). A obținut masteratul în filozofie la Universitatea din Saugar și timp de 9 ani a predat filozofia la Universitatea din Jabalpur. În 1966 a renunțat la postul de profesor, dedicându-și viața ghidării spirituale cerute de numeroșii lui discipoli. Viața lui este fascinantă. Osho poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, posesorul uneia dintre cele mai mari biblioteci personale (conținând cărți citite, nu doar colecționate), unul dintre liderii spirituali cu cei mai numeroși discipoli, unul dintre cei mai bine vânduți și citiți autori din întreaga lume și lista cu superlative poate continua…

Această mișcare a fost fondată în anul 1974 de către indianul Rajneesh Chandra Mohan (1931-1990), cunoscut de adepți sub numele de „Bhagwan” („ființă divină”). Cu o jumătate de an înainte de moarte, acesta și-a atribuit un nume nou, și anume acela de Osho („maestru”), nume transferat ulterior de urmașii săi asupra mișcării.

Cu prilejul aniversării a 75 de ani de la nașterea lui Osho (s-a născut la 11 decembrie 1931) și pentru a înțelege mai bine cărțile ce conțin discursurile lui Osho, remarcăm câteva aspecte pe care nu toată lumea le cunoaște despre viața și activitatea lui Osho. Cunoscând aceste aspecte (greutățile și momentele dificile prin care a trecut, datorită faptului ca a urmărit constant să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu, despre decondiționarea conștiinței și despre faptul că oamenii pot, și trebuie, să abordeze practica spirituală) puteți să înțelegeți mai bine, și să apreciați mai mult, învățăturile lui Osho.

Manipulator de suflete sau metafizician genial? A alimentat în numeroase reprize cronicile spiritualo-mondene ale presei de senzație, mult mai interesată de a-și mări tirajul decât de a oferi niște informații fondate și autentice. El este maestrul neo-tantric! Ascetul cu șaptezeci de Rolls Royce-uri este tot el!… Dar, dincolo de aparențe și polemici inutile, cine este Bhagwan Sri Rajneesh?

Acest maestru spiritual s-a născut pe 11 septembrie 1931 la Kuchwara, un mic sat în centrul Indiei. Este primul născut dintr-o familie cu doisprezece copii, tatăl lui fiind negustor, de religie jainistă. În că din primii ani ai copilăriei și adolescenței sale petrecute în India, Osho se dovedea a fi un spirit independent și rebel care se opunea acceptării tradițiilor sociale, politice și religioase ale lumii în care trăia, fiind orientat întotdeauna către experimentarea proprie a Adevărului și nu către dobândirea de cunoștințe pur intelectuale.

La vârsta de douăzeci și unu de ani, pe data de 21 martie 1953, a atins starea de iluminare. După acest eveniment extraordinar el se autodefinea, astfel: „Eu nu mai doresc și nu mai caut nimic. Existența și-a deschis porțile pentru mine. Nu mai pot spune că aparțin existenței pentru că acum sunt, de fapt, părticică din ea. Când o floare înflorește, eu înfloresc odată cu ea. Când Soarele răsare, eu răsar odată cu el. Ego-ul, care face ca oamenii să se simtă individualități separate, nu mai există. Trupul meu este o părticică din natură, ființa mea este o parte din întreg, Eu nu mai sunt o entitate separată.”

Osho a absolvit studiile de filozofie la Universitatea din Sagar, cu cea mai mare medie. După nouă ani de profesorat în filozofie la Universitatea din Jabalpur, a început să țină conferințe în întreaga Indie despre religie, lovind în concepțiile, tradițiile și prejudecățile societății indiene, provocându-i pe liderii religioși la discuții publice.

În întreaga sa activitate spirituală, Osho a vorbit discipolilor săi despre toate nivelurile conștiinței umane și despre toate sistemele filozofice și toate religiile. De la Sigmund Freud la Chuang Tzu, de la George Gurdjieff la Gautama Buddha, de la Iisus Christos la Rabindranath Tagore… el a urmărit să extragă esența tuturor acestor învățături, străduindu-se să le ofere cât mai pe înțelesul omului modern, bazându-se nu pe o înțelegere intelectuală, ci pe propria sa experiență spirituală. El nu aparține nici unei tradiții. „Eu sunt începutul unei noi conștiințe religioase”, spunea Osho. „Vă rog să nu-mi legați învățătura de vreo religie a trecutului.”

Discuțiile pe care le-a avut cu discipolii săi din întreaga lume au fost publicate în mai mult de șase sute cinzeci de volume și au fost traduse în peste treizeci de limbi. El spunea: „Mesajul meu nu este o doctrină, o filozofie. Mesajul meu este o alchimie, o știință a transformării, așa că numai cei care-mi vor permite să le distrug ființa ignorantă și limitată pentru a putea renaște spiritual – numai acești oameni curajoși să vină să mă asculte, deoarece pentru ceilalți, ceea ce voi spune eu va fi foarte periculos. Ascultându-mă, faceți primul pas către renașterea spirituală. Nu este o filozofie la adăpostul căreia să vă simțiți mai în siguranță; nu este o doctrină în care să vă găsiți consolarea. Mesajul meu nu este o simplă comunicare verbală. Este mult mai periculos decât atât. Este moarte și renaștere spirituală.”

În martie 1974 Osho părăsește Bombay-ul pentru a se stabili la Poona. Grupul de discipoli ce l-au însoțit pun bazele unui ashram situat în zona parcului Koregon. Acest ashram s-a dezvoltat foarte mult în anii care au urmat, mii de occidentali fascinați de discursurile lui Osho perindându-se pe aici.

În 1981, la insistențele discipolilor săi occidentali, părăsește India pentru a se stabili în Statele Unite, unde în statul Oregon înființează Rajneeshpouram (orașul lui Rajneesh). Mesajul său a avut mare succes în rândul occidentalilor pentru că el nu a impus nici o disciplină, nu a cerut nici un efort personal explicând că omul este o ființă perfectă și că nu trebuie decât aici și acum să devină conștientă de aceasta.

„Maestrul spiritual”, spunea Osho „nu trebuie să aibă atitudini autoritare. Un maestru vine doar că să ajute. El este prezent doar pentru a arăta calea. Și această cale nu trebuie indicată în funcție de un sistem rigid. Calea trebuie indicată în funcție de fiecare individ în parte. Un maestru te ascultă, te observă, te învăluie cu dragostea sa și te ajută să devii tu însuți.”

În loc de a convinge bărbații și femeile să se izoleze în mănăstiri pentru a medita, el susținea că plăcerea și fericirea pe care ți-o oferă această lume, trăite plenar și integrate în mod divin, te pot conduce spre cunoașterea de sine, fapt pentru care a urmărit să-i determine pe oameni să-și trezească libertatea interioară, să învețe să trăiască din plin momentul prezent. Devenit indezirabil pentru autoritățile americane la sfârșitul anilor ’80, se reîntoarce în India, la Poona moment din care nu va mai fi văzut în public în afara zilelor sale de naștere.

Osho și-a părăsit trupul pe 19 ianuarie 1990. Cu câteva săptămâni înainte de moartea sa, a fost întrebat ce se va întâmpla cu tot ceea ce a dăruit el din punct de vedere spiritual după ce nu va mai fi. El a spus: „Încrederea mea în existență este absolută. Dacă există măcar un adevăr în ceea ce spun, acela va supraviețui… cei ce vor rămâne interesați de munca mea vor conduce în continuare torța, dar fără să impună aceste adevăruri celorlalți.

Eu voi rămâne întotdeauna sursă de inspirație, de lumină pentru discipolii mei și sunt sigur că ei vor simți aceasta și când eu nu voi mai fi. Doresc ca ei să dezvolte munca mea și să emane în jurul lor dragoste, puritate, înțelepciune, luciditate, calități care nu sunt monopolul nimănui, care nu sunt dependente de nici un sistem filozofic sau religios. Doresc ca oamenii să devină proprii lor stăpâni, să nu mai fie dominați și controlați de alte persoane.”

Comunitatea care s-a dezvoltat în jurul lui există și acum în Poona, India, aici adunându-se în fiecare an mii de discipoli din toate colțurile lumii pentru a participa la activitatea culturală și spirituală inițiată de Osho, urmărind să descopere picătura divină din ființele lor.

Oamenii informați constată cu ușurință ca în contemporaneitate, pe plan mondial, se vizează distrugerea mișcărilor spirituale autentice sau măcar distrugerea imaginii lor. În trucât astfel de mișcări îndeamnă oamenii să își utilizeze liberul arbitru și trezesc conștiințele, sunt considerate peste tot periculoase (pentru cei care dețin supremația politică și economică la ora actuală). Mecanismele utilizate pentru a le distruge credibilitatea și a crea o imagine falsă despre ele sunt identice cu cele utilizate în România în cazul M.I.S.A.

Studiind diferite cazuri observăm că sunt vizate cu precădere mișcări spirituale și maeștri spirituali care au cel puțin două caracteristici în comun: – au o abordare integratoare, reunind tehnici și concepte din diferite căi și religii în timp ce guvernanții lumii fac mari eforturi pentru a adânci diferențele religioase din care se nasc conflicte și chiar războaie (pe principiul divide et impera, dezbină și stăpânește).

Ca „religie”, această mișcare s-a organizat abia după anul 1982, mai precis după ce R.Ch. Mohan a părăsit Poona (1981) și s-a stabilit în Oregon (S.U.A.). După desființarea ashram-ulw din I Poona, mulți dintre adepții săi s-au reîntors în țările lor de origine și au întemeiat acolo centre Bhagwan. In aceeași perioadă, se constituie Fundația Internațională Rajneesh, care va deschide în multe țări diferite afaceri și întreprinderi (restaurante, discoteci, firme de construcții etc.), ca și cunoscuta „mare comună” (Rajneeshpuram) în Oregon (S.U.A.), care va fi desființată, însă, în anul 1985. După expulzarea sa din S.U.A., R.Ch. Mohan a călătorit prin mai multe țări în încercarea de a se stabili acolo, pentru ca în cele din urmă să revină în Poona, în anul 1987.

De-a lungul timpului, mișcarea a cunoscut diverse schimbări atât în ceea ce privește conținutul doctrinei sale, cât și în plan organizatoric.

„Există oameni care sunt cu înverșunare împotriva mea. Nu m-au văzut vreodată, nu au citit nici o carte de-a mea, nu m-au ascultat niciodată, nu știu ce fac și totuși sunt cu înverșunare împotriva mea. Uneori este surprinzător. Chiar și pentru a fi împotrivă trebuie ca mai întâi să fii aproape, să cunoști, să privești, să observi. Ei nu m-au văzut vreodată. Dacă ne-am întâlni pe stradă ar trece pe lângă mine deși mă urăsc de moarte.(…)Este un fenomen extrem de rar că sunt condamnat de creștini, hinduși, mahomedani, jainiști, evrei, de toată lumea. Sunt condamnat de așa zișii religioși, de politicieni, de jurnaliști, de oamenii de cultură, de scriitori, de critici, de toți cei care fac parte din CONSPIRAȚIA ÎMPOTRIVA OMULUI”. (Osho)

Bhagwan Sri Rajneesh, cunoscut și sub numele de Osho, este un maestru spiritual indian contemporan (1931-1990) care este deopotrivă foarte cunoscut prin lucrările sale și apreciat de foarte mulți oameni, dar și virulent criticat și atacat de către presă și autorități. Ceea ce este specific și definitoriu pentru învățăturile spirituale propagate de Osho este distrugerea condiționărilor mentale. O foarte importantă latură a mesajului său se referă la faptul că practica spirituală și evoluția spirituală nu necesită fuga sau ieșirea din lume, prin izolare, și nu necesită nici măcar abstinența sexuală.

Probabil că nu o să vă surprindă că încă din timpul activității din India, Osho a fost numit de presă: „Gurul oamenilor bogați”, „Gurul Rolls-Royce-urilor”, „Gurul sexului liber…”. Aceleași calomnii legate de sexualitate, prostituție, spălare de creiere, averi uriașe, manipulare și control absolut asupra discipolilor. Cum nu este nimic nou sub soare, avem de-a face cu aceleași fotografii trucate, cu aceleași minciuni, exagerări și cu aceeași înverșunare din partea unor oameni care niciodată nu intraseră în Poona Ashram sau niciodată nu vorbiseră cu Osho dar vorbeau despre el de parcă ar fi cunoscut totul în cele mai mici detalii.

A izbucnit un mare scandal în presă când Eva Renzi, o actriță germană care a vizitat Poona Ashram, a organizat o conferință de presă chiar pe aeroportul din Bombay în care a declarat că a fost bătută, violată și dacă nu ar fi fugit ar fi fost omorâtă de Osho și oamenii lui. Ceea ce presa însă nu a relatat era faptul că această actriță se află într-o etapă descendentă a carierei sale și s-a folosit de popularitatea lui Osho pentru a reintra în atenția presei. Și a reușit să își recâștige celebritatea pierdută cu aceste minciuni scornite de o minte bolnavă. Nici măcar soțul ei nu a crezut-o, din moment ce i-a scris lui Osho o scrisoare în care îi spunea că întoarsă acasă ea continuă să povestească în fiecare zi noi și noi versiuni ale evenimentelor din India și că el personal nu crede o iotă din minciunile ei.

Iată ce scrie Osho despre calomniile din presă: „Așa funcționează mintea. Dacă ceva este scris oamenii îl cred imediat. Cuvântul scris sau tipărit are o putere hipnotică. Dacă ceva este împotriva scripturilor veniți imediat la mine și îmi spuneți că nu este scris în Biblie, ca și cum scriind ceva, acel lucru devine adevărat. Și dacă nu este scris în Biblie, ce? Înseamnă doar că nu este scris în Biblie, iar Biblia poate fi completată, scrieți-l voi! La fel este și cu ziarele. Oamenii cred toate prostiile scrise de ziare gândind că dacă este scris trebuie să fie adevărat.

Zilele trecute citeam un ziar german. Scria acolo că am două soții, una indiancă, cealaltă occidentală. Părea foarte real, din moment ce eu vorbesc adesea despre apropierea Orientului și Occidentului. Cel mai uimitor era că în fotografia aleasă pentru a le ilustra pe cele două soții ale mele una dintre ele era… Shiva (personificarea principiului universal masculin n.n.). Shiva are părul lung iar poza este luată din spate deci trebuie să fi fost soția mea indiancă. Un alt ziar scria că eu zbor cu elicopterul. Eu, care nu mi-am părăsit până acum camera. E adevărat, zbor uneori, dar fără elicopter. Am mai descoperit tot aici că nu mănânc decât ouă, carne și raci! În altă parte un reporter relatează că a venit la ashram devreme dimineața la ora 5:30. A bătut la ușă și i-a deschis o femeie goală care l-a îmbrățișat și a i-a dat un fruct dintr-un pom, care semăna cu un măr, spunându-i: „Mănâncă, îți va revigora energia sexuală”. Veți fi surprinși, dar după ce acest articol a apărut, oamenii au început să îmi trimită scrisori. Cineva din Austria mi-a scris: „Am 60 de ani și o nevastă tânără. Te rog, Osho, ajută-mă, vreau să vin în India să îmi dai și mie din acel fruct”.

Ce lucruri ciudate spun și cred unii despre mine. Nu numai în India ci și peste tot în lume. Chiar ieri am citit un articol publicat la Londra. Se spunea acolo că spăl creierul oamenilor și când au creierul cu totul spălat îi trimit pe bărbați să facă munci ilegale și pe femei să se prostitueze. Așa că feriți-vă, cel care scrie acest articol știe exact ce fac eu! Ieri am primi vești din Bombay. Un sannyasin dăduse peste niște fotografii într-un studio și în ele era cineva care semăna foarte bine cu mine la o primă privire. Dacă te uitai mai atent vedeai că există doar anumite similarități. Am aflat că îl plătiseră pe acel bărbat să stea dezbrăcat printre femei goale și îl fotografiaseră pentru a publica imaginile în întreaga lume. Excelentă idee. Chiar au imaginație. Așa fac de fiecare dată. Și nu spun că o fac cu rea intenție. Poate că se gândesc că aduc un mare serviciu umanității pentru că îi avertizează pe oameni asupra „pericolului” pe care eu îl reprezint”.

Un jurnalist bine cunoscut de la un ziar german, Stern Magazine, a venit la Poona Ashram pentru a scrie din interior un reportaj. A rămas timp de mai multe săptămâni și s-a bucurat de meditații și conferințe, astfel că a adunat foarte mult material. S-a întors bucuros în Germania că va putea scrie un articol de mare succes care va răsturna tot ceea ce se știa până atunci despre Osho. Dovada era chiar el, care locuise acolo timp de trei săptămâni și văzuse totul cu ochii lui. Spre marea lui uimire colegii lui i-au spus că este hiponitizat, că este alt om, că nu mai știe ce face și că are creierul spălat!!! Deși el s-a luptat din răsputeri ca articolul să fie publicat așa cum îl scrisese, doar o șesime din el a rămas așa cum era, iar restul a fost complet distorsionat de cei de la ziar, care nu fuseseră în viața lor la Poona Ashram și nu aveau de unde să știe cum stau lucrurile, dar erau convinși că ei știu cel mai bine despre ce e vorba acolo…

„Da, sunt un guru al oamenilor bogați, pentru că doar cei bogați vin la mine. Când vin aici au un serviciu bun, o casă, mașină și tot ce și-au dorit. Și deodată își dau seama că nimic din toate acestea nu îi împlinește. Atunci începe căutarea lui Dumnezeu.(…) Veniți la mine pentru că sunteți frustrați de banii voștri, de succesul vostru, de viața voastră. De-abia când nevoile corpului vostru sunt împlinite apar nevoile psihologice. Când și acestea sunt împlinite, dar golul interior persistă sunt resimțite necesitățile spirituale: nevoia de a medita, dorința de a te ruga, „foamea” de Dumnezeu și de Adevăr”.

Când și-a cumpărat primul Rolls-Royce, mașină despre care se știe că este printre cele mai rezistente și mai performante în lume, toată lumea s-a năpustit asupra lui Osho, acuzându-l că un asemenea comportament este dubios pentru o persoană ce are o activitate spirituală. În viziunea lor exista o totală incompatibilitate între spiritualitate și bunăstarea materială.

Iată ce a spus Osho: „Am lucrat în India timp de 20 de ani. Mii de oameni s-au transformat, milioane au ascultat conferințele mele și încă și mai mulți au citit ceea ce am scris. Times Of India, cel mai mare ziar din India și totodată cel mai britanic și conservator, nu a publicat în tot acest timp nici măcar un articol despre mine sau despre activitatea mea. În ziua în care am cumpărat o mașină a apărut un articol mare… despre mașină, nu despre mine! Ce fel de oameni sunt aceștia? Nu-i interesează de mine, de meditații, de oamenii care vin aici, habar nu au de ce se petrece aici, dar se interesează de o mașină. Au venit mai mulți și au întrebat: „Putem vedea mașina? „. Li s-a răspuns: „Veniți la conferința de dimineață și apoi puteți vedea și mașina” așa că a trebuit, sărmanii de ei, să asculte conferința de 90 de minute doar pentru a vedea mașina! (…) După ei, dacă cineva vrea să devină sfânt trebuie să trăiască în sărăcie totală. Este ca un fel de masochism. Cu cât cineva se torturează mai tare, cu atât oamenii se gândesc că este mai spiritual.

Unii vin aici și spun: „Ce rost are un ashram atât de mare?” Și-ar dori să fie ceva murdar, sărăcăcios, pentru că așa trebuie în viziunea lor să fie un ashram. Nu pot concepe că ashramul poate fi curat, frumos, confortabil. (…) Mi s-a spus că sunt ipocrit pentru că trăiesc într-o casă frumoasă, mă deplasez cu o mașină bună, trăiesc ca un rege. Ar trebui să înțelegeți ce înseamnă ipocrizie. Trăiesc conform cu ceea ce îi învăț pe ceilalți: să trăiască cât mai frumos și să aleagă calitatea. Ați putea să îl numiți ipocrit pe președintele acestei țări (India) care, deși propovăduiește concepția lui Gandhi și non violența, continuă să mănânce carne”.

„Nu am cum să fiu un guru al sexului pentru că prin conferințele și cărțile mele m-am străduit să îi învăț pe oameni să își transforme energia sexuală în energie spirituală. Sunt împotriva reprimării energiei sexuale pentru că reprimând-o, șansa de creștere spirituală este anulată.

Doctrina Bhagwan se fundamentează pe trei aspecte: regăsim elemente religioase orientale, elemente de terapie occidentală iar gruparea este una sincretistă, psiho-religioasă. Ca toți neo-hindușii, Mohan vine să îl salveze pe occidental care s-a înstrăinat și dezrădăcinat de ființa lui originară. Tratamentul cel mai eficient îl reprezintă experiențele meditative și terapeutice ale sectei. Acestea deblochează energiile și contribuie la autocunoașterea omului, el respinge întreaga tradiție religioasă creștină ca fiind perimată și trebuie depășită cu ajutorul lui Bhagwan. El identifică eul cu răul însuși, eul fiind o non-realitate, dorință sau gândire iluzorie. Anihilarea eului este o prioritate pentru terapia Bhagwan și constituie punctul central al efortului de depersonalizare a omului. Societatea occidentală este incriminată deoarece cultivă preponderent eul, vinovații cei mai de seamă fiind psihologii și psihanaliștii.

El incriminează totodată și nesupunerea individului fată de normele societății dar și competiția acerbă ca și consecință a cultivării eului. Bhagwan a fost influențat de ideile psihologice ale așa numitei psihologii „umaniste” (W. Reich, Al. Lowen, F. Perls, A. Janov etc.) însă, totodată, există și influențe din tantrism sau budismul Zen. Sexualitatea joacă un rol primordial în viziunea pentru că aceasta și spiritualitatea sunt cele două finalități ale aceleiași energii divine. Tocmai de aceea sexualitatea nu ar trebui sucombată ci divinizată.

Mișcarea Bhagwan trebuie privita ca un cult guruist de tip sincretist. R. Ch. Mohan se autoconsideră un maestru iluminat superior tuturor celorlalți guru din Occident. El se autoproclamă una cu divinul începând cu 1953. Din acel moment el își învață adepții că este deasupra oricăror bariere ale acestei existențe și este un fel de supra-om. Din această stare îi ajută pe adepți să devină conștienți de adevăratul lor sine. Această manipulare patologică duce la crearea unor adevărați monștri prin faptul că unii adepți chiar consideră că ei nu sunt nimic altceva decât vocea lui Bhagwan. Avem de a face cu o sclavie acceptată în numele unor idealuri „religioase”, iar societatea occidentală este incapabilă să ia atitudine împotriva unor astfel de abuzuri.

Această mișcare se consideră școală ezoterică a maeștrilor în cadrul căreia sunt instruiți noi maeștri. Secta Bhagwan este poate cel mai nefericit exemplu de manifestare patologică, de abuz și de dictatură în numele religiei. Este de neacceptat ca un asemenea „lider” să exercite o asemenea influență în cadrul societăților occidentale și nimeni să nu ia atitudine, în primul rând cu privire la sănătatea mentală a acestuia. Asta arată în ce mod este cuantificată și evaluată religia din perspectiva statului secular occidental.

III. Secte cu fundament esoterico-ocult. Caracteristici generale

Ezoterismul și științele oculte fac din nou obiectul unui viu interes. În paralel, o multitudine de grupuri și de școli apar sub denumirile cele mai diverse, ca o renaștere a “gnozei” (gr. gnosis, cunoaștere). Ele se referă în special la o serie de maeștri spirituali care le-au repus în valoare de un secol încoace sub forma ezotero-ocultismului: Allan Kardec (1804-1869) și spiritismul, Eliphas Leyi (1810-1875) și ocultismul, Helena P. Blavatsky (1831-1891) și Societatea teozofică. Fiecare mișcare, considerându-se deținătoarea privilegiată a Cunoașterii absolute, se prezintă ca noua religie mondială pentru Noua Eră ce va veni.

Există un număr de indicii care pun în evidență amploarea fenomenului. Literatura ezotero-gnostică cunoaște o creștere progresivă, în care compilațiile laborioase apar alături de reeditările textelor sacre și de scrierile clasice despre Calea ascunsă. Mai mult de un european din cinci crede în reincarnare: este o temă centrală a gnozei. În 1986, în Franța, puteau fi numărate aproape 200 de grupuri și școli inițiatice, iar în Canada peste 500.

Grupări foarte variate. Grupurile deja menționate sunt numeroase și nu trebuie amestecate. Dar mai trebuie să cităm și alte domenii influențate de gnoză. Aceasta apare:

în speculațiile de ordin științific asupra secretului universului, cum este Gnoza de la Princeton;

în domeniul ezoteric, prin redescoperirea civilizațiilor, tradițiilor și secretelor pierdute sau prin literatura dedicată fenomenelor oculte și ciudate;

în speculațiile religioase, despre “conținutul autentic al mesajului lui Iisus”, o dată cu reeditarea evangheliilor apocrife;

în domeniul psihologiei, prin speculațiile privind structura religioasă a conștiinței, o dată cu reînnoirea interesului pentru Carl Jung și Victor Frankl.

Gnoza este, așadar, acțiunea unui “eu” în căutarea 1 “sinelui” real și divin. El își va atinge scopul – afirmă aceste mișcări de dezvoltare a potențialului uman și a spațiului interior – prin experimentarea diferitelor niveluri ale Conștiinței: până la unirea cu Conștiința cosmică. Căci omul este un spirit pur prin natura sa. Cercetarea celui mai profund nivel al conștiinței reprezintă unirea cu acea porțiune a divinului. Ea constă într-o experiență de iluminare prin care inițiatul descoperă, ca în hinduism, adevărul: “Eu sunt acela ce singur este”.

Între om și divinitate ar exista o continuitate. Există o entitate unică: între microcosmos și macro-cosmos există o corespondență strânsă. “Tot ceea ce există sus este identic cu ceea ce se află jos, și tot ceea ce există jos este identic cu ceea ce se află sus”. Primordiale vor fi astfel trezirea spirituală, explorarea psihismului, considerat ca o scânteie de energie universală. Meditația transcendentală promite să atingă această stare printr-o “scufundare” de două ori pe zi, de douăzeci de minute, și prin recitarea unei mantre alese în funcție de propria “vibrație”. Asociația Bunăvoinței mondiale, Rețeaua Triunghiurilor, Școala Arcane,1 pun în practică această comuniune prin meditație cotidiană, la aceeași oră, indiferent de locul unde se găsește fiecare, aceasta pentru a pregăti, conform concepției fostei teozoafe Alice Bailey, întoarcerea lui Christos, în ultimul său avatar, ce trebuie să se manifeste curând.

Spiritismul este pe departe cea mai veche formă de cult religios existent în prezent și cu siguranță una dintre cele mai fatale când este vorba de siguranța judecății divine, fiind cunoscut adesea eronat, și sub denumirea de „spiritualism”. Totuși, atunci când se vorbește despre acest cult eretic, este uneori necesar să se folosească și acest termen cu scopul de a comunica în limbajul zilelor noastre.

Mișcarea și practica spiritistă reprezintă una dintre cele mai frământate probleme de ordin religios în societatea contemporană. Deși veche, îndeletnicirea spiritistă este desigur cea mai răspândită și cea mai primejdioasă dintre doctrinele și practicile ocultiste din zilele noastre.

Spiritismul și-a mărit sfera în anumite epoci, ca de pildă după cel de-al doilea război mondial, când nenumărate familii, îndurerate de pierderea vreunui membru iubit al familiei lor, și-au căutat mângâierea în așa-zisele „convorbiri cu morții” din ședințele spiritiste.

Cea mai mare parte dintre corifeii spiritismului amestecă în doctrina lor o sumedenie de elemente creștine, pretinzându-se uneori a fi ei înșiși cei mai „buni” creștini. In felul acesta, ei izbutesc să aducă în rândurile lor numeroși credincioși ai Bisericii, îndeosebi tineri, care nu-și dau seama în ce rătăcire, în ce primejdie și în ce păcat alunecă atunci când se lasă atrași de ședințele spiritiste sau de alte practici. Numele și-1 dau așa – spiritiști – pentru faptul că pretind a comunica cu spiritele (sufletele) morților.

Originea, în timp și în loc, a spiritiștilor este îndepărtată și necunoscută. Despre un întemeietor de doctrină și practică spiritistă nu se poate vorbi. În deletnicirea „spiritistă” sub o formă sau alta era cunoscută și practicată aproape la toate popoarele din vechime, ca: egiptenii, babilonienii, chinezii, grecii, romanii, evreii și alții.

Vechiul Testament amintește de practici spiritiste, ca de pildă cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor (1 Reg. XXVIII, 7, 20). Practicile erau însă interzise cu asprime de către Moise, ca fiind contrare descoperirii lui Dumnezeu (Deut. XVIII, 9-12).

In Noul Testament, sub o altă formă, spiritismul este cunoscut și practicat în primele veacuri creștine, începând de la Simon Magul (Fapte VIII, 9), vrăjitorul Elima (Fapte XIII, 8) și până la Apocalipsă. Practica spiritistă a existat la păgâni și s-a transmis prin superstiție până astăzi.

În 1949 dr. Charles Braden scria că în America liderii spiritiști „estimează i [că există] între 500.000 și 700.000 de spiritiști în Statele Unite ale Americii! și… 1.500.000 până la 2.000.000 în lume” (These Also Believe, New York; 1 Macmillan Company, 1960, pag. 356).

Această apreciere, în ceea ce privește Statele Unite, este foarte depășită. Adunarea Generală Internațională a Spiritiștilor, Alianța Naționalistă Spiritistă a Statelor Unite ale Americii și Asociația Națională Spiritistă a Bisericilor a raportat (ultimele date fiind din 1976) mai mult de 200 de biserici, cu un număr total de membri de peste 10.000 și peste 200 de preoți. Aceasta nu include și statisticile altor state ale lumii, mai ales din Europa și America de Sud, unde mișcarea este mult mai puternică decât în Statele Unite. Numai în America de Sud există peste 4.000.000 de spiritiști. Spiritismul cunoaște un nou avânt tocmai într-o perioadă cunoscută drept epoca științifică a fizicii și a mecanicii cuantice!

Dr. Marcus Bach, renumitul cercetător liberal, care a examinat foarte multe fenomene spiritiste, afirmă că, după părerea lui, „rațiunea de a fi a spiritismului este… demonstrarea și verificarea continuității vieții, cuplate cu asigurarea mângâietoare că viața este bună”.

Dr. Bach a continuat în același context să explice că a văzut într-o ședință reunirea evidentă a unei familii: „un fiu spunându-i mamei lui că viața de dincolo este doar o continuare a vieții de pe pământ. Nu există nicidecum două lumi; există doar o singură lume, întrepătrunsă, interdependentă, îndeaproape întrețesută de memorie și de dragostea de viață. Conștiința nu poate muri. Personalitatea nu poate fi distrusă. Spiritul unui om este cu adevărat etern.” Dr. Bach și-a încheiat constatarea cu următoarea afirmație: Am părăsit camera copleșit de un ciudat torent de mângâiere în ceea ce privește viața și moartea. Dacă toate acestea sunt adevărate, mi-am spus, nu va fi ușor să vorbești despre ele tară să fii cuprins de emoție. Am crezut întotdeauna în viața după moarte. La fel biserica tradițională. Spiritismul însă a mers un pas mai departe. Ne-a cerut să credem că spiritele sunt interesate și active în preocupările omenești; că ele pot fi atinse, văzute și că se poate comunica cu ele. Sentimentul de siguranță și mângâiere stăruia. Senzația că totul este autentic persista. Am trecut pe lângă grota din Chesterfield. Cineva se ruga în interiorul sanctuarului. Pentru cei ce cred, spiritismul duce la Dumnezeu.

În România, putem să-l numim pe academicianul Bogdan Petriceicu Hașdeu (1834-1907) ca fiind întemeietor al mișcării spiritiste. Om învățat, cu studiul universitare făcute la Universitatea din Harcov, jurist și autodidact este o figură importantă a intelectualității românești ante și interbelice. În 1858 se repatriază de la Cahul la Iași și este profesor la Academia Mihăileană. Dimensiunea sa intelectuală este marcată de o deschidere deosebită spre interdisciplinaritate și interculturalitate. Preocupările sale intelectuale sunt deosebite și putem enumera filosofia istoriei, istoria dreptului, etimologia etimologia, folclorul, etc. În ultima parte a vieții un dureros eveniment i-a schimbat, atât viața, cât și destinul. Deși nu a avut preocupări oculte până atunci B.P. Hașdeu consideră că poate găsi în spiritism o alinare pentru pierderea suferită, moartea unicei sale fiice – geniala poetă Iulia Hașdeu. El pretinde că ar fi primit o comunicare spiritistă prin scriere automată de la spiritul propriei fiice decedate. Este momentul „convertirii” sale la spiritism.”.

Părintele profesor Nicolae Achimescu distinge patru forme de spiritism:

„Spiritismul vulgar, respectiv acea formă de spiritism în cadrul căreia pot fi contactați cei decedați prin intermediul levitațiilor (ridicarea meselor, paharelor sau altor obiecte etc.).

Așa-numitul „spiritism revelațional”, provocat de mediumi aflați în transă, care intră în legătură cu cetele îngerești superioare sau cu însuși Dumnezeu Tatăl.

Un spiritism cu o coloratură religios-morală, cunoscut în lumea creștină sub numele de „spiritualism”, iar în America Latină întâlnit ca un surogat religios.

d) Așa-numitul „spiritism științific”, detașat în mod absolut de orice premise religioase, preocupat preponderent de problema existenței unui suflet independent de trup. Ceea ce își propune o anume ramură a științei, în această privință, este să demonstreze că există o separație tranzitorie a sufletului de trup; altfel spus, este vorba de o distincție clară între cerceta-rea lumii de dincoace și de dincolo de mormânt”.

De la Primul Război Mondial încoace, orizontul religios al globului pământesc a fost martorul ascensiunii rapide a mai multe forme de spiritism, o religie unică prin faptul că oferă contactul cu ființe de dincolo de mormânt .și informații de la ele. O mare parte din practicile spiritiste contemporane au fost demascate de către specialiștii competenți ca fiind făcute prin înșelăciune.

Dar nu toate fenomenele metafizice sau spiritiste pot fi demascate ca fiind făcute prin înșelăciune. Există o dimensiune spirituală care nu poate fi ignorată. Spiritiștii autentici își trag puterea din acela pe care Biblia îl numește „un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8) și care este Satan. Spiritismul, așa după cum vom vedea, contrazice Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. În aceeași măsură în care constituie ceva înrudit cu înșelătoria publică, spiritismul constituie și o erezie biblică.

Începând plastic cu Exodul, Scriptura declară că egiptenii antici practicau vrăjitoria și necromanția, practici utilizate și de către preoții zeilor demonici ai Egiptului pentru a dubla minunile făcute de Moise când acesta s-a prezentat înaintea lui Faraon cu porunca divină (Exodul 7:11, 22; 8:18).

Atitudinea lui Dumnezeu față de cei care practică păcatul interzis este conturată și ea în mod limpede în Scriptură. Domnul a ordonat pedeapsa cu moartea pentru toți vrăjitorii, după cum este consemnat în Exodul 22:18 și Leviticul 20:27, ca să cităm doar două exemple concrete. Vechiul Testament afirmă de asemenea că cei care se întovărășesc cu „cei care cheamă morții” și cu „vrăjitorii”, în limbajul nostru cu demonii și mediile, sunt blestemați de Dumnezeu (Leviticul 19:31 și 20:6).

Pe lângă acești violatori ai poruncii divine, profetul Daniel vorbește adeseori despre magicieni, descântători, ghicitori, astrologi (Daniel 1:20; 2:2,27; , 4:7 și 5:7), care împreună cu chaldeenii erau specializați în arta interpretării viselor și vedeniilor. Profetul Isaia vorbește și el despre spiritiștii antici, care rosteau descântece asupra lui Israel (Isaia 8:19; 19:3; 47:9), iar împăratul Saul, înainte de apostazia lui, sub porunca lui Dumnezeu a alungat astfel de practicanți din Israel (1 Samuel 28:3, 9), așa cum a făcut și dreptul împărat Iosia după el (2 împărați 23:24, 25).

Mai mult decât atât, Scripturile mărturisesc că prăbușirea lui Mânase s-a datorat adâncirii lui în spiritism (2 împărați 21:6; 2 Cronici 33:6) și idolatriei rezultate de aici, în pofida poruncii lui Dumnezeu. Prin urmare, Biblia prezintă un rezumat copleșitor al dorinței interzise a omului de a dezvălui misterele spirituale ascunse ale universului, chiar dacă pentru promovarea căutării lui păgâne omul trebuie să se îndeletnicească cu vrăjitoria, divinația sau descântecele. Scripturile ne spun că egiptenii, babilonienii, caldeenii și canaaniții, au practicat cu toții spiritismul, practică ce a continuat într-un fel sau altul de-a lungul secolelor. Renașterea modernă a spiritismului a avut loc în anul 1848, la Hydesville, New York, prin Kate și Margaret Fox, două dintre cele mai renumite inițiatoare ale spiritismului în secolul al XIX-lea.

Cele „Șapte Principii” ale ei au fost stabilite după cum urmează:

I. Paternitatea lui Dumnezeu

II. Fraternitatea omului

III. Existența neîntreruptă

IV. Comuniunea spiritelor și slujirea îngerilor

V. Responsabilitatea personală

VI. Recompensa și pedeapsa în viața de apoi pentru binele și răul făcut pe pământ

VII. O cale a progresului infinit

Spiritismul reprezintă Știința, Filozofia și Religia ce propovăduiesc o viață neîntreruptă, bazată pe adevărul demonstrat al unei comunicări, cu ajutorul mediilor, cu cei care trăiesc în lumea spiritelor.

Spiritistul este cel care crede, ca bază a religiei lui, în comunicarea dinte lumea aceasta și cea a spiritelor cu ajutorul mediilor și care se străduiește să-și modeleze caracterul și conduita în conformitate cu cele mai înalte învățături derivate dintr-o astfel de comuniune.

Că fiecare suflet va progresa de-a lungul veacurilor spre înălțimi sublime și glorioase, unde Dumnezeu este dragoste și dragostea este Dumnezeu. „What Spiritualism is and Does”, Spiritualist Manual, 1940

Omul este o ființă spirituală, evoluată din formele inferioare de viață, prin faza conștientă, spre stadiul facultăților morale și spirituale superioare, ce supraviețuiesc neafectate, în pofida descompunerii trupului fizic.

Faptele bune, izvorâte dintr-o inimă bună, au o forță creatoare capabilă de a construi locuințe plăcute în viața spiritului și, invers, cei păcătoși își creează propriile locuințe nefericite. Cei răi trebuie să plătească pentru faptele lor rele, aici sau pe lumea cealaltă și să ajungă la o stare de dreptate înainte de a fi pregătiți să pășească pe calea ce duce la fericirea și progresul spiritual.

Spiritismul este o revărsare a spiritului asupra umanității, o revelație divină din sferele de lumină. Este mesajul suprem al adevărului pe care am ajuns deocamdată doar să îl intuim, dar un mesaj a cărui profunzime, frumusețe și semnificație grandioasă le înțelegem încă în mod imperfect.

Spiritismul este educatorul îngăduitor, marele răscumpărător, emancipatorul care eliberează sufletele umane de sub sclavia superstiției și ignoranței, care ridică vălurile erorii ce au învăluit atâta timp lumea și luminează caracterul ascuns al materialității lumii.

Hristos, profetul Revelației.

Cu privire la ideea de Dumnezeu, trebuie să menționăm faptul important că, pentru spiritiști, Mântuitorul Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci numai Profetul prin care s-a făcut a doua Revelație a Legii lui Dumnezeu, primul Profet fiind Moise, iar cea din urmă revelație fiind făcută prin spiritism. Iisus Hristos n-ar fi decât un inițiat, sau chiar mediu spiritist. In orice caz, pentru spiritiști, Iisus Hristos este un om superior, neobișnuit, dar om. Mai mult chiar, spiritiștii, care îi acordă cu generozitate lui Iisus Hristos funcția și misiunea de mediu, îl socotesc, ca pe orice mediu, supus greșelii, „capabil să se înșele”.

După unii spiritiști, funcțiunea profetică a lui Iisus Hristos n-ar fi încetat, deoarece El revine pe pământ ca Spirit. Noul Testament, revăzut și corelat de spirite și folosit în cultul spiritist din America, începe cu următoarea declarație: Eu, Iisus, am apărut ca spirit în 1861, și afirm și declar solemn lumii că a început o nouă eră, o nouă iconomie, numită venirea lui Hristos… Ea a început în 1847, adică atunci când familia Fox ar fi trebuit să primească primele mesaje la Hydesville. La aceeași dată apar și calculele advente!

Dacă spiritiștii nu cred în Dumnezeirea Mântuitorului Hristos, și după cum am văzut, atunci când se raportează la Dumnezeu, se raportează la o idee, este firesc ca aceștia să nu admită adevărul mântuirii prin Hristos ca Dumnezeu întrupat. Este unul din motivele pentru care Biserica respinge practica și cultul spiritist denunțându-l ca fiind eretic.

Sectologii merg până acolo încât descoperă anumite legături între spiritism și satanism, dar și între spiritism și secularizare sau decreștinare. Pentru aceștia Iisus Hristos nu a adus mântuirea. Vorbim de automântuire sau mai bine spus autospășire, fundamentală fiind legea vechi-testamentară a talionului. Este interesant de analizat cum încearcă prin speculație pură să îmbine spiritismul, legea talionului cu reîncarnarea. Atitudinea spiritiștilor este una negativă și cu privire la Biserică, cei vizați sunt îndeosebi ierarhii, aceștia fiind incriminați ca cei care au schimbat și denaturat învățătura Mântuitorului. Aceasta este justificarea și argumentul pentru „revelația spiritistă”; cu late cuvinte Însuși Mântuitorul (care nu este Dumnezeu) a hotărât să-Și descopere și să restabilească adevărul cu ajutorul spiritiștilor intermediar. In acest mod ei încearcă să construiască un thelos pentru spiritism.

Iisus – Dumnezeul solar. Există și providență divină, dar tot indirectă. Iisus Hristos constituie un spirit superior și este dumnezeul solar al nostru. La această treaptă a ajuns și el prin evoluție. S-a întrupat pe planeta noastră pentru a ne grăbi evoluția. El se va întrupa și pe alte planete, ca și celelalte spirite ca el. În truparea din când în când a acestora este obligatorie.

Fiecare spirit este înconjurat de o materie fluidă: spiritul mineral, de un fluid mineral, iar cel plantai și cel animal, de un perispirit. În timpul somnului, spiritul animal, ca și cel uman, iese din corp și absoarbe din spațiu fluid planetar animal, respectiv uman, necesar perispiritului.

Spiritele evoluează prin reîncarnări și apoi prin evoluție spirituală, cum evoluează îngerii, până când vor ajunge dumnezei. Pe toate corpurile cerești există spirite, pe unele mai evoluate, iar pe altele mai puțin evoluate. Spiritele superioare se pot reîntrupa în oameni, pentru a grăbi evoluția acestora.

Există patru universuri. Ele se învârtesc în jurul sferei divine centrale, formând în jurul ei o cruce. Sunt despărțite între ele printr-o materie fluidă. Ele sunt create de Dumnezeu, din substanță preexistentă sau din el însuși. Dumnezeu creează și azi, însă nu direct, ci prin mijlocirea spiritelor superioare. Iar când creează suferă și El, pentru că nu există creație fără durere.

La baza spiritismului ca și a ocultismului modern în general stau cele două principii formulate astfel de către Aleister Crowley:

Nu există nici un Dumnezeu în afară de om și omul este Dumnezeu, și făcea ce vrei și aceea va fi toată legea.

Spiritismul este cunoscut în SUA încă din secolul al XVII-lea sub formă de ședințe conduse de un medium, ale cărui puteri făceau legătura cu entități superioare. Astăzi în Statele Unite sunt afirmate secte spiritualiste cu credințe dintre cele mai paradoxale.

„Spiritualismul creștin”

Am văzut clar că spiritismul nu are nimic comun cu învățătura creștină; totuși, din motive diplomatice și utilitariste, spiritiștii s-au ferit să fie receptați ca necreștini. Credința în viața de apoi, credința în nemurirea spiritului a fost unul din argumentele pentru care spiritiștii au încurajat această confuzie în raport cu creștinismul.

În cadrul fenomenului neoprotestant există asociații spiritiste care și-au arogat denumirea de Biserică pentru a avea drepturi și avantaje și, totodată din rațiuni prozelitiste, iar, în cadrul ocultismului contemporan, există direcții spiritiste care propovăduiesc existența unui spiritualism creștin ce ar integra deopotrivă și creștinii și spiritiștii. Mai mult, aceștia încearcă să demonstreze prin intermediul textelor biblice confirmarea învățăturilor spiritiste. Culmea tupeului o reprezintă pretenția spiritiștilor că aceste interpretări sunt cele autentice, iar Bisericile creștine nu mai pot afla adevărul scrierilor biblice din cauza faptului că nu au acces la interpretările spiritist-spiritualiste.

Atacul furibund la adresa teologiei protestante, în special la adresa demitologizării este văzut ca fiind unul din argumentele spiritiste ce ar trebui să fie luat în considerate de către omul contemporan pentru părăsirea creștinismului și îmbrățișarea spiritismului.

După părerea celor mai mulți istorici ai bisericii, spiritismul modern s-a născut la 31 martie 1848. La acea dată, doamna John Fox din Hydesville, New York, a auzit niște zgomote ciudate în camerele de la etaj și în beciul locuinței sale. Margaret și Kate Fox păreau a fi deosebit de sensibile la aceste zgomote și, datorită acestei sensibilități, ele au devenit cu timpul medii, iar comunicările lor au ajuns cunoscute drept „răpirile de la Rochester”.

Se spune că la scurt timp după aceea, surorile Fox au afirmat că zgomotele proveneau de la faptul că ele făceau să le pocnească încheieturile degetelor, însă spiritiștii zilelor noastre disprețuiesc această explicație, iar astăzi în Lilydale, New York, reședința surorilor Fox, a devenit un sanctuar spiritist, purtând înscris pe o mare placă comemorativă, „Nu există moarte”, reafirmând astfel practicile antice ale celor pe care Dumnezeu i-a condamnat ca făcători de urâciuni (Deuteronom 18:9-12).

Este interesant de observat că spiritismul i-a atras în cea mai mare măsură : pe aceia care au suferit pierderi mari și după fiecare război însemnat, în urma j morții celor dragi, s-ar părea că spiritismul este întotdeauna în ascensiune.

Unul dintre cei dintâi mari profeți ai spiritismului contemporan a fost Andrew Jackson Davis, cu o educație modestă, dar un discipol foarte zelos al comunicării spiritului.

În 1847, Davis și-a publicat lucrarea Principles of Nature, her Divine Revelations and a Voice to Mankind, care a devenit celebră prin faptul că s-a vândut în peste cincizeci de ediții în Statele Unite. Până în ziua de azi Davis este venerat de către spiritiștii moderni ca fiind unul dintre marii profeți ai mișcării. În 1852 spiritismul a fost introdus în Anglia, iar în Germania existau în anul 1856 spectacole sau așa-zise „Scrieri spiritiste sau automate”.

Alte medii renumite au fost Daniel Douglas Home, William Stainton Moses și Leonora Piper. În special prin intermediul lucrărilor acestor oameni, Sir William Crooks, celebrul om de știință englez, a acceptat spiritismul ca fiind o realitate, iar mărturia lui 1-a influențat la rândul ei pe dr. William James, renumitul filozof și psiholog de la Harvard.

The American Mercury a prezentat în detaliu una din verificările exhaustive efectuate de James asupra fenomenelor spiritiste, verificare ce se păstrează astăzi ca o confirmare științifică a activității supranaturale și ca o dovadă empirică a unei existențe ce transcende moartea trupului. Iată un citat mai cuprinzător din acest articol.

„Revenind la „spiritualismul creștin”, menționăm că, în S.U.A., există sute de asociații cu un caracter spiritualist-creștin, constituite în mai multe mari uniuni. Tot la fel, în Anglia, există aproximativ 900 de comunități spirituale, dintre care 100 doar în Londra. De asemenea, Biserica Anglicană a fondat în 1954 o comunitate de lucru a Bisericii în vederea cercetării spiritismului: „Societatea Bisericii pentru studii fizice și spirituale” (C.F.P.S.S.).

Și în spațiul de limbă germană au apărut și s-au răspândit anumite comunități spiritiste și spiritualiste cum ar fi: „Biserica ioaneică”, „Loja spirituală din Zurich Pro Beatrice”, Ordinul „Fiat Lux”, „Uniunea mihaelică”, „Comunitatea în Iisus Hristos”, „Școala din Bieberau”, Comunitatea „Izvorul prieteniei”, Viața universală” .

III.4. Sectele potențialului uman – divinizarea omului prin sincretism pseudo-religios

Mișcarea „potențialului uman” este formată din grupuri ce accentuează diferite tehnici de sensibilizare corporală, de terapie și de meditație orientală, cu scopul de a dezvolta, la nivel fizic, psihic și spiritual, capacitățile latente existente în om și neutilizate decât în mică măsură. Ținta acestor mișcări este doar individul, care trebuie să se autodepășească și să dobândească o iluminare, prin intermediul unei cunoașteri de sine superioare.

Armonia interioară a fiecărui individ este cea care trebuie să ia în stăpânire corporalitatea și materialitatea omului. Finalitatea demersului acestor mișcări o reprezintă apariția unei conștiențe spirituale superioare care să ducă la o fuziune cu întreg cosmosul; este vorba de experiențe trans-personale pentru a fi în contact direct cu „Unul” transcendental.

Există în cadrul acestor grupări un întreg program care își propune creșterea integrală a ființei umane, la toate nivelurile. Astfel, omul nou-potențat își controlează durerile, ajunge la auto-vindecare, slăbește, vede și aude mai bine. De asemenea, iese din izolare și marginalizare și are reușită în afaceri. Devine mai moral, prin eliminarea viciilor, și dobândește pace interioară, printr-o gândire pozitivă. Își energizează întreaga ființă, eliminând tensiunile, stresul și energia negativă.

Din punct de vedere spiritual, noii-potențați ajung la o stare de „ieșire din sine”, care îi ajută să se contopească cu divinitatea înțeleasă în sens panteist.

Influențele orientale și extrem-orientale sunt extrem de vizibile și accentuate în acest nou tip de religiozitate. Conștiința religioasă și trăirea religioasă este cuantificată și descrisă în termeni moderni a unei noi religiozități. folosirea curentă a tehnicilor orientale (Yen Yoga), dar și a tehnicilor occidentale de manipulare în cadrul terapiilor grupărilor potențialului uman reprezintă o dimensiune sincretistă a acestor manifestări pseudo-religioase. Practic, prin aceste tehnici se înlocuiește religia în sensul tradițional și se ajunge la o manifestare ocultă, de factură neo-gnostică. Psihologia modernă este îmbinată cu doctrinele panteiste orientale, pentru ca fragmentul divin („potențialul uman”) să fie eliberat din blocajele subconștientului.

Aceste grupuri au un cult al alesului accentuat, clasând oamenii în perfecți și imperfecți, ca toate sectele neo-religioase. Mântuirea este circumscrisă profunzimii conștiinței, iar psihoterapeutul joacă rolul preotului în această nouă formă de religie.

Atenția față de terapie, corporală și psihică, este cea care determină atragerea de adepți.

În concluzie, aceste mișcări ale potențialului uman dezvoltă o ideologie pseudo-religioasă în care meditația orientală și elemente psihoterapeutice moderne se îmbină cu practicile unei medicini alternative, cum ar fi bioenergia, acupunctura și masajul.

La baza acestor grupuri stă o psihologie umanistă de tip Maslow și de terapie Gestalt, prin care indivizii sunt „ajutați” să-și regăsească sinele și să controleze întreaga realitate interioară și exterioară.

Începând cu anii ‘70 ai secolului trecut, mișcarea „potențialului uman” se dezvoltă începând din Statele Unite în toată lumea, iar între grupările cele mai importante putem să amintim „Silva Mind Control”, întemeiată de José Silva; de asemenea „Asociația pentru Psihologia Umanistă (întemeiată și dezvoltată în Statele Unite) și diferitele centre de psiho-sinteză și parapsihologie din toată lumea.

Pentru a avea o viziune cât mai exactă despre așa numitele grupuri ale „potențialului uman” trebuie să facem apel la sectologii (Richard Bergeron, Jean Vernette, Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru) care s-au ocupat de aceste grupări neo-religioase și care au identificat câteva principii de bază ale acestora structurate într-un sistem de gândire ce se constituie ca o adevărată ideologie pseudo-religioasă:

„1. În fiecare ființă umană există un potențial neexploatat și de aceea omul este un “subdezvoltat ce utilizează doar 3-4% din spiritul său” așa cum afirmă gruparea “Silva Mind Control Method” ce are ca deviză următoarele: In ceea ce privește știința până la care puteți avea acces, nu există limită față de ceea ce puteți face pentru că puterea mentalului vostru nu cunoaște limită.

2. În ideologia grupărilor potențialului uman sufletul și trupul sunt “valori pozitive” ce trebuie puse în serviciul eului profund, autentic al omului, într-o “sinergie armonioasă” prin care se promovează experiența transpersonală, corpul având chiar o valoare mai mare decât sufletul pentru că el este “instrumentul prin care individul se armonizează cu cosmosul și canalul prin care el receptează energia cosmică. Foarte importante sunt pentru adepții acestei mișcări chakrele, punctele de energie al corpului uman, ceea ce demonstrează afinitățile cu religiozitatea asiatică a acestor grupări.

3. O altă caracteristică este monismul ideologiei religioase a acestor mișcări. Teza fundamentală a ideologiei potențialului uman susține că nu există decât o singură energie universală care este țesătura ultimă a universului iar omul în ființa sa este un punct de emergență al acestei energii creatoare care este cauză explicativă a tuturor lucrurilor. Cu alte cuvinte, în om divinul ajunge la conștiința de sine, el nu există decât cu omul și prin acesta, care este un “fragment divin”. Prin dinamica de grup omul elimină blocajele inconștientului său eliberându-se, devenind el însuși singurul dumnezeu. Există o unitate esențială a tuturor celor ce există în univers și este necesară “o fuziune a omului cu sufletul lumii” și o comuniune experiențială cu șinele global și latent care se identifică cu șinele universal sau, conștiința universală”.

4. Aceste mișcări reduc totul la conștiință. Pentru a se ajunge la conștiința autentică de sine este necesară eliberarea energiilor latențe ce conduc la expansiunea acesteia, și prin aceasta la libertate și la armonia universală. Atingerea stării de conștiință autentică este sensul evoluției umanității. Aceasta va produce o “stare noosferică a conștiinței în care spiritul va fi eliberat pentru totdeauna de materie”. Se va ajunge la o supraconștiință a unui grup elitist, ceea ce demonstrează că aceste grupări sunt expresia recurenței vechilor utopii milenariste și a celor alchimice de mutație psihică”.

Poate că ar trebui să vedem în această căutare o manifestare modernă a conștiinței religioase, a noii religiozități. In acest caz ea s-ar caracteriza prin preocuparea pentru cunoașterea directă și intuitivă a lumii de dincolo, la început prin căutarea unei eliberări interioare, psihice și psiho-corporale, care capătă uneori forma unei aspirații spre acea “eliberare” – apropiată de ceea ce se înțelege prin Mântuire religioasă. De aici folosirea curentă a tehnicilor orientale Zen, Yoga și occidentale, de către grupurile de terapie.

Când aceste tehnici funcționează ca religii înlocuitoare, li se pot descoperi cu ușurință înrudiri strânse cu demersul gnostic:

ideea că un fragment divin (“Potențialul uman”) este prizonier al blocajelor subconștientului, iar practica grupului i-ar reda libertatea;

clasarea oamenilor în “perfecți” și “imperfecți” (Scientologia vorbește de “iluminați” și “preiluminați”; convingerea că mântuirea se găsește în profunzimea conștiinței și că psihoterapeutul poate juca rolul celui ce efectuează “trezirea”, al intermediarului, preot și medic deopotrivă. De aici și actuala înflorire a” grupurilor de psihoterapie și de terapie corporală. Și, cum ele întrețin legături cu grupurile de explorare și de lărgire a “spațiului interior”, unele capătă aspectul unor noi religii.

„Pe lângă ideologia acestor mișcări este important de a aminti și disciplinele și tehnicile la care recurg maeștrii și adepții lor. În primul rând trebuie menționată practica și tehnica meditației orientale prin care omul se interiorizează, concentrându-se asupra unei părți a corpului, a unui aspect al existenței sale, asupra unui act precis săvârșit în trecut. Prin aceasta atenția, mentalul sunt concentrate asupra vieții fiziologice și psihice, realizându-se o stare de detașare senină și lucidă de fluxul devenirii și o ancorare desigur mentală, închipuită, în esența vieții prin regăsirea eului profund și “trezirea” acestuia la realitatea însăși. Modificările fiziologice produse de concentrare și de pozițiile corporale creează o stare individuală de flux-reflux ce se articulează la un ritm cosmic. Aceasta creează la nivel individual o stare de armonie, de calm. Se folosesc practicile yoga, artele marțiale japoneze (judo, karate, aikido), masajele, acupunctura, bioenergie. La acestea, grupurile potențialului uman adaugă practica “psihologiei umaniste” de tip Maslow și mai ales terapia gestalt prin care indivizii sunt ajutați să-și regăsească viața în totalitatea ei, șinele, responsabilitatea față de grupul social fără a modifica structura socială conformându-se doar axiomei de tip gestalt: “realitatea este ceea ce este și eu nu am putere decât asupra mea”. Cu toate acestea, în aceste grupuri cel mai important este maestrul, guru. În fața acestuia ucenicul trebuie să adopte o atitudine de încredere totală, de non-rezistență pentru ca ceea ce se spune să se întâmple, să fie vizualizat.

Astfel ucenicul trebuie să fie pătruns de dorința ca evenimentul imaginat să se producă cu adevărat, să creadă că acesta se va desfășura exact după spusele maestrului, și prin concentrare și voință deja să-1 vadă, să-1 vizualizeze. Tot ceea ce se întâmplă trebuie pus în relație cu doctrina maestrului despre energia cosmică, universală. De fapt prin aceste practici indivizii sunt manipulați psihic, ceea ce este imaginar ei cred că este realitate. Asupra lor se exercită o puternică presiune exterioară ce merge până la depersonalizare. Toate acestea însă se fac prin plăți care sunt în general foarte consistente”.

„Mișcarea potențialului uman a început să se cristalizeze prin anii 70 ai secolului nostru în S.U.A. și printre aceste grupări cele mai importante sunt Silva Mind Control, întemeiată de Jose Silva, Asociația pentru psihologia umanistă (în S.U.A.), Centrele de psihosinteză, Centrele de parapsihologie”.

Manipularea sectară – fenomen nociv pentru creștinul ortodox contemporan

IV.1. Etapele manipulării sectare

Recrutarea unui adept trece prin trei faze succesive, care determină progresiv adeziunea la sectă, în același timp apărând și o formă de dependență intelectuală și afectivă. Rând pe rând, neofitul va fi sedus, persuadat și, în sfârșit, fascinat.

Seducția

Contactul și seducția sunt fazele premergătoare, preludiul procesului de îndoctrinare, căci nu poate exista recrutare dacă atenția subiectului nu este, în prealabil, atrasă prin diverse manifestări. Modalitățile de intrare în contact cu o sectă, sunt aproape nelimitate în prezent: o scrisoare, un afiș, un articol bine “alcătuit”, contacte interumane, schimb informațional facilitat de ultimile tehnologii… posibilitățile sunt extrem de numeroase. Eficiența acestor mici « clinciuri », cu ajutorul cărora sunt momiți subiecții, nu stă atât în preponderența lor cantitativă, cât în atracția pe care o suscită, căci a seduce înseamnă înainte de toate a place și a deturna atenția spre direcția dorită de persoana interesată. Strategia noilor “misionari” constă în a regiza o utopie învăluitoare, ca alternativă la monotonia și fadul unei existențe cotidiene de care ne lovim toți; sunt propuse răspunsuri simple interogațiilor complexe, se subjugă prin bunăvoință aparentă (pentru a crea iluzia unui schimb afectiv), morbiditatea inerentă realului este pusă în contrapondere cu dragostea idilică care domnește în sânul comunității sectare etc. Este vorba în mare măsură, de contact de la individ la individ, pregătit în prealabil de un subtil demers publicitar (conferințe, mailing etc.).

Acest contact inițial demarează procesul de identificare între recrutat și recrutator, între vânător și victimă; se determină suscitarea unei admirații comparative la victimă, acesta fiind rolul „dezinteresatelor” vizite în familie ale Martorilor lui Iehova sau întâlnirilor „ca între prieteni” a tinerilor mormoni.

Subiectele sunt adaptate în funcție de câmpul de aplicare: într-un mediu literat se va propune soluția angoasei existențiale, economiștilor li se detaliază strategiile pentru maximizarea potențialului dinamic al organismului, istoricilor li se propune studiul civilizației egiptene, etc.

În instrucțiunile interne de recrutare ale sectelor se precizează uneori până și locul unde urmează a avea loc recrutarea: sunt preferate arterele circulate, piețele, campusurile, ieșirile din sălile de spectacol. În mod invariabil se recomandă apropierea acestor locuri de sediul sectei pentru ca potențialul adept să nu fie descurajat de distanța fizică. Martorilor lui Iehova li se recomandă: Mergeți în orașe și lăsați pe catolici să evanghelizeze junglele și cătunele; nu e scris în Noul Testament că trebuie să facem aceasta. Planul Bisericii este să trimită misionarii în principalele centre populate unde au acces la mase.

Tehnica recrutării se bazează prioritar pe postulatul „posibilei identificări”: ceea ce este bun pentru mine este bun pentru tine, dacă eu pot și tu poți. În esență se caută o punte de legătură faptică între interlocutori care permite orientarea discursului către numitorul comun (bineînțeles impus de recrutator). Odată acest pasaj stabilit recrutorul dezvoltă o empatie emoțională a cărei finalitate este identificarea comportamentală, altfel spus adeziunea.

Scientologia a dezvoltat o veritabilă sistematică a atitudinilor de adoptat în timpul recrutării adepților, numită scara tonurilor: spre exemplu în cazul unei victime triste se adoptă o atitudine compătimitoare etc.

Sun Myung Moon zicea: Trebuie să fim psihologi, să știm să citim pe un chip. Trebuie să impresionăm oamenii prin calm, siguranță, concentrare ….Trebuie să avem o încredere absolută în ceea ce spunem. Imprimați chipului dumneavoastră, în special privirii și gurii o expresie particulară care poate impresiona plăcut. Știm bine că suntem superiori celorlalți, totuși trebuie păstrată o atitudine umilă. Trebuie ca oamenii să aibă impresia că au de câștigat dacă ne asculta, trebuie că în urma discuției să aibă chef să vină la noi.

Moise David, fondatorul «Copiilor lui Dumnezeu» (sectă organizată în 1969 în SUA, reprezentând un avatar al mișcării multiforme a hipioților; liderul David Berg, alias Moise sau Mo, fost pastor fundamentalist a strâns în jurul său adepți în majoritate tineri, reglementând un regim de viață comunitară, alimentată de profețiile sale despre apropiatul război atomic declanșat de marile puteri în urma căruia vor supraviețui doar săracii, ce se vor reuni într-o nouă viață, de tip paradisiac sub conducerea lor) normează pentru misionarii săi, pe post de metodă misionară, „flirty fishing”-ul; este vorba de o întreagă suită de comportamente libertine, cu bătaie spre agresiune sexuală, care vizează momirea prin orice mijloace a individului.

Într-o serie de scrisori din 1974, M. David precizează discipolilor „tehnica racolajului misionar”, catalogând persoanele de sex feminin drept momelii cu sporită eficiență; iată ce le recomandă adeptelor: De fiecare dată în care mergeți cu un bărbat la un hotel, aveți grijă să dați ceva recepționerului pentru a evita eventualele intruziuni. Acceptați orice propunere, orice comportament bizar sau anormal… totul e permis în virtutea unui scop nobil.

Seducția vizează glorificarea sectei prin reprezentantul său. Acesta va fi cu atât mai atrăgător cu cât societatea va fi descrisă drept un mediu agresiv, indiferentă preocupărilor celor mai intime ale recrutabilului. Vom regăsi această opoziție interior-exterior, în toate etapele condiționării sectare.

Persuasiunea

Persuasiunea, etapa următoare, presupune deja relaționare celor doi factori puși în discuție: recrutatorul și recrutabilul, emițătorul și receptorul. Ei stabilesc o relație particulară al cărei suport este mesajul. Emițătorul (adeptul convins), care are vechime și credit în sânul structurii, este cel care manipulează ; receptorul este ținta, adeptul potențial; cât despre mesaj el este inclus în discursul vehiculat de emițător.

Pentru ca persuasiunea să fie eficientă, aceste trei elemente trebuie să răspundă unor cerințe particulare căci scopul emițătorului este de a obține adeziunea receptorului la o propunere conținută în mesaj.

Procesul comportă mai multe etape: atenția, înțelegerea, integrarea în formă, integrarea în mesaj, acceptarea mesajului, schimbarea atitudinii.

Ansamblul poartă în psihologie denumirea de ELM: elaboration likehood model. El este de fapt radiografia unui mesaj bine structurat, care folosește două căi de atingere a țintei: prin canale periferice și/sau canale directe.

Canalul direct constă în comunicarea directă a mesajului propriu-zis; prin canale periferice mesajul central este îmbinat într-o ambianță generală, și sensul lui este determinat prin intermediul aspirațiilor receptorului și scopurilor emițătorului. Mesajul transmis pe canalul direct poate fi receptat nemijlocit, este accesibil pe cale rațională. Cel transmis prin canalele periferice este supraîncărcat de factori afectivi, emoționali, și bineînțeles de trucuri regizate de emițător. Dacă adeziunea adeptului este catalogată drept facil de obținut, se folosește canalul direct; dimpotrivă când ținta manifestă adversități și convingeri ferme, manipularea se va realiza prin calea disimulată a canalurilor periferice.

Receptorul este elementul cel mai variabil în acest proces. De el depind în cea mai mare măsură, reușita sau eșecul persuasiunii, dar mai ales el este cel care determină natura mesajului și canalele utilizabile pentru transmiterea lui. Cu cât capacitatea sa de analiza va fi mai importantă cu atât mesajul va urma calea canalelor periferice și va evita incoerența canalului central, supus în mai mare măsură capacității de raționalizare; dimpotrivă., credulitatea receptorului determina utilizarea canalului central.

Unele secte substituie emițătorul cu un grup mai numeros, care, în anumite cazuri, poate avea o mai mare credibilitate. Astfel scientologia a organizat așa numitele „celebrity centers”; acestea nu sunt altceva decât regrupări de personalități ale vieții publice, în special ale show-biz-ului, care fac propagandă sectei, exercitând o deosebită putere de atracție în societățile occidentale.

Cel care exercită persuasiunea îmbracă un dublu statut: el este oratorul-sofist care convinge printr-un discurs echivoc care ține loc de răspuns și de demonstrație, și de asemenea este mistificatorul care propune utopia iluziei colective. El își fundamentează discursul nu pe rațiune și logică, ci pe afectivitate și sentiment. El nu demonstrează: el bulversează; el nu răspunde, el emite.

Întreaga sa strategie urmărește să mascheze obiectivul central: îndoctrinarea. Așadar el pune în scenă o continuă „fabulă” care eludează realul și-1 invadează progresiv, scopul fiind obținerea asentimentului țintei-viitorului adept (este vorba de primă etapă reală a manipulării). Una din subtilitățile acestei manevre constă în a determina ținta să creadă ca adeziunea este un act de concordanță cu propriul său interes .

Aceste persoane sunt bine documentate, folosind o întreagă gamă de tehnici de comunicare persuasivă, cu un grad ridicat de eficacitate, care, de altfel, sunt utilizate pe scară largă de specialiștii în publicitate și advertising. Iată unele din punctele comune ale mesajelor puse în practică de noii „misionari”:

– comunicarea cu celalalt dându-i impresia unui real interes pentru persoana sa;

– privirea insistentă în ochi pe durata discuției;

– exteriorizarea discursului (prin gesturi, mimică, etc.);

– crearea unei iluzii de sinceritate și de coincidență a obiectivelor discursului cu cele ale interlocutorului;

– nu se retractează, nu se emit îndoieli cu privire la mesaj, tot timpul se atacă;

– emiterea întotdeauna a două raționamente pentru a obține consimțirea cu măcar unul din ele.

Astfel se ajunge la ceea ce un ex-adept al lui Moon numea „încercuirea”: Intram intr-un univers în care totul este controlat, oamenii, informațiile până și clădirile. Eram persoana cea mai importantă din lume. Mă copleșea bucuria de a fi acceptat pentru ceea ce eram. Anturajul era extrem de agreabil și nu eram capabil să fac nimic în opoziție cu el.

Fascinația

Fascinația este elementul motor al adeziunii, este cea care „câștigă partida”. După o perioadă de îndoială noul adept este definitiv convins de justețea „bunei sale alegeri”, odată ce este pus fața în față cu piesa de rezistență sectei: confruntarea cu guru care îi împrăștie ultimele reticențe.

Începe astfel o noua etapa a procesului de îndoctrinare, care introduce un caracter magic în relația dintre viitorul adept și grupul sectar. Această relație se detașează încetul cu încetul de realitate pentru a se stabili într-un univers simbolic al sacrului și divinului. Acum se răpește subiectului orice veleitate de a se sustrage influenței sectei și membrilor ei în același timp adăugându-se o cerință de angajament total: Ați descoperit un grup care vrea să construiască o lume mai bună, mai pură, mai frumoasă. Știți că liderul grupului este un lider formidabil care vă revelează viitorul umanității. Liderul și grupul au nevoie de dumneavoastră pentru a duce la bun sfârșit nobila misiune. Deci îndrăzniți și aveți curajul angajării pentru o cauză atât de măreață.

Fascinația adeptului se fondează pe proiecția simbolică asupra liderului, care este investit cu putere supranaturală, care interferează cu divinul. In acest stadiu liberul arbitru al victimei începe să se altereze față în față cu presiunea doctrinară exercitată asupra lui. Conversiunea sa definitivă va depinde de echilibrul care se va stabili între forța coerciției, exercitată de sectă, și puterea legăturilor prin care subiectul era mai înainte încadrat în societate.

Procesul fascinației este comparabil, într-un grad mai redus cu cel al hipnozei. Apariția sa este semnalul preeminenței relației empatice față de analiza rațională, cu alte cuvinte el semnează actul final al subjugării subiectului.

IV.2. Profilul manipulatorului sectar

Însuși terenul de aplicare al tehnicilor de manipulare (persoana umană) face dificilă delimitarea pe categorii. Manipulările pot fi clasificate după diverse criterii: după strategiile folosite, după segmentul psihic sau fizic cărora se adresează ș.a.m.d.

Vom reține clasificarea după amplitudine, a profesorului Philip Zimbardo, de la Universitatea din California:

-manipulările mici, care se obțin prin modificări minore ale situației sociale și pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. Aici se încadrează tehnicile descrise mai sus, precum : “piciorul în ușă”, “trântitul ușii în față”, “low-balling”, sau, de exemplu, procedura de abordare și obținere de fonduri a sectei Hare-Krisna.

-manipulările medii se referă la modificările importante ale situațiilor sociale, cu efecte, care uneori depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. Aici pot fi încadrate situații de genul celor experimentate de Milgram (obediență) și de asemenea diverse situații sociale care au scopuri manipulative (cum s-a întâmplat în țările comuniste ).

-manipulările mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiții și obiceiuri, conturează mentalități, determină curente la “modă” sau chiar ample manifestări de protest. Astfel se caracterizează situațiile, luate global, din societățile comuniste sau alte țări cu regimuri dictatoriale.

În ce privește manipulările profesate de secte ele comportă procedee care pot fi încadrate în una din cele trei categorii: în cadrul manipulărilor de mică amploare își au locul numeroase procedee uzitate de secte, care uneori depășesc limitele acestei categorii, putând fi incluse în categoria manipulărilor medii. Cât despre manipulările de mare amploare nu putem afirma că existe secte care să dezvolte structuri cu o asemenea putere de influență ; privind lucrurile mai în amănunt, constatăm că, în secte, sunt un număr mare de adepți și o structură bine definită și dezvoltată, creându-se un regim care are o putere covârșitoare asupra majorității adepților .

În privința structurii interne a procedurilor de manipulare a indivizilor nu există și nu poate să existe un consens; în definitiv, din punctul de vedere al manipulatorului, orice metodă care își ajunge scopul, indiferent de natura ei, este cea mai bună.

Tehnicile de manipulare, astăzi, sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de sofisticate, de la cele care au efecte imediate, până la cele care au urmări după ani de zile, de la unele utilizate pentru influențarea unei anumite persoane, într-o anumită împrejurare, până la altele axate pe remodelarea întregii societăți.

Însăși sistemul educațional este propice condiționării; Lenin spunea: Dați-ne un copil de opt ani și vă garantez că va fi bolșevic toată viața, și de asemenea Nicolae Ceaușescu: Fără nici o exagerare trebuie spus că însuși viitorul comunismului, al patriei noastre, depinde de dezvoltarea cu succes a muncii ideologice educative […] .Trebuie să facem din fiecare unitate școlară un puternic centru de educație în spirit socialist și comunist a copiilor și tinerilor.

Jean Piaget spunea că școala, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoștințelor necesare viitorului, este un mijloc de a obișnui elevul cu spiritul de subordonare față de autorități, de a-l obișnui cu simțul responsabilității, cu un program strict, cu spiritul de competiție. Sistemul de învățământ e în așa fel alcătuit încât să modeleze comportamentul și gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere.

Așadar, factorii referitori la modul de organizare al influențelor sunt cel mai adesea centrați pe procesul de comunicare, respectiv pe acela dintre sursă, mesaj, canal de transmitere, receptare și receptor. Esența manipulării constă în transmiterea a « ceva » (mesajul), « cuiva » (receptorul-manipulatul). Primele studii despre manipulare au înțeles aceste lucruri și au constituit un program în două etape:

-etapa întâi a “spălării creierului”, de datele înmagazinate de-a lungul vieții, prin șocuri electrice, droguri și alte procedee;

-etapa a doua a “reumplerii” cu noile informații, prin stereotipizare, condiționare și alte procedee specifice.

Analizând diversele activități ale microgrupurilor religioase, sectele, putem deosebi următoarele trei etape în cadrul procesului de manipulare, care au numeroase similitudini cu cele stabilite de studiile de psihologie socială:

Dezghețarea este prima și cea mai importantă etapă a procesului, de eficiența ei depinzând reușita aplicării întregului proces. Pentru a pregăti un individ în vederea unei schimbări radicale, identitatea lui trebuie distrusă, sistemele sale axiologice, standardele care-l raportau la lumea exterioară și prin care se înțelegea pe sine trebuie anihilate pentru a pregăti terenul schimbării ce va urma. Această etapă poate fi aplicată pe diverse cai:

a. izolarea individului din mediul său social și anihilarea deprinderilor zilnice, este una din cele mai eficiente căi. Lipsa contactelor uzuale îl privează pe individ de posibilitatea unor confirmări exterioare ale manifestărilor sale, sporindu-i deruta. Astfel, în comunitățile sectare, prezente mai ales în Statele Unite, adeptul este convins treptat să părăsească viața obișnuită (slujbă, familie, prieteni, etc.), se conformează unui regulament strict, foarte riguros, poartă o uniformă identică tuturor membrilor, pierzându-și vechile deprinderi și formează noi obișnuințe ce-i vor intra în reflex ;

b. asceza exagerată care vizează distrugerea personalității; individului i se iau toate bunurile, este supus unor munci extenuante, este trecut prin ritualuri ce urmăresc desacralizarea și profanarea unor simboluri unanim acceptate (scuiparea crucii, jertfe animale, ș.a.m.d.), este foarte slab alimentat, este privat de odihnă, devine un “nimeni” cufundat în anonimatul celor mulți ;

c. hipnoza este o altă metodă deosebit de uzitată. Extrem de eficiente sunt, de asemenea, tehnicile hipnotice, bazate pe utilizarea deliberată a confuziei pentru inducerea stării de transă.

În majoritatea sectelor starea hipnotică este atinsă prin meditații îndelungate, ședințe de confesiune, cântece, ș.a. Toate acestea determină o stare de disconfort psihic și pentru eliminarea lui individul se supune normelor impuse de autorități.

Schimbarea constă în a impune individului un nou mod de a se comporta, de a simți și gândi, care umplu golul lăsat de ștergerea vechii identități și se determină crearea celei noi.

De obicei la secte schimbarea are loc în cadrul unor ritualuri extenuante care vizează atingerea “iluminării”; acum adepții sunt supuși unui adevărat bombardament psihic și fizic, care în cele mai multe cazuri dă rezultatul scontat și de asemenea acum intră în scenă un impresionant arsenal de tehnici de manipulare și condiționare pentru stabilirea unui raport de dependență între un comportament și anumiți stimuli. Toate aceste tehnici vor fi expuse ceva mai încolo.

Reînghețarea este cea de-a treia și ultima etapă a procesului de creare a unei noi identități. După ce i-a fost distrusă vechea personalitate și a fost supus îndoctrinării, individului i se cimentează noua identitate, pentru a nu exista posibilitatea să revină la vechile obiceiuri, odată ieșit de sub presiunea manipulatorilor.

Astfel se ajunge la crearea “omului nou”, a “iluminatului”, un fel de sclav din “libera” sa voință. Tot acest proces, ca atare, determină o rearanjare și schimbare a sistemului de valori, atitudini, credințe, ceea ce este în fond procesul de spălare a creierului, de manipulare, având puternice similitudini cu teroarea comunistă din China și Rusia, ceea ce ne indica, că, poate, acești sectari s-au inspirat de aici.

Aceleași rezultate se pot obține și în urma altor procedee care pot avea o structură diferită, în înlănțuirea etapelor: persuasiunea, conversia și îndoctrinarea sau captarea, înțelegerea, acceptarea, asimilarea, acțiunea.

Tehnicile de manipulare urmăresc îndoctrinarea individului și formarea unor anumite automatisme și deprinderi, care să pună secta, prin cei care elaborează sistemul de manipulare, în postura păpușarului care trage sforile, a experimentatorului care cobaiul. Potrivit conformației persoanei umane, tehnicile de manipulare sunt de două tipuri: fizice și psihice.

IV.3. Tehnici psihice ale manipulării sectare

Manipularea psihica reprezintă punctul culminant al manipulării de tip sectar. Psihicul uman este parte integrantă a structurii ontologice a omului, fiind un potențial spre mântuire, dar și spre cădere. De aceea el este manipulat cu atâta agresivitate de către toate sectele prin diferite tehnici de manipulare, pentru ca acestea să-și atingă scopurile perfide și morbide.

IV.3.1. Izolarea prin aberație

Odată ce un individ a aderat la o sectă el are obligația de a-și însuși doctrina ei, or tocmai această doctrină determină o autoizolare a adeptului, căci majoritatea sectelor au concepții aberante: scientologii vorbesc de “tetanul” care traversează zidurile, de contractul pe un miliard de ani, de facultatea de a vedea în spate fără a se întoarce, contacte cu extratereștrii și răpiri pe “farfurii zburătoare” ș.a.m.d.; toate acestea au darul să stârnească ilaritate, iar adeptul care este profund convins de veridicitatea doctrinei își limitează contactele interumane până când nu mai are prieteni decât între sectari. În continuare el pretinde că este în posesia unor cunoștințe cu caracter “inițiatic”, dezvoltă o ruptură de realitate și adoptă o atitudine de neîncredere paranoică, având convingerea că trăiește în mijlocul unei societăți care nu are capacitatea să-l înțeleagă și-l persecută.

IV.3.2. Noul limbaj

Este un privilegiu faptul de a ne putea exprima prin cuvinte, un avantaj propriu doar oamenilor, dar a cărui valoare uneori o pierdem din vedere.

Cuvintele au o putere deosebită asupra oamenilor, dacă sunt ingenios combinate: Nimic nu mi se pare mai frumos decât să captivezi prin puterea cuvântului atenția unei adunări, să încânți mintea ascultătorilor și să le determini voințele într-un sens sau altul […].Există oare ceva mai puternic și mai măreț decât ca un singur om să poată să schimbe numai cu cuvântul pornirile mulțimii, să zdruncine conștiințele judecătorilor și autoritatea senatului.

„Puterea cuvintelor” este o expresie banală dar o realitate incontestabilă; așa cum este evident că de-a lungul istoriei doar câteva personaje au avut controlul real asupra faptelor, este la fel de evident că una din cele mei eficiente metode pentru manipularea maselor este ticluirea ingenioasă a cuvintelor; Talleynard de Perigord, om politic francez, spunea că graiul i-a fost dat omului ca să-și ascundă gândirea iar Euripide spunea: Ah! Ce păcat că lucrurile n-au glas, pentru ca vorbele meșteșugite să nu aibă nici o putere. Pe când așa, prin elocvența lor, vorbitorii ascund lucrurile cele mai învederate, astfel încât nu credem ce trebuie crezut.

Orice structură totalitară și mai ales sectele tind să creeze un limbaj nou prin remodelarea celui vechi, prin condensarea întregii complexități a problematicii umane într-un număr redus de categorii, strict delimitate, curățate de nuanțe, conform principiului purității, exprimate prin clișee verbale ușor de rostit și memorat, care vor fi repetate la infinit până ce vor pătrunde în mintea individului drept concepte ale sacralității ideologiei sectare. Un exemplu concludent, deși nu face parte din obiectul studiului de față este “limbajul de lemn”, care încă ne mai alterează vorbirea.

Sub acoperirea că dau cuvintelor o semnificație exactă, sectele confecționează neologisme sau dau un sens nou termenilor uzuali. Scientologia are o întreagă categorie de asemenea cuvinte (wag, thetan, s.a.) care sunt greu asimilabile și pentru un vorbitor nativ de limba engleză. Secte care au pătruns de relativ puțin timp în România practică frecvent asemenea distorsiuni de limbaj, ca de exemplu mormonii sau ”Noua Acropolă”.

Crearea de noi cuvinte poate fi însoțită uneori de simboluri ce complică lucrurile și mai tare și permit înțelegerea limbajului numai inițiaților. Astfel este simbolul raelienilor, steaua lui David în care este circumscrisă o … zvastică, simbol care este interpretat ca expresie a unui sincretism religios care de fapt disimulează tendințe rasiste.

Evadarea din această capcană este extrem de anevoioasă și chiar după încetarea completă a raportului cu secta, adeptul rămâne înfeudat în modalitatea ei de exprimare. Efectele unei asemenea metode pot fi redate într-un singur cuvânt: limitare (constrângere). Individul este realmente sărăcit lingvistic, ceea ce antrenează o limitare extremă a capacităților sale de a simți și gândi și astfel putem înțelege jargonul “ a te face din cuvinte”.

IV.3.3. Supunerea

Supunerea față de un superior este o prioritate absolută în mijlocul sectelor ; liderul, guru, învățătorul, este autoritatea absolută, mai presus de orice suspiciune având de cele mai multe ori preeminență evidentă față de doctrină, al cărui normator și proclamator este.

IV.3.4. Privațiunea de nume

Multe din secte determină adepții să-și abandoneze numele, căci el, numele, este semnul apartenenței la o familie la un grup social, el este purtătorul identificării individuale a persoanei, a afirmării propriei personalități, creativități, imaginații etc.

Astfel secta “Copiii lui Dumnezeu” (emulație a mișcării hippie), substituie permanent numele adepților, cu nume din Biblie ceea ce duce la o mare confuzie, căci un adept poate avea mai multe nume pe care le folosește în funcție de constrângerile sectei. Privațiunea de nume marchează o ruptură simbolică cu familia, și nu doar la stadiu formal ci cu puternice implicații în recunoașterea sectei drept noua apartenență socială.

IV.3.5. Imitația

În general orice om are tendința să-și fixeze un model pe care să-l urmeze și cu care se străduiește să se conformeze cât mai mult. În sectă imitația urmează o cale piramidală, în vârful căreia tronează liderul sau inițiatul suprem prin:

-culpabilizarea celui care este la baza piramidei, departe de maestru și de adevăr, deci nepurificat;

-promisiuni de obținere de puteri miraculoase și cunoștință pentru cei care observă cu strictețe regulile;

-elitism și rupere de lumea exterioară: adevărul este privilegiu al elitei, rezervat celor capabili să urmeze strict regulile grupului.

Numeroși lideri invocă statutul de reîncarnați pentru a stimula imitația: G.Roux pretinde că este Hristos, Maud Pison-Fecioara Maria, Rael-Fiul lui Dumnezeu, Bhagwan-Buda. Fără a adopta câtuși de puțin un simț critic adepții cred nelimitat în lider și încearcă să-i semene în amănunt.

IV.3.6. Sunetele mistice (mantra)

Cuvântul mantra vine din sanscritul “formulă sacră”, « unealtă de meditație » sau « unealtă a spiritului » și în tradiția vedică mantra are o conotație divină: mantra este cuvântul divinității dar este de asemenea divinitatea și capacitatea de a crea divinitatea.

Mantra poate fi formată dintr-un singur cuvânt (Aum) sau dintr-o înlănțuire de cuvinte ( «om mane padme hum, tadyagata gate para gate, para sam gate, bodi satva ») de lungime diferită, care fac parte dintr-o formulă sacră, destinată a fi repetată a fi repetată fără întrerupere cu scopul de provoca în spirit o stare proprie receptivității.

Mantrele sunt personalizate și în cursul inițierii Învățătorul transmite textul acesteia discipolului, care îi va servi ca suport pentru meditație și fără de care nu este posibilă fuziunea totală a discipolului cu divinitatea.

Tot în această categorie intră și sunetul de clopot, care este perceput în anumite poziții corporale și în anumite meditații tantrice. M.Eliade semnalează existența în India a unei secte, Radhaswani, care practică meditația asupra acestui sunet de clopot; esența acestei meditații este concentrația între sprâncene și atunci când se aude clopotul este semnalul ca meditația este validă.

Există de asemenea o așa-numită new religious movement, care are ca principal scop experimentarea sunetului și luminii lui Dumnezeu : Pentru a vă stăpâni viața Eckankar va învață că trebuie să vă disciplinați și aveți o puternică dorință de a experimenta pe Dumnezeu prin intermediul Sunetului și Luminii sale.

Întorcându-ne la mantre, iată cum trebuie executata ea în secta Zen : mantra trebuie să fie spusă de un mare număr de ori în modul în care gurul l-a expus în cursul inițierii. Șiragul care folosește la numărătoare are 108 mărgele și se obișnuiește parcurgerea lui de mai multe zeci de ori zilnic. Bineînțeles în urma unui asemenea efort vin și efectele supranaturale : Repetând mantra, forța de concentrare crește puțin câte puțin și luminozitatea corpului divin este atât de vie încât cel care meditează cunoaște o bucurie extatică care îi va permite să se înalțe peste muritori.

Nu putem ști cam ce bucurie provoacă executarea mantrei însă experții susțin că pronunțarea mantrei în aceasta manieră, duce la o golire a mentalului, care poate constitui declanșator al hipnozei și, în orice caz, mărește extrem de mult sugestibilitatea adeptului.

IV.3.6. Manipularea mistică

Aceasta tehnica este cuprinsă în parte în alte procedee de manipulare. Prin manipularea mistică se încearcă crearea unei aure supranaturale în jurul grupului conducător și în special în jurul liderului ceea ce induce în rândul adepților un anume tip de comportament, creează reflexe și obișnuințe în sensul dorit de lider. Dând dovadă de un mare cinism liderii renunță aparent la ideea menținerii la conducere, susținând că acțiunile lor sunt îndreptate spre un scop mai presus de altceva. Ei sunt dispuși chiar să recunoască ca întreprind acțiuni mai puțin corecte justificându-le ca o necesitate în atingerea mărețului scop. În același timp se prezintă pe ei înșiși “aleșii” mandatați să conducă frații spre scopul propus. Caracterul lor mesianic este mai presus de orice îndoială, orice acțiune oricât de bizară, cinică sau absurdă se desfășoară în virtutea unor rațiuni superioare, greu de înțeles sau chiar inaccesibile adepților de rând. Orice încercare de a le pune la îndoială autoritatea, buna-credință sau competenta nu sunt decât manifestarea egoismului, josniciei, a satanizării.

Indiferent dacă încercările de a introduce în mințile oamenilor ideea conducerii în scopuri “divine” reușește sau nu efectul acestora este în folosul conducătorilor. Pentru cei care cred, manipularea apare ca o binecuvântare, datorită aurei de misticism, ceea ce-i face să accepte cu bucurie misterul, găsind plăcere chiar și in suferințele cele mai absurde, simțindu-se utili în îndeplinirea acelor scopuri mai presus de înțelegere. Dar chiar și cei ce sunt la începutul sejurului în sectă devin la fel de manevrabili. Simțind ca nu pot să scape de sub apăsarea unor forțe mai puternice decât ei, încearcă să se adapteze, învață să citească printre rânduri, să anticipeze diverse evenimente pentru a se feri de necazuri. Mai mult, îi sfătuiesc și pe alții in situația lor cum să se ferească de necazuri, cum să supraviețuiască. Pe nesimțite, ajung ei înșiși agenți ai manipulării astfel că, indiferent dacă individul acceptă cu bucurie manipularea, dacă o suportă prin constrângere sau amândouă, el merge cu valul și nu i se opune.

IV.3.7. Cerința de puritate

În mediul sectar care practică îndoctrinarea adepților, ca și în multe sisteme totalitare, lumea este riguros divizată în bine absolut și rău absolut. Pentru liderii sectelor cale de mijloc nu există (“cine nu este cu noi este împotriva noastră”) astfel că adeptul trebuie, evident, să adere la binele absolut, care, bineînțeles, este format din toate ideile, sentimentele și acțiunile concordante cu ideologia sectei, prin excluderea oricărui alt element, care este automat plasat în sfera răului. Or, aici se ascunde o mică capcană, căci liderii sectelor știu că puritatea, așa cum o propovăduiesc ei, nu poate fi atinsă în realitate, astfel că permanent adepții pot fi criticabili pentru “laxismul” lor. Liderii însă pornesc războiul total împotriva “impurității” și principalul mijloc care îi ajuta în această lupta este sentimentul instinctiv de vinovăție al adepților, cauzat de standardele imposibil de atins, sentiment care mai devreme sau mai târziu se extinde la întregul grup.

La nivelul relațiilor de grup sentimentul de vinovăție, produs în acest mod, dă naștere unui sentiment generalizat de vinovăție și rușine, căci odată ce “necurăția” fiecăruia este înfierată, pedeapsa este așteptată în mod natural de grup, lucru care se repetă oridecâteori nu pot fi îndeplinite canoanele terapeutice, impuse pentru eradicarea “răului”. Mai mult sentimentul de vinovăție și rușine capătă o puternică apreciere el fiind preferat cu predilecție de grup, devine obiect de competiție și se transformă în bază a unei legături de complicitate între adeptul :”vinovat” și liderii acuzatori. Se pot tenta simulări ale acestui sentiment de vinovăție, dar odată cu rutinarea este inevitabila conformarea cu el.

Finalmente individul ajunge să aplice această polarizare a binelui și răului la sine însuși, la judecățile sale și la comportamentul său; el are tendința de a atribui, în mod nerealist, anumitor aspecte ale sinelui calitatea de virtuți, în timp ce altele sunt reprimate insistent, constituind partea eronată a sinelui. De asemenea el tinde să privească impuritățile sinelui său ca rezultatul influențelor externe, care sunt identificate ca provenind de la societatea amenințătoare , “satanică”, astfel că una din cele mai simple metode de a-și ușura povara, de se refula, este continua blamare a societății. Cu cât se simte mai vinovat, cu atât o urăște mai mult și cu atât mai amenințătoare i se pare.

Odată ce o persoană a experimentat acest procedeu, are foarte mari dificultăți în a o surmonta și a-și restabili echilibrul și simțul corect al realității și moralității. Sechelele sale dăinuie toată viața astfel că nu există legături emoționale mai puternice [între manipulat și manipulator] decât atunci când întregul potențial vinovăție al omului-neurotic și existențial- devine proprietatea rău-intenționaților.

IV.3.8. Cultul confesiunii

Cultul confesiunii este direct legat de cerința de puritate, dacă nu este chiar o consecință a acestuia. În sectele manipulative confesiunea este dusă peste limitele religioase, legale și terapeutice până pe punctul de a deveni ea însăși o “religie”. Bineînțeles nu este vorba aici de confesiunea cu caracter de taină, cu o putere cu adevărat expiatoare și catartică, ci de cerință de confesa continuu “păcate și impurității,” chiar dacă ele sunt imaginare, chiar dacă nu au fost comise, în deplin acord cu inducerea sentimentului de vinovăție, lucru făcut posibil nu atât de sentimentul de vinovăție cât mai ales de nevoia de a da o expresie acestui sentiment.

În sectele care manipulează confesiunea are mai multe funcțiuni. În primul rând ea este un vehicul al purificării personale o metodă repetabilă de golire de impurități, apoi ea este dăruire a sinelui către sectei și în sfârșit ea permite controlul permanent al celor mai intime gânduri, sentimente și trăiri ale adepților.

Confesiunea poate oferi adepților satisfacții de ordin psihologic în permanentul proces de diminuare a sentimentului de vină. Mai mult, împărtășirea cu ceilalți adepți a secretului confesiunii, căci aceasta are caracter public, creează un sentiment de ipsațiune, de autosuficiență, de maximă intimitate și disoluție în cadrul al sectei.

Confesiunea, așa cum este practicată de secte, generează uneori efecte surprinzătoare: în loc să elimine secretele personale le intensifică, căci secretele deosebit de intime intră în conflict cu ideologia sectei, care le poate condamna determinând blamul individului de către întregul grup, lucru de care adeptul este conștient și pe care vrea cu tot dinadinsul să-l evite. Astfel se creează un semi-secret, împărtășit de întreg grupul, altoit pe un noian de intimități periculoase ce dau naștere unor tensiuni interne extreme.

IV.3.9. Știința sacră

Prin știința sacră se înțelege un anumit procedeu ce urmărește crearea unei aure de sacralitate în jurul preceptelor principale ale ideologiei sectare. Această ideologie este ultima instanță morală, este singura în măsură să asigure dezvoltarea ființei umane. Sacralitatea se manifestă prin interdicția, mai mult sau mai puțin explicită, de a pune în discuție fundamentele doctrinei. Acestea sunt mai presus de orice îndoială, reprezintă adevărul absolut iar contestarea ei reprezintă un adevărat sacrilegiu. Mai mult, ele sunt prezentate în rândul maselor drept rezultatul revelației unei forțe divine) înger, profet, extraterestru) altoite pe o “temeinică” cercetare științifică.

La nivelul individului această aură de sacralitate oferă un deosebit confort și securitate. Ea face să dispară granița dintre credință și logică, permițând creare unui sentiment special al încrederii în superioritatea sectei, foarte asemănător cu cel creat prin intermediul manipulării mistice. Individul este scutit să mai gândească, i se oferă o aplicare foarte pragmatică a doctrinei, de a cărei respectare formală depinde salvarea, progresul, accesul în astre, etc.

Toate sectele se comportă astfel: orice tentativă, oricât de insignifiantă, de problematizare a celui mai neînsemnat element duce la ostracizare și oprobiu public, care în cazul unei recidive duce la eliminare. Această orientare nu este amendată nici măcar de evidentele contradicții și absurdități, cum ar fi abracadabranta doctrină mormonă despre starea spiritelor după moarte sau despre calculele eronate ale adventiștilor a căror reinterpretare justificativă este puerilă.

IV.3.10. Doctrina mai presus de oameni

Odată stabilit că doctrina nu poate fi pusă la îndoială, că ea este adevărul absolut și singura cale de progres, manipularea merge mai departe subordonând întreaga existență umană principiilor doctrinare.

Astfel chiar dacă doctrina este perfectă ea trebuie să se integreze perfect în realitate, însă această identitate este foarte greu de atins, dacă nu chiar imposibil. Așadar dacă doctrina este perfectă, evident că comportamentul oamenilor și înșiși oameni trebuie să se schimbe. De aici cerința de adaptare necondiționată a individului, în ciuda aptitudinilor sale, a caracteristicilor sale psihologice sau a oricăror înclinații.

Această tehnică de manipulare are drept obiectiv inocularea idei că doctrina, dincolo de aura ei sacră, e mai adevărată și mai reală decât însăși realitatea, în ciuda contradicțiilor flagrante în formă și conținut, și , în consecință, cei ce nu înțeleg nu pot fi decât inamici, impuri, diabolici.

IV.3.11. Delimitarea socială

Sub acoperirea pretenției de puritate sau de impuritate, sectele împart indivizii în două categorii: cei care au drept la existență și cei care nu au nici un drept. Pretenția de puritate nu acceptă nuanțele sau persoanele neimplicate, drept pentru care cale de mijloc nu există. De o parte se află “aleșii”, de cealaltă «oile rătăcite» sau «supresivii» așa cum afirmă scientologia.

Menirea providențială a sectei este curățarea pe cât posibil a societății de asemenea elemente, unele secte afirmând că orice mijloc este permis pentru îndeplinirea acestui măreț scop, ceea ce produce un fanatism de neînchipuit în rândul adepților, care încep să vadă dușmani la fiecare pas.

Efectele acțiunii de epurare se manifestă atât la nivelul celor docili cât și a “rătăciților”, a dizidenților. Pentru docili, chiar dacă în adâncul lor nu cred, permanenta amenințare cu pierderea salvării, cu rămânerea în lumea inferioară a neinițiaților, constituie o motivație suficientă pentru a se integra.

IV.3.12. Incertitudinea

In permanență în locurile unde au loc reuniuni ale adepților sectelor, în special cele născute din curentul revitalist care a bântuit America secolului trecut, se cultivă, pe toată durata adunării o atmosferă de tensiune și incertitudine. Pentru aceasta înainte de debutul ședinței, în timp ce adepții sosesc, este difuzată un anume tip de muzică, cu un ritm de 45-72 bătăi pe minut, ritm apropiat de cel al inimii, care are un efect prehipnotic la majoritatea adepților, care sunt de 25 de ori mai supuși sugestibilității decât în mod normal. Astfel se derulau întâlnirile Templului Popoarelor și tot așa se întâmplă astăzi la numeroase secte neoprotestante. De asemenea pe parcursul adunării modul de predicare al liderului ia cele mai neașteptate turnuri, care în mod constant surprind adepții și le provoacă confuzie.

Unele secte orientaliste sau ezoterice obișnuiesc ca, în timpul întâlnirilor periodice, care se desfășoară în grupuri de 30-50 persoane, așezați în cerc în jurul unei măsuțe, pe care sunt amplasate de obicei flori, să facă una două pauze, în timpul cărora adepții sunt sfătuiți să-și schimbe locul, fapt care produce un efect neașteptat: unghiul vizual se schimbă total, angrenând o neliniște psihică. De asemenea, în timpul discuțiilor care au loc, între vorbitori se creează pauze lungi de 60-90 secunde, fapt ce induce o stranie senzație de irealitate.

Unele secte practică un fel de confesiune-purificare în grup, în care adeptul este așezat în fața tuturor, alături de predicator care îl încurajează să-și “mărturisească” erorile, la care ceilalți răspund printr-o ploaie de reproșuri și critici, ceea ce-l umilește și-l plasează la dispoziția liderului. Efectele unei asemenea practici sunt extrem de eficiente; nu e lipsit de relevanță procesul la care erau supuși deținuții în închisoarea comunistă de la Pitești, practicile fiind foarte asemănătoare.

IV.3.13. Șocul

Observând experții în influență (agenți de publicitate, politicieni, predicatori, animatori TV) s-a tras concluzia că oamenii odată surprinși de aspectul neobișnuit al unei cereri, sunt foarte dispuși să o accepte: un studiu din 1980 a arătat că 28% din pasagerii unui autobuz erau mult mai dispuși să cedeze locul cuiva dacă erau luați pe neașteptate decât alții cărora în prealabil li s-a formulat cererea respectivă (28%-65%). De aceea mulți lideri sectari mizează pe această caracteristică a psihicului uman în acțiunile de prozelitism, conferind permanent acțiunilor lor o tentă de neașteptat care să provoace un mic șoc.

Alte tehnici de manipulare țintesc potențarea activității emisferei drepte a creierului (care este creativă și imaginativă) și inhibarea celei stângi (care este analitică și rațională) fapt care mărește cu mult sugestibilitatea persoanei. Acest lucru poarte fi determinat printr-un așa numit “yes set”, set de da-uri, de afirmații provocate: expertul sectar abordează potențiali adepți cu care inițiază un “dialog”, de fapt o serie de întrebări, ingenios ticluite, la care aceștia din urmă nu pot răspunde decât afirmativ, întrebări legate, de cele mai multe ori, de frustrările majorității oamenilor (de exemplu “societatea vă reprimă?”, “Șeful vă enervează?”, “Toți politicienii sunt corupți?”), după care, ca un panaceu binefăcător este oferită soluția: “Noi putem să îndreptam toate acestea, am găsit remediul “. Situația aceasta ia prin surprindere pe oricine, căci ea are loc în cele mai neașteptate locuri și împrejurări și, în plus, sectarii aleg persoanele care este evident că suferă.

În acest mod lucrează adepții Hare-Krisna, care abordând agresiv trecătorii și treptat, slăbind tensiunea, ajung să-și atingă scopul și chiar dacă nu racolează un nou adept cel puțin îi smulg o contribuție financiară

IV.3.14. Neurofonul și electrometrul

Neurofonul este o invenție de dată recentă (anii ’60) a unui doctor în psihologie din S.U.A. Patrick Flanagan. Acesta a descoperit că epiderma este un important intermediar de senzații între mediu și creier, senzații care excită epiderma sub forma de semnale electrice de slabă intensitate și sunt transmise astfel creierului, pe care acesta le recunoaște și în urma cărora reglează activitățile cerebrale și somatice; ținând cont de acestea dr. Flanagan a reușit să convertească mesaje înregistrate pe bandă magnetică, menite să influențeze individul în semnale compatibile epidermei, recunoscute de aceasta și transmise imediat creierului. Transmiterea se făcea prin intermediul unor contacte electrice insesizabile în mod conștient amplasate în cadrul, unui banal scaun. În cercând să-și patenteze invenția, Agenția Americană de Securitate a cerut o dovadă experimentală, lucru care a fost realizat de Flanagan cu mare succes (oamenii erau așezați pe un scaun, fără a ști ce se întâmplă, și le erau transmise semnalele electrice), « cobaii » reacționând în sensul dorit de experimentator în proporție de 80%, ceea ce a determinat confiscarea dispozitivului.

Nu există dovezi că astfel de procedee ar fi utilizate în vreun domeniu de activitate care ar putea încerca influențarea individului și mai cu seamă nu există nici un fel de dovadă că un asemenea procedeu ar fi utilizat de vreo sectă, însă este neîndoios că sectele, care practică în vreun fel manipularea individului, nu rămân insensibile în fața realizărilor tehnicii; nu putem trece cu vederea numeroasele succese « misionare », care se pretează foarte bine în utilizarea unei astfel de tehnici.

Electrometrul este o altă tehnică modernă de influențare a activității psihice a omului care de data aceasta este extrem de utilizată de scientologi (dispozitiv numit de ei e-meter) și se pare și de alte secte de fapt grupuri subsidiare scientologiei, care-l numesc «electropsychometer».

Electrometrul a fost introdus în dianetică ( esența doctrinei scientologe) în 1951 de Volney G. Matthinson, fost colaborator al lui Hubbard și apoi adversar, el despărțindu-se de Hubbard și creând o sectă asemănătoare, numită « Concept Therapy ». E-meter-ul se compune dintr-un cadran cu ac indicator, cu cristale lichide (vu-metru) și potențiometre, totul conectat la două fire terminate prin electrozi cilindrici, de formă retro în stilul anilor ’50.

Funcționarea electrozilor se rezumă astfel: un microcurent circulă între cei doi electrozi, ținuți în mâini de adept, care înregistrează fluctuațiile de curent și le afișează pe vu-metru. Aceste fluctuații, ce depind de factori fizici și psihici, ilustrează echilibrul interior al individului ; astfel în cursul unei agresiuni, care provoacă stres, fiziologia organismului se modifică prin accelerarea ritmului cardiac, creșterea adrenalinei, dilatarea vaselor de sânge periferice, diminuarea rezistenței global, etc., urmări care se traduc în fluctuații ale intensității curentului măsurat între două puncte ale corpului (reacție numită»reflex psihogalvanic). Aceste fluctuații sunt interpretate astfel: subiecții sunt conectați la dispozitiv și chestionați în legătură cu diverse evenimente din existența lor (proces numit rundown de purificare) și acele întrebări care determină schimbări importante în intensitatea curentului sunt preconizate a fi cauzele engramelor. În prezent tehnica are numeroase aplicații, cea mai cunoscută fiind poligraful sau detectorul de minciuni.

Modalitatea în care scientologia o utilizează este pseudo-științifică și a întimpinat multa vreme cenzura autorităților dar astăzi este liberă și a devenit o practică comună a scientologiei. Prin intermediul ei se imprimă schimbări importante în psihicul adepților, care vor fi expuse mai pe larg în capitolul dedicat scientologiei.

IV.3.15. Manipulări neuro-lingvistice

În anul 1979 doi psihologi americani, Richard Bandler și John Grinder, au inițiat un program de influențare a individului prin intermediul căruia susțineau că pot pătrunde în mintea oricărei persoane și îi pot influența modul de gândire și de acțiune numai prin intermediul câtorva metode originale de interpretare a gesturilor și limbajului.

Studiile lor se axau pe analizarea metodelor terapeutice ale unor foarte buni medici psihiatri care reușeau să aibă un succes în relația cu clienții și astfel au descoperit că un practician foarte bine antrenat poate influența decisiv comportamentul, gândirea și emoțiile interlocutorilor săi printr-o serie întreagă de metode, cum ar fi: copierea gesticii celuilalt, reglarea respirației în funcție de celălalt, modificarea subtilă a mimicii, limbajului sau intonației în concordanță cu celălalt, utilizarea unor așa-numite « ancore » pentru a focaliza atenția celuilalt în sensul dorit ș.a.m.d.

Ei au teoretizat rezultatele experimentale și au ajuns la concluzia că fiecare individ ia contact cu lumea exterioară prin trei modalități principale de percepție: vizuală, auditivă, și senzitivă, însă la fiecare din oameni doar una din acestea trei este predominanto. Această caracteristică se îmbină pe lângă limbaj cu mișcările ochilor, ritmul respirator, gestica și mimica astfel că, după modul de percepție, fiecare are trăsături definitorii : vizualii obișnuiesc să privească în sus și să respire abia perceptibil, auditivii pot fi recunoscuți după mișcările ochilor într-o parte și-n alta și după respirația calmă, senzitivii aruncă dese priviri în dreapta jos și respiră adânc etc.

Cunoscând aceste lucruri, care nu necesită nici un fel de capacități paranormale, ci doar o inteligență activă, manipulatorul se poate adapta insesizabil modului în care celălalt vorbește, respiră, se mișcă astfel încât se creează o legătura între cei doi și o efuziune de încredere din partea celui ce este manipulat care, treptat, îi modifică gândirea, deciziile și comportamentul în funcție de «model », de celălalt.

În acest mod un pastor bine instruit, la începutul alocuțiunii sale face o glumă, care atrage simpatia și râsetele ascultătorilor, moment în care acesta ridică mâna stângă sau face alt gest sugestiv, care va fi repetat de câteva ori până când ascultătorii vor fi tentați inconștient să râdă și să-și manifeste simpatia ori de câte ori pastorul va ridica mâna. Alt exemplu : ca martor în conversația dintre un tânăr misionar mormon și un adept, am putut observa cum misionarul și-a schimbat tonul vocii în funcție de adept, cum i-a copiat treptat gesturile (de pildă încrucișarea mâinilor, picioarelor etc.), i-a împrumutat anumite expresii verbale, pe scurt a intrat «pe aceeași lungime de undă » , până când, pur și simplu, l-a «omorât cu bunăvoința» și l-a determinat să-i accepte sugestiile.

Această metodă este foarte uzitată în mediile de afaceri și în diplomație, în special în negocieri și, în ultima vreme, de numeroși misionari occidentali, care i-au sesizat imensul potențial.

IV.3.16. Mesajele subliminale

Tehnica mesajelor subliminale constă în intercalarea în cadrul unor materiale audio-video, a diverse cuvinte sau imagini, care nu pot fi percepute conștient de către auditoriu din cauze naturale (frecvența mult prea ridicată a sunetelor sau viteza mult prea mare a imaginilor), cuvinte și imagini care conțin sugestii pentru influențarea celor în cauză în sensul dorit de manipulator. Mesajele de tipul acestora s-au dovedit a fi extrem de eficiente în contextul afluenței în lumea occidentală și de curând și la noi de materiale video și audio de genul ședințelor de slăbit, de depășire a timidității etc. care aduc anual sume foarte ridicate în beneficiul firmelor producătoare.

Scientologia, moon-iștii, adepții Aum și alte grupări și-au făcut o adevărată industrie din vânzarea de astfel de materiale conținând alocuțiuni ale liderilor ș.a.; nu puține din aceste materiale conțin mesaje subliminale, care au o mare eficiență asupra adeptului.

Eficiența acestor mesaje nu este 100% sigură: psihologul A. Greenwal a întreprins o seamă de experimente, care arată gradul de relativitate al acestei tehnici.

În prezent în țările occidentale mesajele subliminale sunt strict interzise din cauza imposibilității individului de a le detecta, funcționând în acest sens comisii care au rolul să detecteze și să le suprime.

IV.3.17. Hipnoza

Cuvântul « hipnoză » vine din limba greacă unde hipnosis înseamnă somn. Din punct de vedere psihologic hipnoza este o stare asemănătoare somnului, o inhibiție parțială a activității scoarței cerebrale, provocată în mod artificial, prin diverse procedee. Hipnoza a fost descoperită ca atare în urmă cu trei sute de ani dar a fost multă vreme evitată în mediile științifice datorită numeroșilor șarlatani care o practicau și care îi confereau o aură histrionică de supranatural. Printre altele, în secolul XVIII, hipnoza era folosită de un abate catolic, Johann Gassner, în ședințe de exorcizare în Elveția foarte renumite în epoca.

Hipnoza nu este un fenomen supranatural ci doar o stare modificată a conștiinței, asemănătoare cu relaxarea sau cu stările meditative specifice unor religii orientale.

La ora actuală hipnoza este un procedeu terapeutic aproape obișnuit, având o serie practică de aplicații practice: alternativă la anestezie, analgezic, cardio-terapie, terapii ale aparatului circulator și digestiv etc., și este folosită frecvent în pregătirea sportivilor de mare performanță sau a cosmonauților.

Efecte asemănătoare celui hipnotic se întâlnesc frecvent în viața de zi cu zi; cineva poate fi atât de absorbit de lectura unui roman sau vizionarea unui film încât nu mai aude soneria sau poate fi atât de cufundat în gânduri încât nu mai sesizează ce-i spune interlocutorul cu care tocmai discută. Se apropie de hipnoză și fenomenele de reverie când, furați de propriile construcții imaginative, parcă ne transpunem în alte locuri și trăim alte stări decât cele legate de realitatea imediată. Șoferul, care conduce noaptea și este fascinat de dunga luminoasă a șoselei, își poate provoca o îngustare a câmpului conștiinței ce se poate uneori solda cu accidente, este și el victima unei stări asemănătoare cu hipnoza. Aceste stări le denumim în limbaj comun cu ajutorul unor termeni precum «a te lăsa furat, a fi pe altă lume» etc., iar cei care trăiesc astfel de stări își orientează de fapt gândurile spre interiorul lor.

Fenomene de tip hipnotic au fost descrise din antichitate și se întâlnesc încă frecvent în practicile magice specifice culturilor primitive.

Majoritatea specialiștilor definesc hipnoza ca o stare indusa în mod artificial, asemănătoare cu somnul și totuși diferită de acesta, stare care se caracterizează prin sugestibilitate crescută în urma căreia pot fi induse subiectului o serie de modificări ale simțurilor, percepției, memoriei și capacităților motorii.

În ce privește sectele care uz de metode mai mult sau mai puțin hipnotice, le putem împărți în două grupe:

-cele care utilizează procedee hipnotice clare, dar nu le denumesc ca atare, disimulându-le în cadrul ritualurilor și a altor activități specifice (majoritatea);

-secte care recunosc deschis că practică hipnoza, numite de specialiști “psychic groups”sau “psychotherapy groups”.

Oridece natură ar fi, dincolo de intențiile declarative, procedeele hipnotice utilizate de aceste secte lasă cele mai grave sechele asupra adepților care ajung până la distrugerea profundă a echilibrului mental.

Hipnoza, așa cum spuneam, este o stare artificială, care poate fi indusă prin mai multe procedee; iată care sunt cele mai utilizate în secte:

a. Tehnica inducției elementare

În general, tehnicile de inducere a hipnozei se bazează pe agilitatea hipnotizatorului în a gestiona eficient mijloacele pe care le are la dispoziție. Această tehnică se bazează, în principal, pe capacitatea hipnotizatorului de induce hipnoza prin intermediul unor sugestii de natură, auditivă, vizuală, kinestezică;

b. Tehnica inducției prin imagerie vizuală, prin stimularea puternică a imaginației, care facilitează introducerea subiectului în transă;

c. Tehnica fixării privirii-subiectului îi este indicat un punct în care să se concentreze (obiect, mâna hipnotizatorului etc.), timp în care îi este indusă transa ;

d. Tehnica inducerii indirecte-subiectul este introdus in transă fără a avea nici un indiciu că acest lucru se produce, având o arie largă de procedee și având un caracter insidios.

Cele mai frecvente cazuri de hipnotizare a adepților sectari are loc în cadrul ședințelor de meditație, în special a grupărilor ezoterice. Iată cum se desfășoară un asemenea proces în cadrul Noii Acropole:

Poziția așezat pe un scaun cu spatele și mâinile drepte, eliminând tensiunea. Antebrațele și palmele pe coapse, fără ca degetele să se atingă între ele. Se poate adopta și o poziție specifică cum ar fi « padmasana » sau « lotus », fără a supune gambele unei flexiuni exagerate, lăsând greutatea pe încheieturi și genunchi; relaxați-vă și simțiți că pământul vă atrage corpurile fizice, dar nu pe voi înșivă ; simțiți o senzație de pace și calm, nu mai sunteți afectat de nimic. Ochii se concentrează asupra unui punct luminos sau asupra unei baghete de tămâie. Punctul luminos se situează mai sus de linia de orizont dar mai sus de linia ochilor. Formați un cerc cu acest punct, apropiindu-l din ce în ce mai mult de ochi, ceea ce vă determină o senzație de amețeală. Imaginați-vă forme și culori. Odată ce instructorul pronunță numele obiectului, discipolii trebuie să-și formeze obiectul. Vin apoi sunetele, senzațiile, mirosurile. Acum sunteți capabili să vă transpuneți în imaginar, modificând raporturile cu realitatea, care nu mai este susținută de cele cinci simțuri…

Dar nu numai ședințele declarate de meditație pot transpune subiecții în transă ci și simpla meditație asupra unei persoane, în special asupra liderului, cum fac, de exemplu adepții lui Sri Chinmoy :

Când admirați fotografia unui maestru spiritual încercați să vă identificați cu conștiința maestrului. Dacă vreți să vă identificați cu conștiința subiectului, începeți întâi prin a vă concentra asupra fotografiei în ansamblul ei, apoi adunați-vă atenția într-un punct ceva mai sus de sprâncene. Aici se află adevărata bogăție interioară spirituală a maestrului. Aici se află al treilea ochi, ochiul Viziunii. Odată ce v-ați identificat cu realitatea interioara veți obține cele mai bune rezultate. Dacă vreți să obțineți puritatea imaginați-vă că respirați în același timp cu maestrul cinci minute. Simțiți că fotografia vă oferă tot ce căutați. Dacă vreți pacea, priviți fotografia știind că este Pacea infinită. Dacă vreți Lumina, Fericirea sau orice altă însușire divină, simțiți că fotografia o posedă , ceea ce absolut adevărat. Nu vă gândiți la nimic. În cercați doar să vă uniți conștiința interioară și exterioară în conștiința transcendentală a maestrului. Dacă un gând se interpune, chiar dacă ar fi bun sau rău, aruncați-l pur și simplu în fotografia maestrului; oricând intervine un gând considerați-l ca un atac și lăsați-l pe seama maestrului….

Procedee hipnotice pot fi regăsite în unele din serviciile săptămânale ale unora din sectele neoprotestante. Astfel serviciile Templului Popoarelor aveau o mare capacitate de influența asupra adepților: se începea cu execuții orchestrale, coruri dansuri. Punctul forte rămânea predica lui Jim Jones, cu inconfundabilii săi ochelari negrii, care avea o capacitate nativă de a influența lumea ieșită din comun, similară cu aptitudinile hipnotizatorilor. Deși predicile sale aveau o durată destul de îndelungată oamenii stăteau « ca vrăjiți » și răspundeau în cor ca un singur om fiind în stare să-i sfâșie pe cei pe care Jones i-ar fi declarat dușmanii de clasă.

Sunt asemănătoare grăitoare serviciile sectelor de factură neoprotestantă cu apartenență majoritară de etnici afro-americani care ating deseori un tip de extaz religios vecin cu starea de transă.

Acestea sunt doar câteva exemple cu grad de relevanță destul de redus. Realitatea este că oricine poate apela la procedee de tip hipnotic și cu ceva efort poate să ajungă să obțină rezultate importante în folosul personal.

Efectele hipnozei sunt dintre cele mai periculoase :

a. Reducerea capacității de acțiune astfel încât cel hipnotizat pierde inițiativa și nu mai are dorința de a realiza acțiuni planificate pe cont propriu. Aflat în hipnoză omul reacționează doar în conformitate cu cele sugerate de hipnotizator iar aspectul exterior al persoanei hipnotizate este cea a unui individ inert, care acționează automat, la comandă.

b. În hipnoză atenția subiectului este extrem de selectivă și se concentrează aproape în exclusivitate asupra a ceea ce spune și face hipnotizatorul;

c. Reprezentările imaginației în timpul hipnozei sunt deosebit de vii ;

d. Hipnotizatul are o capacitate de discernământ și acțiune în raport cu ceea ce i se întâmplă extrem de redusă ;

e. În starea de transă sugestibilitatea subiectului crește foarte mult comparativ cu starea normală ;

f. Persoanele în hipnoză prezintă o mare capacitate de se transpune în rolurile sugerate, comparativ cu starea obișnuită. Astfel, unui subiect, căruia i se sugerează că are altă vârstă decât cea reală sau că este altă persoană, va tinde să interpretate uluitoare rolul sugerat (de exemplu își modifică vocea, își schimbă total mimica obișnuită etc.);

g. După ieșirea din transă subiectul care a fost hipnotizat nu-și amintește nimic; această amnezie se poate instala spontan dar poate fi sugerată de hipnotizator.

Aceste efecte ale stării de transă asupra omului sunt cunoscute de cei ce utilizează în cadrul sectelor hipnoza, pentru a modifica comportamentul adepților în scopul dorit; în starea de transă adepților grupurilor ufo li se sugerează întâlniri « de gradul trei », răpiri extraterestre, de care cei în cauză sunt atât de convinși , încât își atrag singuri stigmatizarea din partea societății, datorită absurdităților pe care le susțin. De asemenea, grupurile sectare ce practică psihoterapiile, investighează, în starea de transă pretinsele vieți «anterioare » pe care aceștia din urmă țin seama cu atâta convingere încât nu de puține ori își adaptează gândirea, sentimentele, preferințele, acțiunile în funcție de caracteristicile « precedentei existențe ».

După cum se poate lesne observa, hipnoza este un instrument foarte eficient care în mâna unor indivizi cu intenții obscure poate face ravagii. Totuși se cere menționat faptul că nu toți oamenii posedă capacitatea de sugestie în aceeași măsură și, prin urmare, nu toți oamenii pot fi aduși în stadiul avansat al hipnozei (care permit o manipulare eficientă) cum, de asemenea, există oameni care au personalități de o așa natură încât nu pot fi hipnotizați.

IV.4. Tehnici fizice ale manipulării sectare

O îndoctrinare reușită depinde de reducerea maximă a schimburilor cu exteriorul astfel ca adeptul să primească informații triate cu grijă de sectă. În același timp, se întreprinde o tutelă financiară voalată, prin obligația de a consuma anumite produse, de a folosi un anume tip de obiecte de uz personal, acțiune care conduce adeptul la o dependență financiară față de sectă.

În primul rând secta rupe legăturile familiale, pentru că, pe de o parte, familia este cea care realizează cel mai repede pericolul și, pe de altă parte, menținerea structurii familiale se interpune cu succes procesului de îndoctrinare. Această ruptură nu este cerută întotdeauna în mod manifest prin ordine explicite, ci, mai degrabă, este îmbrăcată sub o formă ideologică, care conferă familie o lumină nefavorabilă.

Iată cum prezintă scientologia problema: Viața uterină este un calvar pentru copil. Realitatea arată că trei oameni și un cal ar sta mai comod într-o cabină telefonică decât un copil în uter. Mama produce nenumărate suferințe fătului: agitația determină crizele de isterie, grețurile matinal produc engramele; mama are o influență malefică care se perpetuează și după naștere, căci activează oricând aceste engrame, și unde mai punem că și tatăl își aduce contribuția sa destructivă.

A doua etapă constă în îndepărtarea prietenilor, care pot conștientiza capcana ce se întinde în jurul adeptului; de cele mai multe ori secta nu dă nici aici indicații explicite, ba chiar adeptul se izolează el singur de grupul de prieteni prin atitudinile bizare.

În fine ultima redută este părăsirea locului de muncă, dar numai dacă este în interesul sectei, căci, dacă retribuția bănească este însemnată, evident că se urmărește menținerea unei surse consistente de venituri.

IV.4.1. Privațiunea alimentară

În vederea respectării ritului de purificare, de eliminare a toxinelor sau din « respect pentru regnul animal », majoritatea sectelor promovează regimuri alimentare severe, hipocalorice, care conduc la subnutriție.

Această strategie este insuficientă pentru a supune un individ, dar ea nu funcționează separat ci ca o parte componentă a unui angrenaj mai complex, al cărui fundament este regimul sărac în elementele esențiale în nutriția organismului. De asemenea un regim alimentar de acest tip accentuează ruptura de stadiul anterior al existenței adeptului.

Anumite diete pot slăbi rezistența organismului provocând carențe ale glucidelor, care provoacă suferințe cerebrale și o scădere a vigilenței precum și carențe severe ale proteinelor, care determină diminuarea rezistenței fizice, facilitând sugestibilitatea; o alimentație săracă în calciu determină senzații de furnicături și pișcături la extremități sau buze, apropiate de crizele de spasmofilie, care sunt interpretate drept invadări ale unor energii provenite de la forțe superioare.

IV.4.2. Privațiunea de somn

Studiile sistematice despre somn au arătat că privațiunea de acesta este extrem de dăunătoare echilibrului psihic. În consecință toate regimurile totalitare au făcut apel la acest procedeu.

Privațiunea de somn nu este o practică de sine stătătoare, ci este încorporată în rituri, sub forma oficiilor religioase, meditațiilor la ore fixe, ș.a.m.d. Astfel, lipsa de somn timp de 72 de ore, ca urmare a obligativității participării la ritualuri nocturne, conduce la tulburări halucinatorii, care, bineînțeles, sunt prezentate drept semne divine, oamenii, la capătul puterilor, fiind capabili să accepte orice ordin.

Mai insidioasă este privațiunea repetată de somn în etape de scurtă durată. Astfel, în cadrul comunităților Hare-Krisna, adepții sunt treziți din trei în trei ore pentru meditații și rugăciuni, ceea ce împiedică odihna efectivă a organismului, declanșând stări de depresie și iritație. Caracterul insidios al acestei practici este întărit de convingerea adeptului că a avut răgazul necesar refacerii și, prin urmare, tulburările aferente nu s-ar datora lipsei de odihnă ci unor presupuse experiențe supranaturale. În exterior adeptul poate părea normal dar, de fapt, luciditatea sa este paralizată și voința sa nu se exercită aproape deloc ; el face gesturile obișnuite într-o manieră bizară, râde mecanic, vorbește mult, actele sale sunt independente de personalitatea sa, care este adormită și inertă.

Privațiunea de somn determină creierul să producă anumite secreții hormonale cu rol somnifer, care neputându-și atinge rolul natural se convertesc în produși toxici ce provoacă tulburări euforice și depresive, apoi o senzație permanentă de surescitare, însoțită de furnicături și contracții involuntare ale pleoapelor. Mai mult, aceste manifestări se pot amplifica în tulburări vizuale, halucinații, chiar senzații corporale și dezorganizarea rațiunii

Adepții lui Jim Jones erau obligați în ultima fază a existenței sectei «Templului Popoarelor», să participe la lungi reuniuni nocturne, după care depuneau muncă în folosul comunității astfel că ziariștii ce l-au însoțit pe congresmanul Leo Ryan au declarat că aceștia aveau fețe prelungi și triste, mulți cerându-le ajutorul și spunând că ar fi făcut orice li s-ar fi ordonat.

Anumite așramuri, ale unor secte orientale au un program draconic, de-a dreptul înrobitor ca de exemplu :

-3,00 : trezirea;

-3,00-3,30 : toaletă rapidă cu apă rece;

-4,00-4,30 : prima rugăciune colectivă la templu;

-4,30-6,00 : rugăciune individuală;

-6,00-7,00 : meditație ;

-7,00-8,00 : ședință de hata-yoga;

-8,00-8,30 : mic dejun;

-8,30-12,00 : program administrativ;

-12,00-12,30 : rugăciune;

-12,30-13,00 : prânz;

-13,00-15,00 : rugăciune, meditație, studiu;

-15,00-20,00 : activități comunitare;

-20,00-21,00 : cină;

-21,30-22,30 : rugăciune comunitară;

-22,30-23,30 : rugăciune individuală;

-24,00 : stingerea ;

Privațiunea de somn este o armă redutabilă, care permite influențarea foarte eficientă a adeptului.

IV.4.3. Munca fizică

Epuizarea fizică este un mijloc binecunoscut de secte, prin intermediul obligației de a depune muncă în folosul sectei, fie că este vorba de o sectă cu viață comunitară sau nu. Pe lângă faptul că munca voluntară este o sursă de venituri destul de importantă, ea ține adepții permanent ocupați și determină scăderea vigilenței în același mod ca și privațiunea alimentară. Triada: muncă-privațiune de somn-carență alimentară este un instrument redutabil pentru a înfrânge rezistența fizică și mentală a individului.

Activitățile întreprinse în cadrul acestei etape acoperă o arie un larg domeniu: de la reclamă în folosul sectei și muncă administrativă până la prestări de servicii.

Unele secte, precum Zen, dau valențe providențiale muncii cerute adepților; unul din învățătorii sectei recomanda, dintr-o evidentă grijă terapeutică (!), unui adept : Ai prea mult spirit, mergi la grajd și nu mai vorbi. În nici un caz adepții nu trebuie să pună în discuție această obligație : Orice muncă este primită de adeptul Zen ca o acțiune nobilă care înalță omul; nu este făcută nici o discriminare, totul este îndeplinit deopotrivă pentru a rămâne cât mai departe posibil de speculațiile intelectuale, care sunt cel mai mare dușman. Orice îndepărtare de realitatea fizică corespunde unei pierderi a realității originare și oricare teorii întunecă natura profundă a omului.

Munca voluntară se face în comun ceea ce întărește coeziunea grupului și uneori se recurge la ea doar pentru a împiedica adepții să facă altceva și, astfel, să fie permanet sub controlul direct al sectei.

IV.4.5. Aporturile chimice

Consumul de droguri în mediul sectar este un lucru frecvent și obișnuit, chiar unele religii le-au folosit de-a lungul timpului cu rolul de « catalizator » spiritual. Hașis, coca, heroină, marinjuana, mescalină, L.S.D., toate sunt potrivite pentru a atinge iluminarea, pentru a determina viziunile și alte experiențe pseudo-spirituale.

În cadrul procesului manipulativ drogurile, după cum am mai menționat, au rolul de a dezinhiba adeptul, adică de a-l face să renunțe la circumspecție și atitudini critice față de normele sectare, și a-l îndoctrina cu mai multă eficiență.

Totuși, actualmente, puternica campanie internațională antistupefiante a determinat numeroase grupări sectare să condamne drogurile. Asta nu le împiedică, totuși, să suplinească efectul produs de utilizarea stupefiantelor prin consumarea de anumite plante cu proprietăți halucinogene. Astfel, unul din supraviețuitorii «Templului Soarelui», după ce a fost supus unui examen medical, s-a constatat că era intoxicat cu unele substanțe asemănătoare L.S.D.-ului din cauza consumului de corn de secară diluat în vin, în cadrul ritualurilor.

Multe din mișcările oculte revendică proprietăți paranormale ; cercetătorul american Wade Davis a demonstrat că vrăjitoarele haitiene, vestite prin « morțile » și «învierile» lor, obțineau aceste trucuri în urma consumului de substanțe cu efecte cataleptice, precum datura sau mescalina.

IV.4.6. Izolarea senzorială

Izolarea senzorială este o practică nouă, elaborată ca urmare a unor descoperiri științifice interesante din ultimele decenii. S-a constatat că o persoană, care a fost izolată complet de orice stimul, care acționează asupra celor 5 simțuri, dezvoltă o stare foarte accentuată de anxietate și labilitate psihică extremă.

Primele cercetări sistematice au fost efectuate în Marea Britanie, în cadrul interogatoriilor membrilor I.R.A., care erau izolați complet de mediul exterior într-o celulă de mici dimensiuni, ceea ce determină sucombarea și supunerea prizonierilor, la capătul a 15-20 de zile de detenție. Aceleași rezultate le-a obținut poliția germană anchetând banda Beider-Meinhof, prin saturarea simțurilor prizonierilor cu informații nesemnificative a celor cinci simțuri, prin menținerea luminii aprinse permanent, ambianță sonoră difuză care acoperea orice alt zgomot sau sunete repetitive (ca de exemplu picături de apă) ș.a.m.d.

În anii ’80 mișcarea New Age a promovat experiențele așa-numite «tanking», în cadrul câtorva mișcări sectare, care aveau drept scop obținerea unei relaxări a adeptului. Subiectul era închis într-o cutie și introdus într-o soluție de sulfat de magneziu, unde era ținut un anumit timp. Deși se obținea o oarecare relaxare, experiențele au fost abandonate din cauza numeroaselor efecte secundare cu consecințe extrem de dăunătoare organismului.

Puține secte dețin tehnologia necesară pentru a pune la punct o asemenea tehnică și totuși elemente ale acestui procedeu sunt folosite disparat, uneori ajungându-se la perfecționarea unui mediu, care atinge multe din performanțele izolării senzoriale. Astfel la izolarea senzorială se ajunge prin îngemănarea următoarelor procedee :

-camere de locuit, izolate fonic, care nu permit pătrunderea diverselor zgomote exterioare, sau, după caz, care răspândesc difuz anumite sunete, și iluminate permanent cu o lumină de slabă intensitate;

-spațiu vital redus (camere de locuit foarte mici) ;

-saturarea cu senzații olfactive (prin arderea de arome puternice) ;

-monotonia senzațiilor gustative (printr-un regim alimentar nediversificat, compus permanent din aceleași alimente sau cu gust asemănător) .

Studiul practicilor de izolare senzorială a arătat ca ele furnizează apariția tulburărilor paranoice. Ele își au originea în imposibilitatea subiectului de a găsi un câmp real de aplicare pentru ideile ce-i vin. Sechelele, ce intervin în urma supunerii îndelungate la un asemenea regim, sunt de lungă durată și necesită tratament adecvat psihiatric.

IV.4.7. Posturile

Budismul, hinduismul și sectele născute din sânul lor comportă, în cadrul ritualurilor, în special meditative, așa numitele posturi (“asane” în yoga). Prezentate uneori drept metode terapeutice ele au o influență certă asupra practicanților, care dobândesc un grad mare de rezistență fizică ce se răsfrânge și asupra psihicului, însă numai în stadiul lor primar, la sursă, adică în India. Practicarea unor asemenea tehnici în afara unor minime cauțiuni și norme regulatorii veritabile, poate induce stări patologice, așa cum au constatat specialiștii.

Așezat în poziția specifică (asana), adeptul își golește mentalul de orice informație, obține o anumită neutralitate a simțurilor, întrerupe comunicarea cu activitatea senzorială, își izolează conștiință, ajungând la senzații de stranie neliniște și panică, rememorează și retrăiește evenimente trecute traumatizante, care pot invada realul. Absența oricărei tendințe critice elimină granița între real și imaginar, și lasă loc liber unei interpretări mistice pro-domo. Anumite exerciții din cadrul asanelor, cum ar fi exercițiile de respirație, au un grad mare de risc fizic și psihic: dacă nu sunt bine executate ele pot determina alienări mentale și chiar infarcturi letale.

IV.4.8. Riturile salutatorii

În majoritatea sectelor există norme, stabilite pe bază de regulamente sau acceptate tacit pe baza unor tradiții nescrise, în ce privește modul de salut potrivit adepților, și în special în ce privește modul de salut al inferiorului față de superiorul ierarhic.

Toate aceste forme de salut prezintă echivalențe simbolice, care se traduc printr-o manifestare vizibilă a supunerii pe care trebuie s-o manifeste adeptul față de lider, asemeni cavalerul seniorului său. Semn al iertării, aceste rituri proclamă o culpabilitate potențială a adeptului, și urmăresc armonizarea spiritului cu corpul în manifestarea acestei supuneri și obediențe. Ele produc o automatizare a conduitelor într-o notă generală de autohipnoză, unde actele își pierd semnificația reală sau simbolică pentru a deveni o macerație spirituală asemănătoare asanelor.

Gruparea ezoterică Noua Acropolă a oficializat un salut asemănător celui nazist, explicat astfel: Când ridicați brațul drept deasupra orizontului ochilor, cu o intenție sacră, se produce o acumulare pozitivă, care vă permite să dați demnitate vehiculului fizic, verticalizându-i energiile și făcându-l receptorul și transmițătorul unui impuls de viață, care este fundamental pentru cunoașterea omului nou.

IV.4.9. Privațiunea de hainele personale

Aparent neglijabilă, această tehnică este o realitate cu care se confruntă adepții multor secte. Astfel adeptul, odată integrat în comunitate are obligativitatea conformării vestimentare cu “frații” ca semn al prețuirii, cinstirii doctrinei, dar mai ales pentru a marca o nouă etapă în devenirea existenței.

Privațiunea de haine nu se oprește aici: o serie de secte, mai ales așa-numitele “psychotherapy cults”, obișnuiesc ca, înaintea îmbrăcării adeptului cu uniforma, să-l țină câteva zile dezbrăcat, sau îmbrăcat într-o vestimentație total ingenuă. Acest procedeu nu este doar de apananajul sectelor ci a fost utilizat, cu succes, de poliția britanică la interogatoriile membrilor I.R.A. Toate acestea privează individul de o parte din identitatea sa, căci hainele, indiferent de modă, conferă particularitatea persoanei și constituie un fel de protecție și autoapărare. De aceea mare parte din interogatoriile poliției, în anii ‘45-’60, începeau prin dezbrăcarea completă a inculpatului.

IV.4.10. Aparențele fizice

După ce-l determină să se conformeze regulilor vestimentare, secta obligă pe noul adept la adoptarea unor aparențe fizice standardizate, în general influențate de aspectul fizic al liderului.

Astfel unele secte se disting prin lungimea părului adepților, altele prin scalpul ras, sau prin diverse tatuaje, uneori investite cu funcțiuni taumaturgice, sau machiaj țipător al feței sau chiar mutilări, cum de exemplu practică secta yakusa ai cărei adepți își amputează un deget al mâinii stângi sau scapeții ruși care se castrau.

IV.4.11. Controlul comunicațiilor umane

Controlul comunicațiilor umane, în sensul controlului oricărei comunicări între doi sau mai mulți indivizi, este un mijloc fundamental pentru remodelarea gândirii umane. Un asemenea control creează o atmosferă insuportabilă, dar totuși nici odată nu reușește să atingă perfecțiunea.

Soluții misionare pentru combaterea manipulării sectare. Aspecte psiho-sociale

Manipularea, am văzut că este un amplu proces de depersonalizare, de anulare a libertății personale precum și o slăbire până la suspendare a voinței omului. Ea se practică cu succes atât în mediile seculare, cât și în mediile pseudo – religioase de tip secular. Se poate observa cu ușurință o anumită „unitate” a manipulărilor de tip secular și de tip sectar, datorită faptului că cele două realități sunt de fapt două fațete ale aceleiași realități; însă putem observa și anumite „diferențe” care se referă la mijloacele specifice folosite. Diferențele la o analiză atentă pot viza și conținutul strict al manipulărilor, dar și finalitatea manipulării. Mijloacele pseudo – religioase de tip sectar dau o consistență mai mare conținutului manipulării, dar modifică totodată și finalitatea acesteia. Finalitatea manipulării de tip sectar este îndoctrinarea sectară care este de fapt o înregimentare reală a individului în secta respectivă, sinonimă cu suprimarea personalității, voinței, conștiinței sau libertății acesteia.

Îndoctrinarea sectară se deosebește fundamental de chemarea ortodoxă la Hristos Cel Răstignit și Înviat. Chemarea ortodoxă la comuniunea cu Hristos și cu Biserica Sa spre mântuire reprezintă adeziunea liberă a omului la viața și sistemul valoric al Mântuitorului care este totodată și al Bisericii Ortodoxe. Dacă manipularea este premiza îndoctrinării, acesta deschide calea unei stări anormale, inumane specifică mediului sectar: controlul total din partea sectei asupra racolatului.

De aceea, studierea și cunoașterea manipulărilor de orice fel, în special de tip sectar, conduce la o prevenție sănătoasă a proliferării fenomenului sectar, precum și la o combatere eficientă a încercării sectare de a „oferi”alternative – surogat revelației creștin – ortodoxe.

Concluzii

Am analizat cu mijloacele specifice misionare manipularea sectară arătând nocivitatea și periculozitatea acesteia pentru misiunea Bisericii dar și pentru viața creștinului ortodox contemporan. Nu putem să înțelegem manipularea sectară decât în măsura în care înțelegem ce pericol reprezintă secta pentru mântuirea creștinului din zilele noastre. Am arătat deja în cadrul lucrării că secta este cu adevărat un pericol pentru libertatea omului, acest adevăr fiind valabil atât pentru sectele așa-zis creștine, cât și pentru cele orientale, cele cu fundament esoteric-ocult sau cele ale „potențialului uman”. Această diversificare a fenomenului sectar arată în același timp cât este de complex acest fenomen și câtă energie trebuie să depună biserica pentru prevenirea dar și pentru combaterea acestuia. Lupta Bisericii cu sectele este îngreunată, atât de apetența omului postmodern față de sincretismul religios, față de globalizarea „religioasă” dar și de contextul politic, social și religios al societății contemporane. Această societate are tendința să favorizeze într-un mod accentuat sectele în defavoarea Bisericii, sectele fiind văzute și prezentate ca fiind compatibile cu o societate ce cinstește în mod deosebit pluralismul așa zis religios ca un element fundamental al democrației societății postmoderne. De aceea, lupta Bisericii cu sectele este una grea, dar lipsită de orice nuanță de deznădejde. Pronia lui Dumnezeu ajută Biserica și pe creștinii ortodocși de azi să biruiască după exemplul Mântuitorului sectele ca expresie a lumii ce se opune și luptă împotriva Bisericii. Analiza misionară făcută manipulării sectare trebuie să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi cu privire la forța extraordinară a fenomenului sectar contemporan. Analizând etapele manipulării sectare, tehnici sectare de manipulare, precum și profilul manipulatorului sectar putem înțelege cât sunt de importantele elementele psiho-sociale pe care Biserica trebuie să le utilizeze pentru profilaxia fenomenului sectar, dar și pentru combaterea eficientă a acestuia. Acest deziderat și l-a propus lucrarea de față, analiza și evaluarea misionară a manipulării sectare ca interfață a fenomenului sectar concretizându-se în mod armonios și folositor în prezentarea soluțiilor misionare pentru combaterea eficiență a manipulării sectare din zilele noastre.

Bibliografie

Abgrall, Jean-Marie, La mecanique des sectes, Payot, Paris, 1996

Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Noile mișcări religioase, Editura Limes, Cluj – Napoca, 2002

Alain, Michel, Les influences sociales, în vol. Les fondements de la psychologie sociales, sous la direction de Robert J. Vallerand, editeur Gaetan Morin, Quebec, 1994

Bach, Marcus, They Have Found a Faith, New York, Bobbs-Merrill, 1946

Barkäi, Ron, Chrétiens, musulmans et juifs, Les éditions du CERF, Paris, 1994

Berstein, Serge și Milza, Pierre, Istoria Europei. Volumul 5: secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), Institutul European, București, 1998

Calnev, M.A., Metodica misionară, Editura secției culturale a Consiliului Eparhial, Chișinău, 1931

Carrol, Anne, Dictionar de istorie a secolului XX, Editura All, Colecția ESENTIALL, București, 2001

Carrol, Anne, Garrigues, Jean et Ivernel, Martin, Dictionnaire d’histoire du XX siecle, Hatier, Paris, 1993.

Chery, H. Ch., L’offensive des sects, Les Editions du Cerf, Paris, 1959

Chircev, Anatol, Psihologia atitudinilor religioase cu privire specială la români, Editura Institutului Pedagogic, Sibiu, 1941

Cicero, De oratore, VIII, în Opere alese, traducere C.Guțu, vol.II, Univers, București, 1973

Constantinescu, Al.N., Sectologie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1943

Cotta, Jaques, Pascal Martin, Dans le secret des sects, Flammarion, Paris, 1992

Cuciuc, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, București, 1996

Culianu, Ioan Petru, Eros si magie în Renaștere. 1484, traducere de Dan Petrescu, traducerea textelor din limba latină de Ana Cojan și Ion Acsan, prefață de Mircea Eliade, postfață de Sorin Antohi, Editura Nemira, București, 1994

Cushman, Ph.Dr.Philip, The Politics of Transformation: Recrutement, Indoctrination, Processes in Mass Marathon Psychology Organization, Grand Rapids, 1989

Cuvântări despre cultură și civilizație, antologie de Eusebiu Mihăilescu, Albatros, București, 1984

d’Eaubonne, Francois, Dossier Sa omme sects, Ed. Alain Moreau, Paris, 1982

David, Diac.prof.dr.P.I, Călăuză creștină pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant, Ed. Arhiepiscopiei Aradului, București, 1987

David, Diac.prof.dr.P.I, Sectele pericol al vieții, moralei și societății contemporane, în “G.B.”, nr.5/1986.

David, Diac.prof.dr.P.I, Călăuza creștină-sectologia-pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața Prozelitismului sectant, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994

David, Diac.prof.dr.P.I, Invazia sectelor, vol. I, Editura Christ, București, 1997

Deheleanu, Petre, Manual de sectologie, Tipografia Diecezană, Arad, 1948

Dictionar de psihologie, Editura Babel, București, 1997

Dicționar de sociologie, coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu; secretar Alfred Bulai, Babel, București, 1993

Dicționar Enciclopedic de Psihologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, secretar Alfred Bulai, Editura Babel, Bucurețti, 1993

Dicționar Enciclopedic de Psihologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, secretar Alfred Bulai, Editura Babel, Bucurețti, 1993

Eckankar. Ancient Wisdom for Today, Eckankar, Minneapolis, 1995

Eliade, Mircea, Istoria credințelor si ideilor religioase. De la Guatama Buddha până la triumful creștinismului, Editura Universitas, Chișinău, 1994

Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie fi mode culturale. Eseuri de religie comparată, traducere din engleză de Elena Bortă, Editura Humanitas, București, 1997

Eliade, Mircea, Tehnici de yoga, Editura Univers, București, 2000

Esotera, Neue Dimensionen des Bewusstseins, 77, 1966

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, ediția a treia, Nemira,București, 1998

Fillipi-Codacioni, A.M., Frangard, M., Gauthier, Y., Histoire de 20 siecle, Bordas, Paris, 1991

Freund, Sigmund, Opere 4:Studii despre societate și religie, Editura Trei, București, 2000

Gadille, Jaques, Prosélytisme, en Dictionnaire œcuménique de missiologie, Les éditions du CERF, Paris, 2001

Galanter, M., Charismatic Religious Sects and Psychiatry în “American Journal of Psychiatry”, no. 139, 12 decembrie 1982

Gasper, H., Mulle, J., Valentin (Hrsg.), Fr., Lexikon der Sekten, Sondergruppen und eltanschauungen, Freiburg i. Br., 1990

Gavriluță, Nicu, Mișcări religioase orientale. O perspectivă socio-antropologică asupra globalizării practicilor yoga, Editura Provopress, Cluj-Napoca, 2006

Gărmăcea, Corneliu – “De ce devenim adepții unei secte?”, în Psihologia VII, 6(40), 1997, p. 40

Guy, Rocher, Introduction a la sociologie generale : 3 le changement social, Editions HMH, Paris, 1968

Haack, W., Des sects pour les jeunes, traduit d’allemand par Francois Vial, Mame, 1980

Hare, Dr. Robert, Without Consciense: the disturbing world of psychopats among us, Pocket Books Simon&Schuster, New Yok, 1993

Harvey, J., Wickes, W.si Kidd, R.F., New directions in attribution research, vol.3, Hillsdale, New York, 1981

Hubbard, R.L., Buletins techniques, vol XII, New Era Editions, Paris, 1996

Iacob, Luminița, Despre complexe, în Psihologia (X), 4, 2000

Ikor, Roger, Les sects: etat d’urgence, Albin Michel, Paris

Irina Holdevici, Sugestilologie și psihoterapie sugestivă, Editura Victor, București, 1995

Îndrumări misionare, Aditura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, București, 1986

Janja Lalich and Madeleine L.Tobias, Recovery from Cults and Abusive Relationship, Hunter House Publishing, New York, 1990

Jung, C.G. Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu”, Editura Teora, Bucuresti, 1997

Jung, C.G., Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997

Kapferer, Jean-Noel, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin comunicare și publicitate, cuvânt înainte Septimiu Chelcea, Editura I.N.I., București, 1995

Kilduff, Marshall și Javers, Ron, Secta sinucigașă. Secretele sectei Templul Popoarelor și ale masacrului din Guyana, Editura Politică, București, 1983

Knott, Kim, Hiunduismul. Foarte scurtă introducere, trad. de Gabriela Inea și Florin Șlapac, București, Editura Alfa, 2002

L'Actualité religieuse dans le monde, no 127, nov. 1994

Le Bon, Gustave, Psihologia multimilor, Editura Antet XX, București, 1999

Le grand dictionnaire de la psychologie, sous la direction de Henriette Bloch, Roland Chemana, Alain Gallo, Pierre Leconte, Jean-Francois Le Ny, Jacques Posatei, Serge Moscovici, Maurice Ruchlin, Eliane Vurpillot, Larousse, Paris, 1991

Le grande livre du religions du monde, sous la direction de Peter B. Clarke, traduction et adaptation Frank Jouve, Solar, Paris, 1995

Les phenomene des sectes ou nouveaux movements religieux, defi pastoral, raport al Vaticanului prezentat de Jean Vernette in J.Vernette, Les sectes et l’Eglise catholique, Paris, 1986

Lifton, Robert J. , Thought Reform and the Psychology of totalism-A Study of Brainwashing in China, Norton and Co. Publishers, New York, 1961

Lifton, Robert J., Cult Formation, în “The Harvard Mental Health Letter”, februarie 1981

Martin, Walter, Împărăția cultelor eretice, Editura Cartea creștină, Oradea, 2001

Mayer, Jean Francois, Sectele. Neconformisme creștine și noi religii, Editura Enciclopedică, București, 1998

McMahon, T.A., Seducerea creștinătății,traducere de Olimpiu Cornea, Editura Agape, 1996

Melton, Gordon J., Encyclopedia of American Religions, sixth edition, Gale, Detroit, 1998

Memoire du XX-e siecle:1960-1969, SEED Encyclopedies Bordas, Paris,1989

Meslin, M., Stiinta religiilor, Editura Humanitas, București, 1993

Mila Sa Divină, A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, Călătorie spre alte planete, Edit. “The Bhaktivedanta Book Trust”, Zielberg, (Germania)

Miller, Timothy, America's Alternative Religious, State University of New York, 1995

Morin, Edgar, Le paradigme perdu: la nature humaine, Editura Seuil, 1979.

Morin, Edgar, Sociologie, Fayard, Paris, 1984

Muller, U., Leimkuhler, A-M., Zwischen Allmacht und Ohnmacht, Regensburg, Roderer, 1992

Nirvana. Tehnici de meditație, Societatea de informație, București, 1993

Nirvana. Tehnici de meditație, Societatea de informație, București, 1993

Ofshe, Ph.D. Richard J., Coercitive Persuasion and Attitude Change, în Encyclopedia of Sociology, vol.1, Macmillan Publishing Company, New York

Olinescu, Radu, Știință contra paranormal?, Editura Amalteia, București, 2003

Papa Ioan Paul II, Novo millennio ineunte, apud Conseil Pontifical Pour la Promotion de l’Unité des Chrétiens cité du Vatican, Hommage au cardinal Cassidy, Service d’information N. 107 (2001/II-III)

Pasquini, Xavier, Encyclopedie des sectes dans le monde, Editura H. Veyrier, Paris, 1984

Pasquini, Xavier, Les sectes-un mal de civilsation, Jacques Grancher, Paris, 1993.

Paulus, P.B., Psychology of group influence, Earlbaum, New Jersey, 1980

Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, 2000

Prabhupada, A. C. Bhaktivedanta Swami, Bkagavad-Gita As it is, New York, The Bhaktivedanta Book Trust. 1968

Prabhupada, The Nectar of Devotion, New York: The Bhaktivedanta Book Trust, 1970

Pratkanis, A.R & Aronson, M., Age of Propaganda : The Everyday Use of abuse and Persuasion, Freeman, New York, 1991

Ries, Julien, Religion, Magie et sects. Une approche phenomenologique, Louvain-la-Neuve, 1981

Sava, Gh., Istoricitatea fenomenului sectar și de apărare a dreptei credințe, în “Îndrumări bisericești, misionare și patriotice”, nr. 7, 1998

Scvoznicov, pr.Al., Psihologia sectelor religioase- studiu analitic asupra cauzelor și fondului mișcării sectare, Tipografia Eparhială, Chișinău, 1939.

Siddha Swarup Ananda Goswami, Jesus Loves KRSNA, Vedic Christian Committee and Life Force, Krsan Yoga Viewpoint, 1975

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Polirom, Iași, 2000

Sri Chimnoy, L’ensignement du silence, 1981

Tachianos, Anthony-Emil N. Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea slavilor, Ed. Sofia, Buc. 2002

Tia, Arhimandrit Teofil, Reîncreștinarea Europei? Teologia religiei în pastorala și misiologia occidentală contemporană, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

Toffler, Alvin, Șocul viitorului, Editura Politică, București, 1980

Trifa, Iosif, Cum am cunoscut eu Biblia, în Revista Teologică, nr. 8-11, Sibiu, 1921

Valatx, J.L, La privation de sommeil, au Congres « Groupes totalitares et sectarism », Barcelona, 1993

Valea, Ernest, Creștinismul și spiritualitatea indiană, Editura Ariel, Timișoara, 1996

Vernette, Jean, Des chercheurs de Dieu “hors frontiers”. Sectes et nouvelles religions, Desclee de Brouwer, Paris, 1979

Vernette, Jean, Jesus au peril des sects. Esoterisme, gnoses et nouvelle religiosite, Desclee, Paris, 1990

Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iași, 1997

Wilson, Bryan, Les sects religieuses, Editura Hachette, Paris, 1970

Wilson, Bryan, Religia din perspectivă sociologică, traducere din limba engleză de Dara Maria Străinu, București, Editura Trei, 2000

Zaharia, M., Sentimentul religios. Psihologia și patologia lui, Editura Socec & CO S.A., București, 1925

Zimbardo, Phillip G. and Leippe, M.R., The psychology of attitude change and the social influence, McGraw-Hill, New York, 1991

Bibliografie

Abgrall, Jean-Marie, La mecanique des sectes, Payot, Paris, 1996

Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Noile mișcări religioase, Editura Limes, Cluj – Napoca, 2002

Alain, Michel, Les influences sociales, în vol. Les fondements de la psychologie sociales, sous la direction de Robert J. Vallerand, editeur Gaetan Morin, Quebec, 1994

Bach, Marcus, They Have Found a Faith, New York, Bobbs-Merrill, 1946

Barkäi, Ron, Chrétiens, musulmans et juifs, Les éditions du CERF, Paris, 1994

Berstein, Serge și Milza, Pierre, Istoria Europei. Volumul 5: secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), Institutul European, București, 1998

Calnev, M.A., Metodica misionară, Editura secției culturale a Consiliului Eparhial, Chișinău, 1931

Carrol, Anne, Dictionar de istorie a secolului XX, Editura All, Colecția ESENTIALL, București, 2001

Carrol, Anne, Garrigues, Jean et Ivernel, Martin, Dictionnaire d’histoire du XX siecle, Hatier, Paris, 1993.

Chery, H. Ch., L’offensive des sects, Les Editions du Cerf, Paris, 1959

Chircev, Anatol, Psihologia atitudinilor religioase cu privire specială la români, Editura Institutului Pedagogic, Sibiu, 1941

Cicero, De oratore, VIII, în Opere alese, traducere C.Guțu, vol.II, Univers, București, 1973

Constantinescu, Al.N., Sectologie, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1943

Cotta, Jaques, Pascal Martin, Dans le secret des sects, Flammarion, Paris, 1992

Cuciuc, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, București, 1996

Culianu, Ioan Petru, Eros si magie în Renaștere. 1484, traducere de Dan Petrescu, traducerea textelor din limba latină de Ana Cojan și Ion Acsan, prefață de Mircea Eliade, postfață de Sorin Antohi, Editura Nemira, București, 1994

Cushman, Ph.Dr.Philip, The Politics of Transformation: Recrutement, Indoctrination, Processes in Mass Marathon Psychology Organization, Grand Rapids, 1989

Cuvântări despre cultură și civilizație, antologie de Eusebiu Mihăilescu, Albatros, București, 1984

d’Eaubonne, Francois, Dossier Sa omme sects, Ed. Alain Moreau, Paris, 1982

David, Diac.prof.dr.P.I, Călăuză creștină pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant, Ed. Arhiepiscopiei Aradului, București, 1987

David, Diac.prof.dr.P.I, Sectele pericol al vieții, moralei și societății contemporane, în “G.B.”, nr.5/1986.

David, Diac.prof.dr.P.I, Călăuza creștină-sectologia-pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața Prozelitismului sectant, Editura Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș, 1994

David, Diac.prof.dr.P.I, Invazia sectelor, vol. I, Editura Christ, București, 1997

Deheleanu, Petre, Manual de sectologie, Tipografia Diecezană, Arad, 1948

Dictionar de psihologie, Editura Babel, București, 1997

Dicționar de sociologie, coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu; secretar Alfred Bulai, Babel, București, 1993

Dicționar Enciclopedic de Psihologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, secretar Alfred Bulai, Editura Babel, Bucurețti, 1993

Dicționar Enciclopedic de Psihologie, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, secretar Alfred Bulai, Editura Babel, Bucurețti, 1993

Eckankar. Ancient Wisdom for Today, Eckankar, Minneapolis, 1995

Eliade, Mircea, Istoria credințelor si ideilor religioase. De la Guatama Buddha până la triumful creștinismului, Editura Universitas, Chișinău, 1994

Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie fi mode culturale. Eseuri de religie comparată, traducere din engleză de Elena Bortă, Editura Humanitas, București, 1997

Eliade, Mircea, Tehnici de yoga, Editura Univers, București, 2000

Esotera, Neue Dimensionen des Bewusstseins, 77, 1966

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, ediția a treia, Nemira,București, 1998

Fillipi-Codacioni, A.M., Frangard, M., Gauthier, Y., Histoire de 20 siecle, Bordas, Paris, 1991

Freund, Sigmund, Opere 4:Studii despre societate și religie, Editura Trei, București, 2000

Gadille, Jaques, Prosélytisme, en Dictionnaire œcuménique de missiologie, Les éditions du CERF, Paris, 2001

Galanter, M., Charismatic Religious Sects and Psychiatry în “American Journal of Psychiatry”, no. 139, 12 decembrie 1982

Gasper, H., Mulle, J., Valentin (Hrsg.), Fr., Lexikon der Sekten, Sondergruppen und eltanschauungen, Freiburg i. Br., 1990

Gavriluță, Nicu, Mișcări religioase orientale. O perspectivă socio-antropologică asupra globalizării practicilor yoga, Editura Provopress, Cluj-Napoca, 2006

Gărmăcea, Corneliu – “De ce devenim adepții unei secte?”, în Psihologia VII, 6(40), 1997, p. 40

Guy, Rocher, Introduction a la sociologie generale : 3 le changement social, Editions HMH, Paris, 1968

Haack, W., Des sects pour les jeunes, traduit d’allemand par Francois Vial, Mame, 1980

Hare, Dr. Robert, Without Consciense: the disturbing world of psychopats among us, Pocket Books Simon&Schuster, New Yok, 1993

Harvey, J., Wickes, W.si Kidd, R.F., New directions in attribution research, vol.3, Hillsdale, New York, 1981

Hubbard, R.L., Buletins techniques, vol XII, New Era Editions, Paris, 1996

Iacob, Luminița, Despre complexe, în Psihologia (X), 4, 2000

Ikor, Roger, Les sects: etat d’urgence, Albin Michel, Paris

Irina Holdevici, Sugestilologie și psihoterapie sugestivă, Editura Victor, București, 1995

Îndrumări misionare, Aditura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, București, 1986

Janja Lalich and Madeleine L.Tobias, Recovery from Cults and Abusive Relationship, Hunter House Publishing, New York, 1990

Jung, C.G. Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu”, Editura Teora, Bucuresti, 1997

Jung, C.G., Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997

Kapferer, Jean-Noel, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin comunicare și publicitate, cuvânt înainte Septimiu Chelcea, Editura I.N.I., București, 1995

Kilduff, Marshall și Javers, Ron, Secta sinucigașă. Secretele sectei Templul Popoarelor și ale masacrului din Guyana, Editura Politică, București, 1983

Knott, Kim, Hiunduismul. Foarte scurtă introducere, trad. de Gabriela Inea și Florin Șlapac, București, Editura Alfa, 2002

L'Actualité religieuse dans le monde, no 127, nov. 1994

Le Bon, Gustave, Psihologia multimilor, Editura Antet XX, București, 1999

Le grand dictionnaire de la psychologie, sous la direction de Henriette Bloch, Roland Chemana, Alain Gallo, Pierre Leconte, Jean-Francois Le Ny, Jacques Posatei, Serge Moscovici, Maurice Ruchlin, Eliane Vurpillot, Larousse, Paris, 1991

Le grande livre du religions du monde, sous la direction de Peter B. Clarke, traduction et adaptation Frank Jouve, Solar, Paris, 1995

Les phenomene des sectes ou nouveaux movements religieux, defi pastoral, raport al Vaticanului prezentat de Jean Vernette in J.Vernette, Les sectes et l’Eglise catholique, Paris, 1986

Lifton, Robert J. , Thought Reform and the Psychology of totalism-A Study of Brainwashing in China, Norton and Co. Publishers, New York, 1961

Lifton, Robert J., Cult Formation, în “The Harvard Mental Health Letter”, februarie 1981

Martin, Walter, Împărăția cultelor eretice, Editura Cartea creștină, Oradea, 2001

Mayer, Jean Francois, Sectele. Neconformisme creștine și noi religii, Editura Enciclopedică, București, 1998

McMahon, T.A., Seducerea creștinătății,traducere de Olimpiu Cornea, Editura Agape, 1996

Melton, Gordon J., Encyclopedia of American Religions, sixth edition, Gale, Detroit, 1998

Memoire du XX-e siecle:1960-1969, SEED Encyclopedies Bordas, Paris,1989

Meslin, M., Stiinta religiilor, Editura Humanitas, București, 1993

Mila Sa Divină, A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada, Călătorie spre alte planete, Edit. “The Bhaktivedanta Book Trust”, Zielberg, (Germania)

Miller, Timothy, America's Alternative Religious, State University of New York, 1995

Morin, Edgar, Le paradigme perdu: la nature humaine, Editura Seuil, 1979.

Morin, Edgar, Sociologie, Fayard, Paris, 1984

Muller, U., Leimkuhler, A-M., Zwischen Allmacht und Ohnmacht, Regensburg, Roderer, 1992

Nirvana. Tehnici de meditație, Societatea de informație, București, 1993

Nirvana. Tehnici de meditație, Societatea de informație, București, 1993

Ofshe, Ph.D. Richard J., Coercitive Persuasion and Attitude Change, în Encyclopedia of Sociology, vol.1, Macmillan Publishing Company, New York

Olinescu, Radu, Știință contra paranormal?, Editura Amalteia, București, 2003

Papa Ioan Paul II, Novo millennio ineunte, apud Conseil Pontifical Pour la Promotion de l’Unité des Chrétiens cité du Vatican, Hommage au cardinal Cassidy, Service d’information N. 107 (2001/II-III)

Pasquini, Xavier, Encyclopedie des sectes dans le monde, Editura H. Veyrier, Paris, 1984

Pasquini, Xavier, Les sectes-un mal de civilsation, Jacques Grancher, Paris, 1993.

Paulus, P.B., Psychology of group influence, Earlbaum, New Jersey, 1980

Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, 2000

Prabhupada, A. C. Bhaktivedanta Swami, Bkagavad-Gita As it is, New York, The Bhaktivedanta Book Trust. 1968

Prabhupada, The Nectar of Devotion, New York: The Bhaktivedanta Book Trust, 1970

Pratkanis, A.R & Aronson, M., Age of Propaganda : The Everyday Use of abuse and Persuasion, Freeman, New York, 1991

Ries, Julien, Religion, Magie et sects. Une approche phenomenologique, Louvain-la-Neuve, 1981

Sava, Gh., Istoricitatea fenomenului sectar și de apărare a dreptei credințe, în “Îndrumări bisericești, misionare și patriotice”, nr. 7, 1998

Scvoznicov, pr.Al., Psihologia sectelor religioase- studiu analitic asupra cauzelor și fondului mișcării sectare, Tipografia Eparhială, Chișinău, 1939.

Siddha Swarup Ananda Goswami, Jesus Loves KRSNA, Vedic Christian Committee and Life Force, Krsan Yoga Viewpoint, 1975

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Polirom, Iași, 2000

Sri Chimnoy, L’ensignement du silence, 1981

Tachianos, Anthony-Emil N. Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea slavilor, Ed. Sofia, Buc. 2002

Tia, Arhimandrit Teofil, Reîncreștinarea Europei? Teologia religiei în pastorala și misiologia occidentală contemporană, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

Toffler, Alvin, Șocul viitorului, Editura Politică, București, 1980

Trifa, Iosif, Cum am cunoscut eu Biblia, în Revista Teologică, nr. 8-11, Sibiu, 1921

Valatx, J.L, La privation de sommeil, au Congres « Groupes totalitares et sectarism », Barcelona, 1993

Valea, Ernest, Creștinismul și spiritualitatea indiană, Editura Ariel, Timișoara, 1996

Vernette, Jean, Des chercheurs de Dieu “hors frontiers”. Sectes et nouvelles religions, Desclee de Brouwer, Paris, 1979

Vernette, Jean, Jesus au peril des sects. Esoterisme, gnoses et nouvelle religiosite, Desclee, Paris, 1990

Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iași, 1997

Wilson, Bryan, Les sects religieuses, Editura Hachette, Paris, 1970

Wilson, Bryan, Religia din perspectivă sociologică, traducere din limba engleză de Dara Maria Străinu, București, Editura Trei, 2000

Zaharia, M., Sentimentul religios. Psihologia și patologia lui, Editura Socec & CO S.A., București, 1925

Zimbardo, Phillip G. and Leippe, M.R., The psychology of attitude change and the social influence, McGraw-Hill, New York, 1991