Manipularea Prin Religie

Metode de manipulare și dezinformare și impactul acestora asupra opiniei publice. Manipularea prin religie.

Introducere

Religia este liantul care unește societatea, ea ne îngăduie să păstram un echilibru, iar faptul că există mai multe religii nu este decât faptul că fiecare vede o altă parte a elefantului.
Cu o complexitate deloc neglijabilă subiectul abordat și anume Religie, putere și politică la prima vedere ar trata aceleași fenomene esențiale subliniate și în titlu, noutatea constă însă în modul de tratare a problemei deoarece nu ne vom opri în a observa totul doar din unghiul unei discipline ci vom încerca sintetizarea subiectului din diferite unghiuri. Înainte de toate, vom realiza o particularizare și definire a fenomenelor pentru eliminarea oricărei neclarități urmând ca apoi să dezbatem corelațiile dintre concepte.

Când vorbim de religie sau de religii ne lovim de o dublă dificultate, sau mai exact de o dublă diversitate. E diversitatea faptului religios însuși, care e la fel de importantă ca și universalitatea lui. Istoria și etnologia aduc împreună mărturie despre universalitate și diversitatea faptului religios, Max Weber fiind cel ce realizează o distincție între religii rituale, religii de mântuire, religii soteriologice, dar ține seamă și de caracterul monoteist sau politeist al religiilor neuitând totodată că există religii fără Dumnezeu sau fără zei. Și totuși când vorbim de religie vorbim în mod concret de o formă a conștiinței sociale caracterizată prin credința într-o divinitate, într-o ființă supranaturală, creatoare și guvernatoare a cosmosului și prin oficierea unui cult.

Puterea, experimentată în diferite moduri este determinată în genere ca o capacitate a ființelor vii de a săvârși acțiuni fizice; forță fizică; sau ca o acțiune dominantă exercitată asupra cuiva concret realizată fie prin stăpânire sau dominație. Și nu în ultimul rând conceptul de politică sumar definit ca o activitate a claselor sociale, a grupurilor sociale, în raport cu statul, determinată de interesele și de scopurile lor; activitate a organelor puterii și conducerii de stat în domeniul treburilor publice interne și externe, care reflectă orânduirea socială și structura economică a țării; participare la treburile statului.

Dacă acceptăm semnificația pe care am dat-o termenului de putere atunci putem afirma că sarcina tradițonală a religiei a fost aceea de a furniza o arie rituală pentru împlinirea puterii individului în condiții socialmente tolerabile.

Există câțiva factori ce au doborând într-un mod scandalos pragul de suportabilitate a normelor în societatea occidentală de astăzi. Factorii își au originea în multiplicarea nedefinită a normelor însăși, în lipsa spațiilor potrivite și tolerabile, din punct de vedere social, în care să se cheltuiască manifestările individuale de putere și de asemenea în înmulțirea indivizilor înșiși. Printre factori amintiți mai sus se înscriu manipularea totală a maselor prin mass-media, reificarea individului în angrenajul de consum, sentimentul precarității existențiale într-un butoi cu pulbere pe punct să sară în aer, neîncrederea în clasele politice etc.

Prin participarea la experiențe de masă are loc descătușarea puterii individului. Așa cum susținea și Freud ” în masă, individul se găsește în condiții care îi permit să se elibereze de refulări, de propriile-i mișcări pulsionale inconștiente”. Le Bon a fost cel care a descris foarte bine motivul comportamentului său deoarece individul-masă capătă prin simplu fapt al numărului, un sentiment de putere învingibilă. Sentimentul de putere învingibilă își are așadar rădăcinile în numărul și iresponsabilitatea masei în dezorganizarea sa.

Capitolul 1 – Manipularea

1.1 Definirea și tipurile de manipulare

În termenii psihologiei sociale manipularea este definită ca „o anume situație creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulațiilor în sensul dorit de manipulator”. (Bogdan Ficeac-Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, București, 1998, pagina 30)

Într-un limbaj popular tehnica manipulării poate fi caracterizată ca fiind cel mai indicat mijloc de a obține rezultatele scontate de la ceilalți prin a-i determina să raționalizeze și să analizeze încât vor descoperi că cea mai mare satisfacție este de a face pe plac unei persoane sau unui grup.

Acest punct de vedere a fost exprimat pentru prima dată de reprezentanții curentului de gândire umanist și este valabil chiar și în zilele contemporane.Autorii unor lucrări de specialitate în domeniul psihologiei sociale, francezii Robert-Vincent Joule și Jean-Leon Beauvois, detaliază acest aspect „într-un text de un umor tonic” în „Tratat de manipulare”.

Scopul manipulării reprezintă controlul total asupra individului, asupra modului cum gândește, control total asupra comportamentului și reacțiilor sale, influențarea sentimentelor pe care acesta le nutrește față de o persoană, eveniment sau situație. Rezultatul este supunerea necondiționată astfel încât individul nu este capabil să ia decizii pe cont propriu, toate acțiunile și trăirile sale sunt influențate de manipulator pentru a-și atinge ținta.

Cercetătorii care au întreprins experimente în acest domeniu au ajuns la ample studii de caz, care denotă cât de ușor poate fi influențat un individ, un grup sau o parte a unei societăți. Scopul pe care acești cercetători, precum M.B. Harris, I.L. Child, Kurt Lewin, și l-au propus, era unul pur științific. Toți au observat următorul fenomen: subiecții experimentului au reacțiile scontate de cel care încearcă manipularea, indiferent că este doar o cercetare științifică pentru o lucrare de specialitate sau un fapt real, petrecut în viața cotidiană. În această situație se poate explica mult mai ușor cum a fost posibilă apariția sistemelor totalitare, a sinuciderilor în masă din ultima sută de ani și de ce aparatul propagandistic a devenit o armă de temut în mâinile celor care știu să o utilizeze la maximă capacitate.

O altă definiție a termenului de manipulare poate fi exprimată astfel: remodelarea gândirii, a comportamentului și sentimentelor sub acțiunea unor factori externi, a unei presiuni exercitate de un manipulator care dorește să-și atingă scopul propus. Conform celor afirmate de Bogdan Ficeac, manipulatul va deveni „un simplu figurant”. (Bogdan Ficeac-Tehnici de manipulare, pagina 6)

Din punct de vedere lingvistic, a încerca o definiție pentru acest termen se dovedește o încercare și mai grea decât din punct de vedere științific. Dicționarul Enciclopedic al Limbii Române nu oferă nici un fel de informații privind atimologia acestui termen. Dicționarul Explicativ, elaborat de Academia Română, nu conține decât semnificația sa tehnică. Acest fapt este ușor de explicat. România a trăit mai bine de o jumătate de secol într-un sistem totalitar iar acest cuvânt a devenit „tabu”. Este lesne de înțeles de ce el nu apărea în dicționare sau în lucrări de specialitate cînd, tocmai sistemul comunist și cultul personalității liderilor acestui regim l-au dus la apogeu, se baza pe manipularea societății în folosul unui grup restrâns de oameni.

A determina pe cineva să adopte o conduită, pe care în mod normal ar prefera să nu o urmeze, se încadrează tot la manipulare. Ceea ce face posibil un proces de manipulare este „impresia” individului că acționează sau ia hotărâri în condiții de libertate totală, de autonomie. Sutele de studii au relevat faptul că nu pot exista decât două moduri eficiente de a obține de la cineva comportamentul dorit: manipularea și exercitare puterii (a forței). Aceste variante sunt explicate de către Joule și Beauvois: „În general, un funcționar găsește că este normal să execute ce îi cere șeful, sau un student să corespundă exigențelor profesorilor săi” (marea manipulare). „În aceeași ordine de idei, un ostatic va scrie sub amenințare un text laudativ la adresa răpitorilor săi. În astfel de cazuri, poți obține ceva de la oricine pentru că dispui de forță sau de mijloace de persuasiune, sau de amândouă în același timp. În astfel de cazuri, persoana <<supusă>> are însă conștiința existenței unei situații în acre se ecționează prin intermediul puterii sau a existenței unui raport de forță. (Robert-Vincent Joule, Jean-Leon Beauvois-Tratat de manipulare, pagina7-8)

Concluzia, pe care o întrevăd ca rezultat al celor enunțate mai sus, este că un proces de manipulare nu poate avea loc, sau nu își atinge scopul decât atunci când viitorul manipulat beneficiază de o autonomie, cel puțin aparentă, de gândire, se află într-o stare de „liber arbitru”, simulată chiar de el însuși.

Este foarte important ca manipularea să nu fie confundată cu argumentația sau seducția. Acestea două sunt procese dificile și nu se află la îndemâna oricui. Argumentația tinde să devină din ce în ce mai mult o artă iar cel acre apelează la acest procedeu trebuie să dețină cunoștințe solide, atribute și competențe necesare unei persuasiuni încununate de succes. Seducția este și mai dificilă deoarece se bazează pe un farmec personal pe care foarte puțini îl posedă. Este destul de dificil ca un funcționar să își seducă șeful, dar nu și reciproc, deoarece ultimul beneficiază de atributele puterii și autorității.

Conform celor doi cercetători francezi, citați mai sus, singura soluție pentru a ieși din impas este manipularea care va reprezenta „ultima salvare de care dispun cei lipsiți de putere sau de mijloace de presiune.” Avantajul enorm, expus și anterior, este că va crea persoanei vizate un sentiment de libertate, ceea ce nu este deloc de neglijat. Există, însă, și un mare risc. Nu întotdeauna cei care apelează la acest procedeu (și care, să recunoaștem, pare destul de josnic) urmăresc scopuri pur științifice în urma rezultatelor obținute. Este cazul regimurilor totalitare sau al experimentelor desfășurate de agențiile de spionaj (CIA, NKVD-KGB) de care ne vom ocupa mai târziu.

Manipularea a devenit cel mai eficient mod de a te impune și de a-ți implementa convingerile și impresiile personale fără ca acest lucru să apară la o vedere de suprafață a fiecărui caz în parte. Manipularea este cel mai sigur mod de a transmite „învățăminte cerute de evoluția socială a științei, tehnicii sau a moravurilor”. (R.V. Joule, J.L. Beauvois-Tratat de manipulare, pagina 9-10)

Nu putem nega faptul că manipularea nu a existat din cele mai vechi timpuri, doar că nu nu era cunoscută sub acest nume. Ea nu este produsul unei tehnologii de ultimă oră, ci rodul gândirii umane, a nevoii acute a omului de a-și aninge scopurile. Studiile referitoare la acest fenomen există de ceva mai mult de un veac, o fifură marcantă în acest domeniu fiind Emile Durkheim, fondatorul școlii de sociologie franceză, care a studiat apariția și efectele fenomenului de anomie (din grecescul a nomos=fără lege) în timpul Revoluției Franceze și care au fost expuse în lucrarea sa „Diviziunea muncii sociale”.

O dată cu perfecționarea mijloacelor de informare în masă, procedeul manipulării a atins cote nebănuite. Mass-media a devenit mijlocul prin care poate fi realizată, dar și o armă puternică pentru cei care știu să o utilizeze. Dacă acum o sută de ani ziarele și radioul erau principalele mijloace de informare, apariția televiziunii, și mai recent a Internetului, a dat peste cap importanța și rating-ul pe care primele două îl aveau.

Astfel putem observa că de la manipulările care vizau un grup școlar sau o națiune (manipulate prin ziare și radio), televiziunea și Internetul a deschis noi orizonturi. Acum se pot manipula cu ușurință națiuni, un continent sau chiar întreaga planetă, după cum vom vedea în capitolul următor.

Pentru a înțelege cât mai bine această clasificare mi-am propus să o structurez în două părți distincte, dar care sunt complementare. Primul criteriu se referă la dimensiunea pe care o poate avea un astfel de proces, în funcție de numărul de subiecți vizați, mijloace utilizate și aria geografică de extindere. Acestea se pot împarte în trei categorii: mici, medii și mari. Cel de-al doilea criteriu se referă exclusiv la modul și procedeele utilizate de manipulator pentru a-și atinge scopul. Acestea țin mai mult de tehnicile folosite și pe care este absolut necesar să le cunoaștem în profunzime pentru o mai bună înțelegere a lucrării ulterioare.

Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, statul California, utilizează drept criteriu de clasificare „amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială”. (Bogdan Ficeac-Tehnici de manipulare, pagina 30)

Deși putem clasifica manipulările ca mici sau minore, efectele pe care le generează pot avea consecințe majore sau minore, în funcție de cât de bine sunt realizate. Uneori, aspecte banale, nesemnificative, generează schimbări bruște, majore în comportamentul persoanelor aflate într-o anumită situație socială. Totul depinde de puterea de influență a manipulanților pentru a dirija reacțiile și comportamentul individului, de cele mai multe ori fără ca cel din urmă să-și dea seama.

Manipulările mici

Se referă, ca amploare, la un singur individ sau un grup restrâns de persoane. Se obțin prin mijloace simple, manipulatorul provoacă modificări minore ale situației sociale într-o anumită perioadă de timp. Efectele pot depăși așteptările.

Bogdan Ficeac expune un asemenea exemplu. Este vorba despre adepții unei secte religioase, Hare Krishna, care au pus la punct un sistem de colectare a fondurilor, pe cât de simplu, pe atât de eficient. Un membru al acestei secte, ras în cap, cu o togă albă specifică acestei congregații religioase, se plasa într-un aeroport, gară. În momentul când sosea un tren sau un avion aștepta pasageriila poarta respectivă cu o floare în mână,pe care o oferea unei persoane care sosea, în numele iubirii dintre oameni și al toleranței rasiale. Viitoarea „victimă” accepta, în majoritatea cazurilor, floarea, mai ales că era oferită gratuit. Primul pas odată făcut, membrul sectei scotea o carte sau o revistă pe care o oferea aceluiași pasager, în schimbul unei „donații nesemnificative”. Un procent foarte mare din cei care acceptau floarea plecau cu buzunarele „ușurate” de respectivele donații.

Următorul exemplu este caracteristic României. Cu toții l-am întâlnit pe stradă, în intersecțiile aglomerate ca pasageri sau participanți la trafic. „Cerșitul” a devenit o adevărată industrie, s-au creat adevărate rețele, atât în țară cât și peste hotare, lucru care a afectat și continuă să afecteze imaginea noastră în lume.

Cerșetorii utilizează nenumărate trucuri pentru a sensibiliza trecătorii. Cei mai des folosiți sunt copiii. Iarna sunt desculți și îmbrăcați cu haine rupte și sumare, tocmai pentru a spori mila. De multe ori sunt mutilați intenționat. „Textele” sau „melodiile” pe care le recită în locuri publice, mijloace de transport în comun, sunt compuse cu mare atenție de persoane specializate. În intersecții, cei care spală parbrizele mașinilor oferă un mic serviciu care durează maxim 30 de secunde pentru care primesc venitul unei persoane care muncește pentru 30 de minute. Prea puțin șoferi conștientizează că au fost manipulați și consideră li s-a făcut un serviciu pe bani puțini. În realitate, lucrurile stau exact invers.

Asemenea procedee apelează la spiritul caritabil al cetățenilor. În interiorul lor au loc schimbări de comportament minore, dar care au drept consecință adunarea unor fonduri imense, constituirea unor rețele de trafic cu carne vie care, indirect, prin intermediul cerșetorilor, manipulează indivizii din societate să comită acte caritabile.

Am afirmat anterior că mici schimbări, manipulări minore în starea de fapt a lucrurilor, pot genera efecte majore la nivelul întregii societăți. Bogdan Ficeac vorbește despre „criza grâului” din România anului 1992 și care au fost consecințele acestei manipulări: „…televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați aflând, tot de la televiziunea națională, că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor masive importuri de grâu.” (Bogdan Ficeac-Tehnici de manipulare, pagina 33)

În perioada următoare a fost descoperit substratul acestei mici manipulări, dar cu consecințe serioase pentru economie. Criza fusese creată artficial de guvernanți prin două jocuri de culise. Primul a fost lansarea zvonului despre iminenta criză de pâine din cauza lipsei de grâu. În realitate prețul oferit producătorilor a fost atât de mic încât nu acoperea cheltuielile cu recolta din acel an și nici nu oferea o posibilitate de finanțare pentru recolta viitoare. Țăranii nu au vândut grâul statului în speranța că prețul va crește în lunile următoare. Numai că, România a importat grâu la un preț de trei ori mai mare decât cel oferit țăranilor. Toată afacerea s-a desfășurat cu complicitateaguvernanților, care în schimbul unor comisioane fabuloase, au acceptat importurile de grâu. Consecințele au fost dezastroase pentru românul de rând: creșterea generală a prețurilor, țărani cu recolta nevândută și în imposibilitate de a reîncepe o nouă producție. Strategii asemănătoare au fost folosite în anii următori în crize uleiului, zahărului, orezului.

Cum s-a produs acest fenomen? Foarte simplu. În România anului 1992 TVR era singura televiziune din șară, iar lipsa altor surse de informare independente și necontrolate de instituțiile statului a permis inducerea unor premise sumbre și false, propice unei strategii pentru manipularea românului de rând. Acesta este doar un exemplu edificator dintr-o multitudine de manipulări minore cu consecințe majore. Prin efectele generate, acestea nu mai pot fi numite manipulări mici, ele intrând în categoria celor de anvergură.

Manipulările medii

Acestea „se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte, care uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată.” (Bogdan Ficeac-Tehnici de manipulare, pagina 35)

Cel care a inițiat o serie de cercetări în acest domeniu, americanul Stanlez Milgram, pornea de la premisa că fiecare individ este supus unei anumite autorități. Scopul experimentelor sale consta în a vedea cât de obedienți pot fi indivizii, care este limita superioară a supunerii până la care subiecții pot merge, toate acestea în condițiile în care erau manipulați de cei ce conduceau experimentele.

Testul consta într-o memorare și influențarea acestui proces cognitiv prin aplicarea de pedepse în caz de greșeală. Voluntarii intrau într-o încăpere cu un examinator și se așezau la pupitrul de comandă al unui aparat de indus șocuri electrice. În încăpere, în fața voluntarului se afla un geam de la altă cameră. Dincolo, pe un scaun, conectat la electrozii aparatului de șocuri electrice, se afla un bărbat de 37 de ani cu o înfățișare agreabilă. Voluntarul, denumit „profesor”, rostea un cuvînt iar cel de dincolo trebuia să-i spună perechea dinainte învățată. În caz de greșeală, i se administra un șoc electric de 15 volți, care creștea progresiv cu aceeași tensiune în cazul unui nou răspuns greșit. Limita maximă a șocurilor putea fi de 450 de volți. Testul începe iar primele trei răspunsuri sunt exacte. Dar al patrulea este greșit și i se „administrează” un șoc de 15 volți. Apoi, „elevul” o ține din greșeală în greșeală. Pe măsură ce răspunsurile inexacte se acumulau, creștea și intensitatea șocului și durerea „elevului”. „Profesorul” era mereu îndemnat de examinator să continue. La 270 de volți se părea că, cel care era supus șocurilor electrice, era în agonie și va face un atac de cord. Dar examinatorul îi cerea de fiecare dată să continue. În realitate, nu se producea nici un șoc electric, „elevul” le simula pentru caexaminatorul să vadă cât de departe poate merge un „profesor”. Dintre voluntari, 62,5% au aplicat voltajul maxim, deși, într-un test anterior, doar 1% au afirmat că pot face acest lucru.

Cel mai relevant exemplu pentru tipurile de manipulare medie se regăseșteîn evenimentele din decembrie '89, când unica soluție a fost eliminarea fizică a celor doi dictatori.

Joule și Beauvois propun un exemplu foarte simplu. Un experiment o viza pe Doamna O., care primește o super-ofertă din partea magazinului „Cei trei dalmațieni” de cumpărare a trei produse. În acest mod participa și la un concurs care avea premii de milioane, o limuzină de lux și un sejur la mare. Pe lângă ea, alte sute de persoane au primit aceeași ofertă. Procentul care au decis să „beneficieze” de ofertă, inclusiv Doamna O., a fost neașteptat de mare, chiar și pentru experimentatori. De fapt, aproape toți au cumpărat produsele doar pentru a participa la loterie.

Într-un alt experiment efectuat de cei doi francezi întâlnim o serie de situsții care presupun o abordare mai specială. Aceeași Domană O. Este rugată pe plajă să ai aibă grijă de prosopul unei alte femei plecată în apă să se răcorească. Pe prosop se afla un aparat de radio modern pe care un individ încearcă să le subtilizeze fără nici un pic de jenă. Doamna O. intervine și strigă după ajutor și se lansează în urmărirea hoțului. Într-o situație asemănătoare, de această dată fără a o ruga pe Doamna O. să îndeplinească rolul de „paznic voluntar”, alt individ încearcă să fure o geantă elegantă de piele, dar Doamna O. nu intervine. Dacă în primul experiment toți subiecții au intervenit, în cel de-al doilea doar ceva mai mult de o zecime.

Este vorba de așa-numitele condiție angajament și condiție control. Prima se aplică în experimentul de pe plajă când este vorba de un angajament, fie el și verbal, între cele două femei. Doamna O. se simte astfel obligată să intervină. Condiția control se aplică situației cu geanta de piele, când nu există nici un fel de angajament. Mai mult, oamenii nu au intervenit deoarece nu știau dacă e vorba de proprietarul respectivei genți sau de un hoț.

Diferența între cele două situații constă în schimbul de cuvinte, comunicarea dintre persoane, care se constituie într-un angajament. Același principiu se aplică în cazul lui Stanley Milgram și al experimentelor sale. Angajamentul între Doamna O. și cealaltă femeie a fost denumit „supunere liber consimțită”. Relațiile sociale dintre persoane se transformă într-o relație de supunere sub forma unei cereri banale, care se poate refuza sau accepta. Însă, Doamna O. consideră că i-a făcut un favor celeilalte, o faptă bună, dar ea se află în postură de victimă a unei manipulări simple. Concluzia este una singură: “oamenii au tendința să adere la ce le pare ca fiind propriile lor hotărâri, și, deci să se comporte în conformitate cu ele. (R.V. Joule, J.L Beauvois-Tratat de manipulare, pagina 19)

Manipulările mari

Se află în strânsă legătură cu o cultură din care face parte individul și în mijlocul căreia conviețuiește. Când ne referim la influența unei culturi, ne referim la legile care guvernează societatea, atât cele scrise cât și cele morale, sistemul de valori cultivat de componenții acestei societăți.

Nu mai putem recunoaște marile manipulări, decât rar și destul de greu, deoarece ele au devenit o parte din cotidian și nu mai sunt recunoscute ca atare. Cel care a identificat cel mai simplu și mai amplu sistem de manipulare major, a fost psihologul elvețian Jean Piaget. El a recunoscut în sistemul educațional din fiecare țară o manipulare a elevilor, studenților, menită a-l obișnui pe individ cu rigorile și regulile vieții de adult și traiul într-o societate care se bazează pe legi.

Fiecare țară are propriul sistem educațional care se află în strânsă legătură cu tradițiile și valorile pe care poporul respective se sprijină sau le-a cultivat. Cel mai important lucru pe care școala îl transmite individului este simțul responsabilității. Apoi este adaptarea la un program strict care îi este impus, deși el nu simte acest lucru: orar, vacanțe, programe școlare. Deoarece fiecare societate modernă tinde spre a avea în posturile cheie cei mai buni și mai calificați oameni care o compun, încă din școală copiii sunt învățați cu spiritul de competiție care constă în recompense la terminarea unor perioade de studiu bine stabilite:premii, burse.

Istoria a dovedit că sistemele democratice sunt mai bune decât cele totalitare. În America, de exemplu, se pune accent pe dezvoltarea capacităților individuale, pe un fel de “ajută-te singur!”. Americanii sunt învățați să se descurce singuri și să se bazaze pe forțele proprii. În communism se urmărea uniformizarea tuturor indivizilor pentru a-I pregăti pentru ideologia pe care o dezvolta sistemul. Uniformele școlare erau obligatorii, tocmai pentru a crea acea uniformitate. Inclusiv programele școlare erau politizate pentru a se inocul ideologia comunistă de la cea mai fragedă vârstă. În sistemele democratice, din contră, cei care poartă uniforme sunt elevii unor colegii particulare cu pretenții, tocmai pentru a le da acestor tineri un sentiment de individualitate. La fel se întâmplă în armate unde uniforma este obligatorie pentru a uniformiza indivizii, în acest fel soldații răspund mai ușor la comenzi și ordine, deci sunt mai lesne de controlat.

Din punct de vedere al mentalității cultivate, popoarele din estul Europei se aseamănă mai mult cu civilizațiile asiatice decât cu cea americană. Bogdan Ficeac ne oferă un astfel de exemplu: “Istoria Statelor Unite, așa cum este ea prezentată în The World Almanac, cel mai răspândit compendiu despre “starea națiunii”, reactualizat în fiecare an, începe la 1492,…trebuie observat că trecutul popoarelor ce au stăpânit acele ținuturi înainte de venirea lui Cristofor Columb nu este luat în calcul, dovadă că până și în sistemele cu o democrație avansată prezentarea istoriei are o tentă subiectivă.” (Bogdan Ficeac-Tehnici de manipulare, pagina 46)

Popoarele europene, mai ales cele de sorginte latină, se mândresc cu trecutul lor, începând cu istoria antică, și pun mult mai multă valoare pe tradiții decât o fac americanii.

În capitolul cu care debutează această lucrare afirmam că voi reveni asupra experimentelor efectuate de agențiile de spionaj. Sunt cunoscute exemplele din timpul Războiului Rece, când tehnologiile neconvenționale sau aspectele mai „întunecate” ale psihicului uman nu au rămas neexplorate. Orice putea da un cât de mic avantaj asupra inamicului a fost luat în calcul și studiat. Este cunoscut proiectul CIA care încerca să controleze mințile cetățenilor prin unde emise de transmițătoare speciale, infestarea orașelor cu viruși mai mult sau mai puțin inofensivi pentru a studia aria de răspândire și imunitatea oamenilor, toate acestea în cazul unui război cu arme nucleare, bacteriologice sau chimice.

Academicianul român Eugen Macovschi a imaginat o teorie conform căreia universul era structurat în patru părți:

universul fizic – materia minerală, organică, lipsită de viață

universul biosic – materia vie, însă doar plantele și animalele

universul noesic – aparține ființelor dotate cu inteligență, oamenilor

universul enisic și multele sale niveluri superioare – cuprinde ființe superioare oamenilor pe care capacitatea noastră de a raționa nu le poate percepe și nici înțelege

1.2 Principalele tehnici de manipulare

Pentru a-și atinge țelul propus, un manipulator apelează în mod conștient la procedee bine definite de psihologia modernă. Diversele teprii despre tehnicile manipulative au prins contur mai ales în prima jumătate a secolului trecut, când a avut loc o explozie în domeniul cerectării psihicului uman, a relațiilor sociale și a interacțiunii omului cu diversele acțiuni ale sale sau care se răsfrâng asupra sa.

În cele ce urmează, vom aborda și exemplifica tehnici clasice de manipulare ca: piciorul în ușă, ușa în nas, amorsarea sau teoria angajamentului, precum și tehnici de manipulare moderne apărute o dată cu dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de informare. Dezinformarea, discreditarea, propaganda sau războiul informațiilor fac parte din arsenalul modern al manipulatorilor. „Dar, în măsura în care contemporanii noștri iau cunoștință de importanța informației ca atare, în măsura în care înțeleg că nu au deloc de-a face cu fapte care sunt încăpățânate ci cu idei, ei devin în mod firesc îndemnați să răspândească informațiile care le sunt favorabile și să le disimuleze pe cele nefavorabile. (Vladimir Volkoff – Tratat de dezinformare, pagina 235)

Amorsarea sau low-ball

Constă în a determina potențialul manipulat să ia o decizie în favoarea scopului urmărit de manipulator prin a-i ascunde unele neajunsuri sau prin a-i prezenta avantaje fictive. Potrivit lui M. D. Carlson, această tehnică este cunoscută în țările anglo-saxone ca low-ball și este des folosită în SUA în vânzarea automobilelor. După cum am afirmat în definiție, tehnica amorsării poate fi folosită în două moduri pe care le vom exemplifica în cele ce urmează.

Joule și Beauvois ne prezintă un alt experiment ce o implică pe Doamna O. Aceasta dorea să-și schimbe o canapea și cu greu își convinge soțul să accepte să-i dea banii. La magazin observă o canapea la un preț rezonabil, de culoare verde, care se și potrivea cu nuanța în care erau vopsiți pereții sufrageriei. Vânzătorul îi recomandă una mai scumpă, roz, și care era însoțită de o lampă – cadou foarte scumpă pe care Doamna O. Decide să o achiziționeze. Numai că în momentul în care a vrut să achite suma pentru canapeaua roz, șeful de raion îi aduce la cunoștință că oferta a fost valabilă doar pentru primii zece cumpărători și s-a epuizat. Cu toate acestea, Doamna O. Persistă în decizia de a achiziționa canapeaua roz, deși nu poate beneficia de lampa – cadou și nici culoarea acesteia nu se potrivește cu zugrăveala din sufragerie. În acest caz, Doamna O. Este manipulată de vânzător printr-o minciună, element care în alte cazuri se poate dovedi un inconvenient major în realizarea unei manipulări.

Cel de-al doilea mod este prin ascunderea unor detalii semnificative. Să presupunem că, în cadrul aceluiași experiment cu Doamna O., vânzătorul a uitat să menționeze că prima canapea era însoțită de o garanție de doi ani iar cea roz era din imitație de piele și nu avea nici un fel de garanție, deși era mai scumpă. În plus, în cazul canapelei verzi transportul era asigurat de magazin și niclus în prețul de vânzare.

Pe lângă cele două modalități de mai sus, amorsarea poate fi executată și prin tehnica amăgirii. Să presupunem că observăm în vitrina unei librării o carte pe care o căutăm de foarte mult timp. Însă, când dorim să o achiziționăm, vânzătorul ne spune că toate exemplarele s-au epuizat și a fost făcută o nouă comandă, dar care nu a sosit încă. În schimb ne propune o altă carte, semnată de același autor și care este tipărită în condiții grafice deosebite, pe care o achiziționăm. Tocmai am fost manipulați iar procedeul folosit este tehnica amăgirii.

Piciorul în ușă

Această tehnică este relativ simplă și se află la îndemâna oricui. Poate am folosit-o însă fără ca să ne dăm seama de acest fapt. Ea are două faze. În prima, manipulatorul formulează o cerere simplă, greu de refuzat de către viitorul manipulat. Tocmai această cerere este cheia întregului procedeu. O dată ce a fost făcut acest pas, manipulatorul prezintă o nouă cerere aceleiași persoane, mai grea, dar care are toate șansele de a fi acceptată. Iată un exemplu care s-a întâmplat de atâtea ori în lume gazetarilor.

Colegul vostru de la secțiune economică este bolnev iar pe adresa redacției a sosit o invitație la o conferință de presă pe o temă economică, ce va dura cam un sfert de oră. Redactorul șef vă cere să mergeți în locul colegului bolnav, mai ales că durează doar un sfert de oră. Dacă aveți dispoziția necesară și timp acceptați de cele mai multe ori. Peste două zile, pe adresa redacției sosește un fax cu o altă invitație la o masă rotundă de câteva ore, pe aceeași temă ca și conferința de presă. Deși responsabilul cu pagina economică este prezent la locul de muncă, redactorul șef vă cere tot vouă să mergeți deoarece sunteți „în temă” cu ceea ce se va discuta acolo. V fi foarte greu să-l refuzați deoarece argumentele sale sunt solide și perfect logice. Dacă acceptați veți fi manipulați prin tehnica piciorului în ușă. Prima cerere prezintă un comportament puțin costisitor, ușor de acceptat, dar vital pentru formularea și acceptarea celei de-a doua cereri.

Ușa în nas

Este poate cea mai eficientă tehnică de manipulare atunci când se aplică pe un singur individ sau unui număr restrâns de membri ai unui grup, comunități, etc. Condiția esențială de care depinde reușitaacestui procedeu este ca totul să se desfășoare într-o scurtă perioadă de timp.

Cea mai eficientă manipulare a presei „independente” din România s-a desfășurat în anul 1995 și este amplu discutată de Bogdan Ficeac. Studiul de caz se bazează pe procedeul trântitului ușii în față pe care îl voi aborda în cele ce urmează.

În toamna anului 1995, Parlamentul a reînceput discutarea noului Cod Penal. Partidul de guvernământ, PDSR, și-a intensificat presiunile pentru a introduce în textul codului a patru articole (205, 206, 238, 239) care se refereau la delictele de presă pe care le-ar putea comite jurnaliștii și pedepsele pentru aceste infracțiuni. Era vorba de calomnie și ofensă adusă autorității, printre altele. Protestele presei nu s-au lăsat așteptate prea mult. Ziariștii protestau împotriva neconstituționalității acestor articole, faptul că se crea un precedent periculos și numai în România existau pedepse atât de mari pentru ziariști ca cele ce urmau să fie trecute în noul Cod Penal. La scurt timp, un grup de gazetari de la un cotidian central au venit cu ideea ca articolele incriminate să fie înlocuite cu unul singur numit „delictul de presă”, fiind absolut convinși că ei sunt cei care au venit cu ideea „salvatoare”. În același timp ofensiva PDSR s-a întețit iar directorii principalelor cotidiane au fost convocați de urgență la Palatul Cotroceni la o „ultimă și decisivă” întălnire cu președintele partidului de guvernământ, actualul președinte al României, Ion Iliescu. Sub presiunea momentului, gazetarii de la cotidianul central nu au mai avut timp să analizeze propunerea pe care ei înșiși au făcut-o privind delictul de presă. Propunerea ziariștilor nu numai că nu îi proteja dar crea și un precedent deosebit de periculos. În plus ar fi reprezentat o victorie clară a puterii asupra presei independente. Dacă Iliescu ar fi susținut în continuare cele patru articole inițiale, reprezentanții presei ar fi venit imediat cu alternativa „delictului de presă”, ceea ce s-a și întâmplat. Codul Penal ar fi urmat să conțină articolul așa cum ar fi fost propus de gazetari iar dacă s-ar fi ridicat obiecții ulterioare asupra conținutului răspunsul ar fi fost simplu: „Voi l-ați cerut, noi n-am făcut altceva decât să vă acceptăm dorința”. (Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare, pagina 58)

Numai că directorii principalelor cotidiane s-au întâlnit cu o seară înainte de cea „decisivă” și au hotărât să renunțe la ideea cu delictul de presă și să nu cedeze la nici nu fel de presiune din partea puterii, ceea ce s-a și întâmplat. Oricum, noul Cod Penal a căzut la votul Parlamentului fiind trimis spre reformulare.

Anomia

Conceptul de anomie provine din grecescul a nomos care înseamnă fără lege și a fost introdus de către reputatul sociolog francez Emile Durkheim în 1893. „Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale și juridice menite să organizeze viața economică și socială”. (Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare, pagina 48)

Anomia este un efect al marilor manipulări. Individul este integrat într-un anumit sistem care are regulile sale precise. În cazul în care au loc grave seisme pe scena politică și socială, întregul sistem de valori după care se ghida individul se prăbușește.

Cel mai bine s-a observat acest fenomen în timpul revoluției din 1989, în România. Dictatorii nu mai erau la putere, armata fraterniza cu demonstranții, peste tot erau teroriști care trăgeau în populație, apa potabilă din multe orașe era otrăvită. Toate aceste zvonuri, dintre care doar unele s-au confirmat, au avut rolul de a dezinforma individul care și-a pierdut sistemul de valori în care credea. Se vorbește de o generație de sacrificiu de după 1989 datorată adaptării la noile reguli ale unei societăți democratice, atât din punct de vedere economic, cât și social, politic sau economic.

Nu sunt puțini aceia care afirmă că revoluția a fost furată. Înclin să le dau dreptate prin prisma anomiei. Deoarece toți românii și-au pierdut orientarea în acele zile de decembrie, cei care au știut să profite de pe urma confuziei și să manipuleze, au făcut-o. Tot vechii nomenclaturiști au condus România după revoluție deoarece au profitat de ocazie și și-au impus voința.

Anomia este una dintre cele mai periculoase tehnici de manipulare. Ea poate fi provocată intenționat. Amintindu-ne dimensiunile acelor zile din 1989 și confuzia care domnea, zecile de morți, ne arată cât suntem de vulnerabili ca și societate. Această tehnică este aplicată și în cazul loviturilor de stat, când ordinea de facto este răsturnată pe calea armelor.

Un sondaj efectuat în 1994 în țara noastră arăta că 88% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 29 de ani sufereau de anomie.

Dezumanizarea

Dezumanizarea este una dintre cele mai simple tehnici de manipulare utilizate, însă efectele sale în timp sunt cel puțin la fel de eficiente ca și în cazul celorlalte metode manipulative. Dezumanizarea presupune pierderea în anonimat, fie el al unei organizații sau societăți. Individul se simte eliberat de constrângerile morale pe care le-ar avea în cazul unui comportament normal în societate. Efectul este un comportament deviant de la normele de conviețuire, fără ca individul să își poată da seama de ceea ce face. Creșterea agresivității este consecința directă a acestui comportament deviant.

Psihologul Robert Watson a observat în anul 1973, în cadrul unui studiu pe care l-a efectuat asupra a 24 de culturi din lumea întreagă, că războinicii care poartă măști pe față sau se vopsesc înainte de a pleca la luptă vor comite mai multe acte de sadism și vor omorî mult mai multe persoane decât un războinic care nu adoptă aceste „deghizări”.

Dezindividualizarea este o tehnică de manipulare folosită din cele mai vechi timpuri, fiind cunoscute o sumedenie de cazuri consemnate și în analele istoriei. Să ne aducem aminte că membrii celebrei organizații din SUA, Ku-Klux-Klan, în timpul „vânătorilor” și al represaliilor asupra populației de culoare purtau măști albe țuguiate ca și robe lungi cu însemnele crucifixului pe ele. În oricare armată a oricărei țări din lume, soldații poartă aceeași uniformă, tocmai pentru a-i dezindividualiza și a-i face mai maleabili și obedienți la comenzile primite de la superiori. În unele sisteme totalitare, de exemplu Coreea de Nord sau Albania, toată populația era obligată să poarte aceeași uniformă „muncitorească” pentru crearea unei uniformități și pierderea individului în anonimat.

Bogdan Ficeac readuce cititorului în atenție experimentele efectuate în primii ani ai „Războiului Rece” de către Central Intelligence Agency. În cadrul acestor experimente au fost cooptați de bună voie nume sonore ale științei și care în numele aceluiași progres al științei au fost capabili de orori greu de închipuit. Experimentatorii puneau baza pe tehnici neconvenționale, „precum hipnoza, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri (LSD), pentru a obține un control total asupra gândirii și comportamentului subiecților. (Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare, pagina 43)

Experimentele desfășurate nu numai că violau orice etică profesională sau morală dar se soldau, de cele mai multe ori, cu decesul sau infirmitatea permanentă a „cobailor umani”. Rezultatele obținute în urma acestor experimente „de tip nazist” nu au corespuns așteptărilor și au încetat, dar surprinzător este faptul că unii dintre cei mai mari savanți americani au participat benevol la aceste atrocități, fără cea mai mică remușcare.

1.3 Manipularea prin mass-media

În trecut, lumea avea acces la informație prin intermediul tiparului, ulterior radioul a permis ca informația să fie difuzată într-o arie și mai largă cu o viteză uimitoare. Televiziunea a permis dezvoltarea acestui concept, telespectatorul fiind cooptat în desfășurarea activă a evenimentelor, în direct, prin intermediul camerelor de luat vederi.

În era vitezei, cel mai folositor bun a fost și continuă să rămână informația. De nenumărate ori s-a afirmat faptul că informația înseamnă putere. În foarte multe cazuri informația a fost utilizată cu celeritate în scopuri care contravin eticii morale, în interesul unor personaje care doresc faimă, putere și control al maselor. Hitler, Stalin, Mao sau Ceaușescu sunt exemple de notorietate. Aceștia au devenit emblematici prin cruzimea de care au putut da dovadă, dar și prin abilitatea de a manipula atât de ușor milioane de oameni.

Mijloacele din mass-media care au făcut posibile aceste fapte sunt radioul, televiziunea sau ziarele. Metodele folosite sunt dezinformarea, calomnierea și propaganda. Popoare întregi au fost manipulate de-a lungul istoriei.

Metodele contemporane de informare sunt prezente în viața de zi cu zi. Prin intermediul acestora oamenii sunt informați cu privire la faptele de interes general, le sunt conturate opiniile și, în unele cazuri ele determină evoluții la nivel global.

Manipularea reprezintă activitatea de influențare prin metode nonviolente a opțiunii unor persoane individuale și grupuri de persoane, astfel încât acestea să fie convinse că acționează pe baza realității și pornind de la premise corecte, conform ideilor și intereselor proprii.
Contrar imaginii fictive create, ele preiau o părere (argumentare, idee, evaluare) care nu le aparține, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace, iar scopul manipulării este inducerea unor reacții afective puternice (ură, loialitate, speranță etc), care să îi determine pe cei manipulați să ia decizii favorabile.

Ca o manipulare să fie cât mai eficientă, trebuie îndeplinite câteva condiții esențiale: numărul persoanelor care receptează mesajul să fie cât mai numeros, timpul între emiterea și receptarea mesajului să fie cât mai scurt, canalul de transmitere a mesajului să fie specializat în transmiterea de informații publicului larg.

Presa, atât cea scrisă, cât mai ales cea audio-vizuală îndeplinește aceste condiții. Ba, chiar mai mult, ea reușește, involuntar sau nu, să amplifice caracterul mesajului transmis de manipulator. În acest fel ea acționează ca o cutie de rezonanță mărind impactul pe care îl avea mesajul inițial. Un zvon preluat de un canal mediatic poate genera panică, revoltă iar consecințele acestui fapt pot deveni dezastruoase. Să ne aducem aminte un exemplu elocvent care stăruiește încă în mințile multor români, zilele triste ale lui decembrie 1989 cu revoluția transmisă în direct. Cel puțin o dată pe oră apăreau știri care avertizau populația că apa dintr-un oraș anume era otrăvită, că teroriștii încearcă să ocupe sediul televiziunii, aeroporturile, că trupe sovietice se află masate la granița de pe Prut și sunt gata să intervină, că în toate marile orașe se trage intens și există mii de morți și răniți, că cei care trag în armată sunt teroriști arabi, etc. Aproape toate s-au dovedit a fi false dar panica ce s-a instaurat în rândul populației cu greu a putut fi depășită. Este un caz clasic de dezinformare, organizată abil și precis de un aparat reacționar bine pus la punct iar televiziunea nu îndeplinea decât rolul unei cutii de rezonanță care prelua toate aceste zvonuri și le amplifica.

Capitolul 2 – Dezinformarea opiniei publice

2.1 Aspecte generale privind dezinformarea opiniei publice

Dezinformarea constituie „o tehnică ce permite dispunerea de informații generale fictive unor terți, determinându-i să întreprindă acte colective sau să răspândească judecăți dorite de dezinformatori”. Ea este coroborată de către unii dintre noi cu minciună sau informația eronată (și de fapt este și una și alta), iar în cadrul acestei tehnici de manipulare este foarte ușor de găsit țapi ispășitori care să fie vinovați de anumite fapte pe care nu le-au întreprins. Dezinformarea vizează prezența simultană a trei elemente:

– o manipulare a populației vizate, altfel ar fi intoxicare;

– mijloace deturnate, altfel ar fi propagandă;

– interese politice, interne sau externe, altfel ar fi publicitate;

Prin urmare, se formulează următoarea definiție: dezinformarea constituie o manipulare a cetățenilor, în scopuri politice, utilizând informații răspândite cu mijloace de deturnare.

Actele de dezinformare vizează orice ingerință asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți ,,ținte’’ în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social.

În mass-media dezinformarea are două dimensiuni: prima dimensiune este neintențională, și cealaltă intențională, cu referire la un anumit grup țintă.  Din punct de vedere intențional, dezinformarea poate fi evaluată în funcție de mesajele simbolice prin care sunt criptate informațiile din mesaj, aceste coduri putând fi exprimate prin limbajul natural, limbajul non-verbal (gesturi, mimică), simboluri concrete (culori, panouri, lumini) și simboluri abstracte specifice limbajului artificial (elaborat științific), precum: formule matematice, expresii logice etc. 

Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces de comunicare, intervenție ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social. Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează informații false. Etimologia cuvântului vine și susține această legătură. Desinformation (< rusă dezinformatsia “numele unei divizii KGB răspunzătoare cu propaganda neagră”). O altă definiție acceptată și destul de influentă este cea dată de R. Shultz și R. Godson(1986, p. 41, apud A. Gavreliuc, 2002, p.280) “conceptul descrie ansamblul informațiilor false, incomplete, eronate, care sunt îndreptate, alimentate, confirmate către o țintă ce reprezintă un individ, un grup sau o țară.”

De regulă, acțiunea de dezinformare presupune existența unei structuri sistemice alcătuită din : unul sau mai mulți comanditari, specialiști (planificatori și controlori), intermediari (agenții de influență) și relee.

Comanditarii – formează nivelul de decizie. Sunt cei care concep și proiectează conținutul mesajului, stabilesc țintele, atitudinile și comportamentele dezirabile care se caută a se obține. Aceștia sunt factori de decizie (guverna, state majore militare, partide politice, firme influente, organizații economice etc.) care pot solicita acest gen de operațiuni defensive (replică la atacurile adversarilor, mascarea propriilor eșecuri etc.) sau ofensive (angajarea într-o dezinformare). În cea mai mare parte cele două tipuri de operațiuni se întrepătund și se autoalimentează reciproc într-o banală logică circulară.

Specialiștii (experții) – nivelul de elaborare strategică. Reprezintă planificarea profesionistă a secvențelor tactice ale dezinformării. În această categorie găsim specialiști în comunicare, în tehnicile de influențare socială, sociologi, psihologi sociali, analiști politici etc.

Controlorii – nivelul de legătură. Sunt aleși dintre persoanele ce stabilesc o relaționare eficientă între comanditari și agenții de influență. Ei sunt “binevoitorii” care sugerează cine și în ce condiții ar fi dispus să participe la dezinformare. Au ca misiune racolarea subiecților interesanți din perspectiva derulării operațiunilor de dezinformare și de a comunica cu regularitate “efectele dezinformării”

Agenții de influență – nivelul de propagare penetrantă, releele. Indivizi care se bucură de prestigiu în grupul lor și care, datorită statusului de prestigiu, vor ajunge să propage mesajul cu eficiență sporită. Aceștia sunt recrutați din rândul liderilor de opinie, persoane cu prestigiu academic, științific, cultural. Tehnicile uzuale în vederea racolării lor sunt : șantajul (“fiecare are ceva de ascuns”) sau cumpărarea (“fiecare are prețul lui”) .

Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul (ținta), dar acesta poate să fie diferit de individul, structura, grupul, instituția care dorește dezinformarea. Tintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societății, cât și indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influența decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfășurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, decaracteristicile tintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informațiilor vehiculate.

Dezinformarea, ca fenomen malign, nedorit, dar totuși real în procesele comunicaționale contemporane de masă, poate fi surprinsă și din perspectiva analizei tipurilor de informație și a mijloacelelor de alterare ale acesteia, respectând nivelurile de abordare propus de H. Lassewell : analiza sursei sau a emițătorului (control analysis), analiza mesajului (content analysis), analiza canalelor de comunicare (media analysis), analiza receptorului sau a destinatarului (audience analysis) și analiza efectelor comunicării (effect analysis). Acest set de modele va fi înbunătățit de P. Lazarsfeld, L. Berelson și H. Gaudet (1948) care aduc amendamentul luării în considerare și a contextului social (nuclee organizatoare de opinii – teoria celor doi pași în comunicare).

Plecând de la dimensiunile informației (sintactică, semantică (intențională sau realizată) și pragmatică), se pot intui alte căi de dezinformare : manipularea contextelor receptorului prin modificarea, la nivel sintactic, a conținutului mesajului; distorsionare semantică, prin apelul la moduri de decodificare neadecvate, dar cladite pe baza unor convenții sociale acceptate; reglarea efectului conținutului informativ asupra receptorului prin dozarea, organizarea, modificarea mesajului etc. Nu trebuie ignorat aspectul legat de gradul de valabilitate a informației, adică verosimilitate (caracterul plauzibil sau absurd) și/sau autoritatea sursei (prestigiul cunoscut de către receptor), aspect ce ține de componenta socială a procesului comunicațional.

Dezinformarea are deci un caracter deliberat (în comparație cu zvonul) și presupune, în general, circulația unor informații false, create deliberat, construite, manipulate strict de un grup de specialiști etc. Poate fi o componentă a propagandei, cum zvonul poate fi o subspecie a dezinformării. Dezinformarea este practicată de toate marile puteri și reflectă o realitate a politicii internaționale pe parcursul istoriei schimbându-se doar mijloacele, mizele și strategiei acesteia. Structura sistemului social în societățile moderne este puternic influențată de raportul dintre informare și dezinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spațiul social respectiv. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde se poate atinge, frontal, toate segmentele de opinie ale spațiului social.

2.2 Dinamica grupurilor prin informarea/dezinformarea opiniei publice

Dezinformarea este percepută ca o “negare” a informării sau, mai bine spus, ca o asimilare de informații false, o intoxicare informațională. În opoziție cu informarea, dezinformarea nu vizează cunoașterea și poate fi nedeliberată, atunci când mesajele sunt transmise către public de către neprofesioniști sau deliberată, implicând o strategie care are ca efect transmiterea unor mesaje parțial sau total neadevărate, îndreptate spre anumite ținte relevante. Sub aspect neintențional, sursele de mesaje sunt deservite de neprofesioniști. Valeitarismul acestora sau diletantismul celor ce transmit aceste mesaje pot servi la colorarea senzațională a conținuturilor, cu intenția de a stârni curiozitatea și interesul unor segmente cât mai largi de opinie.

Informarea se poate defini ca procesul de transmitere a conținutului unui mesaj dinspre un emițător individual sau colectiv înspre un receptor individual sau colectiv prin care se sporește nivelul acestuia de cunoaștere asupra unor obiecte, procese, fenomene sau acțiuni sociale. După cum am văzut, scopul oricărui act comunicațional este de a transmite informație. Umberto Eco spune despre informație ca este cantitatea de noutate ce poate fi transmisă prin comunicare, fie că e deținută implicit de către o sursă, fie că e generată de un sistem de decodificare și reprezintă o variabilă direct cuantificabilă a acestui proces. Se pot distinge cinci tipuri de informație (în funcție de localizarea, în cadrul tripletelor semnal-semn-mesaj sau emițător-mesaj-receptor, a consistenței informaționale ) :

informația deținută de sursă – ceea ce emite sursa în plus față de ceea ce cunoaște receptorul.

informația generată de sistemul de codificare – plusul de informație datorat tratarii în cheia proprie emițătorului a unor evenimente cunoscute atât de receptor cât și de emițător.

informația transmisă mecanic – prezența mesajului ca atare prin prezența implicită a mesajului.

informația datorată traducerii în semne a unui semnal (eveniment).

informația nulă – redundantă

În acestă clasificare se pot regăsi astfel toate nivelurile invocate de Lassewell și, fără a intra în detaliile legate de fiecare tip de analiză propus de autor, putem intui faptul ca primele patru forme pot fi manipulate iar încărcătura informativă poate fi “gestionată”, în mod premeditat, de către emițător. Codurile pot fi exprimate prin limbaj natural, limbaj non-verbal, simboluri concrete și simboluri abstracte.

Consecintele comunicarii se datoreaza unor efecte de prag care dau nastere unei convergente a tehnicilor si tehnologiilor alta data bine delimitate: retelele de cablu TV, retelele telefonice si retelele de transmitere de date, sustinute de traductibilitatea cvasi-totala a culturii în informatie digitala.

Avantajele comunicării în masă

Facilitează un schimb de ganduri sau idei

Prin dimensiunea sa, facilitează împrăștierea informației, crește viteza cu care un mesaj se propagă

Este o modalitate de a lega părți discontinue ale vieții sociale

Alimentează nevoia de reducere a certitudinii

Diminuează stressul cotidian

Compensează anumite frustrări

Sprijină efortul de autoidentificare

Are rol de supraveghere publică

Denunță și sacționează formele de devianță socială

Raspunde unor așteptări specifice cu grade diferite de satisfacție

Mesaje complexe, cantitate mare de date

Oferă alternative substanțiale

Mediază raporturi dintre stat și public și dintre individ li mass-media

Reperează, selectează, evaluează, prezintă evenimente etc.

Dezavantajele comunicării în masă (din perspectiva destinatarului)

Relaționarea între sursă și receptor este de obicei univocă. Publicul este aflat sub controlul direct al comunicatorului

Conținuturile comunicării sunt generate de nevoile publicului, deci informația va fi prelucrată cât să satisfacă aceste nevoi

Profesionalizarea substanțială a specialiștilor din mass-media are și efecte negative, deoarece instituțiile furnizoare de mesaje sunt ghidate de criteriul eficinței

Transformă cotidianul în senzațional

Deformează percepția asupra lumii reale

Crează (uneori involuntar) modele false, „proaste”, pentru publicul care se expune, dar care nu are capacitatea de a selecta și prelucra informația (copiii, bolnavii etc.)

Mesajul, oricât de obiectiv se vrea, este distorsionat încă de la sursă (subiectivitatea creatorului)

Crează efecte de dependență de natură cognitivă, afectivă și comportamentală

Poate induce ușor dezinformarea pentru anumite tipuri de public

Produce modificări, facilitări sau întăriri a unor opinii sau convingeri ce pot fi greșite, periculoase social etc.

Poate manipula publicurile prin modificarea, schimbarea contextualității unui evenimet, știre etc.

Manipularea reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie.

Formele si modurile generale de manipulare : persuasiunea, dezinformarea, intoxicarea (prin minciună, zvon etc.)

Persuasiunea.Prin persuasiune înțelegem acțiunea de a convinge intr-un mod sau altul pe cineva sa facă sau sa aleagă un lucru. Este actiunea prin care autorul unui mesaj sustine o idee, incercand sa convinga auditoriul. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsa de „necesitatea” sau „importanta” aparenta a acțiuni sau lucrului respectiv.

Persuasiunea nu contine intentionalitate negativa (nu ascunde fapte ci le evidentiaza doar pe cele favorabile); ea tine de forta argumentarii, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul in care acesta este capabil sa-si puna intr-o lumina cat mai buna ideea sustinuta. Datorita structurii sale complexe si a limbajului specific, care imbina forta cuvantului cu atuurile artei actoricesti (tonul, mimica, expresivitatea miscarii), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare in masa.

       Este stiut ca oamenii simt nevoia de a rasplati favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declansa sentimente de indatorire, si ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se elibera de povara psihologica a datoriei. Pentru a realiza aceasta eliberare, oamenii devin mai doritori sa intoarca favorul, chiar unul mai mare decat cel pe care l-a primit.

       Principiul reciprocitatii consta in nevoia de a rasplati un favor, fie el cerut sau nu, imediat dupa acceptarea acestuia. Aceasta caracteristica umana transcede orice diferente culturale sau rasiale, indiferent si de natura respectivului favor (care poate fi orice, de la un simplu zambet pana la munca fizica sau mici atentii). Acest principiu este usor de folosit: ofera ceva, si asteapta-te (sau da o idee despre cum) sa fii rasplatit. O alta modalitate eficienta de folosire a acestui principiu este metoda "usii-n nas".

       Un alt principiu util este cel al angajamentului si concordantei. Oamenii vor face aproape orice incercand sa pastreze ideile care sunt in concordanta cu cele pe care le-au avut anterior. Cand vor lua public o atitudine, toate actiunile ulterioare vor fi in concordanta cu atitudinea manifestata anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe care individul incearca sa le evite cu orice cost; deci va face orice ca sa se arate solidar cu actiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda "piciorului in prag". Pentru a obtine realizarea unei cereri, este nevoie doar sa lansezi mai inainte o serie de doua-trei alte cereri mai mici, de aceeasi natura cu cea reala.     

Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru ca ei cred intr-un anumit adevar despre ei insisi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzeaza anumite tipuri de comportament. Daca cineva isi atribuie intern o caracteristica, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristica. Daca seful ii va spune angajatului ca il considera o persoana competenta si care lucreaza mult, angajatul isi va atribui inconstient caracteristica de om care lucreaza mult, si se va comporta ca atare. Iata cum pana si o simpla declaratie poate conduce la surprize!

       Metoda sarmantului. Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape si nu se bazeaza pe acrobatii verbale. Ea functioneaza pentru ca in mod deschis oferi concesii, manifesti dorinta de a asculta si validezi ideile subiectului-tinta. Acesta are libertatea de a decide; iar tu nu ii ingreunezi gandirea cu un nor de ceturi verbale. Este cea mai etica dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar in acelasi timp si cea care necesita cel mai mult timp pentru a fi realizata.       

Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces de comunicare, intervenție ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social.

Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează informații false. Etimologia cuvântului vine și susține această legătură. Desinformation (< rusă dezinformatsia “numele unei divizii KGB răspunzătoare cu propaganda neagră”).

Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul (ținta), dar acesta poate să fie diferit de individul, structura, grupul, instituția care dorește dezinformarea. Tintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societății, cât și indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influența decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfășurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile tintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informațiilor vehiculate.

Dezinformarea, ca fenomen malign, nedorit, dar totuși real în procesele comunicaționale contemporane de masă, poate fi surprinsă și din perspectiva analizei tipurilor de informație și a mijloacelelor de alterare ale acesteia, respectând nivelurile de abordare propus de H. Lassewell : analiza sursei sau a emițătorului (control analysis), analiza mesajului (content analysis), analiza canalelor de comunicare (media analysis), analiza receptorului sau a destinatarului (audience analysis) și analiza efectelor comunicării (effect analysis). Acest set de modele va fi înbunătățit de P. Lazarsfeld, L. Berelson și H. Gaudet (1948) care aduc amendamentul luării în considerare și a contextului social (nuclee organizatoare de opinii – teoria celor doi pași în comunicare).

Dezinformarea are un caracter deliberat (în comparație cu zvonul) și presupune, în general, circulația unor informații false, create deliberat, construite, manipulate strict de un grup de specialiști etc. Poate fi o componentă a propagandei, cum zvonul poate fi o subspecie a dezinformării.

Dezinformarea este practicată de toate marile puteri și reflectă o realitate a politicii internaționale pe parcursul istoriei schimbându-se doar mijloacele, mizele și strategiei acesteia. Structura sistemului social în societățile moderne este puternic influențată de raportul dintre informare și dezinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spațiul social respectiv. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde se poate atinge, frontal, toate segmentele de opinie ale spațiului social.

Intoxicarea

Forma de dezinformare, intoxicarea consta in suprasaturarea surselor cu informatie falsa, in blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste fie pentru a pregati opinia publica pentru o lovitura de proportii, fie pentru a discredita un mesaj corect asteptat. Instrumentele sale de baza sunt zvonurile, barfele si comunicatele tendentioase. Intoxicarea este operatia de "anesteziere" a publicului in scopul acceptarii unei diversiuni majore sau pentru a-l face neincrezator, ostil in fata unui adevar care urmeaza a fi comunicat.

Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevarate razboaie
ale imaginii, din care iese invingator cel care a investit cel mai mult in propria sa imagine si care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt.

Minciuna

O specie mai puțin tratată, de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un concept cu puternice amprente morale și culturale, subiectul nu a interesat, până acum câțiva ani, decât pe filosofi, teologi, antropologi și pe psihologi (s-au făcut studii cu precădere pe copii). Este ciudat deși putem spune că întâlnim minciuni pretutindeni, atât în public, cât și în viața privată, la orice nivel social și în toate socitățile trecute sau prezente.

Zvonul

Zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea.

Zvonurile care sunt lansate în circulație au o funcție dublă :

funcție explicativă

funcție de atenuare a anumitor tensiuni emoționale.

Circulația lor este dependentă de contextele societale, de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităților. Lucrările lui Allport și Postman (1965) au pus în evidență trei legi de transmisie a zvonurilor:

legea sărăciei (a nivelării) – pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să fie tot mai scurt, mai ușor de înțeles și de relatat.

legea accentuării – anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în semnificația acestuia

legea asimilării – informația se conservă și se reorganizează în jurul unor motive centrale. Asimilarea se poate face la tema centrală, prin condensare, anticipare sau prin stereotipuri verbale.

Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individului, apartenenței sociale sau rasiale, prejudecăților personale ale celui care le transmite. Individul care propagă zvonul se lovește de dificultatea de a sesiza și de a reține în obiectivitatea lor elemente ale lumii exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le adapteze și să le structureze conform modelului lor de înțelegere și în funcție de interesele personale.

Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară, serpuiesc, mocnesc, circulă. Circulația zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii și a incertitudinilor în fața unei situații ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât cea din urmă este mai săracă, incompletă sau puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv în societățile totalitare zvonurile au o mare răspândire (informația oficială este gestionată strict). Circulația zvonurilor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei informații. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial. Paralel sau uneori în opoziție cu informația oficială, zvonul o contestă, propunând alte realități. Așa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desființat”. El va reprezenta un mijloc de comunicare complementar, dar și o informație paralelă, așadar necontrolată.

Pentru profesioniștii din media lipsa de control a zvonului evoca spectrul unei defecțiuni a fiabilității informației, defecțiune ce trebuie eliminată. Pentru cetațean și pentru omul politic, lipsa controlului denotă lipsa cenzurii și accesul la o realitate obscură sau ascunsă.

În spațiul cultural românesc trebuie amintită, ca aproape identificându-se cu zvonul, bârfa. Aceasta are aceleași motivații psihologice (emoționale, afective, cognitive), putând fi percepută ca un laborator de producție a zvonurilor.

Modurile de manipulare specifice televiziunii.

Micul ecran are o forta manipulatoare cu atat mai mare cu cat se bazeaza pe credibilitatea conferita de imagine (ceea ce omul a vazut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic).

Tipuri de manipulare televizată:

Manipularea prin imagine

Manipularea prin filmare

Manipularea prin montaj

Manipularea prin comentariul din off

Manipularea prin paginatie

Manipularea prin omisiune

Manipularea prin zvonuri mediatice

Manipularea prin cenzura

Manipularea prin procedeul "a ascunde aratind"

Manipularea prin charisma

Manipularea prin jurnalisti

Manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare

Elementele specifice diferitelor tipuri de productii de televiziune

Manipularea opiniei publice intr-un talk-show, dezbatere, documentar, ancheta in scopul partinirii uneia dintre partile implicate se poate face prin darea cuvantului in majoritatea timpului reprezentantilor acelei parti, acordarea acestora a dreptului de a avea interventii mai lungi si intr-un spatiu de prezentare mai larg, sublinierea actiunilor lor pozitive si minimalizarea faptelor benefice ale partii adverse etc.

Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare

Comunicarea non-verbala este un proces complex care include omul, mesajul, starea sufleteasca, miscarile trupului si cei cu care se intra in relatie. Informatiile legate de aceasta
comunicare foarte complexa au ajuns sa fie studiate si insusite de aproape toate persoanele publice sau aflate in functii de conducere (fie manageri de intreprinderi, fie politicieni, vedete de cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale manipularii in dialoguri si negocieri sunt vocea, privirea, gesturile, pozitia corpului (postura), distanta si buzele.

Desi pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicarii non-verbale deoarece poate fi modulata pe o scara foarte larga. Vocea se compune din 3 elemente esentiale, care pot capata un nivel de variatie diferit in functie de modul in care la folosim:

-ritmul (ce poate alterna de la incet la rapid)

-volumul (care poate varia de la mic la mare)

-tonul (a carui gama oscileaza de la ascutit la grav).

Impactul pe care elementele comunicarii il au in cadrul unui dialog sau al unei dezbateri este urmatorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, insa au impact mai scazut fata de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare in cadrul procesului de comunicare iar posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare in desfasurarea comunicarii interpersonale dar si posibilitatile cele mai reduse de control.

Atat limbajul trupului cat si metalimbajul (cuvintele si expresiile care pot releva adevaratele atitudini si ganduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuitia, "al 7-lea simt", presimtirea ca vorbitorul nu spune ceea ce gandeste. Metalimbajul permite indivizilor sa ii manipuleze pe altii fara ca acestia sa-si dea seama. In conversatiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depaseste 7%. Se spune ca noi auzim jumatate din ceea ce se spune, ascultam cu atentie jumatate din ce am auzit si ne amintim jumatate din ce am ascultat

Capitolul 3 – Manipularea prin religie

3.2 Prezentarea istoricului manipulării în religia universală

Cu 535 de mii de ani în urmă când omul primitiv nu cunoștea semnificația fenomenelor naturii, acesta a pus pe seama divinității toate evenimentele pe care nu și le putea explica din dorința de a crede în ceva superior și astfel a apărut prima religie, Animismul. Oamenii au invocat câte o zeitate pentru toate lucrurile elementare din proximitatea lor, deci prima religie a fost politeistă, așadar, omul fiind un animal rațional, supus de sentimente de frică, de inferioritate a apelat la zei pentru a știi că e protejat de un personaj divin, de ceva mai presus de oameni. Cunoștiințele astrale reprezintă a doua parte din istoria religiilor antice întrucât în urmă cu 8000 de ani când mintea omului s-a distanțat de instincte și a început să cunoască mediul înconjurător religia a fost pusă pe seama astrelor cerești. S-a descoperit faptul că vechii sumerieni au observat că astrele revin la poziția inițială după o perioadă ciclică. 

Modernismul reprezintă a treia etapă a religiilor, iar credința în divinitate este inclusă ca parte integrantă în cadrul mai multor religii, cele mai importante fiind creștinismul și islamismul, prin urmare fiecare religie are modalitatea ei de a acorda o semnificație lucrurilor, de aici rezultă diferența între popoare și implicit actele beligerante.

Primul document religios datează din perioada sumerienilor cu 3500 de ani înaintea erei noastre și se numește Epopeea lui Ghilgameș. Egiptenii, o populație emerită în ceea ce privește medicina, astrologia și științele exacte au preluat Epopeea lui Ghilgameș modificând-o și numind-o Cartea Morților. Astfel, cu 2300 de ani î.e.n a apărut o nouă carte sfântă în fața căreia oamenii își onorau zeii. Al treilea document religios de mare importanță a fost început de un om simplu care a crescut la curtea faraonului, pe nume Moise care avea acces la toate manuscrisele împăratului și care a preluat și adaptat religia, de aici rezultând creștinismul și implicit Biblia. Creștinismul își are sorgintea în Asia răspândindu-se în Imperiul Roman, ulterior în Europa și în Africa acesta răspândește un mesaj mai presus de segregările naționale, rasiale sau categorial-sociale. Propaganda creștină are un mesaj social care a câștigat o largă audiență în primul rând pentru că a propus o religie a săracilor, a celor jigniți și asupriți de semenii lor sau de soartă, dar și prin faptul că s-a fundamentat pe marile virtuți pașnice omenești și mai ales pe iubirea aproapelui. Creștinismul a evoluat din credința iudaică unde credința în Yahweh se baza pe profilul mesianic și sacrificiul de răscumpărare adică jertfa. Un principiu primordial al creștinismului constă în manifestarea toleranței față de alte religii sau față de puterea administrativă existentă în numele puterii supreme iubitoare, iertătoare și blânde: Dumnezeu-Tatăl aproape opus cu Yahweh, din care totuși s-a dezvoltat. Adoptarea creștinismului ca religie de stat a fost un act care ascundea interese politice și a fost implementată de către împăratul Constantin Cel Mare, nu din vocație religioasă ci din ambițiile sale politice exclusive, împăratul murind fără să fie creștin.

Origenes, un filozof grec considera pe Dumnezeu o entitate imateriala, perfecta si eterna si implicit nemarginita.Daca analiza Vechiul Testament Si Noul Testament realizam ca este o religie politeista deoarece sunt trei mai puteri supreme: Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Sfantul Duh. Iisus Christos devine in conceptia sa un fel de Dumnezeu secund, fiind creat de Dumnezeu Tatal care nu doreste se aiba nici un fel de legatura cu lumea materiala. Iisus Christos are misiunea de creatiei lumii materiale, de unde rezulta ideea de creatie continua a lumii succesive cu inceput si fara sfarsit.

Crestinismul a fost implantat in randurile slodatilor romani si in patura joasa a societatii care considerandu-se sclavi aveau nevoie de ceva care sa-i protejeze si sa-i ajute. Pana in momentul in care crestinismul ajunge o religie unica de stat ea se alimenta din sursele orientale. Persecutiile sistematice, lupta impotriva cultelor orientale in cadrul actiunii generale pentru distrugerea paganismului au inceput o data cu victoria si extinderea crestinismului. Deci prin religie imparatii Augustus, Nero chiar si Traian stapaneau o mare masa de oameni si isi intregeau jocurile politice si expansiunea.

Coranul, cartea sfanta a islamului a aparut cu 600 de ani inainte de Hristos fiind scrisa de Mahomed. Traditia, mai mult legendara decat mitologica precizeaza ca Mahomed a fost transportat in cer de o iapa cu cap de femeie si coada de paun, dupa acest lucru el este o persoana sacralizata.

La sumerieni avem acelasi lucru, Enkidu spunea ca a fost luat spre cer de o pasare imensa si dus la zei. Si in crestinism este o asemanare. Ea se intampla atunci cand Iisus se ridica la cer. Trei religii diferite au multe asemanari printre care si legatura dintre cer si Pamant unde cineva sau ceva vine din cer sub diferite forme, acestea fiind descrise de oameni diferiti sub forme diferite, totusi nimeni nu a vezut vreodata un zeu. Oamenii din acea vreme nu aveau cunostinte si asemanau lucruri inexplicabile cu divinitatea.

In toate religiile si in toate cartile sfinte sunt asemanari precum potopul sau eterna lupta intre bine si rau, lumina si intuneric, deci toate au aceeasi baza dar sunt interpretate diferit. Un exemplu, la vechii sumerieni care sunt baza religiilor mai evoluate si la majoritatea religiilor din lume potopul relatat exact ca in Biblie.

Evul Mediu reprezinta cea mai mare perioada in care religia stagneaza toate stiinele si evolutia omului. Aceasta perioada neagra in evolutie reprezinta trecerea de la sclavagism la feudalism, unde biserica deci preotii detineau puterea absoluta in stat. Toate statele crestine erau conduse de Vatican si plateau tribut acestuia pentru a putea incepe un razboi sau pentru a-si organiza viata interna.

Din anul 476 pana in 1453 pana la caderea Constantinopolului, aproape 1000 de ani biserica interzicea scrierea cu mai mult de 5 cifre deoarece un numar cu 6 cifre era considerat numarul Satanei. Multe din actiuniile oamenilor erau considerate impotriva statului si acestia erau asupriti sau li se atribuia pedeapsa capitala. Galileo Galilei a afirmat ca Pamantul este rotund si a fost amenintat de Vatican ca va fii ars pe rug pentru acesta afirmatie. El a fost obligat sa se supuna in fata unui tribunal public si sa infirme aceasta ipoteza, precum ca Pamantul e rotund si se misca. Dupa ce a spus in fata multimii ca este un neadevar a soptit: “E pur si muove” –“Si totusi se misca”ceea ce demonstreaza ca oamenii nu aveau nici macar drepul sa isi exprime opiniile pentru ca preotii si biserica le interzicea sa gandeasca! Matematica, medicina, astrologia si toate stiintele cunoscute atunci au stagnat. Pana la Renastere omenirea nu a cunoscut nici un avans in nici un domeniu ramanand cu cunostinte de la vechiile popoare.

Terorismul si religia – Placerea autodisrugerii

Religia a avut si are in continuare un efect negativ asupra omenirii, ea facand diferente de rasa, detarminand crime in societate si chiar razboiaie.

Coranul le vorbeste musulmanilor despre Jihad, razboiul safnt prin care ei vor stapanii lumea si religia lor va domina.

In zilele noastre religia nu isi mai arata adevarata fata, lasand jocurile politice sa rezolve totul. In Irak si Afganistan au fost si inca sunt razboaie determinate de economie, si religie. Razboiul dintre crestini si islamisti a inceput o data cu atentatul din 11 noiembrie 2001 din SUA si a continuat cu cel din Irak, Afganistan si atentatul din Spania. Inca doua trei atentate in marile capitale europene chiar si in Bucuresti si ne vom astepta la “o mare cruciada” impotriva islamului care va fii sters de pe fata Pamantului si se va putea spune ca “cuvantul lui Hristos” a biruit si i-a pus necredinciosi la pamant.

Tragic pentru omenire este faptul ca SUA are resursele politice si militare sa o faca si ca noua, omenirii, nu ne ramne decat sa speram ca nu are si vointa.
Pentru ca Islamul nu ar avea nici o sansa intr-o astfel de confruntare definitiva si totala, disparand definitiv din istoria omenirii.

Violenta in Coran si Biblie

Unii oameni incearca sa justifice recentele acte de terorism apeland la imaginile de violenta din Biblie. Unii argumenteaza ca recentele acte de violenta in numele lui Allah impotriva necredinciosilor ostili islamului nu se deosebesc de violentele vechiului Israel sau cele ale liderilor bisericii medievale. In aceste cazuri, violenta a fost folosita pentru a-i ucide pe cei care erau considerati dusmani ai lui Dumnezeu. Multi oameni de seama care au studiat religia apeleaza la istorisirile violente din Biblie, spunand: “ Si Biblia prezinta relatari de violenta comisa in numele Domnului. Dumnezeul prezentat in primele carti ale Bibliei este intr-adevar nemilos in sprijinul pe care il acorda israelitilor, inecandu-i in mare pe dusmanii acestora”.

Argumentul ca violenta prezentata in Coran nu este diferita de cea pe care o gasim in Biblie este de obicei folosit pentru a disculpa recentele acte de violenta. De exemplu, intr-un alt articol publicat in cotidianul Newsweek din Anglia si intitulat “ De ce ne urasc: radacinile urii islamului – ce putem face “, profesorul musulman Freed Zakaria scria: “ Istoricul Paul Johnson argumenta ca islamul este in mod intrinsec o religie intoleranta si violenta. Alti invatati nu sunt de acord, punctand faptul ca islamul condamna masacrarea nevinovatilor si condamna sinuciderile. Nu se va rezolva nimic prin cautarea “adevaratului islam” sau prin mentionari ale Coranului. Acesta este o carte vasta, plina de condradictii si poezie. Aici puteti gasi condamnari ale razboiului si incitari la lupta, minunate expresii de toleranta si imagini aspre impotriva necredinciosilor. Mentionarile lui ne spun adeseori mai multe lucruri despre persoana care a selectat pasajele decat despre islam. Fiecare religie este compatibila cu ce este mai bun si ce este mai rau in fiinta umana. De-a lungul istoriei sale, crestinismul a sprijinit inchizitia si anti-semitismul, dar si drepturile omului si bunastarea sociala.”

Este aceasta o apreciere corecta a invataturilor Coranului si Bibliei? Invataturile Bibliei cu privire la violenta nu se deosebesc de cele ale Coranului? Coranul invata in acelasi timp pacea si razboiul, toleranta si intoleranta? Pentru a afla un raspuns la aceasta intrebare am petrecut un timp considerabil in studiul invataturilor despre folosirea violentei, prezente in Coran. Cea din urma este colectia de traditii cu privire la invataturile lui Mahomed, transmise prin surse demne de incredere.

In acest articol voi incerca sa prezint un scurt rezumat a ceea ce eu am aflat despre violenta in Coran, comparativ cu invataturile Bibliei spune Al Bukhari. Acest raport se bazeaza pe studiul celor mai semnificative carti si articole. Exista multa literartura care prezinta violenta in Coran si Biblie. La biblioteca James White a Universitatii Andrews am descoperit o lista cu peste 2000 de publicatii care se ocupa de diferite aspecte ale islamului. Un studiu asupra credintei islamice si practicilor acesteia ar lua luni sau ani pentru a fi terminat. In cele 150 de ore pe care le-am consacrat pregatirii acestei lucrari nu am putut studia decat cateva din cele mai importante studii care cred eu , arunca lumina asupra actelor teroriste cu care ne confruntam astazi. Scopul acestui studiu este sa-i ajute pe toti oamenii iubitori de pace din intreaga lume, inclusiv pe musulmanii care iubesc pacea, sa inteleaga mai bine ce ii motiveaza pe unii musulmani, barbati si femei, sa provoace un rau atat de mare unor oameni nevinovati, chiar si lor insisi, prin detonarea de bombe sinucigase in locuri publice. Cum pot oameni sensibili sa isi transforme propriile trupuri in arme care sa distruga atat de multi oameni nevinovati? Aceasta este intrebarea pe care multi si-o pun astazi. Vom cauta un raspuns prin examinarea invataturilor islamului, pornind de la baza lui primara, Coranul si Hadith ( colectia invataturilor lui Mohamed ). Dorim sa descoperim daca intr-adevar Coranul invata pe musulmanii devotati sa inainteze cauza lui Allah prin pace si convingere, sau prin razboi violent.

Ura conduce la terorism

Umilinta pe care au experimentat-o musulmanii in ultimele doua secole este unul din factorii care conduc la terorismul de astazi. In ultimii ani, musulmanii au fost umiliti nu numai de evreii din Palestina, ci si de sarbii crestini din Bosnia si Kosovo, de catre ateii sau crestinii rusi din Cecenia si hindusii din Kashmir si Pakistan.

Pentru unii musulmani este greu de acceptat rusinea esecului lor international. Dupa ce au fost superputere pentru mai bine de o mie de ani, crezand ca Allah i-a imputernicit sa-i inlature pe crestini, iudei si pagani si sa conduca intreaga lume, astazi se vad guvernati politic si controlati economic de catre natiuni formate in cea mai mare parte din “ necredinciosi ” Multi musulmani sunt suparati de puterea superioara a tarilor vestice, mai ales a Americii, deoarece ei cred inca in religiei si culturii lor pe care vor sa o impuna restului lumii.

Musulmanii ingrijorati doresc sa pedepseasca America pentru politica ei anti-islamica prin lovirea oamenilor chiar in “zonele lor sigure”. Acest lucru va avea ca rezultat fortarea Americii “sa plateasca mai mult si sa se joace mai putin” , prin cheltuirea a miliarde de dolari in lupta cu terorismul din interiorul tarii si din afara granitelor ei. De asemenea, aceasta pedeapsa consta in chinuirea americanilor prin teama constanta de alte atacuri neasteptate. Tinandu-i pe americani in alerta si subminandu-le traditionalul lor simt al securitatii, multi musulmani devotati cred ca au obtinut o victorie importanta pentru cauza islamului. Ei cred ca au aratat lumii ca Allah i-a imputernicit sa umileasca cea mai puternica natiune a lumii, America. Pentru ei acest lucru reprezinta victoria islamului asupra crestinismului.

Amenintarea creste din cauza dezvoltarii armelor nucleare, chimice si biologice de distrugere in masa in tari arabe ca Irakul, Iranul si Libia. Daca un student la [anonimizat] Massachusetts poate testa o bomba nucleara in cateva saptamani folosind un material publicat, disponibil intr-o biblioteca buna, este usor de conceput ca acestea si alte tari dezvoltate ar putea asambla arme termonucleare. Daca acest lucru s-ar intampla, chiar si o mica utilizare a armelor nucleare de catre tari musulmane angajate in inaintarea cauzei lui Allah prin umilirea superputerilor crestine ar putea degenera intr-un conflict international major care ar aduce ruina pentru toti si victoria pentru nici unii.

3.2

Religia a fost si poate inca este o incercare de a stabili un cod moral respectat de toata lumea, insa a esuat ajungand cel mai puternic mod de manipulare in masa. Odata cu evolutia umanitatii, de la "credo quia absurdum" (cred, pentru ca este absurd – crede si nu cerceta), pana la "credo ut intelligam" (cred ca sa inteleg) si "cogito ergo sum" (cred, deci exist), puterea credintei s-a dizolvat.

Religia a devenit un motiv de razboi, un criteriu de selectie si poate cel mai grav, o masca afisata de majoritatea oamenilor, un fel de forma, fara fond. Desi lumea a evoluat, religia inca naste controverse, iar una dintre marile greseli ale societatii moderne este imbinarea conceptelor de credinta, religie si Biserica. Oamenii ar trebui sa delimiteze credinta in ceva, de religie, in care te nasti si esti botezat, fara voia ta, ce-i drept, si Biserica, o instituie ce dovedeste mai degraba coruptie decat evlavie.

Fiindca ceea ce crede un singur om nu este un adevar general valabil, ci mai degraba o teorie proprie, personala, asadar subiectiva, am fost curioasa sa aflu si parerea altora in legatura cu religia, credinta in ceva si Biserica. Ce mai inseamna religia astazi?

Pentru unii, religia a fost si este cea mai reusita unealta folosita pentru a manipula masele la nivel global. Un instrument izvorat din teama oamenilor, folosit pentru stapanirea maselor de catre cei care au stiut sa-i manuiasca sforile. Astfel, religia este definita ca o modalitate foarte simpla de a indoctrina si controla populatia, de a determina oamenii sa faca "lucruri pe care in mod normal nu le fac de genul pelerinaje ca sa pupe racla, baut de apa murdara, ca spune preotul ca e sfintita, pana la atacuri kamikaze".

Toate se fac in numele unei interpretari gresite a vreunei religii. Are totusi si aspecte pozitive religia. De exemplu, multi nu fac "pacate" de teama ca o sa ii "bata" Dumnezeu, sau Allah sau in cine cred, fiind astfel un stimulent pentru cei care propriul simt al moralei sau frica de pedeapsa oamenilor nu sunt suficiente si au nevoie de un stimulent divin.
Pe de alta parte, religia este perceputa si ca un element de echilibru, un punct de sprjin, o speranta, un mod de viata. Omul simplu simte nevoia de a sti ca cineva superior are grija de el pentru a se simti protejat. "Religia este o bucata a vietii, nici mai buna nici mai rea decat celelalte, importanta pentru echilibru. Ceva ce poate determina existenta unui 'sistem de referinta inertial'".

Religie, credinta si Biserica

Teoretic, religia este sistemul de credinte si practici ce uneste, in aceeasi comunitate spirituala si morala, pe toti cei care adera la acest sistem. Credinta este convingerea despre existenta lui Dumnezeu, iar Biserica institutia crestinismului in ansamblu. In mod normal, cele trei concepte ar trebui sa fie interdependente, insa astazi credinta nu mai are de-a face cu religia si nici cu Biserica.

Potrivit unora, preotii sunt cei care, teoretic, pun in practica ce scrie in textele "sfinte". De fapt, ar fi vorba de o functie banoasa (inclusiv in Romania) ce presupune "sa predici si sa te dai smerit, iar Biserica nu mai este casa Domnului, ci salasul preotului, care numai credincios si un model de urmat nu e, pe principiul 'nu e om mai pacatos ca popa'". Insa aceasta idee ca preotul nu mai este cel ce propovaduieste cuvantul Domnului nu este generala, fiind relativa de la caz la caz.

"Cand oamenii descopera ceva, intai se bucura si spun si altora. E etapa de expansiune, etapa misionara a unei religii. Cand ajung sa creada si altii acelasi lucru, incep sa dezbata. E etapa de constituire a dogmei, doctrinei si teologiei. Dupa ce cred ca ceea ce au descoperit ei e bine, vor sa impuna si altora. Si atunci trebuie sa se organizeze. Astfel ia nastere biserica."

Intrebati daca mai merg la biserica, majoritatea persoanelor chestionate a raspuns ca nu mai simte nevoia sa mearga in lacasul sfant fiindca credinta se afla in interiorul oamenilor si nu in interiorul unei cladiri.

"Nu mai merg la biserica decat arareori, eventual de Paste (Inviere), dar nici atunci neaparat, avand in vedere faptul ca totul emana obligatie si regula de comportament si nimic nu arata elemente de credinta. Dar e interesant de vazut ca rit, in locurile in care se mai pastreaza traditii suficient de vechi incat sa nu culmineze cu bataia pentru painea sfintita". "Nu. Nu merg la biserica decat atunci cand e un eveniment, nunta, botez, deces. Si asta pentru a fi in spiritul de turma".

Foarte putini au raspuns ca merg la biserica pentru a se reculege. "Ma duc uneori la biserica, dar nu la slujbe. Imi place sa merg acolo atunci cand stiu ca nu este nimeni altcineva inauntru. Merg intr-o singura biserica pe care am indragit-o inca de copil. Imi place sa merg acolo mai ales atunci cand simt ca s-au adunat prea multe in mine si nu mai pot sa le fac fata. Imi iau o pauza din 'viata', ma inchid acolo si ma gandesc. Este unul din putinele locuri in care ma simt pe mine, simt ca traiesc. Dar din nou, nu are nici o legatura cu institutia in sine si nici cu preotul dinauntru. Acolo ma linistesc".

Se pare ca oamenii cred, fie in ceea ce simt, in ceea ce vor sa faca, in cine sunt, fie intr-o forta superioara. Motivul? Nu poti trai fara a crede. Oamenii simt nevoia de credinta intr-o divinitate care ii poate ajuta oricand, explicand ca "de multe ori simti o prezenta divina in tot ceea ce faci". O alta motivatie a credintei este explicatia pentru necunoscut. "Cred in ceva. Dar nu in 'Dumnezeul' prezentat de religiile lumii. Probabil ca exista ceva dincolo de noi.

Capitolul 4. Studiu de caz – Manipularea prin religie în cadrul cultelor religioase

4.1 Trăsăturile principale ale sectelor religioase

Ce este o sectă?

Prin definitie, secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură/organizatie initială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Există, de asemenea, secte desprinse din alte secte.

O sectă este un grup sau o miscare caracterizată printr-un devotament sau dedicare exagerată fată de o persoană, o idee sau un obiect, folosind tehnici de manipulare si control care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prieteni si membri ai familiei, debilitare, folosirea unor metode pentru a mări sugestibilitatea si supunerea, controlul informatiilor, anularea individualitătii sau a judecătii critice, promovarea dependentei fată de grup si teama de a-l părăsi, etc.) în scopul atingerii scopurilor conducătorilor de grup, în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunitătii.

Sectele pretind o anumită pozitie pentru ele sau pentru conducătorii lor, ceea ce le asează în opozitie cu societatea si/sau cu familia. Ele adoptă atitudini fătarnice, propagandistice, pentru a câstiga noi membri. Într-o lume în care cifrele vorbesc, un număr mai mare de membri creează iluzia de veridicitate învătăturii religioase.

Caracteristicile unei secte

Voi prezenta mai jos câteva dintre aspectele care caracterizează sectele religioase, cu precizarea că aceste trăsături nu se regăsesc cumulativ la toate sectele, ele variind destul de mult de la o grupare la alta.

1. Ruptură abruptă cu crestinătatea istorică. Deoarece secta crede că întreaga Biserică crestină a devenit apostată la scurt timp de la moartea Apostolilor si că Dumnezeu a dat conducătorilor sectei o nouă lumină privind adevărul mântuitor. În consecintă, ea s-a despărtit de Biserică si a devenit complet independentă. Astfel, pentru secte, istoria Bisericii este o chestiune simplă: de pe vremea lui Hristos nu s-a întâmplat cu adevărat nimic important în Biserică, până când fondatorul sectei a început organizarea a ceea ce este salutat acum ca singurul popor adevărat al lui Dumnezeu. Secta se bucură de separarea initiată si este foarte multumită să rămână separată.

2. Tendinta spre perfectionism. Membrii sectei se simt mult mai sfinti fată de cei din alte grupări religioase, mai ales fată de membrii Bisericii istorice. Pentru sectă nu este importantă o sensibilitate fată de păcat, materializată prin convingerea că nu suntem la înăltimea asteptărilor în privinta îndeplinirii a ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Membrii sectelor se laudă cu ceea ce fac. Ei pretind că ascultă de Dumnezeu si îndeplinesc lucrări pe care altii le neglijează. Ei cred că Dumnezeu foloseste standardul lor în ce priveste faptele si se consideră singurii care-l satisfac. Ca urmare, celelalte grupări sunt moarte spiritual, ipocrite si crestine doar cu numele.

3. Tendinta de a supra-aprecia lucrurile secundare. Mai precis, sectele tind să ia anumite adevăruri secundare si să le dea o importantă mai mare decât li se cuvine, în timp ce chestiuni de importantă majoră sunt nesocotite. Rezultatul este că teologia sectei devine unilaterală si deformată. De obicei aceste adevăruri sunt cele care au dus la nasterea sectei sau care mentin acum separarea. Membrii sectelor au versete speciale în Scriptură pe care numai ei le înteleg corect si pe care le consideră providentiale în sustinerea teologiei lor.

4. Comunitatea exclusivă a celor mântuiti. Secta se absolutizează pe sine prin pretentia că numai ea ar reprezenta comunitatea celor mântuiti/iluminati/alesi. Prin contrast, Biserica este fie apostată, fie unealta diavolului. Membrii sectei sunt prezentati ca sfinti, în timp ce păcatele celorlalti sunt amplificate. Dumnezeu devine astfel proprietatea grupării, El apreciindu-i pe toti oameni asa cum face aceasta. Prin urmare, Dumnezeu îi foloseste numai pe membrii sectei ca instrumente pentru a-si revela voia si adevărul Său. Ei au astfel o misiune specială. Secta se ridică pe sine la pozitia transantă a lui Iisus, aplicându-si cuvintele Lui: "Cine nu este cu mine, este împotriva mea." Ea nu se multumeste cu atitudinea pe care Iisus a recomandat-o ucenicilor Săi: "Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi" (Luca 9:50).

5. Rolul central al grupării în sfârsitul lumii. Secta este convinsă că a luat nastere conform unui plan special al lui Dumnezeu, pentru a umple un loc lăsat gol de Biserica depărtată de la credinta adevărată. Deseori, nasterea sectei marchează un moment istoric în escatologia lumii. Sfârsitul lumii joacă un rol determinant în teologia grupării: ea devine arena pe care se va desăvârsi glorificarea sectei, atunci când toti ceilalti vor fi înfrânti. Desi poate fi mică si neînsemnată, atunci când vine ziua încheierii socotelilor, ea va primi de la Dumnezeu locul de onoare pe care îl merită. Ea este mesagera, cea care pregăteste revenirea lui Hristos si participantă alături de Dumnezeu la judecata finală.

Pe evreii vinovati de mândrie spirituală cu privire la locul lor, Iisus i-a avertizat: "Multi de la răsărit si de la apus vor veni si vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în împărătia cerurilor. Iar fiii împărătiei vor fi aruncati în întunericul cel mai din afară" (Mat. 8:11,12).

6. Conducător carismatic sau mesianic. Acesta fie se consideră Dumnezeu, fie numai el interpretează Scripturile asa cum ar voi Dumnezeu, interpretări care nu pot fi contestate de membri. Conducătorul este auto-numit si nu se subordonează nici unei alte autorităti. El hotărăste cum trebuie să gândească, să reactioneze sau să simtă membrii în diferite situatii ale vietii.

7. Dependentă psihologică fată de grup. În timp, membrilor li se induce credinta că părăsirea sectei echivalează cu părăsirea lui Dumnezeu si cu pierderea mântuirii. Astfel, secta capătă un rol tot mai mare în viata individului, cu valente de viată socială si familială. Prin urmare, membrii au tendinta să rupă legaturile cu familia si cu prietenii care nu frecventează gruparea respectivă. Ei renuntă la telurile în viată si la activitatile de interes pe care la aveau înainte de a se alătura grupului; întreaga lor viată începe să graviteze în jurul sectei, rezultând o izolare de societate – restul lumii nu sunt mântuiti, nu sunt crestini, nu sunt transformati; Secta devine singura sursă valabilă de informare.

Lumea este împărtită în noi si ei: curati si păcătosi, binele absolut si răul absolut. Persoana trebuie să se schimbe în permanentă pentru a se conforma normelor grupului; tendinta spre rusine si vina sunt folosite ca pârghii emotionale pentru a-i influenta si manipula pe membri.

Dacă persoana se izolează de familie sau de societate, ea îsi poate pierde simtul realitatii. De aici decurge un comportament nefiresc în societate, la serviciu, etc. Dacă individul nu petrece timp de unul singur, el îsi va pierde capacitatea de a fi obiectiv si de a avea o imagine corecta asupra lucrurilor.

Premize pentru convertire

Farber, Harlow si West (1957) au lansat termenul de "sindrom DDT" pentru a descrie transformarea la nivelul gândirii suferita de prizonierii din războiul din Coreea: debilitate, dependenta, teama. Lifton (1961), care a studiat modificarea gândirii folosita în universitatile din China, a demonstrat ca procesul nu necesita afectiuni sau probleme fizice. Cultele contemporane, care nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu aceasta transformare a gândirii decât cu situatia prizonierilor de război, în sensul ca ele nu folosesc forta fizica. Pentru a-si controla subiectii, ele recurg la subterfugii si la domeniile naturale de intersectie între ele si individ. Sectele induc stări de dependenta pentru a obtine controlul asupra membrilor si folosesc metode de pedeapsa psihologica pentru a întretine acest control. Procesul, după opinia mea, poate fi descris pe scurt ca un sindrom DDT modificat: debilitate, dependentă, teamă.

Desi procesul descris aici este complex si variat, cele de mai jos reprezintă schema clasica de aderare la o sectă:

Individul vulnerabil se întâlneste cu grupul.

Conducătorul (conducătorii) grupului se prezintă pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunatati viata.

Individul răspunde pozitiv, are parte de o crestere a respectului de sine si a sentimentului de securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi considerat ca "racolat".

Prin intermediul împărtăsirii de experiente, a mărturisirilor si a exemplelor individualizate, conducătorul(ii) grupul capătă acces la punctele tari si la cele slabe ale individului.

Prin mărturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea "concurentei" (alte biserici sau grupuri religioase), prin accentuarea constanta a amintirilor rusinoase ale individului si a altor slăbiciuni, prin îndoctrinarea treptata cu sistemul de gândire strict si închis al cultului, se afirmă superioritatea grupului ca un adevăr fundamental.

Mărturisirile membrilor, întărirea încrederii individului în grup, amintirea discreta a slăbiciunilor individului si diferite forme de presiune îi creează individului sentimentul ca bunăstarea lui viitoare, sub toate aspectele, depinde de respectarea credintelor grupului, mai exact a "programului de schimbare".

Aceste tehnici de influentare sunt însotite de o subminare a respectului de sine al individului (de exemplu prin exagerarea păcătoseniei faptelor pe care individul trebuie să le mărturisească), suprimarea sau slăbirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care să ocupe cât mai mult din timpul liber al individului si prin repetarea constanta ca numai lucruri rele se pot întâmpla dacă nu se respecta reteta de "transformare" sau mântuire a grupului. Aceste manipulări îl fac pe individ sa-si exprime loialitatea fata de grup si să se angajeze să se schimbe conform cu schema locala. De acum el sau ea va fi considerat ca fiind "pe cale" (ca mergând pe calea "mântuirii", "iluminării", "curătirii", etc.). Dependenta individului fata de grup este deja creata si afirmata implicit sau explicit. Mai mult, el sau ea accepta autoritatea grupului în definirea binelui sau a răului, în inima individului precum si în ceea ce priveste lumea.

Convertitul face apoi obiectul asteptărilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirma "cu dragoste" potentialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului mărturisesc cu putere nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducătorii sau fondatorii grupului). Misiunea de căpătâi a grupului (o falsa mântuire) sunt o justificare pentru toate expectatiile denaturate.

Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevărat iar gândirea "negativa" nu este acceptata, esecurile individului sunt numai si numai ale lui, în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt eliminate sau redefinite ca păcate personale. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de dinainte de a veni în sectă este eliminata; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este mentinut sentimentul de vinovatie de a nu te ridica la nivelul asteptărilor grupului. Singura adaptare posibila este fragmentarea si compartimentizarea. Nu este surprinzător deci ca multi doctori considera disocierea ca reprezentând miezul tulburărilor si disfunctionalitatilor legate de secte.

Alienarea individului va atrage după sine ruperea psihologica, dacă nu si fizica, de lumea exterioara, în special de familie. Informatiile din exterior amenintă să tulbure falsul sistem de valori si echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se conforma cerintelor implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentuează dependenta individului fata de grup.

Grupul promovează echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependenta acestuia, de exemplu prin exagerarea "păcatelor" din trecut si a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din afara, prin folosirea de cântări care să abată orice gândire critica si prin oferirea de posibilităti prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a lucra în beneficiul grupului, a vinde reviste pe strada, a munci pentru construirea/întretinerea locului de adunare).

Grupul favorizează dependenta crescânda a individului, prezentând pericole si tragedii care se vor întâmpla dacă individul sau o forta din afară (vizita unui membru al familiei, de exemplu) tulbura echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei să functioneze în acel sistem închis. De obicei pedeapsa este de natura psihologica sau metafizica. În unele secte, la initiativa conducătorului grupului sau a unor membrii "fierbinti pe cale", individul este ostracizat, evitat si catalogat ca având un "duh rau" sau ca fiind rebel. Mai mult, individul este avertizat că dacă perseverează în acea atitudine critica, îsi pierde mântuirea si, în general, îl asteaptă iadul. Trebuie amintit ca aceste amenintări sau pedepse apar în contextul unei dependente fata de grup si al unei alienări psihologice (separări) fata de sistemul de suport din trecut. Aceasta face avertizările grupului mult mai puternice decât avertizările folosite de grupările religioase traditionale, de genul "vei ajunge în iad dacă mori având un păcat de moarte".

Rezultatul acestui proces, atunci când este dus până la capăt, este o persoana care vrea să para foarte fericita, dar care ascunde o suferintă adâncă. Cu un zâmbet nenatural pe fata, persoana va mărturisi cum i s-a schimbat viata si chiar cum "fratii" au devenit oxigen pentru ea. În aceste cazuri dependenta este totala iar persoana nu concepe sa-si trăiască viata separat. Întâlniri cât mai frecvente, petrecerea împreună a timpului, presărată cu mărturisiri personale, totul creează un univers închis si îi dau individului senzatia ca nici nu ar putea trai fără grup. Am discutat cu multi fosti membri de secte care, atunci când au părăsit adunarea si au vorbit cu alti fosti membri, a fost surprinsi să constate ca multi dintre "fratii" lor zâmbeau si ei fals, cu totii crezând ca ei sunt singurii care nu se simt bine acolo.

Cine aderă la aceste secte si de ce?

Contrar părerii generale ca membrii acestor secte sunt "ciudati", cercetările si dovezile arata ca majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, desi o treime se pare ca au avut parte de usoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie mentionat, de asemenea, că un studiu recent efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arata ca aproximativ 20% din populatia generală are suferă de cel putin o tulburare psihică.

Membrii includ tineri, bătrâni, bogati, săraci, educati si needucati. Nu este usor de identificat tipul de persoana care adera la o sectă. Oricum, experientele clinice si studiile efectuate arata ca marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescentei si ale primei tinereti, cum ar fi idile esuate, esecuri la scoala sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a face fata problemelor vietii era redusa, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de "cai către fericire".

Alti factori care pot indica o persoana influentabilă de către o sectă includ:

dependentă (dorinta de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine)

labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoiala)

naivitate (capacitate redusa de a analiza critic afirmatiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândeste, etc.)

intolerantă la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obtine răspunsuri)

deziluzie culturală (înstrăinare, nemultumire de conditia socială)

căutarea de sensuri spirituale.

singurătate si lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viata sociala.

ignorantă fată de modurile în care un grup poate manipula individul.

Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practica tehnici de control al mintii, convertirea se poate produce relativ usor, în functie de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social si practicile de control al mintii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului deoarece le este teama să conteste orientarea dogmatica a sectei.

Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natura să "conducă" individul către un anume grup. Grupul se foloseste de aceste puncte slabe si îi amageste pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture si să renunte la modul lor de viata anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru rational, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict si închis.

Cum se schimbă cei care aderă la secte?

După ce convertitii se înrolează într-o sectă, modul de gândire, de simtire si de actiune al cultului devine o a doua natura, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în sectă sunt suprimate sau se atrofiază prin abandonare. Noi convertiti încep sa-si formeze o carapace datorita asaltului propagandistic al sectei. Încep să apară ca "defazati", rigizi si stereotipici în răspunsuri, cu un vocabular limitat, cu o capacitate redusa de analiza si fatis distanti în relatiile cu ceilalti. Multi parinti au spus: "Acesta nu e copilul meu!". Astfel de constatări întăresc opinia ca membrii unor astfel de secte sunt un fel de "zombi" sau niste roboti. Desi aceasta descriere este o exagerare, ea reflecta totusi faptul ca manipulările sectare formează în timp o forma denaturata de constiinta la unele persoane.

Cu timpul, convertitii reduc din distanta fata de restul lumii, din "defazaj". Învata diferite metode sau adopta atitudini de suprafata pentru a combate opinia generala despre ei si pentru a-i minti mai usor pe altii si pe sine. Deseori ei pierd legătura cu persoanele cunoscute anterior venirii în grup, ca rezultat al opozitiei sectei fata de parinti si de societate. Mai mult, în cadrul grupului devin apreciati pentru conformarea cu cerintele sectei de care au devenit atât de dependenti. Eventual sunt prezentati noilor veniti ca "eroi ai credintei", modele vrednic de urmat.

Dacă li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înabusite să vina la suprafata, acestea pot declansa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stari de cvasi-transa, cum ar fi vorbirea în limbi, în scopul apărării sistemului de gândire, de sentimente si de comportament al cultului. Astfel de persoane pot avea un comportament normal, cel putin la suprafata. Totusi, adaptarea lor la societate depinde de măsura în care si-au păstrat vechiul mod de gândire, telurile, valorile si afectele personale. Un nivel normal de dezvoltare psihologica si integrare a personalitatii este foarte greu de atins.

Cum îi influentează pe oameni apartenenta la o sectă?

Deoarece sesizează deseori schimbările negative care le scapă noilor convertiti, familiile acestora sunt de obicei primele rănite. În încercarea lor de a-si ajuta rudele căzute în aceste culte, familiile au parte de frustrări, lipsa de ajutor, vina si, din cauza ca putini le înteleg situatia, de singurătate.

Membrii pot fi afectati în sensul ca îsi pierd autonomia psihologica. Mai mult, separarea grupului de restul societatii, în numele ideii biblice de "iesire din lume", îi lipseste pe membri de ocazia de a învata din variatele experiente ale unei vieti normale. Membrii pot pierde irecuperabil ani într-o stare de "blocaj al dezvoltării". În unele cazuri, ei au parte de căderi psihice. Copiii din astfel de secte sunt supusi riscului de neglijare din partea parintilor din cauza ca parintii si-au modificat sistemul anterior si normal de afecte, declinându-si acum tacit responsabilitatea pe motivul "voii Domnului" sau al unei entităti superioare.

Cei care părăsesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teama, vina, tulburări de gândire, "plutire", trecere de la atitudinea sectară fata de lume la una nesectară, sau senzatia ca sunt întepeniti într-o stare intermediară. Aceasta tulburare emotională afectează capacitatea de a lua decizii si de a-si asuma responsabilitătile vietii.

Într-adevăr, multi fosti membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul nivel de adaptare, în timp de unii suferă căderi nervoase sau rămân afectati psihologic ani de zile.

Nu toti cei care adera la o sectă sunt afectati din punct de vedere psihologic. Unii se refugiază într-o sectă din fata dificultătilor vietii, prea mari pentru ei. Altii au putut păstra o distanta emotională si au urmat secta fără a deveni însă cu adevărat o parte din el si fără a fi prea afectati de ideologia grupului. În fine, unii au tăria de a rezista presiunii propagandistice, ceea ce le permite sa-si păstreze un grad de autonomie chiar într-un mediu foarte presant.

De ce pleacă oamenii din secte?

Oamenii pot pleca din secte din mai multe motive. După ce au devenit constienti de coruptia si/sau ipocrizia din interiorul grupului, indivizii care si-au păstrat un grad de independenta si o oarecare legătura cu vechile lor valori pot pur si simplu să plece, deziluzionati. Alti membri pleacă pentru ca s-au plictisit de rutina prozelitismului sau a colectării de fonduri, prezenta în adunare dându-le un sentiment de "tras barca pe uscat". Uneori chiar si cei mai "fierbinti" membrii ai cultului ajung să se simtă nepotriviti în fata cerintelor exagerate ale sectei si pleacă, nu pentru ca au încetat să mai creadă, ci pentru ca se simt niste esecuri irecuperabile. Altii pot renunta la sectă după ce se reîntâlnesc cu vechile valori, teluri în viata, interese sau relatii, ca rezultat al vizitelor parintilor sau a discutiilor cu fosti membri.

Este usor să părăsesti o sectă?

Persoanele care încep să se gândească să părăsească adunarea se vad supusi anumitor presiuni să rămână. Unii fosti membri povestesc ca au avut nevoie de luni, chiar ani de zile pentru a găsi puterea să plece. Unii au fost atât de intimidati încât au plecat în secret. Desi majoritatea membrilor din secte singuri în cele din urma, rudele nu trebuie să fie linistite. Mai întâi, multi, dacă nu majoritatea celor care pleacă singuri sunt afectati din punct de vedere psihologic, deseori într-o maniera pe care ei nu o înteleg. În al doilea rând, unii nu pleacă niciodată si sunt afectati foarte grav. În al treilea rând, nu se poate prezice cine va pleca si cine nu sau cine va fi afectat. În consecinta, a renunta la atentie din partea rudelor înainte de vreme este ca si cum ai renunta la precautii în cazul tinerilor care fumează marijuana pe motivul ca majoritatea celor care încearcă marijuana nu devin drogati.

Ce este consilierea pentru iesirea din sectă? Cum diferă aceasta de deprogramare?

Consilierea pentru iesirea dintr-o sectă si deprogramarea implică discutarea cu membrii sectei (uneori în sedinte lungi, pe parcursul multor zile), pentru a-i ajuta să identifice practicile manipulante si înselatoare ale sectei, sa-si refacă legăturile avute anterior de convertire si sa-si reia capacitatea de a gândi independent si critic. Aceste doua concepte diferă însă printr-un aspect foarte important.

Deprogramarea, spre deosebire de consiliere, este asociata unui proces de "salvare" în care membrii familiei si prietenii au un rol extrem de important.

Desi propaganda din interiorul sectei încearcă să contracareze procesul de "salvare", numindu-l "cădere de la credintă", "părăsire a căii", "întoarcere la păcat" sau la lumea cea rea, multi fosti membri care au fost ajutati să se re-echilibreze au declarat ca au fost surprinsi de respectul si grija de care au avut parte.

Riscurile esuarii unui astfel de proces de "salvare" sunt mari. În unele cazuri copiii au dezvoltat o ura fata de parinti si în general, fata de cei din afara grupului. Lipsa de tact si de răbdare a familiei a fost atent speculata de sectă pentru a întări în mintea persoanei imaginea de răutate a lumii din afara, persoana devenind în cele din urmă mai legată de grup.

Reactii organizate la adresa sectelor

În Occident, opozitia socială, organizată, fată de secte a început să apară în anii 1960, în special din partea părintilor, din cauza eforturilor unor secte de a-i atrage pe tineri si datorită influentelor asupra acestora. Recrutarea în secte conducea si conduce în unele cazuri la abandon scolar si la adoptarea unui stil de viată separat de familie, într-un cadru strict sectar. Conformismul, obedienta si disciplina membrilor sectelor au tras semnale de alarmă. Unele secte le solicitau membrilor să se separe fizic de mediul social anterior si să se retragă în anumite locuri, întrerupând orice contact cu familia si cu cei din afara organizatiei.

Părintii si alte persoane îngrijorate au acuzat sectele că folosesc metode de înselare si manipulare pentru recrutarea si păstrarea membrilor. Una dintre cel mai grave acuzatii a fost aceea că sectele folosesc tehnici de spălare a creierului astfel încât membrii devin incapabili de a gândi independent, obiectiv.

Primul grup social anti-secte a fost Comitetul Părintilor pentru Eliberarea Copiilor din secta Copiii lui Dumnezeu (pe scurt, FREECOG), format la începutul anilor 1970. FREECOG denunta secta Copiii lui Dumnezeu din cauza practicilor sexuale care includeau sexul în grup si recrutarea de noi membri prin tehnici de seducere sexuală. Până la jumătatea anilor 1970, publicitatea realizată împotriva sectelor a condus la aparitia unei miscări anti-secte în America de Nord, în Europa de vest si în alte zone din lume. La începutul anilor 1980, majoritatea asociatiilor de părinti s-au unit în ceea ce a devenit Cult Awareness Network (Reteaua Anti-Secte).

Date fiind pericolele apartenentei la o sectă, multi părinti au recurs la retragerea fortată a copiilor lor din acele secte. În unele cazuri copiii au fost luati cu forta si tinuti închisi împotriva vointei lor. Părintii au recurs apoi la deprogramare, ceea ce implica presiuni psihologice intense pentru a rupe dependenta individului de grupul respectiv. În replică la aceste măsuri, unele grupuri de "apărare a drepturilor omului" au atras atentia că sunt încălcate anumite libertăti fundamentale ale cetăteanului.

Controversa în ceea ce priveste sectele a condus la studierea organizată a noilor religii. Informarea si cunoasterea în detaliu a practicilor si credintelor unei secte sunt necesare ca o măsură de prevenire a alienării acelor persoane care ar putea fi recrutate în astfel de organizatii religioase.

4.2 Descrierea elementelor și a modalităților de manipulare în cadrul cultului

Ce reprezintă un cult?

Un cult reprezintă un grup sau o mișcare caracterizată printr-un devotament sau dedicare exagerată față de o persoană, o idee sau un lucru, utilizând tehnici manipulative, persuasive care nu sunt etice (de exemplu, izolarea de prieteni și membri ai familiei, folosirea unor metode pentru a mări sugestibilitatea și supunerea, controlul informației, anularea individualității sau a judecății critice, promovarea dependenței totale față de grup și teama de a-l părăsi, etc.) în scopul atingerii scopurilor conducătorilor de grup în defavoarea membrilor, a familiilor lor sau a comunității.

Caracteristicile unui cult distructiv

1. Organizarea piramidală autoritară, cu puterea de decizie concentrată la vârf.

2. Conducători care au calități de lider sau mesianici (“mesianic” însemnând fie că se consideră dumnezei, fie că numai ei interpretează Scripturile așa cum ar voi Dumnezeu; conducătorii sunt auto-numiți.

3. Înșelare pentru racolare și /sau atragere frauduloasă de fonduri.

4. Autoexilare – nu neapărat o izolare fizică, ci una psihologică: restul lumii nu sunt mântuiți, nu sunt creștini, nu sunt transformați; singura sursă valabilă de informare este grupul.

5. Utilizarea mijloacelor de control al minții (vom folosi criteriile Doctorului Robert Jay Lifton din cap. 22 al cărții sale Reforma gândirii și Psihologia Totalitarismului pentru a evalua dacă cele opt metode psihologice și sociale sunt prezente în cazul unui cult).

Controlul mediului extern și al comunicării.

Manipulare prin folosirea simbolurilor mistice: Urmărește să promoveze modele clasice de comportament astfel încât acestea să pară că provin în mod natural din interiorul mediului, în timp ce liderii grupului pretind că sunt agenții aleși ai lui Dumnezeu, ai istoriei sau ai unei forțe supranaturale, pentru îndeplinirea obiectivelor mistice, a “principiilor dumnezeiești”, astfel încât cultul și credințele sale devin singura cale de mântuire (sau iluminare).

Exigența de curățenie: Omenirea este divizată strict în curați și păcătoși, între binele absolut (grupul și învățătura lui) și răul absolut (orice este în afara grupului), iar persoana trebuie să se adapteze în mod continuu pentru a se conforma normei grupului; tendințele spre rușine și vină sunt folosite ca pârghii emoționale pentru a-i influența și manipula pe membri.

Cunoaștere unilaterală: Mediul totalitar crează percepția conform căreia învățătura sau ideologia grupului comportă o aură de sfințenie, cum că aceasta ar reprezenta cea mai înaltă viziune morală privind viața; chestionarea sau criticarea acestor principii este interzisă; se cere reverența față de ideologie /doctrină, față de învățătorii grupului, de fondatori; grupul oferă o senzație de siguranța tinerilor deoarece simplifică foarte mult lumea exterioară și răspunde unor nevoi contemporane, combinând un set de principii dogmatice cu o pretenție de cunoaștere cu privire la adevăr.

Limbaj modificat: Cuvintelor le sunt date noi întelesuri – lumea din afara nu foloseste cuvintele sau expresiile în acelasi fel; se creeaza un limbaj al grupului, cu expresii specifice. Daca învatatorii provin dintr-o alta tara, membrii ajung sa preia expresii straine limbii lor materne.

Doctrina este mai importanta decât persoana: Daca cineva pune sub semnul întrebarii credinta grupului sau pe conducatorii acestuia, acela este facut sa simta ca este ceva în neregula cu el, pentru simplul fapt ca pune întrebari – se creeaza o atmosfera negativa în jurul celor care pun întrebari, sunt evitati sau sunt ei însisi chestionati si criticati, în loc sa li se raspunda la întrebari. Se considera ca doctrina /ideologia grupului este mai valabila, mai adevarata decât orice alt aspect al caracterului omului sau decât experienta personala. Fiecare trebuie sa-si aseze experienta proprie sub “adevarul” grupului. Daca cineva pune întrebari sau chestioneaza, i se va spune ca pune întrebari pentru ca el este mândru, rau sau pacatos. Acceptarea neconditionata a ideologiei cultului este prezentata ca smerenie. Conflictele interne devin astfel foarte puternice.

Asezarea de granite: Dat fiind ca grupul poseda adevarata învatatura despre viata, cei care nu fac parte din grup sunt rai, pacatosi, nu sunt mântuiti, merg în iad sau îsi traiesc viata degeaba; o persoana începe cu adevarat sa-si traiasca viata numai daca se alatura grupului; manipularea temerii ca daca cineva paraseste grupul, atunci aceasta echivaleaza cu parasirea lui Dumnezeu, pierderea mântuirii, sau i se va întâmpla ceva rau. Grupul este “elita”, iar cei din afara sunt “lumea”, “pacatosii”, cei care nu au “lumina”, etc.

Premize pentru convertire

  Farber, Harlow & West (1957) au lansat termenul de "sindrom DDT" pentru a descrie transformarea la nivelul gândirii suferita de prizonierii din razboiul din Coreea: debilitate, dependenta, teama. Lifton (1961), care a studiat de asemenea modificarea gândirii folosita în universitatile din China, a demonstrat ca procesul nu necesita afectiuni sau probleme fizice. Cultele contemporane, care nu dispun de ajutorul statului, au mai multe în comun cu aceasta transformare a gândirii decât cu situatia prizonierilor de razboi, în sensul ca ele nu folosesc forta fizica. Pentru a-si controla subiectii, ele recurg la subterfugii si la domeniile naturale de intersectie între ele si individ. Cultele induc stari de dependenta pentru a obtine controlul asupra membrilor si folosesc metode de pedeapsa psihologica pentru a întretine acest control. Procesul, dupa opinia mea, poate fi descris pe scurt ca un sindrom DDT modificat: debilitate, dependenta, teama.

Desi procesul descris aici este complex si variat, cele de mai jos reprezinta schema clasica de aderare la un astfel de cult:

Individul vulnerabil se întâlneste cu grupul.

Conducatorul (conducatorii) grupului se prezinta pe sine ca un binevoitor care îi poate îmbunatati viata. Individul raspunde pozitiv, are parte de o crestere a respectului de sine si a sentimentului de securitate, acestea având loc pe fundal psihologic. Individul poate fi considerat ca "racolat". Prin intermediul împartasirii de experienta, a marturisirilor si a exemplelor individualizate, conducatorul(ii) grupul capata acces la punctele tari si la cele slabe ale individului.

  Prin marturisiri ale membrilor grupului, prin denigrarea “concurentei” (alte biserici sau grupuri religioase), prin accentuarea constanta a amintirilor rusinoase ale individului si a altor slabiciuni, prin îndoctrinarea treptata cu sistemul de gândire strict si închis al cultului, superioritatea grupului este afirmata ca un adevar fundamental.

Marturisirile membrilor, întarirea încrederii individului în grup, amintirea discreta a slabiciunilor individului si diferite forme de presiune îi creeaza individului sentimentul ca bunastarea lui viitoare, sub toate aspectele, depinde de respectarea credintelor grupului, mai exact a “programului de schimbare”.

  Aceste tehnici de influentare sunt însotite de o minare subtila a respectului de sine al individului (de exemplu prin exagerarea pacatoseniei faptelor pe care individul trebuie sa le marturiseasca), suprimarea sau slabirea gândirii critice prin alocarea de sarcini care sa ocupe cât mai mult din timpul liber al individului si prin repetarea constanta ca numai lucruri rele se pot întâmpla daca nu se respecta reteta de “transformare” sau mântuire a grupului. Aceste manipulari îl fac pe individ sa-si exprime loialitatea fata de grup si sa se angajeze sa se schimbe conform cu schema locala. De acum el sau ea va fi considerat ca fiind “pe cale” (ca mergând pe calea “mântuirii”, “iluminarii”, “curatirii”, etc.). Dependenta individului fata de grup este deja creata si afirmata implicit sau explicit. Mai mult, el sau ea accepta autoritatea grupului în definirea binelui sau a raului, în inima individului precum si în ceea ce priveste lumea.

Convertitul face apoi obiectul asteptarilor nerealist de mari din partea grupului. Se afirma “cu dragoste” potentialul de care este el capabil, în timp ce membrii grupului marturisesc cu putere nivelurile la care au ajuns ei sau idolii lor (conducatorii sau fondatorii grupului). Misiunea de capatâi a grupului (o falsa mântuire) justifica toate asteptarile denaturate.

  Deoarece cuvântul grupului este întotdeauna adevarat iar gândirea “negativa” nu este acceptata, esecurile individului sunt numai si numai ale lui, în timp ce îndoielile personale sau criticile sunt eliminate sau redefinite ca pacate personale. Individul are parte de o alienare tot mai mare. Firea lui de dinainte de a veni în cult este eliminata; îndoielile cu privire la grup sunt eliminate din gândire; este mentinut sentimentul de vinovatie de a nu te ridica la nivelul asteptarilor grupului. Singura adaptare posibila este fragmentarea si compartimentizarea. Nu este surprinzator deci ca multi doctori considera disocierea ca reprezentând miezul tulburarilor si disfunctionalitatilor legate de culte (Ash, 1985).

  Alienarea individului va atrage dupa sine ruperea psihologica, daca nu si fizica, de lumea exterioara, în special de familie. Informatiile din exterior ameninta sa tulbure falsul sistem de valori si echilibru al individului, pe care acesta le-a preluat de la grup în încercarea de a se conforma cerintelor implicit afirmate ale grupului. Aceasta alienare accentueaza dependenta individului fata de grup.

  Grupul sprijina echilibrul disociativ al individului, încurajând activ dependenta acestuia, de exemplu prin exagerarea “pacatelor” din trecut si a conflictelor cu familia, prin denigrarea celor din afara, prin folosirea de cântece /cântari care sa abata orice gândire critica si prin oferirea de posibilitati prin care individul poate ocupa un anume loc în structura grupului (de exemplu a lucra în beneficiul grupului, a vinde reviste pe strada, a munci pentru construirea /întretinerea locului de adunare).

  Grupul favorizeaza dependenta crescânda a individului, prezentând pericole si tragedii care se vor întâmpla daca individul sau o forta din afara (vizita unui membru al familiei, de exemplu) tulbura echilibrul disociativ care îi permite lui sau ei sa functioneze în acel sistem închis. De obicei pedeapsa este de natura psihologica sau metafizica. În unele culte, la initiativa conducatorului grupului sau a unor membrii “fierbinti pe cale”, individul este ostracizat, evitat si catalogat ca având un “duh rau” sau ca fiind rebel. Mai mult, individul este avertizat ca daca continua în acea atitudine critica, îsi pierde mântuirea si, în general, îl asteapta iadul. Trebuie amintit ca aceste amenintari sau pedepse apar în contextul unei dependente fata de grup si al unei alienari psihologice (separari) fata de sistemul de suport din trecut. Aceasta face avertizarile grupului mult mai puternice decât avertizarile folosite de gruparile religioase traditionale, de genul “vei ajunge în iad daca mori având un pacat de moarte”.

  Rezultatul acestui proces, atunci când este dus pâna la capat, este o persoana care vrea sa para foarte fericita, dar care ascunde o suferinta adânca. Cu un zâmbet nenatural pe fata, persoana va marturisi cum i s-a schimbat viata si chiar cum “fratii” au devenit oxigen pentru ea. În aceste cazuri dependenta este totala iar persoana nu concepe sa-si traiasca viata separat. Întâlniri cât mai frecvente, petrecerea timpului împreuna presarata cu marturisiri personale, toate creeaza un univers închis si îi dau individului senzatia ca nici nu ar putea trai fara grup.

  Am discutat cu multi fosti membri de culte care, atunci când au parasit adunarea si au vorbit cu alti fosti membri, a fost surprinsi sa constate ca multi dintre “fratii” lor zâmbeau si ei fals, cu totii crezând ca ei sunt singurii care nu se simt de fapt bine.

Cine adera la aceste culte si de ce?

Contrar parerii generale ca membrii acestor culte sunt “ciudati”, cercetarile si dovezile arata ca majoritatea acestor membri sunt persoane relativ normale, desi o treime se pare ca au avut parte de usoare tulburari psihice înainte de convertire. Trebuie mentionat, de asemenea, ca un studiu recent efectuat de Institutul National de Sanatate Mintala arata ca aproximativ 20% din populatia generala are sufera de cel putin o tulburare psihica.

  Membrii de cult includ tineri, batrâni, bogati, saraci, educati si neinstruiti. Nu este usor de identificat tipul de persoana care adera la un cult. Oricum, experientele clinice si studiile efectuate arata ca marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescentei si ale primei tinereti, cum ar fi idile esuate, esecuri la scoala sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste culte. Deoarece capacitatea lor de a face fata problemelor vietii era redusa, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de “cai catre fericire”.

  Alti factori care pot indica o persoana influentabila de catre un cult includ:

dependenta (dorinta de a fi al cuiva; lipsa de încredere în sine)

labilitate psihica (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoiala)

naivitate (capacitate redusa de a analiza critic afirmatiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândeste, etc.)

toleranta foarte mica fata de ambiguitate (nevoie de raspunsuri absolute, nerabdarea de a obtine raspunsuri)

deziluzie culturala (înstrainare, nemultumire de conditia sociala)

cautarea de sensuri spiritual

singuratatea si lipsa prietenilor; cultul ofera peste noapte o viata sociala.

ignoranta fata de felurile în care un grup poate manipula individul.

Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practica tehnici de control al mintii, convertirea se poate produce relativ usor, în functie de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social si practicile de control al mintii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului deoarece le este teama sa conteste orientarea dogmatica a cultului.

  Convertirea la aceste culte nu reprezinta rezultatul unei alegeri, ci a unei caderi, alunecari sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natura sa “conduca” individul catre un anume grup. Grupul se foloseste de aceste puncte slabe si îi amageste pe indivizi pentru a-i convinge sa se alature si sa renunte la modul lor de viata anterior. Manipularea de catre grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru rational, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict si închis.

Cum se schimba cei care adera la culte?

Dupa ce convertitii se înroleaza într-un cult, modul de gândire, de simtire si de actiune al cultului devine o a doua natura, în timp ce aspectele importante anterioare venirii în cult sunt suprimate sau se atrofiaza prin abandonare. Noi convertiti încep sa-si formeze o carapace datorita asaltului propagandistic al cultului. Încep sa apara ca “defazati”, rigizi si stereotipici în raspunsuri, cu un vocabular limitat, cu o capacitate redusa de analiza si fatis distanti în relatiile cu ceilalti. Multi parinti au spus: “Acesta nu e copilul meu!”. Astfel de constatari întaresc opinia ca membrii unor astfel de culte sunt un fel de “zombi” sau niste roboti. Desi aceasta descriere este o exagerare, ea reflecta totusi faptul ca manipularile cultice formeaza în timp o forma denaturata de constiinta la unele persoane.

  Cu timpul, convertitii reduc din distanta fata de restul lumii, din “defazaj”. Învata diferite metode sau adopta atitudini de suprafata pentru a combate opinia generala despre ei si pentru a-i minti mai usor pe altii si pe sine. Deseori ei pierd legatura cu persoanele cunoscute anterior venirii în grup, ca rezultat al opozitiei cultului fata de parinti si de societate. Mai mult, în cadrul grupului devin apreciati pentru conformarea cu cerintele cultului de care au devenit atât de dependenti. Eventual sunt prezentati noilor veniti ca “eroi ai credintei”, modele vrednic de urmat.

  Daca li se permite amintirile suprimate sau îndoielile înabusite sa vina la suprafata, acestea pot declansa o anxietate care, la rândul ei, poate favoriza anumite stari de cvasi-transa, cum ar fi vorbirea în limbi, în scopul apararii sistemului de gândire, de sentimente si de comportament al cultului. Astfel de persoane pot avea un comportament normal, cel putin la suprafata. Totusi, adaptarea lor la societate depinde de masura în care si-au pastrat vechiul mod de gândire, telurile, valorile si afectele personale. Un nivel normal de dezvoltare psihologica si integrare a personalitatii este foarte greu de atins.

Cum îi afecteaza cultele pe oameni?

Deoarece sesizeaza deseori schimbarile negative care le scapa noilor convertiti, familiile acestora sunt de obicei primele ranite. În încercarea lor de a-si ajuta rudele cazute în aceste culte, familiile au parte de frustrari, lipsa de ajutor, vina si, din cauza ca putini le înteleg situatia, de singuratate.

  Membrii pot fi afectati în sensul ca îsi pierd autonomia psihologica. Mai mult, separarea grupului de restul societatii, în numele ideii biblice de “iesire din lume”, îi lipseste pe membri de ocazia de a învata din variatele experiente ale unei vieti normale. Membrii pot pierde irecuperabil ani într-o stare de “arest al dezvoltarii”. În unele cazuri, ei au parte de caderi psihice. Copiii din astfel de culte sunt supusi riscului de neglijare din partea parintilor din cauza ca parintii si-au modificat sistemul anterior si normal de afecte, declinându-si acum tacit responsabilitatea pe motivul “voii Domnului” sau al unei entitati superioare.

Cei care parasesc grupul au parte de sentimente de anxietate, depresie, mânie, teama, vina, tulburari de gândire, “plutire”, trecere de la atitudinea cultica fata de lume la una ne-cultica, sau senzatia ca sunt întepeniti într-o stare intermediara. Aceasta tulburare emotionala afecteaza capacitatea de a lua decizii si de a-si asuma responsabilitatile vietii.

  Într-adevar, multi fosti membri au nevoie de un an sau doi pentru a se întoarce la vechiul nivel de adaptare, în timp de unii sufera decaderi nervoase sau ramân afectati psihologic ani de zile.

  Nu toti cei care adera la culte sunt afectati din punct de vedere psihologic. Unii se refugiaza în cult din fata dificultatilor vietii, prea mari pentru ei. Altii au putut pastra o distanta emotionala si au urmat cultul fara a deveni însa cu adevarat o parte din el si fara a fi prea afectati de ideologia grupului. În fine, unii au taria de a rezista presiunii propagandistice, ceea ce le permite sa-si pastreze un grad de autonomie chiar într-un mediu foarte presant.

  Oamenii pleaca din culte pentru o multime de motive. Dupa ce au devenit constienti de coruptia si /sau ipocrizia din interiorul cultului, indivizii care si-au pastrat un grad de independenta si o oarecare legatura cu vechile lor valori pot pur si simplu sa plece, deziluzionati. Alti membri pleaca pentru ca s-au plictisit de rutina prozelitismului sau a colectarii de fonduri, prezenta în cult dându-le un sentiment de “tras barca pe uscat”. Uneori chiar si cei mai “fierbinti” membrii ai cultului ajung sa se simta nepotriviti în fata cerintelor exagerate ale cultului si pleaca, nu pentru ca au încetat sa mai creada, ci pentru ca se simt niste esecuri irecuperabile. Altii pot renunta la cult dupa ce se reîntâlnesc cu vechile valori, teluri în viata, interese sau relatii, ca rezultat al vizitelor parintilor sau a discutiilor cu fosti membri.

Persoanele care încep sa se gândeasca sa paraseasca adunarea se vad supusi anumitor presiuni sa ramâna. Unii fosti membri povestesc ca au avut nevoie de luni, chiar ani de zile pentru a gasi puterea sa plece. Unii au fost atât de intimidati încât au plecat în secret.

  Desi majoritatea membrilor din culte pleaca singuri în cele din urma, rudele nu trebuie sa fie linistite. Mai întâi, multi, daca nu majoritatea celor care pleaca singuri sunt afectati din punct de vedere psihologic, deseori într-o maniera pe care ei nu o înteleg. În al doilea rând, unii din culte nu pleaca niciodata si sunt afectati foarte grav. În al treilea rând, nu se poate prezice cine va pleca si cine nu sau cine va fi afectat. În consecinta, a renunta la atentie din partea rudelor înainte de vreme este ca si cum ai renunta la precautii în cazul tinerilor care fumeaza marijuana pe motivul ca majoritatea celor care încearca marijuana nu devin drogati.

Ce este consilierea pentru iesirea din cult? Cum difera aceasta de deprogramare?

Consilierea pentru iesirea din cult si deprogramarea implica amândoua discutarea cu membrii cultului (uneori în sedinte lungi, pe parcursul multor zile), pentru a-i ajuta sa identifice practicile manipulante si înselatoare ale cultului, sa-si refaca legaturile avute anterior de convertire si sa-si reia capacitatea de a gândi independent si critic. Aceste doua concepte difera însa printr-un aspect foarte important.

  Deprogramarea, spre deosebire de consilierea pentru iesire, este asociata unui proces de “salvare” în care membrii familiei si prietenii au un rol extrem de important.

  Desi propaganda din interiorul cultului încearca sa contracareze procesul de “salvare”, numindu-l “cadere de la credinta”, “parasire a caii”, “întoarcere la pacat” sau la lumea cea rea, multi fosti membri care au fost ajutati sa se re-echilibreze au declarat ca au fost surprinsi de respectul si grija de care au avut parte.

  Riscurile esuarii unui astfel de proces de “salvare” sunt mari. În unele cazuri copiii au dezvoltat o ura fata de parinti si în general, fata de cei din afara cultului. Lipsa de tact si de rabdare a familiei a fost atent speculata de cult pentru a întari în mintea persoanei imaginea de rautate a lumii din afara, persoana devenind în cele din urma mai legata de grup.

Concluzii

Practica manipularii opiniei publice este foarte veche, iar tehnicile specifice s-au diversificat si rafinat de la o epoca la alta. Câteva arme folosite pentru a manipula ar putea fi : discursul politic, ca metoda de dezinformare, folosirea notorietatii pentru “autentificarea” informatiilor eronate sau trunchiate, lansarea unor atacuri politice prin intermediul mediei ori al tertilor politici, pentru mascarea intereselor reale, campanii de presa demarate la comanda politica, denigrarea sau ocuparea agendei media cu scandaluri fabricate, in vederea abaterii atentiei de la alte teme de real interes, promovarea de false modele politice, zvonistica si intoxicarea sunt doar cateva dintre metodele folosite zilnic de politicieni pentru indeplinirea obiectivelor personale sau de partid.

Conform specialistilor teoriei comunicarii, manipularea reprezinta o actiune de influentare prin mijloace neviolente, a optiunilor unor segmente ale populatiei sau a populatiei in ansamblul ei, in vederea realizarii unor obiective, prin inducere intentionata in eroare. In procesul de manipulare este important ca subiectii asupra carora se exercita actiunea de manipulare sa fie convinsi ca actioneaza pe baza realitatii si ca pornesc de la premise corecte, in conformitate cu propriile idei si interese.

Metodele prin care diverse personaje interesate manipuleaza opinia publica sunt multiple. Discursul politic de pilda, are ca scop de cele mai multe ori, nu transmiterea unui mesaj clar catre propriul electorat, ci mai degraba, dezinformarea electorilor celorlalte partide. Deseori, personalitatile politice ori mass-media exprima, in discursul lor, opinii doar critice si nu argumente bazate pe informatii care sa sustina concluzia adoptata. Acest tip de manipulare se bazeaza pe notorietatea persoanei care emite ”verdictul” si care, prin girul prestigiului, ii confera si autenticitate.

Exista mai multe forme de manipulare: manipulare pozitiva – care este in acord cu normele rationalitatii cat si cu normele moralitatii care actioneaza in vederea satisfacerii binelui comun si manipulare negativa, care la rândul ei poate fi intentionata si neintentionata. Manipularea se face prin minciuna. Unii mint fara sa-si dea seama, in necunostinta de cauza, din ignoranta, iar altii mint cu buna stiinta, cunoscand adevarul; altii spun doar un adevar partial.
Generalizarea informatiei, pe leit motivul “poporul vrea…” ori “populatia crede ca…”, este un alt mod de a influenta opinia publica pe considerentul conformismului, care presupune tendinta oamenilor de a se incadra in trendul majoritatii. Acest tip de generalizarea a fost folosita, de exemplu, de presedintele Basescu pentru a-si lansa programul politic, prin transferarea prioritatilor sale politice pe agenda populatiei.

Abaterea atenției este o alta modalitate de manipulare, realizata prin lansarea unor false teme de interes general, de regula de natura scandaloasa, in vederea trecerii sub tăcere a altor aspecte ce ar putea deranja cu adevarat opinia publica. Ca exemplu putem mentiona teme de real impact social, cum ar fi criza profunda ce afectează sistemul sanitar ori iminentul colaps al sistemului educational. Nu e normal si nici moral, dar e eficient sa recurgi la aceste forme de manipulare. In acest caz trebuie sa ne gandim care este raportul dintre adevar si politica, valori si politica, dintre morala si politica. Se poate accepta discursul politic fara valorizare, fara o anumita etica? Toate relatiile politice se bazeaza pe valori. Valori precum drepturile omului, democratie, stat de drept, egalitate, justitie sunt valori specifice domeniului politic. Trebuie sa reflectam asupra raportului dintre a proclama valorilor si a actiona conform acestora. In domeniul politic se intampla adesea ca in timpul discursului politic sa aiba loc proclamarea unor valori, iar in practica sa existe fapte in neconcordanta cu acestea. Din acesta cauza ceea ce reprezinta o problema pentru cei ce detin puterea este credibilitatea – obtinerea dar si perpetuarea ei. 

Din cele prezentate este evident că arta de a vorbi în public este foarte importantă, pentru că pune la îndemâna tuturor un instrument foarte puternic: forța de a-i convinge pe ceilalți. Desigur, rămâne la latitudinea fiecăruia modul în care alege să folosească această forță. Nu trebuie să ne mire că unii o folosesc așa cum trebuie, în folosul binelui și adevărului, în timp ce alții o folosesc în scopuri reprobabile. În ultimã instanțã este vorba de o alegere cu privire la valorile și credințele față de care ne raportăm existența. 

Arta de a vorbi rămâne însă elementul cheie în devenirea individuală, de vreme ce este demonstrat faptul că realizarea personală în societate impune aptitudini deosebite de comunicare și cu precădere aptitudini de a vorbi în public. Chiar și locurile de muncă eminamente tehnice au nevoie de oameni care să știe să comunice, pentru că nu e suficient ca un om să aibă idei strălucite, el trebuie să fie capabil să le formuleze pe înțelesul celor din jur, pentru a le putea pune în aplicare.

Cu alte cuvinte, prin limbaj, un grup poate să câștige chiar acordul deplin, de durată, al acelora al căror sprijin îi este necesar. Mai mult, sunt de părere cercetătorii în domeniu, dialogul și răspunsul la dialog este cel ce dă măsura puterii politice și, nicidecum, exacerbarea forței. Este limpede faptul că realitatea lingvistică, grefată pe cea politică, scoate în evidență rolul de cadru al limbajului, de teren de manifestare, în timp ce finalitățile pur politice sunt cele în baza cărora se operează atât selecția terminologică, cât și cea a strategiilor discursive.  Toate acestea ne conduc la afirmația pertinentă, că limbajul, strategia discursivă și strategia politică sunt interdependente, ele servind în primul rând persuadării și, mai puțin, transmiterii de informație. Ele sunt cele care oferă „terenul de joc al manipulării politice” 

Bibliografie

Bruner, Roland, Psihanaliză și societate postmodernă, Editura Amarcord, Timișoara, 2010.

Breton, Philippe, Manipularea cuvântului, Iași, Institutul European, 2006

Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2008.

Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare prin religie, Editura Humanitas, București, 2009.

Moscovici, Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Polirom, Iași, 2011.

O’Donnell, Jowett, Persuasion: An interactive dependency approach, New York, Random House, 2005.

Peretti, Andre de (coord.), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2008.

Bibliografie

Bruner, Roland, Psihanaliză și societate postmodernă, Editura Amarcord, Timișoara, 2010.

Breton, Philippe, Manipularea cuvântului, Iași, Institutul European, 2006

Bogdan Teodorescu, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2008.

Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare prin religie, Editura Humanitas, București, 2009.

Moscovici, Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Polirom, Iași, 2011.

O’Donnell, Jowett, Persuasion: An interactive dependency approach, New York, Random House, 2005.

Peretti, Andre de (coord.), Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2008.