Manipularea Prin Mijloace Online

Abstract

Keywords: consumer society, online manipulation, techniques of manipulation, products life cycle, consumerism.

In the context of the actual society, the modern human being is living under the consacrated motto „I exist so I buy, I buy so I exist”. Consumer society has the following characteristics: a larger circulation of the product on the market, shorter life cycle of the product and bigger speed of the turnover. Particularly, it means that everyone of us is using a large quantity of products for shorter periods with a greater frequency. You do not have to be a marketing specialist to observe that your clothes are fading and breaking sooner than those you wore twenty years ago. The car you own gets sooner obsolate and worn out, your telephone has its blockages and even your computer delivers more errors nowadays. But, despite the fact that the consumption is influenced by the lower quality of the products, it is also guided by the existing fashion trends.

As a resumee, for the industries to hold on and have bigger returns, it is needed that us, the consumer society purchse more and more products. Therefore, we are wonder how do we achieve the instinct for consuming or getting more products, even if we do not need them? Today, our needs to consume are directly influenced by the mass-media, constantly. Studying the online manipulation of consumers is the purpose of this paperwork, because we are not always tempted to buy something that we need or something that is good for us. Within this study, we will investigate the medication that is advertised on the internet, with online methods of manipulation. The targeted consumers for this field are internet users, which means according to the Online Landscape: South East Europe Report executed in 2014, 8.8 milion of Romanian people, in a percentage of 54% from the total population of the country. In Romania, over 4.5 million users are monthly accessing e-commerce sites. E-commerce is growing constantly and of these values, only part of these users were influenced to buy pills on the internet, most of the consumers preferring to buy pills from pharmacies, because of their lack of trust or beliefs. According to the above, we are witnessing an increasing online manipulation of our society. Studying this concept is letting us discover certain prevention methods and responses that should prevent us from being manipulated and influenced in choosing the medication, thus avoiding products that can be harmful for our health, since they are not prescribed by a specialist, either a nutritionist, or a specialized physician.

CAPITOLUL I

Definiții. Concepte și metodologii

Comunicarea

Comunicarea este un proces care datează din secolul al XIV-lea, în acea perioadă având sens de a aduna laolaltă, a fi în relație cu cineva sau ceva. Patrick Lecomte, în cartea “Comunicare, Televiziune și Democrație”, explică etimologia comunicării, aceasta “ilustrând foarte bine înrădăcinarea sa în centrul proceselor elementare și dinamicilor istorice ale sociabilității umane” (2004, Lecomte P, pag. 14-15). Autorul încearcă să sublinieze ideea potrivit căreia existența comunicării influențează și cele mai simple aspecte ale vieții omenești. În secolul al XVI-lea, apare un alt sens al comunicării, fiind în legatură strânsă cu dezvoltarea drumurilor și a serviciului poștal, acela de transmitere a informației. Peste încă două secole, percepția față de comunicare se dezvoltă direct proporțional cu industria, pentru că apar trenurile, mașinile, avioanele, iar după dezvoltarea televiziunii, a telefonului și a radioului, intervine și noțiunea de comunicare la distanță. În secolul XX cele două dimensiuni ale comunicării continuă să coexiste, însă se dezvoltă foarte mult comunicarea în masă, prin intermediul mass-media.

Indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin definițiile comunicării au un punct comun, și anume: comunicarea este un ansamblu de metode, tehnici, canale și coduri, prin care se transmit informații, idei și opinii specifice, într-un mod competent și performant. Elementele constitutive ale oricărui tip de comunicare alcătuiesc o triadă, însă descompuse și tratate punctual se poate vorbi despre obiectul comunicării, adică conținutul mesajelor, din punct de vedere al experienței umane, care sunt puse pe această cale într-un loc comun. Relația de comunicare se studiază din prisma mecanismelor de interacțiune socială care presupune schimbul de mesaje între indivizi și limbajul comunicării, care face trimitere la problematica semnelor care sunt transmise odată cu mesajele și la ce semnificație dețin acestea în relațiile sociale. Caracteistica principal a mesajului transmis este atragerea atenției receptorului asupra obiectului de referință și asupra caracteristicilor sale.

Principiile comunicării

Preocupările intense privind comunicarea, ce s-au manifestat în ultimile decenii au condus la elaborarea unor principii sau direcții după care se ghidează acest concept, după cum urmează:

Comunicarea este inevitabilă pentru că exprimă științific o legatură între oameni, fie că este de natură profesională sau de natură personală, oamenii comunică cu scopul de a face schimb de informații, iar acesta este un proces continuu.

Comunicarea se dezvoltă atât din punct de vedere al conținutului, cât și din punct de vedere al relației. Acest principiu presupune dezvoltarea conținutului mesajului transmis, care trebuie să fie clar, concis, dar și dezvoltarea din perspectiva relației, pentru că oamenii trăiesc în societăți, și dacă nu ar relaționa prin comunicare cu restul grupului de apartenență, ar fi eliminați.

Comunicarea se dezvoltă în permanență fiind un proces continuu și aceasta nu poate fi abordată în termeni de cauză-efect. Acest lucru se întâmplă deoarece atunci când emițătorul transmite o idee sau informație, acesta nu o face cu scopul singular de a comunica cu societatea, el așteaptă în schimb o reacție pozitivă sau negativă în interpretarea mesajului comunicat de la interlocutorul său. Este un proces continuu tocmai pentru că sensul de propagare al informației nu este într-o singură direcție.

Comunicarea este ireversibilă. Proprietatea de ireversibilitate pe care o are această știință este explicată prin faptul că odată ce se transmite o informație nu există sau nu se cunoaște soluție pentru a anula acest proces.

Comunicarea presupune raporturi de putere între participanți. Acest aspect nu se referă la puterea fizică, ci la puterea socială pe care fiecare individ o deține. Un vânzător de medicamente va fi interceptat de mai mulți interlocutori, va fi înțeles, va atrage clientela și va reusi să vândă produse farmaceutice, dacă oferă impresia de stabilitate, confort, sănătate și siguranță în folosirea acelor produse. Pentru a realiza toate aceste obiective, comunicarea non-verbală, mimica feței, poziția corpului, sunt foarte importante în transmiterea unui mesaj.

Scopul, elementele și caracteristicile comunicării

De fiecare dată când o persoană vorbește, dorește să expună un punct de vedere pentu a convinge publicul, informează sau este informat, educă sau este educat prin intermediul procesului de comunicare, se urmăresc patru scopuri principale și anume să fie auzit și receptat, înțeles, acceptat și dorește provocare unei reacții. J.S. Van Cuilenburg, O. Scholter, G.W. Noomen defines comunicarea drept „un process prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”. Altfel spus, fiecare process de comunicare este reprezentată de un anumit tip de relație, dezvoltată prin trinomul emițător-mesaj-receptor. Într-o formă simplificată, procesul de comunicare poate fi redat grafic, astfel:

EMIȚĂTOR INFORMAȚIE CANAL INFORMAȚIE RECEPTOR

Figura nr. 1 – Procesul de comunicare conform J.S. Van Cuilenburg, O. Scholter, G.W. Noomen

Comunicare nu se finalizează cu transmiterea și receptarea informației, aceasta având o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului receptorilor, numită efect. În cele ce urmează se vor detalia componentele procesului de comunicare:

Emițătorul, care poate fi singular, o persoană sau multiplu, un grup, o organizație. Acesta dispune de o informație bine stucturată, o motivație, un scop explicit al mesajului și implicit, motivul transmiterii mesajului.

Receptorul poate fi de asemenea singular sau multiplu. Informația transmisă de emițător este mesajul care îi este transmis; poate primi mesajul îm mod direct și conștient sau indirect și subliminal.

Mesajul este reprezentat de un ansamblu de informații obiective sau opinii personale asupra unor valori ce vizează infomațiile, astfel alcătuind un sistem de date, informații transmise și un cadru de simboluri care oferă un înțeles particular datelor și informațiilor

Decodarea este activitatea de descifrare a mesajului primit de către receptor

Feedback-ul este un element principal al comunicării, pentru că arată în ce măsură a fost înțeles mesajul, daca a fost crezut și acceptat. Din punct de vedere al emițătorului, ca răspuns la informația decodată de receptor, poate fi pozitiv sau negative, imediat sau întârziat

Canalul de comunicație este definit ca fiind modalitatea prin care se transmite mesajul.

Contextul comunicării definește cadul fizic sau psihosocial în care există comuni-carea. Acesta este influențat de contextul fizic sau psihosocial, proximitatea dintre emițător și receptor, similaritate dintre aceștia ce provine din interese, credințe și activități.

Comunicarea presupune o serie de caracteristici precum faptul că aceasta este un proces uman, conștient, prin care se creează o semnificație. Comunicarea, așa cum rezultă și din principiile prezentate mai sus, este un process continuu prin care se construiște sensul atitudinilor și comportamenul uman. Specific comunicării, aceasta se naște din context, fiind un proces symbolic, în care feedback-ul are un rol important. Comunicarea este complex și ireversibilă, din punct de vedere al mesajului și al impactului pe care acesta îl creează asupra receptorului.

Limbajul și cerințele generale ale comunicării

Pentru a se putea studia într-o manieră adecvată limbajul, se va studia conceptul ce stă la baza acestuia: limba. Aceasta reprezintă un „ansamblu de mijloace lingvistice, fie fonetice, lexicale și/sau gramaticale) cu ajutoul cărora se realizează comunicarea interumană”. Prin intermediul limbii se creează , se prelucrează și se transmite experiența fiecărui individ sau a unei comunități sub formă de cunoștinșe, credințe sau valori, norme ori modele culturale, fiind epicentrul socializării și al formării generațiilor noi. Limbajul este suportul principal al comunicării interumane, de aceea este un sistem complex de semne, semnale și simboluri de tip sonor, tactil, cromatic sau grafic, care este utilizat uniform de către societate. Acesta este modul în care informația externă poate fi fixată, păstrată, prelucrată și transmisă însă, tot limbajul poate exprima stări, intenții și atitudini subiective. Limbajul, ca și instrument esențial al comunicării, îndeplinește funcția de cunoaștere, de comunicare, de acumulare a informațiilor, de influențare educativă, de reglaj comportamental și autocontrol al acțiunii indivizilor. Pentru a realiza o comunicare de succes este necesar să se răspundă la următoarele întrebări:

De ce? Această întrebare arată scopul comunicării: De ce se comunică? Care este scopul real al comunicării? Ce realizări vor fi în urma comunicării? Care este scopul comunicării?

Cine? Prin exploatarea acestei întrebări se pot afla detalii asupra interlocutorului, prin dezvoltarea altor întebări precum: Cine interceptează mesajul transmis de interlocutor? Ce fel de persoană este? Ce personalitate, vârstă, educație sau statut social deține? Cum va reacționa la mesajul transmis?

Unde și când? Acest complex de întrebări determină locul și contextual comunicării. Unde se va afla interlocutoul sau receptorul mesajului atunci când îl va primi? În ce moment va sosi mesajul? Are emițătorul capacitatea de a răspunde la o problemă ridicată de receptor? Care este relația emițător-receptor?

Ce? Delimitează subiectul mesajului. Ce se dorește să se exprime? Ce ar fi trebuit spus? Ce informații se pot omite? Ce informații poate da emițătorul pentru a da un mesaj clar, concis, amabil, constructive, corect și complet?

Cum? Această întrebare răspunde la probleme de genul: cum va comunica emițătorul mesajul pe care îl dorește să îl transmită? Ce ton va folosi emițătorul pentu a-și realiza obiectivul?

Pe de altă parte, este necesară analizarea factorilor ce pot determina o comunicare mai puțin eficientă. Specialiștii consideră că diferențele de percepție sunt un factor negativ al unei comunicări deoarece acestea sunt modalitățile în care fiecare individ percepe lumea, fiind influențat de propiile experiențe anteriore, fapt pentru care datorită diferențelor de vârste, naționalități, culture, educație, ocupație, sex și temperament fiecare individ are propia sa percepție despre viață și va interpreta mesajul într-un alt mod. De asemenea, un alt aspect negativ al comunicării derivă din concluzii rapide și grăbite, care nu oferă oportunitatea indivizilor de a filtra și analiza mesajul. Stereotipia crește riscul de a comunica cu diferiți indivizi ca și cum ar fi o aceeași persoană. Lipsa de cunoaștere sau de interes a interlocutoului față de mesaj scade eficiența comunicării datorită nivelului diferit de educație sau a opiniilor nedocumentate asupra mesajului transmis. Dificultatea în exprimare, precum și emoțiile puternice ale emițătoului și/sau receptorului ori lipsa de încredere a celor implicate în comunicare pot conduce la o scădere calitativă a acesteia, fiind și aceștia factori ce influențează negative procesul de comunicare.

Tipologia comunicării

Comunicarea este de mai multe feluri, iar criteriile după care acestea se clasifică sunt:

În funcție de gradul de oficializare:

Comunicare formală – urmează linii formale ale structurii de autoritate, desfășurându-se conform procedurilor stabilite;

Comunicare informală – este caracterizată de spontaneitate și se are ca obiect informația personală sau generală;

În funcție de numărul de participanți angajați în comunicare:

Comunicare bipolară – se realizează între un emițător și un interlocutor;

Comunicare multipolară – se realizează între un emițător și mai mulți inter-locutori, între mai mulți emițători și un sigur receptor sau între mai mulți emițători și mai mulți interlocutori.

În funcție de modul de transmitere al informației:

Comunicare scrisă – cuprinde note, rapoarte, planuri, scrisori, etc;

Comunicare orală – emițătorul și receptorul acestei comunicări sunt față în față, ori discută prin telefon:

Comunicare audio-vizuală – este ușor de urmărit, de reținut, de multiplicat sau de conversat;

Comunicare nonverbală – se realizează împreună cu tipul de comunicare scrisă

În funcție de om și colectivitățile umane:

Comunicare intrapersonală – discuția cu sinele, care se desfășoară în interiorul omului;

Comunicare interpersonală – dialogul cu persoane distincte;

Comunicare de grup sau în organizații – care presupune reunirea oamenilor pentru a dezbate o problemă și care are ca scop soluționarea acesteia prin luarea unor decizii;

Comunicare de masă – crearea și difuzarea unui mesaj de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat.

Comunicarea de masă

Comunicarea de masă este principalul tip de comunicare folosit pentru a transmite un mesaj care să ajungă la majoritatea indivizilor ce alcătuiesc publicul larg. Aceasta are un rol important în societatea modernă, fiind un proces în care o persoană sau un grup de persoane ori o organizație transmite un mesaj folosindu-se de un canal de comunicație către un public numeros, anonim și heterogen, de exemplu fie un public general, fie un segment al acestuia. Canalele de comunicare includ transmisiile TV, radio, media socială și presa scrisă. Emițătorul mesajului este de obicei o persoană specializată în astfel de comunicare, care în general reprezintă o organizație, fiind un proces costisitor, feedback-ul fiind încet și indirect. Acest tip de comunicare este parte integrată a mass-mediei.

Istoricul comunicării de masă începe în anii 3000 î.Hr, atunci când egiptenii lucrează la perfecționarea hieroglifelor, ulterior dezvoltând papirusul și apare „Acta Diurna”, un fel de program al evenimentelor zilnice. În anul 1446 d.Hr, Johannes Gutenberg intoduce în Germania, tipărirea presei scrise, ulterior în Anglia, William Caxton publică o carte, în anul 1468, în care își face apariția prima formă de publicitate; după anii 1500, cărțile printate și pamfletele iau amploare, iar în anul 1609 apar primele ziare în Europa. După apariția și dezvoltarea acestui concept, specialiștii au început să studieze și să analizeze acest tip de comunicare, identificând structura, funcțiile, tipurile și efectele acesteia, elaborând teoriile aferente acestora. Prin cartea „Structura și funcția comunicării în societate”, publicată în anul 1948 de către H.D. Lasswell, acesta definește direcțiile majore de studiu în ceea ce privește cercetarea comunicării de masă, pornind de la ideea prezentată în subcapitolele anterioare și anume că, în orice acțiune de comunicare trebuie să existe cele cinci întrebări fundamentale: Cine? Ce? Cum? Cui? și De ce?.

Structura comunicării de masă

Ca orice alt tip de comunicare, cea de masă se realizează între un emițător, care particu-larizat pe această formă poate fi o organizație privată producătoare de bunuri și servicii sau poate reprezenta o instituție a statului și mai mulți receptori, individuali, ce nu se cunosc și fac parte din publicul larg, cu scopul transmiterii unul mesaj de interes public.

De-a lungul evoluției metodelor și canalelor de comunicare, cecetătorii au elaborat diverse modele de comunicare, care au determinat anumite caracteristici ale comunicării de masă precum socializarea comunicării, devenind colectivă, de asemenea, mesajul se socializează, modalitatea de comunicare fiind mai complexă și totodată devine indirectă și multiplă. Conform schemei de mai jos, emițătorul și receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, mesajele trec in mod obligatoiu printr-un organ de informare, există mesaje multiple:

Figura nr.1 – Schema comunicării de masă (Bernard Voyenne)

Bernard Voyenne pezintă trei caracteristici ale comunicării sociale ce o diferențiază de restul tipurilor de comunicare și anume caracterul instantaneu, permanența și caracterul universal.

Caracterul instantaneu al comunicării în masă este determinat de faptul că decalajul între apariția știrii și desfășurarea sa este foarte mic. Permanența este dată de neîntreruperea și marcarea fiecărui moment în istorie pentru continuitatea acesteia, iar caracterul universal este dat de prezența acestui tip de comunicare peste tot și în orice moment.

Funcțiile comunicării de masă

Conform Raportului interimar asupra problemelor comunicării în societatea modernă, alcătuit de Comisia Internațională UNESCO, au fost determinate cinci funcții ale comunicării de masă:

Funcția de informare/colectare și tratare a informațiilor – prin această funcție se contuează nevoia indivizilor sau a grupurilor de indivizi de a controla mediul înconjurător pe baza informațiilor generate și transmise prin mass-media. Ca și caracteristică principală, informația nu are o utilitate imediată, aceasta fiind procesată de utilizator în timp pentru ca acesta să își alcătuiască o imagine asupa pieței produselor.

Funcția de persuasiune, motivație și interpretare este o dimensiune care atribuie evenimentelor și perspectiva sau viziunea cultural determinată asupra informației transmise. Cea mai impoartantă formă de interpetare este chiar decizia de a publica o anumită informație, astfel încât receptorii selectează un număr limitat de știri, stabilind astfel o ierarhie a evenimentelor și plasându-le în partea superioară a paginilor publicate ori în partea inițială a programelor de știri radio și televiziune. Această formă de interpretare implică o responsabilitate socială, pentru că indivizii simt nevoia de a le fi prezentate evenimentele ordonat și coerent, în vederea luării deciziilor inerente existenței. Totodată apelurile lansate prin mass medias, de exemplu ajutarea orfanilor din România, apeluri naționale și internaționale, l-au determinat pe Marshall McLuhan să compare efectul cu un „sat global” creat de acțiunea de informare a comunicării în masă.

Funcția de educație și de transmitee a moștenirii sociale și culturale este permanentă în evoluția unui invidid, având în vedere faptul că de la o vârstă fragedă acesta este modelat de mediul social în care se naște și trăiește. Copiii dobândesc și asimilează treptat normele de comportament, valorile, reprezentările simbolice și categoriile de gândie specifice colectivității lor. Acest proces de educare a fost, timp de milenii, controlat exclusiv de familie, mediul social imediat, instituții religioase și școlare. În societatea contemporană, odată cu creșterea ponderii mass media, mare parte din activitățile destinate educării au fost preluate de mesajele presei.

Funcția de socializare este reprezentată de numeroase segmente ale mass-mediei care sunt orientate către un anumit nivel de informație, de exemplu emisiunile sau publicațiile destinate copiilor, documentare cu conținut educativ ori emisiunile economice sau emisiunile policite destinate persoanelor mature ce au arătat un interes asupra acestor domenii, care își asumă transimiterea de informații în vederea asigurării formării culturale a indivizilor.

Funcția de loisir și divertisment este preluată de mass media deoarece având în vedere că individul alocă din ce în ce mai puțin timp muncii, timpul liber rămas este în creștere. Astfel populația folosește mass –media ca furnizor principal de bunuri destinate ocupării timpului liber, deoacere tehnologia evoaluează în permanență și oferă consumatorilor finali instrumente performante de difuzare, ce transmit pe arii geografice mai mare, cu o viteză mare a informațiilor de interes general. Consumul de divertisment nu converge numai cu nevoia de relaxare și refacere a indivizilor, ci și cu nevoia acestora de a scăpa de sub presiunea vieții de zi cu zi și găsirea refugiului într-o lume imaginară.

Tipologia comunicării de masă

În lucrarea sa, Radu Hârjeu constată că mass media a devenit „parte integrată a vieții cotidiene”, astfel reușind să relaționeze cu diverse domenii de interes precum producătorii de bunuri și servicii sau statul. Conform studiilor de specialitate efectuate, s-au identificat patru tipuri de comunicare în masă utilizate:

Publicitatea, care constă în influențarea comportamentului de cumpărare al individului

Jurnalismul, comunicarea evenimentelor curente ale unei regiuni sau țări

Relațiile publice, care reprezintă comunicarea ce intenționează influențarea opiniei publice asupra unui produs sau a unei organizații

Propaganda politică, influențarea opiniei publice asupra campaniilor de alegere a politi-cienilor unei țări

Publicitatea este definită ca fiind simultan „știința, afacerea sau profesia creării și diseminării mesajelor (reclamelor), o instituție socială care afectează viața de zi cu zi a fiecărui individ, o forță care modelează cultura de masă, o componentă a activității de marketing sau o sursă de informare despre produse, servicii, evenimente, indivizi sau instituții”. Publicitatea se transmite prin două tipuri de canale de comunicare: clasice, precum televiziunea, radio-ul, cotidianele, publicații de specialitate, reviste, cărți, fluturași promoționali, panouri publicitare și electronice, prin intermediul internetului, modemurilor și fax-urilor. Ca avantaje se pot enumera abiliatea de a transmite un mesaj către un număr mare de persoane, costul per contact este scăzut și poate fi micro-orientată, iar ca dezavantaj se subliniază mărimea ridicată a costului total. Scopul publicității este acela de a înțelege cum funcționează modul de transmitere al anunțurilor și de a influența comportamentul de cumpărare al publicului țintă.

Publicitatea este utilă producătorilor deoarece aceștia trebuie să ajute consumatorul să fie conștient de existența produsului, să atragă potențialii consumatori la punctele de vânzare, să creeze cerere pentru produs prin prezentarea acestuia într-un anumit mod și în final, să stimuleze cumpărarea repetitivă a produselor din portofoliu lor. De asemenea, și publicitatea este de mai multe tipuri, orientată spre produs, de imagine și de susținere.

Odată cu evoluția canalelor de transmitere a mesajului s-a dezvoltat și conceptul de publicitate targhetată comportamental, (trad en. behavioural advertising), care presupune studierea de către companii a comportamentului utilizatorului web, prin colectarea de informații generate de mici fișiere ce se stochează în browser-ul folosit de către acesta. Aceștia folosesc aceste fișiere cu scopul de a-i ajuta să determine interesele consumatorului în funcție de ce pagini web vizitează, ce conținut accesează și alte acțiuni pe care le face online. În majoritatea cazurilor, infomațiile colectate în acest scop nu reprezintă informații personale, neștiind numele, adresa sau numărul de telefon al respectivului individ, însă majoritatea companiilor identișică și diferențiază utilizatorul după un număr de identificare astfel studiindu-se comportamentul acestuia.

Conceptul de reclamă datează din aceeași perioadă de apariție a publicității, aceasta fiind o secvență a publicității și identificându-se următoarele elemente ce o compun:

Sursa, dacă se folosește în reclamă un produs mai vechi, aceasta are un feeback mai bun, fiind astfel mai eficientă.

Mesajul, caracteristicile pe care s-au axat specialiștii sunt lungimea mesajului, diferențele de percepție ale reclamelor color în opoziție cu cele alb-negru, comparându-se mesajele raționale cu cele emoționale

Modalitatea de transmitere a mesajului, cele mai folosite fiind radioul, televiziunea, ziarele și anunțurile în cutiile poștale, fluturașii publicitatea prin telefon.

Receptorul: atenția acestuia este captată predominant de elementele de divertisment, în defavoarea informației din reclamă.

Jurnalismul, un alt tip de comunicare în masă, este activitatea de a colecta, scrie și edita informația transformând-o în știre publicată în ziare, reviste, televiziune sau radio pentru audiențe locale sau naționale. Bill Kovach și Tom Rosenstiel identifică principiile esențiale ale jurnalismului, în cartea „The Elements of Journalism” și anume: principiul esențial după care se ghidează este adevărul-jurnalistic, un proces care presupune disciplină profesională în montarea și verificarea evenimentelor. Jurnaliștii trebuie să fie cât mai transparenți în redactarea unei știri în ceea ce privește sursele și metodele de obținere a informației, astfel încât audiențele să poată evalua singuri informația, astfel un alt principiu identificat este loialitatea către audiență. Esența jurnalismului este verificarea metodelor de obținere a informației și informația însine astfel încât jurnaliștii caută martori, citează cât mai mult sursele, ascultă diferite opinii asupra informației obținute. Această caracteristică a jurnalismului este cea care îl diferențiază de restul formelor de comunicare. Acest tip de comunicare reprezintă cartografierea modernă, creeând o hartă a societății pentru ca cititorii să o poată analiza prin prisma evenimentelor prezentate. Scopul jurnalismului „nu este definit de tehnologie, jurnaliști sau de criteriile pe baza cărora aceștia sunt selectați atunci când se angajează pe un astfel de post”, ci de rolul pe care acesta îl are în viața cetățenilor.

Relațiile publice pot fi privite și din perspectiva unei organizații, astfel pot fi definite ca fiind una dintre funcțiile managementului ce stabilește și menține relația la un nivel benefic reciproc între organizație și publicurile sale de care depinde succesul companiei. Relațiile publice presupun studierea publicurilor din perspectiva primirii de informații și a atitudinii și reacțiilor față de emițătorul mesajului. Canalele de comunicare specifice folosite sunt presa, revista presei, comunicatul de presă, fotografiile și filmele de presă, buletinul de presă, dosarul de presă, etc. Funcțiile relațiilor publice sunt: de reprezentare, care presupune folosirea de către structura de PR a unui ansamblu de cuvinte și imagini cu scopul de a comunica cu publicurile organizației; cea de-a doua funcție este cea de negociere, care presupune că persoanele specializate în domeniu să creeze puncți de legătură, fiind capabile să înțeleagă diferite perspective pe care le au alți oameni.

Propaganda politică este procesul sistematic de răspândire al informației referitoare la o doctrină politică, ce are un rol esențial în informarea consumatorului de date politice. Aceasta construiește profilul unui actor politic astfel încât cetățenii să îl perceapă într-un mod pozitiv. Propaganda sau marketingul politic, așa cum este denumită de către specialiști, nu poate fi gândit la nivel micro, avizând grupuri de mari dimensiuni. O evoluție a propagandei se poate observa atunci când s-a dezvoltat conceptul de mass media, înainte de apariția acesteia sursele de informații fiind limite și ușor de controlat. Propaganda era orientată din vârful ierarhiei spre baza acesteia, scopul principal fiind menținerea supușilor înt-o stare de acceptare a realităților.

Efectele comunicării de masă

Din punct de vedere cronologic, opiniile asupra efectelor și influența sistemelor media asupra pesoanelor s-au dezvoltat prin atenuarea și reducerea efectului de atotputernicire atribuit lor de către specialiștii din perioada anilor 1920-1960. Astfel, efectele mass media se împart în efecte puternice, efecte medii și efecte slabe.

Efectele puternice sunt caracterizate prin tendința cercetătorilor de a presupune că indivizii ce alcătuiesc societatea pot fi convinși și influențați de mass media spre a-și însuși credințe și opinii complet străine, însă, în timp s-a demnstrat faptul că media nu face decât să reafirme și să confirme opinii deja existente. Modelul stimul-răspuns are la bază o anumită percepție asupra societății de masă și anume, este percepută ca fiind uniformă, atomizată, avanâ acelși gen de răspuns la un stimul identic. Acest model concluzionează că societatea este ușor manipulabilă prin cmapanii media bine direcționate, ceea ce a fost confirmat și din punct de vedere istoric. Caracteristicile societății privite din perspectiva modelului stimul-răspuns sunt caracterul precipitat, emoțional, acesta fiind veriga slabă și exploatată a indivizilor ce compun societatea.

Modelul hemogenic a fost fundamentat pe diviziunea claselor sociale, conform studiilor marxiste și pe faptul că acestea sunt ireconciliabile. Modelul are ca reper stadiile de calm și stabilitate economică, de aceea burghezia subordonează sistemele media, devenind astfel un instument ideologic ce servește interesele anumitor clase sociale oferind putere absolută. Un alt model elaborat de către specialiști, cel al dependenței a fost lansat de DeFleur, ca urmare a observării caracterului omniprezent al mediei în societate. Acest model nu acceptă elementul de feedback al receptorilor, de accea vorbim despre o dependență unilaterală. A. Bandura despre modelul dependenței: „în asemenea modele de cauzalitate unidirecțională, comportamentele sunt descrise ca fiind modelate și controlate fie de context, fie de anumite dispoziții de ordin intern. Teoria cunoșterii sociale explică psihosocialul ca funcționând în termenii unei relații de tri-cauzalitate de reciprocitate. Pentru modelul determinismului reciproc, comportamentul, factorii cognitivi, biologici sau de altă natură, precum și evenimentele din mediul apropiat operează ca determinanți interactivi, fiecare supunându-se unor procese de influențare bidirecționale. Dar reciprocitatea nu înseamnă neapărat o egalitate a puterii surselor de influență. Unele pot fi mai puternice decât altele. Este nevoie însă de timp pentu ca un factor să își exercite influența și să activeze influențe reciproce.”

Modelul denumit „spirala tăcerii” este rezultatul cercetărilor efectuate de Elisabeth Noelle-Neumann asupra factorilor care modelează opinia publică: economici, sociali, politice și culturali. În analiza specialistului M. Coman această teorie are cinci premise de natură sociopsihologică:

Oamenii se tem de izolare, având dorința de integrare în societate;

Societatea exclude persoanele cu comportamente deviante;

Frica de izolare conduce la o analiză permanentă efectuată de indivizi asupra opiniei comune;

Nevoia de apartenență la un grup deformează comportamentele cu scopul de a evita excluderea;

Formarea și menținerea opiniei comune este dată de aceste renunțari și adaptări la situație și la normele societăților.

Denumirea acestui model provine din construcția indivizilor a unorm judecăți cvasi-statistice pe baza cărora își dezvoltă fiecare viitorul comportament. Pe termen lung, se creează două situații, ăn funcție de partea de societate care a făcut presupunerile greșite: minotitatea tacită și majoritatea tacită. Teoria „spiralei tăcerii” pune în relație toate nivelele de comunicare, corelându-le sau raportându-le la nivelul comunicării unui grup sau un altul. Teoria pune problema auto-cenzurei, a gradului de credibilitate al schimbărilor de opinie determinate de opinia generral valabilă.

Mijloacele de comunicare (mass media)

Între cele două concepte prezentate până acum, respectiv comunicarea de masă și mass media, nu există o suprapunere totală de sensuri, mai exact atunci când se discută despre obiectivul comunicării se înțelege conceptul de comunicare în masă, iar atunci când se discută despre mijloacele de comunicare în masă se înțelege mass media.

Astfel, mass media este alcătuită din mijloace de comunicare pe suport de hârtie, precum cărți, ziare și reviste, afișe, fluturași, vignete, postere, panouri publicitare și pe suport electronic, audio – telegraful electric, telegrafia fără fir, sistemul audio, sistemul audio-video, cinematograful sonor; audio-video – televiziunea (cu antena; prin cablu; satelit), sisteme de stocare a informatiei; noi sisteme media – multimedia alcătuită din: computer, internet, e-mail, book publishing, videotextul, teleshoping, rețele de socializare, etc)

Cartea este unul dintre mijloacele folosite în transmiterea de informații și mesaje. Toate persoanele care au oportunitatea să răsfoiască o carte își pot îmbogății cunoștințele. Aceasta este un instrument variat, existând cărți scrise în diverse domenii, precum istoria, civilizația popoarelor, geografia locurilor, literatură, filozofie, matematică, fizică, chimie și alte știinte. Cartea este considerată un instrument ce stă la baza instruirii unui individ, lectura fiind o activitatea de îmbogățire cognitivă și spirituală specifică cititorului, provocând individul să recepteze diferite dimensiuni culturale ale lumii interioare și exterioare. Din punct de vedere al conceptului fizic, cartea reprezintă o colecție de hârtii legate într-un volum, ce sunt tipărite și conțin lucrări scrise ale unor specialiști ce împărtășesc know how-ul personal, ajutând la dezvoltarea cunoștințelor. Ca și istoric, cartea își are originea în antichitate, atunci când se foloseau tablițele de lut sau pergamentele. Ulterior, acestea au fost înlocuite cu codexuri, forma cărților actuale, înaintea apariției tiparelor. În perioada Evului Mediu, cărțile erau copiate de mână, de aceea caracteristicile principale erau raritatea și costurile mari de realizare a acestora. În aceeași perioadă a apărut tipărire în blocuri, fapt ce a permis tipărirea mai multor copii, însă este vorba despre un proces încă complex și de durată al copierii cărților deoarece presupunea multă muncă și un timp de realizare ridicat. În secolul al XV-lea, J. Gutenberg popularizează presa de tipărit, cărțile devenind astfel mai accesibile. Devzoltarea industriilor și reformele la care societatea a fost martor au ajutat dezvoltarea și perfecționarea preselor de tipărit, însă producția de carte avea costuri ridicate. În secolul al XX-lea se introduce hârtia făcută din amestec de celuloză și lemn, fiind mai ieftină, realizându-se astfel romane, manuale școlare și cărți din toate domeniile, influențând puternic procesul de alfabetizare al populației, ușurând transmiterea informației. Odată cu evoluția tehnologiei și influențată de apariția internetului, cartea este accesibilă tutuor indivizilor ce au acces la internet și în secolul al XXI-lea se dezvoltă conceptul de bibliotecă digitală.

Ziarul este definit ca fiind publicația ce apare cu o frecvență și regulat la o anumită perioadă de timp, fiind alcătuit din știri și evenimente variate de interes public. Știrile, în ziarele de circulație generală, sunt elaborate și scrise de către reporteri. Există fotografi ce capturează imagini care însoțesc articolele și artiști grafici, care elaborează diagrame ce acompaniază știrile și care decid cum să poziționeze articolele în pagină. De-a lungul istoriei, ziarele au suferit schimbări majore, iar cea mai importantă a fost consemnată ca fiind creșterea producției de ziare prin automatizarea imprimării. Astfel a crescut numărul de ziare și publicații periodice precum revistele și în același timp au devenit accesibile pentru majoritatea indivizilor. Acest lucru a condus la apariția unui ziar în mai multe ediții zilnice, de dimineață, la prânz, seară sau chiar și implementarea conceptului de ediție limitată. Desigur, în timp, costurile realizării presei scrise au început să crească, iar numărul utilizatorilor presei să scadă. Odată cu creșterea folosirii tehnologiei, ziarul nu a mai fost singura sursă de informație pentru publicul larg, făcându-și apariția radioul, ulterior televiziunea. Modalitatea de adaptare a ziarului la tehnologie a fost apariția edițiilor online de publicații, păstrându-și astfel segmentul de consumatori targhetat și existența unei nișe în lume.

La nivelul anului 1838, se realizează telegraful electric de către Samuel P.B. Morse. Sistemul de recepție a mesajelor transmise prin intermediul acestuia consta într-o rolă de hârtie și un punctator care perfora rola, cuvintele fiind codificate pe sistemul Morse, elaborat de asistentul creatorului telegrafului, Alfred Vali. Mai târziu, în evoluția aparatului de telegrafiere, punctatoul este îmbunătățit, fiind dotat cu cerneală pentru imprimarea simbolurilor. Acesta din urmă, descoperă că punctele și liniile puteau fi înlocuite de semnale sonore specifice, făcându-se un salt rapid către obținerea unui sistem de comunicare complet operațional. Evoluția conceptului a fost concretizată de Guglielmo Marconi, care a constat în telegrafierea fără fir, care se baza pe legăturile dintre antene emițătoare și antene receptoare de semnal, însă nu exista o conexiune permanentă, aceasta realizându-se abia în anul 1907. Însă, Graham Bell în perioada anului 1876, dezvoltă un concept nou, de transmitere a vocii, bazat pe invenția telegrafului și anume, telefonul. Primele încercări nu au fost perfecte, însă au făcut poisibilă transmiterea mesajelor fără necesitate existenței unui cod. În timp, cercetătorii au rezolvat probleme precum, pierderea semnatului și implicit a vocii emitente de mesaje, prin instalarea de relee și centrale telefonice, devenind posibilă existența unei rețele internaționale de telefonie. Telefonul, la orgininea sa, funcționa datorită vibrațiilor unui disc metalic din microfon, denumit diafragmă, ce transforma vibrațiile vocii în semnale electrice. Receptorul era confecționat la rândul său dintr-o diafragmă și un mic difuzor ce avea un electromagnet care transforma semnalul electric în sunet. Inițial, telefonul funționa datoită unor semnale electrice numite „analogice” ce reproduceau fidel sunetul vocii, însă datorită digitalizării și inovației în domeniul tehnologic, în prezent telefonul folosește semnale digitale, care ocupă mai puțin spațiu pe linia telefonică.

Au urmat o serie de inovații menite să producă procesul de comunicare și să-l îmbunătățească: 1877 – fonograful, 1887 – gramofonul, iar primele încercări de combinare a sunetului cu filmul le face Edison, prin conceperea kinetofonului, un hidrid format dintr-un fonograf și un kinetoscop. Radioul își face simțită prezența în jurul anului 1895, cand Nicola Tesla reușește să transmită primul semnal radio, iar răspunsul apare la doi ani după această întamplare, din Canada, format dintr-un simbol al limbajului morse echivalent cu litera „S”. Apariția filmul sonor este următoarea inovație în transmiterea de mesaje de interes public, fiind o producție ce cuprinde pe lângă fotograme și o înregistrare de sunet. Ulterior, cinematografele difuzează filme cu sonor, iar cercetătorii și specialiștii în domeniu continuă să dezvolte concepte de transmitere a informațiilor, ajungându-se la televiziune.

Televiziunea este mijlocul de comunicare în masă, cu cel mai mare impact asupra indivizilor și societăților existente. Din punct de vedere tehnic, aceasta este un procedeu de descompunere, tranimitere și recompunere a imaginilor, având originea între momentele celor două războaie mondiale, dezvoltându-se public abia după sfârșitul anilor 1940. Camera de luat vederi este aparatul principal folosit în activitatea televiziunii, aceasta captând semnalele lumioase, radiațiile electromagnetice corespunzătoare și le transformă, în final, în semnal electric. Componentele televiziunii sunt studioul, care reprezintă cadrul interior postului în care se desfășoară transmisia și regia tehnică, formată din prezentator, persoana care prezintă programul și operatorii de imagine sau altfel spus, cameramani. Prima emisie televizată constantă a debutat în Statele Unite ale Americii, în anul 1939, ce consta în emiterea unui program de 28 de ore pe săptămână, transmițând la o antenă situată în Paris, pe Turnul Eiffel. Avantajul apaiției mesajelor transmise de radiouri și televiziuni a constat în recepționarea acestora, datorită sunetului, în timpul efectuării altor activități de către individ. Un alt element important pe care îl deține transmisiunea radio sau cea televizată este că mesajul poate fi transmis în direct, ceea ce telegraful sau ziarele și cărțile nu sunt capabile să facă prin natura lor.

Multimedia, prin însăși denumirea sa, reprezintă un mix de tehnologii precum text, imagini statice, sunet, video, animație și interactivitatea dintre acestea conduc la transmiterea de informații. Din punct de vedere global, multimedia se concretizează în tehnologiile menționate anterior stocate într-un mediu electronic și permit utilizatorului vizualizarea lor prin intermediul calculatoului, tabletelor, smartphone-urilor și e-reader-urilor, dispozitive portabile ce permit lecturarea cărților în format electronic, ziarelor în format electonic și a audiobook-urilor.

Manipularea. Definiții din trecut și actuale

Manipularea este o comunicare a cărei scop îl reprezintă convingerea receptorului că mesajul așa cum este transmis dispune de următoarele două caracteristici: integralitate și acuratețe. Acest concept este vechi, datând de la aparițiia omenirii deoarece mereu au existat persoane sau grupuri de persoane care să se folosească într-un mod conștient sau inconștient de manipulare pentru a obține ceva pentru folosul personal sau pentru a inocula în subconștient un anumit mesaj.

Sigmund Freud a revoluționat studiul în domeniul psihanalizei și a subconștientului uman, oferind instrumente utile de înțelegere a dorințelor secrete ale omului, vietate cu discernământ și inteligență superioară. Acesta credea că oamenii nu sunt conduși de gândurile raționale, ci de impulsuri primitive. În studiul său, Freud dezvoltă teoria stadiilor de dezvoltare, axată pe categorii de vârstă, delimitate într-un mod clar: copilul între 0-2 ani explorează lumea cu ajutorul simțurilor buzelor și ale gurii prin hrană. Acesta acceptă mâncarea, laptele și tendința majoră este de a duce orice obiect la gură, ulterior învață să folosească gura pentru a comunica. Faza de dezvoltare a copilului între doi și patru ani este cea mai controversată pentru că acesta descoperă diferențele sexuale și autocontrolul nevoilor fizionogice. Tot în această perioadă, copilul realizează că își poate manipula părinții prin refuz. În perioada de la patru la sașe ani, copilul se află în cea mai importantă perioadă a dezvoltării sale în ceea ce privește psiho-sexualitatea. Punctul principal de interes al acestei perioade este reprezentat de atracția copilului față de părintele de sex opus și teama de părintele cu același sex. Freud le denumește complexul lui Oedip, pentru băieți și al Electrei, pentru fete. Rezolvarea acestor complexe este încercarea individului de a se identifica cu părintele de același sex. Între cei sașe ani ai copilului și perioada de pubertate, individul suprimă dimensiunea sexuală și se focusează asupra adaptării în societate, asimilării de infomații cultuale și a valorilor morale. De asemenea, într-un alt studiu denumit de către cercetător „studiul personalității” acesta descoperă cele trei dimensiuni ale personalității: id, ego și superego. Dintre acestea, numai o singură dimensiune este vizibilă, dar toate trei au efecte puternice asupra personalității. Ceea ce este interesant, este că id-ul este funcțional în parametrii plăcerii, de exemplu, dacă unui copil îî este frig, acesta plânge și astfel id-ul anunță acest gen de lucruri până nevoile copilului au fost satisfăcute. Pe măsură ce copilul interacționează cu lumea exeterioară, începe dezvoltarea ego-ului, reprezentând acea parte a personalității pe care o afișăm societății. Acesta este guvernat de raționalism și realitate, dezvoltându-se odată cu experiența, însă ego-ul satisface în continuare dorințele id-ului, în condițiile unui comportament rațional. În jurul vârsei de cinci ani, se dezvoltă și cea de-a treia dimensiune a personalității, superego-ul care reprezintă latura morală a individului și se manifestă odată cu prezentarea copilului a valorilor și restricțiilor morale și etice, prin acumularea de exeperiență. Freud a fost dur criticat de către specialiști în domeniu, însă acesta a demonstrat, deși se credea că omul este exclusiv rațional, că o parte a comportamentului uman este dominat de forțele biologice, iar când majoritatea cercetătorilor afirmau că fiecare persoană este responsabilă de propiile acțiuni, acesta a demonstrat impactul societății asupra fiecărui individ.

După multe cerectări, nepotul acestuia, Eduard Bernays a concluzionat că în cazul în care masele de populație și-ar putea guverna singure viețile, societatea ar fi într-un pericol eminent, ceea ce a condus la dezvoltarea de către acesta a conceptului de „relații publice”, fiind unul dintre principalii inițiatori ai tehnicilor moderne de publicitate prin cartea sa, „Propaganda”. Intrând în contact cu teoriile psihanalitice enunțate de Sigmun Freud, acesta a extins principiile publicității în domeniul policitii, intuind că, dacă dorințele egoiste ale indivizilor sunt satisfăcute, atunci aceștia vor deveni mai docili. Observând succesul propagandei făcute pentru președintele american Wodrow Wilson, în timp de război, a continuat să caute același efect de persuasiune și în perioadele de pace. Ulterior, curiozitatea lui Bernays s-a concentrat pe producerea banilor prin manipularea subconștientului, concluzionând că decizia grupurilor nu se bazează predominant pe latura rațională, ci pe cea emoțională. Primul experiment al nepotului lui Freud s-a bazat pe regizarea unui eveniment mediatic, fiind o campanie de convingere a femeilor să fumeze în public, gest netolerat până atunci. Experimentul a arătat că deși, fumatul, un element irelevant, a fost transformat într-un simbol puternic al modului în care individul dorește să fie perceput de către semenii săi, publicitatea fiind legată de modul în care acesta dorește să fie perceput și nu de obiect în sine. Astfel Eduard Bernays a transformat societatea, aceasta devenind de tip consumatorist. În perioada anului 1927, se observă că principala calitate a indivizilor nu mai este cea de cetățean, ci de consumator, astfel a apărut o nouă teorie despre funcționalitatea democrației maselor și anume, consumatorul se află în centrul acesteia, fiind creat prin stimularea dorințelor sale, care, așa cum este expus și mai sus în analiza teoriilor lui Freud, devine docil prin satisfacerea acestora.

În societatea modernă, conform definiției date în Dicționarul de Sociologie, manipularea este definită ca fiind „acțiunea de a determina un actor social, persoană sau grup de persoane, să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizaea unor tehnici de manipulare”.

Legi ale manipulării

În același timp cu dezvoltarea conceptelor de subconștient și manipularea acestuia, Noam Chomsky, renumitul lingvist american a dezvoltat, într-o abordare pe înțelesul tuturor, o lucrare denumită „Decalogul Chomsky”, zece reguli de bază ale manipulării:

Distragerea atenției publicului departe de problemele reale sociale, realizată prin ocuparea minții indivizilor cu subiecte minore, dar cu mare impact emoțional

Indivizii ce compun societatea trebuie să perceapă liderii acesteia ca fiind salvatori ai națiunii, prin crearea unor false probleme. Aceștia folosesc metoda problmă-reacție-soluție, prin care generează o reacție a publicului din dorința de rezolvare a problemei, astfel conducătorii oferind soluții pentu satisfacerea acestei dorințe generale.

Poporul trebuie pregătit în permanență pentru mai rău. Prin această strategie de manipulare, se creează imaginea unui guvern mereu preocupat de problemele poporului și care elaborează soluții pentru ameliorarea condițiilor sumbre ale viitorului. Această strategie este de tip gradual, fiind aplicată suportabil pentru cetățeni în porții anuale, conform unui program anunțat.

Societatea trebuie să creadă în faptul că guvernul îî pregătește pentu ce este mai rău. Astfel masele de populație se vor acomoda cu traiul mai rău, explicându-le că este spre binele lor. Pentru aplicarea acestei strategii, se obține acordul de moment al publicului pentru măsuri drastice în viitor, astfel societatea este prevenită și se obișnuiește cu ideea.

Poporului i se inoculează un anumit tip de gândire care să nu permită sesizaea legăturilor dintre cauze și efecte, astfel guvernul li se adresează oamenilor ca și cum ar avea o gândire infantilă, provocându-le de fapt o gândire superficială și naivă.

Se face apel la latura emoțională a poporului, astfel se stopează tendința de analizare rațională a problemelor, se anihilează simțul critic al indivizilor și se deschide calea spre subconștientul acestora cu scopul implementării anumitor idei, dorințe, presiuni sau comportamente.

Poporul trebuie menținut într-o stare de neștiintă și prostie, fiind obișnuit cu satisfacții minore și ieftine, ce au ca efect ocuparea timpului și demotivarea în atingerea unor idealuri superioare. Pentru realizarea acestei strategii, s-a distorsionat etica sistemului de învățământ, acest devenind corupt și nefuncțional, fiind instrumentul ideal de a manipula opiniile colective.

Societatea trebuie încurajată spre complacerea în mediocritate prin încurajarea indivizilor să consume seriale și emisiuni vulgare și inculte, ce trag inteligența în jos.

Inocularea sentimentului de vinovăție a indivizilor pentru a înlocui tendința de revoltă prin stimularea culpabilității și a sentimentului de neputință. Persoanele cărora le lipsește sentimentul de revoltă devin ținte ușoare și sunt manipulabile.

Societatea nu trebuie să creadă în existența strategiilor și mijloacelor oficiale de manipulare, astfel se cunosc oamenii mai bine de către guvern, decât de ei înșiși și sistemul deține un control mai mare asupra indivizilor.

De-a lungul timpului, odată cu cercetarea conceptului de manipulare, s-au elaborat anumite metode specifice de aplicare a acestui concept, așa cum se poate observa în lista de mai jos:

Legea contrastului;

Legea autorității;

Legea reciprocității;

Legea simpatiei;

Legea coerenței.

Legea contrastului presupune că două lucruri diferite vor părea și mai diferite atunci când sunt puse alături. Aceasta este predominant folosită de către vânzători, pentru a determina consumatorul să cumpere un produs mai scump. Atuul acestei legi estă că se poate aplica cu ușurință fără ca receptorul să sesizeze și are o funcționabilitate aproape perfectă. Singura metodă prin care receptorul poate sesiza această metodă de manipulare este prin analizarea contextului. Pe de altă parte, legea reciprocității se bazează pe caracterele stereotipice pe care invidizii din societate le folosesc, element nu neapărat negativ. Programarea comportamentală, morală și etică a indivizilor este cea care a permis integrarea acestora în societate. Aceasta este enunțată astfel: „dacă o persoană oferă alteia un produs pe care cea din urmă îl consideră valoros, aceasta se va simți obligată să se revanșeze”. Cele două legi mai sus prezentate fuzionează sub existența tehnicii de retragere după refuz, fiind un caz particular al concesiilor reciproce. Aceasta funcționează prin inocularea unui zvon conform căruia va urma să se întâmple ceva neplăcut, după care va urma o serie de proteste și greve ca reacție la zvon, iar răspunsul va veni sub formă de diminuare a consecințelor neplăcute, însă soluția va fi pe placul celui sau celor care au manipulat.

Legea autorității se bazează pe forța pe care o are o persoană cu o autoritate mai mare. Explicația acestui concept are la bază mecanismul care ne este implementat încă din perioada copilăriei: ne supunem părinților, apoi profesorilor, în societate polițiștilor, la muncă șefului, chiar și educația religioasă ne transmite supunerea în fața lui Dumnezeu. Aceste legi nu au un efect negativ eminent asupra receptorilor, decât dacă aceștia permit interlocutorilor să îî influențeze negativ. Un alt aspect al acestei legi de autoritate constă în faptul că receptorii de regulă nu controlează sursa pentru a se convinge că întradevăr este certificată și dispune de autoritatea pe care emițătorul dorește să o exercite asupra acestora; se poate analiza ca exemplu domeniul publicității, în care există tot felul de specialiști care ne îndeamnă să cumpărăm anumite produse, însă nu fac și dovada certificăilor sale, iar receptorii nu au intenția de a-i controla.

În ceea ce privește legea simpatiei, aceasta arată că tendința de acceptare a receptorului este mai mare, în funcție de gradul de relaționare cu emițătorul și mai mică atunci când emițătorul este o persoană necunoscută. O serie de factori care determină indivizii să simpatizeze o persoană sunt: aspectul fizic, asemănarea, complimentele, cooperarea și asocierea de idei.

CAPITOLUL II

Manipularea prin mijloace online

2.1 Evoluția manipulării de la poștă la internet

Manipularea, așa cum am definit-o în această lucrare, presupune convingerea receptorului că mesajul, așa cum este transmis de către emițător, dispune de următoarele două caracteristici: integralitate și acuratețe. Prima modalitate de a manipula masele de populație a fost abordarea indivizilor prin intermediul serviciilor poștale, care s-au dezvoltat ca urmare a apariției drumurilor comerciale, începând cu secolul al XIV-lea. Acest lucru presupune expedierea mesajelor pe suport de hârtie, în căsuțele poștale ale indivizilor, prin intermediul revistelor gratuite, afișe, fluturași sau postere, documente ce se pot observa în anexa 1, a lucrării. Flyerele sunt foi de diferite dimensiune și forme care se distribuie către potențialii consumatori ai produsului direct în căsuța poștală fără a interacționa cu receptorul mesajului într-un mod direct, dându-i acestuia posibilitatea de a face o analiză a serviciilor sau produselor oferite. Sunt anumite condiții de realizare a flyerelor ce trebuie să se respecte, dacă se dorește manipularea consumatorului și anume dimensiunea acestora trebuie să fie accesibilă, recomandându-se să încapă în buzunar, făcându-l mai mare primul impuls este de a-l arunca la gunoi sau de a scăpa de acesta. Receptorul unui mesaj afișat pe un flyer, îl va analiza de la stânga la dreapta și de sus în jos, de aceea informația esențială, pe care emițătorul dorește să o inoculeze în mintea receptorului, trebuie așezată în partea de sus a foii, iar imaginile predominant în partea dreapta, astfel acestea nu distrag atenția receptorului de la mesaj. Trebuie folosit un format de lectură accesibil, indivizii respingând textele lungi și grele. Este de asemenea important să fie folosit un font în contrast cu fundalul flyer-ului, pentru a ușura citirea acestuia. Regulile de baza pe care este executat un flyer, care manipulează receptorul în a achiziționa produsul oferit sunt formularea unei propuneri clare, actuale, creative și atractive, informarea receptorului de data limită temporală de care dispune și materială, câte produse sunt disponibile în stoc și alocate ofertei propuse, precum și îndemnul la acțiune.

După apariția telefoniei, propaganda pe suport de hârtie s-a intensificat deoarece pierdea teren în fața unei noi modalități de manipulare a consumatorului, receptorii devenind agasați de cantitatea flyerelor primite. Aceștia, prin noua metodă, sunt contactați telefonic de reprezentanți ai societăților care oferă bunuri și servicii, care le prezintă produsele și servicii, avantajele efectuării unei achiziții în timp real al convorbirii existente și locul de unde se poate ridica produsul. Avantajul acestei modalități de manipulare, pentru emițătorul mesajului este că are posibilitatea de a interacționa direct cu potențialul client și poate să-și prezinte produsul ghidându-se după identificarea vulnerabilităților receptoului.

2.2 Mijloace folosite în manipulare la nivel mondial

2.3 Manipularea, perspectivă europeană

2.4 Nivelul de complexitate al manipulării în domeniul advertisingului românesc

Concluzii

3.1 Concluzii ale specialiștilor

3.2 Concluzii personale

Bibliografie

Lecomte, P. (2004) Comunicare, Televiziune și Democrație, Editura Tritonic, București

McLuhan, M. (1962) The Gutenberg Galaxy: The Makeing of Typographic Man, Universitatea de Jurnalism din Toronto, Canada

Coman, M. (2007) Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, București

Baker, M.J. (1998) Macmillan Dictionary of Marketing & Advertising, Editura Macmillan Business, Londra

Kovach, B., Rosenstiel, T. (2007), The Elements of Journalism: What newspeople should know and the public should expect

Broom, G.M., Scott, M., Allen, H. (2009), Effective Public Relations, Prentice Hall, Pearson

Stancu, V. (2008) Strategii și tehnici de relații publice, Suport de curs

Coman, C. (2004) Relațiile publice și mass-media, Editura Polirom-Collegium, București

Stoiciu, G. (1981) Orientări operaționale în cercetarea comunicării de masă, Editura Științifică

Voyenne, B. (1962) La presse dans la sociétè contemporaine, Collection U., Libraire Armand Colin, Paris

Miclea, M. (1999) Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, Iași – ediția a-II-a revizuită

Roșca, A. (1976) Psihologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Tran, V., Stănciugelu, I. (2003) Teoria Comunicării, Editura Comunicare.ro, București

Drăgan, I. (1996) Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură și Presă Socială, București

Bandura, A. (1994) Social cognitive theory of mass communication, în Media effects, Editura LEA, New Jersey