Manipularea Prin Informaþie
PLANUL LUCRĂRII
ARGUMENT
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – INFORMAȚIA
1.1 Ce este informația?
1.2 Opoziții informaționale
1.3 Cultura informației
CAPITOLUL II – MANIPULAREA INFORMAȚIONALĂ
2.1 Modalități și tipuri de manipulare
2.2 Presa, câinele de pază al Puterii
2.3 Presa ideală: fără manipulare
CAPITOLUL III – UTILIZATORII DE INFORMAȚIE
3.1 Influența mijloacelor de comunicare în masă
3.2 Lumea informațională
3.3 Educația ulilizatorilor împotriva manipulării
CAPITOLUL IV – Studiu de caz MANIPULAREA PRIN TELEVIZIUNE
CONCLUZII
ARGUMENT
Manipularea opiniei publice prin informație este unealta "normală" (adică uzuală). Răspândirea globală a informațiilor totodată permite manipulare la scară largă (CNN, 1991; ziarele lui Murdoch 2003), dar oferă și instrumentele pentru a anula efectele respective. Cel mai influent instrument manipulativ este televiziunea, care nu permite decât în măsură foarte limitată selecția informației – adică vezi ce se emite (posturi TV cu pondere mare), ce aleg alții pentru tine. Pe de altă parte, în mediile mai deschise, oamenii tind să-și aleagă informația care "le convine", deci căută confirmări.
Cine comunică mai repede și mai bine e mai puternic! Acesta pare să fie dictonul puternicilor lumii, în mileniul trei. Știați ca politicienii și jurnaliștii conduc societățile moderne informatizate? Că mass-media a devenit cel mai mare aliat al puterii politice, impunând norme și valori pentru miliarde de oameni? Că, în științele comunicării, comunicarea politică prin mass-media reprezintă cel mai influent sistem de penetrare a minții și a sufletului oamenilor simpli, atașați de bunăvoie la diabolica telecomandă?
Literatura despre fenomenul mass-media, atâta cât a apărut în România, încă nu a inclus materiale, contribuții și documentație referitoare la critica acțiunii mediatice, la analiza acesteia în contactul și sub influența politicii. "Greața de televizor" (la videomalaise, în fr.) resimțită de tot mai mulți indivizi are o cauză directă în relațiile dintre mass-media și politicieni. Cine pe cine manipulează? Cine pe cine domină? Cu ce se alege consumatorul de știri, după ce își injectează – la ore de maximă audiență – informație politică prin media?
Informația este valuta forte a societății moderne. Cei care conduc din umbră îi cunosc valoarea. De aceea o manipulează cu abilitate pentru a-și face jocurile. Vă prezentăm câteva dintre regulile de joc și strategiile manevrelor informaționale.
"Prima directivă" prevede să nu se acționeze niciodată direct. Se acționează însă prin recomandări, sugestii, insinuări, într-un cuvânt te fac să crezi ce vor ei să crezi. Iar în final, dacă pici în această plasă și iei decizia către care te-au îndrumat, vor spune: e decizia ta liberă, noi nu ți-am impus nimic. Dacă observați cu atenție evenimentele care se petrec veți găsi peste tot exemple în acest sens. De pildă se vorbește frecvent de Recomandarea Uniunii Europene nr. x din anul y, de directiva Consiliului Europei, etc.
În fiecare moment fiecare este liber să aleagă! Ei doar au grijă să creeze toate condițiile pentru ca oamenii să nu aleagă în cunoștință de cauză. De ce nu se acționează direct? Foarte simplu. În primul rând pentru că forța „lor” stă în faptul că acționează din umbră: Cine ar putea răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră este una de felul acesta.
Această strategie a acțiunilor indirecte poate să dea impresia celor care acționează în acest fel că se respectă liberul arbitru al celorlalți și prin urmare nu vor trebui să suporte consecințele acțiunilor lor. Manipularea, căci despre manipulare vorbim în ultimă instanță, este o acțiune profund negativă. Faptul de a acționa indirect nu numai că nu îi scutește în totalitate de aceste consecințe, dar atrage și alte ființe în această cursă, făcându-le părtașe prin ignoranță, complicitate pasivă sau indiferență.
Pentru a ieși din jocul prin care se manipulează oamenii, am văzut cât este de important ca oamenii să fie conștienți că pot alege în orice situație. Ori pentru a alege în cunoștință de cauză este necesar să fii informat. De aceea controlul informațiilor a fost una din preocupările de bază ale guvernanților din umbră. S-a pus la punct o rețea foarte vastă de mijloace de comunicare în masă.
Mass-media este un cuvânt atât de des utilizat încât și-a pierdut adevăratul sens. În orice act de comunicare există emițător, receptor și relație de feed-back. În cazul nostru receptorul este clar definit – masa, nici măcar nu se vorbește de un ansamblu de ființe umane, având o conștiință și liber arbitru. Rămâne să ne punem întrebarea: cine este emițătorul? Și cu ce intenție emite un anumit mesaj?
Contează cine spune primul! Gustave Le Bon scria în cartea Psihologia mulțimilor: "Am spus că una din caracteristicile generale ale mulțimilor este excesiva lor sugestibilitate și am arătat cât de contagioasă este o sugestie în rândul oricărei aglomerări umane, care explică orientarea rapidă a sentimentelor într-o direcție determinată. Oricât de neutră am presupune-o, mulțimea se află într-o stare de expectativă atentă, favorabilă sugestiei. Prima sugestie formulată se impune imediat prin contagiune tuturor creierelor și stabilește de îndată orientarea care se transformă în act. Totul va depinde de natura stimulului și nu ca în cazul individului izolat de relațiile ce există între actul sugerat și cumpănirea rațională care se poate opune realizării sale".
De aceea guvernanții din umbră au construit un sistem foarte bine pus la punct prin care să își asigure monopolul și întâietatea asupra informării oamenilor. În prezent știrile lumii sunt monopolizate de câteva mari agenții de presă care au în spate mari finanțatori masoni. Ziarele, televiziunea și radiourile din întreaga lume preiau știrile transmise de ele și fac acest lucru cu toată încrederea considerând că aceste instituții cu recunoaștere internațională sunt cele mai credibile surse.
Uneori chiar mai credibile decât faptele în sine. Dacă cineva vrea să transmită o informație credibilă, oficială, recunoscută, trebuie să treacă prin aceste agenții de presă. Dacă nu reușesc să dea tonul, intervin pe parcurs, creând un făgaș în sensul dorit de ei. Când informațiile apar din surse așa zis neoficiale, adică nerecunoscute de ei pentru că nu se află sub controlul lor, se aplică planul B: informațiile sunt lăsate să se propage aparent liber, dar sunt distorsionate și atent monitorizate.
Sunt amplificate anumite aspecte într-o direcție dorită și minimalizate sau trecute voit cu vederea celelalte. Pe parcurs sunt puse în funcțiune și mecanismele de feed-back prin sondaje de opinie sau crearea de spații în care oamenii își pot exprima opiniile referitor la un anumit subiect. Nu vă faceți iluzia că ele au rolul de a da oamenilor dreptul de a se exprima. Singurul scop cu care sunt construite este de a vedea în ce stadiu se află procesul și dacă lucrurile s-au orientat pe făgașul dorit.
E ca și cum, neputând împiedica apa unui râu să inunde o zonă, tot ce poți face atunci este să urmărești care este tendința naturală de scurgere a apei și să sapi făgașuri prin care ea să se scurgă astfel încât să nu fii pus în pericol.
Sunt numeroase exemple în acest sens, poate cel mai evident este cel al creștinismului care se manifestă acum în lume în cea mai mare parte sub forma instituționalizată a Bisericii. De cele mai multe ori instituția bisericească este pusă înaintea preceptelor spirituale și istoria demonstrează că rolul acestei instituții a fost să monopolizeze, apoi să filtreze și să distorsioneze învățăturile pe care Isus le-a dăruit omenirii, și nu în ultimul rând să vegheze ca orice apariție de informații ce nu corespund cadrelor stabilite să fie blocată sau discreditată.
Același rol îl joacă în prezent și filmele, tot mai numeroase în ultima vreme care sunt presărate cu idei masonice: Matrix, Al cincelea element, Stăpânul inelelor, Harry Potter, Truman Show, Înscenarea, Teoria Conspirației, SimOne, pentru a nu da decât exemple mai recente.
Tot mai mulți oameni încep să se trezească și să își pună întrebări. Oamenii cer răspunsuri și din punctul de vedere al guvernului din umbră este mult mai bine să le satisfaci această curiozitate cât mai rapid, dar într-un mod care să nu le permită să descopere adevărul. Astfel ei se asigură că cei curioși nu vor căuta mai departe, mulțumiți în orgoliul lor că au avut acces la informații prezentate ca fiind secrete, mulțumindu-se cu jumătăți de adevăruri sau chiar cu minciuni. Privite însă din afară și la nivel de ansamblu lucrurile se leagă între ele și scot la iveală adevărul, un adevăr care este atât de prezent peste tot în jurul nostru încât nici nu îl mai vedem.
Am subliniat până acum în acest text cuvintele recunoaștere, oficial, credibil întrucât în zilele noastre oamenii ajung să creadă automat că un lucru este real sau adevărat doar pentru că provine dintr-o sursă oficială. Crearea de așa-ziși experți, gata plini de orgoliu să facă jocurile acestui guvern din umbră care îi influențează, uneori fără ca ei să își dea seama, a fost necesară pentru a completa ceea ce s-a vrut să fie un mecanism perfect de control al informațiilor. Căci atunci când și această creare de făgașe eșuează, se apelează la discreditarea sursei sau a informațiilor respective.
Trăim într-o lume artificială în care credibilitatea este foarte importantă. O persoană agreată și tolerată de ei trebuie să fie o persoană ireproșabilă din punct de vedere al regulilor acestei lumi. Cei care devin conștienți că aceste reguli sunt de fapt reguli inventate de oameni sunt excluși rapid. Se fac mari eforturi de a-i izola, fie fizic acolo unde se găsesc motive, fie social sau economic.
INTRODUCERE
Prin manipulare înțelegem acțiunea de a influența prin mijloace specifice opinia publică, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că acționează conform ideilor și intereselor proprii. În realitate însă ele preiau o părere (argumentare, idee, evaluare) care nu le aparține, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace. Principalele tehnici de prin care se realizează manipularea sunt zvonul, intoxicarea, dezinformarea și propaganda.
Zvonul este definit ca o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonuile sunt puse în circulație pentru că au o dublă funcție: de a explica și de a atenua anumite tensiuni emoționale. De exemplu, calomnierea unei persoane are ca efect atenuarea urii care i se poartă. Circulația zvonurilor este dependentă ce contextele sociale (credibilitatea instituțiilor sociale, sistemul de organizare și circulație a informației formale, tipurile raporturilor de putere), de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihosociologice ale indivizilor și grupurilor.
Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individuale, apartenenței sociale sau rasiale, prejudecăților personale ale celui care le transmite.
Indivizii care propagă zvonurile se confruntă cu dificultatea de a sesiza și de a reține în obiectivitatea lor elementele lumii exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le restructureze și să le ajusteze modelului lor de înțelegere și intereselor lor proprii. Circulația lor apare ca un sistem de canalizare a fricii și incertitudinii în fața unor situații ambigue.
De asemenea, circulația lor este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât aceasta din urmă este mai săracă, incompletă sau mai puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonurilor. Din acest motiv, în societățile totalitare care monopolizează informația formală, zvonurile au o mare răspândire. Uneori ele sunt lansate de mijloace de propagandă ale statului totalitar pentru a promova anumite atitudini și comportamente mai greu de obținut prin utilizarea mijloacelor formale.
Circulația lor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei informații. Temeciale sau formale. Cu cât aceasta din urmă este mai săracă, incompletă sau mai puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonurilor. Din acest motiv, în societățile totalitare care monopolizează informația formală, zvonurile au o mare răspândire. Uneori ele sunt lansate de mijloace de propagandă ale statului totalitar pentru a promova anumite atitudini și comportamente mai greu de obținut prin utilizarea mijloacelor formale.
Circulația lor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei informații. Temele zvonurilor sunt: otrava ascunsă, complotul împotriva puterii, crizele artificiale, teama de străini, răpirea copiilor, bolile conducătorilor, problemele sentimentale ale acestora, compromiterea financiară sau escrocheriile lor.
Lansarea zvonurilor nu se face la întâmplare, ci ținându-se seama de așteptările grupurilor umane față de situația problematică pe care o traversează. Plecând de la aceste date ale situației, se lansează un mesaj cât mai apropiat de ceea ce ar dori să afle populația la acel moment, indiferent cât de departe de adevăr este conținutul enunțului respectiv. În acest context, posibilitatea de diseminare a zvonului este cea mai mare.
Ca principale tipuri de falsificări sau distorsiuni de mesaje care stau la baza zvonurilor amintim: dramatizarea, amplificarea proporțiilor, a semnificațiilor, a detaliilor, întreținerea celor transmise, redefinirea prejudecăților și a mentalităților proprii segmentelor respective de opinie pentru a crea un puternic fond emoțional în scopul ecranării până la dispariție a spiritului critic.
Zvonul reușește să cucerească o arie considerabilă de întindere în spațiul social îndeosebi în situații de criză, pe care le și amplifică. O sursă de profesioniști poate chiar provoca o criză socială plecând de la zvonuri bine direcționate și lansate la momente de maxim impact asupra opiniei publice. În acest sens, Merton releva faptul că zvonurile pot genera ''predicția creatoare de evenimente'', atunci când sunt folosite ca instrumente ale propagandei.
Intoxicarea este definită de dicționarul Robert mai ales cu sensul de ''otrăvire'', dar ține și de domeniul neologismelor: ''acțiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze''. Ca neologism semantic, ''intoxicare'' este de origine militară. El este un sinonim al vicleșugului de război, al subterfugiului diplomatic, al mistificării, diversiunii, trădării, minciunii și al altor trucuri. El se aplică tuturor acestora, numai că este rezervat doar unor planuri militare superioare:
– al tacticii generale, adică al folosirii combinate a armelor de către militarii de pe teren, în luptă
– al strategiei, al desfășurării generale a războiului
– al politicii interne și în special externe.
Putem spune că intoxicarea vizează adversarul. Ea constă în ai furniza acestuia informații eronate, care îl vor face să ia decizii avantajoase pentru el și favorabile pentru tine.
Intoxicarea nu este rezervată însă doar domeniului militar: un partid politic, o bancă, un fabricant poate profita de pe urma intoxicării concurenților. Spre deosebire de dezinformare însă, scopul ei este acela de a determina să greșească una sau mai multe persoane, și nu o colectivitate.
Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiți ținte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, el poate fi o instituție, o organizație etc.
Ca realitate nemijlocită, dezinformarea are două dimensiuni: una neintențională, și alta intențională, vizând un anumit segment de opinie.
Sub aspect intențional, dezinformarea poate fi analizată în funcție de formele simbolice prin care sunt codificate informațiile din mesaj. După cum se știe, codurile pot fi exprimate prin limbajul natural, limbajul non-verbal (gesturi, mimică), simboluri concrete (culori, panouri, lumini) și simboluri abstracte specifice limbajului artificial (elaborat științific), precum: formule matematice, expresii logice etc.
O altă modalitate intențională prin care se acționează în sensul dezinformării o constituie codificarea polisemantică a mesajului. Multitudinea de semnificații imanente enunțului generând o diversitate corespunzătoare de opinii se răsfrânge într-o diversitate de atitudini care merg de la adeziune totală la refractarism. Acesta este primul pas pentru tensionarea relațiilor interpersonale.
Dezinformare este eficientă atunci când prezintă drept valori sociale fundamentale fie valori care îi sunt favorabile sursei, fie valori marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează. În acest mod, comunitatea este deturnată de la preocupările ei majore, valorile sociale fundamentale sunt neglijate, iar gradul de competitivitate al respectivei comunități scade. Teoria dezinformării include în această categorie orice modificare deliberată a mesajelor în scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, denumiți în mod generic, ținte. Acest tip de acțiuni sunt produse, în mod obișnuit, de organizații specializate, militare sau paramilitare.
Elemente ale acțiunii de dezinformare sunt:
a. comanditarii – cei care concep și proiectează conținutul acțiunii, țintele reale și cele potențiale ale activității. Ei pot fi: factori de decizie (guverne, state majore militare sau socio-profesionale) și grupuri de presiune. În timp ce prima categorie se folosește de servicii specializate, grupurile de presiune se servesc și de echipe ad-hoc de amatori care au mare eficiență în crearea și menținerea confuziilor.
b. specialiștii sunt cei care planifică secvențele tactice ale acțiunii și care coordonează toate modalitățile de ținere sub control a efectelor concrete ale mesajelor emise. Ei simulează toate categoriile de efecte pentru a reuși să aibă sub control atât efectele proprii, cât și exigențele reproiectării unor elemente de detaliu sub impactul acțiunilor de contracarare întreprinse de țintă.
c. controlul – este piesa de legătură între comanditari, care comandă / conduc acțiunea și agenții de influență. Pentru a stăpâni acea zonă a spațiului social care le intră în raza de responsabilitate, controlorii recrutează și întrețin o vastă rețea de corespondenți, de obicei nu direct, ci prin intermediul unor terțe persoane care joacă rolul de cercetași. Aceștia, aleși din rândul unor indivizi cu totul insignifianți, au rolul de a testa gradul de deschidere spre colaborare a unei personalități cu acces la date de importanță considerabilă pentru comanditari și planificatori.
d. agenții de influență – se recrutează din rândul acelora care se bucură de prestigiu în grupul lor profesional și care urmează a fi dezinformat prin mesaje primite de la planificatori via controlori. Practica de profil a demonstrat că agenții de influență pot fi:
– liderii de opinie din mediile intelectuale, care, din dorința lor de a se lansa în acțiune practică, acceptă să lanseze în spațiul social mesaje care par șocante pentru publicul autohton;
– un personaj apropiat factorilor de decizie – în general acesta este compromis printr-un fapt verificabil, pentru a avea certitudinea unei colaborări mai longevive;
– șefii de asociații; contextul vieții asociative, specifice sistemelor pluraliste constituie un mediu favorabil pentru recrutarea și cultivarea agenților de influență. Plasând pe primul plan interese de ordin umanitar, protejate de un cadru normativ cu validitate internațională, dezinformatorul poate atrage mulți naivi în structurile asociației, care, profesional, sunt personalități de referință în domeniul lor de activitate.
e. intermediarii se recrutează dintre personalitățile influente în comunitatea respectivă pentru a juca rol de lideri de opinie și agenți de influență ai intereselor care stau în spatele mesajelor ce se emit cu un aer neutru și declarativ de pe poziții ''independente'';
f. releele – indivizi sau instituții care se dovedesc utili în amplificarea și programarea mesajelor care constituie conținutul dezinformării.
Ceea ce deosebește dezinformarea de alte tipuri de comunicare este caracterul deliberat al acțiunii și lansarea în circuitul informațional a unor informații parțial adevărate în conjugarea lor cu afirmații false, fără indicarea vreunei surse care ar putea fi verificabilă pentru autenticitatea celor emise. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde dezinformarea poate atinge frontal toate segmentele de opinie ale spațiului social.
Diversitatea enunțurilor, prin corelarea cu un spațiu (audio, video, grafic) limitat de inserarea într-o situație informațională, determină, în mod inevitabil, o selecție a mesajelor. Practica mass-media a relevat că o sursă de distorsionare a mesajelor, cu efecte importante asupra calității informării și care poate degenera în dezinformare, o constituie utilizarea unor criterii neadecvate de selectare a informațiilor.
Dezinformarea poate fi o componentă a propagandei, dar aceasta nu se poarte baza niciodată doar pe dezinformare. Din perspectiva consecințelor sale sociale, dezinformarea se aseamănă cu un alt fenomen manipulativ, zvonul. Acesta din urmă, spre deosebire de dezinformare, nu are un caracter deliberat și nu presupune în mod obligatoriu circulația unor informații false, ci doar dificil de verificat.
Zvonul poate fi produs însă de o acțiune de dezinformare. Țintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societății, cât și indivizi, întotdeauna lideri, de orice fel, care pot influența decizional și acțional grupurile în care se află. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile țintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații, etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea de a verifica informațiile vehiculate.
Propaganda este considerată o activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologii, în scopul influențării, schimbării, formării unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente. În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare; în prezent însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică, medicală, sportivă, culturală), diferențiate după conținut și prin raportare la profilul grupului social care o inițiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.
Ca sistem, propaganda dispune de:
1. o structură instituțională specializată (aparat de conducere ierarhică, centre de organizare, centre de studiu, proiectare și difuzare de mesaje)
2. ideologie și valori aflate în corespondență cu interesele și obiectivele grupării sociale pe care o reprezintă; acestea sunt luate ca referință pentru programarea și realizarea propagandei
3. mijloace și metode de transmitere a mesajului; studiul sociologic al acestora distinge următoarele grupuri mari de metode:
afectivă – constă în organizarea mesajelor astfel încât acestea să provoace trăiri și adeziuni colective, mai ales de tip emoțional. Mai întâi se indică consecințele negative ale unei opțiuni personale provocate de o agenție anume (afectarea intereselor, amenințare a poziției individuale, împiedicarea realizării unor obiective personale importante etc) pentru a declanșa reacția afectivă negativă față de aceasta și apoi se prezintă o alternativă diferită care ar avea numai efecte pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logică sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe acele informații care au o profundă rezonanță afectivă.
– a faptelor care este concentrată pe transmiterea de fapte cât mai concrete, saturate de amănunte relevante pentru persoanele ale căror opțiuni ar urma să fie modificate. Accentul nu este pus pe fapte generale, ci pe cele personalizate și care dispun de potențialitatea descoperirii unei surprize de către receptor.
– persuasivă – presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin utilizarea unor cuvinte saturate emoțional.
O altă distincție importantă se face între propaganda tactică (proiectată pe termen scurt pentru obținerea unor efecte imediate) și propaganda strategică (pe termen lung, destinată formării sau modificării valorilor, atitudinilor de bază și concepțiilor proprii indivizilor și societății.
CAPITOLUL I. INFORMAȚIA
1.1 Ce este informația?
Cuvântul informație – preluat din latină (informatio) prin intermediul limbii franceze (information) – este polisemantic, putând căpăta mai multe semnificații (uneori total diferite sau chiar contradictorii), ce sunt determinate de domeniile și contextele foarte variate în care este folosit. În afara înțelesurilor din limbajul comun, el are și alte sensuri, atribuite fie prin definirea sa ca termen (științific sau tehnic) fie ca și concept în cadrul unor ramuri ale filosofiei sau al unor științe și tehnologii al căror obiect de studiu este.
Termenul informație este legat și de un proces informațional (succesiunea acțiunilor prin care se informează) dar și de rezultatul acestui proces (volum, varietatea de informații obținute) precum și de unele fenomene specifice (fenomenul informațional, explozia informațională, etc.).
De asemenea informația a început să fie considerată ca factor ontologic primordial, ce stă, împreună cu materia și energia la originea universului.
Pentru ca sensul cuvântului informație să poată fi înțeles corect, trebuie cunoscute și avute în vedere alte câteva concepte (semnificație, cunoaștere, adevăr, reprezentare, stimul mintal, erudiție, cultură, comunicare, redundanță, feedback, entropie, entropie negativă, ș.a.) precum și regulile (sau seturile de reguli) asociate acestora.1
Nici una din definițiile sau conceptele existente pentru informație nu sunt unanim acceptate, fapt ce produce confuzii, ambiguități, și uneori chiar pierderi economice.
„Informație” este unul din cuvintele cel mai des folosite, de foarte multe ori abuziv. Diferite discipline științifice acordă diferite înțelesuri acestui termen, sau îi asociază omonime incoerente. Cu toate că de câteva decenii omenirea a pășit în era informațională, iar societatea a trecut de la societatea informațională la societatea cunoașterii, cuvântul informație este folosit adesea fără a se da atenția cuvenită diferitelor sensuri pe care le poate căpăta. Deși nu sunt sinonime, cuvintele cunoștințe, informații și date sunt adesea utilizate unul în locul altuia, producând confuzii.2
În ultimul timp, tot mai mulți cercetători și oameni de știință își pun întrebarea dacă este posibil de construit o teorie a informației unică, general valabilă. Pe de altă parte, datorită presiunii exercitate în principal de impasul în care au ajuns cercetările în unele domenii (biologie, psihologie, robotică, inteligența artificială etc.), se remarcă tot mai multe încercări de a îmbina și de a suprapune diversele semnificații și interpretări într-un singur concept universal acceptat.
Se poate spune că elaborarea a unui concept unic al informației se află cam în același stadiu în care se găsea elaborarea unui concept al energiei la mijlocul sec. XIX. Deși acest concept era cunoscut de câteva secole, oamenii de știință au început să înțeleagă cum poate fi convertită o formă de energie în alta și să scrie ecuația acestor conversii numai prin anii '40.
Aparenta contradicție între diferitele concepte ale informației existente astăzi este cauzată de faptul că majoritatea acestora sunt elaborate pentru un anumit domeniu, și, întotdeauna, pentru a fi definită, informația trebuie raportată la un sistem oarecare, propriu domeniului respectiv, cum ar fi ADN-ul, limba vorbită, computerele, etc.
În limbajul popular, cotidian, într-un sens larg, unanim acceptat de majoritatea vorbitorilor din orice limbă, prin informație se înțelege:
faptele și opiniile percepute sau obținute în cursul vieții de zi cu zi direct de la o altă ființă vie, din mass-media, din baze de date electronice și din toate tipurile de fenomene observabile din mediul înconjurător.
lămurire asupra unei persoane, lucru sau domeniu; totalitatea materialului de informare și de documentare; izvoare, surse;
cunoștințe comunicate de alții sau obținute prin investigații proprii ori cercetări personale; cunoștințe acumulate din lectură, rapoarte despre evenimente recente sau necunoscute anterior, materiale din ziare, din periodice sau din buletine de știri; cunoștințe dobândite prin studiu sau instruire; cunoștințe deduse din observații directe și experiența proprie.
Aceasta este sensul original al cuvântului care vizează în principal aspectul comunicativ și în același timp, calitativ.3 În ultimul timp, au intrat și în limba română sensuri mai noi ori s-au adăugat la cele vechi precizări noi:
fiecare dintre elementele noi, necunoscute anterior, ale experienței (fizice sau mentale) sau ale unui concept, în raport cu cunoștințele prealabile, ce sunt cuprinse în semnificația unui simbol sau unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicație a unui instrument, date experimentale, partitură muzicală etc.) care produc schimbări într-un concept (cum ar fi un plan sau o teorie).
acțiunea cuiva de a (se) informa sau de a comunica cunoștințe, noutăți, lămuriri, vești, știri, îndrumări, precizări etc., unei persoane (sau unui grup de persoane) și rezultatul ei (faptul de a ști că mesajul este recepționat și înțeles de către destinatar);
comunicare, veste, știre, mesaj care pune pe cineva la curent cu o situație nouă sau mai veche, dar de care acesta nu avea știință înainte de a fi informat.4
1.2 Opoziții informaționale
Dezvoltarea și implementarea relațiilor de piață au condiționat transformarea informației într-o marfă specifică. Cu ajutorul unei astfel de marfă, care are valoare înaltă se realizează operațiuni de schimb, cumpărare-vânzare etc.
Este important faptul că orice subiect economic (de stat sau antreprenoriat) in activitatea proprie efectuează operațiuni de colectare, înregistrare, stocare, prelucrare și transmitere a informației. Pretutindeni s-au dezvoltat sistemele informatice, care au ca scop realizarea funcțiilor deservirii informaționale a utilizatorilor atât individuali, cât și colectivi.
Se analizează modelul tridimensional al opozițiunilor informaționale în cadrul cărora se disting trei nivele și care pot clasificate și în calitate de scopuri ale infractorilor informaționali:
date personale;
informații corporative, care caracterizează concurența dintre corporații în vederea obținerii secretelor comerciale;
informații globale, referitoare la reacțiile ramurilor industriei, economiilor diferitelor regiuni, țări, continente.
Opoziția informațională – reprezintă acțiuni, orientate la atingerea superiorității informaționale cu ajutorul nimicirii informației și sistemelor informatice ale concurenților și asigurării securității resurselor informaționale personale. Parte componentă a opoziției informaționale este terorismul informațional, care poate fi definit ca un complex de abuzuri intenționate cu sistemele informaționale, cu rețelele și componentele lor în scopul realizării acțiunilor teroriste5.
Astfel, opoziția informațională și terorismul sunt legate direct cu structurile criminale, escrocii etc. De menționat faptul că accesibilitatea tehnologiilor informaționale contemporane, importul fără control, lipsa controlului necesar din partea statului (standardizare și certificarea componentelor hardware și software) sporesc mult tehnologic potențialul distructiv al abuzurilor.
Practica activității sistemelor informaționale dovedește că ele pot fi în calitate de obiecte, subiecte, mijloace de pregătire și realizare ale infracțiunilor de calculatoare.
Prin infracțiune informațională se subînțelege un complex de activități ilegale, orientate la accesul nesancționat, primirea și transmiterea informației, săvârșite cu utilizarea mijloacelor de calcul, telecomunicații și software. Astfel, la aceste infracțiuni vor fi afiliate orice acțiuni ilegale, legate de prelucrarea, stocarea și transmiterea informației. Se analizează tipurile de bază ale infracțiunilor, în cadrul cărora sunt evidențiate următoarele:
infracțiuni economice, legate de manipularea sistemelor informaționale și a resurselor lor în scopul obținerii unui profit economic: spionajul industrial, realizat cu ajutorul tehnicii de calcul și speciale; furtul și copierea de programe (pirateria); furtul de servicii; accesul nepermis la resursele informaționale.
încălcarea drepturilor personale ale cetățenilor și a secretelor comerciale ale organizațiilor nestatale: formare și utilizarea seturilor de date incorecte; divulgarea și utilizarea nelegitimă a datelor; încălcarea obligațiilor formale, ce corespund normelor care definesc secretele profesionale, personale, comerciale.
încălcarea intereselor personale ale utilizatorilor sistemelor informatice.
În țările tehnologic dezvoltate există "ilegalitatea computerizată", în cadrul căreia se evidențiază trei grupe de specialiști:
hackerii, care dețin cunoștințe vaste în domeniul tehnologiilor informaționale și care le utilizează în scopul primirii accesului nesancționat și realizării acțiunilor ilicite asupra resurselor informaționale (de stat sau comerciale).
Pirații, care se specializează în distrugerea protecției de copiere a asigurării programate licențiate.6
În calitate de scopuri ale acestor grupări pot fi evidențiate următoarele:
De nivel micro. Se realizează de indivizi sau grupuri mici și se caracterizează prin obținerea unor rapide profituri materiale directe sau indirecte. Atingerea scopului final se caracterizează prin scheme relativ simple, cu necesitarea unor resurse tehnice și financiare neînsemnate.
De nivel macro. Pentru atingerea unor astfel de scopuri, se utilizează un spectru larg de acțiuni, bazate pe utilizarea tehnicii moderne de calcul, telecomunicații și asigurării programate speciale. Aceasta necesită disponibilitatea de resurse financiare suficiente, accesul la cele mai noi tehnologii informaționale, și pot fi realizate numai de organisme puternice din punct de vedere financiar și tehnologic. Scopurile principale macro-nivelului pot fi următoarele: obținerea unor beneficii strategice în mediul de concurență; influența asupra proceselor de luare a deciziilor, legate de planurile de dezvoltare strategică; colectarea informației, ce constituie secret comercial etc.
În ultimele decenii ale sec. XX, creșterea gradului de informatizare a proceselor industriale precum și a creșterii gradului de folosire a informațiilor în rezolvarea problemelor umane a făcut ca informația să fie considerată ca o resursă economică, întrucâtva egală cu alte resurse cum ar fi munca, materia primă și capitalul.7
Această perspectivă scoate în evidență faptul că posesia, manipularea și folosirea informației poate îmbunătăți raportul cost-eficiență în multe procese fizice sau cognitive. Ca resursă individuală și socială, informația are câteva caracteristici ce o deosebesc de noțiunea tradițională de resursă economică. Spre deosebire de alte resurse economice, informația este practic nelimitată, având limite aparente impuse doar de timp și de capacitatea cognitivă umană.
Această caracteristică provine din faptul că informația, ca resursă economică, difuzează natural (se poate propaga singură), rata de reproducere a informației este mai mare decât rata de consum și informația nu suferă schimbări în cadrul tranzacțiilor (poate fi numai partajată, folosită în comun).
În același timp, informația este compresibilă, atât sintactic cât și semantic. Calitatea ei de a se substitui altor resurse economice, transportabilitatea cu o viteză foarte mare, și abilitatea ei de a da un avantaj celui ce o deține, stau la baza remodelării unor industrii sociale (cum ar fi cercetarea, educația, activitatea editorială, comerțul) și chiar a politicii.
Preocuparea socială privind administrarea resurselor informaționale s-a extins în domeniul tradițional al bibliotecilor și al arhivelor și, a cuprins și informația organizatorică, instituțională și guvernamentală în ceea ce a căpătat numele de : managementul resurselor informaționale.
A doua percepție a informației (ce datează din aceeași perioadă), este aceea de: serviciu de primă necesitate, care a determinat dezvoltarea în întreaga lume a unui nou segment a economiilor naționale: sectorul de servicii informatice. Beneficiind de avantajele proprietăților informației și construind o percepție a utilității și valorii sale individuale și sociale, acest sector furnizează o largă gamă de produse și servicii informatice.
1.3 Cultura informației
În ultimii ani, atenția specialiștilor s-a îndreptat tot mai mult spre ceea ce este cunoscut sub denumirea de cultura informației, cultura digitalã, cultura rețelelor. Dar pentru a vorbi despre acestea este necesar sã vedem mai întâi ce înseamnã cultura tradiționalã în domeniul informãrii, ce presupune utilizarea efectivã a resurselor tradiționale de bibliotecã. Așadar, ce abilitãți sunt necesare pentru accesul la colecțiile tipãrite?
În primul rând, abilitãți de citire, cunoaștere a instrumentelor de acces și abilitatea de a evalua critic atât instrumentele de acces, cât și materialele regãsite cu ajutorul acestor instrumente. Douã elemente sunt importante aici: instruirea utilizatorilor în legãturã cu interpretarea diferitelor elemente de informație din catalogul pe fișe și instruirea în privința obținerii informației din periodice, prin diferite instrumente de acces precum indexurile pe subiecte, revistele de recenzii și indexurile de citãri.
M. C. Wilson aratã cã volumul mare de informație disponibilã pentru utilizatori prin procesul de regãsire a informației cu ajutorul calculatorului i-a determinat pe specialiști sã extindã cultura tradiționalã la mult mai cuprinzãtoarea culturã a informației. Aceasta pune accentul pe abilitatea utilizatorilor de a evalua critic informația prin prisma autenticitãții, a valorii și a caracterului sãu adecvat pentru procesul de rezolvare a problemelor.8
Toate elementele necesare utilizatorilor într-un mediu tradițional de bibliotecã trebuie sã se regãseascã și în cultura informației. Cultura digitalã necesitã însã și competențe suplimentare precum: culturã tehnicã (abilitãți de utilizare a calculatorului), culturã a rețelelor, dar, mai ales, flexibilitate și adaptabilitate.
Cultura informației a fost definitã ca "abilitatea de a localiza, evalua și utiliza în mod efectiv informația necesarã".9 Cultura informației, un produs al societãții informaționale, este cheia pentru educația permanentã și are o mare importanțã în curriculum-ul din învãțãmântul superior, îmbunãtãțind mediul predãrii și învãțãrii. S-a spus chiar cã "este abilitatea de a supraviețui în secolul al XXI-lea". 10
Cultura digitalã a fost definitã drept cultura adecvatã pentru era Internetului și aceastã definiție trimite la numeroasele și variatele informații disponibile pe Internet, la care utilizatorii au acces. Însã pentru a extrage informațiile cele mai pertinente și cele mai fiabile din bazele de date, de pe site-urile web, utilizatorii trebuie sã dispunã de o serie de criterii care sã îi ajute la filtrarea surselor de informare.
Aici trebuie sã intervinã specialiștii domeniului care sã-i asiste pe utilizatori sau sã-i instruiascã în privința unei metode sistematice de evaluare a fiabilitãții surselor. Printre criteriile de evaluare a conținutului informațional ar trebui sã se numere: mediul autoritãții care emite informațiile, valoarea și stabilitatea informației și dacã site-ul oferã un conținut nou sau o reflectare a unor conținuturi vechi.11
De asemenea, pentru a putea utiliza în mod eficient colecțiile electronice, utilizatorii trebuie sã aibã cunoștințe în legãturã cu o serie de noțiuni pe care le-a introdus Internetul: motoare de cãutare, limbaje.
Gilster a formulat o definiție a culturii digitale în care aratã cã aceasta înseamnã "dobândirea abilitãții de a înțelege și utiliza informația în formate multiple dintr-o gamã largã de surse atunci când este prezentatã prin intermediul calculatorului".12 Abilitãțile necesare pentru a localiza surse de informare în format modern și abilitãțile de evaluare a acestora se dovedesc deci elemente esențiale pentru cultura digitalã.
Cultura informației bazatã pe tehnologia de rețea într-un mediu în rețea a fost denumitã cultura rețelelor și definitã drept "abilitatea de a identifica, accesa și utiliza informație electronicã din rețeaua informaționalã"13. Educația utilizatorilor pentru cultura rețelelor a devenit pentru biblioteci un element critic al activitãții lor și constã din douã aspecte: cunoaștere a informației din rețea și abilitãți pentru a localiza, selecta, evalua și utiliza informația din rețea.
Un lucru cert este cã, în mediul informațional în rețea, rolul bibliotecarului devine mai complex, la sarcinile sale tradiționale adãugându-se acum administrarea, regãsirea, analiza, organizarea și punerea la dispoziția utilizatorilor a informației din rețea, bibliotecarul acționând nu numai în calitate de intermediar, ci și ca partener al cadrelor didactice în scopul educãrii utilizatorilor studenți pentru cultura rețelelor.14
Despre cultura post-Internet putem spune cã va necesita extinderea abilitãților de a evalua informația, iar adaptabilitatea va continua sã fie caracteristica personalã cea mai importantã pentru utilizarea efectivã a instrumentelor digitale.
Dezvoltãrile tehnologice, nevoile de informare în continuã schimbare ale utilizatorilor determinã o restructurare a bibliotecilor, a modului în care bibliotecarii își desfãșoarã activitatea. În prezent, aceștia trebuie sã prelucreze și sã echilibreze colecții de informații nu numai tipãrite, ci și electronice. Ce s-a putut remarca în ultimii ani este o regândire a fluxului de activitãți, progrese în manipularea informației electronice, în accesarea și utilizarea acesteia pentru predare și învãțare. Nevoia de a structura și organiza informația, deci nevoia de instrumente avansate de acces, organizare, control devine tot mai acutã.
Bibliotecile pot juca diverse roluri în educația pentru cultura informației. Dintre acestea, foarte importantã se dovedește contribuția pe care bibliotecile o pot avea în dezvoltarea de instrumente de învãțare și de acces la informație. Bibliotecile pot, de asemenea, sã ofere sprijin pentru utilizarea resurselor de informare din rețea și pentru crearea unor oportunitãți privind activitãțile de învãțare în cooperare. Aceste douã direcții se înscriu în rolul pe care bibliotecile îl pot juca în domeniul educației la distanțã prin intermediul rețelelor.
La nivelul instituțiilor de învãțãmânt superior s-au înregistrat în ultimul timp tendințe spre o modificare a strategiilor educaționale. Acest proces este însã dificil și cere timp, dar un aspect important îl constituie faptul cã pentru realizarea acestuia este necesarã formarea de echipe care sã includã cadre didactice, profesioniști din domeniul informãrii, specialiști în noile tehnologii ale informației și specialiști în pedagogie. Se contureazã astfel pentru bibliotecari posibilitatea de a facilita integrarea informației electronice în curriculum și de a oferi expertiza pe care o dețin în cadrul activitãților de predare a abilitãților de informare.
Învãțarea bazatã pe resurse cucerește tot mai mult teren și își dovedește avantajele. Dar nu trebuie uitat cã aceasta trebuie sã se bazeze pe acces la toate tipurile de resurse informaționale, atât tradiționale, cât și moderne și, astfel, depinde și de implicarea furnizorilor de informație.
În spațiul scandinav se poate constata cã bibliotecile au înțeles faptul cã trebuie sã-și asume un rol în inițierea activitãților în echipã cu instituțiile de învãțãmânt și în introducerea programelor de calitate privind cultura informației la nivelul universitãților. Scopul cursurilor este sã-i facã pe studenți sã înțeleagã și sã-și asume responsabilitatea pentru ceea ce învațã, sã-i ajute sã dobândeascã abilitãți sporite de a gândi critic și independent și de a rezolva diversele probleme cu care se confruntã și sã le ofere instrumente necesare pentru educația permanentã.15
Pe continentul nord-american existã numeroase exemple de programe destinate dezvoltãrii culturii informației, o serie de parteneriate între biblioteci și instituții de învãțãmânt superior, care aratã clar cã asemenea colaborãri sunt posibile și benefice pentru ambele pãrți implicate. Desigur, existã și dificultãți în derularea acestor programe, precum infrastructura și resursele insuficiente, angajamentul în timp necesar pentru a dezvolta cursuri noi, aspectele legate de copyright, dar avantajele pe care le prezintã depãșesc aceste probleme. Prezentãm în cele ce urmeazã trei exemple de astfel de parteneriate:
– Arcada informației la Universitatea din Iowa, care constã într-un efort de colaborare între biblioteci, oficiul pentru tehnologia informației și facultãți. Este o facilitate proiectatã pentru a sprijini utilizarea serviciilor electronice în cercetare, predare și în învãțarea independentã. Include un angajament formal pentru cooperare și comunicare și funcționeazã de la începutul anilor 1990.
– Programul Serviciile de Informare Vancouver de la Universitatea Vancouver, care oferã instruire privind tehnologia modernã pentru studenți, personal și facultate. Sunt utilizate ateliere care pornesc de la nevoi și existã, de asemenea, mini – ateliere bazate pe web.
– Cursul interdisciplinar de Aplicații pe Calculator de la Colegiul Hunter, care se bazeazã pe eforturile de cooperare între un bibliotecar și un profesor pentru a preda studenților aplicațiile pe calculator.16
S-au avut în vedere nevoile utilizatorilor de a accesa resurse autentice și utile, ca și nevoia de a interpreta și aplica rezultatele și, în acest sens, a fost realizat un studiu în cadrul unui liceu din California. O echipã formatã din membrii instituției, cadre didactice și bibliotecari, au urmãrit problemele pe care elevii le întâmpinau în accesarea și evaluarea informației.
Apoi, a fost stabilit un grup de studiu al cãrui scop a fost "sã îmbunãtãțeascã competența elevilor privind cultura informației prin dezvoltarea unui repertoriu de strategii de cercetare, prin evaluarea criticã a informațiilor, prin sintetizarea și partajarea informației în modalitãți creative semnificative, prin încorporarea tehnologiei în procesul de instruire".17
Evaluând nivelul abilitãților pe care elevii le aveau, au fost detectate și zonele care necesitau atenție: evaluarea site-urilor web, determinarea calitãții și credibilitãții informației, utilizarea surselor de referințe specializate, compararea diferitelor surse care tratau același subiect, redactarea lucrãrilor de cercetare într-o modalitate sistematicã, citarea surselor în mod corect, crearea bibliografiilor adnotate, evitarea plagiatului etc.
S-a constatat cã și profesorii aveau nevoie sã-și îmbunãtãțeascã instruirea în aceastã zonã, iar printre soluțiile formulate în urma rezultatelor studiului s-au numãrat: dezvoltarea unei secvențe de instruire privind cultura informației pe parcursul curriculum-ului; dezvoltarea și instituirea unor standarde de cercetare și a unor modele de citare, ca și dezvoltarea curriculum-ului și a asistenței pentru a-i sprijini pe elevi sã devinã mai instruiți în ceea ce privește cultura informației.18
Orice analizã a abilitãților de informare trebuie sã plece de la douã aspecte: de ce sunt importante aceste abilitãți și cum pot fi ele definite. În ceea ce privește primul aspect, așa cum am menționat mai înainte, apariția diverselor surse de informare electronice, a Internetului etc. ridicã o serie de probleme legate de stabilirea provenienței, acurateței și a fiabilitãții informațiilor, ca și probleme legate de copyright. Având abilitãțile de informare necesare putem face fațã tuturor acestor probleme.
O definire a abilitãților de informare ar trebui sã aibã în vedere atât abilitãți precum cele de a fi capabil sã utilizezi o informație, sã întreprinzi o cercetare la orice adâncime sau complexitate și sã demonstrezi aceste lucruri prin intermediul citãrilor și referințelor la materialele respective, cât și abilitãți legate de înțelegerea modului în care informația este produsã în lumea modernã, de evaluarea criticã a conținutului și a validitãții informației, apoi anumite idei practice despre cum este achiziționatã, administratã, diseminatã și exploatatã informația în lumea actualã, în special cunoștințe despre cum anumite grupuri profesionale utilizeazã informația la locul de muncã (în afaceri, în lumea culturii și a artelor).19
La nivelul structurilor infodocumentare britanice s-a putut observa în ultimii ani o extindere a activitãților în domeniul dezvoltãrii abilitãților de informare, deoarece cercetãrile au arãtat cã, adesea, studenții pãrãsesc universitãțile fãrã abilitãțile necesare pentru a se descurca într-o societate bazatã pe informație. Este limpede că dacă nu știi să folosești informația ești astfel mult mai ușor de manipulat.
În urma unei analize complexe a literaturii de specialitate, SCONUL (Standing Conference of National and University Libraries / Conferința Permanentã a Bibliotecilor Naționale și Universitare) a identificat și propus un set de șapte abilitãți principale de informare, necesare pentru formarea unor persoane competente în ceea ce privește cultura informației:
1. abilitatea de a recunoaște nevoia de informare.
2. abilitatea de a distinge modalitãți în care "lipsa" de informare poate fi abordatã:
– cunoașterea tipurilor corespunzãtoare de resurse, atât tipãrite, cât și non-tipãrite;
– selecția resurselor cele mai adecvate;
– abilitatea de a înțelege aspecte care afecteazã accesibilitatea surselor.
3. abilitatea de a construi strategii pentru a localiza informația:
– pentru a dezvolta o metodã sistematicã adecvatã nevoii;
– pentru a înțelege principiile construirii și generãrii bazelor de date.
4. abilitatea de a localiza și accesa informația:
– pentru a dezvolta tehnici de cãutare corespunzãtoare;
– pentru a utiliza tehnologiile informației și comunicãrii, inclusiv rețele universitare internaționale;
– pentru a utiliza servicii de indexare și rezumare adecvate, indexuri și baze de date de citãri;
– pentru a utiliza metode de informare curentã.
5. abilitatea de a compara și evalua informația obținutã din diferite surse:
– înțelegere a aspectelor ce țin de autoritate;
– înțelegere a procesului de recenzare în editarea științificã;
– extragere adecvatã a informației care corespunde nevoii de informare.
6. abilitatea de a organiza, aplica și comunica informația altor persoane în modalitãți corespunzãtoare situației:
– sã se citeze referințele bibliografice în proiecte, teze etc.;
– sã se construiascã un sistem bibliografic personal;
– sã se comunice efectiv utilizând mijlocul adecvat;
– sã se înțeleagã aspecte legate de copyright și plagiat.
7. abilitatea de a sintetiza și construi pe baza informației existente, contribuind la crearea de cunoaștere nouã.20
NOTE
Mielu Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 65
2 Wunenburger, Jean-Jacques, Filosofia imaginilor, Editura Polirom, Iași, 2004, pp. 37-40
3 Melvin L. DeFleur, Sanda Ball Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 54
4 Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana Maria, Relațiile publice, eficiență prin comunicare, Editura comunicare.ro, București, 2003, p. 8
5 CIWARS Intelligence Report. Vol. 2. Issue 8, 1998, pp. 37-45
6 Meyer, G. R., The social organisation of the computer underground – Decalb, Illinois, 1989
7 James Lull, Manipularea prin informație, Editura Antet XX Press, Filipești de Târg, Prahova, 2002, p. 42
8 Myoung Chung Wilson, To Dissect a Frog or Design an Elephant: Teaching Digital Information Literacy through the Library Gateway în: 63rd IFLA General Conference, Copenhagen, 1997, Booket 7, p. 12-15
9 A progress report on information literacy: an update on the American Library Association Presidential Committee on Information Literacy: Final Report, March 1998
10 Hannelore B. Rader, Faculty-Librarian Collaboration în Building the Curriculum for the Millenium-the US Experience în Paper of the 64th IFLA General Conference, Amsterdam, 1998, Booket 1, p. 34-42
11 Gilster, Paul, Digital Literacy. New York, John Wiley & Sons Inc., 1997
12 Ibidem, p. 33
13 McClure, Charles R., Network Literacy: A role for Libraries? în Information Technology and Libraries 13, 2 (June 1994 ), p. 115-125
14 Chengren Hu, Network Literacy: New Task for Librarians on Users Education în: 62nd IFLA General Conference, Beijing, 1996, p. 84-88
15 Christina Tovoté, Customer or refined student? Reflections on the "Customer" Metaphor în the Academic Environment and the new Pedagogical Challenge to the Libraries and Librarians în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
16 Hannelore, B. Rader, op. cit
17 Farmer, Lesley, Information literacy: a whole school reform approach în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
18 Ibidem
19 Bainton, Toby, Information literacy and academic libraries: the SCONUL approach în 67thIFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
20 Ibidem
CAPITOLUL II. MANIPULAREA INFORMAȚIONALĂ
2.1 Modalități și tipuri de manipulare
Prin subinformare înțelegem informarea insuficientă și incompletă. Ea poate apărea din mai multe motive, dar cel mai important dintre acestea îl constituie prezentarea unui text incomplet. Dacă excludem din start posibilitatea ca jurnalistul să fie pus, la modul conștient, în slujba unor interese străine de instituția de presă în care își desfășoară activitatea, atunci singurele explicații posibile pentru publicarea de texte incomplete sunt fie lipsa de profesionalism a acestuia, fie alocarea unui timp insuficient pentru elaborarea materialului informativ.
Subinformarea se poate manifesta și din cauza unor politici editoriale incorecte provocate de conflictul de interese sau prin selectarea greșită a subiectelor ce vor fi difuzate. Dar „fie că discutăm despre un text incomplet izolat sau despre un întreg sistem media, rezultatele sunt clare și inevitabile: ocultarea informației ce poate fi importantă pentru public, conduce invariabil la o scară de valori eronată, până la decizii eronate ale publicului”1 Spre deosebire de subinformare, suprainformarea se produce doar la nivelul instituțiilor de presă. Este ceea ce teoria americană a presei denumește generic drept „pack journalism”. Suprainformarea este un exces de informare în legătură cu anumite subiecte în detrimentul altora mai importante.
În acest mod, subiectele cu adevărat relevante pentru public sunt lăsate în umbră, iar locul lor pe primele pagini ale ziarelor și în buletinele informative radiodifuzate sau televizate este luat de informații obscure. Prezentarea excesivă a detaliilor nesemnificative, acapararea timpului de emisie cu știri axate pe senzațional și implicit alterarea treptată a preferințelor audienței, constituie un teren fertil pentru o manipulare permanentă, pe scară largă.
Subinformarea și suprainformarea sunt două fenomene interdependente, care coexistă și se generează reciproc. O suprainformare provoacă de fapt o subinformare, iar o subinformare într-un subiect important lasă locul în buletinele de știri suprainformării. Para-informarea și pseudo-informarea conduc și ele, finalmente, către subinformare. „Para-informarea se construiește prin senzaționalism, acolo unde el nu există.”2, iar pseudo-informarea se referă mai ales la obscurantism și la publicitatea mascată. Alături de aceste modalități alterate de informare, amestecarea informației cu divertismentul conduce spre deformarea așteptărilor publicului de la programele difuzate.
În timp, se creează un adevărat cerc vicios din care nu mai există scăpare, pentru că emisiunile care se bucură de o mare audiență și deci aduc beneficii economice, vor fi menținute în grila de programe chiar dacă, conținutul lor educativ și informațional se apropie de zero. Așa cum deja am exemplificat, în peisajul actual al presei mondiale există două categorii de oameni implicați în creația „produselor” jurnalistice.
Prima categorie este formată din proprietarii instituțiilor de presă, iar a doua din jurnaliști. Finanțatorii sunt interesați în principal de latura economică a presei, adică de obținerea de profit, iar jurnaliștii sunt de cele mai multe ori constrânși să asigure rentabilitatea instituției în care lucrează, chiar dacă trebuie să se abată de la normele deontologice universal acceptate. În aceste condiții, responsabilitatea jurnalistului față de public dispare, iar componenta educativ-informativă a presei devine aproape inexistentă.
În postura de receptori ai mesajelor transmise de mass-media se află miliarde de oameni răspândiți în toate colțurile lumii. Indiferent de naționalitate, cultură sau religie, aceștia sunt bombardați cu o mulțime de informații prin intermediul radioului, televiziunii sau presei scrise. Deși nu toate mijloacele de informare se află în proprietatea unor magnați ai presei precum Turner, Murdoch sau Berlusconi, acerba concurență face ca și posturile publice să copieze uneori formula aducătoare de profit a posturilor private.
Și astfel, marea majoritate a populației planetei se vede expusă unui format jurnalistic din ce în ce mai omogen, în ciuda diversității programelor, iar specializarea tot mai accentuată a acestora fragmentează potențialul public global în fracțiuni, din ce în ce mai mici și mai izolate, care vor recepta mereu același tip de mesaj, construit în funcție de preferințele lor deja stabilite.
Ascultătorul, telespectatorul, cititorul sau utilizatorul de Internet recepționează zilnic o sumedenie de informații din diverse surse, dar, în mod paradoxal, el nu devine mai informat. Și acest lucru se întâmplă din cauza agresiunii informaționale la care este expus. Cele mai multe dintre informații nu au nici o importanță pentru receptor, iar numărul lor mare conduce la suprainformare și implicit la subinformare.
Agresiunea informațională generează confuzie, banalizează evenimentele importante și îl privează pe om de privilegiul de a alege în deplină cunoștință de cauză. Noțiuni precum adevăr, minciună, bine sau rău au dobândit deja sensuri relative, iar omul postmodern al secolului XXI nu mai reușește să facă distincție între ele. Agresiunea informațională, prin efectele sale, înlesnește misiunea manipulării în masă. O populație dezorientată și al cărei nivel de cultură se reduce la câteva informații facile preluate din mass-media devine o țintă vulnerabilă pentru abilii manipulatori.
Un public agresat informațional va acorda o mai mare importanță aparențelor și, din comoditate, va avea tendința de a-și însuși, în lipsa unei judecăți critice, diverse idei prefabricate cu scopul de a-l manipula. Cu alte cuvinte, agresiunea informațională este cea care pregătește terenul pentru manipulare, pentru că întotdeauna o minte slabă și obosită va fi mai ușor de manevrat în sensul dorit. Efectul cel mai vizibil la ora actuală, care a fost generat de ceea ce numim agresiune informațională, este importanța tot mai crescândă acordată imaginii despre lucruri, în detrimentul cunoașterii realității obiective.
Chiar dacă încercarea de cunoaștere a realității așa cum este ea se poate dovedi adeseori extrem de dificilă, iar uneori aproape imposibilă, este inacceptabil pentru o minte lucidă să accepte și să tezaurizeze, fără spirit critic, imaginile propuse de canalele mass-media. Totuși, acest lucru se întâmplă acum, în zilele noastre, și afectează toate relațiile interumane. De aceea, „guvernele vor inventa, fără îndoială, minciuni mai sofisticate prin care să-și justifice acțiunile în propriul interes și să manipuleze mijloacele de informare. Își vor înteți, de asemenea, eforturile de propagandă pentru a-și îmbunătăți imaginea globală.
Dar dacă asemenea eforturi dau greș, ar putea suferi penalități economice semnificative pentru acte care nemulțumesc restul lumii”.3 În aceste condiții, conflictele viitorului se vor purta pe un teren foarte puțin cunoscut și extrem de imprevizibil, cel puțin pentru neinițiați. Peisajul actual al mass-media la scară globală este unul care înfățișează oportunități nelimitate pentru manipulare.
Chiar dacă din totdeauna au existat și acțiuni subversive, în trecut majoritatea neînțelegerilor dintre state erau rezolvate exclusiv prin războaie și dueluri deschise. Astăzi dimpotrivă, conflictele se rezolvă mai ales prin ocultarea informației reale față de adversar, fapt ce îl pune pe acesta în imposibilitatea de a se apăra. Victoria poate fi astfel obținută cu un consum nesemnificativ de resurse și cu costuri minime.
Un rol esențial în acest joc îl are influențarea maselor și asigurarea bunăvoinței „opiniei globale”. Odată câștigată simpatia marii majorități a populației globului pământesc, agresorul poate recurge la orice mijloace de acțiune, pentru că toate vor apărea legitime în ochii miliardelor de spectatori. Și această aparentă legitimitate poate fi obținută doar prin manipularea mijloacelor de comunicare în masă și deci a jurnaliștilor, precum și a celorlalți factori decizionali ce activează în domeniul mass-media.
Componenta economică a presei favorizează manipularea, și adeseori cei implicați în construirea de mesaje jurnalistice uită din această cauză de responsabilitatea pe care o au față de public. Iar cum consumul de informație a devenit, mai nou, o necesitate pentru mulți dintre noi, agresiunea informațională, o veritabilă componentă a cotidianului, în fața căreia suntem expuși ne transformă în ținte vulnerabile în fața manipulării.
„Virtuțile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependența tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Iar prin aceasta este posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor fără a apela la mijloace violente; o realitate de ordinul evidenței poate căpăta cu totul alte dimensiuni față de cele care îi sunt proprii; albul se poate transforma pe neobservate în negru și acesta în alb.”4
2.2 Presa, câinele de pază al Puterii
Mass-media a fost deseori considerată "cea de-a patra putere" în stat (alături de executiv, legislativ și justiție), iar democrațiile moderne au fost poreclite "democrații mass-media". Dar ce se ascunde în spatele acestor considerații? Care este puterea reală de care dispune mass-media? Cum pot fi descrise funcțiile acesteia în contextul cooperării cu celelalte organisme din cadrul sistemului intermediar și mai ales cu partidele politice?
Politica ar fi de neconceput în statele moderne de astăzi fără mass-media. Altfel decât în vechea Atena, cetățenii nu se mai aduna pe agora pentru a dezbate asupra deciziilor ce urmează a fi luate.
Politica este prezentată prin intermediul mass-media. Ceea ce știm despre politica din țara noastră am aflat de cele mai multe ori prin intermediul televizorului, al radioului și al ziarelor. Mass-media ocupă prin urmare un rol central în cadrul sistemului intermediar.
Asociațiile și partidele au o activitate publică, ele încearcă permanent să facă uz de mass-media. Acesta este un alt argument care arată cât de strâns conectate și interdependente sunt aceste parți ale sistemului intermediar.
A fost odată ca niciodată o țara democratică cu doua mari partide care stăpâneau poporul de pe fotoliile parlamentului. Parlamentul era numit de toți Prima Putere. Înțelepții din partide și-au scris viziunile sub forma unor preafrumoase programe, mesaje lor către popor. Și când a venit vremea, poporul a ales cel mai bun dintre aceste programe; iar acest partid a preluat puterea pentru patru ani, conducând țara așa cum promisese. Guvernul purta numele de A Doua Putere, și pentru ca totul sa fie cât mai drept, justiția a devenit cea de a Treia Putere, care avea grija ca nimeni să nu însele pe nimeni.
Și pentru ca cetățenii din orașe și din provincie să afle ce avea de gând să facă guvernul, dar să măsoare și propunerile opoziției din parlament, a trebuit să existe și presa. Acest mijloc servea politicienilor la răspândirea mesajelor lor. Mass-media din serviciul acestora erau așadar un fel de servitori, servitorii politicii. Bineînțeles că acești servitori mai aveau câteodată răgazul de a mai cârcoti prin bucătărie sau la cârciuma, după slujba de duminica, despre ce au mai făcut stăpânii — iar acest lucru a primit numele de "comentariu". Dar toți acești servitori știau bine care era treaba lor oficială – și anume știrile, și ce era distracție – opiniile personale.
Pe scurt: Mass-media a început să se înțeleagă ca heralzi și cronicari, ca păstrători ai valorilor democratice și uneori ca (foarte) apreciații bufoni ai țării noastre. Astfel încât ei s-au auto-intitulat cu mândrie a patra putere, cu toate ca acest lucru nu stătea deloc așa scris în Constituție.
Cam asta ar fi frumoasa fabulă despre epoca de aur a democrației, când totul mai era încă atât de simplu. Guvernul conducea țara, opoziția era mereu împotrivă, curțile de justiție aplanau toate conflictele, iar presa aducea la cunoștința publicului »all the news that fit to print« (așa suna celebrul moto care tronează pe prima pagina a New York Times), pentru ca acesta să știe cum mai stau treburile. Dar cum arăta realitatea astăzi? Pardon, greșeala de formulare: cum decurge dezbaterea cu privire la realitate astăzi? Partide în plină criză, guverne care instrumentalizează mass-media.
Mass-media oferă un potpuriu de știri, opinii și divertisment; ea nu mai este interesată decât de cote de audiență. La ora asta domnește "jurnalismul pe bani", politicienii vorbind chiar despre un "jurnalism de troaca". Mass-media prezintă astăzi numai știri despre persoane, spectacole și scandaluri, ea vorbește despre ceea ce astăzi este considerat a fi politica simbolică, nu și despre lumea reala în care trăim.
Mass-media și-a păstrat redacțiile de știri, acestea trebuie sa contribuie cu propria cota de "infotainment". Justiția îi urmărește pe toți fără nici un rezultat sau da verdicte neesențiale. Publicul este manipulat sau luat peste picior de toata lumea. Nu mai lipsește mult până când toți vom deveni asemenea lui »Mr. Chance« din acel film celebru, care credea ca schimbând posturile de televiziune va putea șterge toate situațiile neplăcute care se întâmplă în lumea reală.
Care este morala acestei povești? Să nu ai încredere în vechile fabule! Și nici în poveștile în care presa apare ca servitor și nici în cele în care ea devine a patra putere în stat, o portavoce a cetățenilor de rând. Nimic din acestea nu a existat vreodată. Totul a fost întotdeauna cu mult mai complicat. La fel de neîncrezători trebuie să fim și față de unele noi mituri științifice care vorbesc despre viitoarea putere multimedia sau despre politica CNN-ului și a lui Berlusconi. O simplă privire în istoria mass-mediei arată că nici măcar Bismarck nu s-a comportat cu mai multa virtuozitate în ceea ce privea manipularea mass-mediei și că Machiavelli a anunțat toate acestea în "Principele".
“Politica simbolica nu este nimic nou. Aș dori totuși să va îndrept atenția pe numărul mare de schimbările concrete și mici, dar importante. Pentru ca revoluțiile adevărate sunt cu mult mai rare decât cred protagoniștii acestora. Ce se întâmpla de fapt între partide, mass-media și public?”5
Întrebarea de baza este următoarea: Cine decide ce se va afla pe agenda politica? Partidele, mass-media sau publicul? Există patru modele:
Modelul top-down pleacă de la ipoteza că actorii politici din cadrul partidelor și guvernelor influențează prin deciziile lor lumea reală, înregistrând feed-backul populației și elaborând pe baza acestuia ordinea politică a zilei, pentru a o da mai apoi mai departe către mass-media care, la rândul ei, o prezintă publicului larg.
Modelul mediocrației implica faptul că mass-media este o parte esențială din procesul de formare a opiniei publice, putând influenta astfel și programul politic. Mass-media înregistrează reacțiile populației la deciziile politice din viața reală și le refractează atât asupra lumii politice, cât și asupra publicului.
Modelul bottom-up postulează că publicul — cetățenii, alegatorii, opinia publică, poporul etc. — este cel care înregistrează problemele din lumea reala, influențând astfel opinia publica și astfel și mass-media. Publicul este cel care își imprima, atât direct cât și indirect, opiniile asupra deciziilor luate de politicieni și partide asupra mass-mediei.
Modelul biotop pleacă de la ipoteza strânsei interdependente dintre oamenii politici și mass-media, publicul având doar un rol de spectator.
Libertatea informației: premisa și expresie a democratiei
Democrația trăiește din lupta dintre opiniile divergente. Ea are nevoie în general, la toate nivelele societății – în familie și la școală, în asociații și la serviciu – de un anumit climat social care să favorizeze discutarea deschisa a divergentelor de opinie. Susținerea propriilor păreri trebuie tolerată și încurajată, la fel și constanta repetare a "de ce"-urilor. Acțiunile, care trebuie să fie mereu deschise criticilor, nu trebuie să pornească de la directive care nu se bazează pe discuții și motivații prealabile, ci care pleacă de la argumente solide.
Este de la sine înțeles că aceste dezbateri trebuie să aibă loc în public. Ce ar mai avea de câștigat opoziția, daca criticile sale la adresa guvernului ar rămâne ascunse după uși ferecate? Argumentele lor nu ar mai avea nici un efect, pentru ca opoziția nu poate exercita presiuni asupra conducerii decât în momentul în care, prin critica publică, poate influența alegătorii. De abia când un partid la putere se vede amenințat de niște alegeri care s-ar putea sfârși neașteptat, abia atunci va lua în serios criticile opozitei, alegătorii devenind astfel un fel de arbitrii între putere și opoziție.
Dar pentru ca alegătorii sunt cei vizați în această competiție dintre partide, partidele trebuie să ajungă cumva la ei. Premisa unei opoziții solide este de aceea șansă de a putea reprezenta în mod liber și public propriile convingeri. Pe de cealaltă parte, și partidele la putere sunt obligate, pentru a-si păstra poziția, să contribuie la formarea opiniei publice, punând la dispoziția acesteia propriile lor perspective și convingeri.
Funcția de control, de critică și de stimulare nu revine însă doar opoziției parlamentare, ci întregii opinii publice. Caracterul public este determinat, în primul rând, de faptul că oricine își poate aduce aportul la formarea opiniilor. Toți trebuie să aibă posibilitatea să strângă informații și să contribuie la formarea opiniei publice. Pe de altă parte, conceptul de "opinie publica" presupune și ca obiectul acesteia este de natură publică, și nu privată. Obiectul ei este așadar »res publica« în sensul cel mai larg al termenului.
De sfera publică aparțin prin urmare toți cetățenii unui stat sau asociațiile de cetățeni dintr-un stat preocupați de soarta societății care își exprima preocupările în mod public sub forma de critici și atitudini de respingere sau de aprobare, încercând astfel sa influențeze procesul de formare a voinței politice. Ei constituie opinia publica. Dar pentru ca într-o societate pluralista exista de regula mai multe opinii în ceea ce privește sfera publica, nu va exista niciodată o singura opinie publica general valabila, ci mai multe.
Caracterul public al structurii democratice iese la iveală tocmai din această poziție independentă, aflată la polul opus aparatului statal. În democrație, toți au dreptul să-si exprime în mod liber opiniile politice. Prin acest lucru nu se înțelege că fiecare dintre noi are dreptul să-si aibă propriile opinii personale. Opiniile proprii sunt mai mult, ele sunt fundamentul pe care este clădită participarea activă la viața publică.
În acest punct, dreptul de libera formare și exprimare a opiniilor se află în cea mai strânsă legătură cu dreptul la libera întrunire și asociație, precum și cu libertatea presei și a audiovizualului. Aceste drepturi au relevanță politică, pentru că fără ele, dreptul de a participa la formarea opiniei publice nu ar mai putea fi realizat. Un singur individ nu poate să facă propagandă personală pentru opiniile sale în cadrul procesului de formare a opiniei publice. Opiniile lui vor căpăta relevanță politică doar atunci când vor fi amplificate prin intermediul presei scrise, a radioului și televiziunii. În statele moderne, dezbaterile publice ar fi de neconceput fără instrumentarul mijloacelor de comunicare în masă. Așadar, dreptul fiecărui individ de a lua parte la formarea opiniei publice este urmat îndeaproape de necesitatea ca mijloacele de comunicare în masă să fie libere de orice constrângere statală.
Conducerea unui stat nu trebuie să poată interveni în conținuturile ziarelor sau a programelor de radio sau de televiziune. Partidele la putere nu trebuie să renunțe la utilizarea mijloacelor moderne de comunicare în masă pentru a-și explica politica, dar ele trebuie să facă acest lucru adoptând rolul de simplu partener al altor partide în cadrul procesului de formare a opiniei publice, fără să pretindă să ocupe o poziție privilegiată. Atunci când puterea are ceva de spus, opoziției trebuie să i se dea posibilitatea să ia și ea cuvântul.
Libertatea presei nu este asigurată doar de blocarea intervențiilor puterii sau de interzicerea cenzurii. Instanțele publice trebuie să se asigure și de faptul ca nici o parte a societății nu va prelua monopolul asupra opiniei publice. Pentru că pericolul ascuns de mijloacele moderne de comunicare în masă este evident. Ele permit ca informațiile să fie transmise unui număr mare de telespectatori, ascultători sau cititori, fără ca toată populația să abia accesul asigurat la aceste mijloace de comunicare în masă. Există oameni care nu au bani nici de un ziar.
Datorită progreselor tehnologice s-a ajuns la o concentrare crescută a tirajelor ziarelor, astfel încât diversitatea opiniilor s-a limitat în mod sensibil. Iar acest proces nu prea mai poate fi inversat. Ziarele "bune" trebuie să se bucure de o anumită amploare. Organele legislative au rolul să împiedice formarea monopolurilor; acolo unde aceste monopoluri există, ele trebuie ținute sub control. Statul trebuie să se asigure că în redacțiile ziarelor este respectat prin statut dreptul la libera exprimare al ziariștilor.
Din fericire, aceleași noi procedee de tipărire și multiplicare au dus și la creșterea numărului diversității publicațiilor regionale și locale, lucru care a condus la creșterea posibilităților de răspândire a informațiilor și comentariilor cu iz politic. Răspândirea aparatelor de multiplicat a devenit astfel un factor politic de prim rang.
Și mai greu poate fi evitată apariția monopolurilor în domeniul radioului și al televiziunii. Investițiile de capital necesare precum și avantajele tehnice pe care le au aceste medii permit ca orice grupare să își poată găsi audiența în eter sau în fața ecranului TV. De aceea, peste tot în acest domeniu au fost create reglementări care să asigure că toate atitudinile prezente în societate să poată fi proiectate și în eter sau pe ecranul televizoarelor. Procesul de formare a opiniei publice trebuie să decurgă, mai ales în radio și televiziune, într-o manieră pluralistă, necesitând un control strict al încercărilor de manipulare venite din partea grupărilor aflate la putere.
Cine dorește să își exercite dreptul la libertatea opiniilor trebuie să aibă posibilitatea de a fi informat cu privire la lucrurile de care este interesat. Nu poți să-ți formezi propriile judecăți dacă nu știi despre ce este vorba. Cine este de acord cu conceptul de cetățean activ politic care participă la formarea opiniei publice, acceptându-l ca sursă suverană a autorității statale, trebuie să îl informeze pe acesta asupra tuturor deciziilor politice care urmează a fi luate. Aceasta este cealaltă fațetă a libertății presei și a opiniilor. Toate lucrurile de interes public pe care trebuie să le cunoască cetățenii pentru a-și putea forma judecăți politice justificate trebuie discutate în mod public.
Nu vom putea însă niciodată defini exact lucrurile de interes public. Aici este vorba mai degrabă de stilul, bunul-plac și autodisciplina ziariștilor și mai puțin de reglementările legale. Bineînțeles că mulți ziariști vor profita de libertățile care le sunt oferite, mai ales atunci când dezvăluie detalii din viața unui om politic. Totuși, cei care își vor depăși atribuțiile în mod exagerat vor fi pedepsiți conform legilor în vigoare, care nu trebuie însă să se transforme într-o "botniță" pusă presei, radioului și televiziunii.
Cine pune preț pe informație va trebui să ia în calcul și problemele care se pot ivi ca urmare a abuzului de libertăți. Statul trebuie să se ferească să apeleze la cenzură pentru a preveni comiterea unor astfel de abuzuri, pentru ca astfel, libertatea presei s-ar putea cutremura din temelii. Pentru că – după cum a scris Karl Jaspers – "este incert dacă adevărul iese la iveală prin uzul libertății. Sigur este însă că prin cenzură, adevărul este pervertit".
Doar în aceste condiții se poate forma o opinie publică liberă, care să emită critici, să controleze și să dea impulsuri. Numai într-o sferă publică funcțională oamenii își pot contura judecăți valabile, devenind capabili să-si dovedească importanta politică în cadrul și în afara alegerilor. Democrația și dezbaterile publice libere sunt două fațete ale aceluiași lucru.
Opiniile nu se mai formează aproape deloc în mod spontan, ele sunt de cele mai multe ori create. Puterea, partidele și asociațiile au o »activitate publică«. Societatea pluralistă ia la cunoștință o sumedenie de opinii publice, deseori controverse. Cine emite pretenția că redă și reprezintă publica valabilă, dorind să impună politicului anumite linii directoare, este suspectat ca prin apelul făcut la aceasta unica opinie publică dorește să dea o amploare necuvenită propriilor sale interese. Pentru că doar printr-un dialog real, care să pună față în față opiniile divergente, se poate ajunge la o "adevărată" opinie publică.
Liniile directoare din politică sunt formulate în cadrul societății pluraliste mai puțin prin intermediul dezbaterilor publice sau de către o opinie publică exprimată la unison. Ele apar de obicei ca expresie a unei serii de compromisuri care trebuie făcute de diferitele puteri socio-politice din stat.
Parlamentul nu mai este astăzi așa cum era el înfățișat în teoria burgheză, o adunare de persoane care discută, care în cadrul unor discuții libere găsesc soluții pentru binele comunității, el este ultima instanță, locul în care sunt fixate compromisurile dintre forțele sociale și revendicările comunității. Astăzi, opinia publică nu mai este dominată de aportul la discuții al unor indivizi care reprezintă anumite interese politice, ci de luările de poziție ale puterii, partidelor și asociațiilor.
Deciziile nu se iau însă pe "piața" acestor informări publice, ele sunt deseori negociate în spatele ușilor închise, astfel încât opinia publică nu mai poate înregistra decât rezultatele finale. Totuși nu trebuie subestimată puterea de influență adesea covârșitoare pe care o au anumiți oameni politici, jurnaliști sau analiști importanți asupra procesului de formare a opiniei publice.
Doar acele regimuri care se supun atenției opiniei publice iau în serios maturitatea politică a cetățenilor lor. Și pentru ca atât partidele cât și asociațiile sunt astăzi parte din autoritatea publică, și ele trebuie să se deschidă în fata opiniei publice. Astăzi nu trebuie să se mai discute doar la nivelul alegătorilor și în parlament, ci mai ales în cadrul și între partide și asociații, inițiative civile și mișcări sociale. În fata reflectoarelor, altfel ar putea sta lucrurile în ceea ce privește partidele și asociațiile. Bineînțeles că democrația modernă nu poate fi consolidată doar prin intermediul publicității.6
Democrația, partidele și asociațiile au nevoie să intre în sfera publică, accesibilă tuturor. Aici, un rol central în cadrul democrației îl joacă presa, radioul și televiziunea, iar ele pot îndeplini acest rol doar dacă prin intermediul lor, controversele publice și diversitatea opiniilor ies în mod clar la lumină.
Astfel, cetățeanul reușește să își modeleze comunitatea, democrația reușind să-și înfigă rădăcinile adânc în națiune. Opinia publică este instrumentul care controlează întreaga mașinărie politică. Comunitatea, care se bucură de acordul de principiu dintre instanțele decizionale și opinia publică, a găsit acel fundament democratic, pe baza căruia poate fi desfășurată o politică liberală și consecventă.
2.3 Presa ideală: fără manipulare
Cultura epocii în care trăim este relaționată de media. Cultura imaginii care s-a dezvoltat în modernitate presupune interrelaționarea imaginii, sunetului și cuvântului în forme care creează structuri semnificative. Cultura media se distinge prin varietatea ei îmbogățită necontenit prin noi ameliorări tehnologice, penetrarea ei în cele mai intime spații ale antropologiei cotidianului, ale experiențelor individuale și colective. Legătura dintre cultura media și cultura de tip industrial, tehno-cultura, este evidentă prin replicarea unor modele de producere și reproducere care se regăsesc în mass-media.7
Cultura a imaginii, cultura media se adresează unui public foarte larg, purtând în consecință o diversitate de mesaje care nu se pot înscrie într-un singur tipar. Este dificil să clasificăm cultura media într-un model care să fie recunoscut în diversitatea sa, cultura media nu își propune o asemenea organizare, ci după cum se poate ilustra prin varietatea ei de forme, se orientează spre replicarea imediată, de aceea poate mai puțin tipologizată a ramurilor ei.
Ceea ce nu înseamnă că datorită caracterului ei de masă, cultura media nu este distinctă prin specificitatea ei, pentru atingerea căreia se respectă formule, coduri și un limbaj adecvat. Faptul că media se adresează tuturor are o deosebită importanță pentru modelarea imaginarului colectiv și individual, dacă ar fi să ne referim doar la nevoia de informare, precum și la capacitatea mereu augmentată de comentariu a informației pe care presa scrisă și cea audio-vizuală o deține în prezent. Specializarea survenită în capacitatea de informare a unui public global în cazul televiziunilor internaționale, implicit accesul la standarde internaționale de informare și comunicare au condus la crearea unul alt tip de audiență culturală, ale cărei așteptări sunt formate, modelate șî trebuiesc deservite profesional.8
Cultura media a dezvoltat de asemenea o latură a divertismentului care se găsește implicit în calitatea și rețetele de fabricare a informației, precum și crearea modului de obiectivare al realității transmise audienței. Există un spectator al culturii media, dispus să preia totalitatea mesajelor care sunt puse în circulație, să reproducă fidel conținutul cultural și de divertisment al unei asemenea informări și modelări, și astfel să trăiască și să acționeze în conformitate cu aceste standarde de viață uniformizate și reproductibile. Artizanatul culturii tradiționale, în care mesajul cultural era girat de o personalitate ori de o școală (în care desigur existau diferențe) a fost depășit.
Media a înființat un managerialism cultural care provine din faptul că direcționarea culturii în această arie de interes a unei majorități de spectatori, este dată de obținerea de profit. Spectatorul unei asemenea culturi este un consumator, cultura media media se poate caracteriza în diversitatea ei de consumatorism, de impunerea unor standarde mai relaxate ori mai acute de consumatorism cultural. Datorită faptului că media are disponibilitatea de acces pe care a dezvoltat-o prin progresul și fiabilitatea tehnologiei, precum și gradului de audiență, cultura media produce o pedagogie culturală diferită de cultura tradițională, denumită de analiștii culturali "înaltă" ori de elită. Trăsăturile acestei pedagogii se remarcă prin unificarea diferențelor care există între indivizi, printr-un grad sporit de conformism și de fabricare a consensului cultural, dar nu numai, datorat emoționalității pe care cultura media o "redescoperă", readucând-o din condiția de marginalitate la care au condamnat-o constrângerile societății postmoderne.9
Recâștigarea dreptului la emoționalitate ni se pare unul din atuurile culturii media, desigur fiind vorba de cultivarea unei emoționalități direcționate, conforme și conformiste, controlată de modele, personaje, mituri, eroi ai culturii media care se distribuie în fime, seriale, talk-show-ri. Prezența emoționalității în imagologia culturală media demonstrează că emoționalitatea a fost și continuă să fie reprimată de constrângerile unui cotidian orientat spre eficiență și capitalizare economică ori simbolică, iar pe de altă parte emoționalitatea produsă de managerii culturali este una artificială, îndreptată spre potențarea efectelor de senzațional, adică de ridicare al interesului cu nu importă ce mijloace, de multe ori cu cele ce se apropie de limita tolerabilă.
De fapt în multe ocazii cultura media a transferat limita cenzurabilă, bucurându-se de câștigarea unor libertăți care au fost consfințite de acceptarea majorității audienței. Câștigarea acestei majorități este mult mai importantă decât alte considerente ale culturii înalte, de pildă, apartenența la idealurile eroice, naționale, de rasă, ori de clivaj între diferite grupuri ale societății. Din acest unghi, există un mesaj democratic al culturii de masă, prin invitarea tuturor celor ce se revendică de la această cultură să participe la păstrarea și îmbogățirea ei.10
Cultura media cultivă evenimentul în imanența sa. Modalitatea de reproducere a evenimentului în "realitatea" sa, de fapt descrierea interpretativă a respectivei realități, ni se pare o caracteristică a culturii media care produce evenimente prin mediatizare. Modul de prezentare a evenimentului, de orice natură ar fir acesta, creează iluzia unei participări active a audienței care este transportată oricare punct al globului pentru a fi martoră în viteza cu care se produc aceste evenimente la producerea și subminarea semnificațiilor acordate evenimentelor.
Nu se poate contesta că "mediatizarea" nu este un proces de importanță, în sine cultural, dar insistența cu care audiența culturală dorește (prin educarea care se face în acesta sens) ca procesul de mediatizare să suplinească interpretarea personală a dus pe mulți analiști, începând cu membrii Școlii de la Frankfurt să pună sub semnul îndoielii autenticitatea mesajului cultural al mass-media.
Ideea că prin mass-media are loc o manipulare concertată de interese obscure a majorității consumatorilor de cultură, că în general aceștia nu mai au posibilitatea de a distinge realitatea de imaginile fictive care o construiesc în laboratoarele media, este adesea dezbătută. Este discutabil dacă se pot alege soluții radicale în această privință, fie de condamnare a manipulării prin mass-media, fie de subliniere a reacțiilor unice, personalizate ale membrilor societății.11
Media oferă un teren bogat pentru susținerea unor reacții personale, chiar dacă marea masă a audienței alunecă și se conformează susținerii unui consens realizabil fără o idealitate a transcendentului, acela al producerii și reproducerii trăsăturilor de cultură de masă pe care cultura media o deține. Consecințele pe termen lung a obedienței față de standardele unei culturi de masă se recunosc în cultivarea unei emoționalități agresive, melodramatice, care recurge la șabloane pentru a fi mai rapid percepută și diseminată.12
Audiența culturii de masă se recunoaște ca fiind aparte față de cea a unei culturi înalte, ori de elită, tot mai restrânse, prin simbolurile acordate culturii propriu-zise. Cultura nu mai aparține unor grupuri reduse, a unei clase, ci pretinde a aparține unei majorități până acum neîntrecute ca număr de consumatori. Este totuși discutabil dacă apartenența consumatorilor poate fi identificată ori considerată credibilă ca atare, ori este doar o jucare de roluri pe care cultura de masă o oferă consumatorilor. O trăsătură care a amplificat participarea a unor categorii diferite de spectatori este cea a distanțării de responsabilitate actului cultural.
Acesta este considerat a se încadra într-o marjă mai largă a divertismentului, devreme ce nu mai deține trăsăturile limitative ale culturii înalte, iar în acest caz, spectatorul se complace în a juca cât mai multe roluri. Cultura media a transferat catarsisul din sfera limitată a specificității ei, pe seama unei emoționalități accesibile și violente, neprelucrate simbolic, redate ca evidență a unei vieți "reale", pentru a asigura accesibilitatea formelor de difuziune culturală. Viabilitatea acestor forme este mult mai efemeră decât formele culturii tradiționale, dar pe de altă parte, cultura media inovează într-un ritm rapid, reproducând formule ale culturii tradiționale.13
Cultura mediei inițiază o nouă alfabetizare culturală și dispune de o nouă împărțire a spațiului privat vs. spațiul public. Despre noua alfabetizare pe care a inițiat-o cultura media s-au vehiculat numeroase opinii partizane, în sensul că "noua" cultură, ori cultura de masă ar determina o desprindere de tradiția culturală, și ar pava drumul spre manipularea consumatorilor prin chiar răspândirea în absența de standarde, care a atras de altfel numeroase critici.14
Alfabetizarea culturală începe însă de la împletirea mijloacelor de propagare culturală, de la ceea diseminarea altor mijloace de atragere a individului spre audiență, de satisfacere a impulsurilor sale, și prin acestea de extrovertire. Noua alfabetizare culturală înseamnă o distribuire diferită a timpului liber, pe care îl ocupă într-un mod organizat, dând individului impresia de participare socială virtuală, devreme ce timpul folosit pentru participare este progresiv mai extins. Inițierea consumatorului în noutatea culturii media este relativ ușoară, difuzată rapid, cerută în cele din urmă de progresul tehnologic, așadar oricine pretinde că se poate izola de nevoia alfabetizării, își creează dificultăți de adaptare pentru lumea viitoare.
Cu atât mai mult cu cât alfabetizarea în cultura media înseamnă garantarea accesului la procesele de simbolizare ale lumii actuale, procese la care participă o adevărată "industrie" imagologică, factorii de crearea și difuzare a opiniei. Nevoile create pentru consumul de cultură media sunt cele care trec pe primul plan aceste nevoi sunt considerate în primul rând culturale, datorită faptului că participarea la actele culturii de masă îi înarmează pe consumatori nu doar cu un anume grad de informații, ci mai ales cu conștiința că manifestările culturii de masă sunt cele care depind de voința lor, fapt de altfel contestabil, și că alegerea unei manifestări față de alta ( ca în felul în care distribuit un meniu de programe tv) este relativ egală din punct de vedere al formării.
Consumatorul de cultură de masă are impresia unei alegeri virtuale egale ca valoarea în oricare sens s-ar îndrepta, totul poate fi la fel de folositor, deoarece totul poate fi conținut în formula culturii de masă. Alfabetizarea poate fi înțeleasă și în sensul de a rămâne la un nivel de permanentă inițiere pe care consumatorul să îl poată testa de fiecare dată cu emoția noutății. Cultura de masă nu își permite cel puțin deocamdată să transforme mijloacele ei în centre de răspândire a unor cunoștințe specializate. Modificarea spațiului public este obiectiv îndatorată culturii media. Pe de o parte disponibilitatea consumatorului de a acorda tot mai mult timp fizic audienței culturale de masă și tot mai puțin timp petrecut în societatea reală a oamenilor.15
Pe de altă parte, flexibilitatea consumatorului care nu mai depinde de constrângeri severe, îl determină să urmeze tot mai aproape modelele distribuite de cultura de masă, datorită presiunii popularității acestora, transformată în consens al bunului gust, mondenității, în cele din urmă, eroism, model de reușită. Spațiul public invadează pe cel privat, iar forma adoptată este cea a seducției, a imaginii. Chiar dacă anumite imagini nu plac ori nu convin, dorința de a avea imagini despre lume, despre sine ca și despre celălalt este imposibil de substituit în modernitate. 16
Omul are nevoie de imagine, ca premisă a educării, comunicării și comprehensiunii sale. Este important să vedem, însă, că și spațiul privat, considerat un loc greu accesibil, cel puțin în epoca premodernă, se deschide imaginii, prin cultivarea jurnalelor ori scrierilor intime care produc o serie de imagini despre omului eliberat de dominația religiei ori ideologiei. Spațiul privat al omului de azi este tot mai mult prefabricat de cel public, liniile de despărțire dintre cele două spații fiind relativ șterse. Din ingerința spațiului public cu cel privat se pot trage concluzii privind construcția de identități determinată de influența culturii de masă. Identitatea modernă este descrisă ca fiind discontinuă, nemaifiind fondată de certitudinile imuabile ale generațiilor anterioare.
Datorită vulnerabilității ideii însăși de identitate, a căutării autenticității, cât și de faptul că evoluția societății postmoderne cere reformularea identității, cultura media poate oferi modele care își capătă popularitatea ori sunt infirmate de alegerea publicului. De la profesiunile de justițiar la cele de sportiv, identitățile sunt într-un continuu proces de tranziție.
Prin capacitatea de pătrundere a mass-mediei în arii culturale conflictuale, identitatea celor marginali, reprimați, expuși este adusă spre cunoaștere și spre îndreptarea condiției ei precare. Identitățile multiculturale ori monoculturale au devenit subiecte de dispută între apărătorii culturii de masă și cei ai culturii elitiste. Omul (post)modern poate să își recreeze identitatea în funcție de formulele identitare puse la dispoziție de cultura populară.
NOTE
Popescu, Cristian Florin, Practica jurnalismului de informare. Principii, reguli, provocări, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 1999, p. 51
2 Ibidem, p. 54
3 Toffler, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, Iași, 1995, p.344
4 Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași, Postfață Dr. Gh. Arădăvoaice, p. 250
5 von Alemann, Ulrich, Parteien und Medien în: O. Gabriel u.a. (ed.), Parteiendemokratie în Deutschland, BpB, Bonn, 1997
6 Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, BpB Bonn, 1990, pp. 30-45
7 Alexander, Jeffrey, C., Seideman, Steven, Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Editura Institutul European, 2001, pp. 223-297
8 Anderson, Benedict, Comunități imaginate, Editura Integral, București, 2000, pp. 7-50, 145-189
9 Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 39-92
10 Antohi, Sorin, Civitas imaginalis, Editura Litera, Chișinău, 1994, pp. 64-104
11 Bourdieu, Pierre, Spiritul practic, Editura Institutul European, București, 2000, pp. 222-233
12 Boorstin, Daniel, Creatorii. O istorie a eroilor imaginației, Editura Meridiane, București, 2001, vol. 2, pp. 170-262
13 Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers enciclopedic, 2000, Introducere pp. 21-63
14 Marcus, George, Fischer, Michael, Anthropology as Cultural Critique, University of Chicago Press, pp. 7-45, 111-137
15 Rabinow, Paul, în Writing Culture, edited by James Cliufforf and George E. Marcus, Umiversity of California Press, pp. 235-261
16 Mucchielli, Alex, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Editura Polirom, Iași, 2002, pp. 34-38
CAPITOLUL III. UTILIZATORII DE INFORMAȚIE
3.1 Influența mijloacelor de comunicare în masă
Lui Harol Laswell i se datorează schema clasică a comunicării: "Cine?; Ce spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efect?" , reductibilă la cvintetul: emițător – mesaj – mijloc de comunicare – receptor – efect.
În 1946 Laswell introduce întrebarea suplimentară: "Cum poate fi măsurat efectul?" și ulterior apar în teoria comunicării și întrebările: "În numele cui? ", "Pentru cine se comunică? " și "Cu ce scop se comunică?".
Modelul Laswell bazat pe studiul comportamentelor structurează domeniile analizelor comunicării, după cum urmează:
– analiza medium-urilor informaționale (canale, tehnologii);
– analiza mesajelor – a conținutului comunicării;
– analiza de control asupra instituțiilor care inițiază, dirijează, organizează mijlocirea comunicării (mijloacele de comunicare);
– analiza audienței (structura publicului și receptarea mesajului); analiza micro- și macro-efectelor comunicării de masă.
Conceptul de informație prezintă următoarele aspecte: aspectul sintactic, aspectul semantic (semnificația prin prisma convențiilor sociale), informația semantică intențională (sensul atribuit de emițător) și informația semantică realizată (sensul decelat de receptor) . În dimensiunile pieței informației și a interesului, sunt distinse rolurile de emițător și respectiv de receptor, precum și distribuția rolurilor între mass-media, publicitate (sfera politicului și economicului) și public.
Ansamblul informațional nu este reductibil doar la mass-media: mediul social (grupurile formale și informale), comunicarea intra- și extra-grup (telefon, SMS, e-mail), precum și informația on-line adăugându-se ansamblului de mijloace de informare / comunicare ale societății post-industriale.
Funcțiile mass-mediei sunt: monitorizarea realității social-politice pentru relatarea evenimentelor petrecute, interpretarea sensurilor profunde ale evenimentelor, de socializare (Laswell), manipularea conștientă a procesului politic (Graber), de divertisment (Wright), de a conferi un statut, prestigiu, de a consolida normele sociale (Lazarsfeld, Merton), de mobilizare, articulare și coagulare a unor opinii care nu dispun de alte vehicule comunicaționale (McQuail).1
Bordewijk și Van Kaam indică următoarea matrice a comunicării care relaționează comunicarea dintre instituții și individ.
Accesibilitatea mediatică prezintă de asemenea semnificații distincte: caracterul de inteligibilitate a mesajului trebuie să prevaleze pentru ca forța și intensitatea mesajului să nu se deprecieze.
Un alt element interesant al comunicării este acela al denotațiilor și conotațiilor. Dacă denotațiile constituie "un surplus semantic", uneori multiplu și variabil – denotații secundare, conotațiile sunt semnificații transcendente, care depășesc sfera proximă a denotațiilor și ating dimensiuni simbolice complexe specifice domeniului analizat și necesită evaluări generale sau variabile.
Stancu Șerb analizează formele de abatere de la informarea strict obiectivă, clasificându-le în : persuasiune, manipulare, dezinformare și intoxicare, mijloace folosite și în propaganda de război.
Ion Bucheru deosebește : manipularea punctuală, semi-punctuală și de durată și amintește procedee specifice de manipulare prin televiziune: utilizarea posibilităților montajului pentru transformarea afirmației în negație și invers, contopirea unor elemente incompatibile și distonante (sunetul și imaginea se contrazic), minimizarea evenimentului prin plasarea sa încadrată de evenimente minore, refuzul de reflectare a unei anumite realități, asocierea unor evenimente, instituții și persoane cu elemente din cea mai joasă zonă valorică.2
Din posibilitățile de difuzare a informațiilor tendențioase, Ion Bucheru precizează cele mai frecvent întâlnite: dozajul de adevăr și minciună (prezentarea unui contra-adevăr neverificabil), valorificarea accidentului în detrimentul esențialului (estompat savant), comparații nejustificate (citate trunchiate), exagerarea apocaliptică de fapte lipsite de importanță, sarcasm și persiflare pentru slăbirea adevărului, etichetarea interlocutorului asociindu-l unui sistem de idei ce poate fi mai ușor respins decât argumentele dezbătute, etc.
Un alt aspect interesant în analiza persuasiunii îl reprezintă următorul set de aspecte: sleeper effect-ul (legat de consolidarea în timp a unora dintre opinii exprimate și prin persuasiune, fără posibilitate însă de generalizare), argumentele pro modelează opiniile scepticilor, în timp ce argumentele pro și contra modelează opiniile optimiștilor, timpul conservă ce s-a spus și nu cine a spus și convertirea opiniei individuale debutează cu enunțarea unei noi opinii și nu cu distrugerea acelei vechi .
Pentru eficiența comunicării sunt necesare elemente care să stârnească interesul, altfel spus, producerea de mesaje mediatice trebuie să corespundă interesului publicului și să îmbine elemente cunoscute cu elemente având caracter inedit (suprapunerea celor două repertorii limitează interesul; consumul mediatic revendică noutatea). Teorii privind macro-efectele comunicării de masă:
● Teoria spiralei tăcerii ("Schweigespirale"): pornește de la dependența opiniei individuale de opinia dominantă exprimată de mass-media. Elisabeth Noelle-Neumann sintetizează astfel teoria: societatea amenință cu izolarea pe devianți, indivizii se tem mai mult de izolare decât de eroare, indivizii evaluează climatul favorabil sau defavorabil a propriei opinii, evaluarea conduce la un comportament acțional (exprimarea opiniei sau păstrarea în secret a opiniilor).
Indivizii care expun punctul de vedere dominant îl împărtășesc cu ușurință, în timp ce indivizii care nu împărtășesc această opinie se închid în tăcere, de teama izolării.
E. Noelle-Neumann apreciază că există un procent de circa 20% de indivizi care își exprimă convingerile cu fermitate chiar și dacă acestea sunt contrare opiniei dominante. Astfel, opinia publică reprezintă din această perspectivă opinia ce poate fi declarată public fără risc de izolare și care induce comportamente acționale.
Prin analiza efectelor televiziunii sunt definiți termenii de cumulare (omniprezența repetitivă mediatică… picătura chinezească), de consonanță (alinierea la curente de opinii), și de caracter public al informației (aprobă – vorbește; dezaprobă – tace).
Multiple aspecte sunt considerate meritorii în această teorie, chiar dacă în sine teoria este contestată sau contestabilă ca speculativă și imposibil de generalizat: dezvăluirea unor elemente ale comportamentului individual, sublinierea tendinței de uniformizare a mesajelor mediatice, realitatea efectelor mediatice, favorizarea integrării sociale (izolarea "devianților" sau reducerea lor la tăcere ar naște coeziune socială, precum și invers, opinia considerată minoritară crește în intensitate și se impune în detrimentul opiniei dominante speculate de mass-media, ceea ce de asemenea induce coeziune socială).
Spirala tăcerii nu semnifică apriori o schimbare reală a intențiilor de vot în procesul electoral (deși se constată și un asemenea fenomen), ci mai degrabă o disimulare a opiniilor individuale în fața asaltului opiniilor vehiculate de mass-media și de aderenții acestor opinii. Atunci când este însă vorba de o schimbare a opiniei de vot și ea reprezintă o racordare la opinia dominantă nu ar fi vorba de ralierea cu câștigătorul ("trenul victoriei"), ci de teama de izolare și corelarea intenției cu nevoia de armonizare cu propriul grup social. Interesant este faptul că indiferent de practica votului, după vot alegătorii preferă să pretindă că au votat cu partidul câștigător.
Justificarea nu trebuie găsită în încercarea alegătorului de a sări în trenul victoriei, ci mai degrabă în tendința de disimulare și nesiguranță pe care intervievatul o conservă în continuare.
Noelle-Neumann consideră că influența este reciprocă: "Tonalitatea media precede o modificare în ceea ce privește evaluarea climatului opiniei, care, la rândul său, precede o modificare a atitudinilor. Comportamentul – disponibilitatea de a vorbi – se adaptează evaluării climatului opiniei, dar și invers, influențează evaluările climatului opiniei, în cadrul unui proces de interacțiune care creează spirala".3
Teoria spiralei tăcerii este alăturată teoriei "bandwagon" (ralierea la câștigător) și teoriei ignoranței cumulate a lui Scheff (dificultățile de exprimare izolează, creând impresii de apartenență la devianță). Mecanismul spiralei tăcerii este totodată considerat procesul de consolidare a unei opinii fundamentate pe valori perene, contrar opiniei exprimate de mass-media și percepută ca dominantă. Fenomenul spiralei tăcerii este o reacție la schimbările care intervin în climatul opiniei.
Sondarea opiniei publice de maniera de a evidenția lipsa disponibilității la sinceritate și a tendinței de disimulare, prin confirmarea sensului întrebărilor, poate fi realizată prin întrebări deschise menite să câștige încrederea interlocutorului și sub protecția anonimatului, acesta să capete treptat încrederea în a-și exprima o opinie contrară curentului dominant. Aplicabilă Germaniei, fostelor țări comuniste, teoria spiralei tăcerii permite constatarea că sondarea opiniei publice reprezintă, în climate sociale traumatizate, o sfidare continuă.
● Teoria agenda-setting: media nu poate fi desprinsă din contextul societal, astfel, rolul mass-mediei este unul de filtrare a problematicii și de stabilire a priorităților. Teoria vizează o mass-media responsabilă și activă (chiar de maniera unui "activism" media). Reversul este atunci când filtrarea mesajelor este impusă de politic, ceea ce induce modificări de ordin cognitiv la nivel individual.
Rolul mijloacelor de comunicare în masă este acela de a ridica probleme de dezbatere cetățenilor și politicienilor, ierarhizând deci problematicile în funcție de prioritatea și importanța socială. Uneori, logica industriei de consum a comunicării diferă față de stringența realității, mass-media repliindu-se din necesitatea conservării interesului și implicit a dependenței publicului consumator față de aceste priorități reale. De regulă, însă, mass-media impune agenda și nu invers.
Cercetătorii fenomenului au diferențiat :
agenda intrapersonală (subiecte de importanță exclusiv personală);
agenda interpersonală (subiecte de importanță generală);
agenda comunității (subiecte de interes general).
DeFleur și Lowery consideră : faptul că mass-media semnalează o problemă, o temă, că realizează o construcție complexă de informații în jurul subiectului respectiv ar conduce la formarea sau chiar la schimbarea atitudinilor, ceea ce influențează implicit și comportamentul acțional.
Teoria agenda-setting a plecat de la Lippmann, care aprecia că indivizii sunt dependenți de informația de presă, chiar dacă între realitate și prezentarea mediatică există distorsiuni. De aceea, semnalele presei aduc pe agenda publicului și a politicienilor anumite priorități care, altfel, ar fi intrat pe liste de așteptare. Propaganda de război americană din timpul celui de-al doilea război mondial a permis continuarea cercetărilor. Astfel, Lewin a arătat pașii schimbării opiniei și comportamentului: dezghețarea, schimbarea, înghețarea.
Alți autori apreciază că, dacă schimbarea de atitudini și comportamente prin influența mass-media este discutabilă, importanța focalizării pe eveniment nu poate fi însă contestată. McCombs și Shaw au semnalat corespondența dintre importanța acordată unor evenimente de către mass-media și public. Drept urmare, tratarea subiectelor corespunde marjei de interes pe care publicul o manifestă. Desigur, poate fi invocată și dependența consumatorului de informație și dorința de a cunoaște un subiect până la epuizare, ceea ce naște nevoia de informație suplimentară, construită piramidal.
De fapt, curiozitatea este comună atât pentru reporter, cât și pentru public.4 Cel ce lucrează în branșă știe ce se cere, el însuși bazându-se pe opiniile individuale proxime și stabilindu-și prioritățile in funcție de solicitările rezonabile ale publicului. Dimensiunea complexității realității sociale este astfel oglindită prin intermediul vectorilor comunicării. Referitor la procesul electoral, se consideră că publicitatea electorală nu reușește să capteze atenția cetățenilor.
Opinia individuală se consolidează mai degrabă prin dezbateri informale ale cetățenilor, iar numărul celor ce se lasă antrenați de astfel de discuții crește pe măsură ce momentul alegerilor se apropie. Cele două agende (respectiv agenda media și agenda cetățenilor) înregistrează în mod normal o ușoară defazare, cetățenii dezbat problematica la o anumită distanță după producerea evenimentelor și mai ales, cu deosebire, după reflectarea lor în mass-media.
Există o dependență evidentă a consumatorului de informație, mai ales din mediul urban, de mesajul mediatic (televizat, Internet). Simultan, individul resimte nevoia de orientare. Mass-media devine astfel purtătorul de cuvânt a intenționalității cetățeanului. Două criterii sunt definite pentru a semnala creșterea în intensitate a unui subiect: atenția TV este maximă și subiectul captează progresiv interesul.
Făcând referire la campania electorală, DeFleur și Lowery au indicat că în preajma alegerilor consumul mediatic crește simultan cu diferențierea alegătorilor după apartenența la un grup social (sau exemplul României, după vârstă). Presa răspunde propriului său public, așa cum televiziunea încearcă să nuanțeze propriul mesaj. Unii cercetători consideră că sunt situații când presa scrisă joacă un alt rol mediatic decât televiziunea (opus acesteia). Creșterea consumului mediatic induce intensificarea comunicării interpersonale și implicit nevoia de informație. Astfel, agendarea cetățenilor depinde de caracteristicile lor specifice și de cota de interes acordată subiectului. Teoria agenda-setting privește cu prioritate informația politică sau de politici publice și procesul electoral sau contextul de interes cetățenesc cu specific local.
Pentru probleme ce nu privesc sfera politică, opțiunea devine dificilă, interesul se menține cu dificultate, receptorul resimțind nevoia de informare și prin surse alternative (de regulă presă scrisă sau pagină web a ziarului sau a postului de televiziune) sau, din contră, manifestând dezinteres pentru problemă și abținându-se să exprime sau să formuleze un punct de vedere. Există situații când excesul de informație deservește cauza pe care o promovează (mesajul mediat impus de politic).5
● Teoria prăpastiei cognitive și a creșterii diferențiale a cunoașterii : nevoia de informare induce creșterea gradului de cunoaștere. De aici și diferența de necesitate a consumului mediatic, direct proporțională cu nivelul de educație, de regulă. Pentru persoanele cu un nivel de cunoaștere mai ridicat, profitul de cunoaștere prin consum mediatic este ridicat.
De unde, o sumă de dependențe evidențiate astfel: persoanele cu un nivel de educație mai ridicat au o competență de comunicare și de asimilare a comunicării mai dezvoltată, decalajul de informare crește exponențial pentru persoanele mai bine informate față de cele cu un nivel scăzut de informare, dimensiunea comunicării interpersonale are rol de sporire a nivelului de cunoaștere (persoanele mai informate expun un punct personal de vedere asupra problemelor de interes), selectivitatea crește (absorbția unei informații slabe calitativ nu mai prezintă interes pentru o persoană informată), extinderea surselor de informare mediatică.
Totuși, este de semnalat faptul că, pentru subiecte de interes general, nivelul de educație nu mai este atât de revelator. De asemenea, sunt situații când interesul pentru un subiect nu indică neapărat și un nivel de educație sporit. Există persoane care manifestă deschidere și interes pentru o problematică independent de formația lor profesională de bază sau chiar și în condițiile unei pregătiri medii.
3.2 Lumea informațională
Lumea informației este un spațiu special de resurse, ce caută să-și definească modelele de stabilitate relativă, deși mâine acestea vor intra într-o nouă etapă de schimbare. Astfel, fenomenul informațional, prin structurile și relațiile contemporane, va traversa toate tipurile de criză.
Un sistem informațional echilibrat și eficient face ca toate comunitățile umane să împărtășească nevoia de prosperitate, să aspire la creșterea calității cercetării și să abordeze modern diferite componente ale productivității. Structurile biblioteconomice sunt, de asemenea, supuse schimbărilor, nu se recunosc vechile repere, evoluția lor este uluitoare, însumând activități diverse și făcând subiectul unor discuții controversate, considerate din unghiuri extreme.6
Pentru unii, “bibliotecile sunt la răscruce”, iar pentru alții “biblioteca de mâine este moartea bibliotecilor”. Este nevoie, așadar, de crearea unei noi identități pentru biblioteci. Pentru aceasta, un rol important îl are comunicarea generalizată, într-un univers bazat pe structuri deschise și flexibile, care să îmbine retrospectiva cu prospectiva, facând din bibliotecă un instrument extrem de important pentru conservarea gândirii umane.
Avem nevoie, însă, de un management modern și competent, care să evite o schimbare necontrolată și să aibă în vedere o stare de echilibru pozitiv în circuitele comunicării. În încercarea de a redefini biblioteca se ține seama de “idealul cantitativ”, devenit o noțiune irațională, logica acumulării ridicând probleme imposibil de rezolvat. Însă nu se poate renunța la ideea de “optim cantitativ” care trebuie interpretată doar în strânsă relație cu un optim calitativ.
Dezvoltarea uluitoare a Internetului și a programelor de informatizare a structurilor poate duce de asemenea la criză, datorită faptului că permanent se impun modificări și readaptări în utilizarea resurselor și fructificarea potențialului nou creat, noile tehnologii electronice contribuind la esențializarea lecturii, imprimându-i mai multă mobilitate.7
Un factor puternic de criză este, în mod sigur, viitorul, în ciuda faptului că așteptările și obiectivele globalizării sunt bine conturate, iar analiza proiecțiilor din trecut a confirmat, în linii mari, ritmurile de dezvoltare ale formelor comunicării. Nevoia de informație a devenit generală, iar ritmurile progresului impun, ca unică postură, pe cea de utilizator de informații, prin care omul contemporan poate controla dimensiunea informațională a existenței. Însă fluxul de informații nu asigură, în mod necesar, progresul cunoașterii, iar ritmul noilor tehnologii ar putea conduce la un public saturat, dar ignorant.
Una dintre zonele pline de neprevăzut a crizei utilizatorilor este accesul la informație, operarea cu concepte noi, dezvoltarea și complexitatea rețelelor informatice, accesul la baze de date virtuale, toate acestea ducând la debusolarea unor categorii de cititori deprinși cu modul tradițional de lucru. La cele de mai sus se adaugă – în viziunea autorului – criza profesiilor infodocumentare, care poate avea toate dimensiunile posibile, în timp și spațiu, atingând o dinamică terminologică extrem de intensă, însă numai activitatea de cercetare poate oferi șansa integrării acestor profesii într-o structură unitară.
Cu un scop bine definit ca fiind dobândirea excelenței în activitatea bibliotecii publice, planificarea strategică aduce unele avantaje cum ar fi:
a) informații pentru procesul decizional;
b) informații pentru repartizarea resurselor;
c) atenuarea unor crize;
d) încurajarea creativității personalului și cooperarea, etc.
Tehnologiile informaționale au influențat profund existența noastră și au în ultimul timp un impact tot mai mare asupra activității din biblioteci. Este prezentat nivelul la care s-a ajuns la acest moment din punct de vedere al interconectării calculatoarelor (Internet) și facilitățile pe care acest fenomen le aduce în planul legăturii la resursele informaționale. Printre beneficiile introducerii tehnologiilor informaționale în biblioteci se evidențiază evoluția spre o bibliotecă a viitorului în care se pune accent pe cunoaștere și comunicare, resurse fundamentale pentru o eră a economiei informației. Potențialul dezvoltat prin prisma evoluției domeniului informațional în biblioteci trebuie pus în valoare printr-o modificare a structurilor organizaționale și prin alegerea unei conduite manageriale adecvate.8
Informația electronică nu va înlocui documentele tipărite, ci va susține și va extinde explozia de informații, va crește longevitatea datelor. Tot aici este abordată și problema selecției documentelor pentru achiziții. Chiar dacă biblioteca trebuie să posede documentația cea mai completă posibil, se disting totuși și categorii de documente care suscită probleme privind achiziționarea sau difuzarea lor spre lectură (lucrări ce propagă ideologii extremiste, de un anumit nivel moral, etc.).
În această relație un factor important este experiența personală a utilizatorului, având un impact deosebit asupra formării percepției. Experiența personală este influențată de alți factori: educație, familie, mediul de activitate, presa, televiziunea, etc. S-a remarcat o percepție pozitivă din partea utilizatorilor asupra serviciilor informatizate. În viitor, percepția publicului asupra serviciilor oferite de bibliotecă se va schimba, propulsând-o în poziția de centru cultural al comunității.
Un rol important în formarea percepțiilor și a expectanței utilizatorilor îl are personalul bibliotecii, comportamentul profesional adecvat al acestuia. În capitolul cinci este prezentată automatizarea proceselor specifice bibliotecii: circulația, catalogarea, achiziții, controlul serialelor, împrumutul interbibliotecar și accesul publicului la alte servicii. Automatizarea este văzută ca o formă nouă de a extinde controlul asupra activității bibliotecare, de a o îmbunătăți și de a obține o gamă cât mai largă de servicii pentru public.9
Pe lângă avantajele realizării acestor sisteme interconectate sunt ridicate și problemele de standardizare și securitate ce apar. Alte probleme ce apar în acest caz sunt: bugetul, filtrarea informațiilor, digitizarea resurselor, competența personalului bibliotecii. Era digitală va aduce în prim plan: transferul electronic de informații, fuzionarea resurselor informaționale, colaborarea internațională pentru informarea unei audiențe globale. Deja sunt conturate concepte cum ar fi: colecțiile virtuale, biblioteca hibridă, ca rezultat al îmbinării a ceea este biblioteca și a ideilor noi ale acestei ere. Orice ar fi, biblioteca va continua tradiția de a fi o fereastră spre cultură, valori și tradiții.
3.3 Educația ulilizatorilor împotriva manipulării
În ultimele decenii, educația utilizatorilor s-a conturat ca o nouã zonã de intensã cercetare și, de asemenea, ca o zonã de noi responsabilitãți pentru biblioteci și pentru specialiștii din domeniul informãrii. Întreaga comunitate de utilizatori ai structurilor infodocumentare se confruntã cu o cantitate de informații în permanentã creștere și toatã această masã de informații este difuzatã și este disponibilã pe diverse suporturi: pe hârtie, pe CD-ROM-uri, online etc. Aceste aspecte îi pun adesea în dificultate pe utilizatori atunci când ei cautã informații.
Din acest motiv, structurile infodocumentare trebuie sã acorde în prezent o atenție tot mai mare educației utilizatorilor, mai exact educației utilizatorilor pentru cultura informației. Literatura domeniului a consacrat în ultimul timp spații ample pentru prezentarea celor mai recente abordãri ale acestui subiect. Au fost realizate, de asemenea, multe instrumente care oferã posibilitatea de a învãța despre sursele de informare relevante și despre modalitãțile de accesare a acestora. Termeni foarte des vehiculați în lucrãrile de specialitate sunt: comportamentul utilizatorilor, nevoile utilizatorilor, programe de instruire, cultura informației, cultura informației digitale, cultura rețelelor, practici informaționale, abilitãți de informare etc.
Extraordinara dezvoltare cunoscutã de tehnologiile informãrii și comunicãrii a schimbat aproape radical societatea în care trãim și, implicit, mediul în care își desfãșoarã activitatea structurile infodocumentare. Mediul electronic are consecințe și asupra rolului profesionalismului din domeniul informãrii, dar și asupra pregãtirii pe care aceștia trebuie sã o aibã. Ei trebuie sã ținã pasul cu mediul informațional aflat într-o continuã și rapidã schimbare, sã facã fațã nevoilor privind educația continuã.
În general, abilitãțile necesare pe piața muncii în momentul actual sunt destul de diferite de cele din trecut. În domeniul biblioteconomiei și științei informãrii, tehnologia informației a determinat în mod continuu o serie de schimbãri în privința pregãtirii specialiștilor. Abilitãțile de manipulare a tehnologiilor multimedia și de lucru cu resurse în rețea sunt foarte solicitate.
Nevoile și comportamentul utilizatorilor s-au aflat mereu în atenția profesioniștilor domeniului, dar acestor aspecte care necesitã mult studiu li se adaugã astãzi noi elemente aduse în scenã de schimbãrile tehnologice: programe de instruire în utilizarea resurselor electronice, formarea abilitãților privind tehnologia informației, cunoștințe de evaluare a colecțiilor electronice.
Diversitatea suporturilor, creșterea cantitativã a colecțiilor de documente, sistemele de regãsire și ultimele modalitãți de transfer al informației sunt elemente care pun numeroase probleme în procesul de cãutare a informației și care impun necesitatea educației utilizatorilor.
Acest aspect a fost înțeles la nivelul structurilor infodocumentare de foarte multã vreme. Unele instituții au întreprins acțiuni în aceastã direcție încã de acum câteva decenii, acțiuni care fie continuã și în prezent, fie au fost întrerupte pe parcurs din cauza lipsei de personal, de resurse financiare și de condiții organizatorice. Prin anii 1990, s-a accentuat însã nevoia de a desfãșura acțiuni destinate educației utilizatorilor, datoritã dificultãților pe care aceștia le-au întâmpinat în utilizarea informațiilor în format modern. Astãzi, este un lucru cert cã formarea utilizatorilor constituie o nevoie permanentã și existã numeroase indicii cã, în viitor, lucrurile vor sta la fel în aceastã privințã. Este necesar sã se sublinieze faptul cã educația utilizatorilor trebuie perceputã ca un mijloc de a ajunge la un anumit scop și nu ca un scop în sine.
Despre acest concept s-a scris și s-a discutat mult, dar, în general, a fost definit ca "orice efort sau program care va ghida și instrui utilizatorii actuali și potențiali în mod individual sau colectiv, cu scopul de a facilita recunoașterea propriilor nevoi de informare, formularea acestor nevoi, utilizarea efectivã și eficientã a serviciilor de informare, ca și evaluarea acestor servicii" (definiție formulatã de Jacques Tocatlian, fost Director al Programului General de Informare al UNESCO). În linii mari, educația utilizatorilor include câteva zone interconectate: informarea utilizatorilor, orientarea în bibliotecã, instruirea bibliograficã și profilul utilizatorilor.
Obiectivele unui program în acest sens ar trebui stabilite în funcție de ultimele dezvoltãri în domeniu și avându-se în vedere nevoile de instruire ale utilizatorilor. Îmbunãtãțirea programului se poate realiza în urma evaluãrii acestuia. Cele mai avantajoase modalitãți de instruire sunt considerate a fi demonstrația, abordarea practicã, foarte importante de dobândit de cãtre utilizatori fiind elementele de bazã privind folosirea sistemului de regãsire a informației.
Însã, înainte de a iniția programe de educație a utilizatorilor, structurile infodocumentare trebuie sã se preocupe de instruirea propriului personal în privința folosirii noilor echipamente și a noilor modalitãți de a desfãșura cercetãri ale literaturii.
Hans Raj Chopra a subliniat importanța pregãtirii utilizatorilor în vederea utilizãrii noilor tehnologii și a propus, în urma analizei rezultatelor unei anchete pe care a desfãșurat-o printre aproximativ 150 de specialiști din India de Nord, câteva zone esențiale care ar trebui sã fie acoperite de un program de instruire:10
– infrastructura tehnologiilor informației (elemente de bazã legate de software și hardware, servicii de bibliotecã și informare bazate pe tehnologia informației, automatizarea bibliotecilor);
– tehnologia telecomunicațiilor (elemente de bazã privind rețelele, poșta electronicã, poșta vocalã, tehnica teleconferințelor, multimedia);
– editarea electronicã;
– CD-ROM-urile și bazele de date DVD (baze de date bibliografice, numerice, full-text);
– crearea de surse de informare electronice (design Web, catalogarea surselor electronice, elemente de bazã legate de HTML și JAVA);
– serviciile de informare bazate pe Internet (publicații electronice, navigare în rețea, motoare de cãutare, servicii de baze de date bazate pe Web);
– sursele electronice online de informare (baze de date online, bãnci de date online, cãutarea literaturii online);
– bibliotecile electronice (conceptul de biblioteci electronice/ biblioteci digitale/ biblioteci virtuale; avantajele și dezavantajele lor);
– analiza cost-beneficiu (economia cãutãrii online în comparație cu cãutarea în baze de date pe CD-ROM);
– crearea de baze de date indigene (metodologii și tehnici, probleme și perspective);
– accesul public online la cataloage (OPAC, MARC).
În procesul de formare a competențelor de informare în societate, bibliotecile au potențialul pentru a deveni instituții de importanțã fundamentalã, dar ele trebuie sã acorde o mai mare atenție acestor aspecte legate de instruirea utilizatorilor și sã dezvolte abordãrile existente într-o manierã sistematicã.
De exemplu, în Germania, extinderea activitãților privind educația utilizatorilor și dezvoltarea bibliotecilor ca centre de informare se numãrã printre noile responsabilitãți ale bibliotecarilor. În aceastã țarã, activitãți promițãtoare în direcția formãrii utilizatorilor au fost inițiate în urmã cu aproximativ trei decenii, dar foarte puține au fost realizate sau încununate de succes, în parte datoritã resurselor insuficiente și lipsei unei dezvoltãri sistematice și susținute a sarcinilor de predare în biblioteci. În anii 1980, aceste activitãți au fost reduse în aproape toate bibliotecile, dar la începutul anilor 1990 au apãrut noi acțiuni determinate în principal de nevoile sporite ale utilizatorilor pentru asistențã în utilizarea noilor sisteme de informare electronice.11
Cursurile de educație a utilizatorilor s-au concentrat pe transmiterea abilitãților de folosire a anumitor sisteme de informare și adesea ele se bazau pe manualul producãtorului respectivului sistem și erau repetate la anumite intervale de timp. Homann aratã cã cel mai important avantaj al acestei educații pragmatice a utilizatorilor a fost nivelul relativ scãzut al cheltuielilor cu personalul și organizarea, cheltuieli necesare pentru realizarea cursurilor, dar creșterea numãrului sistemelor de informare disponibile și schimbãrile frecvente ale interfețelor cu utilizatorii au determinat apariția unor cereri numeroase pentru programe de instruire și astfel au ieșit la ivealã și dezavantajele. Pe lista acestora din urmã s-au adãugat și potențialul motivațional scãzut și lipsa posibilitãților de coordonare didacticã între diferitele cursuri.12
În momentul actual, se dorește o îmbunãtãțire a educației utilizatorilor în bibliotecile germane, prin orientarea activitãților spre noi concepte pedagogice și spre dezvoltãri strãine. Noile abordãri sunt influențate de factori precum: teoria curriculum-ului, modelele anglo-americane de culturã a informației, metodele de predare / învãțare centrate pe cei care învațã, metodele și tehnicile de învãțare online.
În continuare, prezentãm douã programe recente, dezvoltate în spațiul german:
– La Biblioteca Universitãții din Heidelberg a fost pusã în aplicare o acțiune de predare modularã ale cãrei caracteristici sunt urmãtoarele: unitãțile de predare sunt mici (1-2 ore), module de predare sunt integrate în curriculum, se poate beneficia de instruire suplimentarã online, a fost adoptat un model dinamic de culturã a informației care oferã o bazã pentru dezvoltarea și reflectarea activitãților de predare.
– Un alt exemplu este cel oferit de Departamentul de Biblioteconomie și Informare de la Universitatea de Științe Aplicate din Hamburg, unde a fost dezvoltatã o abordare orientatã spre proiecte. Caracteristica principalã a acestei abordãri este utilizarea de probleme sau interese tematice individuale ca puncte de plecare pentru declanșarea proceselor de învãțare și, astfel, deprinderea competențelor privind cultura informației poate fi integratã unor conținuturi din alte domenii precum economie sau istorie. Cel care predã are un rol pasiv, limitându-se la asistența la cerere. Participanții trebuie sã fie activi și sunt principalii responsabili pentru strategiile adoptate și rezultatele obținute.
La nivel internațional au apãrut o serie de inițiative individuale privind dezvoltarea educației utilizatorilor și se poate observa o îmbunãtãțire a activitãților de predare desfãșurate de biblioteci, dar se simte nevoia unui sprijin instituționalizat din partea organizațiilor specializate din domeniu.
NOTE
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării – pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, București, 2001
2 Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București, 1997, pp. 36-40
3 Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 67-70
4 Stancu, Valentin, Stoica, M. Marcela, Stoica, Adrian, Relații publice, succes și credibilitate, Editura Concept Publishing, București, 1997, p. 36
5 Șerb, Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 2000, p. 88
6 Stoica, Ion, Criza în structurile infodocumentare. Sensuri și semnificații contemporane, Constanța, Editura Ex Ponto, 2001, pp. 13-25
7 Ibidem, p. 57
8 Părăuș, Mihaela, Tendințe manageriale în biblioteca publică, Iași, Editura Biblioteca Județeană “Gh. Asachi”, 2001, pp. 17-26
9 Ibidem, p. 74
10 Chopra, Hans Raj, User education: training the librarians to use new technologies în the developing countries în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
11 Homann, Benno, Difficulties and new Approaches în User Eduction în Germany în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
12 Ibidem
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ
MANIPULAREA PRIN TELEVIZIUNE
Fenomenul manipulării nu a apărut în comunicarea de masă o dată cu televiziunea, însă dezvoltarea canalului audiovizual a ridicat această problemă la cote fără precedent. Prin diverse tehnici de manipulare, televiziunea poate crea adevărate pericole sociale.
Principalele forme de abatere de la informarea obiectivă sunt:
– persuasiunea
– dezinformarea
– intoxicarea
– manipularea
Persuasiunea este acțiunea prin care autorul unui mesaj susține o idee, încercând să convingă auditoriul. Persuasiunea nu conține intenționalitate negativă (nu ascunde fapte, ci le evidențiază doar pe cele favorabile); ea tine de forța argumentării, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul în care acesta este capabil să-și pună într-o lumină cât mai bună ideea susținută. Datorită structurii sale complexe și a limbajului specific, care îmbină forța cuvântului cu atuurile artei actoricești (tonul, mimica, expresivitatea mișcării), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.
Dezinformarea
Prin dezinformare se înțelege suprimarea brutală a oricărei obiectivităti (și chiar credibilități) a mesajului. Se consideră dezinformare orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în rândul receptorilor anumite atitudini și reacții dorite. În cazul dezinformării, nu se mai folosește subtilitatea și poate să nu mai existe iluzia de corectitudine.
Țintele dezinformării sunt în special liderii de opinie, care pot influenta decizional și actional grupurile din care fac parte. Dezinformarea comunicatională poate fi punctuală (printr-o știre sau emisiune anume) sau de durată (susținută).
Instrumentul principal al dezinformării este cenzura. Aceasta împarte, după criteriile impuse de autorități, toate componentele și semnalele realității precum și interpretările faptelor în două categorii: difuzabile și nedifuzabile, distorsionând în mod brutal realitatea.
Dezinformarea este specifică regimurilor politice totalitariste (fasciste, comuniste, dictatoriale), dar poate fi întâlnită și în regimurile democratice. Aici, însă, există concurența (celelalte posturi de televiziune sau jurnaliștii independenți free-lancer) care poate dezvălui culisele nevăzute și poate provoca scandaluri răsunătoare, care pot culmina chiar cu răsturnarea guvernării (de exemplu afacerea Watergate).
Intoxicarea
Forma de dezinformare, intoxicarea constă fie în suprasaturarea surselor cu informație falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste, fie pentru a pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect așteptat. Instrumentele sale de bază sunt zvonurile, bârfele și comunicatele tendențioase. Intoxicarea este operația de "anesteziere" a publicului în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezător, ostil în fața unui adevăr care urmează a fi comunicat. Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevărate războaie ale imaginii, din care iese învingător cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine și care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt.
Exemplul cel mai apropiat în acest sens îl reprezintă modurile în care au fost mediatizate de către combatanți conflictele etnice și războaiele din fosta Iugoslavie.
Televiziunea sârbă a produs un clip în care portretele lui Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria Criminali de Război.
La rândul lor, aliații au prezentat dramele refugiaților albanezi, ca efect al epurării etnice, în paralel cu rememorarea atrocităților comise evreilor în lagărele de concentrare de la Auschwitz.
Manipularea
Manipularea este varianta malefică a persuasiunii, fiind caracterizată de intenționalitate negativă cu bună știință. Parafrazându-l pe celebrul armator grec Aristotel Onasis, se poate spune că "secretul manipulării este de a deține numai tu informații". Prin diferite tactici (încălcarea normelor deontologice, ascunderea, trunchierea sau deformarea faptelor obiective), mesajul este transformat în minciună (totală sau parțială), realitatea fiind astfel distorsionată.
Micul ecran are o forță manipulatoare cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic).
Toate tehnicile de manipulare a indivizilor urmăresc declanșarea și amplificarea proceselor de influențare a gândirii umane, având drept scopuri finale:
– modificarea comportamentului indivizilor
– integrarea lor în grup
– inducerea sentimentelor de supunere necondiționată față de autorități.
Goebbels, conducătorul campaniei de creare și promovare a imaginii lui Hitler și a noii rase de arieni, a fost unul din cei mai buni specialiști în domeniul intoxicării opiniei publice prin intermediul presei și al cinematografiei. Pentru a le insufla cetățenilor necesitatea de a susține nazismul și de a distruge evreii, el a impus proiectarea în toate cinematografele din Germania doar a documentarelor și a știrilor ce îi promovau ideile sale propagandistice, interzicând difuzarea oricăror altor filme și limitând spectatorilor astfel posibilitatea de a face comparații ce puteau fi dăunătoare ideologiei sale.
În acest fel, Goebbels urmarea să obțină controlul total asupra modului de gândire, comportamentului și asupra sentimentelor indivizilor, supunerea lor instinctivă și necondiționată în față autorităților precum și crearea unui tip de cetățean incapabil să ia decizii de unul singur.
Procesul de recreare completa a unui individ este extrem de complex, el fiind axat pe trei coordonate:
– obținerea controlului asupra comportamentului sau (prin uniforme, limbaj de lemn);
– obținerea controlului asupra gândirii sale (prin ideologia promovată);
– obținerea controlului asupra sentimentelor sale (prin manipularea emoțiilor individului și restrângerea spectrului său emoțional, fiind folosite drept instrumente : vina, frica, șantajul, redefinirea sentimentelor).
Un exemplu de "vină istorică" îl constituie cel al poporului german, care a fost în totalitate blamat pentru masacrele comise de către naziști în timpul celui de-al doilea război mondial.
Cel mai elocvent exemplu al puterii mass-media și al modului în care manipularea opiniei publice a fost ridicată la nivel de "artă" îl constituie cel al Companiei "Ruder& Finn Global Political Affairs", companie specializată în intoxicarea și manipularea opiniei publice mondiale la cererea unui guvern, stat sau partid politic anume care plătește pentru campanie.
Scopul acestei instituții este construirea sau redefinirea imaginii unor conflicte internationale în special prin intermediul televiziunilor, a imaginii unor popoare sau etnii în funcție de dorințele și interesele clientului. în 1993, compania a lucrat pentru Croația, Bosnia-Hertegovina și opoziția din provincia Kosovo și, într-o perioadă de 18 luni, le-a creat o imagine internațională puternică și extrem de favorabilă. Campania dusă a fost de mare amploare și, contra unor sume uriașe, a inclus obținerea și mediatizarea opiniilor favorabile ale celor mai înalți și importanți demnitari, oameni de afaceri și lideri de opinie din lume (de talia președintelui SUA).
Întrebat dacă propriile sale credințe și datoria de a spune adevărul ca jurnalist nu intră în conflict cu ideile mediatizate, directorul acestei companii, James Harff, și-a justificat acțiunile cu mult cinism: "Suntem profesioniști. Am fost angajați să facem ceva și am făcut. Nu suntem plătiți ca să fim morali."
În viziunea cercetărilor din domeniul psihologiei sociale există numeroase modalitati de educare a indivizilor pentru a putea rezista manipulării care au toate la bază analiza strategiilor de remodelare a gândirii. Astfel, individul trebuie întâi avertizat să cunoască mecanismele de manipulare ale diverselor instituții și sisteme pentru ca mai apoi să poată să reziste dezinformării și presiunii exercitate și să nu le cadă victimă.
Rezistența individului se poate face pe mai multe căi. Aparent, soluția cea mai sigură constă în izolarea totală a individului față de societate. Însă omul este în primul rând o ființă socială, deci această soluție nu poate fi generalizată tuturor indivizilor. O alternativă mai rezonabilă izolării este cea prin care individul continuă să trăiască în societate, dar se detașează emoțional de anumite aspecte ale vieții. Neajunsul detașării constă în pierderea suportului social și afectiv al familiei și prietenilor, fapt ce amplifică sentimentul de singurătate ce poate genera manifestări de tip paranoic. Deoarece detașarea de societate, pentru a evita orice contact prin intermediul căruia am putea fi manipulați, e imposibilă iar, pe de altă parte, implicarea totală, sinceră și pasională în viața socială ne face vulnerabili la influenta artizanilor manipulării, singura soluție viabilă rămâne adoptarea unei poziții de mijloc, de alternare a celor două stări (astfel ca perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de intervale scurte de detașare, ce pot fi făcute seara sau după încheierea orelor de serviciu).
Strategiile de rezistență la manipulare constau în:
Identificarea discontinuităților (niciodată marile minciuni nu sunt perfecte, au ceva în neregulă iar apariția disonanței cognitive este unul din cele mai bune semnale de alarmă);
Observarea normalității aparente (cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparente de normalizate obiectivă prin controlul informației). În cazul accidentului nuclear de la Cernobâl, spre exemplu, autoritățile au refuzat să ofere informații opiniei publice și, chiar și atunci când dezastrul n-a mai putut fi ascuns, au încercat să-l minimalizeze prin emiterea de comunicate false. Testarea cazurilor se poate face printr-o minoră încălcare a regulilor impuse, pentru a observa consecințele; dacă reacția e disproporționat de mare și de violentă, atunci înseamnă că "ceva nu este în regulă".
Sesizarea falsei similarități. Artizanii manipulării nu se mulțumesc doar cu controlul total al victimelor; ei încearcă să li se facă indispensabili și de încredere, le captează atenția, afecțiunea și respectul pentru a-i putea influenta apoi mai eficient. Pentru a evita căderea în cursa lor, este necesară analizarea cu atenție a comportamentului noului "prieten", pentru a vedea dacă supralicitează într-un anumit context sau o direcție anume, daca există vreo diferență între ceea ce spune și ceea ce face cu adevărat.
Identificarea competentei aparente. Foarte mulți manipulatori își creează cu atenție o imagine de oameni puternici, competenți, siguri pe ei, pentru a-i intimida pe cei cu care vin în contact, pentru a-i putea fascina și subjuga și mai tare pe novici. Pentru a le evita intențiile, e bine să nu cedăm presiunii exercitate de manipulator și să așteptam un timp pentru a judeca situația "la rece".
Sesizarea confuziei cognitive (pentru a ascunde realitatea și obiectivele sale, manipulatorul apelează frecvent la analogii false, distorsiuni semantice, etichetări retorice, rescrierea istoriei). Soluția în acest caz constă în clarificarea înțelesurilor și a situațiilor neclare.
Sesizarea confuziei emoționale (manipulatorul exploatează cele mai ascunse temeri și dorințe ale individului, vine în întâmpinarea nevoilor emoționale ale acestuia pentru a-l cuceri și apoi subjuga). De exemplu, în regimurile totalitare erau exploatate sentimentele de vinovatei și se practica șantajul. Soluția constă în detașare, în analiza lucida a situației la cel mai mic semn de disconfort psihic resimțit, în evitarea dezvăluirii gândurilor intime necunoscuților, în evitarea tentațiilor.
Jocul "de-a alegerea" (apare în cazul în care manipulatorii, asemeni unor vânzători buni, nu se mulțumesc doar să îi determine pe clienți să le cumpere unul din produsele oferite de ei, ci continua discuția cu ei pentru a crea o legătură subtilă cu aceștia în scopul de a-i convinge că au făcut cea mai bună alegere și că să-i determine să le devină clienți permanenți).
Gândirea de grup (succesul manipulatorilor pe scară largă depinde în primul rând de modul în care individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevra. De aceea, indivizilor li se induce sentimentul fidelității necondiționate față de grupul lor social care e "bun", iar restul lumii e alcătuit din "răi", "ticăloși". Manipularea reușește în condițiile în care se realizează controlul informațiilor concomitent cu izolarea grupului de orice contact extern. Soluția constă, în acest caz, în realizarea dialogului, a schimburilor libere de idei, în recunoașterea greșelilor, în conștientizarea faptului că în viață nu există "alb" și "negru", ci diverse nuanțe).
Structuri impersonale (rezistența colectivă e mult mai eficientă decât opoziția individuală, o minoritate putând lupta mult mai eficient împotriva majorității decât un singur individ. Dacă o minoritate poate determina puterea să accepte unele concesii, acest lucru îi sporește prestigiul).
Elementele specifice diferitelor tipuri de producții de televiziune. Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, anchetă, în scopul părtinirii uneia dintre părțile implicate, se poate face prin darea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanților acelei părți, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenții mai lungi și într-un spațiu de prezentare mai larg, sublinierea acțiunilor lor pozitive și minimalizarea faptelor benefice ale părții adverse etc. Există trei elemente principale care concură la realizarea manipulării în cazul diverselor producții de televiziune:
a) Moderatorul
b) Compoziția platoului
c) Scenariul (discuției / emisiunii) Moderatorul
Primul nivel la care poate începe manipularea este cel al moderatorului. Intervențiile acestuia sunt văzute ca fiind constrângătoare, deoarece moderatorul impune subiectul / tematica de discuție, dar și ia cuvântul invitaților, le acordă acestora o importanță diferită ce poate fi observată prin elemente de comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, disprețuitor, politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, auto-definindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor.
Moralismul moderatorilor este, în multe cazuri, discutabil (Andre Gide spunea: "Cu sentimente duioase se poate face literatura proastă; cu aceleași sentimente, în schimb, se obține o audiență bună"). Acești moderatori au devenit manipulatori de conștiințe care se fac purtătorii de cuvânt ai unei morale tipic mic-burgheze ce spun telespectatorilor ce și cum să gândească, care impun receptorilor propria scala a valorilor.
O altă strategie de manipulare care poate fi abordată de moderator este mimarea lipsei de timp; el se folosește de ceas pentru a lua cuvântul invitaților sau pentru a-i întrerupe tocmai când se ajunge în miezul problemelor, astfel pierzându-se esența și chiar scopul dezbaterii. În cazul în care invitații sunt persoane neobișnuite, cu stresul din fața camerelor de filmat (sunt emotive sau au nevoie de un anumit timp pentru a-și ordona și expune ideile), dacă acestora, în loc să fie ajutați de către moderator spre binele discuției, nu li se dă cuvântul când trebuie, li se dă când nu se așteaptă, sunt repeziți cu amenințarea lipsei de timp sau ce gesturi nerăbdătoare, pot să se piardă și să afirme lucruri contrar opiniilor lor.
Cu cât un moderator sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare și un statut social mai ridicat (conturat de nivelul de salarizare, frecvența participărilor la talk-show-uri, numărul de relații cu VIP-uri etc.), cu atât discrepanța dintre el și un invitat mai puțin cunoscut, chiar dacă este expert într-un domeniu, este mai mare. Comunicarea înseamnă dialogul, în nici un caz monologul. Moderatorul sau reporterul trebuie să-și înfrâneze tendința de a ieși sau a se pune în evidență și să nu uite că, de fapt, invitatul este cel aflat în atenția privitorilor.
Compoziția platoului
Al doilea nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producțiilor de televiziune – compoziția platoului – este determinant pentru modul de abordare al problemelor. Există indivizi care nu sunt invitați de nimeni, precum și persoane care refuză orice invitație. Modul în care este alcătuit cercul de invitați influențează inconștient modul de percepție al telespectatorilor, absența unuia sau a altuia dintre reprezentanții vreunei părți aflate la discuții având o mare importanță în construcția percepției privitorilor.
Manipularea prin prezentarea dezechilibrata a părților
Compoziția platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între părți. Uneori însă, dreapta și stânga prezentatorului sunt folosite în scopul de a simboliza Dreapta și Stânga politică, iar dacă aceste două părți nu sunt egal reprezentate (fie la începutul emisiunii, fie pe parcursul ei se aduc mai mulți invitați și susținători de una dintre părți), se produce o deformare a percepției în favoarea uneia dintre grupări, distorsiune influențată nu de calitatea ci de numărul invitaților susținători.
Scenariul
Scenariul, pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea / emisiunea și arbitrează părțile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuției poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opțiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care moderatorul își trasează scenariul în linii mari în urma discuțiilor pregătitoare cu participanții prezumtivi, prin care lasă loc și improvizației sau exprimării libere în timpul emisiunii, discuția poate să devieze într-un mod periculos. Oricum, nu trebuie uitată una din regulile tacite ale jocului și anume menținerea limbajului în limitele politeții.
Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare
Din ce în ce mai mulți indivizi studiază comportamentul semenilor lor, înainte de a intră în contact direct cu ei, pentru a afla cât mai multe date, pentru a le cunoaște modul de acțiune și pentru a-și îmbunătăți relațiile.
Comunicarea non-verbală este un proces complex care include omul, mesajul, starea sufletească, mișcările trupului și cei cu care se intră în relație. Informațiile legate de aceasta comunicare foarte complexă au ajuns să fie studiate și însușite de aproape toate persoanele publice sau aflate în funcții de conducere (fie manageri de întreprinderi, fie politicieni, vedete de cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale manipulării în dialoguri și negocieri sunt vocea, privirea, gesturile, poziția corpului (postura), distanta și buzele.
Deși pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicării non-verbale deoarece poate fi modulată pe o scară foarte largă. Vocea se compune din 3 elemente esențiale, care pot căpăta un nivel de variație diferit în funcție de modul în care le folosim:
– ritmul (ce poate alterna de la încet la rapid)
– volumul (care poate varia de la mic la mare)
– tonul (a cărui gama oscilează de la ascuțit la grav).
De exemplu, la o persoană care folosește o voce cu un volum puternic, un ritm rapid și un ton grav, sensul mesajului pe care îl emite va fi încărcat de emoții negative, ca mania sau agresivitatea. Pentru a excela în comunicarea non-verbală, trebuie să ne adaptăm vocea contextului momentului și față de interlocutor.
Potrivit specialiștilor, din totalul mesajelor, aproximativ 7 % sunt verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale) și 55% sunt mesaje non-verbale. Pentru transmiterea informațiilor este utilizată cu precădere comunicarea verbală, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale și, uneori, pentru a înlocui mesajele verbale.
Impactul pe care elementele comunicării îl au în cadrul unui dialog sau al unei dezbateri este următorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, însă au impact mai scăzut față de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare în cadrul procesului de comunicare iar posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare în desfășurarea comunicării interpersonale dar și posibilitățile cele mai reduse de control.
Atât limbajul trupului cât și metalimbajul (cuvintele și expresiile care pot releva adevăratele atitudini și gânduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuiția, "al 7-lea simt", presimțirea că vorbitorul nu spune ceea ce gândește. Metalimbajul permite indivizilor să îi manipuleze pe alții fără ca aceștia să-și dea seama. În conversațiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depășește 7%. Se spune ca noi auzim jumătate din ceea ce se spune, ascultăm cu atenție jumătate din ce am auzit și ne amintim jumătate din ce am ascultat.
Un element de o mare importanță într-o dezbatere televizată îl reprezintă
forma și caracteristicile mobilierului din studio (mese, scaune) și modul de
așezare a participanților.
Apetitul publicului pentru "istoria instantanee" este un fapt bine cunoscut.
Însă doar cu puțin timp în urma managerii și specialiștii în comunicare au început să se intereseze despre opiniile privitorilor referitoare la știrile televizate.
Un amplu sondaj internațional realizat de Gallup în 1986 a relevat următoarele fapte: – doar 1 din 4 subiecți consideră că marile instituții de știri (gen BBC sau NBC) sunt credibile; – 79% dintre indivizii intervievați cred că presa este "cu adevărat profesionistă" și că se preocupă să-și facă cât mai bine treaba.
Un sondaj similar, realizat cu 3 ani mai târziu (1989), a indicat anumite modificări în percepția publicului asupra modului în care televiziunea informează:
doar 54% dintre cei chestionați au mai spus ca reporterii prezintă informațiile în mod obiectiv; – 44% considerau că presa este frecvent neobiectivă;
peste două treimi dintre ei (68%) au declarat că jurnaliștii tind să favorizeze întotdeauna una dintre părțile implicate intr-un conflict;
doar 33% erau de părere că presa este independentă, majoritatea considerând că ea este influențată de persoanele sau grupurile politice puternice;
77% blamau mass-media că le invadează intimitatea.
Televiziunea nu este "oglinda societății" așa cum îi place să se autointituleze; asupra ei intervine un complex de factori care o determină să deformeze și să manipuleze (conștient sau nu) realitatea; din acest motiv o putem asemăna mai degrabă cu o oglindă aburită a societății. Mahatma Gandhi a surprins cel mai bine poziția de mijloc a telespectatorilor: "Nu vreau ca locuința mea să fie înconjurată din toate părțile de ziduri și ferestre astupate. Vreau ca toate culturile și cunoștințele din lume să fie aduse și să pătrundă în casa mea intr-un mod cât se poate de liber, însă refuz să mă las purtat de valul vreuneia dintre ele.
CONCLUZII
Progresele care au avut loc în ultimul timp în majoritatea domeniilor cunoașterii au determinat transformãri complexe la nivelul societãții și al diverselor sale componente, inclusiv al structurilor infodocumentare. Dezvoltarea rapidã a tehnologiilor informãrii și comunicãrii a avut consecințe majore asupra activitãților din aceste structuri și a dus la o reconturare a misiunii lor în cadrul societãții.
Elementul cel mai important în toatã aceastã transformare este reprezentat de necesitatea de a acționa în vederea dezvoltãrii capacitãții utilizatorilor de a face fațã avalanșei de schimbãri. Conceptul de educație a utilizatorilor dominã majoritatea acțiunilor pe care bibliotecile le întreprind în aceastã direcție.
Educația pentru cultura informației este o responsabilitate a tuturor furnizorilor de informație. Este necesarã însã abordarea strategicã a acesteia și, de asemenea, colaborarea între specialiștii din structurile infodocumentare și experții din zona învãțãmântului, a tehnologiei și a altor discipline, pentru dezvoltarea unor programe care sã favorizeze cultura informației. Aceasta trebuie vãzutã ca un proces continuu care necesitã interacțiunea tuturor pãrților implicate.
Dacã în prezent se poate remarca o amploare mai mare a acestor programe de educație a utilizatorilor la nivelul bibliotecilor din învãțãmânt, în viitor, se așteaptã punerea unui accent sporit pe cultura informației și în bibliotecile publice care au o responsabilitate majorã în domeniul educației adulților.
Societatea română experimentează în general aceleași tendințe ca statele nou aderate la Comunitatea Europeană sau candidate la aderare. Aspectele specifice sunt de asemenea relevante. Cultura este un mare posesor de conținut în România la fel ca peste tot în lume iar aceasta implică eforturi de a utiliza acest conținut.
Există instituții dornice de a dezvolta proiecte în această direcție dar acestea au nevoie de surse de finanțare pentru a atenua aspectele legate de "falia digitală", mai ales cele legate de accesul liber la instrumentele societății informaționale. De asemenea, tehnologia nu trebuie să neglijeze aspectele culturale pe măsură ce se răspândește pe seama scăderii costurilor. Există o nevoie crescândă ca instituțiile culturale, în mod special muzeele, bibliotecile etc. să pășească în lumea digitală unde accesul poate fi nelimitat. Ușurând accesul la informație cu ajutorul noilor medii digitale nu se va înregistra o scădere a numărului de vizitatori ci din contră se va mări. Multimedia este un instrument indispensabil pentru educație iar producătorii români de Multimedia candidați la premiu au demonstrat interesul pentru acest tip de produs cultural.
Fiecare spațiu cultural are și un anumit specific. Subiecte tabu în anumite culturi stârnesc o savoare mediatică deosebită în alte spații culturale. Tendința de uniformizare mediatică provine de la faptul că adesea indivizii apelează la mass-media internațională, știrile de interes general, politic, ecologic sau cultural fiind canalizate și pe posturi de televiziune specializate accesibile prin cablul de televiziune.
Extinderea spațiului de comunicare interpersonală virtuală a născut un consum cultural și informațional prin intermediul e-mail-ului, a informației online și a forumurilor de dezbateri deschise. Explozia comunicației la distanță face ca informarea să devină și mai facilă și liberă. Extinderea forumurilor de dezbatere crește schimbul de informații care, ca nivel de informare, tinde să depășească nivelul de exprimare și detaliere al televiziunii sau presei scrise. Dependența de Internet și avalanșa informațională reprezintă o sfidare care accentuează prăpastia cognitivă.
Cei informați devin mai informați, cei dezinformați devin mai dezinformați. Într-o societate post-industrială în care informația capătă aceleași valențe precum capitalul sau resursele, apelul la mijloace moderne de comunicare interpersonală devine o necesitate. Efectele integrate ale acestor transformări fac abia acum obiectul cercetărilor sistematice și al conversiei în teorie.
Prin persuasiune înțelegem acțiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva sa facă sau sa aleagă un lucru. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de "necesitatea" sau "importanța" aparentă a acțiuni sau lucrului respectiv. În acest sens putem spune că reclamele sunt persuasive.
Ni se spune zilnic, în fel și chip, că ne trebuie un telefon mobil, un anume detergent, un anume medicament, produs cosmetic, o casetă, dar nu ni se demonstrează cu argumente acest fapt. Ce ne spun reclamele? Într-o formă simplă, directă, făcând apel cel mai adesea la trebuințele și la sensibilitatea noastră, ni se recomandă să consumăm ceva. Uneori însă reclamele nu argumentează ideea de a consuma acel produs; se întâmplă ca ele să conțină și greșeli logice regretabile.
De exemplu, ni se spune că: X protejează împotriva cariilor pentru că gustul sau durează foarte mult. (Este evident că nu gustul ne protejează dantura. Y oferă un salariu pe viață timp de 25 de ani. (De ce 25 de ani este totuna cu viața? Dacă trăim mai mult?) Trebuie să bem Z pentru că un hoț a furat originalul și noi îl putem găsi consumând mai multă băutură răcoritoare. (Dacă a fost furat originalul, oare ce suntem invitați să bem?)
Alteori ni se dau îndemnuri nepoliticoase de tipul: Nu privi aici, cască ochi când cumperi! Îndemnul este lansat din partea unor organisme de protejare a consumatorilor. Este drept, greșeala lor nu este de argumentare, ci de adresare, denotând lipsa de respect pentru consumator.
Reclama are însă efecte persuasive. Se spune ca trăim într-o perioadă de explozie informațională, că informația ne asaltează, fie că vrem, fie că nu vrem. A înțelege caracterul persuasiv al reclamelor face parte dintre instrumentele noastre de protecție împotriva comunismului, a proastei calități, a modei cu orice preț, a subjugări noastre de către producătorii de bunuri (alimente, de vestimentație, de divertisment în general).
Manipularea mai poartă și numele de "violență simbolică". Nu suntem bătuți, bruscați, forțați să credem sau să facem ceva. Cunoscându-se felul de a fi, specificul vârstei sau alte particularități, putem fi determinați să credem ceea ce o persoană sau un grup de persoane și-a propus să ne facă să credem. Dacă am fi întrebați cine ne-a influențat, am răspunde cu mândrie că nimeni. Pe asta mizează și cei care ne manipulează. Pe hotărârea noastră de a nu ne lăsa "duși de nas", de a crede ceea ce vrem noi să credem.
Iată câteva exemple:
Ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut. I se preia punctul de vedere pentru că este faimos, sau este de la un ziar sau de la o revistă de prestigiu. Este la modă. Această situație poartă numele de efect de prestigiu al mass-mediei.
b) Ni se spune că majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem să fim mai prejos; nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forța opiniei majoritare.
c) Ni se spune că părinții au idei învechite. Tinerii știu ce vor. Noi suntem tineri și nu putem fi de acord cu cei bătrâni. Este vorba de folosirea unor mecanisme sau trăsături psihologice pentru a obține efectul dorit (de cele mai multe ori alegerea unor produse).
Din nefericire însă, în manipulare suntem aduși în situația de a vrea ceea ce au hotărât alții că trebuie, astfel încât ei să-și atingă scopurile. Ce este de făcut, cum trebuie să procedăm pentru a rezista persuasiunii sau manipulării?
Cereți argumente. Întrebați sau întrebați-vă singuri de ce oare?
Analizați logic argumentele pe care le primiți.
Încercați să produceți contraargumente. Dacă ați reușit ,cântăriți-le și vedeți dacă sunt sau nu contradictorii.
Nu vă grăbiți să decideți, dar nici nu tărăgăniți la nesfârșit luarea unei hotărâri.
Sfătuiți-vă cu o persoană a cărei putere de decizie o apreciați.
Sfătuiți-vă cu o persoană în care aveți încredere, chiar dacă nu știe multe lucruri în domeniul respectiv. Ea vă cunoaște opțiunile, valorile și trebuințele și se poate "pune în pielea voastră".
Căutați cazuri asemănătoare. Istoria se repetă, deși mulți consideră că n-ar trebui sau că nu este așa
Nu toți cei care va sfătuiesc să faceți ceva vor să vă manipuleze.
Nu toți care vă determină să faceți ceva au și de câștigat de pe urma acestui fapt.
Rareori părinții vor răul. Nu-i suspectați de manipulare. Dacă totuși o faceți, convingeți-vă prin toate mijloacele că așa este. Discutați cu ei deschis asemenea probleme.
ANEXE
Ziua, SOCIAL – Miercuri, 9 iunie 2004
Manual nou de "Competență în mass-media"
Mâine, Ministerul Educației și Cercetării împreună cu Agenția de Monitorizare a Presei lansează manualul "Competență în mass-media", destinat elevilor de liceu. Manualul face parte din programul "Sistem integrat de mass-media pentru liceu" – Media SIS, finanțat de Uniunea Europeană prin programul Phare 2001, care își propune să dezvolte spiritul critic și să consolideze rezistența la manipularea prin media și publicitate în rândul elevilor de liceu. El va fi predat în cadrul cursului opțional “Competență în mass-media", care oferă elevilor conceptele cheie necesare pentru abordarea, în cunoștința de cauză, a mesajelor din mass-media. În același timp, manualul explică tehnicile de manipulare, persuasiune și propagandă, dar mai ales relevă un minim îndrumar de protecție împotriva efectelor acestora, așa cum apar ele în mass-media și în publicitate. Programul reeditează manualul Mass-Media pentru liceu. Prima ediție a fost publicată de către AMP în anul 2000, iar disciplina "Competență în mass-media" a fost predată în peste 80 de licee din țară. În prezent, Media SIS a format 120 de profesori de științe socio-umane din întreaga țară care să susțină predarea în continuare a acestui curs. (Mihaela JITEA)
Romania Liberă, Vineri 11 Iunie 2004
Manual de antimanipulare, Elevii învață despre meseria de ziarist
Centrul de Informare al Comisiei Europene a găzduit ieri lansarea unui manual unic pentru elevii de liceu, "Competență în mass-media", finanțat de Uniunea Europeana prin programul Phare 2001. Manualul a fost conceput de jurnaliști și profesori pentru a-i ajuta pe liceeni să-și dezvolte gândirea critică față de mesajele primite din mass-media. Autorii, Ioan Buteanu, Dorina Chirițescu, Bogdan Ficeac, Nicoleta Fotiade, Angela Tesileanu și Mircea Toma, explica elevilor tehnicile de manipulare, persuasiune și propaganda și le oferă un îndrumar de protecție împotriva efectelor acestora. În plus, liceeni pot afla mai multe despre meseria de ziarist și rolul acestuia în societate. Din anul școlar 2004-2005 elevii care doresc pot urma opțional un curs de competență în mass-media pe baza manualului. În acest sens, 120 de profesori de științe socio-umane din toată țara au urmat cursuri de specializare în cadrul programului Media SIS.
"Competență în mass media", materie optionalã pentru clasele de liceu
BUCURESTI, 10 iun (MEDIAFAX)
Agenția de Monitorizare a Presei și Ministerul Educației și Cercetãrii au lansat, joi, la Centrul de Informare al Comisiei Europene în România, cea de-a doua ediție a manualului "Competențã în mass media", în cadrul unei "Campanii de Vaccinare Antimanipulare".
Manualul face parte din programul "Sistem integrat de mass media pentru liceu" – MediaSIS, finanțat de Uniunea Europeanã prin programul Phare 2001 Societate Civilã – Componenta Educație Civicã, care își propune sã dezvolte spiritul critic și sã consolideze rezistenta la manipularea prin media și publicitate în rîndul elevilor de liceu.
Aceastã a doua ediție a manualului, îmbunătățită, cu o nouã graficã, cuprinzînd și caricaturi de Ion Barbu a fost publicatã la Editura Humanitas Educational. Lucrarea tipãritã a apãrut la pachet cu un CD ce conține cîteva filmulețe ce prezintã modalitățile prin care reclamele de la televizor încearcã sã cucereascã potențialii cumpãrãtori. "Din pãcate, la liceu nu prea se citește presa. Așa cã am folosit și în manual foarte multe exemple de la televizor, care este foarte bine cunoscut de toatã lumea", a declarat Mircea Toma, coordonator al proiectului.
Manualul va fi predat în cadrul cursului opțional "Competențã în mass media", care oferã elevilor conceptele cheie necesare pentru abordarea în cunoștință de cauzã a mesajelor din mass media. Manualul explicã și tehnicile de manipulare, persuasiune și propagandã, dar mai ales oferã un îndrumar de protecție împotriva efectelor acestora, așa cum apar ele în mass media și în publicitate.
Alte capitole ale manualului se referã la elemente etice ale meseriei de ziarist: rolul lui, abaterile de la rol și posibile cauze, reflectarea minorităților în media etc.
Mircea Toma a declarat cã acest tip de materie se predã și în alte tãri ale Europei. "Am furat o idee din Germania, unde aceastã materie se face în toate clasele, în 60% dintre școlile de acolo. La ei, acest proiect a început prin anii '60 pentru cã aveau un Goebels pe cãciulã", a declarat Mircea Toma.
Dorina Chirițescu, una dintre profesoarele care au participat efectiv la realizarea manualului a afirmat cã existã, începînd din 2000, "destul de mulți copii care opteazã pentru acest curs opțional"
Prima ediție a manualului a fost publicatã de cãtre Agenția de Monitorizare a Presei în anul 2000, iar disciplina "Competenta în mass media" a fost predatã în peste 80 de licee din tarã. În prezent, MediaSIS a format 120 de profesori de științe socio-umane din întreaga tarã care sã predea în continuare acest curs.
COMPETENȚÃ ÎN MASS-MEDIA
Agenția de Monitorizare a Presei în parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetãrii a lansat astãzi manualul „Competențã în mass-media”. Acesta face parte dintr-un proiect finanțat de Uniunea Europeanã prin programul PHARE și-și propune sã dezvolte spiritul critic și sã consolideze rezistența la manipularea prin mass-media și publicitate în rândul elevilor de liceu. Manualul va fi predat de 120 de profesori.
(Radio România Actualități, Ora: 13:00, 10 iunie 2004)
A fost lansat manualul "Competență în mass-media"
București, 10 iun /Rompres/ – La Centrul de Informare al Comisiei Europene în România a fost lansat, joi, manualul "Competență în mass-media".
Manualul face parte din programul "Sistem integrat de mass-media pentru liceu" – MediaSIS, finanțat de Uniunea Europeanã prin programul PHARE 2001 Societate Civilã – componenta Educație Civicã, ce își propune sã dezvolte spiritul critic și sã consolideze rezistența la manipularea prin media și publicitatea în rândul elevilor de liceu.
Un util instrument pentru tânãra generație – dupã cum îl caracteriza Bogdan Ficeac, redactor-șef la România liberã, coautor -, manualul va fi predat în cadrul cursului opțional "Competenta în mass-media", care oferã elevilor de liceu conceptele cheie necesare pentru abordarea în cunoștințã de cauzã a mesajelor din mass-media.
În același timp, manualul explicã tehnicile de manipulare, persuasiune și propagandã, dar mai ales relevã un minim îndrumar de protecție împotriva efectelor acestora așa cum apar ele în mass-media și în publicitate. Alte capitole ale manualului se referã la elemente etice ale meseriei de ziarist: rolul ziaristului, abaterile de la rol și posibile cauze, reflectarea minorităților în media etc.
De menționat cã programul reediteazã manualul mass-media pentru liceu, o primã ediție fiind publicatã de cãtre Agenția de Monitorizare a Presei (AMP) în anul 2000, iar disciplina "Competență în mass-media" este predatã în peste 80 de licee din tarã.
Așa cum a anunțat reprezentantul Ministerului Educației și Cercetãrii (MEC), Eugen Stoica, manualul va fi predat în licee începând cu anul de învățământ 2004-2005 de cãtre 120 de profesori de științe socio-umane din întreaga țarã, opțional. Profesorii au fost formați în cadrul unui curs special de douã luni.
Prezent la lansare, directorul AMP, Mircea Toma, a menționat cã ideea îi aparține, fiind "furatã" din Germania, unde un curs similar se predã pe tot timpul școlarizării elevilor, manualul în cauzã acționând ca un adevãrat "vaccin împotriva manipulãrii".
Radio DeltaRFi, joi, 10.06.2004, ora 13.00 / vineri, 11.06.2004, ora 7.30 și 9.00
Din toamna, liceenii vor învăța care este rolul jurnalistului în presă și cum să se apere de manipularea prin publicitate și mass-media.
Agenția de Monitorizare a Presei împreună cu Ministerul Educației au lansat o noua ediție a manualului de "Competență în mass-media". E vorba de un curs opțional studiat deja în peste 80 de licee din țara. Primul manual de acest gen a apărut în Germania – după cum precizează șeful Agenției de Monitorizare a Presei, Mircea Toma.
Ziua de Vest, 5 aprilie 2004
„Boala” manipulării nu se va mai extinde! de Alex PĂTRĂȘCONIU
Licee din Timișoara, Deta, Caransebeș, Reșița și Arad vor beneficia de oferta specială * Urmează un comunicat de maxim interes pentru țară.
Sâmbătă, la Timișoara, s-au servit doze consistente de vaccin. „Campania de Vaccinare Antimanipulare”, pornita de Agentia de Monitorizare a Presei, în parteneriat cu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, se spera că, în curând timp, va da roade. Mai exact din septembrie.
(…) Revenind la cursul de formare de sâmbăta de la Timișoara, să precizăm și câteva din temele dezbătute: „Mass media la începutul secolului XXI”, „Consumatorul de mesaje transmise prin mass media”, „Manipularea prin mass media”, „Publicitatea”, „Minorități în mass media”, „Ziaristul și rolul lui în societate”. Toate temele luate în discuție se vor regăsi în manualul „Competente în mass media” (ediția a II-a), care va apărea în luna iulie. Să precizam și că de oferta specială a Agenției de Monitorizare a Presei au beneficiat, într-o prima etapă, aproximativ 80 de școli din țară.
Evenimentul Zilei de Vest, Luni, 5 Aprilie 2004
Editorial: Publicul de Radu Ciobotea
Agenția de Monitorizare Mass-media organizează în aceste zile o seamă de acțiuni destinate elevilor. Fiind vacanță, mai multe instituții organizează acțiuni destinate elevilor. Cea amintită mai sus nu era, până acum, una dintre ele. Ba chiar s-ar putea spune că, adresându-se elevilor, Agenția riscă să nu nimerească un public tocmai avizat, mai ales că tema întâlnirilor e reprezintă manipularea prin presa. Iar, la capitolul cumpărători de presă, elevii nu reprezintă tocmai segmentul cel mai important. Cu toate astea, ideea e foarte bună. Cititorii de presă, ca și telespectatorii sau ascultătorii radio, nu apar din neant, știind direct ce să înțeleagă din diversitatea de mesaje care sosesc necontenit pe canalele mediatice. În cel mai bun caz, ei se formează singuri, folosind bruma de educație din școală, mult spirit autotidactic și oleacă de intuiție. Dar aceste cazuri rămân, totuși, excepții. Deși tuturor ni se pare că am priceput totul și că putem face comentarii sofisticate, adevărul e că ne aflăm abia la început. Receptarea informațiilor venite din mass-media se învață, cum se învață o limbă străină, sau cum se învață regulile jocului democratic. O reală stabilitate mediatică nu e dată de vreo lege, ci de puterea publicului de a alege. Ca sa aleagă, trebuie să aibă puncte de reper. Alegerea lui reprezintă nu doar un gest de libertate, ci și o imagine a orientării unei întregi națiuni. O națiune de gogoșari ar citi, evident, ziarul salatei perfecte și ar vota cu sosul acrișor. Agenția de monitorizare a sesizat un lucru firesc, dar greu de realizat. Acela ca un public avizat se formează la vârsta adolescenței și că modul în care percepe primele articole și primele emisiuni de substanță poate influența pentru multă vreme opiniile și comportamentul său. Atragerea elevilor într-o asemenea acțiune este, însă, o performanță. Ea este egală cu atragerea lor într-o lume a responsabilității. Și vor fi extrem de norocoși cei care vor începe să dibuiască fragmente de adevăr prin mirajul și prin beznele presei romanești. Ei vor afla ca nu există alb și nu există negru, dar că există forțe, interese, presiuni, afirmații cu două tăișuri, și mai ales orgolii. Și ca nu s-a inventat încă un mecanism care să aducă la suprafață în fiecare zi tot ce ar trebui să se afle în mod public, și nici unul care să sancționeze toate aberațiile vieții romanești, dar că, dintre toate mijloacele imperfecte și nu tocmai libere de exprimare, presa are cele mai mari șanse de a ajunge, într-o zi, varianta cea mai acceptabila de adevăr. Și asta depinde enorm de cititori.
"Competenta în mass-media" va fi predatã opțional în liceele din țarã
Disciplina intitulatã "Competență în mass-media" va fi predatã opțional în liceele din țarã. Agenția de Monitorizare a Presei va reedita manualul "Mass-media pentru liceu", în cadrul unui proiect derulat în parteneriat cu MEC și finanțat de Uniunea Europeanã prin programul PHARE. Scopul proiectului este dezvoltarea spiritului critic al liceenilor fațã de mesajele din mass-media și publicitate și urmărește sã determine rezistența la manipulare a consumatorului de media, precum și îmbunătățirea capacității acestuia de a discerne între un mesaj echilibrat și imparțial și unul tendențios. În cadrul programului vor fi formați 120 de profesori de științe socio-umane din toatã țara, care vor preda aceastã disciplinã. Agenția de Monitorizare a Presei a publicat un manual de studiu încã din anul 2000, iar disciplina a fost predatã în peste 80 de licee din țarã. Astãzi a început al treilea modul de pregãtire a profesorilor, care urmeazã sã predea în licee din județele Timiș, Arad, Caraș Severin, Hunedoara, Mehedinți și Satu Mare – informeazã RADIO ROMÂNIA ACTUALITÃTI (3 aprilie 2004)
Evenimentul Zilei de Vest, Duminica, 04 Aprilie 2004
Pilula împotriva manipularii de Bianca Toma
Profesorii de la mai multe licee din Timișoara sînt invitați, la sfîrșitul acestei săptamîni, la un curs opțional, intitulat „Competenta în mass-media”, organizat de Agenția de Monitorizare a Presei, în cadrul acțiunii „Campania de Vaccinare Anti-manipulare”. Cursul se desfășoară în cadrul unui proiect „Sistem integrat de mass-media pentru liceu” și este finanțat de Uniunea Europeană, printr-un program Phare. Proiectul are ca scop dezvoltarea spiritului critic al elevilor de liceu fata de mesajele din mass-media și publicitate. Organizatorii și coordonatorii proiectului spun ca în acest fel încearcă să determine o așa-numita rezistență la manipulare prin presă a consumatorului de media și îmbunătățirea capacității acestuia de a discerne intre un mesaj media echilibrat și imparțial și unul tendențios. Tot prin acest proiect, Agenția de Monitorizare a Presei va reedita manualul „Mass-media pentru liceu” și va forma 120 de profesori de științe socio-umane din întreaga țară care să predea acest curs.
Evenimentul, Iași, 24 mai 2004
"Vaccinare"… antimanipulare
Din toamnă, elevii de liceu vor avea în programa ore opționale de jurnalism, predate de 120 de profesori instruiți în cadrul Campaniei de vaccinare antimanipulare, inițiat de Agenția de Monitorizare a Presei și finanțat cu fonduri PHARE. Sîmbată, în sala de conferințe a Hotelului "Orizont" a avut loc cel de-al V-lea modul al campaniei, la care au participat 21 de profesori din Iași, Botoșani, Neamț, Suceava Vaslui și Vrancea. "Elevii trebuie să-și dezvolte spiritul critic și să nu se lase manipulați de mass-media. Acesta ar trebui să fie rezultatul campaniei", ne-a spus dna Nicoleta Fotiade, coordonatorul proiectului. (F.S.)
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale
Alemann, Ulrich von, Parteien und Medien în: O. Gabriel u.a. (ed.), Parteiendemokratie în Deutschland, BpB, Bonn, 1997
Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, BpB Bonn, 1990
Alexander, Jeffrey, C., Seideman, Steven, Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Editura Institutul European, 2001
Anderson, Benedict, Comunități imaginate, Editura Integral,București, 2000
Antohi, Sorin, Civitas imaginalis, Editura Litera, Chișinău, 1994
Bainton, Toby, Information literacy and academic libraries: the SCONUL approach în 67thIFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Benko, Otto, Informație, eveniment, comunicare, Tipografia Universității, Timișoara 1988
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000
Boorstin, Daniel, Creatorii. O istorie a eroilor imaginației, Editura Meridiane, București, 2001
Bourdieu, Pierre, Spiritul practic, Editura Institutul European, București, 2000
Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București Chengren Hu, Network Literacy: New Task for Librarians on Users Education în: 62nd IFLA General Conference, Beijing, 1996
Chopra, Hans Raj, User education: training the librarians to use new technologies în the developing countries în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Cuilenburg, Van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 2000
DeFleur, Melvin L., Ball Rokeach, Sanda Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999, 1997
Dobrescu, Paul, Alina Bărgăoanu – Mass-media – Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers enciclopedic, 2000
Farmer, Lesley, Information literacy: a whole school reform approach în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2001
Gilster, Paul. Digital Literacy. New York, John Wiley & Sons Inc., 1997
Hannelore B. Rader, Faculty-Librarian Collaboration în Building the Curriculum for the Millenium-the US Experience în Paper of the 64th IFLA General Conference, Amsterdam, 1998, Booket 1
Homann, Benno, Difficulties and new Approaches în User Eduction în Germany în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana Maria, Relațiile publice, eficiență prin comunicare, Editura comunicare.ro, București, 2003
Marcus, George, Fischer, Michael, Anthropology as Cultural Critique, University of Chicago Press
McClure, Charles R. Network Literacy: A role for Libraries? în Information Technology and Libraries 13, 2 (June 1994 )
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării – pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, București, 2001
Meyer, G. R., The social organisation of the computer underground – Decalb, Illinois, 1989
Mielu, Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999
Mucchielli, Alex, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Editura Polirom, Iași, 2002
Myoung Chung Wilson, To Dissect a Frog or Design an Elephant: Teaching Digital Information Literacy through the Library Gateway în: 63rd IFLA General Conference, Copenhagen, 1997, Booket 7
Lull, James Manipularea prin informație, Editura Antet XX Press, Filipești de Târg, Prahova, 2002
Părăuș, Mihaela, Tendințe manageriale în biblioteca publică, Iași, Editura Biblioteca Județeană “Gh. Asachi”, 2001
Popescu, Cristian Florin, Practica jurnalismului de informare. Principii, reguli, provocări, , Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 1999
Rabinow, Paul, în Writing Culture, edited by James Cliufforf and George E. Marcus, Umiversity of California Press
Stan, Sonia Cristina, Manipularea prin presă Editura Humanitas, București, 2004
Stancu, Valentin, Stoica, M. Marcela, Stoica, Adrian, Relații publice, succes și credibilitate, Editura Concept Publishing, București, 1997
Stoica, Ion, Criza în structurile infodocumentare. Sensuri și semnificații contemporane, Constanța, Editura Ex Ponto, 2001
Șerb, Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 2000
Toffler, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, Iași, 1995
Tovoté, Christina, Customer or refined student? Reflections on the "Customer" Metaphor în the Academic Environment and the new Pedagogical Challenge to the Libraries and Librarians în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași, Postfață Dr. Gh. Arădăvoaice
Wunenburger, Jean-Jacques, Filosofia imaginilor, Editura Polirom, Iași, 2004
Zanc, Ioan, Informație și comunicare. Aspecte psihologice și sociale. Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2005
*** A progress report on information literacy: an update on the American Library Association Presidential Committee on Information Literacy: Final Report, March 1998
*** CIWARS Intelligence Report. Vol. 2. Issue 8, 1998
Periodice
Ciobotea, Radu “Publicul”, Evenimentul Zilei de Vest, Luni, 5 Aprilie 2004
F.S, Vaccinare"… antimanipulare, Evenimentul, Iași, 24 mai 2004
Jitea, Mihaela, Manual nou de "Competență în mass-media" Ziua, SOCIAL – Miercuri, 9 iunie 2004
Pătrășcănoiu, Alex, „Boala” manipulării nu se va mai extinde, Ziua de Vest, 5 aprilie 2004
Toma, Bianca, Pilula impotriva manipularii, Evenimentul Zilei de Vest, Duminică, 04 Aprilie 2004
Zanc, Ioan, Informație și putere, în Napoca Universitară, nr. 1-2, 1980, pp.5, 1 pag. (1980)
Zanc, Ioan, Informația socială, economie și societate informațională, în Revista de Filozofie, nr.5-6, 1990, pp.392-400, 9 pag. (1990)
Zanc, Ioan, Modalități de comunicare umană, în Tribuna, nr. 14, 6-12 aprilie 1995, p.9, 1 pag. (1995 Zanc, Ioan, Iustin Lupu, Verbal și nonverbal în comunicarea umană, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Ephemerides, XLII, nr. 1/1997, pp. 89-115, 26 pag. (1997)
*** A fost lansat manualul "Competență în mass-media", București, 10 iun /Rompres/
*** "Competență în mass media", materie optionalã pentru clasele de liceu, BUCURESTI, 10 iun (MEDIAFAX)
*** COMPETENȚÃ ÎN MASS-MEDIA, (Radio România Actualitãti, Ora: 13:00, 10 iunie 2004)
*** "Competenta în mass-media" va fi predatã optional în liceele din tarã, RADIO ROMÂNIA ACTUALITÃTI (3 aprilie 2004)
*** Din toamna, liceenii vor învăța care este rolul jurnalistului în presa și cum să se apere de manipularea prin publicitate și mass-media, Radio DeltaRFi, , joi, 10.06.2004, ora 13.00 / vineri, 11.06.2004, ora 7.30 și 9.00
*** Manual de antimanipulare, Elevii învață despre meseria de ziarist, Romania Liberă, Vineri 11 Iunie 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Manipularea Prin Informaþie (ID: 105623)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.